TOPOGRAFIA1.În desfăşurarea diferitelor acţiuni de luptă ale trupelor orientarea are o importanţă deosebită, mai ales în situaţiile când se acţionează într-un teren necunoscut, în zone păduroase sau muntoase, pe timp de noapte sau în condiţii meteorologice grele. Orientarea rapidă şi în acelaşi timp corectă este necesară pentru a determina locul de dispunere a unei subunităţi sau grupe, pentru cunoaşte precis locul unde se găseşte la un moment dat un militar, pentru a preciza o anumită direcţie în teren sau pentru a menţine în timpul deplasării o direcţie dată.

Orientarea în teren constă în determinarea punctelor cardinale şi a punctului de staţie în raport cu detaliile înconjurătoare de planimetrie şi de relief.

Se numesc punctele cardinale cele patru puncte cunoscute sub denumirea de nord (miazănoapte), est (răsărit), sud (miazăzi) şi vest (apus); în afara acestora mai sunt şi alte puncte intermediare, ale căror dispuneri şi denumiri prescurtate sunt redate în figura 34. Acestea din urmă sunt necesare pentru orientarea cât mai exactă în situaţia când direcţiile spre anumite detalii din teren nu coincid cu punctele cardinale.

Prin noţiunea de punct de staţie, în topografie militară se înţelege locul pe care-l ocupă în teren la un moment dat un militar sau o maşină de luptă, o grupă sau o subunitate. Precizia corectă şi rapidă a punctului de staţie se poate face numai după dobândirea în acest scop a unor deprinderi, ce se formează prin antrenamente repetate în condiţii variate, în timp de zi şi de noapte, precum şi în condiţii de vizibilitate redusă (ploaie, ninsoare, ceaţă, praf, fum etc.).

Pentru a se putea orienta uşor şi repede în teren fără hartă, fiecare militar trebuie să ştie să determină punctele cardinale, direcţiile spre detaliile înconjurătoare de planimetrie sau de relief şi să măsoare distanţele până la aceste detalii.

Succesiunea operaţiilor în teren pentru executarea orientării fără hartă este următoarea.:

- se determină punctele cardinale printr-unul din procedeele ce urmează a fi expuse în continuare şi se materializează direcţiile spre acestea, cu ajutorul unor repere distincte şi cât mai îndepărtate din teren ce se găsesc la nord, este şi vest faţă de punctul de staţie;

- se aleg în teren câteva detalii înconjurătoare de planimetrie şi de relief – situate mai aproape de punctul de staţie şi dispuse pe cât posibil uniform în jurul acestuia sau în sectorul de observare repartiţiile din punctul de staţie spre aceste detalii;

- se apreciază sau se măsoară (după caz) distanţele până la aceste detalii, determinând în acest fel poziţia punctului de staţie.

O direcţie oarecare OC din teren (fig.35) se determină prin unghiul orizontal BOC, care se formează în direcţia dată. Ca direcţie origine poate fi luată orice dreaptă ce trece prin punctul de staţie şi printr-un detaliu distinct din teren, considerat reper.

1

Dacă orientarea se execută faţă de punctele cardinale, direcţia originea este linia imaginară nord – sud ce trece prin poli geografici ai Pământului şi prin punctul de staţie; această linie imaginară se numeşte meridian geografic (sau adevărat). În situaţiile când orientarea faţă de punctele cardinale se execută cu ajutorul busolei, direcţia originală, materializată prin poziţia acului magnetic al busolei, este linia imaginară nord – sud ce trece prin polii magnetici ai Pământului şi prin punctul de staţie; această linie imaginară se numeşte meridian magnetic. În urma determinării în teren a direcţiei spre nord, direcţiile spre celelalte puncte cardinale sau spre orice alt obiectiv se pot stabili cu uşurinţă. 3.

A. Determinarea punctelor cardinale după diferite indici din natură Pe câmpul de luptă se ivesc deseori situaţia în care militarii (şi mai ales

cercetaşii) se pot găsi izolaţi sau în grupuri mici, neavând asupra lor nici un instrument sau document cu ajutorul căruia să se poată orienta. În asemenea cazuri, stabilirea aproximativă a punctelor cardinale – în speţă a direcţiei spre nord – poate fi făcută după diferite indicii din natură sau după modul de dispunere în teren a unor detalii de planimetrie, astfel:

- vegetaţia ierboasă a poienilor din pădure este mai deasă în partea de nord a poienii decât în partea de sud;

- copacii izolaţi au de obicei coroana şi frunzişul mai des în partea de sud ca urmare a luminozităţii şi căldurii Soarelui, iar în partea de nord sunt mai puţin dezvoltate; coaja de pe trunchiul acestora este mai groasă şi mai aspră, uneori chir acoperită cu muşchi, pe partea dinspre nord;

- inele de creştere anuală se pot observa la trunchiurile de pe copacii tăiaţi sunt mai aproape unele de altele în partea dinspre nord a trunchiului;

- pietrele izolate şi stâncile au partea dinspre nord de obicei acoperită cu muşchi, ca urmare a umbrei şi umezelii ce se menţin mai mult pe această direcţie;

- muşuroaiele de furnici în cele mai multe cazuri sunt aşezate în partea de sud a copacilor sau a boscheţilor, iar partea dinspre nord a muşuroaielor este întotdeauna mai înclinată decât cea dinspre sud;

- altarele bisericile ortodoxe sunt construite întotdeauna cu faţa înspre est, iar braţele transversale ale crucilor de pe turlele acestor biserici indică direcţia nord – sud;

- în cele mai multe cazuri crucele de pe morminte sunt aşezate la capătul de vest al acestora.

Direcţia nordului mai poate fi determinată cu ajutorul unei lame de ras confecţionată din oţel superior, procedând în felul următor;

- se aşează (se culcă) o lamă pe suprafaţa unei ape liniştite într-un vas nemetalic (găleată de lemn, savonieră sau lighenaş de ras din material plastic etc.);

- datorită faptului că unul din capetele lamei este mai puternic magnetizat decât celălalt, aceasta se va roti într-un anumit sens până ce capătul mai magnetizat se stabileşte spre nord;

2

- operaţiunea se repetă încă o dată cel puţin, lama fiind aşezată într-o altă poziţie iniţială decât prima oară, pentru a se observa cu atenţie sensule ei de rotire spre a nu confunda nordul cu sudul.

B. DETERMINAREA PUNCTELOR CARDINALE CU AJUTORUL AŞTRILOR. a) După Soare.

În zilele senine poziţia pe cer a Soarelui la anumite ore indică direcţiile spre punctele cardinale. Umbrele detaliilor de planimetrie pot fi folosite foarte uşor la determinarea punctelor cardinale, cunoscând că la 12.00 orice umbră se îndreaptă spre nord. De asemenea, ţinând seama de faptul că în decurs de o oră umbrele se deplasează cu aproximativ 15, este uşor să se determine direcţiile spre punctele cardinale la orice din punctul zilei.

Este de reţinut faptul că Soarele nu are aceiaşi poziţie pe cer în toate lunile a anului la o oră anumită; această poziţie diferă în funcţie de anotimpuri după cum se arată în tabelul de mai jos, care cuprinde date valabile emisfera nordică la latitudinile mijlocii (40 – 50), poziţia în care se situează şi Moldova pe globul terestru.

Poziţia Soarelui

ANOTIMPURILEVara (mai, iunie, iulie)

Iarna (noiembri

e, decembri

e, ianuarie)

Primăvara şi toamna

(februarie, martie, august,

septembrie, octombrie)

La est La ora 8 Nu se vede

La ora 6

La sud-est

La ora 10 La ora 10 La ora 9,30

La sud La ora 12 La ora 12 La ora 12La sud-vest

La ora 15 La ora 14 La ora 14,30

La vest La ora 18 Nu se vede

La ora 18

b) După Soare şi ceas. Ţinând seama de ora la care se face determinare şi de poziţia Soarelui pe

cer la cea oră, se poate de terminat direcţia sud, procedând astfel; - se ţine ceasul în poziţie orizontală şi se roteşte astfel cât acul orar să

fie îndreptat spre direcţia în care se găseşte Soarele pe cer; - se împarte în două părţi egale sectorul de cerc de cadranul ceasului,

format între poziţia acului orar şi cifra 12; - linia care uneşte axul de rotaţie al acelor ceasului cu jumătatea acestui

sector de cerc (şi care nu este altceva decât bisectoarea unghiului orizontal format între acul orar şi direcţia spre cifra 12 de pe cardan), indică direcţia sud. Este important de reţinut că înainte de amează se

3

împarte sectorul de cerc pe care trebuie să-l parcurgă acul oara până la orele 12, iar după-masă – acela pe care l-a parcurs deja după orele 12.

Întrucât acest procedeu poate da erori destul de mari primăvara şi vara (care în luna iunie pot atinge 25), se recomandă folosirea următoarei variante:

- se ţine ceasul în mână cu degetul mare şi cel arătător, astfel încât să aibă o poziţie înclinată de 40-45 faţă de planul orizontal şi cifra 12 pe cadran în faţă;

- în dreptul jumătăţii sectorului de cerc format dintre acul orar şi cifra 12 se ţine un chibrit (fir de iarbă, beţişor) la marginea ceasului, într-o poziţie perpendiculară faţă de cadranul acestuia;

- ţinând ceasul şi chibritul în această poziţie, se face o rotire în sensul convenabil până când umbra chibritului trece prin axul de rotaţie a acestor; în acest moment cifra 12 de pe cadran se găseşte spre sud.

c) După Lună

Cunoscând fazele Lunii, punctele cadranele pot fi determinate cu o oarecare aproximaţie şi pe timp de noapte. În diferite faze ale sale şi la anumite ore, cu ajutorul Lunii pot di determinate aproximativ punctele cardinale, după datele cuprinse în tabelul următor:

Fazele Lunii

Direcţia în care se află Luna

La ora 18

La ora 24

La ora 6

Primul pătrar (Luna este în creştere, are conurile îndreptate spre stânga şi forma literei D, se vede numai partea din dreapta a discului lunar).

La sud

La vest

Nu se

vede

Lună plină (se vede tot discul lunar)

La est La sudLa

vestUltimul pătrar ( Luna este în descreştere, are conurile spre dreapta şi forma literei C, se vede numai partea din stânga a discului lunar).

Nu se vede

La estLa sud

d) După steaua Polară.Pe timpul nopţilor senine se pot determina cu uşurinţă punctele

cardinale, ţinându-se seama de faptul că Steaua Polară indică întotdeauna direcţia nord. Cum însă această stea se identifică cu o oarecare greutate

4

printre numeroasele stele ce împânzesc bolta cerească, pentru găsirea ei se procedează în felul următor:

- se caută pe cer constelaţia Carul Mare (Ursa Mare); acesta este formată dintr-un grup de şapte stele suficient de vizibile, care sunt astfel dispuse încât prin poziţia lor seamănă cu un car;

- se prelungeşte imaginar dreapta ce uneşte ultimele două stele (roţi) ale Carului Mare; această prelungire spre dreapta, iar iarna spre stânga;

- pe această dreaptă la o depărtare de aproximativ cinci ori distanţa dintre roţi se găseşte Steaua Polară, care este prima şi cea mai luminoasă stea din constelaţia Carul Mic (Ursa Mică);

- militarul care face determinarea se întoarce spre Steaua Polară astfel identificată, îşi coboară privirea de pe cer pe suprafaţa terestră şi materializează direcţia nord cu ajutorul unui reper vizibil din teren; în cazul când condiţiile de vizibilitate nu permit acesta, atunci direcţia nord se jalonează cu ajutorul lanternelor sau felinarelor;

SECVENŢA Nr. 3 Orientarea în teren cu busola. Deplasarea după un azimut dat.

Dintre toate procedeele expeditive care se cunosc pentru orientarea în teren fără hartă, procedeul cu ajutorul busolei este cel mai întrebuinţat, fiind cel mai simplu şi rapid, dar în acelaşi timp şi cel mai precis. Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei se poate executa atât ziua cât şi noaptea indiferent de anotimp, pe uscat, pe apă sau în aer, în orice condiţii de vizibilitate şi aproape în orice situaţii atmosferice. Procedeul se bazează pe însuşirea (proprietatea) acului magnetic al busolei de a se îndrepta sub influenţa magnetismului terestru întotdeauna cu acelaşi vârf spre acelaşi pol magnetic al Pământului.

Deplasarea după azimutul datÎn diverse situaţii de luptă se ivesc deseori cazuri când priceperea

militarului de a se deplasa după azimut este de mare importanţă pentru asigurarea îndeplinirii cu succes a unei misiuni ordonate. Această pricepere este de mare folos mai ales în situaţiile când se acţionează într-un teren necunoscut, lipsit de repere sau cu repere puţine, în afara drumurilor sau în condiţii de vizibilitate redusă precum şi la îndeplinirea oricăror misiuni ce presupun deplasări în teren, când nu se dispune de hartă.

Specificul deplasării în teren după azimut constă în priceperea de a determina în teren direcţia de deplasare după azimutul dat, de a menţine această direcţie în timpul deplasării şi de a ajunge la punctul stabilit; de fapt, aceasta este conţinutul deplasării după azimut. În acest scop este necesar să se cunoască în primul rând în ce direcţie faţă de punctele cardinale trebuie executată deplasarea, şi în al doilea arând ce distanţă trebuie parcursă pentru a ajunge la obiectivul indicat, cu alte cuvinte este necesar să se cunoască azimuturile magnetice şi distanţele. Cele ce execută deplasarea în teren după azimut trebuie să ştie întotdeauna să ajungă exact şi la timp la locul indicat; cum acest lucru nu este chiar aşa de uşor, este necesar să se facă

5

antrenamente repetate, executate în diverse condiţii de teren şi de vizibilitate, atât ziua cât şi noaptea.

În cele ce urmează se dă un exemplu concret, din care reiese atât succesiunea cât şi tehnica executării unei deplasări în teren după azimut. De exemplu, unei grupe de cercetare i se dă misiunea de a se deplasa de la podul de lemn (desenul) pe un azimut de 303 şi la o distanţă de 750 dubli paşi, în vederea ocupării unui post de observare.

În vederea îndeplinirii acestei misiuni, prima operaţiune este aceia de a se determina după azimutul dat direcţia în care urmează a se executa deplasarea. Acesta se execută chiar în punctul de plecare, de la pod, aşa după cum este arătat pe desen. După ce sa determinat astfel direcţia de deplasare, se stabileşte pe această direcţie un detaliu oarecare din teren ce serveşte drept reper intermediar în vederea menţinerii direcţiei de pe itinerarul de deplasare ordonat. Apoi începe deplasarea spre acest reper intermediar, făcându-se în acelaşi timp şi numărarea dublilor paşi. În desenul prezentat reperul intermediar este copacul izolat, până la care sa parcurs 250 dubli paşi.

Ajungând la acest reper intermediar, se execută din nou determinarea direcţiei de deplasare, după acelaşi azimut dat şi se alege un nou repere intermediar pe această direcţie, după care se continuă deplasarea. În exemplu considerat acest reper intermediar este un boschet, până la care sau mai parcurs încă 200 dubli paşi. Aici din nou se execută determinarea direcţie după azimutul dat, după care se continuă deplasarea numărând restul de 300 dubli paşi. Întrucât s-a observat că piramida de pe deal se află exact în direcţia dată ultima porţiune a intervalului se parcurge fără a se mai alege alt reper intermediar, deplasarea făcându-se pe direcţia ei numărând doar dubli paşi.

Desigur, unui itinerar de deplasare în teren după azimut rareori conţin doar o singură latură; în cele mai multe cazuri un asemenea itinerar cuprinde 3-4 laturi cu azimuturi diferite şi de lungimi diverse. În acest caz fiecare latură este determinată prin anumite repere ce se indică, în care se execută în mod succesiv determinarea direcţiilor după azimutele date, urmând ca deplasarea să se execute aşa cum sa descris mai sus. De exemplu, dacă deplasarea ar trebui continuată de la piramidă la casa izolată din vale pe un azimut de 210 şi la o distanţă 570 dubli paşi, atunci la piramidă sar determina direcţia după acest azimut dat şi sar parcurge distanţa indicată, la capătul căreia sar ajunge la reperul stabilit.

În cazul când pe timpul executării deplasării după azimut se menţine cu atenţie direcţia de deplasare şi se măsoară corect distanţa dintre repere se poate ajunge exact sau aproape exact la reperul indicat. Practic acest lucru se realizează destul de greu şi destul de rar, pentru că menţinerea unei corecte orientări şi măsurarea precisă a distanţelor pe timpul deplasării sunt dependente şi chiar influenţate se o serie de cazuri cum sunt abaterile de la direcţie datorită erorii de citire a gradaţiunilor de pe cadranul busolei, parcurgerea busolei pe pante cu diferite grade de înclinări, ce influienţează asupra lungimii uniforme a dublilor paşi, starea verii (de exemplu pe vânt puternic este greu să se menţină exact acul magnetic pe nordul busolei) şi altele. Dacă reperul este un detaliu distinct şi vizibil din teren (casă izolată,

6

castel de apă etc.) se poate ajunge exact la acesta; în caz contrar (izvor, groapă, poiană în pădure etc.) reperul este mai greu de găsit.

Din experienţă sa constat că reperul de la capătul unei laturi ai itinerarului de deplasare trebuie cutat (în cazul în care nu sa ajuns exact la acesta) într-un cerc, al cărui centru se situează în punctul unde sa ajuns după numărarea dublilor paşi indicaţi şi a cărui rază este egală cu 10 la sută din distanţa parcursă; din alte cuvinte abaterea laterală de la direcţia dată este de 100 m pentru o distanţă de 1km. Dacă de exmplu după parcurgerea unui itinerar de 750 dubli paşi nu sa ajuns la reperul indicat, acesta trebuie căutat la o distanţă de până la 750 : 10 = 75 dubli paşi de jur împrejurul locului unde sa ajuns. Întotdeauna deplasarea în teren după azimut se execută pe baza unei schiţe de itinerar (schema) sau după un tabel de deplasare, care conţine datele necesare parcurgerii itinerarului ordonat.

Nr. crt.

Itinerarul Azimutul magnetic

Distanţa în dubli

paşi1. Pomul izolat -

crucea izolată 66 320

2. Crucea izolată – casa izolată

172 130

3. Casa izolată – fântâna

135 100

4. Fântâna – podul 70 250

2.) Pentru a putea folosi o hartă în teren, aceasta trebuie încât să fie orientată, adică să aibă o astfel d poziţie încât toate direcţiile, observate din punctul de staţie către detaliile înconjurătoare din teren, să aibă acelaşi sens (asigurând-se în felul acesta o dispunere reciprocă între detaliile terenului şi semnele convenţionale prin care aceasta sânt reprezentate pe hartă).

În raport cu misiunea de îndeplinit, orientarea hărţii se poate face aproximativ sau expeditiv. Pentru o orientare aproximativă este suficient să ne convinge din vedre asupra corespondenţei între dispunerea în teren şi pe hartă a aceloraşi detalii de planimetrie. Astfel se procedează, de exemplu, în timpul deplasărilor de orice fel, cu ocazia recunoaşterilor sau ori de câte ori caracterul misiunii de luptă nu impune o poziţie precis orientată a hărţii. Procedeele pentru orientarea expeditivă a hărţii în teren sat numeroase Ele pot fi însuşite şi folosite uşor de către orice militar şi nu ne necesită aparatură specială, fiind suficiente o riglă, o planşetă cu bretele şi o busolă.

3.)b) Folosirea busolei la determinarea punctelor cardinale. Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei începe prin determinarea direcţiei nord, care se execută în următoarea succesiune:

—având acul magnetic blocat, se roteşte capacul busolei pînă cînd indicele de la cătare se suprapune pe gradaţia O de pe cadran;

7

—se aşează busola în palma ţinută într-o poziţie orizontală şi se deblochează acul magnetic cu ajutorul opritorului;

—se lasă acul să se stabilească si se întoarce cu busola ţinută în palmă, pînă cînd vârful acului magnetic ajunge în dreptul gradaţiei O de pe cadran, respectivîn prelungirea vârfului indicelui catarii ;Fără a schimba poziţia corpului şi a busolei deci menţinând acul în dreptul indicelui catarii aşezat pe nordul cadranului se ridică cu atenţie palma în dreptul ochilor şi se reperează în teren un detaliu ce se găseşte pe această direcţie, care materializează direcţia nord din punctul de staţie;

— celelalte puncte cardinale se determină prin întoarceri succesive şi exacte de câte 90°, iar direcţiile spre acestea se materializează de asemenea prin repere.

După executarea determinării se raportează, de exemplu, astfel (fig. 3):

,,Nordul pe direcţia sondei de petrol de pe dealul din faţă, estul pe direcţia podului de lemn de pe pîrîu, sudul pe direcţia casei izolate din vale, vestul pe direcţia pomului izolat de pe creasta cu piramidă". La nevoie se pot stabili şi unele direcţii intermediare după cum reiese din figură.

Pentru a se executa în întregime orientarea în teren fără hartă, urmează ca indiferent de procedeul folosit pentru determinarea punctelor cardinale să se mai determine şi punctul de staţie aşa cum s-a arătat la începutul acestui capitol. Apoi se raportează, de exemplu, astfel (fig. 3): „Mă găsesc pe vârful mamelonului situat la 350 m nord-est de colţul pădurii, la 150 m sud-est de piramida de pe deal şi la 500 m sud-vest de f întina cu cumpănă din vale".

Determinarea punctelor cardinale după diferite indici din naturaPe cîmpul de luptă apar deseori situaţii în care militarii, in deosebi cercetaşii se pot găsi în grupuri mici ,neavind nici un instrument sau document care să-l ajute sa se orienteze. In aceste cazuri, stabilirea aproximativă a punctelor cardinale—în speţă a direcţiei spre nord –poate fi făcută după diferiţi indici din naturăsau după modul de dispunere în teren a unor detalii de planimetrie, astfel:

vegetaţia erboasă a poienilor din pădure este mai deasă în partea de nord a poenii decît în partea de sud;

copacii care sînt izolaţi au de regulă coroana şi frunzişul mai des în partea de sud ca urmare a luminozităţii şi căldurii Soarelui, iar în partea de nord sînt mai puţin dezvoltate; coaja de pe trunchiul copacilor este mai groasă şi mai aspră, deseori acoperită cu muşchi, pe partea dinspre nor( fig. 1);

inele de creştere anuală care se pot observă la trunchiurile de copaci tăiaţi (fig. 2) sint mai apropiate unele de altele în partea dinspre nord a trunchiului;

pietrele izolate (fig. 3) şi stîncele au partea dinspre nord de obicei acoperită cu muşchi, ca urmare a umbrei şi umezelei ce se menţin mai mult pe aceast direcţie;

8

muşuroaiele de furnici în cele mai multe cazuri sînt aşezate în partea de sud a copacilor sau a boscheţilor, iar partea dinspre nord a muşuroaielor este întodeauna mai înclinată decît cea dinspre sud;

altarele bisericilor ortodoxe sînt construite întodeauna cu faţa spre est(fig. 4), iar braţele transversale ale crucilor de pe turile acestor biserici indică direcţia nord-sud;

In cele mai multe cazuri crucile de pe morminte sînt aşezate la capătul de vest al acestora (fig.5);

Se aşază (se culcă) o lamă pe suprafaţa unei ape liniştite dintr-un vas, insa acesta sa nu fie metalic,de ex. de lemn de masă plastică etc;

Datorită faptului că unul din capetele lamei este mai puternic magnetizat decîtcelălalt capăt al lamei , aceasta se va roti într-un anumit sens pînăce capătul mai magnetizat se stabileşte spre nord;

Această operaţiune se repetă de cel puţin de două ori, lama fiind aşezat într-o altă poziţie iniţială decît prima oară, pentru a se observa cu atenţie sensul ei de rotire spre a nu confunda nordul cu sudul.

4.)1 Determinarea distanţelor

În capitolul II au fost prezentate diferite procedee de măsurare, de determinare sau de apreciere a distanţelor în teren. Spre deosebire de aceste procedee, harta topografică oferă posibilitatea determinării distanţelor într-un timp scurt, cu eforturi minime şi fără a parcurge terenul. Acest fapt constituie un mare avantaj, dacă se are în vedere rapiditatea cu care este necesar să se execute unele misiuni de luptă, cum sunt de exemplu, stabilirea distanţelor până la ţinte sau alte obiective descoperite de către observatori în dispozitivul de luptă al trupelor inamice, pregătirea datelor pentru deplasarea în teren după azimut, stabilirea lăţimii unui curs de apă, determinarea distanţelor dintre diferite obiective în localităţi. Pe timpul ducerii acţiunilor de luptă, harta constituie, în majoritatea cazurilor, unica posibilitate de a determina distanţele dintre detaliile din teren sau obiective situate în zona ocupată de trupele inamice.

Determinarea distanţelor cu ajutorul hărţii constă în măsurarea pe hartă a distanţei grafice dintre detaliile sau obiectivele în cauză şi aflarea distanţei naturale (dine teren) corespunzătoare, cu ajutorul hărţii.

Pentru a se putea executa diferite măsurări de distanţe pe hartă, în toate cazurile este necesar să se cunoască poziţia precisă pe hartă a detaliilor (obiectivelor) între care se face determinarea distanţei precum şi scara hărţii ce se întrebuinţează; de asemenea, este nevoie de unele rechizite simple cum sânt rigla gradată în milimetri, compasul distanţier sau – în lipsa acestora – o bandă de hârtie. Determinarea pe hartă a distanţelor se poate executa prin mai multe procedee, ce se aleg în funcţie de timpul şi de instrumentele avute la dispoziţie şi de precizia ce se urmăreşte a fi obţinută. Procedeele care se descriu în continuare asigură o suficientă precizie într-un timp scurt, dacă sunt aplicate corect şi cu atenţie.

Determinarea distanţelor cu ajutorul scării numericeAceasta este cel mai simplu procedeu de determinare pe hartă a

distanţelor, la care instrumentul ajutător este o simplă riglă gradată în

9

milimetri. Ordinea de lucru este următoarea: - se măsoară pe hartă, cu ajutorul riglei gradate, distanţa d în milimetri dintre cele două detalii (obiective) în care se face determinarea (dacă distanţa grafică nu se încadrează într-un număr exact de milimetri, se apreciază sfertul acesta); - se calculează distanţa D corespunzătoare în teren, cu ajutorul formulei scării numerice D = d X N. Exemplu pe harta la scara 1:25 000, între cota 632,6 şi bifurcaţia drumurilor de legătură s-a măsurat o distanţă d = 35 mm. În acest caz, distanţa corespunzătoare din teren este D = 35 mm X 25 000 mm = 875 m. mai simplu, valoarea unui milimetru ia scara hărţii fiind de 25 metri în teren, se înmulţeşte numărul de milimetri măsuraţi pe hartă cu această valoare şi se obţine 35x25 = 875 m. Procedând identic după acelaşi raţionament, se pot face determinări de distanţe pe orice hartă, indiferent de scara aceasta. Determinarea distanţelor cu ajutorul scărilor grafice simple Un procedeu simplu şi mai rapid, care nu solicită nici un fel de calcule, este acela al determinării distanţelor cu ajutorul scării grafice, simple, folosind ca instrument ajutorul unui compas distanţier. Aplicarea acestui procedeu se execută în următoarea succesiune: se ia între vârfurile unui compas distanţier mărimea de pe hartă dintre detaliile (obiectivele) în care se face determinarea (pentru corectitudinea măsurării, vârfurile compasului se fixează aşa cum se arată în exemplu;fără a schimba deschizătura compasului, acesta se aşează pe scara grafică simplă (ce se găseşte sub latura de sud a cadrului ornamental al hărţii) în aşa fel, încât vârful piciorului drept să coincidă cu diviziunea zero sau o altă diviziune din dreapta acesteia, iar vârful piciorului stânga să se găsească în interiorul talonului;se citeşte pe rând distanţele şi din stânga diviziunii zero şi apoi se adună, obţinându-se direct distanţa din teren cele două detalii (obiective). În exemplu în dreapta diviziunii zero se citeşte 1km, iar pe talonul încă 150 m, ceea ce înseamnă că distanţa în teren dintre punctele geodezice cu cota 245,0 şi crucea izolată este de 1 150m. În cazul când nu se dispune de compas distanţier, distanţa pe hartă poate fi determinată cu ajutorul unei rigle gradate în milimetri – sau mai simplu – folosind o bandă de hârtie, care să aibă o margine dreaptă. În acest caz, marginea a benzii de hârtie se aşează astfel pe hartă, încât să atingă punctele între care se face determinarea distanţei. Apoi cu un creion bine ascuţit se trag două linioare scurte pe marginea hârtiei în dreptul punctelor considerate, după care hârtia se suprapune pe scara simplă şi se citeşte distanţa cuprinsă între cele două linioare, ca şi în cazul folosirii compasului distanţier. În exemplu distanţa dintre colţul de nord – est al fâneţii şi copacul izolat de foioase de 775 m. Dacă sunt de măsurat distanţe mai mari decât cele cuprinse pe scara grafică simplă, ele se măsoară pe porţiuni în acest scop, detaliile (obiectivele) între care se face determinarea cu un creion bine ascuţit, în lungul unei rigle drepte. Se fixează apoi deschizătura compasului distanţier la 1 km sau la 500

10

m pe scara grafică simplă şi cu această deschizătură – numită „pasul compasului” – se începe măsurarea distanţei numărând fiecare „pas”, ultima porţiune - care este mai mică decât pasul compasului – se măsoară exact şi se citeşte pe scara grafică simplă. Pentru obţinerea distanţei se înmulţeşte numărul de paşi cu valoarea acestuia şi se adaugă ultima porţiune măsurată. De exemplu, dacă pasul compasului este de 500 m şi s-au măsurat 5 paşi şi încă 125 m; distanţa căutată este de 5 X 500 m + 125 m = 2 500 m + 125 m = 2 625 m. În cazul când trebuie determinată o distanţă în linie frântă (de exemplu lungimea în teren a unei tranşe reprezintă pe hartă), ea se descompune şi se măsoară în segmente de linii drepte, după care se adună valoarea tuturor segmentelor, obţinându-se în felul acesta totalul distanţei de determinat. Dacă este necesar determinarea distanţei în lungul unei linii curbe (de exemplu pe o şosea în serpentină), se fixează pasul compasului la o deschizătură aleasă în mod convenabil, în aşa fel, încât segmentul de linie dreaptă şi segmentul corespunzător în linie curbă să difere cât mai puţin posibil în lungime; apoi se procedează aşa cum s-a mai descris mai sus. În exemplu valoarea este de 175; de la bifurcaţia şoselelor până la grupul de case, sau măsurat un număr de 8 paşi, distanţa din teren fiind de 8 X 175 m = 1 400 m.Harta topografică permite, pe lângă determinarea distanţelor, şi raportarea unei distanţe date pe o direcţie cunoscută. Astfel de cazuri se ivesc deseori pe câmpul de luptă, de pildă în situaţiile când este necesar să se transpună pe hartă poziţia unei ţinte pe o direcţie cunoscută şi o distanţă dată. În astfel de situaţii se procedează în felul următor: - se identifică pe hartă poziţia punctului de observare şi a reperului, care se unesc printr-o linie subţire, trasă cu un creion ascuţit în lungul unei rigle drepte obţinând astfel pe care se găseşte ţinta; - pe scara grafică simplă se măsoară cu ajutorul compasului distanţier distanţa dată între punctul de observare şi ţinta; - fără a schimba deschizătura compasul distanţier, aceasta se aşează pe hartă cu unul din vârfurile sale cu punctul de observare marcat şi cu celelalte pe direcţia trasată spre repere; punctul astfel obţinut pe această direcţie este chiar locul ţintei, raportată pe hartă.

5.)AzimutulCu ocazia orientării în teren, direcţiile spre detaliile de planimetrie sau de relief se indică de regulă faţă de punctele cardinale, în această situaţie, drept direcţie origine se ia direcţia nord, faţă de care se măsoară unghiurile orizontale spre a determina diferitele direcţii din teren. Se numeşte azimut unghiul orizontal pe care-1 f ace "într-un punct de pe suprafaţa terestră di-recţia nord a meridianului' cu o direcţie oarecare din teren. Azimutul se măsoară de la direcţia nord în seliste acelor ceasornicului şi are valori cuprinse între 0° (0§)-360° (400«) sau 0-00 şi 60-00. Azimutul poate fi geografic (adevărat) sau magnetic.Azimutul geografic (adevărat) se notează cu A (fig. 53) şi se măsoară faţă de direcţia nord a meridianului geografic (adevărat),adică faţă de nordul de terminat prin orice procedeu expeditiv descris mai sus, cu excepţia celui cu

11

ajutorul busolei. Pentru a se determina cît mai bine direcţiile spre diferitele detalii din teren, este necesar să se măsoare azimuturile geografice ale acestor direcţii ; după valoarea (mărimea) azimuturilor se pot indica cu uşurinţă direcţiile în care se găsesc detaliile în cauză. Indicarea direcţiilor prin azimut geografic este ilustrată în figura 54.Determinarea aproximativă a azimuturilor geografice în teren se poate face prin aplicarea oricăruia dintre procedeele expeditive pentru măsurarea unghiurilor descrise anterior, în plus mai poate fi folosit şi cadranul ceasului, cunoscînd că diviziunea minutelor are o valoare unghiulară de 6° sau de 1-00, iar cea a orelor — 30° sau 5-00.De cele mai multe ori orientarea în teren se execută cu ajutorul busolei. In acest caz direcţia origine este considerată direcţia nord a meridianului magnetic (materializată prin poziţia acu lui magnetic al busolei), faţă de care se determină direcţiile din teren. Azimutul magnetic (fig. 55) se notează cu Am şi se măsoară faţă de direcţia nord a meridianului magnetic, în figura 56 se reprezintă indicarea direcţiilor prin azimut magnetic. Faţă de cele explicate mai sus reiese limpede că azimutul magnetic diferă de cel geografic (adevărat) cu valoarea declinaţiei magnetice (fig. 57). în diversele situaţii de luptă se pot ivi deseori cazuri cînd este necesar să se treacă de la azimutul geografic (adevărat) la cel magnetic sau invers. Aceste treceri se pot face suficient de uşor, prin aplicarea următoarelor formule :

A = Am + (± Dm) sau Am = A - (± Dm).Cu alte cuvinte, azimutul geografic (adevărat) este egal cu suma algebrică dintre azimutul magnetic şi de-clinaţia magnetică, iar azimutul magnetic este egal cu diferenţa algebrică dintre azimutul geografic (adevărat) şi declinaţia magnetică ; în ambele cazuri declinaţia magnetică se introduce cu semnul ei.Determinarea azimutului cu ajutorul busoleiPentru a putea determina cu ajutorul busolei azimutul magnetic al unei

direcţii date (de exemplu, al direcţiei către pomul rotat din fig. 58), se procedează în felul următor :

— militarul se întoarce cu faţa spre detaliul -din teren al cărui azimut magnetic urmează a fi determinat;

— se ridică busola în poziţie orizontală la înălţimeaaproximativă a ochilor, se deblochează acul magnetic şise rol este busola în plan orizontal pînă cînd vârful nordical acului magnetic ajunge în dreptul gradaţiei zero de pecadran ;

— se roteşte capacul busolei şi se vizează prin dispozitivul de vizare (crestătură-cătare) detaliul din teren,avîndu-se grijă ca acul magnetic să se menţină pe gradaţia zero a cadranului ;

— se citeşte pe cadran gradaţia din dreptul indiceluicatarii, aceasta fiind chiar valoarea azimutului magnetical direcţiei date.

In exemplul de pe figura 58, valoarea azimutului magnetic al direcţiei

către pomul rotat este de 45° sau de 7-50.Cu ocazia deplasărilor în teren după azimut, la indicarea unor obiective

sau în diverse alte situaţii, se iveşte frecvent necesitatea de a determina o

Determinarea unei direcţii după azimutul magnetic dat sau

12

direcţie necunoscută în teren, dar al cărei azimut magnetic este dat sau cunoscut. In asemenea cazuri se procedează astfel :

— se roteşte capacul busolei pînă cînd indicele catarii se suprapune peste valoarea azimutului magneticdat sau cunoscut ;

— se ridică busola într-o poziţie orizontală la înălţimea aproximativă a ochilor şi se deblochează acul magnetic ;

militarul se întoarce cu busola în mînă pînă cînd ajunge într-o poziţie în care vîrîul nordic al acului magnetic se suprapune peste gradaţia zero de pe cadran ;

— menţinînd acul magnetic pe zero cadranului, se vizează prin dispozitivul de vizare (crestătură-cătare) un detaliu din teren, determinîndu-se astfel direcţia al cărei azimut magnetic a fost dat sau cunoscut.6.)Deplasarea în teren după azimutConţinutul, succesiunea şi tehnica deplasării în teren după azimut

în diversele situaţii de luptă se ivesc deseori cazuri cînd priceperea militarului de a se deplasa după azimut este de mare importanţă pentru asigurarea îndeplinirii cu succes a unei anumite misiuni ordonate. Această pri-cepere este de mare folos mai ales în situaţiile cînd se acţionează într-un teren necunoscut, lipsit de repere sau cu repere puţine, în afara drumurilor sau în condiţii de vizibilitate redusă, precum şi la îndeplinirea oricăror misiuni ce presupun deplasări în teren, cînd nu se dispune de hartă.

Specificul deplasării în teren după azimut constă în priceperea de a determina în teren direcţia de deplasare după azimutul dat, de a menţine această direcţie în timpul deplasării şi de a ajunge la punctul stabilit ; de fapt, acesta este conţinutul deplasării după azimut. In acest scop este necesar să se cunoască în primul rînd în ce direcţie faţă de punctele cardinale trebuie executată deplasarea, şi în al doilea rînd, ce distanţă trebuie parcursă pentru a se ajunge la obiectivul indicat, cu alte cuvinte este necesar să se cunoască azi-muturile magnetice şi distanţele. Cel ce execută deplasareaîn teren după azimut trebuie să ştie întotdeauna să ajungă exact şi la timp la locul indicat ; cum acest lucru nu este chiar aşa de uşor, este necesar să se facă antrenamente repetate, executate în diverse condiţii de teren şi de vizibilitate, atît ziua cît şi noaptea.

în cele ce urmează se dă un exemplu concret, din care reies atît succesiunea cît şi tehnica executării unei deplasări în teren după azimut. De exemplu, unei grupe de cercetare i se dă misiunea de a se deplasa de la podul de lemn (fig. 59) pe un azimut de 303° şi la o distanţă de 750 dubli paşi, în vederea ocupării unui post de observare.

— în vederea îndeplinirii acestei misiuni, prima operaţiune este aceea de a se determina după azimutul dat direcţia în care urmează să se execute deplasarea. Aceasta se execută chiar în punctul de plecare, deci pe pod, aşa după cum s-a descris la punctul ll.B.b. din prezentul capitol. După ce s-a determinat astfel direcţia de deplasare, se stabileşte pe această direcţie un detaliu oarecare din teren ce serveşte drept reper intermediar în vederea menţinerii direcţiei pe itinerarul de deplasare ordonat. Apoi începe deplasarea spre acest reper intermediar, făcîndu-se în acelaşi timp si numărarea dublilor paşi. In exemplul de pe figura 59 reperul intermediar este copacul izolat, pînă la care s-au parcurs 250 dubli paşi.

Ajungînd la acest reper intermediar, se execută din nou determinarea direcţiei de deplasare, după acelaşi azimut dat şi se alege un nou reper intermediar pe această direcţie, după care se continuă deplasarea. In exemplul considerat acest reper intermediar este un boschet, pînă la care s-au mai parcurs încă 200 dubii paşi. Aici din nou se execută determinarea direcţiei după azimutul dat, după care se continuă deplasarea numărând restul de 300 dubli paşi. întrucît s-a observat că piramida de pe deal se află exact în direcţia dată, ultima porţiune a intervalului se parcurge fără a se mai alege alt reper intermediar, deplasarea făcîndu-se pe direcţia ei numărînd doar dubli paşi.

Desigur, un itinerar de deplasare în teren după azimut rareori conţine doar o singură latură ; în cele mai multe cazuri un asemenea itinerar cuprinde 3-4 laturi cu azimuturi diferite şi de lungimi diverse. In acest caz fiecare latură este determinată prin anumite reperece se indică, în care se execută în mod succesiv determinarea direcţiilor după azimutele date, urmînd ca deplasarea să se execute aşa cum s-a descris mai sus. De exemplu, dacă deplasarea ar trebui continuată de la

13

piramidă la casa izolată din vale (fig. 59) pe un azimut de 210° şi la o distanţă de 570 dubli paşi,atunci la piramidă s-ar determina direcţia după acest azimut dat şi s-ar parcurge distanţa indicată, la capătul căreia s-ar ajunge la reperul stabilit.-

în cazul cînd pe timpul executării deplasării după azimut se menţine cu atenţie direcţia de deplasare şi se măsoară corect distanţa dintre repere, se poate ajunge exact sau aproape exact la reperul indicat. Practic acest lucru se realizează destul de greu şi destul de rar, pentru că menţinerea unei corecte orientări şi măsurarea precisă a distanţelor pe timpul deplasării sînt dependente şi chiar influenţate de o serie de cauze cum sînt abaterile de la direcţie datorită erorii de citire a gradaţiunilor de pe cadranul busolei, parcurgerea distanţelor pe pante cu diferite grade de înclinări, ce influenţează asupra lungimii uniforme a dublilor paşi, starea vremii (de exemplu pe vînt puternic este greu să se menţină exact acul magnetic pe nordul busolei) şi altele. Dacă reperul este un detaliu distinct şi vizibil din teren (casă izolată, castel de apă etc.), se poate ajunge exact la acesta ; în caz contrar (izvor, groapă, poiană în pădure etc.) reperul este mai greu de găsit.

Din experienţă s-a constatat că reperul de la capătul unei laturi a itinerarului de deplasare trebuie căutat (în cazul în care nu s-a ajuns exact la acesta) într-un cerc, al cărui centru se situează în punctul unde s-a ajuns după numărarea dublilor paşi indicaţi şi a cărui rază este egală cu 10 la sută din distanţa parcursă ; cu alte cuvinte abaterea laterală de la direcţia dată este de 100 metri pentru o distanţă de l km. Dacă de exemplu după parcurgerea unui 'itinerar de 750 dubli paşi nu s-a ajuns la reperul indicat, acesta trebuie căutat la o distanţă de pînă la 750 : 10 — 75 dubli paşi de jur împrejurul locului unde s-a ajuns.

întotdeauna deplasarea în teren după azimut se execută pe baza unei schiţe de itinerar (fig. 60) sau după un tabel de deplasare, care conţine datele necesare parcurgerii itinerarului ordonat.

7.) HARTA TOPOGRAFICĂ este reprezentarea amănunţită, convenţională, în plan orizontal, într-o anumită proiecţie cartografică, a suprafeţei terestre sau a unei părţi din ea, generalizată şi micşorată conform unei anumite scări de proporţie. Prin reprezentarea convenţională trebuie să se înţeleagă că pe harta topografică sunt redate detaliile de suprafaţa terestră inclusiv şi elementele de infrastructură, prin semne convenţionale şi prin imaginea clară a acestora.

Semnele convenţionale sunt însoţite de inscripţii formate din litere şi cifre care aduc un plus de informaţii cantitativă asupra detaliilor reprezentate, la care se adaugă denumirile geografice ale aşezărilor umane, zonelor de teren sau obiectivelor industriale, agricole, culturale.

14

Nr.1 Definirea hărţii topografice

Nevoia oamenilor de a studia în detaliu, fără o deplasare la faţa locului, a stimulat ideea realizării imaginii acestuia sub forma unui document grafic cu reprezentări mai mult sau mai puţin prin simboluri.

Cu timpul, modul de reprezentare a terenului s-a perfecţionat, a devenit metric si documentul realizat a fost denumit harta topografică.

Dar ce se înţelege, în definitiv, prin harta topografică?HARTA TOPOGRAFICĂ este reprezentarea amănunţită, convenţională, în

plan orizontal, într-o anumită proiecţie cartografică, a suprafeţei terestre sau a unei părţi din ea, generalizată şi micşorată conform anumitei scări de proporţie.

Bogatul conţinut de detalii, precizia cu care acestea sunt dispuse, aspectul expresiv şi plăcut al reprezentării lor fac din hărţile topografice mijloace eficiente la îndemâna omului modern. Astfel, ele pot fi folosite cu succes pentru studierea detaliată a suprafeţei terestre, efectuarea diferitelor măsurări şi calcule necesare materializării pe teren a unor proiecte tehnice şi concepţii de luptă, indicarea poziţiei obiectivelor, orientarea şi deplasarea în teren.

Prin reprezentarea convenţională trebuie să se înţeleagă că pe harta topografică sunt redate detaliile de suprafaţa terestră inclusiv şi elementele de infrastructură, prin semne convenţionale şi prin imaginea clară a acestora.

Semnele convenţionale sunt însoţite de inscripţii formate din litere şi cifre care aduc un plus de informaţii cantitativă asupra detaliilor reprezentate, la care se adaugă denumirile geografice ale aşezărilor umane, zonelor de teren sau obiectivelor industriale, agricole, culturale.

Pot fi realizate şi combinaţii între elementele de bază ale reprezentării convenţionale a terenului şi imaginea fotografică a acestora. Astfel de combinaţii poartă numele de FOTOHĂRŢI.

Intrucît harta sau planul este reprezentarea unei zone mici a suprafeţei terestre, influenta curburii Pămîntului în plan este imperceptibilă ; se poate spune în acest caz, mai simplu, că scara hărţii este raportul dintre lungimea liniei de pe hartă şi lungimea corespunzătoare ei din teren. Cînd însă este

După mărime hărţile topografice se clasifică:

• planuri topografice la scările 1 : 5 000 şi 1 : 10 000;

• hărţi topografice la scări mari (1 : 25 000 şi 1 : 50 000);

• hărţi topografice la scări medii (1 : 100 000 şi 1 : 200 000);

• hărţi topografice la scări mici (1 : 500 000 şi 1 : 1 000 000).

15

vorba de reprezentarea unor suprafeţe mari, influenţa curburii Pămîntului se resimte şi în acest caz, la reprezentarea în pan, se ţine cont de aceasta.

Pentru executarea hărţilor topografice, în special, s-a adoptat de fiecare ţară un număr limitat de scări din seria de scări de bază. Alegerea scărilor standart pentru întocmirea hărţilor depinde în mare măsură de cerinţele de apărare, de dezvoltare a forţelor de producţie, de mărimea( suprafaţa ) statului respectiv. Etc.

În ţara noastră, începînd cu anul 1951, pentru hărţile topografice s-au adoptat următoarele scări : 1 : 25000, 1 : 50000, 1 : 100000, 1 : 200000, 1 : 500000, 1 : 1000000. Pentru întocmirea planurilor de oraşe, construcţii industriale şi alte scopuri economice s-au stabilit scările 1 : 500, 1 : 1000, 1 : 2000, 1 : 5000, 1 : 10000.

Prin alegerea seriilor de scări mai sus-menţionate se asigură elaborarea hărţilor şi a planurilor care satisfac cel mai bine cerinţele apărării patriei şi pe cele ale economiei naţionale. Pe hărţi scara generală se indică de obicei sub 3 forme şi anume:1. scara numerică (de exemplu 1 :100000);2. scara grafică;3. scara naturală sau directă(de exemplu 1 cm = 1000 m)

Dacă pentru hărţile topografice ale Republicii Moldova seriile de scări sînt unitare, nu acelaş lucru se poate spune despre scările hărţilor topografice întocmite de unele ţări capitaliste. Tabelul comparativ de mai jos este semnificativ în această privinţă

8.)Elementele topografice ale terenului.

La studierea terenului se au în vedere următoarele două elemente topodfrafice :--- relieful ,--- detaliile de planimetrie .Prin relief –se înţelege totalitatea neregularităţilor suprafeţei terestre şi este cel mai important element dintre componentele fizico-geografice ale unei regiuni date .Relieful prezintă o importanţă deosebităîn organizarea ,planificarea şi ducerea acţiunilor de luptă ale trupelor.Neregularităţile suprafeţei terestre se prezintă sub forme de teren concave şi convexe, adică sub formă de ridecături şi adîncituri . În ambele situaţii , pentru caracteristica reliefului , sînt deosebit de importante cotele absolute ale punctelor .Prin detalii de planimetrie- se înţeleg anumite elemente despuse la suprafaţa Pămîntului, care după natura se împart în:---detalii naturale,ca: rîuri, lacuri, păduri, mlaştini, terenuri nisipoase, pietroase etc.;

16

---detalii artificiale , ca: localităţi, construcţii industriale şi social-culturale, căi de comunicaţii ,linii de transmisiuni, conducte de deferite feluri , canale, diguri, grădini şi altele.Totalitatea detaliilor de planimetrie se împarte în următoarele categorii principale :--- localităţi;--- reţea de comunicaţii şi construcţii anexă ;---hidrografie;---elemente de sol şi vegetaţie.Detaliile de planimetrie şi relieful determină caracterul terenului . Aceasta poate fi descoperit sau acoperit din punctul de vedere al observării şi maşcării , accesibil sau greu accesibil pentru mişcare trupelor şi folosirea deferitelor mijloace tehnice de luptă şi în general favorabil sau nefavorabil executării unor numite acţiuni militare. Formele caracteristice de relief :Din marea varietate a formelor de relief ale suprafeţei terestre se desprind cîteva forme tipice principale , caracteristice:---Înălţimea,--- Depresiunea,---Creasta,---Valea,---Şaua,---Şesul,* Înălţimele sînt alcătuite în mod diferit , toate avînd, în general , forme conice sau de cupolă ,deosebindu-se : ---muntele, cu înălţimi de peste 800m deasupra nivelului mării; ---dealul , avînd înălşimi cuprinse între 200-800m ; ---mamelonul , o înălţime în formă de cupolă , care se ridică deasupra terenului înconjrător cu 25-150m; ---movila , este un mamelon de demensiuni mai mici ,în general fiind o formă artificială de teren; ---colina şi măgura , sînt înălţimi mici cu pante line , care se pierd pe nesimţite în terenul înconjurător.La o înălţime se deosebesc: --- vîrful --- partea cea mai de sus de înălţimi; are formă de cupolă , dar cîteodată ia o formă ascuţită , denumită pisc , sau se prezintă sub formă unei platforme orizontale denumite platou; --- versantele ---suprafeţele laterale ale înălţimilor; sînt în pantă lină dacă înclinarea lor este sub 5 grade, în pantă mijlocită la o înclinare de 5-20 grade şi abrupte de peste 20 grade; --- piciorul pantei --- linia de trecere a versantelor în terenul înconjurător sau baza înălţimii, bine conturată din toate părţile.* Depresiunea este o adîncime de teren închisă de înălţimi din toate părţile.La o depresiune se deosebesc fundul , adică partea cea mai de jos , pereţii înconjurători şi marginea , adică limita de sus a pereţilor . O depresiune de mai mică întindere se numeşte căldare sau găvan , dar o depresiune cu pereţii abrubţi , avînd o înclinare uniformă , se numeşte pîlnie .

17

* Creasta este o înălţime prelungită într-o anumită derecţie , care coboară pînă la terenul înconjurător . Cele două versante ale unei creste se întretaie după linia de creastă sau linia de despărţire a apelor . Pintenul este o ridicătură mică ,atît ca înălţime cît şî ca întindere, constituind o prelungire a crestei .* Valea este o adîncitură prelungită , care coboară întro anumită derecţie ,. La o vale se deosebesc originea – partea cea mai de sus de unde începe valea,firul văii sau talvegul – linia de întîlnire a versanţelor , fiind partea cea mai de jos a văii, şi gura văii—adică confluenţa a două văii . O vale mare cu fundul larg, şi fundul uşor înclinat se numeşte luncă. În terenurile muntoase se găsesc văi foarte înguste şi adînci, cu versante foarte abrupte . Acestea se numesc chei, iar cînd sunt mai largi -- trecători . Rîpele de dimensiuni mai mici se numesc ravene . Terenurile care devin mai puţin abrupte şi se acoperă cu iarbă ; această formă se numeşte ogaşe.* Şaua este porţiunea de creastă dintre două vîrfuri consecutive, avînd forma asemănătoare cu şaua de călărie . Este în acelaşi timp atît locul de întîlnire a doi munţi sau două dealuri, cît şî locul de formare a două văi ce se coboară în cele două părţi opuse ale crestei . * Şesul este o formă plată de teren cu mici ondulaţii . Şesurile situate pînă la o înălţime de 200m deasupra nivelului mării sînt cîmpuri , iar cele situate deasupra acestei înălţimi sînt podişuri . Vîrful , fundul depresiunei şi şaua sînt punctele caracteristice ale reliefului , iar linia despărţire a apelor şi firul văii sînt liniile caracteristice ale acestuia. Ele formează un schelet ce determină pe de o parte caracterul reliefului .* Cunosşterea formelor caracteristece ale reliefului . Cunoa;terea formelor caracteristice ale reliefului uşurează studiul terenului din punct de vedere militar , întrucît caracterul general al unui ţinut oarecare este în bună măsură determinat de condiţiile de relief. De aceea nu este lipsită de interes inserarea inor condiţii generale asupra principalelor categorii ale reliefului, de care să se ţină seama la studierea terenului. Înălţimea generală a terenului şes poate fi diferită , important fiind faptul că el nu prezintă diferenţe de nivel mai mari de 20-25m. După gradul de prelucrare a pămîntului , se deosebesc şesuri roditoare sau sterpe, iar după resursele hidrologice – şesuri uscate sau umede. Viteza de curgere a apelor în terenurile de şes este redusă ,apele curgătoare au un traseu foarte sinuos, iar formarea insurilor şi braţelor moarte constituie un fenomen fregvent colinele şi măgurile constituie, în cele mai multe cazuri, o parte a regiunilor de şes, în care diferenţele medii de nivel nu depăşesc 25-50m . În regiunile deluroase se întîlnesc în mod fregvent deferenţe de nivel cuprinse între 100-300m. Terenurile deluroase sînt caracterizate, în general , prin creste late, rotunde , păduroase, pante line şi văi largi . Regiunile muntoase sînt caracterizate de înălţimi ce depăşesc altitudinea de 800m deasupra nivelului mării . Înălţimele ce depăşesc 2000m formează zone cu munţi înalţi .Formele de relief ale acestor regiuni sînt bine conturate , iar pantele sînt în general abrupte . În văile înguste cu fund pietros curg ape repezi.

18

Studiul atent şi multilateral al terenului permite şi obţinerea unor date ce nu se pot reprezenta pe harta topografică, dar a căror cunoaştere prezintă interes pentru orce comandant . Spre exemplificare aratăm următoarele : * terenurile acoperite cu păduri de foioase au o climă temperată ,sănătoasă , pe cînd în zonele lipsite de păduri vara este o căldură nemaipomenită ; * munţii acoperiţi cu păduri de conifere sînt aspri , friguroşi , iar cei situaţi reassure zonelor înpădurite sînt chiar salbatici , mai ales iarna ; * regiunile cu o reţia densă de localităţi indică bogăţia reţelei de comunicaţii , ca şi natura roditoare a pămîntului . 9.)

1. METODA CURBELOR DE NIVEL a) Definirea curbelor de nivel

Metoda curbelor de nivel este cea mai corespunzătoare şi cea mai larg întrebuinţată dintre metodele ce se cunosc până în prezent pentru reprezentarea reliefului pe hărţile topografice şi constă din unirea pe hartă a tuturor punctelor de aceiaşi cotă printr-o linie, care va avea astfel forme şi sinuozităţi diferite, potrivit aspectului sub care se înfăţişează în natură suprafaţa terestră.

Se numeşte curbă de nivel linia sinuoasă imaginară care uneşte pe hartă toate punctele din teren care au aceiaşi cotă.

Cunoaşterea curbelor de nivel solicită şi o oarecare doză de imaginaţie, ce sunt numai un mijloc cu ajutorul căruia – fără a fi la faţa locului – ochii minţii recunosc formele de relief din teren după cum i le înfăţişează curbele de nivel de pe hartă, sau – fiind în teren – ochii privitorului pot urmări, după configuraţia lor de pe o hartă, punctele ce se situează la aceiaşi înălţime pe o formă de relief.

De fapt, curbele de nivel se obţin prin intersectarea imaginară a suprafeţei terestre cu planuri orizontale, situate la înălţimi succesive egal distanţate şi paralele între ele; liniile de intersectare ale suprafeţei terestre cu aceste planuri succesive sunt însăşi curbele de nivel. Proiectând apoi conturul acestor linii în planul şi la scara hărţii, se obţine un contur asemenea care redă pe hartă formele sub care se înfăţişează în natură relieful terenului. Cunoscând cele mai de sus, se mai poate spune că curba de nivel este proiecţia orizontală a liniei ce rezultă din intersectarea suprafeţei terestre cu un plan orizontal.

Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel prezintă următoarele avantaje faţă de alte metode de redare a reliefului pe hartă:

- este sugestivă şi plastică, orientarea din punctul de vedere a recunoaşterii înălţimilor făcându-se destul de repede, în urmai unei scurte perioade de familizare cu modul de reprezentare aplicat;

- urmând toate neregularităţile formelor de relief, redau în mod fidel configuraţia din natură a suprafeţei terestre;

- cunoaşterea valorii altimetrice a unei singure curbe de nivel este suficientă pentru determinarea valorii tuturor curbelor de nivel din cuprinsul hărţii;

19

- asigură determinarea cu uşurinţă a pantelor din teren; - dă posibilitatea determinării cotei oricărui punct situat pe hartă; - permite determinarea distanţei reale din teren dintre două puncte

având cote diferite. În concluzie, pe o hartă cu relief reprezentat prin curbe de nivel se pot

rezolva orice misiune legată de relieful terenului, fără a fi la faţa locului.

b) EchidistanţaS-a arătat mai sus că planurile oprizontale de acţiune ce intersectează

suprafaţa terestră dând naştere curbelor sunt egal depărtate unele de altele pe verticală. Cunoscând aceasta, se poate spune că echidistanţa este distanţa verticală şi constantă dintre două planuri orizontale de secţiune ce dau naştere la două curbe de nivel consecutive.

Când este considerată în adevărata sa mărime din teren, ia se numeşte echidistanţă naturală (se notează cu E), iar când este redusă la scara hărţii se numeşte echidistanţă grafică (se notează cu e). În realitate nu există reprezentare grafică a echidistanţei naturale, care să se poată materializa pe hartă aşa cu m se materializează curbele de nivel, valoarea ei se deduce însă din valoarea altimetrică a curbelor de nivel succesive. Singura reprezentare grafică a echidistanţei se face la construirea profilului terenului.

Cunoaşterea echidistanţei hărţii este atât de importantă pentru studierea reliefului pe cât este cunoaşterea scării la studiu planimetrie, întru cât numai echidistanţa asigură posibilitatea de a determina raportul înălţimilor, de a putea identifica şi mai ales compara formele de relief între ele, cu alte cuvinte – de a putea citi relieful terenului. Echidistanţa se înscrie întotdeauna pe latura de sud dedesubtul cadrului ornamental, relieful terenului se reprezintă pe hartă cu atât mai precis cu cât echidistanţa este mai mică.

În legătură cu echidistanţa mai sunt de reţinut următoarele ideii: - deşi echidistanţa diferă în raport cu scara hărţii şi cu natura reliefului,

ea este întotdeauna aceiaşi în cuprinsul unei foi de hartă; - spaţiul între două curbe de nivel consecutive pe hartă nu reprezintă

echidistanţa, ci proiecţia orizontală a suprafeţei terestre succesive; acest spaţiu dă informaţii asupra pantei terenului (cu cât spaţiul este mai mic cu atât panta este mai mare şi invers, cu cât spaţiul este mai mare cu atât panta este mai mică.

c) Clasificarea curbelor de nivelŢinând seama de necesitatea că reprezentarea reliefului prin curbe de

nivel să fie plastică şi expresivă, precum şi de faptul că echidistanţa naturală, (oricât de judicioasă aleasă) nu poate asigura o reprezentare fidelă a reliefului pe tot cuprinsul hărţii, din cauza neregularităţilor suprafeţei terestre, ceia ce face necesar în astfel de cazuri folosirea curbelor de nivel la echidistanţe mai mici decât cea naturală – pe hărţile topografice din dotare se găsesc mai multe feluri de curbe de nivel. Acestea se clasifică după forma, valoarea şi întrebuinţarea lor în felul următor.

20

- curbe de nivel normale – sunt cele prin care se reprezintă în mod natural formele de relief şi care rezultă din echidistanţa naturală; valorile altitudinale ale acestora sunt întotdeauna multiple ai acestei echidistanţe. Astfel, pe hartă la scara 1:25 000, în cazul când e = 5 m, diferenţa de nivel între două curbe de nivel normale este de 5 m, iar valorile lor sunt multiple de 5 (10, 15, 20); dar când e = 10 m, ele sunt multipli de 10 (20, 30, 40). Curbele de nivel normale se reprezintă pe hărţi prin linii subţiri continui;

- curbe de nivel principale – sunt fiecare a cincea curbă de nivel normală, care se reprezintă pe hartă prin linii continui îngroşate, în scopul uşurării citirii reliefului; valoarea lor la scara 1: 25 000 sunt multiple de 25 sau de 50;

- curbe de nivel ajutătoare – sunt cele ce se întrebuinţează în porţiuni de hartă unde formele de relief, din cauza nivelărilor mici ale terenului scapă reprezentări prin curbe de nivel normal. Din această cauză astfel de curbe se găsesc numai pe alocuri sub formă de crâmpeie, intercalate între curbele de nivel normale, întrerupându-se imediat ce relieful îşi recapătă aspectul ce poate fi reprezentat prin curbe de nivel normale. Valoarea acestora este de o jumătate echidistanţă; ele se reprezintă pe hărţi prin linii subţiri întrerupte având segmente de câte 5 mm lungime;

- curbe de nivel accidentale – sunt cele care se întrebuinţează pe mici suprafeţe, pentru a reprezenta o formă caracteristică sau complicată de relief ce nu se poate reda prin curbe de nivel ajutătoare. Întrucât acestea nu se trasează neapărat la un sfert de echidistanţă ci la orice fracţiune din aceasta, valorile lor altitudinale se înscriu întotdeauna pe hartă. Curbele de nivel accidentale se reprezintă prin linii subţiri întrerupte însă cu segmente de câte 2 mm lungime.

Pentru o mai uşoară interpretare a reliefului reprezentat prin curbe de nivel, valorile altitudinale ale acestora se înscriu din loc în loc pe hartă, cu o desime ce este în funcţie de caracterul frământ sau mai puţin frământat al reliefului; cifrele se înscriu pe curbele de nivel astfel încât să fie orientate cu bazele lor spre vale, ceia ce uşurează, prin însuşi modul lor de plasare, determinarea direcţiei în care terenul coboară.

REPREZENTAREA RELIEFULUI PRIN CURBE DE NIVEL SAU PRIN ALTE SEMNE

CONVENŢIONALE

Pentru a înţelege mai bine modul de reprezentare a reliefului prin curbe de nivel, este important să se reţină ideea că elementele de relief având aceiaşi formă, indiferent dacă sunt ridicături sau adâncituri, se redau în acelaşi fel prin curbe de nivel; cu alte cuvinte, o ridicături în formă de con se reprezintă la fel ca o adâncitură în formă de pâlnie, după cum reprezentarea unei ridicături prelungite sub formă de creastă a re acelaşi aspect cu cea a unei adâncituri prelungite sub formă de vale. Pentru a se putea deosebi o

21

ridicătură de o adâncitură, este necesar să se ţină seama de hidrografia hărţii, deoarece este cunoscut că apele curgătoare se află întotdeauna în văi, lacurile în depresiuni şi, în general, elementele hidrografice naturale se găsesc în toate cazurile în terenurile joase.

Harta topografică are şi alte elemente cu ajutorul cărora se poate deosebi încotro urcă sau coboară terenul; dintre aceasta s-a amintit mai sus principiu după care se plasează pe curbele de nivel inscripţiile cifrici referitoare la valoarea lor. Un alt indiciu foarte simplu pentru deosebirea ridicăturilor de adâncituri îl constituie indicatoarele de pantă, care sunt nişte liniuţe ce se trag pe perpendicular pe curbele de nivel şi care sunt îndreptate întotdeauna spre sensul de coborâre a pantelor.

Forma pantelor de asemenea reiese clar după modul cum acestea sunt reprezentate prin curbele de nivel. Pante uniforme se reprezintă prin curbele de nivel sunt mai dese spre vârf, rărindu-se succesiv spre piciorul pantei, la cele convexe sunt mai rare spre vârf şi se apropie din ce în ce mai mult spre piciorul pantei, iar la cele neuniforme se răresc sau se apropie alternativ după configuraţia pantei terenului.

Înălţimile închise (vârfurile munţilor şi dealurilor) precum şi a mamelonului se reprezintă prin curbe de nivel închise având aspect uniform sau neuniform, după cum acestea se alcătuiesc din întâlnirea a două sau mai multe creste. Înălţimile se recunosc pe hartă după valoarea cotelor ce se plasează de regulă pe vârful acestora, după valoarea mai mare a curbei de nivel din interior faţă de valoarea celor din exterior, precum şi după faptul că indicatoarele de pantă se plasează în exteriorul curbelor de nivel.

Depresiunile (găvan, căldare, pâlnie) se reprezintă de asemenea prin curbe de nivel închise care au un aspect uniform sau neuniform în funcţie de modul de alcătuire a lor din două sau mai multe văi. Depresiunile se recunosc pe hartă după valoarea cea mai mică a curbei de nivel din interior, după plasarea în interiorul curbelor de nivel a indicatorilor de pantă şi – uneori – după valoarea cotelor ce se plasează pe fundul acestora.

Crestele se reprezintă prin curbe de nivel cu aspect alungit, cu inflexiuni mai mult sau mai puţin rotunde după configuraţia formelor de relief pe care le reprezintă, convexităţile acestora fiind îndreptate în sensul de coborâre a liniei de despărţire a apelor. Valorile curbelor de nivel înscrise prin interior spre exterior, iar indicatoarele de pantă sunt orientate spre exteriorul curbelor de nivel şi sunt plasate în vârful convexităţii acestora, adică pe linia de despărţire a apelor.

Văile se reprezintă – ca şi crestele – prin curbe de nivel de forme alungite ale căror convexităţi însă (în general mai ascuţite) sunt orientate – spre deosebire de cazul crestelor – spre sensul de urcare al firului văii. Indicatoarele de pantă sunt orientate spre interiorul curbelor de nivel şi se plasează în vârful convexităţii acestora, deci pe firul văii (când pe firul văii există o apă curgătoare sensul de coborâre a pantei terenului reiese poziţia săgeţii indicatoare al direcţiei de curgere a apei). Valorile curbelor de nivel descresc spre gura văii.

22

După modul de îmbinare a celor două versante ale unei văi pe firul apei, se deosebesc văi cu fundul ascuţit, rotund sau lat; sa ilustrat modul de reprezentare pe hartă a acestora.

Şaua se reprezintă prin curbe de nivel închise. Curbele de nivel înfăşurate din interior au valoarea cea mai mare, iar gâtul şeii are întotdeauna cota mai mică decât valoarea acestora. Indicatoarele de pantă sunt orientate spre exteriorul curbelor de nivel la orice şa se remarcă existenţa unor curbe de nivel, cu valori egale, două câte două, dispuse simetric faţă de gâtul şeii şi anume: o pereche de curbe cu valori egale şi care sunt mai mari decât cota gâtului şeii, pe creastă, şi o altă pereche de curbe cu valori egale dar mai mici decât gâtul şeii la originea văilor ce ia naştere din şa.

Întrucât nu toate elementele reliefului pot fi reprezentate prin curbe de nivel unele dintre acestea se redau prin semne convenţionale. De exemplu, pantele mai mari de 40° nu pot fir reprezentate prin curbe de nivel, deoarece distanţele din curbele de nivel alăturate ar fi aşa de mică, încât acestea în mod practic nu sar mai putea distinge; de aceia, astfel de pante se reprezintă prin hauri. De asemenea, prin semne convenţionale adecvate se reprezintă alunecările de teren, traseele artificiale, grohotişurile, stâncile, movilele, gropile, râpele, viroagele, precum şi alte asemenea elemente de relief.

În natură nu se îndeplinesc niciodată (sau extrem de rar) forme de relief în mod izolat; ele există – şi în consecinţă sunt reprezentate astfel şi pe hărţile topografice – într-o strânsă legătură şi dependenţă unele cu altele, într-o îmbinare mai mult sau mai puţin complexe, în funcţie de caracterul general al zonei ce se reprezintă. Pentru ilustrarea modului combinat de reprezentare a reliefului prin curbe de nivel se dă o porţiune de teren, unde se găseşte o bună parte a formelor de relief ce se întâlnesc în natură. De asemenea, se arată cum se vede în reprezentarea acestea prin curbe de nivel. 10.)Determinarea înălţimii detaliilor după umbra lor

Procedeul de determinare a înălţimii detaliilor după umbra lor se bazează pe observaţia verificată din natură. În fiecare moment dintr-o zi însorită , lungimea umbrelor obiectelor , este direct proporţională cu înălţimea lor. Pentru a determina prin acest procedeu înălţimea unui detaliu din teren , se aşează lîngă acesta în poziţie verticală un obiect de înălţime cunoscută (puşcă , lopată , jalon sau chiar militarul care execută determinarea). Apoi se măsoară atît umbra detaliului cît şi umbra obiectului folosit. Determinarea înălţimii detaliului se poate executa prin două căi.

Privind atent figura se observă că s-au format două triungiuri , în care se poate scrie relaţia:

De unde:

23

Dacă înălţimea jalonului este de 2m umbra acestuia are 3m lungime , iar umbra copacului 15m atunci înălţimea copacului este:

Definirea modului de determinare a inaltimii detaliilor cu ajutorul balizei

Pentru aplicarea acestui procedeu este necesar sa se dispuna de o baliza a carei inaltime este cunoscuta. In cazul cind aceasta nu exista, se poate confectiona pe loc din materialele ce se gasesc in teren sau se poate folosi un jalon, o pusca, o lopata sau orice alt obiect avut la indemina, cu conditia sa i se cunoasca sau sa i se poata masura lungimea. In vederea determinarii inaltimii obstacolului se infige baliza in pamint la o oarecare distanta fata de acesta, apoi militarul care executa determinarea se plaseaza astfel ca din pozitia culcat pe spate sa vada in prelungirea virfului balizei partea superioara a obstacolului, adica puncteleA, B' si C ' sa fie coliniare. Privind cu atentie figura se observa ca in acest fel s-au format doua triunghiuri asemenea ABB' si ACC ' , intre care se poate scrie relatia:

ACAB =

CC'

BB ' sau Dd =

Hh ,

in care necunoscuta este marimea H. Deci :

H=hd D.

In aceasta formula d si D sunt cele doua distante ce se pot masura usor, iar h este inaltimea balizei care de asemenea se cunoaste. Inaltimea balizei este de 2 metri, distanta masurata de la capul militarului pina la baliza este de 4 metri, iar cea de la capul militarului pina la copac este de 30 metri. De aflat inaltimea copacului.11.)

Semnele convenţionale sunt astfel concepute şi desenate pe hărţi, încât să satisfacă următoarele condiţii:

- să fie distincte, pentru a putea deosebi uşor unele de altele; - să deştepte repede ideea obiectului pe care-l reprezintă, pentru a

putea fi cât mai uşor memorizate şi „citite”, în acest scop detaliile din teren se reprezintă – pe cât este posibil – fie prin imaginea lor verticală sau orizontală, după cum una este mai expresivă sau mai caracteristică decât cealaltă şi răspunde scopului propus;

- detaliile ce nu pot fi reprezentate prin imaginea lor verticală sau orizontală să aibă totuşi simboluri caracteristice (de exemplu fabricile –

24

coş de fum, minele – două ciocane încrucişate, aerodromurile – avion etc.);

- elementele topografice de suprafaţă (de exemplu localităţi, păduri, mlaştini) să fie reprezentate prin conturul exterior şi liniile lor interioare simplificate, în raport cu scara hărţii;

- detaliile izolate care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi reduse la scara hărţii (de exemplu fântâni, izvoare, pietre kilometrice, cruci izolate) să fie reprezentate prin semne convenţionale speciale.

1. Clasificarea şi reprezentarea semnelor convenţionalePentru a înlesni şi mai mult memorizarea lor, semnele convenţionale de

planimetrie se împart, după modul de reprezentare, în următoarele trei grupe principale; semene convenţionale de contur, de scară şi explicative.

a)Semnele convenţionale de contur.Semnele convenţionale de contur se întrebuinţează pentru reprezentare

pe hartă a acelor detalii de planimetrie care ocupă o suprafaţă mai mare sau mai mică şi care, având un contur închis, pot fi reprezentate la scara hărţii. Asemenea detalii sunt, de exemplu, pădurile, mlaştinile, grădinile, viile. Conturul (acestor detalii se desenează pe hartă prin figuri asemenea cu conturile reale din teren şi se limitează prin linii punctate, dacă ele nu se suprapun pe alte linii ce reprezintă diverse detalii cum sunt căile de comunicaţii, râurile sau pâraiele, gardurile sau şanţurile şi altele. În figura 79 se dau câteva exemple de semne convenţionale de contur.

Spaţiul din interiorul conturilor se complectează cu semne convenţionale stabilite prin atlas pentru fiecare detaliu în parte, care lămuresc natura detaliului de suprafaţă. Aceste semne convenţionale nu arată – prin ele însele – poziţia reală a unui detaliu anumit din interiorul conturului (de exemplu poziţia unei cruci într-un cimitir) şi nici dimensiunile lui reale (de exemplu înălţimea şi grosimea unu copac în pădure), ci numai existenţa şi natura detaliului respectiv. Este de reţinut faptul că lăţimea, lungimea sau suprafaţa oare cărui detaliu de planimetrie, reprezentat prin semne convenţionale de contur, pot fi măsurate pe hartă.

b)Semne convenţionale de scară.Semnele convenţionale de scară se întrebuinţează pentru reprezentarea

pe hartă a acelor detaliilor de planimetrie care datorită micimii dimensiunilor lor nu se pot reprezenta la scara hărţii. Asemenea detalii sunt, de exemplu, pietrele kilometrice, fântânile, copacii izolaţi, podurile, căile de comunicaţii, silozurile, sondele şi altele de acest fel. Densitatea şi dimensiunile acestor semne convenţionale depinde de scara hărţii; cu cât este scara mai mică, cu atât ele se reduc ca număr şi se micşorează în dimensiuni.

Unele semne convenţionale de scară rămân la fel ca formă pe toate hărţile indiferent de scară, schimbându-se numai dimensiunile (de exemplu coşurile de fabrică, bisericile, antenele de radio, staţiile meteorologice), în timp ce latele îşi pot schimba înfăţişarea în funcţie de scara hărţii. În această categorie întră – de pildă – localităţile care, în timp ce hărţile la scară mare se reprezintă prin semne convenţionale de contur, pe cele la scări mici – datorită

25

reducerii dimensiunilor lor grafice – ajung să fie reprezentate doar prin cercuri, deci prin semne convenţionala de scară.

În opoziţie cu semnele convenţionale de contur, cele de scară arată precis pe hartă poziţia detaliilor pe care le reprezintă astfel:

- poziţia izvoarelor, fântânilor, bisericilor, depozitelor sau rezervelor de carburanţi, caselor izolate, staţiilor sau anterior de radio, castelelor de apă, ocolurilor de vie, punctelor geodezice şi a altor detalii de planimetrie care sunt reprezentate pe hărţi prin cercuri, pătrate, dreptunghiuri, triunghiuri sau prin alte simboluri simetrice, este indicată prin centrul geometric al figurii în cauză;

- poziţia crucilor izolate, staţiilor pentru alimentare a auto, semafoarelor, copacilor izolaţi sau altor asemenea detalii de planimetrie este determinată prin vârful unghiului drept, format dintre liniai verticală a semnului convenţional şi baza acestuia;

- poziţia coşurilor de fabrică, oficiilor R.T.T.R., monumentelor sau statuilor este indicată de mijloc bazei semnului convenţional;

- poziţia căilor de comunicaţii rutiere, digurilor, râurilor şi canalelor desenate prin două linii (fără a fi redate la scara hărţii), precum şi altor detalii pe planimetrie liniare ce se reprezintă pe hartă două linii, este determinată prin axului semnului convenţional respectiv.

Ţinând seama de cele de mai sus, semnele convenţionale de scară sunt cele mai sigure elemente de conţinut, cu ajutorul cărora se pot face măsurări precise de distanţe pe hartă, dacă se ţine seama de acestea să se facă grijă între punctele sau liniile care prezintă precis poziţia reală a detaliilor corespunzătoare din teren. Trebuie reţinut faptul că aceste semne convenţionale nu arată – prin ele însele – dimensiunile detaliilor pe care le reprezintă, datorită cărui fapt nu se pot măsura sau determina unui pod, înălţimea unui coş de fabrică sau a unui castel de apă, lăţimea unui drum, dimensiunile unei construcţii izolate şi altele.

c) Semnele convenţionale explicative Semnele convenţionale explicative se folosesc în scopul de a oferi o cât

mai deplină caracterizare a detaliilor de planimetrie la care se referă. Din aceste grupă fac parte toate celelalte notări convenţionale ce se găsesc pe hartă şi care se întrebuinţează întotdeauna în combinare cu semnele de scară sau de contur. De exemplu: când se reprezintă pe hartă un tufăriş, în interiorul controlului, drept completare a semnului convenţional de tufăriş, se mai plasează şi un semn explicativ sub forma uni copac care indică predominat de specii; pentru a se arăta numărul de linii al unei căi ferate, perpendicular pe semnul convenţional a acesteia se trag un număr de linioare, corespunzătoare cu numărul de linii al căii ferate; râuri se arată printr-o săgeată sensul de curgere a apei; cotiturile de drumuri cu raze de curbură sub 25 m sânt însoţite de o săgeată în semicerc.

Tot din această grupă a semnelor convenţionale fac parte toate inscripţiile şi cifrele care însoţesc pe hartă unele semne convenţionale.

Inscripţiile care se referă la denumirile proprii ale localităţilor şi ale unor detalii naturale de planimetrie ca: râuri, lacuri, văi, dealuri, se scriu în

26

întregime (de exemplu: Cucuteni, Mureşul, lacul Bâlea, Valea – Seacă, dealul Galben, vârful Rotund, pădurea Verde, gândul Mare) şi se plasează în dreptul detaliului la care se referă. Inscripţiile ce dau caracterizare mai deplină unor detalii de planimetrie se plasează alături de semnele convenţionale respective şi se înscriu prescurtat ca: Au. – mină de aur; cabl. – fabrică de cabluri; nav. – şantier naval; ptr. – carieră de piatră. De asemenea, tot prin inscripţii explicative prescurtate se caracterizează şi unele detalii de planimetrie care deşi nu au semne convenţionale speciale, totuşi ies în evidenţă faţă de celelalte astfel: lângă un debarcader se plasează inscripţia deb., lângă semnele convenţionale de foioase se înscrie stj. Lângă clădirea unui spital se adaugă inscripţia spt. Toate inscripţiile de mai sus se înscriu pe hartă în culoare neagră, mai cele referitor la elementele hidrografice, care înscriu cu culoare albastră.

Cifrele înscrise pe hartă se referă la indicarea numărului de case sau de locuitori de localităţi, lăţimea şoselelor, caracteristice lucrărilor de artă (poduri, tuneluri, viaducte), adâncimea şi lăţimea apelor, valoarea relativă (înălţimea, adâncimea, lăţimea) a rambleelor, debleurilor, elementelor naturale sau artificiale de relief de mică întindere (movile, gropi, râpe, viroage, maluri, terase), cota (altitudinea) punctelor. Cifrele referitoare la lăţimea şi adâncimea apelor, precum şi la cotele acestora se înscriu pe hartă în culoarea albastră, cele referitoare la curbele de nivel şi la valorile relative ale detaliilor naturale de relief – în culoarea maro, iar toate celelalte – în culoarea neagră.

Colorarea hărţilor se face cu scopul de a scoate în evidenţă, de a caracteriza şi mai deplin detalii de teren la care se aplică; în acelaşi timp prin colorare se dă un aspect mai plăcut hărţilor topografice şi se uşurează utilizarea acestora.

La imprimarea hărţilor topografice din dotare se întrebuinţează următoarele culori:

- galben – pentru drumuri naturale îmbunătăţite şi cvartale din localităţi în care predomină clădirile nerezistente la foc;

- verde – pentru toate vegetaţiile arborescente indiferent de natura acestora (păduri, livezi, pepiniere, arbuştii, vii, plantaţii) şi cimitire cu pomi;

- albastru . pentru toate elementele geografice naturale sau artificiale, conducte de apă, mlaştini şi terenuri mlăştinoase sau saturate;

- portocaliu – pentru autostrăzi, şosele modernizate sau şosele cu cvartale din localităţi în care predomină clădirile rezistente la foc;

- maro - pentru toate formele naturale de relief, curbe de nivel, indicatoare de pantă, albiile lacurilor, lacurilor şi pâraielor secate, elemente de sol ca suprafeţe nisipoase, pietroase, grohotişuri;

- violet – pentru frontierele de stat; - negru – pentru toate celelalte detalii de planimetrie şi elemente de

conţinut ale hărţi. 12.)

........constituie un mare avantaj,daca se

27

are in vedere rapiditatea cu care este necesar sa se execute unele misiuni de lupta ,cum sint de exemplu,stabilirea distante- lor pina la tinte sau alte obiective descoperite de catre observa- tori in dispozitivul de lupta a trupelor inamice. .Pe timpul ducerii actiunilor de lupta ,harta constituie unica posisibilitate de a determina distantele dintre detalii din teren. Pentru a putea executa diferite masuri de distant ape harta ,este necesar sa se cunoasca pozitia precisa pe harta a detaliilor (obiectivelor) intre care se face determinarea distantei precum si determinarea scarii hartii, deasemenea este nevoie de unele rechezite cum sint rigla gradatain milimetri, compasul distantier sau- in lipsa acestora- o banda de hirtie.Determinarea pe harta adistantelor se poate executa prin mai multe procedee,cesealeg in functie de timpul si de instrumentele avute la dispozitie si de precizia ce se urmareste a fi obtinuta.

Aceasta este cel mai simplu procedeu de determinare pe harta a distantelor ,la care instrumental ajutator este o simpla rigla gradata in milimetri. -Se masoara pe harta ,cu ajutorul riglei gradate,distanta d in milimetri dintre cele doua detalii (obiective)intre care se face determinarea(daca distanta nu se incadreaza intr-un numar exact de mm, se aprecieaza sfertul acestuia); -Se calculeza distanta D corespunzatoare in teren, cu ajutorul Formulei scarii D=d*N.

Un procedeu simplu si mai rapid ,cere nu se solicita nici un fel de calcule ,este acela al determinari distantelor cu ajutorul scarii grafice ,simple, folosindca instrument ajutator un compas distantier.Aplicarea acestui procedeu se executa in urmatoare succesiune:- Se ia virful unui compas distantier mărimea de pe harta dintre detalii (obiective) in care se face determinarea.13.)1.Măsurarea unghiurilor În scopul măsurării distanţelor, indicării obiectivelor (ţintelor sau altor obiecte), precizării unor elemente de tragere , precum şi rezolvării altor misiuni , este necesar să se determine (măsoare) valoarea unor unghiuri din teren. Prin noţiunea de unghi se înţelege deschiderea dintre două drepte ce pornesc dintr-un punct şi se situează în acelaşi plan(fig. De mai jos). Unghiurile se numesc orizontale cînd se situează în plan orizontal şi verticale cînd se găsesc în plan vertical. Cu cît deschiderea laturilor este mai mare cu atît unghiul este mai mare şi invers.

28

Ţinînd seama de timpul avut la dispoziţie , de instrumentele de care se dispune,de precizia care se urmăreşte, precum şi de condiţiile concrete din teren, măsurareaunghiurilor se face prin metode riguroase (de către un personal calificat cu ajutorul unor aparate de precizie) sau prin metode expeditive (care se pot aplica de către orice militar ,după o instruire prealabilă şi folosind anumite instrumente).14.)Determinarea cotelor şi a diferenţelor de nivelDeterminarea cotelor

A determina cota unui punct pe hartă înseamnă a afla înălţimea la care se găseşte acel punct pe teren faţă de nivelul mării. Harta topografică conţine un număr apreciabil de puncte (puncte de bază, detalii izolate de planimetrie ce pot constitui repere de orientare, vîrfuri, şei, confluenţe de văi şi altele) ale căror cote sînt înscrise pe hartă ; aflarea valorii acestora constă în simpla citire a inscripţiilor cifrice care sînt plasate alături de semnele convenţionale, prin care asemenea puncte sînt reprezentate pe hartă.

Determinarea cotelor tuturor celorlalte detalii sau obiective din cuprinsul hărţii se face în funcţie de dispunerea acestora faţă de cele mai apropiate curbe de nivel sau puncte cotate, deosebindu-se următoarele situaţii caracteristice :

- Semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat chiar pe o curbă de nivel ; în acest caz cota sa este egală cu valoarea acelei curbe de nivel.

Exemplu : Se cere să se determine cota crucii izolate de pe figura a. După cum se observă din figură, elementele de pornire pentru stabilirea cotei crucii izolate sînt valoarea înscrisă pe curba de nivel de 375 m (de unde se trage concluzia că echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m), precum şi indicatoarele de pantă, care arată că terenul coboară de la nord spre sud pe linia de despărţire a apelor. Cunoscînd aceste elemente de pornire, se face următorul raţionament :

29

curba de nivel ce trece prin baza semnului convenţional al crucii izolate este mai mare în valoare cu o echidistanţă normală faţă de curba de nivel de 375 m ce trece dedesubtul ei, avînd deci valoarea de 380 m ; prin urmare cota crucii izolate este de 380 m.

- Semnul convenţional al detaliului (obiectivului) este plasat între două curbe de nivel învecinate ; în acest caz se stabileşte mai întîi direcţia pantei terenului (sensul de urcare sau de coborîre) ; în continuare se precizează valoarea celei mai apropiate curbe de nivel şi apoi cota punctului respectiv, prin aprecierea ,din vedere a distanţei orizontale la care acesta se găseşte faţă de cea mai apropiată curbă de nivel.

Exemple : 1- Se cere să se determine cota bifurcaţiei drumurilor de exploatare de pe figura 167 b. Se observă din figură, după valorile de 125 m şi 150 m înscrise pe cele două curbe de nivel principale, că terenul urcă de lanord spre sud şi că echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m. Cele mai apropiate curbe de nivel faţă de bifurcaţie au valorile de 145 m(la sud) şi de 140 m (la nord), întrucît bifurcaţia este plasată exactla jumătatea distanţei orizontale dintre aceste două curbe de nivel, cota acesteia este egală cu valoarea curbei de nivel de la sud din care se scade valoarea unei jumătăţi de echidistanţă, sau cu valoarea curbei de nivel de la nord, la care se adună valoarea unei jumătăţi de echidistanţă ; prin urmare cota bifurcaţiei estede 145 m -2,5 m = 142,5 m sau 140 + 2,5 m = 142,5 m.

2- Se cere să se determine cota copacului izolat de pe figura 167 c. După cota 228,1 şi valoarea de 225 m a curbei de nivel principale ce o înconjoară, se poatetrage concluzia că echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m şi că terenul coboară de la cota 228,1

spre copacul izolat. Cea mai apropiată curbă de nivel se găseşte la sud de copacul izolat şi are valoarea de 185 m. Deoarece vîrful unghiului drept al semnului convenţional de copac izolat se găseşte la aproximativ 1/5 din distanţa orizontală dintre curbele de nivel cu valorile de 185 m şi 180 m, cota acestuia este egală cu valoarea curbei de nivel de 185 m din care se scade 1/5 din valoarea echidistanţei ; prin urmare cota copacului este 185 m - l m = 184 m.

. Determinarea diferenţelor de nivel

30

A determina pe hartă diferenţa de nivel dintre două puncte, înseamnă a afla diferenţa cotelor acestora cu alte cuvinte, dacă se scade cota cea mai mică din cota cea mai mare, se obţine diferenţa de nivel.

La determinarea pe hartă a diferenţelor de nivel se întîlnesc următoarele cazuri :

- Punctele a căror diferenţă de nivel trebuie determinată se află pe aceeaşi curbă de nivel, în acest caz punctele în cauză au aceeaşi cotă, deci diferenţa de nivel dintre ele este egală cu zero. Acest caz este ilustrat pe figura 168 a, unde între bifurcaţia drumurilor de tarla şi capacul izolat de foioase nu este nici o diferenţă de nivel.

- Punctele a căror diferenţă de nivel trebuie determinată au cotele înscrise pe hartă sau prin semnele lor convenţionale trec două curbe de nivel de valori diferite ; în acest caz diferenţa de nivel dintre ele este egală cu diferenţa cotelor acestora, sau cu diferenţa dintre valorile curbelor de nivel care trec prin punctele considerate, în cazul de pe figura 168 b, diferenţa de nivel de la punctul cu cota 352,0 la cel cu cota 317,0 este de 352 m - 317 m = - 35 m.

In toate celelalte cazuri care se pot întîlni, este necesar să se cunoască echidistanţa curbelor de nivel de pe harta ce se întrebuinţează, deosebindu-se următoarele situaţii :

- Prin semnul convenţional al unuia dintre puncte trece o curbă de nivel de o valoare oarecare, iar cota celuilalt punct este înscrisă pe hartă. In acest caz mai întîi se determină valoarea acelei curbe de nivel, urmând ca apoi să se calculeze diferenţa dintre aceasta şi cota celuilalt punct. In exemplul de pe figura 168 c, echidistanţa curbelor de nivel este de 5 m, ceea ce se poate deduce din faptul că între curba de nivel principală cu valoarea de 200 m şi cota 216,3 m se găsesc trei curbe de nivel normale. Cunoscînd echidistanţa, se poate determina cu uşurinţă valoarea curbei de nivel ce trece prin semnul convenţional al troiţei, care este de 195 m, deci şi cota troiţei este de 195m ; în acest caz diferenţa de nivel dintre troiţă şi punctul cu cota 216,3 m este egală cu 216,3 m - 195 m = + 21 m (rotunjit).

- Punctele sânt plasate între curbe de nivel cu valori diferite, iar în

apropierea unuia dintre puncte, este înscrisă pe hartă valoarea unei curbe de nivel, în acest caz mai întâi se determină echidistanţa, apoi cotele ambelor

31

puncte printr-unul din procedeele cunoscute, după care se face diferenţa cotelor şi se obţine diferenţa de nivel, în cazul reprezentat pe figura 168 d, echidistanţa curbelor de nivel este de 5 m, ceea ce se deduce simplu din faptul că pe curba de nivel principală este înscrisă valoarea de 175m. Cunoscând echidistanţa, se trece la determinarea cotelor celor două puncte. Cota bifurcaţiei drumurilor este de 171m(punctul fiind plasat la o cincime din distanţa orizontală dintre curbele de nivel de 170 m şi 175 m), iar cota tufei izolate este de 182 m (aceasta găsindu-se la două cincimi din distanţa orizontală dintre curbele de nivel de 180 m şi 185 m) ; prin urmare, diferenţa de nivel dintre tufă şi bifurcaţie este de 182 m-171 m = 11 m.

- Punctele se află între curbe de nivel de valoridiferite, iar în apropierea unuia dintre ele se află înscrisă cota unui al treilea punct, în acest caz se procedează identic ca în situaţia precedentă, cu deosebirea că echidistanţa curbelor de nivel se deduce în funcţie de valoarea cotei înscrisă pe hartă, în exemplificarea de pe figura 168 e, echidistanţa curbelor de nivel este de 5 m, ceea ce se deduce din faptul că între cota 211,8 şi curba de nivel principală se găsesc două curbe normale, deci valoarea acestei curbe de nivel este de 200m. Cunoscînd aceasta, se determină cotele celor două puncte, şi anume 208 m pentru pomul izolat (care se găseşte la trei cincimi din distanţa orizontală dintre curbele de nivel de 205 m şi 210 m) şi 192,5 m pentru stînă (aceasta se află la jumătatea distanţei orizontale dintre curbele de nivel de 190 m şi 195 m) ; prin urmare, diferenţa de nivel dintre stînă şi pomul izolat este de 208 m - 192,5 m = + 15 m (rotunjit).

După cum se poate constata din cele de mai sus, determinarea cotelor diferitelor puncte de pe hartă, precum şi a diferenţelor de nivel dintre acestea, sînt operaţii destul de simple ce se pot rezolva uşor şi repede cu ajutorul hărţii şi care nu presupun decît cunoaşterea clasificării curbelor de nivel şi a echidistanţei hărţii. Este important de reţinut faptul că atunci cînd se indică diferenţele de nivel, întotdeauna este necesar să se precizeze sensul acestora, aşa cum s-a arătat în exemplele de mai sus.15.)

32

1 Determinarea coordonatelor geografice

Operaţiile în vederea determinării pe hartă a poziţiei unui obiectiv prin coordonate geografice se execută în următoarea succesiune:

- din punctul a cărui poziţie trebuie determinată se coboară perpendiculare pe cadrul minutelor (pentru măsurarea latitudinii se coboară o perpendiculare pe cadrul de este sau de vest, iar pentru măsurarea longitudinii – pe cadrul de nord sau de sud);

- se numără şi se notează minutele şi secundele din dreptul celor două perpendiculare coborâte, citirile făcându-se de la sud spre nord pentru latitudinea şi de la vest spre est pentru longitudine; minutele se citesc pe cadrul geografic numărându-se segmentele albe şi negre ce se alternează pe acesta pentru zecile de secunde se numără punctele plasate în intervalul dintre cadrul geografic şi cel ornamental, iar unităţile de secunde se apreciază din vedere;

- valorile citite (minutele şi secundele) se adună la coordonatele geografice ale colţului de sud-vest al hărţii, obţinându-se astfel coordonatele geografice ale obiectivului.

În exemplul de pe figura 180, coordonatele geografice ale podului de la intersecţia şoselei cu calea ferată dublă sunt: B = 455525 L 240045.

16.)2 Determinarea coordonatelor rectangulare

Determinarea pe hartă a poziţiei unui obiectiv prin coordonatele rectangulare se face în felul următor:

- se identifică pe hartă obiectivul a cărui poziţie se determină; - se stabileşte şi se notează coordonatele prescurtate ale acestuia (care

sunt coordonatele colţului de sud – vest al caroului în care se găseşte obiectivul);

COORDONATE COORDONATE GEOGRAFICEGEOGRAFICE

Ecuator

N

S

V E

Meridian origine(Greenwich)

Paralelă

LB

Latitudinea (B) - unghiul format de planul Ecuatorului cu verticala locului în punctul considerat

Longitudinea (L) - unghiul format dintre planul meridianului origine şi planul meridianului locului

33

- pentru măsurarea în continuare a coordonatelor întregi, în punctul în cauză se coboară perpendiculare pe liniile cele mai apropiate de caroiaj (pentru x pe linia orizontală de la latura de sud a caroului, pentru y pe linia verticală latura de vest a acestuia);

- se măsoară în mod succesiv (cu ajutorul unui compas distanţier sau al unei benzi de hârtie) lungimea celor două perpendiculare şi se citesc distanţele exprimate în metri pe scara grafică simplă;

- aceste valori se adună la coordonatele prescurtate notate iniţial, obţinându-se coordonatele întregi ale obiectivului.

În exemplul dat de pe figura 181, coordonatele prescurtate ale intersecţiei drumurilor de tarla sunt: y = 5092, y = 5294; iar cele întregi sunt: x = 5092625 m, y = 5294475 m.

În vederea uşurării lucrului şi măririi operativităţii în determinarea poziţiei obiectivelor, se recomandă folosirea măsurătorului de coordonate, care simplifică operaţiile de executat, înlocuind în acelaşi timp echerul sau rigla, compasul sau banda de hârtie şi scara grafică. Măsurătorul de coordonate se confecţionează din celuloid, material plastic sau hârtie lipită de carton şi se compune din două scări perpendiculare, pe care se pot citi direct coordonatele punctelor, gradaţiile de pe scări făcute din milimetri în milimetri, iar inscripţiile sutele de metri la scara hărţii.

Folosind măsurătorul de coordonate la determinarea poziţiei unui obiectiv prin coordonate rectangulare se face astfel:

- mărimea gradată a scării orizontale a măsurătorului de coordonate se aşează pe latura de sud a caroului în care se găseşte obiectivul, astfel încât marginea gradată a scării verticale să treacă prin semnul convenţional al acestuia;

- fără a schimba poziţia măsurătorului, se fac citirile pe cele două scări, mai întâi pe scara verticală x, apoi pe scara orizontală pentru y;

- aceste valori se adună la coordonatele prescurtate ale obiectivului, obţinându-se coordonatele întregi ale acestuia.

În exemplul dat pe figura 182, coordonatele prescurtate ale punctului geodezic cu cota 145,0 sunt: x = 5216, y = 4758; iar coordonatele întregi sunt: x = 5216475 m, y = 4758325 m.

18.)Determinarea unghiului de pantă Cunoaşterea unghiului de pantă al terenului are o deosebită

însemnătate, mai ales în situaţiile când diferitele acţiuni de luptă se duc într-un teren cu relief frământat. Faptul că pe hărţile noastre relieful este reprezentat prin curbe de nivel contribuie la determinarea cu uşurinţă a unghiului de pantă al terenului, care se poate determina cu ajutorul hărţii folosind unul din procedeele ce se descriu în cele ce urmează.Determinarea unghiului de pantă din vedere, prin apreciere

Pentru a aprecia prin acest procedeu valoarea unghiurilor de pantă, se compară din vedere intervalul dintre două curbe de nivel alăturate cu un segment de 1 cm. Aplicarea Acestui procedeu se bazează pe următoarea

34

regulă simplă, reieşită din cunoaşterea dependenţei dintre echidistanţă, distanţă orizontală şi unghi de pantă : cu cît distanţa orizontală dintre două curbe de nivel alăturate este mai mică (sau mai mare) decît 1 cm, cu atît unghiul de pantă este mai mare (sau mai mic) decât cel corespunzător unui segment de 1 cm.

Pentru a se putea aprecia în acest mod valoarea unghiului de pantă, este necesar ca în prealabil să se cunoască valoarea unghiului de pantă care corespunde unei distanţe orizontale egală cu 1 cm pe harta care se întrebuinţează. Pe hărţile noastre (la întocmirea cărora se păstrează un raport constant între scară şi echidistanţă) această valoare este egală cu 1°,2 (sau rotunjit 1°) ; rezultă că pentru o distanţă de 1 cm între două curbe de nivel normale alăturate, unghiul de pantă este de 1°,2. Cunoscând aceasta se poate întocmi tabelul alăturat, care poate fi folosit cu uşurinţă pentru aprecierea din vedere a unghiului de pantă. Astfel, de exemplu, dacă s-au măsurat pe hartă între două curbe de nivel normale alăturate intervale de cîte l mm, 2 mm, 3 mm sau 5 mm, unghiurile de pantă corespunzătoare locurilor unde s-a făcut măsurarea, pot fi apreciate (cu ajutorul tabelului de mai sus) că sînt de 12°, 6°, 4° sau 2°,4. Dar pe baza aceluiaşi raţionament, se mai poate judeca şi astfel : dacă un segment de l cm măsurat pe o pantă acoperă 6 echidistanţe normale, atunci valoarea unghiului de pantă este de 1°,2 X 6 - 7°,2.Procedeul sus amintit dă rezultate corespunzătoare numai pentru unghiuri de pantă mai mici de 25°.Determinarea unghiului de pantă cu ajutorul scării pantelor

Scara pantelor este plasată în afara cadrului hărţii, pe latura de sud a acesteia, fiind construită atît pentru echidistanţa normală cît şi pentru cea principală. Pentru ca aceasta să se poată folosi în vederea determinării unghiurilor de pantă, este necesar să se cunoască modul de construire, care este următorul : pe linia orizontală a bazei ^scării se înscriu unghiurile de pantă, iar perpendicular pe aceasta se ridică linii ale căror lungimi sînt egale cu distanţele orizontale reduse la scara hărţii, corespunzătoare unghiurilor de pantă înscrise sub ele ; capetele acestor linii se unesc printr-o linie curbă continuă, cu ajutorul căreia se determină valorile unghiurilor de pantă. Determinarea unghiurilor de -pantă din cuprinsul hărţii cu ajutorul scării pantelor se execută astfel :

- se măsoară pe hartă distanţa orizontală dintre curbele de nivel alăturate între care se determină unghiul de pantă, această măsurare poate fi făcută folosind un compas distanţier (fig. 177 a) sau o bandă de hîrtie (fig. 177 b) ;

- se încadrează această distanţă (care este marcată pe hîrtie sau luată în deschizătura compasului distanţier)pe scara pantelor, astfel încît o extremitate să se găsească pe baza orizontală a scării, iar cealaltă - în poziţie verticală faţă de prima - pe curba scării ;

35

- se citeşte pe baza orizontală a scării valoarea unghiului de pantă ce se determină, la nevoie făcîndu se aprecierea din vedere a fracţiunilor de grad. In exemplul de pe figură, valorile unghiurilor de pantă sînt de 2°,2 (fig;177a) şi de 2°,5 (fig. 177b).

In cazul cînd relieful terenului este foarte frămîntat si în consecinţă pantele sînt mari, este indicat ca determinarea unghiurilor de pantă să se facă între două curbe de nivel principale, imediat următoare în această situa ile se foloseşte, la fel cum s-a descris mai sus, scara pantelor pentru echidistanţa principală, care este desenată pe hartă în combinaţie cu cea pentru echi-distanţa normală.

Mai este necesar de reţinut că - indiferent ele procedeul aplicat - determinarea unghiurilor de pantă nu se face pentru un versant întreg, de la vîrf pînă la piciorul pantei, decît în situaţia cînd panta terenului este perfect uniformă, adică atunci cînd curbele de nivel se găsesc la intervale egale între ele. In cazul pantelor neuniforme, determinarea unghiurilor de pantă se face pe porţiuni, între punctele sau liniile de schimbare de pantă, care se recunosc pe hartă după locul unde curbele de nivel încep să se apropie sau să se rărească între ele.20/)Orientarea hărţii faţă de detaliile din teren. Numeroasele detalii din teren, care sânt reprezentate şi pe hartă, oferă o multitudine de posibilităţi de orientare. Cu ajutorul acestora, orientarea hărţii se poate execută fie după delii liniare (drumuri, căi ferate, linii de transmisiuni, canaluri), fie după o direcţie oarecare către alte detalii (biserici, silozuri, castele de apă, semafoare, cruci, copaci izolaţi, colţi de stâncă, vârfurile înălţimilor, confluenţe de văi).

După detalii liniare.

Dacă un militar se găseşte în teren pe un astfel de detaliu, de exemplu pe o porţiune de drum în linie dreaptă, pentru orientarea hărţii se procedează astfel:

- se aşează o riglă (sau chiar un creion) pe hartă în lungul semnului convenţional;- se ridică harta la o înălţime convenabilă vederii (fiind ţinută într-o poziţie cât mai orizontală) şi se roteşte până când direcţia semnului convenţional de pe hartă (materializată prin poziţia riglei) se confundă cu direcţia drumului din teren;

- se verifică corectitudinea orientării, observînd dacă detaliile din teren ce se găsesc în dreapta şi în stânga drumului sânt plasate în aceeaşi peste şi pe hartă (în caz contrar harta se roteşte cu 180°.

După o direcţie oarecare. În cazul când un militar se află pe teren lângă un detaliu ce este reprezentat şi a fost identificat pe hartă, de exemplu lângă o piatră izolată, pentru executarea orientării se - se alege în teren un detaliu distinct, vizibil şi mai îndepărtat, a cărui poziţie se identifică pe hartă;

36

- se aşează o riglă pe hartă, astfel încât marginea ei să treacă prin semnul convenţional al punctului în care se execută orientarea şi prin acela al reperului ales în teren;- se ridică harta la înălţimea ochilor într-o poziţie cât mai orizontală şi astfel încât semnul convenţional ce reprezintă detaliul din teren, să fie îndreptat către acesta;- se vizează în lungul riglei, rotind harta până când linia de vizare se suprapune pe reperul ales din teren;- se verifică corectitudinea orientării, vizând asupra unui alt reper care este de asemenea reprezentat pe hartă, având însă grija de a menţine poziţia iniţială a hărţii, rezultată din orientarea asupra primei direcţii.

Orientarea hărţii cu busola.În situaţiile când nu sânt condiţii prielnice de vizibilitate (ceaţă, ploaie, fum), când terenul este lipsit de detalii distincte şi uşor de identificat (deci nu se pot aplica procedeele sus-amintite) sau noaptea, orientarea hărţii se execută cu ajutorul busolei, procedându-se în felul următor:- se aduce în dreptul indicelui gradaţia zero de pe cadranul busolei;- se aşează busola cu diametrul N-S pe cadrul interior

Din vedere, după detalii apropiate. Operaţiile în vederea aplicării acestui procedeu se execută astfel:

- se aleg în teren 2-3 detalii distincte în apropierea puciului de staţie;- se identifică pe hartă poziţia acestor detalii, prin recunoaşterea semnelor convenţionale cu ajutorul cărora au fost reprezentate;- se apreciază pe rând, din vedere, direcţiile şi distanţele de la fiecare detaliu până la punctul de staţie;- se marchează printr-un cerculeţ pe hartă poziţia aproximativă a locului de staţie astfel obţinută Se înţelege că-n acest caz nu poate fi vorba de o determinare precisă; totuşi, o apreciere atentă a direcţiilor şi a distanţelor din teren, precum şi o transpunere cât mai corectă a acestora pe hartă, asigură acceptabile de determinare.

TRANSMISIUNI2.)Legăturile trebuie să fie efectuate în termenii stabiliţi, într-o durată de timp cât mai scurtă, fără reţinere. Se realizează prin:- pregătirea înaltă a specialiştilor care organzează şi asigură transmisiunile, de asemenea de pregătrea utilizatorilor de transmisiuni;- menţinerea mijloacelor de transmisiuni, bazei de transport în stare bună de funcţionare;- alegerea mijloacelor de transmisiuni, liniilor de comunicaţii care asigură transmiterea informaţiei date în termenii stabiliţi;- micşorarea duratei trecerii informaţiei prin centrul de transmisiuni şi punctului de comandă;- folosires pentru transmiterea informaţiei aparaturii cu acţiune rapidă, tabele codificate, semnale;

37

- menţinerea parametrilor technici şi caracteristicilor canalelor şi liniilor de comunicaţii în normele stabilite.3-4.)1.Principiile de organizare a legăturii radio în direcţie şi reţia.

ORGANIZAREA LEGĂTURII ÎN SUBUNITĂŢILE DE INFANTERIE ÎN APĂRARE , ÎN OFENSIVĂ.

Transmisiunile radio pot fi folosite pentru:- realizarea legăturii între centre de transmisiuni (aflate în raioanele de

dispunere sau în mişcare);- acţionarea de la distanţă (telecomanda) a staţiilor radio;- aducerea căilor radioreleu în centrele de transmisiuni;- prelungirea anumitor linii cu fir peste unele obstacole.Mijloacele de transmisiuni radio permit realizarea legăturii telefonice,

telegrafice (auditive şi prin teleimprimare), fototelegrafice şi pentru transmiteri de date.

Putînd fi uşor interceptate, goniometrate şi bruiate mijloacele radio trebuie folosite limitat şi cu prudenţă. Regimul de lucru al staţiilor radio se stabileşte de şeful de stat major al eşalonului care organizează transmisiunile radio.

În funcţie de situaţie, precum şi de forţele şi mijloacele existente, transmisiunile radio pot fi organizate în direcţie sau reţea.

Direcţia radio - este procedeul de organizare a transmisiunilor radio între doi corespondenţi care dispun fiecare de cîte un mijloc radio şi de caracteristicile de lucru necesare .

Reţeaua radio - este procedeul de organizare a transmisiunilor radio între trei sau mai mulţi corespondenţi care dispun fiecare de cîte un mijloc radio şi de caracteristicile de lucru necesare.

În fiecare direcţie (reţea) radio, una din staţii (de regulă cea a eşalonului superior) este staţie radio principală, în direcţiile (reţelele) radio de cooperare, staţiile radio principale sînt stabilite de eşalonul care organizează transmisiunile radio pentru cooperare. Staţiile radio principale răspund de respectarea disciplinei lucrului radio, în care scop sînt obligate să execute controlul radio în direcţiile (reţelele) radio din care fac parte. Toate indicaţiile staţiei radio principale trebuie executate imediat de către celelalte staţii radio din direcţia (reţeaua) radio respectivă.

Cînd legătura între doi corespondenţi este îngreuiată din cauza distanţei mari dintre aceştia sau a condiţiilor nefavorabile de propagare a undelor electromagnetice, se folosesc staţii radio intermediare care pot executa retransmitere sau retranslaţie.

Retransmiterea radio este regimul de lucru al staţiei intermediare la care transmiterea informaţiei recepţionată de la un corespondent către alt corespondent se face prin intermediul personalului de serviciu de la staţia intermediară. Retransmiterea se adoptă cînd staţia intermediară nu permite retranslaţia sau cînd corespondenţii, care dispun de staţii radio cu emiţătorul şi receptorul într-un bloc comun, nu au posibilitatea să întrebuinţeze

38

receptoare separate, în punctul de retransmitere se poate folosi o singură staţie radio.

Retranslaţia radio este regimul de lucru al staţiei intermediare care recepţionează de la un corespondent şi transmite altui corespondent o informaţie fără ajutorul personalului de serviciu de la staţia intermediară, în punctul intermediar trebuie folosite staţii radio şi adaptoare, care permit efectuarea retranslaţiei.

Realizarea unei legături de calitate impune respectarea cu stricteţe a disciplinei radio ca parte integrantă a disciplinei de transmisiuni.

Pentru supravegherea lucrului prin mijloace de transmisiuni radio şi asigurarea respectării disciplinei radio se execută controlul radio.

Transmisiunile radioreleu pot fi folosite pentru:- realizarea legăturii între centrele de transmisiuni;- acţionarea de la distanţă (telecomanda) a staţiilor radio de putere mare

şi mijlocie;- prelungirea liniilor cu fir peste obstacole care fac imposibilă sau

îngreuiază construcţia acestora;- preluarea căilor din sistemul de telecomunicaţii teritorial.Mijloacele radioreleu permit realizarea legăturii telefonice, telegrafice,

fototelegrafice şi pentru transmiteri de date.Transmisiunile radioreleu pot fi organizate pe ax, pe direcţie sau în reţea.

6.)Menţinerea disciplinei radio este una din obligaţiile de bază a tuturor persoanelor care organizează, realizează şi exploatează transmisiunile radio.Disciplina radio se asigură prin:

educarea radiotelegrafiştilor (radiotelefoniştilor) în spiritul însuşirii şi respectării cu stricteţe a regulilor serviciului de exploatare la staţie;

cunoaşterea şi aplicarea regulilor de exploatare de către ofiţerii care folosesc personal mijloace radio;

respectarea strictă a regulilor de conducere în secret a trupelor; executarea unui control continuu şi eficace asupra lucrului radio; întreruperea imediată a lucrului în direcţiile şi reţelele radio în care se

constată încălcarea disciplinei radio. Protecţia legăturii prin radio împotriva bruiajului creat de inamic se realizează prin mascarea lucrului radio, precum şi prin măsuri speciale - organizatorice şi tehnice. Măsurile organizatorice se planifică pe timpul organizării transmisiunilor radio, iar cele tehnice se aplică în timpul folosirii mijloacelor radio. Pe lângă măsurile luate prin grija trupelor de transmisiuni, protecţia legăturii radio împotriva bruiajului se asigură şi prin distrugerea mijloacelor de bruiaj ale inamicului de către artilerie şi aviaţie (de către echipe speciale, în cazul dispozitivelor de bruiaj lansate de inamic). Principalele măsuri organizatorice pentru protecţia legăturii prin radio împotriva bruiajului creat de inamic sânt:

repartiţia frecvenţelor de rezervă;

39

folosirea pentru legătura radio proprie a frecvenţelor apropiate de frecvenţele de lucru ale inamicului;

asigurarea transmiterii radiogramelor pe mai multe frecvenţe şi în game diferite;

organizarea reţelelor sau direcţiilor radio secrete; organizarea schimbării sistemului s-au procedeului de lucru; organizarea reţelelor sau direcţiilor radio false şi a traficului fals; folosirea căilor radio ocolitoare; folosirea frecvenţelor receptoarelor radio de serviciu; organizarea de echipe - la centrele de transmisiuni – cu mijloace

adecvate descoperirii şi distrugerii dispozitivelor de bruiaj lansate de inamic în raioanele centrelor de transmisiuni.

Frecvenţele de rezervă se repartizează cel puţin pentru direcţiile şi reţelele radio importante sau grupat, pentru un centru de transmisiuni. Folosirea pentru legătura radio a frecvenţelor apropiate de frecvenţele de lucru ale inamicului se poate face numai cu aprobarea eşalonului superior, atunci când bruiajul blochează un timp mai îndelungat anumite porţiuni din gama de lucru.Principalele măsuri organizatorice pentru protecţia legăturii radio sânt:

organizarea de reţele (direcţii) radio secrete; organizarea legăturii cu acelaşi corespondent, cu staţii radio care

lucrează în game de frecvenţe diferite; repartizarea corespunzătoare a frecvenţelor de lucru; prevederea şi folosirea la nevoie a căilor de legătură ocolitoare şi

combinate; folosirea staţiilor radio intermediare şi micşorarea la minimum a

distanţelor dintre acestea; alegerea locului de instalare a staţiilor în funcţie de caracteristicile

tehnice ale acestora, îndeosebi pentru cele care lucrează în gama undelor ultrascurte;

organizarea cercetării de transmisiuni pentru descoperireaşi distrugerea staţiilor de bruiaj cu o singură întrebuinţare şi luarea măsurilor pentru distrugerea mijloacelor de bruiaj care acţionează din dispozitivul adversarului.

Principalele măsuri tehnice şi de exploatare pentru protecţia legăturii radio sânt:

mărirea puterii staţiei (la aparatura care are această posibilitate); executarea cu precizie a acordului receptorului pe frecvenţa de lucru, iar

în caz de bruiaj a reacordului sau dezacordului, în funcţie de situaţie; ajustarea tonului şi volumului semnalului la executarea recepţiei auditive;

atenuarea semnalului perturbator faţă de cel util prin îngustarea benzii de trecere a receptorului;

efectuarea cu prioritate a lucrului în telegrafie auditivă; folosirea, la nevoie, a frecventelor receptoarelor de serviciu; întrebuinţarea antenelor cu efect directiv şi orientarea corectă a

acestora;

40

utilizarea aparaturii care asigură protecţia împotriva bruiajului; folosirea aparaturii cu funcţionare rapidă şi executarea recepţiei auditive

simultan cu înregistrare magnetică; transmiterea aceleiaşi comunicări pe mai multe frecvenţe (căi) şi în

game diferite şi recepţionarea simultană cu mai multe receptoare; folosirea pauzelor din executarea bruiajului pentru transmiterea

comunicărilor proprii; antrenarea radiotelegrafiştilor, radiotelefoniştilor şi ofiţerilor din statele

majore în executarea lucrului radio în condiţii de bruiaj intens; folosirea frecvenţelor apropiate de frecvenţele de lucru ale adversarului.

Toate măsurile de ordin tehnic şi de exploatare trebuie să fie aplicate în strictă conformitate cu prevederile instrucţiunilor de descriere şi exploatare a mijloacelor radio folosite pentru legătură.2.Măsuri de protecţie radio în reţia.

Protecţia transmisiunilor cuprinde totalitatea măsurilor luate pentru securitatea forţelor şi mijloacelor de transmisiuni, a datelor şi informaţiilor care se transmit prin aceste mijloace, precum şi asigurarea funcţionării lor normale. Răspunderea pentru organizarea protecţiei transmisiunilor împotriva acţiunilor inamicului revine şefului comunicaţiilor şi informaticii, iar pentru realizarea acestora, comandanţilor şi statelor majore ale unităţilor (subunităţilor) de transmisiuni.

Măsuri de protecţie împotriva acţiunilor artileriei, rachetelor, aviaţiei, armelor de nimicire în masă, tancurilor, mijloacelor incendiare şi desantului aerian Ansamblul de măsuri privind protecţia sistemului informatic vizează securitatea criptografică, securitatea transmisiunilor, securitatea emisiunilor şi securitatea fizică şi presupune luarea următoarelor măsuri:

- accesul autorizat în locurile de instalare a posturilor de lucru şi a serverului de reţea;

- accesul la terminalele locale prin proceduri de autorizare şi

autentificare, chiar şi atunci când echipamentele sunt dispuse în perimetre protejate;

- accesul autorizat la baza de date conform tabelului aprobat de şeful de stat major, şi, pe priorităţi, conform precizărilor şefului comunicaţiilor şi informaticii;

- schimbarea zilnică a parolelor de acces;- păstrarea în siguranţă a parolelor, cheilor, codurilor şi procedeelor

de autentificare precum şi a sistemelor criptografice destinate protecţiei informaţiei pe toate fazele procesării;

- instalarea reţelei locale la o distanţă de min. 350m de sursele compromiţătoare;

- dublarea surselor de alimentare cu surse neîntreruptibile;- marcarea fizică şi logică a suporţilor;

41

7.)Date radio,destinaţie si conţinutul.

Datele radio , prezintă un document foarte important în modul de organizare al sistemului de tranmisiuni.

Datele radto , de obicei , sunt prezentate prin lista persoanelor cu funcţie de răspundere al unităţii militare si denumirea lor convenţionala pe o perioadă oarecare.

În afară de denumieile convenţionale ale persoanelor cu funcţie de răspundere , în datele radio neapărat urmează a fi indicate si diapasonul de frecfenţe , repartizat pentru untatea militară respective , inclusive pentru undele scurte si ultrascurte.

Rasponsabil pentru elaborarea documentelor nominalizate in cadrul forţelor armate de obicei este şeful de transmisiuni al Marelui stat major.

Şeful de transmisiuni al Marelui stat major , în afară de donumentul nominalizat, elaboreaza documentele ce urmează , care asigura srabilitatea si lucru în secret al sistemului de transmisiuni.

DOCUMENTELE DE TRANSMISIUNI

Pe timpul pregătirii operaţiei şeful de transmisiuni elaborează :

1. Planul transmisiunilor .2. Dispoziţiunea de transmisiuni .3. Harta de lucru .4. Sinteze (rapoarte de transmisiuni ).Planul transmisiunilor este document de bază pentru realizarea

transmisiunilor ce se întocmesc pe hartă într-un singur exemplar şi se aprobă de comandant .elaborarea lui nu trebuie să întârzie activitatea trupelor la realizarea sistemului de transmisiuni.

Planul transmisiunilor cuprinde :

1. Schemele transmisiunilor .2. Tabele cu caracteristici de lucru pentru mijloacele de transmisiuni .3. Tabele cu semnificaţia semnalelor transmise prin mijloace de semnale .4. Date ce interesează din planul luptei .Pe harta planului transmisiunilor se înscriu următoarele date :

1. Forţele şi mijloacele de transmisiuni a inamicului ,care prin acţiunile lor pot influenţa sistemul de transmisiuni propriu .

2. Limita dinaintea apărării a forţelor proprii şi ale inamicului, liniile de despărţire şi unele date strict necesare privind misiunile marilor unităţi (subunităţi) de arme întrunite.

3. Locul de dispunere a centrelor de transmisiuni proprii şi ale eşalonului superior şi marilor unităţi (subunităţi) vecine cu care se cooperează .

4. Modul de asigurare a legăturii pentru conducerea în regim automatizat şi neautomatizat cu eşaloane superioare, subunităţile vecine .

5. Repartiţia caracteristicilor de lucru necesare funcţionării mijloacelor de transmisiuni.

42

6. Calculul, repartiţia şi manevra forţelor şi mijloacelor de transmisiuni, compunerea şi dispunerea rezervelor de transmisiuni.

7. Măsurile pentru asigurarea lucrului în secret a mijloacelor de transmisiuni şi asigurarea continuităţii legăturilor .

8. Misiunile, compunerea şi dispunerea elementelor de cercetare de transmisiuni inclusiv a celor care acţionează în folosul luptei radioelectronice.

9. Măsurile pentru protecţia trupelor , mijloacelor incendiare, dezinformării bruiajului ,acţiunilor grupurilor de cercetare ,diversiune şi elementelor terestre .

10. Organizarea controlului radioelectronic.11. Măsurile de asigurare strategică .12. Măsurile pentru pregătirea subunităţilor de transmisiuni în vederea

îndeplinirii misiunilor şi pentru asigurarea materială .13. Locul de adunare a tehnicii ,mijloacelor şi materialelor deteriorate şi

măsurile ce se iau pentru repararea şi refolosirea lor .14. Datele ce interesează din planul luptei radioelectronice al mascării

forţelor proprii şi de propagandă în rândul trupelor inamicului .8.)

În fiecare reţea (direcţie) radio se numesc frecvenţele de lucru şi de rezervă. Pentru staţiile pe unde scurte frecvenţele de lucru şi rezervă includ frecvenţele de zi şi de noapte. În acest caz obligatoriu în caracteristicele de lucru radio se include ora trecerii de la frecvenţa de zi la frecvenţa de noapte şi de la frecvenţa de noapte la ferecvenţa de zi: Necesitatea de a stabili frecvenţe de zi şi de noapte este legată de faptul, că straturile F1 şi F2 a ionosferii, care reflectă undele radio, îşi schimbă densitate şi distanţa de la pământ în dependenţă de starea zilei şi nopţii.

În afară de frecvenţele de lucru pentru staţiile simplex se numeşte cel puţin o frecvenţă de rezervă (pentru staţiile duplex – cel puţin o pereche). Pe frecvenţele de rezervă se trece în caz de bruiaj la comanda staţiei principale (comanda poate fi transmisă pe diferite mijloace de transmisiuni).

La fiecare staţie radio pe unde scurte, putere mijlocie sau puitere mare oligatoriu trebuie să

fie lista frecvenţelor interzise (frecvenţele SOS, salvării, pompierilor, aviaţiei, căii ferate etc.) sau lista frecvenţelor permise care pot fi folosite ca frecvenţe de rezervă.

Indicativele staţiilor radio şi frecvenţele se schimbă periodic (o dată în zi, în decadă, în lună, în trimestru, la trecerea de la o situaţie de luptă la alta) în dependenţă de tipul şi puterea staţiei, misiunea trupelor pe care le deserveşte

Caracteristicile de lucru radio se dau sub semnătură iar la staţiile radio portative şu la staţiile de pe maşinile de luptă se înscriu pe plăcuţa albă de pe panourile frontale ale acestora.

Trecerea pe frecvenţa de rezervă asigură continuitatea legăturii, până când mijloacele cercetării radio ale inamicului sesizează încetarea lucrului pe frecvenţa de bază şi reuşeşte să descopere lucrul staţiilor ţintă pe noile frecvenţe; aplicarea ei se poate face fie la apariţia bruiajului, când sunt indici că inamicul a descoperit organizarea direcţiei (reţelei) respective, precum şi

43

periodic, potrivit dispoziţiunii pentru transmisiuni. Pentru a putea aplica această măsură este necesar ca în reţelele (direcţiile) importante să se repartizeze frecvenţe de rezervă. Dezavantajul acestui procedeu îl constituie consumul ridicat de frecvenţe. Pentru reţelele (direcţiile) cărora nu li s-au repartizat decât frecvenţe de bază trebuie să se asigure frecvenţe de rezervă de grup, comune pentru un anumit număr de reţele care funcţionează într-un centru de comunicaţii. În orice situaţie, înainte de a se propune trecerea pe frecvenţele de rezervă, este necesar să se verifice dacă acestea sunt libere sau bruiate. Frecvenţele de rezervă vor fi alese din altă subgamă , astfel încât între acestea şi frecvenţele de bază să se asigure un ecart cât mai mare. Totodată, pe baza datelor furnizate de cercetarea radio proprie, este indicat ca frecvenţele de rezervă să se fixeze cât mai apropiat de cele folosite de inamic. În condiţii de bruiaj, frecvenţa de rezervă se foloseşte la cererea staţiei radio care este bruiată la recepţie sau când, din aceeaşi cauză, legătura pe frecvenţa de bază între doi sau mai mulţi corespondenţi este întreruptă. Pentru a împiedica sesizarea de către inamic a momentului reluării lucrului staţiilor radio pe noua frecvenţă, este indicat ca semnalul de trecere să se transmită prin alte mijloace de transmisiuni, să se creeze mici pauze în lucru sau să se treacă pe frecvenţa de rezervă de către corespondent înainte ca emiţătorul propriu de pe frecvenţa de bază să-şi întrerupă lucrul. 10.)Bruiajul radio şi radioreleu se execută de către inamic numai pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă, de regulă în momentele hotărîtoare, cu scopul de a îngreuna lucrul mijloacelor radio şi radioreleu. Protecţia legăturii radio şi radioreleu împotriva bruiajului creat de inamic se realizează prin măsuri organizatorice planificate concomitent cu stabilirea structurii sistemului de transmisiuni, şi prin măsuri tehnice şi de exploatare aplicate pe timpul folosirii nijloacelor radio (radioreleu). Principalele măsuri organizatorice pentru protecţia legăturii radio sînt:- orgnanizarea de reţele (direcţii) radio secrete;- organizarea legăturii cu acelaşi corespondent, cu staţii radio care lucrează în game de frecvenţe diferite;- repartizarea corespunzătoare a frecvenţelor de lucru;- prevederea şi folosirea la nevoie a căilor de legătură ocolitoare şi combinate- folosirea staţiilor radio intermediare şi micşorarea la minimum a distanţelor dintre acestea;- alegerea locului de instalare a staţiilor în funcţie de caracteristicile tehnice ale acestora, îndeosebi pentru cele care lucrează în gama undelor ultrascurte- organizarea cercetării de transmisiuni pentru descoperirea şi distrugerea staţiilor de bruiaj cu o singură întrebuinţare şi luarea măsurilor pentru distrugerea mijloacelor de bruiaj care acţionează din dispozititvul inamicului11.)Ordinea de pregătire a efectivului către exploatarea de

sinestătător a mijloacelor de transmisiuni.

Pentru expluatare şi deservirea de sinestătător a mijloacelor de transmisiuni sunt admise persoanele (militarii) care:

a) au însuşit cursul de instruire şi au susţinut examene referitor la construcţia, deservirea şi expluatarea mijloacelor de transmisiuni din dotare

44

fiind apreciaţi cu notele bine şi foarte bine la obiectele principale de studiu şi suficient la restul obiectelor;

b) au fost instruiţi şi au însuşit regulile tehnicii de securitate, măsurile antiincendiare şi acordarea primului ajutor medical (colocvium);

c) a fost elaborat ordinul comandantului unităţii la admiterea expluatării de sinestătător a mijloacelor de transmisiuni studiate cu înmânarea certificatului de admitere după forma stabilită.

În legătură cu faptul că expluatarea unor mijloace de transmisiuni cere cerinţe ridicate a sănătăţii personalului de deservire, la sosirea recruţilor în unitate ei sunt examenaţi de comisia medico-militară. Avînd rezultatul comisiei ofiţerii apreciază posibilitatea (datele moral-psiholojice şi nivelul de pregătire) a recruţilor pentru folosirea la specialităţile de transmisiuni. De obicei acest studiu se efectuează pe parcursul pregătirii tinerilor ostaşi pentru depunerea Jurământului militar (cursul ostaşului tânăr).

După depunerea Jurământului militar se formează grupe de studii, pentru fiecare specialitate (sau specialităţile apropiate) aparte. Cu aceste grupe conform Programul de instruire se petrec şedinţe teoretice şi practice, antrenamente pe parcurs de 1.5 – 3 luni, după care se petrece colocvium şi ostaşii trec stajiunea la mijloacele de transmisiuni studiate (1 – 1.5 luni). De obicei cu transmioniştii stajiunea se petrece a centrul de transmisiuni staţionar. Aceşti militari de asemenea participă la deservirea tehnicii (zilele de parc) pentru expluatarea căreia sunt destinaţi în componenţa echipajelor şi la contanamente în caz de alarmare. Cu şoferii după cursul de studiu se petrec marşul de zi – 100km şi marşul de noapte – 500km.

După stajiune la ordinul comandantului unităţii este numită comisia de examinare. Ostaţii care au însuşit cursul de pregătire bine şi foarte bine sunt admişi la expluatarea de sinestătător a mijloacelor de transmisiuni prin ordinul comandantului, lor li se înmână certificatul de admitere şi gradul de clasificare 3. Ostaşii care n-au însuşit (au însuşit slab) programul de pregătire sunt numiţi în posturi, la care cerinţele de pregătire sunt mai joase, sau sunt transferaţi în alte (sub)unităţi.

Până la numirea efectivului la primul serviciu de sinestătător se petrece pregătirea lui, care include: - perioada de instruire iniţială – după programa pregătirii de luptă în componenţa subunităţilor (în unele cazuri in componenţa schimbului de serviciu) durata şi conţinutul fiind determinată de şeful centrului de transmisiuni în dependenţa de pregătirea specială a militarilor, lucrătorilor şi funcţionarilor. După finalizarea perioadei de instruire iniţială se petrece accesul efectivului pentru lucrul de sinestătător cu tehnica transmisiunii, sisteme automatizate de conducere şi sistem tehnic ingineresc în ordinea determinată de Regulamentul de exploatare a centrelor de transmisiuni staţionare. Stagiunea la centrele de transmisiuni se va petrece în componenţa schimbului de serviciu după planul şefului centrului de transmisiuni, sub conducerea şefilor de elemente (grupe) şi sub controlul nemijlocit a servantului de serviciu. Fiecare stajor se numeşte în componenţa schimbului

45

de serviciu a posturile combative prin ordinul şefului centrului de transmisiuni cu indicarea unui servant de serviciu, care supravegează stagiunea lui. Perioada şi durata de stagiune se stabileşte de Şeful Centrului de transmisiuni de la 2 săptămîni pînă la 2 luni. Pe parcursul perioadei de stagiune efectivul centrelor de transmisiuni este obligat:- să studieze documentaţia operativ - tehnică în volumul funcţiei deţinute;- a studia misiunile îndeplinite de centrul transmisiuni (elementele centrului transmisiuni;- studierea obligaţiunilor şi antrenarea deprinderilor sigure de îndeplinire a lor;- aprofundarea cunoştinţelor la tehnică deservită şi de a căpăta deprinderi practice la lucru cu aparatura transmisiuni şi asigurare a transmisiunilor;- ferm de însuşit cerinţele de bază a Regulamentul de exploatare a centrelor de transmisiuni staţionare, documentaţia pe linia operativ - tehnică, elaborate la centrele de transmisiuni (elemente).

Stagiunea de serviciu pe centrul de transmisiuni se organizează şi se desfăşoară de către şeful centrului de transmisiunilor, de serviciului pe elemente a centrului de transmisiuni, de şeful elementului . Efectivul, care nu a primit accesul de lucru de sinestătător cu tehnica transmisiunii, sisteme automatizate de conducere şi serviciu tehnic ingineresc, stagiunea la centrul de transmisiuni în componenţa schimbului de serviciu nu se permite. Susţinerea colocviumului pentru accesul de executarea a serviciului de sinestătător efectivul îl va susţine în prezenţa comisiei numită prin ordinul şefului centrului de transmisiuni.

Comisia verifică la efectiv cunoaşterea misiunilor şi obligaţiile servantului de serviciu la punctul combativ, cerinţele prezentului regulament şi instrucţia persoanei schimbului de serviciu, cerinţele de asigurare a protecţiei transmisiunilor, informaţiei, regulile tehnice securităţii şi siguranţei antiincendiare, deprinderile practice la executarea serviciului de sinestătător, acţiunile în situaţii netitulare şi îndeplinirea normativelor stabilite pentru asigurarea legăturilor la lucrul cu aparatura (mijloace) de transmisiuni, trecerea informaţiei de orice gen şi exploatare a utilajului. Rezultatele colocviului pentru accesul de executare a serviciului de sinestătător sînt notate în listă. Lista cu note şi concluziile fiecărui membru cu indicarea postului combativ la care are acces se prezintă la aprobarea şefului centrului de transmisiuni.

În baza listei aprobate de către şeful centrului de transmisiuni să elaborează ordin pentru acces a efectivului la executarea serviciului de sine stătător la postul combativ corespunzător a centrului de transmisiuni. Modul de acces a lucrătorilor şi funcţionarilor la executarea serviciului de sinestătător este stabilit de şeful centrului de transmisiuni aplicînd modalitatea de acces analogic ca la militar , dar se va lua în consideraţie legea muncii şi concluziei medicale în vigoare .

Pregătirea şi accesul specialistului la executarea serviciului de sine stătător, la alt post combativ să desfăşoară analogic celor menţionate anterior. În acest caz termenul de stagiune poate fi redus în comparaţie cu

46

termenul stabilit pentru persoanele care iniţial au sosit la respectivul postul combativ.

13.) Sistemul de comunicaţii trebuie organizat ca să asigure legăturile necesare pregătirii şi ducerii ofensivei şi apărării fără restricţii pe timpul ducerii acţiunilor de luptă.

Pentru asigurarea conducerii (primirea şi transmiterea ordinelor;dirijarea subunităţilor; cooperare a mijloacelor şi forţelor; înştiinţarea trupelor despre atac aerian, chimic, etc.) operative, continuă şi în ascuns cu unităţile şi subunităţile în orice situaţie (formă) a luptei. Sistemul de comunicaţii trebuie organizat:

În apărare Comunicaţiile cu fir până la începerea luptei, şi pe timpul ducerii, au o

largă întrebuinţare şi sunt organizate pe direcţii. Comunicaţiile radio trebuie să fie organizate şi pregătite pentru

funcţionare, dar se utilizează limitat, numai pentru organizarea comunicaţiilor cu cercetarea, siguranţa, detaşamentele înaintate, pentru conducerea focului artileriei antiaeriene şi pentru transmiterea semnalelor de înştiinţare.

După începerea luptei comunicaţiile radio se întrebuinţează fără restricţii pentru conducerea unităţilor şi subunităţilor, cu care legătura prin alte mijloace de comunicaţii este inoportună sau imposibilă.

Pentru asigurarea stabilităţii sistemului de comunicaţii, liniile cu fir se construiesc folosindu-se proprietăţile de protecţie ale terenului ( şanţuri, tranşee), iar în cadrul punctelor de comandă se îngroapă.

14.) Sistemul de comunicaţii trebuie organizat ca să asigure legăturile necesare pregătirii şi ducerii ofensivei şi apărării fără restricţii pe timpul ducerii acţiunilor de luptă.

Pentru asigurarea conducerii (primirea şi transmiterea ordinelor;dirijarea subunităţilor; cooperare a mijloacelor şi forţelor; înştiinţarea trupelor despre atac aerian, chimic, etc.) operative, continuă şi în ascuns cu unităţile şi subunităţile în orice situaţie (formă) a luptei. Sistemul de comunicaţii trebuie organizat:

În ofensivă Comunicaţiile cu fir pe baza de plecare la ofensivă şi pe timpul ducerii

ofensivei când ritmul acţiunilor este mic, au o largă întrebuinţare şi sunt organizate pe ax şi pe direcţii.

Comunicaţiile radio se utilizează limitat pe baza de plecare la ofensivă, iar pe timpul ducerii luptei se folosesc numai când comunicaţiile cu fir nu pot satisface nevoile de (legătură) comunicaţii.

15.)La organizarea comunicaţiilor pe timp marşului

47

Pentru asigurarea conducerii pe timp marşului operative, în ascuns şi continue se vor avea în vedere particularităţile utilizării şi funcţionării mijloacelor de comunicaţii determinate de condiţiile marşului. Pentru realizarea sistemului de comunicaţii pe timp marşului se vor avea în vedere:

se folosesc mijloacele de comunicaţii cu fir, mobile şi de semnalizare; în funcţie de situaţie, pot fi folosite limitat mijloacele de comunicaţii radio

din gama undelor ultrascurte; comunicaţiile radio se organizează înaintea începerii marşului, iar

utilizarea lor se face cu restricţii, potrivit dispoziţiunii eşalonului superior; pe itinerare, pe aliniamente de coordonare şi în raioanele haltelor,

eşalonul superior poate instala posturi telefonice de control a căror modalitate de folosire se aduce la cunoştinţă şefului comunicaţiilor subunităţii care execută marşul;

pentru organizarea comunicaţiilor subunităţilor în coloane se utilizează mijloacele de semnalizare;

pentru primirea semnalelor de înştiinţare se numesc observatori pe maşini persoane între care trebuie realizată legătura.

20.)Destinaţia şi caracteristicile tehniceDestinaţia: de bandă largă, portativă de emisie-recepţie pe unde

ultrascurte, lucrează în fonie şi telegrafie în regim simplex cu modulaţie în frecvenţă, cu apel tonal şi regim telecomandă, este destinată pentru asigurarea legăturilor radio în direcţii şi reţele radio ale batalionului cu brigada, uneori cu compania. Caracteristicele tehniceGama de frecvenţe: 30 – 75.999 Mhz, ecartul de 1khz.Modul de lucru:

telefonie simplex; telefonie cu AZ; comanda de la distanţă se realizează cu un telefon TA-57 prin cablu P-274M (P-275) lung de cel mult 500m; telegraf (cu cheia telegrafică conectată la bornele „ЛИНИЯ”); asigură transmiterea şi recepţionarea apelului cu frecvenţa de 1000hz.

Bătaia şi antenele staţiei: Staţia asigură legătură bilaterală sigură cu o staţie similară, într-un teren mediu frământat în orice anotimp al anului şi la orice oră de zi sau de noapte, pe oricare din frecvenţele de lucru la următoarele distanţe:

În cazul lucrului cu antena baston de 1,5 m, din mers sau de pe loc, de pe pământ cu contragreutatea cu lungimea de 1,3m conectat;

în banda de frecvenţe 30 – 49,999 MHz Telefonie - până la 12 km. Telegrafie - până la 18 km.

în banda de frecvenţe 50 – 75,999 MHz Telefonie - până la 10 km. Telegrafie - până la 15 km.

În cazul lucrului cu antena baston de 1,5 m, din mers;în banda de frecvenţe 30 – 49,999 MHz

48

Telefonie - până la 10 km. Telegrafie - până la 15 km.

în banda de frecvenţe 50 – 75,999 MHz Telefonie - până la 8 km. Telegrafie - până la 12 km.

În cazul lucrului cu antena baston de 2,7 m (antena baston de 1,5 m cu încă 6 secţii intermediare de 0,2m conectate) de pe loc, de pe pământ cu contragreutatea cu lungimea de 1,3m conectat;

în banda de frecvenţe 30 – 49,999 MHz Telefonie - până la 18 km. Telegrafie - până la 25 km.

în banda de frecvenţe 50 – 75,999 MHz Telefonie - până la 12 km. Telegrafie - până la 20 km.

În cazul lucrului cu antena filară de 40 m, ridicată la înălţimea de 1m deasupra pământului şi îndreptată spre corespondent;

în banda de frecvenţe 30 – 49,999 MHz Telefonie - până la 35 km. Telegrafie - până la 50 km.

în banda de frecvenţe 50 – 75,999 MHz Telefonie - până la 30 km. Telegrafie - până la 40 km.

În cazul lucrului cu antena baston de 2,7 m (antena baston de 1,5 m cu încă 6 secţii intermediare de 0,2m conectate), cu acţionarea de la distanţă a staţiei prin aparatul telefonic TA-57 conectat prin cablu de campanie la distanţa de 500 m;

în banda de frecvenţe 30 – 49,999 MHz Telefonie - până la 18 km.

în banda de frecvenţe 50 – 75,999 MHz Telefonie - până la 12 km.

Alimentarea staţiei - de la o baterie de acumulatoare tip 10NKP-8 cu tensiunea de 12V şi o capacitate de 10Ah. Timpul de funcţionare pentru un raport recepţie / emisie de 5 : 1 este de 9 ore.Puterea de emisie a staţiei:

min. – 4,5 Wt; max. – 5 Wt.

Greutatea completului de lucru al staţiei este de maximum 14,5kg.Greutatea lăzii cu completul staţiei radio este de maximum 50 kg. Staţia radio îşi păstrează deplina capacitate de lucru în condiţii climaterice variabile, la temperaturi de la -40°C pînă la +50°C şi la umiditatea relativă a aerului pînă la 95 %.Timpul de desfăşurare a staţiei cu stabilirea legăturii:

antena flexibilă – foarte bine - 1min 30 s, bine-2min, satisfăcător - 2min 30s (fără stabilire, timpul se reduce cu 30 s);

49

antena filară – foarte bine - 4min 30 s, bine-6min 30s., satisfăcător - 8min 30 s (fără stabilire, timpul se reduce cu 1 min, 2 min, 1 min respectiv).

21.)Pregătirea staţiei către lucruPentru pregătirea staţiei către lucru este necesar de ales locul pentru desfăşurarea staţiei.

Organele de conducere a staţiei, dispuse pe emiţator-receptor, trebuie să fie în poziţia iniţială:

butonul „VCL” – în poziţia deconectat; întrerupătorul regimului de lucru – în poziţia „TLF”; butonul pentru fixarea frecvenţei zecilor Mhz – în poziţia 3; butoanele pentru fixarea frecvenţei unităţi Mhz, sute kHz, zecilor kHz – în

poziţia 0.Înainte de conectarea staţiei trebuie:

de conectat garnitura casca-microfon; de conectat antena flexibilă; de instalat contragreutatea (fixatorul contragreutăţii de conectat la borna

„PĂMÎNT”) şi de fixat bine; de conectat butonul „VCL” pe panoul staţiei radio (în casca-microfon

trebuie să se audă zgomotul receptorului); de apăsat butonul „NAPR” pentru controlul tensiunii acumulatoarelor pe

microampermetru (săgeata microampermetrului trebuie să fie în sectorul vopsit);

de fixat frecvenţa cu butoanele MHz şi kHz; de apăsat butonul „NASTROICA” (ACORDAREA); staţia va fi acordată când săgeata microampermetrului va arăta poziţia

maximă; de verificat funcţionarea staţiei la emisie apăsând butonul garniturii.

Regim “Telefonic”(ТЛФ) pregătiţi staţia pentru lucru; comutatorul РЕЖ. РАБ. → ТЛФ.; stabiliţi frecvenţa necesară; acordaţi staţia cu ajutorul butonului НАСТР.; apăsând tangenta, verificaţi trecerea staţiei pe emisie; numind indicativul corespondentului, chemaţi-l; vorbiţi clar şi răspicat, ţinând microfonul la 100 mm de la gură; la lucru în regim ТЛФ. ПШ. la 60-100mm de la gură, zgomotele de

recepţie trebuie să dispară.

Regim “Dirijare de la distanţă” (ДУ) pregătiţi staţia pentru lucru ; interconectaţi cu cablul bifilar bornele Л1 şi Л2 ale telefonului AT-57 cu

bornele ЛИНИЯ şi ┴ a staţiei; comutatorul regimurilor → ДУ.; în casca telefonului trebuie să se audă zgomotul de recepţie;

50

apăsând tangenta garniturii, verificaţi trecerea staţiei pe emisie.Alegerea tipului antenei. Din completul staţiei radio fac parte două tipuri principale de antene: antene flexibile au efect directiv slab; antene filare care sunt antene de „undă progresivă" şi au un efect directiv .Alegerea tipului antenei trebuie să se facă în funcţie de: distanţa la care se realizează legătura; caracterul lucrului (din mers, de pe loc, în reţea sau în direcţie radio), condiţiile locale de teren şi de instalare.22.)

Destinaţia: Staţia radio AN/PRC-127(A) este o staţie portabilă, care funcţionează simplex pe două căi cu modulaţie în frecvenţă pe 28 canale de emisie-recepţie pe unde ultrascurte, lucrează în fonie şi transmiteri de date, este destinată pentru asigurarea legăturilor radio în direcţii şi reţele radio ale companiei cu batalionul.

Caracteristici tehnice Numărul de canale :

Numărul de canale total se împarte în două grupe de canale a câte 14 canale fiecare.

Grupul de canale 01 este programat pentru lucrul pe canale MF cu bandă îngustă de 12,5 KHz.

Grupul de canale 02 este programat pentru lucrul pe canale MF cu bandă largă de 25 KHz.

Pentru comunicaţiile între staţiile AN/PRC-127 originale se foloseşte grupul de canale 02.

Gama de frecvenţe 136–160 MHzEcart 25 KHz.Putere de emisie 3 W

Compunerea completului staţiei AN/PRC-127, organele de conducere şi denumirea lor

Compunerea Emiţător – receptor. Bateria de acumulatori Ni-Cd. Dispozitivul de încărcare a bateriilor de acumulatori. Adaptor pentru 9 baterii tip A10 (AA). Antena. Garnitura microtelefonică. Geanta portstaţie.

Organele de conducere şi denumirea lorPartea superioară a emiţător-receptorului din stânga spre dreapta se află: 1. Locaşul de fixare a antenei. 2. Butonul cod protecţie – SQ. 3. Butonul CON./DECON. –volum. 4. Comutatorul selector al canalelor.Pe partea frontală se află:

1. Difuzorul.2. Microfonul.3. Panoul digital cu cristale lichide (LCD display).

4

51

4. Tastatura cu 16 taste.Pe partea laterală din stânga se află:

1. Jacul de conectare a antenei exterioare.2. Jacul de conectare a accesoriilor.3. Filerul de fixare a accesoriilor.4. Jacul de conectare căşti.5. Butonul (clapa) de trecere la emisie.

Pe partea laterală din stânga se află:6. Jacul de conectare a antenei exterioare;7. Jacul de conectare a accesoriilor;8. Filerul de fixare a accesoriilor;9. Jacul de conectare căşti; 10. Butonul (clapa) de trecere la emisie.

PANOUL DIGITAL CU CRISTALE LICHIDEAnunţurile de pe panoul digital:

PROG – regimul de programare (setare);SCAN – regimul de scanare (căutare);TX – regimul de emisie;RX – regimul de recepţie;ID - codul de identificare;CG – regim cod protecţie;

TASTATURAPe tastatură se află zece taste cu cifre de la 1 la 0 şi cinci taste

funcţionale:FCN – funcţionare – se utilizează numai în regimul de programare

(setare);PRI – creştere program - se utilizează numai în regimul de

programare (setare);ENT – intrare (înmagazinare) - se utilizează în regimurile

operaţional şi de programare (setare); CRL – curăţare (ştergere) - se utilizează în regimurile operaţional şi

de programare (setare); # - vizualizează grupa de canale

curentă - se utilizează în regimul de programare (setare); Desfăşurarea staţiei cu stabilirea legăturii

Antena flexibilă:- foarte bine - 2min;- bine-3 min. 30 s.;- satisfăcător - 3min. 30 s. (fără stabilire, timpul se reduce cu 1 min., respectiv).

23.)Pregătirea pentru lucru şi algoritmul de programare a staţiei pe o frecvenţăCapacul de protecţie a tastaturii şi a panoului cu cristale lichidePentru a scoate sau a instala capacul de protecţie a tastaturii şi a panoului cu cristale lichide este necesar de a se scoate bateria de acumulatori, dacă ea deja a fost instalată. Marginile capacului de protecţie a tastaturii şi a panoului

52

cu cristale lichide se introduc în şliţurile de pe carcasa staţiei din partea de jos a ei. Instalarea bateriei de acumulatori

Staţia radio AN/PRC-127(A) foloseşte ca surse de alimentare fie bateria de acumulatori Ni - Cd, fie adaptorul pentru 9 baterii tip A10 (AA). Bateria de acumulatori poate fi încărcată atât separat de staţie, cât şi ataşată la aceasta . Observaţie: Din motive de siguranţă, bateria de acumulatori reîncărcabilă este livrată de către producător descărcată sau parţial încărcată. În consecinţă, bateria de acumulatori reîncărcabilă înainte de utilizare este necesar de a se încărcă corespunzător.

1. De a se localiza pe baza carcasei staţiei orificiile pentru fixarea şi instalarea bateriei de acumulatori.

2. De a se poziţiona (plasa) barele de contact şi fixare ale bateriei de acumulatori în aceste orificii, sub un unghi de 30˚ faţă de carcasa staţiei.

3. Aplicând puţină forţă asupra bateriei de acumulatori, de a se roti după acele ceasornicului până când aceasta va fi în poziţia finală. Tabla de metal se va plasa în orificiul din bateria de acumulatori, fixând ultima în această poziţie.

Observaţie: Periodic verificaţi contactele bateriei de acumulatori în vederea prezenţei murdăriei, pentru a asigura un contact bun cu dispozitivul de încărcare.

Instalarea şi scoaterea bateriei de acumulatoriScoaterea bateriei de acumulatori

1. De a se deconecta staţia radio.2. De a se împinge tabla de metal în afara marginilor bateriei de

acumulatori, apoi rotind ultima cu aproximativ 30˚ contra acelor ceasornicului.

3. De a se scoate bateria de acumulatori.Observaţie: Toate datele programate (introduse ) în staţia radio se păstrează când bateria de acumulatori este scoasă.

Instalarea anteneiDe a se introduce antena flexibilă în conectorul antenei de pe staţia radio

şi, prin rotire, de a se înfilii până la refuz.Lucrul la recepţie

1. Se porneşte staţia prin rotirea butonului CON./DECON. – volum. Un sunet de beep indică că staţia este operaţională. Pe panoul cu cristale lichide se indică grupul curent de canale, iar apoi şi numărul canalului. 2. Se selectează grupul de canale, prin apăsarea pe tastatură a următoarelor butoane: #, 2 (sau 1), apoi END. 3. Se selectează canalul prin rotirea comutatorului selector al canalelor.4. Se ajustează volumul şi atenuatorul de zgomot prin rotirea butonului atenuatorului de zgomot până când se va auzi zgomotul liniei radio. Se ajustează volumul la nivelul necesar, apoi prin rotirea butonului atenuatorului de zgomot contra acelor ceasornicului se

53

obţine atenuarea totală a zgomotelor. Prin rotirea de zgomot a butonului atenuatorului până la capăt contra acelor ceasornicului, receptorul se plasează în regimul de protecţie a codului.

Lucrul la emisie1. Se apasă butonul (clapa) de trecere la emisie, dacă este instalată, se utilizează butonul (clapa) de trecere la emisie de pe garnitura microtelefonică. Când emiţătorul este conectat, panoul cu cristale lichide nu indică nimic (este curat).

2. Se vorbeşte clar în microfon, ţinându-l la 3-5 cm. de la buze.3. Pentru întreruperea emisiei se eliberează butonul (clapa) de trecere la emisie.

4. Dacă puterea bateriei de acumulatori nu este suficientă pentru lucrul staţiei în condiţii optimale, la apăsarea butonului (clapei) de trecere la emisie, pe panoul digital apare inscripţia “Lo bAt”.5. Dacă la apăsarea butonului (clapa) de trecere la emisie staţia emite un sunet sub formă de melodie, iar pe panoul digital apare inscripţia “no Ch”, aceasta înseamnă că:

staţia este programată numai pentru lucrul pe acest canal numai la recepţie;

canalul respectiv nu este programat

Algoritmul de programare a staţiei pe o frecvenţă se porneşte staţia; se selectează grupul de canale; se tastează FCN şi se menţine trei secunde, apoi se eliberează după

apariţia inscripţiei pe panoul digital - - - ld; se introduce parola compusă din şase cifre; se tastează ENT, pe panoul digital apare inscripţia Ch 0; se tastează CRL, apoi se fixează canalul necesar; se tastează ENT, apoi CRL, după care se introduce frecvenţa la recepţie; se tastează ENT, apoi se tastează CRL; se tastează #; pe panou apare inscripţia d 000; se introduce un număr din trei cifre, care va fi codul de protecţie la

recepţie; se tastează ENT, apoi CRL, după care se introduce frecvenţa la emisie; se tastează ENT, apoi se tastează CRL; se tastează #. Pe panou apare inscripţia d 000; se introduce un număr din trei cifre, care va fi codul de protecţie la

emisie; se tastează ENT.

24.)Destinaţia

Staţia radio R-123M este destinată pentru asigurarea legăturii în reţelele radio pe unde UUS între obiecte mobile. Ea asigură o legătură radio bilaterală de pe loc şi din mers cu staţii radio de acelaşi tip şi cu staţia radio ale căror game de frecvenţe şi tipul de modulare coincid.

54

Staţia radio se acordează din timp pe orice 4 frecvenţe indicate pentru legătură. Fixarea oricărei frecvenţe fixe se efectuează printr-o simplă manipulare a operatorului cu ajutorul automaticii.

Pe orice frecvenţă fixă antepregătită staţia radio asigură intrarea în legătură, fără căutarea corespondentului şi efectuarea traficului radio fără subacordare. Caracteristicile tactico-tehnice ale staţiei radio R-123MModul de lucru:

Staţia radio lucrează în fonie pe unde UUS cu modulaţia în frecvenţă şi asigură lucrul în următoarele regimuri:

simplex (trecerea de pe recepţie pe emisie şi invers se face prin apăsarea clapei de la comutatorul de piept);

recepţie de serviciu (emisia este scoasă complet din funcţiune, funcţionând numai recepţia).

Gama de frecvenţe: Este cuprinsă între 20-51,5 MHz (de la 15-5,82 m) şi este împărţită în două subgame:

I subgamă = 20 - 35,75 MHz; II subgamă = 35, 37 – 51,5 MHz.

Ecartul de frecvenţă este de 25 kHz. Gama de frecvenţe cuprinde 1261 de frecvenţe de lucru. Antenele staţiei:

antena baston de 1-4 m; antena de avarie (un conductor de 3 m).

Puterea emiţătorului: este de cel puţin 20W, ceea ce corespunde tensiunii de 30V

pe rezistenţa echivalentă a antenei egală cu 75Ω.; la conectarea atenuatorului de zgomote scade puterea emiţătorului.

Deviaţia frecvenţei emiţătorului este egală cu 4,5 - 7 kHz.Sensibilitatea radioreceptorului la relaţia semnal / zgomot este egală cu 10/1, nu mai slab de 2,5 mV cu atenuatorul de zgomote deconectat şi nu mai slab de 4 mV cu A.Z conectat. Eroarea gradaţiei şi fixării frecvenţei staţiei radio nu depăşeşte ± 4 kHz.Bătaia staţiei:

Cu AB - 4 la deplasarea maşinilor de luptă cu V= 40 km/oră : cel puţin 20 km, cu A.Z. deconectat şi lipsă de bruiaje; cel puţin 13 km cu A.Z. conectat.

Cu antena de avarie: până la 2 km, când ambii corespondenţi lucrează cu A. Avarie; până la 5 km, când unul din corespondenţi lucrează cu A.A., iar

celălalt cu AB. Cu AB – 4 m instalată pe catargul telescopic de h = 11m., 1corespondent cu catarg de 11 m., al doilea corespondent cu AB – 4:

55

bătaia staţiei 48 km; 1şi al 2 corespondent cu catarg de 11 m:

bătaia staţiei 70 cm.

Alimentarea staţiei:În dependenţă de blocul de alimentare ce intră în componenţa staţiei

radio, alimentarea se efectuează de la reţeaua de bord a curentului continuu de:

U = 26V; U = 13V.

Funcţionabilitatea staţiei radio se menţine la schimbarea tensiunii reţelei de bord de la 22 până la 30V sau de la 11 până la 15V, la fel după acţionarea în circuitul alimentării impulsurilor de tensiune cu amplitudinea de până la 70V şi durata de 3m/sec.Curentul consumat de la reţeaua de bord 26 (13)V:

la emitere – 9,6 (20,3) A; la recepţie de serviciu – 3 (10) A.

Staţia radio asigură lucrul neîntrerupt la respectarea relaţiei tle / tlr = 1/3 . Lucrul neîntrerupt la emitere nu trebuie să depăşească 10 min. Timpul lucrului în regimul recepţie de serviciu nu este limitat.Greutatea completului staţiei este de 45 kg.

Compunerea staţiei radio R-123M

blocul emiţător-receptor; blocul de alimentare; husa cu secţiunile antenei baston (+ completul de rezervă); cordonul de alimentare; cablul de înaltă frecvenţă; trusa cu piese de schimb şi accesorii; documentaţia tehnică de exploatare; instalaţia antenei baston; garnitura microfon (de piept).

Pe panoul frontal al staţiei radio sînt dispuse următoarele organe de comandă, de acord şi de control:

întrerupătorul basculant pentru conectarea alimentării staţiei radio „ПИТАНИЕ ВКЛ. – ВЫКЛ.” „ALIMENTARE CON.-DECON.” (7);

întrerupătorul basculant pentru conectarea becului de iluminat al scalei „ШКАЛА ВКЛ. - ВЫКЛ” (SCALA CONECT-DECONECT) (5), butonul (TON-APEL) (6). La apăsarea butonului în regimul simplex-emisie se produce modularea purtătoarei cu frecvenţa de apel de 1000 Hz. În poziţia „ДУПЛЕКС ПРИЕМ” (DUPLEX RECEPŢIE), butonul „TOH - BЫЗОВ” (TON-APEL) se foloseşte la verificarea deviaţiei de frecvenţă cu ajutorul calibratorului; în regimul duplex generatorul de apel tonal nu funcţionează;

comutatorul modului de lucru „ДУПЛЕКС- CИМПЛЕКС ДЕЖУРНЫЙ ПРИЕМ” (DUPLEX-SIMPLEX RECEPŢIE DE SERVICIU) (13);

56

butonul potenţiometrului de volum „ГРОМКОСТЬ” (VOLUM) (26). La rotirea butonului în sensul acelor de ceasornic volumul creşte, iar la rotirea în sens invers, se micşorează. Butonul atenuatorului de zgomote „ШУМЫ” (ZGOMOTE) (11). La rotirea lui în sensul acelor de ceasornic zgomotele se atenuează;

butonul „УСТАНОВКА ЧАСТОТЫ” (STABILIREA FRECVENŢEI) (12), cu care se stabileşte frecvenţa de lucru pe scală;

4 şuruburi de fixare (1), cu ajutorul cărora se execută, folosind cheia specială, fixarea discurilor mecanismului central pentru stabilirea frecvenţelor fixe. Accesul la şuruburi este posibil când capacul (29) este deschis;

butonul comutatorului frecvenţelor fixe „ФИКСИР ЧАСТОТЫ - ПЛАВНЫЙ ПОДДИАПАЗОН” (FRECVENŢE FIXE-SUBGAMA CONTINUĂ) (27). Trecerea pe una din cele 4 frecvenţe fixe se face prin simpla comutare pe una din cele 4 poziţii „1”, „2”, „3”, „4”.

La trecerea comutatorului în poziţia „ПЛАВНЫЙ ПОДДИАПАЗОН I - II” (SUBGAMĂ CONTINUA I sau II), mecanismul de stabilire a frecvenţelor fixe se deblochează, ceea ce permite să se execute pe subgamă continuă (prima sau a doua) verificarea stării de funcţionare a staţiei radio;

ferestruica scalei (14).Este necesar să se cunoască scala: rândul de cifre de sus este al

primei subgame, iar cel de jos - al subgamei a doua; este bine să ţinem minte valoarea unei gradaţiuni de pe scală şi frecvenţele extreme ale subgamelor. Aceasta va da posibilitate ca în timpul acordului să se stabilească fără greşeală pe scală frecvenţa de lucru dată şi să se determine subgama corespunzătoare acestei frecvenţe, precum şi stabilirea corectă a poziţiei întrerupătoarelor basculante (poziţia 20).

patru întrerupătoare basculante corespunzătoare frecvenţelor fixe de pe cele două subgame şi becurilor tabloului de iluminat (19 şi 23).

La trecerea comutatorului „ФИКСИР ЧАСТОТЫ - ПЛАВНЫЙ ПОДДИАПАЗОН” (FRECVENŢE FIXE-SUBGAMĂ CONTINUĂ) pe poziţia frecvenţei fixe „1”, la tabloul de iluminat al frecvenţelor fixe se aprinde becul „1”; cu întrerupătorul basculant dispus sub becul ,,l” se poate alege frecvenţa corespunzătoare subgamei I sau II.

La trecerea întrerupătorului basculant în sus (subgama întâi) se aprinde pe tabloul de iluminat „ПОДДИАПАЗОН” (SUBGAMĂ) (23) becul „l”. În acest caz, citirea frecvenţei prin fereastra scalei trebuie să se execute pe gradaţiunile de sus. Stabilirea frecvenţei date se execută cu ajutorul butonului „УСТАНОВКА ЧАСТОТЫ” (STABILIREA FRECVENŢEI), având fixatorul 1 de pe tamburul mecanismului central în poziţia de-blocat.În mod analog se stabilesc şi frecvenţele fixe 2, 3, 4.

La stabilirea frecvenţelor fixe trebuie avut în vedere în permanenţă că în poziţiile 1, 2, 3, 4 ale comutatorului frecvenţelor fixe este indispensabilă folosirea şuruburilor fixatoare corespunzătoare poziţiilor 1, 2, 3 sau 4 şi a întrerupătoarelor basculante 1, 2, 3, 4, dispuse sub

57

becurile de iluminat. Legătura reciprocă se determină cu tabelul de mai jos.

În acest sens, trebuie să i se amintească radistului că poziţiei de sus a întrerupătoarelor basculante îi corespunde scala de sus (subgama întâi), iar poziţiei de jos - scala de jos (subgama a doua).

Nu este admis, de exemplu, ca după trecerea comutatorului „ФИКСИР ЧАСТОТЫ - ПЛАВНЫЙ ПОДДИАПАЗОН” (FRECVENŢE FIXE-SUBGAMA-CONTINUĂ) în poziţia 1 să se execute comutarea subgamelor cu ajutorul întrerupătoarelor dispuse sub becurile 2, 3 sau 4.

În timpul lucrului la staţia radio, trebuie să se urmărească să nu se schimbe poziţia stabilită iniţial a întrerupătoarelor basculante pentru fixarea subgamelor; comutările accidentale duc la întreruperea legăturii, deoarece în aceste cazuri va fi conectată altă subgamă.

butonul „HACTPOЙКA АHTEHHЫ” (ACORDUL ANTENEI) (25) cu fixatorul (28) fixează elementele de acord pentru frecvenţa dată;

aparatul indicator al acordului circuitului de antenă şi de control al tensiunilor de alimentare (21);

indicatorul cu neon al acordului circuitului de antenă (17); comutatorul „KOHTPOЛЬ НАПРЯЖЕНИЙ” (CONTROLUL TENSIUNILOR-

LUCRU) (8) pentru controlul tensiunilor şi al curentului în antenă cu ajutorul aparatului de măsură. În poziţiile „ПЕPЕДАЧА 700B, 250 B, 150 B, 1,2 B” (EMISIE 700 V, 250 V, 150 V, 1,2 V) se controlează tensiunile emiţătorului. În poziţiile „ПРИЕМ 1,2 B, 150 B, 6,3 B” (RECEPŢIE 1,2 V, 150 V, 6,3 V) se controlează tensiunile receptorului.

În poziţiile „PAБОТА1 (2)” (LUCRU 1 („2”)) se controlează curentul în circuitul de antenă. Poziţia „PAБОТА1” (LUCRU 1) este de bază. Poziţia „PAБОТА2” (LUCRU 2) se foloseşte în cazurile când în poziţia întâi indicaţiile sînt mici şi este necesară o sensibilizare a aparatului de măsură.

Tensiunea reţelei de bord se măsoară în poziţia „БС” (RB) - re-ţeaua de bord.

La trecerea comutatorului în poziţia „BЫКЛ.” (DECON.) aparatul de măsură se deconectează.

orificiul (4) pentru accesul la trimerul „KAЛИБРОВКА” (CALIBRARE);

orificiile pentru reglarea sensibilităţii dispozitivului duplex „РЕЖИM ДУПЛЕКС” (REG. DUP.) (9) şi pentru reglarea adâncimii modulaţiei (deviaţiei) „РЕЖИM ДЕВИАЦИЯ” (REG. DEV.) (10).

În afară de aceasta, pe panoul frontal şi pe carcasă sînt dispuse: priza „R-124” (3) pentru conectarea cablului de la telefonul de

bord R-124. priza „ПИТАНИЕ” (ALIMENTARE) (2) pentru conectarea cablului de

la blocul de alimentare; jacul (bornă) de înaltă frecvenţă (22) pentru conectarea cablului

de înaltă frecvenţă; borna „ЗЕМЛЯ” (PAMÎNT) (24) pentru legarea staţiei radio la

masa maşinii;

58

buşonul (16) orificiului de acces la dulia becului pentru iluminatul scalei;

capacul (15) orificiului de acces la şuruburile de reglare a sistemului optic;

cheia (18) pentru şuruburile de fixare ale discurilor tam-burului.

25.)Pregătirea, acordul şi lucrul la staţia radio R-123 M

Controlul staţiei radioScopul controlului: să stabilească starea de fixare şi siguranţa fixării

tuturor pieselor staţiei radio, a cablurilor şi a antenei; verificarea materialelor staţiei radio, conform inventarului completului.

Înainte de începerea lucrului la staţia radio, trebuie să se execute următoarele operaţiuni:

1. Se verifică existenţa tuturor materialelor din compunerea staţiei ca şi a celor de rezervă.

2. Se verifică siguranţa fixării tuturor ansamblurilor staţiei radio din maşină şi, la nevoie, se strâng dispozitivele de fixare slăbite. Se scoate capacul de protecţie şi se strâng piuliţele fluture de fixare a antenei.

3. Se verifică conectarea corectă a tuturor cablurilor, urmărind în mod deosebit conectarea conductoarelor de legătură la blocul de alimentare şi la priza de pământ.

4. Se verifică existenţa, starea şi calitatea contactului siguranţelor dispuse în blocul de alimentare a staţiei radio, precum şi ale siguranţelor din circuitul de alimentare de la reţeaua de bord, dispuse pe tabloul maşinii.

5. Se verifică starea amortizorului de antenă, a izolatorului şi a apărătoarei. Dacă izolatorul este murdar sau prăfuit, el se curăţă cu o cârpă curată şi uscată.

Se interzice categoric ştergerea sau spălarea izolatorului şi a amortizorului cu petrol, benzină, motorină sau ulei.

Pregătirea staţiei radio pentru lucruLa pregătirea staţiei radio pentru lucru, trebuie să se execute

următoarele operaţiuni:1. Se instalează antena la înălţimea de lucru stabilită. Pentru

aceasta, se scoate din husă numărul necesar de secţiuni de antenă şi în afara maşinii, se scoate capacul de la amortizor, se instalează prima secţiune a antenei şi se fixează - în care scop apăsam secţiunea de antenă în jos şi o rotim totodată spre dreapta.

Celelalte secţiuni se îmbină între ele în mod analog şi apoi se îmbină cu prima secţiune. La instalarea antenei se va acorda o atenţie deosebită îmbinării sigure a secţiunilor antenei pentru a evita pierderea sec-ţiunilor în timpul deplasării maşinii.

2. Se conectează cordonul comutatorului de piept la priza corespunzătoare a casetei A-l a telefonului de bord R-124.

59

3. Se trece comutatorul central al casetei nr.1 a telefonului de bord în poziţia „R-123”, dacă staţia radio R-123 este instalată pe o maşină unde nu există telefon de bord de tipul R-124, mufa cordonului comutatorului de piept se conectează la priza staţieiradio R-123 notată „R-124” (3).

60