1

Titlul/ Le titre/ The title:

Controversa constituționalității pedepsei cu moartea

La controverse de la constitutionnalité de la peine de mort

The controversy of the constitutionality of death penalty

Autor/ L’auteur/ The author:

Hapca Sorina-Marilena, studentă a Facultății de Drept din cadrul Universității București

Hapca Sorina-Marilena, étudiant de la Faculté de droit de l'Université de Bucarest

Hapca Sorina-Marilena, student of the Faculty of Law at the University of Bucharest

Îndrumător prof.univ.dr. Gheorghe Iancu

Adresă poștală: Aleea Mugurilor, nr.9, Bloc H5, Ap. 65, Sc.4, Et.1, Brăila

Adresă electronică (e-mail): marilenahapca@yahoo.com

Telefon: 0729131110

Grupa 114, Seria a III-a

An universitar 2010-2011

2

Rezumat

Pedeapsa capitală este cea mai aspră formă de represiune care a existat vreodată. Tema acestui tip de sancțiune a fost dezbatută încă din cele mai vechi timpuri de personalități precum Cicero, Caesar sau Sfântul Augustin, însă, abia începând cu secolul al XVIII-lea, odată cu scrierile lui Cesare Beccaria, statele au început să acorde o atenție sporită teoriilor umaniste ce militau în favoarea renunțării la pedeapsa cu moartea. O importanță la fel de mare a reprezentat teoria lombrosiană, potrivit căreia unii oameni, încă de la naștere, au un anumit instinct criminal care se poate dezvolta pe parcursul vieții. De aceea, cel mai bine este ca astfel de indivizi să fie definitiv și irevocabil izolați de societate, pentru a nu o pune în pericol.

În lucrarea prezentă am analizat motive pro și contra pedepsei cu moartea, statistici realizate de sociologi la nivel global și am ajuns la concluzia că această sancțiune ar trebui să fie prevăzută în constituția oricărui stat, în ciuda cruzimii și primitivismului ei, pentru un număr limitat de infracțiuni grave, cu atât mai mult când este vorba de un stat ai cărui cetățeni nu au un nivel înalt de educație, simț civic și moralitate.

Résumé

La peine capitale est la forme la plus sévère de répression qu’ait jamais existé. Le thème de ce type de sanction a été débattu depuis les temps anciens des personnalités comme Cicéron, César ou Saint Augustin, mais seulement depuis le XVIIIe siècle, avec les écrits de Cesare Beccaria, les États ont commencé à accorder d’attention aux théories humanistes qui militent contre l'abandon de la peine de mort. La théorie de Cesare Lombroso a une grande importance aussi. Elle dit ca que certaines personnes, de la naissance, ont un instinct de tueur qui peuvent se développer tout au long de la vie. Par conséquent, il est préférable que ces personnes soient en permanence et de manière irrévocable coupées de la société, afin de ne pas la mettre en péril.

Dans cet écrit nous avons analysé les raisons pour et contre la peine de mort, les statistiques du niveau mondial réalisé par les sociologues et nous avons conclu que cette sanction doit être prévue dans la constitution d'un État, en dépit de sa cruauté et de la sauvagerie, pour un nombre limité de crimes graves, surtout quand il s'agit d'un État dont les citoyens n’ont pas un niveau élevé de l'éducation, du sens civique et de la moralité.

Abstract

Capital punishment is the most severe form of repression that has ever existed. Its topic has been debated for centuries by personalities, such as: Cicero, Caesar or Saint Augustin. However, not until the 18th century, along with Cesare Beccaria’s writings, have states begun to pay importance to the humanistic theories that advocate repealing the death penalty. A great importance had also Cesare Lombroso’s theory, according to which some people, right from their birth, own a certain criminal instinct that can develop throughout life. Therefore, such individuals should be permanently and irrevocably isolated from society, so as not to threaten it.

In this essay I made an analysis of the arguments for and against the death penalty, of the global statistics made by sociologists and I have reached the conclusion that this punishment should be provided in the Constitution of any state, despite its cruelty or savagery, for a limited number of serious crimes, especially when it comes to a state whose citizens have a low level of education, civic sense and morality.

Cuvinte cheie: Cesare Beccaria, Cesare Lombroso, pedeapsa capitală, execuție, criminalitate, Uniunea Europeană.

3

De mots-clés: Cesare Beccaria, Cesare Lombroso, la peine capitale, l’exécution, la criminalité, l’Union Européenne.

Keywords: Cesare Beccaria, Cesare Lombroso, capital punishment, execution, criminality, European Union.

Este pedeapsa cu moartea constituțională sau nu? Aceasta este una din problemele controversate existente la nivel global în momentul de față. De-a lungul timpului societatea a căutat diferite forme de menținere a ordinii. Astfel, s-a ajuns la adoptarea unor norme de conduită care să facă diferența între ceea ce este sau nu este permis. Ulterior, a apărut pedeapsa ca măsură luată împotriva nerespectării unei reguli de conduită. De exemplu, pedeapsa morții civile prevăzută în legiuirile medievale, care a fost abolită în Franța în 1854, iar în statul Victoria din Australia abia în 1958, avea la bază ficțiunea că cel condamnat este „ca și mort”, încetând a mai fi subiect de drept. Dacă era căsătorit, căsătoria se considera desfăcută prin deces, deschizându-se succesiunea celui „decedat”, iar actele pe care le încheia după condamnare se loveau de o nulitate absolută, fiind considerate inexistente.

I. Teoria beccariană și teoria lombrosiană

1) Teoria beccariană

În secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria lansa o teorie conformă cu cele susținute până atunci de Cicero, Caesar, Sf. Augustin, Sir Thomas More, dar într-o formă modernă, care avea să atragă atenția anumitor state europene și să le determine, într-un final, să desființeze pedeapsa capitală. Cesare Beccaria spune: „Pentru mine este o absurditate ca legea, care exprimă voința comună și detestă și pedepsește omuciderea, să comită ea însăși una și, pentru a împiedica cetățenii de la a săvârși o crimă, să comande comiterea uneia în public.”1, militând astfel împotriva pedepsei capitale, pe care o numește „această risipă inutilă de chinuri care nu i-a făcut niciodată pe oameni mai buni.”2 Într-adevăr, executarea cuiva într-o piață publică putea instiga la violență sau chiar, fără să vrea, la sinuciderea prin spânzurare. Un alt argument adus de Beccaria în sprijinul abolirii pedepsei cu moartea este faptul că „pe măsură ce supliciile devin mai crude, sufletele oamenilor se obișnuiesc. Nu intensitatea pedepsei are cel mai mare efect asupra sufletului omenesc, ci durata ei.”3

Cesare Beccaria mai preciza că este imoral ca statul să recurgă la omor, că execuțiile nu sunt necesare pentru protejarea societății, că lungii ani de servitute oferă un exemplu mai bun ș i că spânzurarea atrage simpatie pentru criminal: „Nu este utilă pedeapsa cu moartea pentru exemplul de cruzime pe care-l dă oamenilor.”

4 Tot el este cel care afirmă: „Spectacolul înspăimântător, dar trecător al morții unui ticălos este o frână mai slabă împotriva infracțiunilor decât îndelungul și continuul exemplu al unui om privat de libertatea sa.”5

Criminologia clasică, a cărui reprezentant este Beccaria, este caracterizată de centrarea studiului criminologic asupra faptei comise, de considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acțiuni umane și de proporționalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei. Ulterior, cercetările privind crima, criminalul și criminalitatea capă tă un caracter constant ca urmare a influenței curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariției clinicilor de

1 Cesare Beccaria – Despre infracțiuni si pedepse, Editura (Ed.) Rosetti, București, 2001, pagina (pag.) 103 2 Cesare Beccaria – Despre infracțiuni si pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001, pag. 97 3 Cesare Beccaria – Despre infracțiuni si pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001, pag. 99 4 Cesare Beccaria – Despre infracțiuni si pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001, pag. 103 5 Cesare Beccaria – Despre infracțiuni si pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001, pag. 99

4

psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra deținuților. Astfel, apare criminologia pozitivistă, care se caracterizează prin următoarele trăsături: centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului, determinismul ca fundament al acțiunii umane și proporționalizarea pedepsei în funcție de pericolul pe care îl prezintă făptuitorul. Reprezentanții școlii pozitiviste italiene sunt: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, André-Michel Guerry etc. „Dacă din perspectiva clasicilor, sistemul pedepselor trebuie umanizat, iar pedeapsa cu moartea trebuie să fie utilizată cu reținere și numai în anumite situații de o gravitate extremă, din punctul de vedere al pozitiviștilor prioritară este ideea de apărare socială fermă, mai ales în raport cu cei predestinați să devină criminali, față de care trebuie dispuse măsuri de siguranță chiar ante delictum.”, menționează Olivian Mastacan.6

Pedeapsa cu moartea a fost abolită pentru toate infracțiunile în Italia (1994), Germania (1987), Noua Zeelandă (1989), Andora (1990), Angola (1992), Australia (1985), Austria (1968), Belgia (1996), Canada (1998), Croația, Cehia, Irlanda și Ungaria (1990), Danemarca (1978), Spania (1995), Finlanda (1972), Franța (1981), Monaco (1962), Moldova (1995) , Namibia și Nepal (1990), Norvegia (1979), Polonia (1997), Portugalia (1976), Regatul Unit (1998), Republica Dominicană (1966), Suedia (1972), Elveția (1992), Venezuela (1863), România (1989).

7

2) Teoria lombrosiană

„Curentul antropologic iniția t de Cesare Lombroso vedea în infracțiune un fenomen biologic, în infractor o ființă anormală, un criminal înnăscut, ceea ce justifică, în interesul apărării sociale, măsurile represive cele mai eficace, inclusiv pedeapsa cu moartea, pentru a-l face inofensiv.”8

În concepția lui Enricco Ferri, crima are o determinare multiplă. El împarte factorii angrenați în producerea infracțiunii în trei categorii, ș i anume: factori antropologici, factori fizici și factori sociali, dintre aceștia el acordând prioritate factorilor sociali. Încă din cele mai vechi timpuri, au existat diferite tipuri de pedepse aplicate. Legea celor XII Table preciza că dacă cineva rupea unui om o mână sau un picior și dacă nu avea cum sa-l despăgubească pentru aceasta, omul trebuia să fie răzbunat. În Iliada, Ahile omoară 12 troieni drept compensație pentru uciderea lui Patrocles.

Teoria lombrosiană parcurge trei faze. În prima este dezvoltată ideea naturii atavice a criminalului, apoi cea a raportului dintre degenerescență și criminalitate și în final cea a criminalității ca formă de epilepsie, impulsurile criminale fiind considerate similare convulsiilor epileptice. De asemenea, el creează portretul omului criminal bazat pe studii ample, precizând că unele viscere și mușchi rudimentari atestă importanța și preexistența tendințelor criminale într-o măsură mai mare la organismele inferioare sau în perioada fetală. Germenii nebuniei morale și ai delincvenței se găsesc, în mod normal, în primele vârste ale omului, așa cum î n fetus se găsesc constant anumite forme care la adult sunt monstruozități. Copilul ar fi, astfel, considerat o ființă „lipsită de simț moral”, precizează Cesare Lombroso.

La om, mânia este un sentiment elementar, care nu poate fi extirpat, dar care trebuie dirijat. Cesare Lombroso demonstrează această teorie a sa, dând exemple de cazuri de copii cu accese de furie de la vârsta de două luni ș i până la șapte ani. „În primele două luni el trădează prin mișcările mâinilor și ale sprâncenelor adevărate accese de mânie când trebuie să fie îmbăiat sau când i se ia un obiect. La vârsta de un an, mânia sa ajunge până la a bate persoanele din jurul său, la a sparge farfuriile și a le arunca împotriva acelora care nu-i plac.”9

6 Olivian Mastacan – Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2010

De asemenea, el vorbește despre

7 Olivian Mastacan – Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2010, pag. 177-179 8 Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 1994, pag. 88 9 Cesare Lombroso – Omul delincvent, Ed. Maiastra, Bucure ști, 1992, pag. 116

5

răzbunare, de exemplu, în cazul copiilor de 7-8 luni care își zgârie doica atunci când aceasta nu le face pe plac. În ceea ce privește gelozia, care are la baza dragostea, dar și posesia, unul dintre cele mai interesante cazuri descrise de Lombroso este cel al unei fetițe ce refuza laptele când o vedea pe sora ei geamănă la celălalt sân al mamei, astfel încât au trebuit sa le separe imediat. La vârsta de patru ani nu mai mânca dacă vedea pe fereastră un alt copil îmbrăcat asemenea ei, astfel încât la 25 de ani a ajuns o persoană ipocrită, „cu craniul hidrocefalic și hipersensibilitate isterică . Era fiica unui nebun moral.”10

La fel de interesant de analizat este și cazul menționat de Valbust, în care un copil de 6 ani era atât de gelos pe fratele său, încât adeseori arăta cuțitul propriilor săi părinți ca să-i ucidă.

11

În ceea ce privește cruzimea, copilul cu instinct criminal preferă sa facă rău, în locul binelui. Putând să-și arate puterea nelimitată, el distruge cu plăcere obiectele neînsuflețite, se distrează cu chinuirea animalelor, înecarea muștelor, e predispus la lene, fiind reticent la activități noi, la care nu este adaptat. Toți marii delincvenți și-au manifestat tendințele lor depravate încă din copilărie. Lafarge sugruma cu o plăcere sadică puii de găină încă de copil, Brigandul B. era hoț și violator la 9 ani, Crocco la 3 ani jumulea păsări vii.

Studiile realizate de Franz Joseph Gall și Benedict August Morel au influențat cercetările lui Cesare Lombroso, dar și pe cele ale celorlalți reprezentanți ai pozitivismului. Gall formulează o teorie a tendințelor umane potrivit căreia comportamentul omului este reglat prin „jocul” unor tendințe care își găsesc fiecare „condiția materială de posibilitate” într-o porțiune a cortexului. Porțiunea este proeminentă dacă tendința este dezvoltată și, respectiv, atrofică dacă tendința este redusă. Gall a fost primul susțină tor al ideii de „localizare”, idee ce a fost reluată ulterior de numeroși savanți, dând naștere unor polemici aprinse. Trebuie avut în vedere, însă, că majoritatea activităților mentale cer ca numeroase zone corticale să colaboreze, ideea de localizare neputând fi, prin urmare, absolutizată.

Charles Goring critica teoria lui Lombroso, demonstrând că anumite inferiorități fizice sunt ereditare, iar comportamentul social este unul moștenit. Studii sociologice realizate în SUA au ajuns la concluzia că principala cauză a criminalității ar fi ereditatea, demonstrând că, în familiile în care există antecedente penale, există un număr mai mare de infractori. Alte studii au încercat să stabilească dacă delincvența în cazul copiilor adoptați urmează linia de comportament a părinților biologici sau a părinților adoptivi, ajungându-se tot la concluzia potrivit căreia cauzele sunt de ordin ereditar. Goddard a încercat să găsească o corelație semnificativă între anumite deficiențe mentale și criminalitate. Cât despre „teoria cromozomului y”, cercetările Patriciei Jacobs, ale lui Herman Witkins și Sarnoff Mednik au arătat că apar corelații semnificative între surplusul de cromozomi și criminalitate.

În ceea ce privește indivizii predispuși la a comite crime , potrivit lui Cesare Lombroso, criminalul are o formă a capului trohocefalică, prezintă o platicefalie posterioară pronunțată, suturile coronariene și ale oaselor parietale sunt complet sudate, unghiul orbital al frunț ii este foarte pronunțat, stângul fiind mai înclinat decât dreptul. De asemenea, individul prezintă păr pe frunte, urechi cu toartă, zigomul stâng este mai voluminos decat cel drept, ceea ce face ca partea stânga a fetei să fie mai dezvoltată. Nasul cârn și diform și privirea feroce sunt specifice criminalului. Se poate observa o mișcare particulară a pleoapelor când acesta fixează un obiect sau când se simte iritat. Deși nu este daltonist, are o confuzie în percepția culorilor; pupilele sale reacționează la lumină, stânga părând mai dilatată. Are sternul osos, mâna are o formă de maimuță , degetul arătător se deosebește de celelalte, iar dinții sunt inegali, ascuțiți și încălecaț i. „Un om sănătos simte

10 Cesare Lombroso – Omul delincvent, Ed. Maiastra, București, 1992, pag. 118-119 11 Cesare Lombroso – Omul delincvent, Ed. Maiastra, Bucure ști, 1992, pag. 119

6

curentul electric la 46, criminalul simte la 50 la stânga și la 46 la dreapta.”, precizează Lombroso. Reflexele tendoanelor sale sunt total abolite. Se observă ticuri particulare cu capul și cu umărul repetate din când în când. Privirea lui feroce este foarte evidentă. Nu are nicio reacție la vederea unui pistol și la focul de armă al acestuia.12

În ceea ce privește omuciderea, fiecare zonă din lume are prevederi legale diferite. De exemplu, în Canada, Italia, Suedia, Australia ș i Marea Britanie, depresiile postnatale pot fi utilizate ca argument al apărării în cazurile mamelor judecate pentru că și-au ucis copiii, dacă aceștia aveau mai puțin de doi ani. În anumite jurisdicții, acuzaț ii de crimă sunt declarați nevinovați, dacă victimele supraviețuiesc mai mult de un an ș i o zi de la atac. La nivel global, aproximativ 2.390 de oameni au fost executați în 25 de state, în timpul anului 2008. Cinci țări din lume execută deținuți care, în momentul comiterii faptei pentru care au fost condamnați, aveau sub 18 ani.

13

Momentan, în lume, pedeapsa cu moartea există în state precum: Afganistan, Arabia Saudită, Algeria, Armenia, Bahamas, Bahrein, Bangladesh, Belize, Camerun, Chile, China, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Cuba, Egipt, Emiratele Arabe Unite, India, Indonesia, Etiopia, Irak, Iran, Jamaica, Japonia, Liberia, Liban, Malaysia, Mongolia, Nigeria, Pakistan, Guatemala, Singapore, Thailanda, Tunisia.

14

II. Rata criminalității la nivel global

Autoritățile din Statele Unite sunt de mult timp preocupate de infracțiuni și de rata omuciderilor. Deși Londra are o populație de trei ori mai mare decât Chicago, în 1916 în orașul britanic au fost identificate 45 de cazuri de crimă, față de 198 de crime în cel american , ceea ce ridică multe semne de întrebare, ținând cont de faptul că SUA, în ansamblu, spriji nă pedeapsa cu moartea, ceea ce ar presupune o mai mare precauție sau prevenție împotriva infracțiunilor. În ultimii 47 de ani, rata criminalității în SUA a crescut cu 350%, deși în 1993 a existat o ușoară scădere. Tocmai în acest an guvernul american a introdus Legea celor trei lovituri, care prevedea că acele persoane care au fost declarate vinovate pentru comiterea a trei delicte grave erau condamnate la închisoare pe viață. De aici deducem faptul că asprimea pedepselor era, totuși, o soluție pentru anihilarea crimelor și pentru protejarea indivizilor ce aparțineau societății.

Trebuie menționat , însă, că există și orașe în care criminalitatea a scăzut uimitor de mult, cum ar fi New York City, unde, în anul 2005, numărul omuciderilor ajunsese la cel mai mic nivel al său încă din 1963. În anul 2007, în New York s-au înregistrat mai puțin de 500 omucideri, pentru prima dată de când s-au publicat date despre rata criminalității, în 1963. Deși rata omuciderilor din SUA, în ansamblu, a rămas constantă în ultimii ani, aceasta este una dintre cele mai ridicate din societatea modernă. În 2004, pe teritoriul american, s-au produs 5.5 omucideri la suta de mii de locuitori, aproape triplu față de Canada (1.9) și de cinci ori mai mult decât în Germania (1.0), în condițiile în care majoritatea țărilor europene care nu acceptă pedeapsa cu moartea, au o rată a crimelor de sub 2.5.

Concluzia cu privire la acest aspect este că, oricâtă teamă ar impune oamenilor obișnuiți pedeapsa cu moartea, ea nu pare să aibă același efect asupra criminalilor. Conform datelor de mai sus, rata criminalității în statele care au prevăzută în constituție pedeapsa capitală este mult mai mare față de cea a statelor care au abolit-o. Constatăm, astfel, ineficiența existentă la moment ul de față a unei astfel de sancțiuni, deși, cel puțin la nivel teoretic, instituirea ei ar trebui să reducă

12 Cesare Lombroso – Omul delincvent, Ed. Maiastra, Bucure ști, 1992, pag. 136-137 13 Olivian Mastacan – Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2010 14 Olivian Mastacan – Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2010 , pag. 181-182

7

numărul omuciderilor, făcându-i pe cei ce intenționează să încalce legea să se gândească de două ori înainte de a face acest lucru.

Cu toate acestea, se poate foarte ușor demonstra viceversa. De exemplu, în Suedia, după abolirea pedepsei capitale în 1921, numărul persoanelor condamnate pentru omor a crescut de la 49 la 100.000 de locuitori în perioada 1910-1921, la 58 la 100.000 de locuitori între 1919 și 1935. La data de 23 noiembrie 1950, în Franța, edictarea pedepsei cu moartea pentru furtul săvârșit de autori înarmați a atras o diminuare a acestui gen de infracțiune, fapt care sprijină argumentul de menținere a pedepsei cu moartea pentru infracțiunile grave ce pun în pericol viețile oamenilor, a căror protecție trebuie să fie asigurată de stat. 15

III. Reglementările Uniunii Europene în domeniul pedepsei capitale

Ideile cuprinse in opera lui Beccaria, „Despre infracțiuni și pedepse”, au declanșat transformări rapide și radicale în sistemele penale ale unor state europene. Principiile umaniste formulate în cuprinsul tratatului au stat la baza redactării unor articole importante din « Declarația drepturilor omului ș i cetățeanului » de la 1789. În tratatul său , Beccaria demolează un întreg sistem juridico-penal existent până la acel moment, cu rădăcini adânci.

„Orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei.” 16 „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”17

Un stat poate să prevadă pedeapsa cu moartea pentru acte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război, conform dispozițiilor sale. Nu se admit derogăr i de la acest protocol.

Există în lume o tendință dominantă prezentă în documente juridice, politice, sociologice de înlăturare a pedepsei cu moartea, ea fiind considerată o cruzime care foarte rar s-a dovedit dreaptă, dar niciodată eficientă, având în vedere faptul că au existat în istorie grave erori judiciare.

18

Nu se încalcă drepturile omului în situația în care moartea „rezultă dintr -o recurgere absolut necesară la forță”

19

Desființarea pedepsei cu moartea apare atât în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei în 1950. Dintre toate țările europene moderne,

, ca în situațiile următoare: pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru a face o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unui deținut, pentru a reprima în mod legal tulburări violente sau o insurecție. Comisia Europeană consideră că „recurgerea absolut necesară la forță” se poate realiza când minim una din cele trei condiții de mai sus este îndeplinită. Pentru constituțiile care prevăd pedeapsa cu moartea, Pactul recomandă în articolul (art.) 6, iar Convenția în art.2 că, acolo unde pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, să se pronunțe o sentință de condamnare doar pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legea în vigoare la momentul săvârșirii crimei. Condamnarea la moarte trebuie să fie făcută de un tribunal competent, iar cel condamnat să aibă drept de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. De asemenea, nu pot fi condamnate la moarte persoanele ce nu au împlinit vârsta de 18 ani, precum și gravidele. Când pedeapsa capitală este aplicată, ea se execută astfel încât să cauzeze minimul de suferință posibil.

San Marino, în 1865, a fost printre primele care au desființat pedeapsa cu moartea. Letonia și Kazahstan au abolit pedeapsa capitală pentru infracțiunile 15Olivian Mastacan – Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2010 16 Declarația Universală a Drepturilor Omului, articolul (art.) 3 17 Pactul interna țional cu privire la drepturile civile și politice, art. 6, punctul (pct.) 1 18 Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului, numărul (nr.) 6, art.2 19 Art. 2, pct. 2 din Conven ția Europeană a Drepturilor Omului

8

obișnuite, dar nu și pentru crime pe timp de război. Tot Consiliul Europei este acela care a adoptat „Ziua europeană împotriva pedepsei cu moartea” la data de 10 octombrie 2002. Acesta poate reprezenta un prim demers într-o luptă în care principalul obiectiv este suprimarea pedepsei capitale la nivel global.

În prezent, în Europa, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor, mai puțin în Belarus, unul din motivele pentru care Belarus nu este membră a Consiliului Europei fiind aplicarea pedepsei cu moartea. Autorităţile publice refuză, însă, să desființeze pedeapsa capitală pe motiv că societatea nu este pregătită să renunţe la ea, ca dovadă invocând referendumul din 1996, în care 80,44% din populație a votat în favoarea păstrării pedepsei cu moartea.

IV. În România

„La noi, pedeapsa cu moartea cu atât mai mult trebuie admisă în dreptul comun, cu cât legiuitorul a înscris-o în codul militar în niște cazuri din care unele n -ar trebui pedepsite cu moartea.”20 Pentru a argumenta cele susținute, Constantin Leon relevă disproporția dintre sancțiuni, arătând: „soldatul ce lovește pe superiorul său e pedepsit cu moartea, pe când ucigașul, oricât de crud ar fi, e pedepsit cu închisoarea”21. Într-o conferință ținută în 1909, Nicolae T. Apostolescu a susținut că pedeapsa cu moartea este periculoasă pentru că „prin natura ei, este ireparabilă”. Iulian Teodorescu s-a fixat asupra ideii potrivit căreia „atunci când societatea are la dispozițiunea ei mijloace de altă natură, nu s-ar vedea care este interesul să se recurgă la o pedeapsă atât de aspră.”22 Pe de altă parte, Nicolae T. Buzea menționează că pedeapsa cu moartea „ar fi putut figura în legile şi pentru timpurile de pace, nu numai pentru cele de război, pentru ca prin forţa ei intimidantă să fie instrument al civilizaţiunii şi al ordinii sociale, aşa cum este şi astăzi la popoarele cele mai culte şi cele mai conştiente de drepturile omului şi mai devotate principiului de libertate individuală.”23

În România, art. 22 din Constituție reprezintă o interdicție a pedepsei cu moartea, de la care nu pot exista excepții. Pedeapsa cu moartea este considerată a fi contrară drepturilor naturale ale omului. Constituția României are la bază pozițiile beccarianiste și pe cele contrare concepțiilor școlii pozitiviste exprimate în domeniul dreptului penal și al criminologiei.

Pedeapsa capitală a fost reintrodusă în România, ca urmare a teoriilor ce o sprijineau, rămânând valabilă până în 1990, când a fost abolită definitiv.

Primul alineat al articolulului 22 din Constituția României precizează următoarele: „ Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.” Alineatul al doilea spune că „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.”24

V. Modalități de executare a pedepsei capitale

Cu toate acestea, zilnic li se ia viața oamenilor nevinovați din diverse motive ce se întrec în absurditate. Copiii sunt torturați de părinți ce merită să fie decăzuți din drepturi și sanctionați de instanțele judecătorești, indivizi care au probleme psihice mutilează oameni nevinovați sau le iau viața ș.a. De aceea , alineatul al treilea, „Pedeapsa cu moartea este interzisă.”, se află în contradicție cu primele două , după părerea mea. Atât timp cât nu s-au respectat dreptul la viață, la integritate fizică și psihică ale victimelor, rezultă că nu e cazul să fie invocate nici drepturile individului găsit vinovat de crimă, acesta pierzându-și prin propriile fapte, în opinia mea, calitatea de cetățean ale cărui drepturi trebuie respectate și ocrotite.

20 Constantin Leon - „Pedeapsa cu moartea în dreptul român și străin”, Iași, 1903, pag. 55 21 Constantin Leon - „Pedeapsa cu moartea în dreptul român și străin”, Iași, 1903, pag. 55 22 Iulian Teodorescu – Drept penal și procedură penală, Iași, 1918, pag. 327 23 Nicolae T. Buzea – Filosofia dreptului penal, Ia și, 1933, pag. 195-196 24 Constituția României, art. 22

9

Cea mai întâlnită metodă de punere în practică a unei condamnări la moarte este execuția prin împușcare . În Rusia Sovietică, metoda clasică, fie că era vorba de militari sau civili, era împușcarea unui glonț în ceafă, execuție care încă se practică în multe zone din China. În Taiwan, deținutul este mai întâi injectat cu un anestezic puternic, iar apoi împușcat în piept. În Statele Unite ale Americii (SUA), principala modalitate de execuție este injecția letală, dar există și state care permit condamnaților la moarte să aleagă între camera de gazare, plutonul de execuție, scaunul electric sau spânzurare. Cele cinci metode menționate mai sus sunt folosite în întreaga lume. În SUA, ultimul deț inut executat prin gazare a fost neamțul Walter LaGrand, în 1999, în Arizona. În zilele noastre, plutonul de execuț ie mai este permis doar în: Idaho, Oklahoma si Utah. În unele state islamice, pedeapsa capitală este realizată prin decapitare, în special în Arabia Saudită, unde este acceptată și lapidarea. Până în 1981, când pedeapsa cu moartea a fost interzisă, ghilotina a fost metoda oficială de execuție în Franța.

În Asia de Sud, de Sud-Est și, în special, în India, s-a practicat timp de mii de ani executarea condamnaților cu ajutorul unui elefant. Semnificația acestei metode constă în faptul că era important pentru conducătorii străvechi să arate că au control absolut chiar și asupra animalelor sălbatice. Elefanții nu erau numai bine dresați, ci și capabili de a întreprinde activități diversificate: erau capabili să strivească, să dezmembreze și să tortureze deținuții în timpul execuțiilor publice. Î n funcție de comenzile pe care le primeau, puteau chiar să-și ucidă victima instantaneu sau lent. Această practică este atestată de numeroase documente care precizează că sângerosul spectacol se termina, de obicei, când elefantul smulgea toate membrele condamnatului. Practica a fost oprită de imperiile europene care au colonizat regiunea, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Elefanții erau folosiți pentru execuții și în Roma și Cartagena, ceea ce făcea aceste animale ideale ca și călăi fiind inteligența lor.

VI. Motive pro și contra pedepsei capitale

1) Motive favorabile pedepsei capitale

„Pedeapsa cu moartea este o frână pentru creșterea numărului infracțiunilor cele mai grave.”25

Pentru început, trebuie menționat instinctul primar prezent în fiecare dintre noi. Atunci când suntem martorii unei cruzimi sau când mass-media promovează știri ce au caracter violent, nu ne putem abține de la a gândi ce e mai rău despre cei ce au comis acele fapte ilicite, de la a dori să li se întâmple același lucru, exact ca în legea talionului: ”ochi pentru ochi și dintre pentru dinte”. Prin simplul fapt că suntem oameni, înainte de a fi cetățeni, empatizăm cu victimel e care au fost supuse unor fapte abominabile și, la fel ca apropiații acestora din urmă, căutăm să instituim dreptatea, astfel încât ajungem să dorim pedeapsa capitală pentru anumite tipologii umane.

, spune Iulian Poenaru. El este de părere că acest tip de sancțiune este necesară pentru apărarea vieții umane, dar și pentru ocrotirea și salvarea unor valori culturale și sociale aflate sub protecția legii. Deși la o primă vedere poate părea crud și imoral să promovăm pedeapsa capitală, trebuie să ne amintim că aceasta nu este decât o măsură de represiune. Așadar, doar acei indivizi care acționează ca și cum ar avea drept de viață și de moarte asupra altora, care ii supun pe ceilalți la torturi fizice și psihice sunt vizați. Există o serie de motive care spijină introducerea pedepsei capitale în legile interne ale unui stat.

Să luăm exemplul unor criminali din Columbia: Pedro Lopez și Luis Garavito. Primul, supranumit "Monstrul din Andes", este bănuit ca ar fi violat și ucis peste 300 de fetițe, în toată America de Sud. În 1980, le-a arătat polițiștilor mormintele a 53 dintre victimele sale, toate cu vârste cuprinse între 9 și 12 ani. În 1983, Lopez a fost găsit vinovat pentru uciderea a 110 fete în 25 Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 1994, pag. 115

10

Ecuador și a mărturisit alte 240 de crime comise în țările învecinate . Luis Garavito, alias "Bestia", violator și ucigaș în serie, a mărturisit în 1999 că a omorât și sodomizat 140 de băieți. În închisoare, el a desenat hărți cu locurile în care și-a îngropat victimele, al căror număr total ar putea depăși 300. Garavito a fost condamnat inițial la 30 de ani de închisoare, pedeapsa maximă în Columbia, însă i-a fost micșorată sentința la 22 de ani pentru că a marturisit omorurile și a ajutat autoritățile să găsească trupurile.

Astfel de indivizi sunt cei care, după părerea mea, merită să treacă prin aceleași experiențe ca victimele lor. În fond, statul trebuie să îi apere pe cei slabi, inofensivi - în cazul de față copiii - și să le asigure protecția. Din moment ce acest lucru nu s-a realizat cum trebuia pentru că și-au pierdut viețile în mod tragic și premeditat, singurul lucru care ne mai rămâne de făcut este o sancțiune supremă pentru cel care a decis să aibă putere de viață și de moarte asupra celor din jur. Atât timp cât, în cazurile de mai sus, copiii nu vor putea fi readuși la viață, cooperarea cu autoritățile ce s -au ocupat de caz sau mărturisirea faptei ar trebui ignorată sau, cel mult, apreciată la nivelul potrivit căruia făptașul nu îndură o prea mare suferință înainte de a deceda, ca în cazul injecției letale. Este absurd să ne ghidăm după un cvasiprincipiu pe care să-l aplicăm în cazurile de mai sus, precum: ”pedeapsa cu moartea nu respectă drepturile omului”. Cine le respectă pe ale victimelor?! Statul ar trebui post mortem să facă acest lucru prin refuzarea dreptului la viață ucigașului.

Un al doilea motiv ar fi unul pur economic. Condamnarea la închisoarea pe viață nu este eficientă deoarece deținuții sunt întreținuți de societate, lucru care este, într-o mare măsură, anormal și departe de a fi moral. De asemenea, pedeapsa capitală ar trebui să se aplice și din motive de siguranță și protecție pentru ceilalți membri ai societății. Individul condamnat pe viață poate face rău cuiva prin intermediul unei terțe persoane care nu se află în spatele gratiilor.

De cele mai multe ori, cei care comit crime cu premeditare sunt irecuperabili. Chiar dacă inițial nu par atât de rău-intenționați precum am crede și au avut un moment de rătăcire, după timpul petrecut după gratii, acești indivizi, în loc să își schimbe comportamentul în unul moral și să adopte o altă mentalitate în viață, își petrec timpul în inchisoare gândindu -se la noi modalități de a face rău celor din jur direct sau prin intermediul celor din exterior. Mai mult decât atât, e foarte puțin probabil ca un individ să își schimbe principiile după 20 de ani în care a avut timp să le sedimenteze. Cesare Lombroso redă în „Omul delincvent” un interogatoriu cu o persoană de sex feminin care a împins de la balcon un copil după ce i-a smuls cerceii din urechi. Ea povestește în detaliu cruzimile comise fără a arăta niciun fel de remușcare. Pe lângă faptul că astfel de indivizi nu se pot reintegra în societate și nu pot ajunge la acel stadiu în care să nu mai comită vreodata vreo ilegalitate, ei nu merită să aibă același statut cu un cetățean care este cinstit, nu comite infracțiuni și, ceea ce este cel mai important, nu ia viața altuia. De asemenea, justiția ar trebui să nu fie atât de indulgentă în ceea ce privește tinerii care comit crime și, în loc să fie iertătoare, ar trebui să le acorde o atenție triplă, chiar, deoarece există o mare posibilitate ca aceștia să recidiveze.

2) Motive contra pedepsei capitale

Dezavantajele instituirii pedepsei capitale constau, pentru început, în faptul că se pot comite greșeli iremediabile. Au existat o mulțime de cazuri în istorie în care abia după moartea acuzaților, când era, în mod evident, prea târziu, s-a descoperit că aceștia fuseseră, în realitate, nevinovați. De exemplu, în 1953, Berthely, un tânăr de 19 ani analfabet și debil mintal a fost acuzat că a ucis un agent de poliție și, în cele din urmă spânzurat. Ulterior, s-a descoperit că adevăratul vinovat era complicele său în vârstă de 16 ani, Craig.26

26 Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea. Pro sau contra, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 1994, pag. 139

Mai mult decât atât, există situații precum cea a dezertorului Eddie Slovik din timpul celui de-al doilea Război Mondial, care a fost executat pentru că a dezertat, în ciuda faptului că își exprimase dorința de a fi transferat, în care pedeapsa capitală

11

nu-și avea rostul. Laurence Thibault remarca într-un studiu din 1977 că pedeapsa cu moartea favorizează violența, promovând o „concepție viciată” în relația dintre individ și stat .

Un alt factor semnificativ situat împotriva pedepsei capitale este religia. Iulian Poenaru afirma că „viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși omul”.27 „Nimeni nu poate lua altuia ceea ce nu i-ar putea restitui.”28

De asemenea, Iulian Poenaru afirmă că statul nu are dreptul de a dispune de viața unui om, deoarece nu statul i-a dat acestuia viața - ea fiind de origine extra și prestatală - și, de aceea, nu îi este permis să i-o ia în nicio împrejurare. Cu toate acestea, nimeni nu-și poate face singur dreptate, cetățenii sunt nevoiți să apeleze la stat pentru a-și exercita drepturile subiective. Rezultă, astfel, că statul trebuie să fie în măsură să pedepsească în mod corespunzător orice faptă, chiar și pe cele demne de oprobriu.

Susţinătorii religiei reclamă faptul că viaţa a fost dată omului de Dumnezeu şi doar El poate să ia viaţa cuiva. Totuși, se scapă din vedere faptul că nu pot fi înviate persoanele al căror drept absolut a fost grav încălcat, astfel încât tot Dumnezeu să fie cel care să le judece.

Trebuie avut în vedere, însă, că în aplicarea pedepsei capitale, instanțele judecătorești trebuie să distingă între omor și trădare sau între omor și alte infracțiuni care nu se pliază, de exemplu, pe principiul instituit de legea talionului și a căror sancționare prin pedeapsa cu moartea este nefondată, faptele nefiind atât de grave încât să justifice acest lucru. De exemplu, furtul sau omorul din culpă nu ar trebui sancționat cu pedeapsa capita lă, ci doar omorul cu premeditare. Instinctul criminal este cel care trebuie sancționat, nu accidentul, nu o întâmplare nefavorab ilă.

În concluzie, soluția care ar trebui să existe în societățile actuale ar fi una de compromis, în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului să fie apărate, să nu fie îngrădite în vreun fel, iar în cazul în care un individ le ignoră, să nu se mai bucure de același statut pe care l-ar fi avut dacă nu ar fi comis o crimă. Consiliul Europei ar trebui să aibă în vedere un număr limitat de situații legate exclusiv de crimă, cărora să le aplice pedeapsa cu moartea în vederea oferirii de protecție și siguranță celorlalți membri ai societății care nu au încălcat dreptul la viață al celor din jur.

Bibliografie

1. Cesare Lombroso, Omul delincvent, Editura Maiastra, Bucureşti, 1992. 2. Cesare B. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Alfa, Iași, 2006. 3. Gheorghe Iancu, Drept Constituțional și Instituții politice, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

2010. 4. Gheorghe Iancu, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale în România, Editura

C.H.Beck, București, 2003. 5. Iulian Poenaru, Pedeapsa cu moartea. Pro și contra, Editura Lumina Lex, București, 1994. 6. Olivian Mastacan, Pedeapsa capitală în dreptul românesc, Editura Universul Juridic,

București, 2010. 7. Constituția României 8. Constantin Leon, Pedeapsa cu moartea în dreptul penal român și străin, Iași, 1903. 9. Iulian Teodorescu, Drept penal și procedură penală, Iași, 1918. 10. Nicolae T. Buzea, Filosofia dreptului penal, Iași, 1933

27 Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea. Pro sau contra, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 1994, pag. 4 28 Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea. Pro sau contra, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 1994, pag. 136