UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE LITERE

ŞCOALA DOCTORALĂ

TEZĂ DE DOCTORATREZUMAT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:PROF. UNIV. DR. NICOLAE CONSTANTINESCU

DOCTORAND: CARMEN IORDACHE (NEDELCU)

BUCUREŞTI2011

1

UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE LITEREŞCOALA DOCTORALĂ

TRANSFORMĂRI ALE BASMULUI FANTASTIC ROMÂNESC DIN ZILELE

NOASTRE- REZUMAT-

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:PROF. UNIV. DR. NICOLAE CONSTANTINESCU

DOCTORAND: CARMEN IORDACHE (NEDELCU)

BUCUREŞTI2011

2

CUPRINS

ARGUMENTBASMUL FANTASTIC ROMÂNESC – TRECUT, PREZENT, VIITOR.................... 6

CAPITOLUL I. CERCETĂRI ROMÂNEŞTI DESPRE BASMUL POPULAR – PERSPECTIVĂ CRONOLOGICĂ ................................................................................. 12

1. Începuturi – B. P. Hasdeu, Basm în Etymologicum Magnum Romaniae....... 12

2. Cercetarea tipologică ......................................................................................... 19

2.1. Lazăr Şăineanu, Basmele române............................................................ 19

2.2. Adolf Schullerus, Tipologia basmelor româneşti şi a variantelor lor...... 25

3. Cercetarea estetică – 3.1. George Călinescu, Estetica basmului..................... 28

4. Cercetări actuale – .......................................................................................... 31

4.1. Sinteze.................................................................................................. 31

4.1.1. Ovidiu Bîrlea, Introducere la Antologie de proză

populară epică, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti,

Folclorul românesc, I...................................................................... 31

4.1.2. Gheorghe Vrabie, Structura poetică a basmului, Proza

populară românească...................................................................... 35

4.2. Structuralismul în folcloristica românească.................................... 39

4.2.1. Mihai Pop, Metode noi în cercetarea structurii basmelor,

Performarea şi receptarea povestirilor........................................... 46

4.2.2. Nicolae Roşianu, Stereotipia basmului................................ 49

4.2.3. Nicolae Constantinescu, studii şi articole despre basm...... 50

4.3. Colecţii şi antologii.............................................................................. 51

4.3.1. Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică.............. 51

4.3.2. Ion Nijloveanu, Basme populare româneşti........................ 53

4.3.3. Octav Păun, Silviu Angelescu, Basme, cântece bătrâneşti şi

doine......................................................................................................................... 53

4.3.4. Viorica Nişcov, A fost de unde n-a fost................................ 54

4.3.5. Basme populare româneşti, vol. I – II.................................. 55

4.3.6. I. Oprişan, Basme fantastice româneşti, I – XI................... 56

4.4. Studii tematice .................................................................................... 56

4.4.1. Val Cordun, Timpul în răspăr.............................................. 56

4.4.2. Niculina Chiper, Reprezentări ale destinului în folclorul

românesc.......................................................................................... 57

5. Concluzii.............................................................................................................. 58

3

CAPITOLUL II. COORDONATELE POVESTITULUI. RELAŢIA POVESTITOR

– TEXT – ASCULTĂTOR................................................................................................. 59

1. Definirea conceptelor: a povesti/ a nara, povestit, povestitor / narator,

informator, naratar / destinatar, context .............................................................. 59

2. Practica povestirii. Ocaziile în care se povesteşte. Funcţiile povestitului..... 63

2.1. Practica povestirii................................................................................ 63

2.2. Ocaziile de povestit.............................................................................. 64

2.3. Funcţiile povestitului........................................................................... 68

3. Tipuri de povestitori. Fişe de povestitor........................................................... 69

3.1. Povestitorii – prezentare generală..................................................... 69

3.2. Povestitorii în Antologia de proză populară epică - Ovidiu Bîrlea... 73

3.3. Povestitorii în Basme, cântece bătrâneşti şi doine - Octav Păun, Silviu Angelescu.......................................................................................... 82

3.4. Povestitorii în Basme fantastice româneşti – I. Oprişan................... 83

3.5. Povestitorii în Basme evreieşti – Claus Stephani............................... 86

4. Experienţa de viaţă a povestitorului în basm (biografia, starea socială,

cultura, vârsta)....................................................................................................... 88

5. Concluzii............................................................................................................. 104

CAPITOLUL III. STRUCTURA BASMULUI FANTASTIC POPULAR.

TRANSFORMĂRI ALE BASMULUI POPULAR CONTEMPORAN. 106

1. Respectarea stereotipiei basmului (la nivelul structurii, al personajelor şi

al formulelor narative). Basmul tradiţional (Petre Ispirescu, G. Dem.

Teodorescu, Ion Pop Reteganul) ........................................................................... 106

1.1. Model şi inovaţie în basm................................................................... 106

1.2. Basmul Aleodor – Împărat................................................................... 108

1.3. Basmul Cei doi copii cu părul de aur.................................................. 111

1.4. Basmul Ţugunea, feciorul mătuşii...................................................... 115

1.5. Concluzii............................................................................................... 120

2. Transformări ale basmului fantastic popular românesc după 1950 (la nivelul

structurii, al personajelor, al formulelor narative)................................. 121

2.1. V. I. Propp, Transformările basmelor fantastice................................ 121

2.2. Nicolae Constantinescu, Model tradiţional şi improvizaţie în basm.. 124

2.3. Basmul contemporan – transformări la nivelul formulelor narative 125

2.4. Tiparul basmului şi transformarea lui.............................................. 131

2.4.1. Ileana Simziana (Petre Ispirescu) – Împăratu cu trei fete (Ion Nijloveanu).............................................................................. 131

4

2.4.2. Porcul cel fermecat (Petre Ispirescu) – Dimancea-Bucăţică-de-carne (Octav Păun – Silviu Angelescu).................... 136

2.4.3. Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos (Petre Ispirescu) – Împăratul cu păsările dragostelor (I. Oprişan).............................. 140

2.4.4. Prâslea cel voinic şi merele de aur (Petre Ispirescu) – Ionică, Fătu Babei şi fetele-mpăratului (Gh. Mihalcea)............... 144

2.4.5. Făt-Frumos cu părul de aur (Petre Ispirescu) – Cenuşotcă (Ovidiu Bîrlea) – Vântură Cenuşă (Octav Păun – Silviu Angelescu) 147

2.4.6 Greuceanu (Petre Ispirescu) – Drăgan Cenuşă (Ovidiu Bîrlea) .............. 151

2.5. Tradiţie şi inovaţie în basmul fantastic contemporan...................... 156

2.5.1. Basmul cu soarele şi fata de împărat (Gh. Vrabie).............. 156

2.5.2. Cu Petrea Făt-Frumos, şteblă de busuioc, născut la miezul nopţii (Ovidiu Bîrlea).......................................................... 157

2.5.3. Sărăcuţ Petru (Ovidiu Bîrlea).............................................. 159

2.6. Transformările din basmul contemporan faţă de cel tradiţional.... 160

CAPITOLUL IV. BASMUL FANTASTIC POPULAR ŞI BASMUL DE AUTOR...... 165

1. Aspecte teoretice. Basmul popular şi basmul de autor................................... 165

2. De la oralitate la scripturalitate........................................................................ 168

2.1. Vasile Alecsandri, Înşiră-te mărgărite................................................ 168

2.2. Alexandru Odobescu, Basmul cu fata din piatră şi cu feciorul de împărat cel cu noroc la vânat..................................................................... 170

2.3. Mihai Eminescu, Călin Nebunul, Fata-n grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp...................................................................................... 171

2.4. Ioan Slavici, Limir Împărat................................................................. 178

2.5. I. L. Caragiale, Abu Hassan................................................................ 180

2.6. B. Şt. Delavrancea, Stăpânea odată.................................................... 182

2.7. George Coşbuc, Crăiasa zânelor......................................................... 184

2.8. Concluzii............................................................................................... 186

3. De la scripturalitate la oralitate 188

3.1. Basmul de autor Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu şi basmul popular Sfăt Frumos crescut din lacrimă (Teofil Teaha)............ 188

3.2. Basmul de autor Povestea lui Harap – Alb de Ion Creangă şi basmul popular Povestea lui Harap -Alb (Ovidiu Bîrlea)........................ 194

3.3. Basmul de autor Zâna Zorilor de Ioan Slavici şi basmul popular Trei feciori de împărat (Ovidiu Bîrlea)...................................................... 204

3.4. Concluzii............................................................................................... 208

4. Observaţii finale................................................................................................. 210

BIBLIOGRAFIA................................................................................................................ 211

5

Teza de doctorat abordează problematica basmului fantastic popular contemporan, din

perspectiva principalelor transformări care au loc la nivelul conţinutului şi al formei (structură,

formule narative, personaje, limbaj etc). Sintagma basmul contemporan se referă la o perioadă

destul de întinsă ca timp, deoarece ne-am propus să avem în vedere acele antologii şi colecţii de

basme populare culese şi publicate între 1950 şi 2010 în toate zonele ţării. Deşi materialul narativ

este amplu, ne-am oprit la acele volume pe care le-am considerat utile şi ilustrative în cercetarea

noastră: 1. Basme populare româneşti, în două volume, editat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă

şi Artă, 2008; 2. Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică; 3. Basme, cântece bătrâneşti şi

doine - Octav Păun, Silviu Angelescu, 1989; 4. I. Oprişan, Basme fantastice româneşti, vol I – XI;

5. Ion Nijloveanu, Basme populare româneşti, 1982.

Teza este structurată pe patru capitole: I. Cercetări româneşti despre basmul popular -

perspectivă cronologică; II. Coordonatele povestitului. Relaţia povestitor – text – ascultător; III.

Structura basmului fantastic popular. Transformări ale basmului fantastic popular contemporan; IV.

Basmul fantastic popular şi basmul de autor.

Scopul cercetării noastre îl constituie analiza critică, semantică şi estetică a transformărilor

care au loc în basmele contemporane, prin comparare cu basmele clasice, relevarea relaţiilor care

există între elementele lor structurale, precum şi importanţa contextului în fenomenul producerii şi

performării acestora. Metoda noastră de cercetare nu este una limitativă şi univocă, ce analizează

textul narativ detaşat de condiţionările contextuale, interesată doar de anumite structuri. Ea vizează

complexitatea şi multifuncţionalitatea folclorului văzut ca un proces în continuă schimbare, ca mod

specific de comunicare situaţională.

Punctul de plecare al tezei îl reprezintă studiul Transformările basmelor fantastice al lui V. I.

Propp, care analizează detaliat, pe baza unui material de basme populare ruseşti, principalele

modificări apărute în evoluţia acestei specii literare populare. Noi am încercat să identificăm, având

ca puncte de cercetare basmele populare fantastice româneşti, ce fel de povestitori sunt cei care

narează în societatea actuală, cu toate influenţele la care sunt supuşi, ce relaţie există între

povestitorul contemporan, textul narativ şi ascultător, în ce măsură experienţa sa de viaţă se reflectă

în basm (şi sub ce forme), dacă basmul contemporan rămâne sau nu o specie fixă (mai degrabă

fixată în nişte coordonate străvechi).

De aceea, vom prezenta principalele aspecte ale lucrării pornind nu de la primul capitol, cel

de teorie, ci de la capitolul al doilea, pentru a evidenţia noutatea pe care teza o aduce în domeniul

cercetării basmului popular contemporan. Astfel, capitolul al doilea este rezervat prezentării

coordonatelor povestitului, precum şi relaţiei dintre povestitor, text şi ascultător. În prima parte a

capitolului am definit conceptele cu care operăm: a povesti / a nara, povestit, povestitor / narator,

6

informator, naratar / destinatar, context. Povestitul reprezintă un act binar, deosebit de complex, o

formă de discurs oral sau scris, care integrează relatarea unei succesiuni de evenimente, reale sau

fictive, de interes uman general. Povestitorul / naratorul într-un text narativ aparţinând literaturii

populare, de pildă în basm, este o entitate reală, cel care prezintă, sub formă orală, o serie de

evenimente, de obicei fictive, intervenind în acelaşi timp în enunţul prezentat; de asemenea, el este

şi informator pentru cel care culege sau înregistrează textul popular. Destinatarul unui text narativ

popular reprezintă o persoană reală, un receptor atent şi activ, în acelaşi timp: poate fi vorba despre

cei care ascultă basme, poveşti, legende, snoave etc, cu anumite prilejuri sau despre înregistrarea de

către un specialist a unui povestitor. În prima situaţie, atenţia ”publicului” este verificată prin unele

cuvinte ori sintagme specifice, rostite de narator, la care trebuie să se răspundă într-un anume fel; în

cea de-a doua situaţie, culegătorul dialoghează cu informatorul său, creându-se o atmosferă

favorabilă actului povestirii. Competenţa comunicativă a performerului, adică a povestitorului, aflat

în posesia unui cod cultural, social, economic al comunităţii din care face parte, creează un soi de

dialog între el şi destinatar/receptor, atâta timp cât amândoi cunosc regulile şi le acceptă.

Contextul, ansamblu de factori de natură culturală, psihologică, socială, economică, politică

etc, influenţează crearea, transmiterea şi receptarea unui fenomen. Textul folcloric are o dublă

dependenţă contextuală, pentru că el este produs într-un anumit context cultural, social şi genetic,

fiind recreat într-o suită de alte contexte situaţionale, performative şi comunicaţionale, ce se

integrează în contexte diferite de cel originar, mai îndepărtat de acela al ”spunerii”. Facem referire

aici la textualizare, un proces (cum îl defineşte Nicolae Constantinescu) prin care discursul oral se

transferă în alte discursuri trecute din contextul lor de bază într-unul secundar, fiind influenţată de

împrejurarea povestirii (loc, timp, povestitor, ascultător), de condiţiile culegerii, înregistrării

(mijloace tehnice, resurse umane, intenţii şi obiective ale consemnării), de climatul favorabil al

transformării acelei înregistrări într-un document etnologic. Acest proces al textualizării este

rezultatul unei interacţiuni umane într-o anume situaţie, de aceea trebuie să se ţină seama atât de

momentul producerii textului folcloric, cât şi de acela al performării sale, precum şi de beneficiarul

real, destinatarul acestuia. Sunt importante cadrul performării şi respectarea principiului non –

intervenţiei culegătorului în text. Datele legate de contextul ”zicerii” basmului nu au fost luate în

seamă de cei mai mulţi dintre cercetători, preocupaţi de acurateţea textului narativ, de însemnarea

exactă a vorbelor povestitorului, dar mai puţin de detaliile din context, la fel de importante ca textul

însuşi. În folclorul românesc, povestitul este un fenomen încă viu, strâns legat de activitatea

cotidiană a oamenilor. Actul povestitului impune un cadru festiv sau cel puţin special, care să

permită performerilor să-şi depene naraţiunile (basme, legende, snoave, povestiri etc). Cunoaşterea

concretă a contextului permite stabilirea unei relaţii între povestit ca act important în viaţa unui

7

grup şi celelalte acte culturale ale grupului, precum şi situarea lui într-o paradigmă anume a

colectivităţii. Compararea povestitului în situaţii contextuale variate ne oferă posibilitatea de a

înţelege transformările care intervin în diferitele povestiri de la un act la altul, precum şi procesul

naşterii variantelor (interesantă este imprimarea unei variante de basm de către Mihai Alexandru

Canciovici de la acelaşi povestitor la o distanţă în timp de opt ani, în 1977 şi în 1985; el a făcut şi

câteva observaţii legate de cele două înregistrări). În raport cu contextele, mai ales cele situaţionale

şi cele psihologice, povestitorul – emiţător şi ascultătorul – receptor operează diferite selecţii în

jocul dintre încifrare şi descifrare, între ce se spune şi ce se înţelege, pornind de la intenţiile

partenerilor. De o mare însemnătate în comunicarea de tip folcloric sunt elementele nonverbale şi

paraverbale: intonaţia, accentul, sunetele de expresie (oftatul, sughiţatul, scrâşnitul, văitatul,

plânsul, râsul etc), tot ceea ce ţine de sincretism cu alte cuvinte. Un text folcloric rupt de context, cu

toată complexitatea lui situaţional – emoţională, riscă să nu mai comunice decât jumătate din

semnificaţiile dorite de performer, atunci când acesta este lecturat într-o culegere sau povestit într-

un moment nepotrivit. În momentul narării se realizează o corelaţie între povestitor şi ascultător,

pentru că performarea şi receptarea se desfăşoară concomitent, iar prezenţa celor doi este absolut

necesară. Odată cu pătrunderea ştiinţei de carte, cu apariţia radioului, a televiziunii, se observă o

alterare la nivelul actului povestirii, determinat de schimbarea tipului de povestitor, care îşi lasă

amprenta în mod nemijlocit asupra textului pe care îl narează.

După gradul de implicare în actul povestitului şi stăpânirea codurilor de comunicare cu

ascultătorii există:

1. povestitorii activi - cu mare talent interpretativ şi înzestraţi cu geniu, pe care colectivitatea îi

recunoaşte ca pe adevăraţi maeştri. Aceştia prelucrează deliberat, într-o manieră originală,

materialul tradiţional. Ei au capacitatea de a opera selecţii, de a adecva strategia

discursurilor narative la diferite contexte şi, de asemenea, la intenţiile ascultătorilor (Iancu

Duroi, Gheorghe Zlotar (doar povestitorul activ poate fi considerat adevăratul povestitor,

pentru că el trăieşte şi simte ceea ce narează, devine un co-autor al textului, care îşi susţine

cu gesturi şi mimică ceea ce ”spune”).

2. povestitorii pasivi – mai mult reproduc decât povestesc, limitându-se la repertoriul deja

învăţat, eventual la memoria ascultătorilor, sau chiar la cărţi.

3. povestitorii ocazionali – au un repertoriu redus, narând numai la anumite ocazii.

În teza noastră, am încercat să evidenţiem diferitele tipuri de povestitori, întâlniţi în culegerile,

colecţiile şi antologiile analizate, fără a avea totuşi pretenţia de a stabili o tipologie a lor, pentru că

acest lucru presupunea stabilirea unor criterii de clasificare. Dintre povestitorii textelor cuprinse în

Antologia lui Ovidiu Bîrlea, se remarcă în mod deosebit 12, prin talentul lor, bogăţia repertoriului,

8

sensibilitatea artistică: Condrat Vasile, Duroi Iancu, Fieraru Emilian, Puţ Petre, Sabo Vasile, Ilona

Sânziana, Stan Toader, Şora Vasile, Zmaranda Petru, Zlotar Gheorghe, Crîsnic Mihai, Vinca Luca.

Un portret al fiecăruia, care să cuprindă explicaţiile date de Bîrlea, precum şi informaţii legate de

textele narative povestite, a fost necesar pentru a înţelege mai bine rolul esenţial al povestitorului în

actul povestitului. În antologia lui Octav Păun şi Silviu Angelescu sunt 33 de basme, povestite de 7

informatori, dintre care 3 sunt bărbaţi şi 4 femei, cu vârste între 31 şi 78 de ani. Datele despre

povestitori sunt puţine, astfel aflăm la sfârşitul fiecărui basm doar numele culegătorului, vârsta în

momentul înregistrării, localitatea şi anul culegerii. În ampla antologie de 11 volume a lui I.

Oprişan, există povestitori cu vârste cuprinse între 18 şi 80 de ani, din diferite zone ale ţării; la

sfârşitul fiecărui basm, culegătorul transcrie dialogul dintre el şi povestitor. În mod evident, se

remarcă patru povestitori de excepţie: Evdochia Şargu, Nicolae Burtilă, Marin Candoi şi Vasilica

Zamfir. Claus Stephani a cules basmele din culegerea sa de pe Valea Vasărului, din Maramureş, o

zonă culturală foarte bogată, începând cu anul 1968. Mendel şi Baila Friedmann sunt doi evrei de la

care a auzit Stephani o mulţime de basme, învăţând în acelaşi timp ce înseamnă maise, merale,

kaskale, povestie – adică variate denumiri ale naraţiunii necunoscute încă până atunci de culegător.

Sunt 12 naraţiuni culese de la 5 bărbaţi: Julius Traxler - lucrător forestier, Moses Pollak – croitor,

Adolf Sedlak – lucrător forestier, Mendel Friedmann – păstor de oi, Ştrul Klein – ţăran şi crescător

de oi; da şi de la 7 femei: Baila Rosenberg – ţărancă, gospodină, Josefine Silberman - funcţionară,

Bucureşti, Maria Schmidt – croitoreasă. Culegătorul publică aici nu doar textul narativ, ci şi întregul

text convorbire înregistrat, adică întreaga situaţie de comunicare, contextul zicerii basmului.

Experienţa de viaţă a povestitorului se reflectă în basmul contemporan, relevându-se chiar

aspecte legate de biografia acestuia, de vârstă, sex, de starea fizică generală sau de aceea din

momentul povestirii. Basmul oglindeşte elemente ale prezentului (un prezent al naratorului),

localizându-se şi actualizându-se evenimente la care a luat parte povestitorul însuşi sau despre care

el mărturiseşte că a auzit şi că sunt adevărate. De asemenea, raporturile dintre personaje (antagonice

sau de dependenţă) marchează o anume stratificare între acestea, de la împăraţi, regi, prinţi,

prinţese, sfetnici, zmei, balauri, vrăjitoare trecându-se la pescari, plugari, ciobani, primari,

muncitori. Aceste univers înfăţişat de basmul contemporan este modelat de perspectiva

povestitorului, care adaptează evenimentele atât la experienţa sa de viaţă, cât şi la cea a colectivităţii

căreia i se adresează. Elementele biografice, realiste care actualizează basmul pentru ascultători

(sau cititori) se manifestă la mai multe niveluri: al formulelor narative (care localizează şi

temporalizează precis evenimentele prezentate); al personajelor (referiri la numele lor, la faptele lor,

reflectă tiparul psihologic în care se încadrează); al comentariilor povestitorilor. În actul

povestitului sunt aşadar trei elemente deosebit de importante, între care se stabileşte o relaţie

9

strânsă: povestitorul (care devine un creator), textul şi ascultătorul.

Capitolul al treilea este structurat în două subcapitole: 1. Respectarea stereotipiei basmului

(la nivelul structurii, al personajelor şi al formulelor narative). Basmul tradiţional (Petre Ispirescu,

G. Dem.Teodorescu, Ion Pop Reteganul); 2. Transformări ale basmului fantastic popular după 1950

(la nivelul structurii, al personajelor, al formulelor narative). Pentru a ilustra stereotipia basmului

clasic am ales câteva texte narative din colecţiile lui Petre Ispirescu (Aleodor - împărat), Ion Pop

Reteganul (Cei doi copii cu părul de aur), G. Dem. Teodorescu (Ţugunea, feciorul mătuşii).

Pornind de la studiul lui Propp, intitulat Transformările basmelor fantastice, am încercat să

evidenţiem prin analiză pe text principalele modificări la nivelul formei şi al conţinutului care au

loc în basmul popular fantastic contemporan. Propp identifică 20 de transformări ale basmelor

fantastice, dintre care amintim doar câteva:1. reducerea, care are loc atunci când, în locul unei

forme complete, apare o formă oarecum schimbată, dar în minus, determinată de neconcordanţa

dintre basm şi rânduiala vieţii specifice mediului ambiant; 2. amplificarea, un fenomen opus celui

dintâi; 3. denaturarea, care poate fi întâlnită destul de frecvent, pentru că basmul fantastic este într-

o perioadă de regresiune; 4. inversiunea - care constă în transformarea unei forme fundamentale în

contrariul ei (un personaj feminin este înlocuit cu unul masculin şi invers); 5. substituirea în cadrul

basmului însuşi, cu următoarele forme: a. locuinţa donatorului, b. un personaj de basm ia locul

altuia; 6. substituirea în planul traiului cotidian; 7. substituirea confesională – religia

contemporană elimină formele vechi, înlocuindu-le cu altele noi: dracul are rolul de cărăuş prin

văzduh, iar îngerul este donator al uneltei năzdrăvane; 8. asimilarea în cadrul basmului însuşi – ca

exemplu, în basme întâlnim adesea un palat acoperit cu aur; 9. asimilarea în planul traiului

cotidian ; 10. asimilarea confesională – zmeul este substituit prin diavol, dar unul care asemenea

zmeului, trăieşte într-un lac.

Propp face referire la alte trei posibile cazuri de transformare: individualizarea (un fenomen de

ordin general este transformat într-unul de ordin individual - împărăţia de peste nouă mări şi nouă

ţări devine oraşul X); generalizarea (iar în al doilea caz, împărăţia de peste nouă mări şi nouă ţări,

numită într-un fel, se preface în ”altă împărăţie”); raţionalizarea– de exemplu, calul zburător

devine un cal oarecare. Concluzia lui Propp este următoarea: ceea ce este valabil pentru diferite

elemente ale basmului este şi pentru basmul ca întreg; dacă se adaugă un element suplimentar,

atunci consecinţa este o simplificare; dacă se procedează invers, consecinţa este o reducere.

Aplicarea acestor metode la diferite basme întregi este importantă în situaţia studierii basmului

după subiecte. De aceea, autorul exemplifică transformările, prezentând un model de aplicare a

observaţiilor sale.

Bazându-se pe rezultatele lui V.I. Propp, şi analizând mai multe basme din Antologia lui

10

Ovidiu Bîrlea, Nicolae Constantinescu propune un model compoziţional al basmului românesc,

alcătuit din secvenţe dinamice, pe formula: echilibru – lipsă – lichidarea lipsei – echilibru

parţial; conformitatea cu modelul ar semnifica aderenţa la tradiţie, iar abaterea de la el, inovaţie.

Constantinescu precizează că basmul are o stabilitate extraordinară, povestitorii dovedind

conştiinţa necesităţii de a păstra şi de a reproduce basmul cât mai aproape de model (în acest sens,

un rol important îl are colectivitatea). Autorul consideră naraţiunea populară un mesaj, unde

ascultătorul / cititorul călătoreşte într-o lume fabuloasă şi care se desfăşoară într-o ramă creată de

formulele narative de început şi de sfârşit (care ne introduc în lumea fabuloasă, apoi ne scot din ea

în timpul şi spaţiul reale). Rolul povestitorului este acela al unui creator, care intervine în textul

popular în măsura în care este posibil, fără să altereze în vreun fel esenţa acestuia. Astfel, spiritul

inovator al povestitorului se poate manifesta fără probleme în privinţa localizării evenimentelor,

care cu toate că aparţin domeniului fantastic, sunt implantate într-un mediu familiar naratorului.

O serie de transformări au loc în basmul contemporan, iar valorificarea fondului de basme

populare fantastice din zilele noastre este de o importanţă deosebită, deoarece astfel se pot

identifica cele două aspecte esenţiale ale textului literar popular, pe de o parte – tiparul în care se

poate încadra acesta, iar pe de altă parte – transformarea continuă.

Analiza noastră asupra transformărilor care au loc în basmul fantastic popular contemporan

nu acoperă toate colecţiile şi antologiile apărute, ci doar unele texte, selectate pe baza unor criterii,

din culegerile lui Ovidiu Bîrlea, Ion Nijloveanu, Gheorghe Mihalcea, Octav Păun – Silviu

Angelescu, Gheorghe Vrabie, I. Oprişan, Mihail Robea.

Pentru identificarea transformărilor la nivelul structurii, al formulelor narative, al personajelor,

dar şi al limbajului, am analizat mai întâi în paralel câte un basm ”clasic”, din culegerile lui Petre

Ispirescu, Ion Pop Reteganul, G. Dem. Teodorescu şi varianta sa contemporană. Transformările

care au loc în basmul contemporan faţă de basmul tradiţional, potrivit tezelor lui Propp din studiul

său, pot fi delimitate astfel:

1. reducerea: a. la nivelul formulelor narative; b. la nivelul personajelor şi al episoadelor

narative; c. la nivelul spaţiului şi al timpului. Reducerea poate evidenţia incompatibilitatea dintre

basmul în sine şi întreaga rânduială a mediului înconjurător sau nepotrivirea basmului pentru acel

mediu / acea perioadă / povestitor însuşi. 2. intensificarea şi atenuarea: cele două elemente sunt

prezente în basmele contemporane într-o măsură destul de mare. 3. substituirea în planul basmului

şi în cel al traiului cotidian: - locuinţa eroului sau a donatorului nu mai este doar în palat sau în

pădure, ci şi într-o căsuţă, la marginea unui sat, pe câmp, la un han, un hotel, o casă cu etaj (un

personaj stă la ” etajul 5”); - un personaj de basm poate lua locul altuia. Zmeul, personajul

răufăcător, este înlocuit fie de un alt animal monstruos, un urs, un lup (”Lupu dă fier”, care lua

11

fiecare copil născut de împărăteasă şi îl mânca), care aduce pagubă eroului sau unui membru al

familiei, fie de o rudă a eroului, de frate, soră sau cumnat, iar obiectul răpirii poate fi nu neapărat

fata împăratului, Soarele, Luna, Luceferii şi Stelele, dar şi ceva din palat, din casa oamenilor săraci,

ori din satul eroului. Eroii nu se mai numesc Făt – Frumos, Aleodor, Greuceanu şi Ileana

Cosânzeana, ci au nume din onomastica satului / a oraşului: Marin, Niculae, Căsăndruţa, Calinţă,

Petrică, Ionel (Ionică), Lenuţa, Stelian, Sorin, Stavarache, Romică etc; 4. individualizarea şi

generalizarea: în prima situaţie, împăraţia oarecare din basmul tradiţional este înlocuită de ”la noi

în sat”, sau de un oraş anume, ”Bucureşti” văzut ca un spaţiu depărtat unde nu ajunge oricine, iar

în a doua situaţie, împărăţia de peste nouă mări şi nouă ţări devine simplu ”altă împărăţie”, ”undeva

în lume”; 5. limbajul personajelor şi al textului în sine: - este adaptat situaţiilor de comunicare, în

sensul că eroii vorbesc de multe ori ca în viaţa de zi cu zi a mediului unde trăieşte povestitorul; 6.

intervenţia povestitorului în text – sugerează actualizarea evenimentelor povestite: ”Între care şi

acum a făcut o nuntă cum e al lor al boierilor şi a noastră a băsmuitorilor”.

Cum se explică aceste transformări ale basmului contemporan? Cauzele care le determină

pot fi variate: 1. amnezia povestitorului: ” Am uitat să vă spun dvs”; el devine un actor, un

interpret al unui mesaj; de aceea, îşi permite să ”umble” la textul narativ, procedând la întoarceri în

timp, uneori şi pentru a menţine trează atenţia ascultătorului; alteori, memoria îi joacă feste, mai

ales datorită vârstei sau îndepărtării în timp de momentul învăţării basmului; 2. intervenţia

factorilor externi asupra povestitorului, cum ar fi: ziarele, televiziunea, radioul; acest fenomen se

poate întâmpla nu numai la povestitorii tineri, dar şi la cei mai bătrâni; 3. gradul de cultură a

naratorului, pregătirea sa şcolară: unii dintre ei mărturisesc că au mai citit basme, pe care apoi le-

au povestit; cei fără ştiinţă de carte au învăţat basmele de la părinţi, bunici, unchi sau mătuşi, în

copilărie sau în tinereţe; 4. influenţa mediului în care trăieşte povestitorul; cei din satele izolate

sau care nu prea călătoresc sunt păstrătorii unor tipare narative, în timp ce povestitorii din zonele

populate primesc, uneori în mod inconştient, influenţe externe, care se repercutează asupra

basmului; 5. contextul în care se face înregistrarea basmului: la povestitor acasă, la şezătoare, la

radio, într-un studio de înregistrări etc, cu public sau fără, cu oameni cunoscuţi, din satul natal, ori

în faţa unor persoane străine.

Capitolul al patrulea este structurat în trei subcapitole: 1. Aspecte teoretice. Basmul

popular şi basmul de autor; 2. De la oralitate la scripturalitate. Vasile Alecsandri, Alexandru

Odobescu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, B. Şt. Delavrancea, George Coşbuc; 3. De

la scripturalitate la oralitate. Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici.

Basmele populare din colecţiile mai vechi poartă amprenta stilistică a culegătorului, pecetea

personalităţii sale, în timp ce basmele mai noi au fost culese şi transcrise cu mijloace ştiinţifice,

12

fără niciun fel de intervenţie a culegătorului. Basmul cult constituie prelucrarea structurilor

populare ale speciei, sub forma unei opere originale, în care trăsăturile specifice se asociază celor

originale, proprii unui scriitor. Basmul popular circulă oral / antologat în diverse variante

individuale, zonale, naţionale (în culegeri de folclor) şi exprimă viziunea colectivă asupra omului şi

a societăţii, înscriindu-se pe coordonatele filosofiei populare. Basmul de autor are unicitatea

proprie literaturii scrise, fiind marcat de personalitatea autorului, conţinând perspectiva acestuia,

care interpretează în mod creator momentele basmului, în funcţie de: concepţia personală asupra

folclorului, orientarea literară a întregii creaţii, momentul istorico-literar în care este redactată

opera (contextul, cu alte cuvinte), precum şi încadrarea într-o tipologie filosofică.

Pentru scriitorii români, literatura populară a constituit un izvor de inspiraţie, astfel că ne-am

referit în teză la acele basme de autor care au pornit de la un model popular, pe care l-au

prelucrat: Vasile Alecsandri, Înşiră-te mărgărite, basm în versuri; Alexandru Odobescu, Basmul cu

fata din piatră şi cu feciorul de împărat cel cu noroc la vânat, Mihai Eminescu - Călin Nebunul,

cules de el, Fata-n grădina de aur şi Miron şi frumoasa fără corp (ultimele două din Richard

Kunish); Ioan Slavici, Limir Împărat; I. L. Caragiale, Abu Hassan, B. Şt. Delavrancea, Stăpânea

odată; George Coşbuc, Crăiasa zânelor. Acestea au ca punct de plecare teme şi motive populare,

trecute prin filtrul personalităţii artistice a fiecăruia dintre ei, astfel încât în procesul de

scripturalizare (de la oralitate la scripturalitate) a elementelor populare specifice basmului au loc o

serie de transformări : 1. clasicizarea mitologiei populare – sunt păstrate figuri, simboluri mitice,

personaje tipice, subiecte, dar ele primesc o altă semnificaţie şi expresivitate artistică; 2.

autohtonizarea mitologiei clasice, mai ales la Odobescu, cel care a prelucrat povestea populară,

înlăturând balastul epic, reţinând liniile mari ale acţiunii, preferând harului narativ al creaţiei

folclorice lirismul descripţiei (vezi şi la Eminescu în basmele sale); 3. limbajul din basmele de autor

se apropie de cel popular, dar poartă şi amprenta lingvistică specifică a fiecăruia dintre ei; se

regăsesc în basme structuri şi sintagme, imagini şi teme identificabile şi în alte opere ale acestora;

ca mod de expunere, dialogul are un rol esenţial în basme, fie prezentând o situaţie, fie

caracterizând personajele; 4. individualizarea acţiunilor şi a eroilor, prin plasarea unor evenimente

sau personaje din lumea fantastică în cea concretă, a satului românesc; dialogurile, gesturile,

comportamentul, faptele personajelor din basme sunt desprinse din lumea rurală.

În ceea ce priveşte evidenţierea transformărilor care au loc în trecerea de la scripturalitate la

oralitate, am ales trei categorii de basme: Făt – Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu şi Sfăt –

Frumos crescut din lacrimă cules de Teofil Teaha, Povestea lui Harap – Alb de Ion Creangă şi

Povestea lui Harap – Alb publicat de Ovidiu Bîrlea, Zâna Zorilor de Ioan Slavici şi Trei feciori de

împărat, publicat tot de Ovidiu Bîrlea. Procesul de trecere de la scripturalitate la oralitate

13

generează o serie de diferenţe, la nivelul formulelor narative, al personajelor şi al limbajului.

Basmele de autor ale lui Mihai Eminescu, Ion Creangă sau Ioan Slavici, pentru a nu aminti decât o

parte dintre prozatorii români ale căror naraţiuni şi-au găsit ”corespondentul” în literatura populară

actuală, au ca sursă de inspiraţie folclorul. Preluarea aceloraşi teme şi motive de către povestitorii

populari contemporani poate însemna de fapt o revenire la tiparul iniţial. Cercul se închide în felul

acesta, basmul popular, cu temele şi motivele sale specifice, se întoarce la matcă, la creatorul

anonim, la oralitate, la colectivitate.

Transformările care au loc în trecerea de la scripturalitate la oralitate pun în evidenţă un

fenomen folcloric deosebit de complex, care se referă la raportul tradiţie – inovaţie, manifestat în

basmul de autor şi în cel popular: - secătuirea esteticului, în favoarea unei expresii artistice lapidare

şi concise; limbajul devine din individual colectiv, pentru că orice operă populară este rodul unor

întregi generaţii, chiar dacă fiecare povestitor îşi imprimă propria personalitate asupra textului; de

asemenea, la nivelul limbajului se observă particularităţi specifice zonei din care a fost cules textul

respectiv; - relaţia povestitor – ascultător se manifestă în mod evident şi în structura basmului,

deoarece publicul exercită asupra ”cântăreţului” narator un fel de ”cenzură preventivă”, cum spune

Adrian Fochi, dorind să urmărească elementele cunoscute care îl leagă de tradiţie. Povestitorul i le

oferă, pentru că el respectă tradiţia, inserând în acelaşi timp ceea ce reprezintă noutatea,

contemporanul, secvenţa personală; - fiecare povestitor este şi autor al basmului în acelaşi timp, de

aceea ”execuţia este unică, e creaţie şi nu reproducere”. Un text narativ se reface de fiecare dată

când se povesteşte, astfel că nu se poate vorbi de o ”copiere” a basmului de autor, ci mai degrabă de

o reluare la un alt nivel a unor structuri, teme şi motive; - fantasticul este estompat de elementul

realist, care se manifestă atât la nivelul expresiei, cât şi la cel al conţinutului; - adresarea familiară,

ceea ce sugerează absenţa solemnităţii lingvistice, prezente în basmele de autor.

Revenim la primul capitol, care conţine principalele cercetări asupra basmului, văzute într-

o perspectivă cronologică. În acest sens, am operat cu o expunere mai mult descriptivă decât

argumentativă a lucrărilor esenţiale în acest domeniu, cu riscul (asumat) de a întreprinde o selecţie a

acestora, nu atât din lipsă de spaţiu, cât din motivul de a nu extinde un aspect care este de mult

cunoscut. Cercetările prezentate în teză debutează cu studiul despre basm al lui B. P. Hasdeu şi se

opresc la cartea Niculinei Chiper. Am evidenţiat contribuţia fiecărui cercetător din secolul al XIX-

lea sau al XX-lea, la studierea basmului, din punct de vedere structural, stilistic, estetic, tipologic,

relevând paradigmele comunităţii ştiinţifice care ne interesează: instrumentele specifice, conceptele

operaţionale, modurile de observaţie. Dacă anumite paradigme sunt comune, regulile nu sunt la fel

întotdeauna. Thomas S. Kuhn afirmă: „Oamenii de ştiinţă lucrează după modele dobândite prin

educaţie şi prin asimilarea ulterioară a literaturii de specialitate, adesea neştiind şi neavând nevoie

14

să ştie, ce caracteristici au conferit acestor modele statutul de paradigme ale comunităţii”.(Structura

revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, în orig. The Structure of

Scientific Revolutions, Second Edition, England, The University of Chicago Press, 1970, p. 90).

Astfel, l-am inclus pe B. P. Hasdeu la subcapitolul Începuturi, deoarece el este primul care aduce,

în Etymologicum Magnum Romaniae, o serie de precizări inedite despre basm, pornind de la ideea

că originea acestuia este în vis. Interesantă este apropierea pe care o face Hasdeu între basm şi

roman, susţinând cu argumente că amândouă pot fi incluse în categoria ficţiune literară, de

asemenea, el face referire la o specie intermediară, între basm şi fabulă, numită deceu.

Lazăr Şăineanu, elevul lui Hasdeu, cercetează basmul sub aspect tipologic, întocmind o utilă

monografie a acestei specii literare, grupând variantele în funcţie de gradul de înrudire, tipuri şi

subtipuri, consemnarea bibliografică fiind detaliată. El expune teoriile sale despre universalitatea

basmelor, demonstrează valoarea antropologică şi etnologică a acestei specii literare, explică tiparul

fantastic al basmelor, evidenţiază relaţia dintre basm şi mit. Şăineanu acordă atenţie şi limbajului

basmelor, făcând referiri la expresiile stereotipe, la formulele narative tipice. Însă partea cea mai

interesantă a monografiei sale este acel Indice folcloric de la finalul monografiei, alcătuită cu

minuţiozitate. De asemenea, Indicele constituie un prim pas în evoluţia tipologizării basmului sub

acest aspect, prefaţând oarecum Motif-indexul lui St. Thompson.

Nu puteam trece cu vederea cele trei tipologii extrem de importante din folcloristica

românească şi cea universală: 1. ne referim la mai întâi la Anti Aarne, care folosind metoda

comparativă, istorico – geografică, a alcătuit un sistem de clasificare a basmelor, publicat în 1910,

sub titlul Verzeichnis der Marchentypen (Index of Types of Folktale). Sistemul lui Aarne era

desemnat iniţial să organizeze şi să indexeze colecţiile finlandeze, dar a fost preluat şi îmbogăţit de

folcloristul american Stith Thompson, în 1928, apoi în 1961. Deşi se limitează la variantele

europene ale basmelor, care existau în tradiţia orală în momentul publicării sale, principala valoare

a indexului constă în crearea unui singur sistem de clasificare, unde variante culturale distincte sunt

grupate împreună, după un număr de referinţă; 2. Adolph Schullerus, unul dintre cei mai importanţi

intelectuali saşi din prima jumătate a secolului trecut, a fost lingvist, etnolog, folclorist şi teolog.

Avându-l ca model pe Lazăr Şăineanu, el a realizat o clasificare a basmului românesc, folosind

drept punct de plecare sistemul Antti Aarne, creat în 1910: Tipologia basmelor româneşti şi a

variantelor lor (Conform sistemului tipologiei basmului întocmit de Antti Aarne). Cartea lui

Schullerus era la vremea respectivă un foarte util instrument de lucru pentru cercetători, alcătuit

după cele mai noi metode de clasificare a basmului, mai ales că autorul avea intenţia de a introduce

ordine în cadrul prozei populare române; 3. Sistemul alcătuit de Aarne şi Thompson a fost

îmbunătăţit şi extins în anul 2004, prin apariţia cărţii cercetătorului şi profesorului de literatură

15

germană la Universitatea din Duisburg – Essen, Hans – Jorg Uther, The Types of International

Folktales: A Classification and Bibliography, structurată în trei părţi: partea I – Animal Tales, Tales

of Magic, Religious Tales and Realistic Tales, with an Introduction; partea II – Tales of the Stupid

Ogre, Anecdotes and Jokes, and Formula Tales; partea III – Appendices. Fiecare tip de basm este

analizat detaliat de autor, apoi sunt explicate combinaţiile posibile şi variantele existente în

literatura universală.

Cercetarea estetică a lui George Călinescu pune în evidenţă anumite caracteristici ale

basmului, pe care îl vede drept o operă de creaţie literară, care are o geneză specială, fiind o

reflectare a vieţii în moduri fabuloase, astfel că supunerea lui la analiza critică este posibilă şi

obligatorie, de aici rezultând adevăruri estetice şi observaţii de ordin structural folcloric. Pentru

Călinescu, basmul e un gen vast, care depăşeşte cu mult romanul, devenind mitologie, etică, ştiinţă,

observaţie morală.

Cercetările actuale asupra basmului demonstrează preocuparea folcloriştilor români şi străini

pentru această specie literară, veche şi nouă în acelaşi timp. Astfel, am prezentat trei dintre cărţile

lui Ovidiu Bîrlea despre basm, considerând că acestea constituie adevărate documente etnologice şi

folclorice. În Introducerea la Antologie de proză populară epică, în trei volume, din 1966, el

realizează o adevărată monografie a basmului, punând accentul pe fenomenul povestitului, pe

multiplele roluri (cultic, superstiţios, religios, artistic, didactic, educativ etc) ale acestuia, pe ocaziile

favorabile povestitului. El identifică trei categorii de povestitori, în funcţie de atitudinea pe care o

au în privinţa celor povestite: a. cei cu o mentalitate arhaică, naivă, care consideră că toate poveştile

s-au întâmplat cândva în trecutul îndepărtat; b. povestitorii sceptici, care au îndoieli asupra

verosimilităţii şi manifestă o atitudine şovăielnică; c. cei cu o mentalitate mai evoluată care şi-au dat

seama că poveştile sunt simple ficţiuni, inventate pentru a se întreţine oamenii în timpul liber.

Mică enciclopedie a poveştilor româneşti a lui Ovidiu Bîrlea este un amplu dicţionar al

elementelor constitutive ale basmului. În cele 126 de articole care alcătuiesc cartea, sunt prezentaţi

protagoniştii basmelor, diversele probe de curaj la care aceştia sunt supuşi, metamorfozele prin care

trec, întrecerile. Adevărate capitole monografice sunt rezervate categoriilor prozei populare şi unor

probleme teoretice, ca de exemplu: cercetarea şi clasificarea poveştilor, legile epicii populare,

experimentul folcloric, teoriile asupra basmului (agnostică, antropologică, indianistă, mitologică,

naturistă, onirică, ritualistă) etc. Studiul este remarcabil prin excelenta sintetizare a unui material

impresionant, prin bogăţia faptelor observate direct, prin concizia, limpezimea şi accesibilitatea

expunerii.

În Folclor românesc, I, Ovidiu Bîrlea delimitează termenii folclor, folclorist, folcloristică, despre

cel din urmă spunând că a fost folosit mai întâi de cercetătorii slavi. Bîrlea subliniază diferenţa

16

dintre literatura populară şi cea cultă, considerând că trebuie să se ţină seama de mediul cultural în

care se desfăşoară creaţia folclorică. De asemenea, el delimitează cele două tipuri de creatori, cel

popular şi cel cult, arătând că primul are pe de o parte propriile mijloace de expresie, iar pe altă

parte se hrăneşte din ”laboratorul” oferit de repertoriul tradiţional. Basmul este văzut de Bîrlea

drept o ”naraţiune pluriepisodică”, al cărei protagonist este omul, ajutat de animale sau obiecte cu

însuşiri miraculoase, care reuşeşte în cele din urmă să fie răsplătit, acţiunea fiind verosimilă pentru

o mentalitate de tip arhaic. El consideră că basmul are un caracter verosimil, aducând şi o serie de

argumente, printre care spusele povestitorilor, care au susţinut răspicat că relatările din aceste texte

narative ”s-au putut întâmpla”, ”s-au întâmplat mai demult”.

Cel de-al doilea folclorist care face obiectul cercetării noastre este Gheorghe Vrabie, cu

studiile: Structura poetică a basmului şi Proza populară românească. Pentru a determina valoarea

şi semnificaţiile structurilor fabuloase ale basmului, mai ales ale celui românesc, autorul a preferat o

metodă proprie de lucru. Astfel, el a încercat ca din textele culese în epoci diferite să desprindă

sensuri profunde de viaţă artistică, făcând o serie de observaţii istorice, etnografice şi etnologice. În

primul studiu, se ocupă de tematica basmului, de relaţia dintre temă şi idee, de probleme ale

discursului fantastic (identifică trei tipuri ale discursului fantastic, şi anume discurs monoplan,

scenic şi panoramic). Autorul distinge pe de o parte între diferite variaţii stilistice: stilul expresiv

(monolog liric, formule iniţiale), stilul de contact (dialogul, formule mediane), stilul referenţial

(principiul trinităţii, antiteza, paralelismul, formule finale), iar pe de altă parte între mai multe tipuri

de narări: nararea lineară, nararea ascendentă, nararea în palier (dublu şi triplu), nararea în trepte,

nararea în cerc. Pentru latura documentară a lucrării sale, Vrabie a adăugat trei anexe: O schiţă

istorică a curentelor de idei privitoare la proza folclorică (A), o succintă prezentare a Clasificării

basmului (B), şi O schiţă la un indice tematic al basmului românesc (C). De aceea, cartea Structura

poetică a basmului trezeşte interesul atât în rândul specialiştilor, cât şi în cel al cititorilor iubitori de

folclor.

Proza populară românească de Gheorghe Vrabie tratează creaţia folclorică în proză ca o

artă a cuvântului, ca literatură. Obiectul acestui studiu îl reprezintă categoriile prozei folclorice:

basmul propriu – zis, basmul nuvelistic, basmul despre animale, povestirea, elementele de

compoziţie a basmului (personajele – eroii – actanţii), timpul şi spaţiul, unităţile discursului

fantastic, precum şi limbajul şi tehnica narativă. Două aspecte ne-au reţinut atenţia în mod deosebit

din această sinteză a lui Vrabie. Primul se referă la relaţia povestitor – eroi – public, iar celălalt la

basm, văzut ca o proză a absurdului. Opera folclorică se constituie ţinând seama de povestitor şi de

ascultători. Pentru a impresiona publicul, naratorul povesteşte basmul mai viu, acesta devenind o

structură cu valori variate. Fiecare este specializat pe o anumită categorie narativă. Vrabie consideră

17

basmul drept o proză a absurdului, argumentând acest lucru prin câteva observaţii.

Înainte de a prezenta principalele studii care urmează teoria structuralistă în folcloristica

noastră, trebuie să amintim cele două lucrări fundamentale în studierea basmului, din punctul de

vedere al originii şi al structurii sale, aparţinând folcloristului rus V. I. Propp: Morfologia skazki

(Morfologia basmului), Leningrad, 1928 şi Istoriceskie korni volşebnoi skazki (Rădăcinile istorice

ale basmului fantastic), Leningrad, 1946. Lucrarea Morfologia basmului are o dublă importanţă

pentru cercetarea structurii şi a genezei basmului: a reabilitat analiza lucidă, clară a faptelor şi a

fenomenelor de cultură populară, în special basmul fantastic, a deschis discuţiile asupra basmului,

văzut ca un sistem care funcţionează după o anumită logică. Pe lângă fineţea interpretărilor, Propp a

dovedit şi o reală vocaţie de folclorist şi de etnolog. A fost printre primii cercetători care a înţeles şi

demonstrat că nu se pot emite judecăţi de valoare despre un lucru, dacă nu-i cunoşti alcătuirea

(structura, morfologia). Propp studiază basmul după funcţiile personajelor, prin funcţie înţelegând

”o faptă săvârşită de un personaj şi bine definită din punctul de vedere al semnificaţiei ei pentru

desfăşurarea acţiunii”. Aşadar, prin constanţa lor, funcţiile sunt mai importante decât personajele ca

atare. Ele sunt în număr de 31, cum demonstrează Propp, reprezentând arhitectura basmului. Dacă

funcţiile personajelor basmului fantastic sunt fundamentale şi constante, personajele, ca însuşiri, ca

moduri ale acţiunii, sunt variabile şi derivate. Se impun astfel patru observaţii: funcţiile personajelor

constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independente de cine şi în ce mod le îndeplineşte;

ele sunt părţile componente ale fundamentale ale basmului; numărul funcţiilor din basmele

fantastice este limitat; succesiunea funcţiilor este întotdeauna aceeaşi; toate basmele fantastice au o

structură monotipică. Propp repartizează cele 31 de funcţii după cele şapte personaje ale basmului.

Lectura cărţii lui Propp este un punct de plecare important în analiza basmului fantastic

popular, pentru că tezele lui lămuresc multe probleme referitoare la structura acestei specii literare,

însă în acelaşi timp lasă loc de noi interpretări, pe care le vor face mai târziu alţi cercetători.

Obiectivul celei de-a doua lucrări a lui Propp este identificarea rădăcinilor istorice ale

basmului fantastic, cu toate că nu Propp este primul care se ocupă de acest lucru; de pildă, sunt

foarte cunoscute acele teorii referitoare la originea basmului, care au stârnit diverse reacţii atât în

secolul al XIX-lea, cât şi în secolul al XX-lea: teoria antropologică (la baza căreia stau două

principii fundamentale: în basme se întâlnesc elemente şi aspecte primitive, preistorice, iar unele

naraţiuni se găsesc pe toate continentele, ceea ce nu se poate explica printr-un simplu împrumut),

teoria onirică (pe lângă Hasdeu, adăugăm pe L. Laistner, E. Clodd, Fr. Von der Leyen), teoria

ritualistă (dezvoltată din cea antropologică, în strânsă legătură cu îmbogăţirea cunoştinţelor despre

religiile primitive şi populare; este vorba despre rolul povestitului de-a lungul timpului, ceea ce

permite o cronologizare a speciilor în ordinea apariţiei lor), teoria naturistă (născută din cea

18

mitologică; pornind de la sugestiile fraţilor Grimm, cercetătorii caută în vechea literatură indiană

izvorul basmelor populare), teoria indianistă (care se deosebeşte de cea mitologică şi de cea

naturistă prin faptul că socoteşte basmul popular ca un fel de împrumut livresc din marile epopei

indiene).

Noutatea lucrării lui Propp constă în importanţa premiselor de la care porneşte, materialul

cercetat şi în metoda folosită de el: delimitarea basmelor fantastice, folosirea metodei comparativ

istorică, utilizarea unui vast material de basme fantastice ruseşti, cu accent pe cele nordice, care

constituie punctul de plecare, iar acolo unde acesta nu a fost suficient, s-au luat în considerare şi

basme ale altor ţări.

Interesul profesorului Mihai Pop pentru literatura populară s-a concretizat în numeroase

articole şi studii, adunate par ial în 1998 în două volume – sub titlul ț Folclor românesc. Două studii,

aflate în volumul I, Teorie şi metodă, constituie obiectul analizei noastre, deoarece ele reflectă în

mod evident principiile profesorului despre proza populară românească: Metode noi în cercetarea

structurii basmelor şi Performarea şi receptarea povestirilor. Primul studiu pune accentul pe

interpretarea structuralistă a acestui tip de nara iune populară, analiza tinzând astfel spreț

cunoa terea basmului ca realitate artistică şi spre eviden ierea sistematică a mijloacelor de expresieș ț

cu care se construie te această realitate. Concluziile profesorului Mihai Pop despre ș complexitatea

construc iei basmuluiț sunt următoarele: cultura populară are un caracter formalizat, modelat;

folclorul - ca fenomen oral colectiv, are anumite legi de organizare a mesajului artistic şi elaborează

modele proprii diferitelor lui genuri; analizat în forma sa autentică orală, basmul popular este o

operă de artă complexă, în care nimic nu se petrece arbitrar, ci se justifică func ional într-un sistemț

propriu; modul concret în care povestitorul narează de fiecare dată basmul este influen at deț

modelul care limitează improviza ia. De aceea, rolul cercetării structuraliste constă în separareaț

invariantelor de variante şi în stabilirea unei gramatici a literaturii orale, în spe ă a basmului;ț

mesajul artistic oral are un caracter colectiv şi tradi ional şi se apropie mai mult de comunicareaț

lingvistică propriu – zisă decât cel cult, pretându-se mai bine cercetării structuraliste. În al doilea

studiu, Mihai Pop subliniază importan a fenomenelor vorbirii, a faptelor vii de limbă, a contextelorț

în care acestea se regăsesc. În concep ia folcloristului, povestitul devine astfel un act sincron, înț

care performarea şi receptarea au loc simultan, de aceea este necesară prezen a ambilor parteneri.ț

Mihai Pop arată importan a povestitului ca un fenomen comunitar, precizând că unele cercetări deț

teren au scos în evidenţă doar personalitatea povestitorilor, lăsând deoparte ascultătorii.

Lucrarea Stereotipia basmului a lui Nicolae Roşianu urmăreşte, pornind de la cale două cărţi

ale lui Propp, determinarea structurii şi funcţiilor formulelor tradiţionale, identificarea acelor

elemente stabile şi a celor variabile, relevarea caracterului universal ori particular al respectivelor

19

elemente, stabilirea relaţiei dintre tradiţie şi inovaţie, explicarea unor ipoteze care se referă la

geneza şi evoluţia funcţiilor unor formule. Materialul care stă la baza cărţii cuprinde cele mai

diverse zone folclorice.

Preocuparea lui Nicolae Constantinescu pentru proza populară, pentru aspectele teoretice ale

cercetării folclorului, pentru redefinirea conceptelor operaţionale ale acesteia, precum şi pentru

impunerea unei viziuni moderne în studierea folclorului ca fenomen viu, este reflectată în

numeroase articole şi studii de specialitate şi în prefeţe la volume de basme ale culegătorilor români

din care amintim doar câteva: Model tradiţional şi improvizaţie în basm, Observaţii asupra stilului

unui povestitor muntean ( constituie primul studiu care analizează stilul unui povestitor popular),

Premise la o stilistică a basmului, Prefaţă la Ion Creangă, Povestea lui Harap – Alb, Lumea

basmelor lui Petre Ispirescu,, Ademenirile basmului, Cititor în basme (studiu prin care autorul

modifică optica asupra basmului). De asemenea, articolul despre Basm constituie o prezentare

obiectivă a acestui tip de text narativ, popular şi cult (sau de autor, cum spune Constantinescu).

Ceea ce separă cele două tipuri de discurs, anume basmul şi romanul, este natura orală a basmului,

faţă de existenţa scrisă a romanului din literatura de autor. Cel dintâi este spus de către un povestitor

către un auditoriu, fiind destinat ascultării, pe când al doilea este scris şi destinat cititului. În ceea ce

priveşte basmul de autor, Constantinescu precizează faptul că acesta nu poate să fie separat de

modelul său popular, de sursa de la care porneşte, ”fie că este inspirat direct dintr-un prototip

folcloric cunoscut, fie că este o creaţie strict personală, originală”.

Cartea lui Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică, deschide calea foarte dificilă a

culegerii ştiinţifice a folclorului românesc. Materialele din cele trei volume constituie o selecţie

făcută de autor din Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor, repartizată regional. Au fost culese

între 1950 şi 1962, prin înregistrarea pe o bandă de magnetofon între 1951 şi 1962. Culegerea

poveştilor s-a efectuat în cadrul sectorului literar, de către Al. Amzulescu, C. Bărbulescu, T. Brill, S.

Golopenţia, D. Truţă şi Ovidiu Bîrlea, aşa cum se arată la sfârşitul fiecărei naraţiuni. Gesturile şi

mimica au fost consemnate în timpul înregistrării de către Ovidiu Bîrlea, fiind trecute apoi sub

formă de note în textul transcris de pe bandă. Scopul acestei antologii este, aşa cum mărturiseşte

autorul, de a face cunoscute basmele româneşti în forma lor autentică, adresându-se în primul rând

cercetătorilor, cadrelor didactice folclorişti, studenţilor de la facultăţile de profil. Aceste naraţiuni au

o existenţă orală, precizează Bîrlea, fiind create pentru a fi ascultate, dar nu citite, pentru că ele

pierd mult prin transpunerea lor în haina scrisului. Antologia cuprinde în primul rând o Introducere

semnată de Ovidiu Bîrlea, bogată în date privitoare la povestitori, la cercul de ascultători, precum şi

la diferenţierea categoriilor prozei folclorice. Selectarea materialului s-a făcut în primul rând pe

criteriul estetic, povestitorii cei mai talentaţi - Iancu Duroi, Gheorghe Rădoiaş, Vasile Şora, Luca

20

Vinca, Gheorghe Zlotar – fiind reprezentaţi printr-un număr mult mai mare de variante. Antologia

cuprinde toate tipurile caracteristice de povestitori din zonele cercetate. Lucrarea lui Bîrlea este o

antologie, nu o monografie, aşa cum el însuşi precizează, de aceea nu a indicat şi sursele

variantelor, însemnând doar provinciile istorice în care tipul respectiv este atestat în ordinea

numerică a variantelor, precum şi numărul total al acestora. La finalul lucrării se găsesc fişele

biografice ale povestitorilor, insistând asupra acelor date care sunt importante pentru mentalitatea şi

preferinţele lor. Apoi urmează un indice de localităţi şi repertoriu. Există un rezumat al

naraţiunilor în limba germană, cu intenţia clară a autorului ca antologia să poată fi citită şi

consultată nu doar de români, dar şi de folcloriştii străini.

Ion Nijloveanu a avut o contribuţie deosebită la culegerea folclorului muntenesc şi oltenesc.

În Basme populare româneşti, adoptând ordonarea textelor după modelul din Antologie de proză

populară epică de Ovidiu Bîrlea, Nijloveanu a inclus basme fantastice, basme nuvelistice, basme cu

animale, basme – snoave şi snoave, legende. Cele mai multe naraţiuni au fost înregistrate pe bandă

de magnetofon, de la ”talentaţi povestitori mai vârstnici”, transcrise cu mare grijă pentru păstrarea

specificului graiului local, selectate după criteriul estetic, textele din această colecţie propun

imaginea unei foarte bogate şi originale vetre folclorice. Cartea mai cuprinde un Glosar, Date

despre informatori şi un Indice de informatori şi localităţi.

În alcătuirea colecţiei Basme, cântece bătrâneşti şi doine, autorii – Octav Păun şi Silviu

Angelescu - au selectat materiale culese între 1974 şi 1976, prin înregistrare pe bandă de

magnetofon, din patru zone distincte ale judeţului Dâmboviţa: Valea Superioară a Dâmboviţei,

Valea Cricovului, Valea Potopului şi Câmpia Găieştilor. Prin modul în care a fost concepută,

colecţia urmează anumite modele, precum Antologia de proză populară epică a lui Ovidiu Bîrlea, în

principal. De asemenea, selectarea materialului a fost făcută pe baza criteriului estetic, dar s-au

reţinut şi acele texte care să ilustreze fondul tipologic şi tematic al zonelor sau al informatorilor.

Piesele s-au numerotat, iar titlul fiecăreia aparţine informatorului; la finalul piesei există câteva date

necesare: numele şi prenumele informatorului, data la care s-a efectuat înregistrarea, locul şi

mijlocul de conservare. În anexele lucrării sunt date: un glosar, precum şi indicele informatorilor.

Antologia de folclor A fost de unde n-a fost. Basmul popular românesc (Excurs critic şi texte

comentate), alcătuită de Viorica Nişcov, se remarcă printr-o bună informaţie în domeniu, prin

caracterizări şi disocieri inspirate, prin fineţea analizei şi printr-o reală sensibilitate artistică. Amplul

studiu introductiv, care poate constitui o monografie a basmului, tratează această specie literară

dintr-o perspectivă ştiinţifică, înfăţişând o istorie prin texte a colecţiilor de basme populare

româneşti şi o istorie a reflectării lor în conştiinţa publică românească. În Antologie, selectarea

basmelor a urmat ordinea cronologică a culegerilor, fiind subordonată unei ierarhii de criterii:

21

autenticitate, realizare poetică, reprezentare echilibrată a marilor zone etnografice; circulaţie

extinsă, tipologie universală, diversitate de motive, deschiderea către alte categorii.

Cea mai cuprinzătoare, după opinia noastră, ca număr de texte din categoria basmul fantastic

popular românesc, din câte s-au publicat, este antologia Basme populare româneşti, în două

volume. Antologatorii au avut ca punct de plecare în ordonarea textelor lucrarea lui Lazăr Şăineanu

din 1895, Basmele române, ceea ce a condus la gruparea variantelor unui tip în jurul unui basm –

titlu din colecţia lui Petre Ispirescu (rezultatul este de 39 de tipuri de variante). Alegerea colecţiei

lui Petre Ispirescu pentru basmele - titlu a fost motivată, precizează antologatorii, de câteva criterii

subiective şi obiective:1. notorietatea colecţiei; 2. talentul înnăscut de povestitor al tipografului,

evident în coeziunea şi coerenţa motivelor narative în repovestirea, pe hârtie, a fiecărui basm; 3.

varietatea tipologiilor - aproape toate celelalte basme îşi află corespondentul în variantele din

colecţia lui Ispirescu. Ultimul basm al antologiei constituie singur o grupă, Tinereţe fără bătrâneţe

şi viaţă fără de moarte, pentru că este un basm atipic, moartea eroului sugerând finalizarea unui

ciclu uman, în acelaşi timp, fiind un basm mai bogat în semnificaţii decât toate celelalte. Sub fiecare

din basmele antologate au fost indicate sursele, pentru ca cititorul să poată avea acces la toate

ediţiile în care a apărut basmul respectiv. Pentru basmele publicate în secolul al XIX-lea,

antologatorii au optat pentru păstrarea particularităţilor dialectale şi arhaice (chiar şi dezacordurile

gramaticale), iar pentru cele din ultimii 60 de ani s-au preluat textele aşa cum au fost ele stabilite de

editorii respectivi. Antologia mai cuprinde un glosar de termeni, care explică noţiuni arhaice,

regionale sau populare. De asemenea, mai există aici şi un dosar al exegezei basmelor şi

basmologiei de-a lungul timpului, cu texte integrale sau parţiale aparţinând unor specialişti valoroşi

precum: Moses Gaster, B. P. Hasdeu, Lazăr Şăineanu, George Călinescu, Ovidiu Bîrlea, Mihai Pop,

Viorica Nişcov.

Impresionanta colecţie a basmelor româneşti contemporane, intitulată Basme fantastice

româneşti, alcătuită de I. Oprişan cuprinde 11 volume, intitulate astfel: I – Fata răpită de soare; II

– Frumoasa lumii; III – Inimă putredă; IV – Basme superstiţios – religioase; V – Fata din icoană;

VI – Busuioc şi Siminoc; VII – Ţăpian şi Ţăpianca; VIII şi IX – Basme ale înţelepciunii; X şi XI -

Basme nuvelistice. Textele au fost înregistrate pe magnetofon şi ulterior pe casetofon, cuprinzând

toate zonele geografice ale ţării, inclusiv de la povestitori basarabeni, aromâni şi meglenoromâni

care trăiesc în România. Există la finalul basmului un dialog între culegător şi povestitor, despre

semnificaţia basmului sau despre alte probleme legate de acesta, stabilindu-se astfel şi contextul

culegerii respectivului text narativ. Cei mai talentaţi povestitori din această colecţie sunt: Nicolae

Burtilă (orb), Evdochia Şargu, Marin Candoi şi Vasilica Zamfir. Originalitatea colecţiei este

determinată de trei factori: basmele din această carte sunt rare, mai puţin cunoscute; ele sunt culese

22

de pe întreg teritoriul ţării; reflectă o realitate incredibilă, anume - supravieţuirea naraţiunilor

fantastice tradiţionale în forme aproape clasice, pe tot cuprinsul ţării.

Cartea Timpul în răspăr. Încercare asupra anamnezei în basm a lui Val Cordun (pseudonim

pentru Valery Fastikovsky) oferă un material fundamental pentru înţelegerea basmului popular

românesc şi universal, fiind o carte deschizătoare de drumuri, din păcate rămasă aproape

necunoscută. El vede basmul ca un sistem complex închegat cu regulile şi stereotipiile sale

specifice, formale şi de conţinut.

Studiul Reprezentări ale destinului în folclorul românesc al Niculinei Chiper oferă o amplă

perspectivă asupra uneia dintre temele esenţiale de meditaţie în toate culturile, de la cele mai vechi

până la cele contemporane. Autoarea stabileşte o clasificare a naraţiunilor din punctul de vedere al

temei ordonatoare, anume destinul. În cele mai reuşite naraţiuni din punct de vedere literar, destinul

introduce o anume ordine, o anume justificare.

Percepând basmul fantastic popular şi de autor drept o specie literară care încă mai are taine

de dezlegat, am încercat să găsim şi noi o cheie de identificare şi de interpretare a principalelor

transformări care au loc. Oprindu-ne astfel atât asupra textelor în sine, cât şi asupra metatextelor

(cercetările despre basm), analiza noastră a urmărit pe de o parte relevarea mesajelor transmise de

textele literare, iar pe altă parte evidenţierea componentelor structurii textuale a acestor mesaje.

Exerciţiul critic nu s-a putut îndepărta de imaginea povestitorilor, respectiv a autorilor reflectate în

textul narativ.

Basmul fantastic românesc este un continuu proces de creaţie, închis şi redeschis odată cu

fiecare interpretare pertinentă.

23

BIBLIOGRAFIE:

I. CORPUS DE TEXTE

1. BASME POPULARE ROMÂNEŞTI , Vol.I – II, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru

Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2008, Antologie, cronologie, notă asupra ediţiei, repere bibliografice şi

glosar de Iordan Datcu, Nicolae Constantinescu, A. Gh. Olteanu; studiu introductiv de Nicolae

Constantinescu

2. BILŢIU, Pamfil, Făt - Frumos cel înţelept. O sută de basme, poveşti, legende, snoave şi

povestiri din judeţul Maramureş, Editura Gutinul, Baia Mare, 1994

3. BÎRLEA, Ovidiu, Antologie de proză populară epică, Vol. I – III, Editura pentru Literatură,

Bucureşti, 1966, Prefaţă de Ovidiu Bîrlea.

4. ISPAS, Sabina, Siminoc şi Busuioc .Basme româneşti, Editura Etnologică, Bucureşti, 2005

5. ISPIRESCU, Petre, Legende sau basmele românilor. Ghicitori şi proverburi, I - II

GHICITORI ŞI PROVERBURI, I - II, Introducere. de B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1872 – 1876 ( vezi

Legende sau basmele românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, Prefaţă de Nicolae

Constantinescu).

6. NIJLOVEANU, Ion, Basme populare româneştI, Editura Minerva, Bucureşti, 1982

7. OPRIŞAN, I., Basme fantastice româneşti, VOL. I – IX, Editura Vestala, Bucureşti, 2005 –

2008, Ediţia a II-a, revăzută, Prefaţă de I. Oprişan.

8. PĂUN, Octav, ANGELESCU, Silviu, Folclor din Dâmboviţa, Bucureşti, 1978

9. PĂUN, Octav, ANGELESCU, Silviu, Basme, cântece bătrâneşti şi doine,, Editura

Minerva, Bucureşti, 1989

10. POP RETEGANUL, Ion, Poveşti ardeleneşti, Braşov, 1888 ( vezi şi Crăiasa zânelor.

Poveşti ardeleneşti, ediţie de Vasile Netea, Bucureşti, 1970)

24

11. ROBEA, Mihail. M, Basme populare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1986

12. ŞĂINEANU, Lazăr, Basmele române( în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în

legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice), Bucureşti, 1895

( vezi şi ediţia îngrijită de Ruxandra Niculescu, prefaţă de Ovidiu Bîrlea , Editura Minerva, 1978).

13. TEODORESCU, G. Dem., Basme române, ediţie îngrijită de Stanca Fotino, Bucureşti,

1968

14. VRABIE, Gheorghe, Basmul cu Soarele şi fata de împărat. Poveşti, snoave şi legende

argeşene, Bucureşti, 1973

II. CRITICĂ LITERARĂ

A. STUDII CRITICE

1. ADAM, Jean-Michel, REVAZ, Francois, Analiza povestirii, traducere de Sorin Pârvu,

Institutul European, Iaşi, 1999

2. ANGELESCU, Silviu, Mitul şi literatura, Editura Univers, Bucureşti, 1999

3. ANGHELESCU, Mircea, Introducere în opera lui Petre Ispirescu, Editura Minerva,

Bucureşti, 1987

4. BAL, Mieke, Naratologia, ediţia a II-a , traducere de Sorin Pârvu, Cuvânt înainte de

Monica Bottez, Institutul European, Iaşi, 2008

5. BARTHES, Roland, Romanul scriiturii. Antologie, traducere de Adriana Babeţi şi Delia

Şepeţean – Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987

6. BÎRLEA, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

7. BÎRLEA, Ovidiu, Poveştile lui Creangă, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967

25

8. BÎRLEA, Ovidiu, Poetică folclorică, Editura Univers, Bucureşti, 1979

9. BÎRLEA, Ovidiu, Petre Ispirescu, în vol. Istoria folcloristicii româneşti, Editura

Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974

10. BOOTH, Wayne. C. , Retorica romanului, în româneşte de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu,

prefaţă de Ştefan Stoenescu, Editura Univers, Bucureşti, 1976

11. BREMOND, Claude, Logica povestirii, traducere de Micaela Slăvescu, prefaţă şi note de

Ioan Pânzaru, Editura Univers, Bucureşti, 1981

12. BRILL, Tony, O povestitoare din Haţeg, în Studii de folclor şi literatură, Editura pentru

Literatură, Bucureşti, 1967

13. CANDREA, Ion – Aurel, Lumea basmelor (Studii şi culegeri de folclor românesc), Ediţie

îngrijită de Antoaneta Olteanu, Cuvânt înainte de Alexandru Dobre, Editura Paideia, Bucureşti,

2001

14. CĂLINESCU, George, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965

15. CĂLINESCU, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura

Minerva, Bucureşti, 1982

16. CHIPER, Niculina, Reprezentări ale destinului în folclorul românesc, Editura Saeculum

I.O. Bucureşti, 2006

17. CHIŢIMIA, I.C., Folclorul românesc în perspectivă comparată, Editura Minerva,

Bucureşti, 1971

18. CHIŢIMIA, I. C., Folclorişti şi folcloristică românească, Editura Academiei RSR,

Bucureşti, 1968

19. CHIVU, Iulian, Prefaţă, la Basmul cu soarele şi Luna ( Din basmele timpului şi ale

26

spaţiului), Antologie, prefaţă şi bibliografie de Iulian Chivu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988

21. CIOBANU, Stanca, MARCUS, Solomon, Gramatica basmului,, în Semiotica folclorului.

Abordare lingvistico - matematică, sub redacţia prof. SOLOMON MARCUS, Editura Academiei,

Bucureşti, 1975

23. COATU, Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Editura BIC ALL, Bucureşti, 1998

24. CONSTANTINESCU, Mircea, Triumful lui Făt - Frumos, Editura Albatros, Bucureşti,

1979

25. CONSTANTINESCU, Nicolae, Model tradiţional şi improvizaţie în basm, în Folclor

literar, Timişoara, II, 1968, p.115 – 123

26. CONSTANTINESCU, Nicolae, Prefaţă la Ion Creangă, Povestea lui Harap – Alb, Editura

Albatros, Bucureşti, 1983

27. CONSTANTINESCU, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, Bucureşti,

1986

28. CONSTANTINESCU, Nicolae, The Hi – Fi Memory of the Romanian Contemporary

Fairy – Tales, în vol. Folk Narrative and World View ( Leanard Petzoldt Hrsg.), Teil 2, Frankfurt am

Main, 1996

29. CONSTANTINESCU Nicolae, Cititor în basme, Prefaţă la Petre Ispirescu, Legende sau

basmele românilor, ediţie îngrijită de Aristiţa Avramescu, Editura Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti, 1997

30. CONSTANTINESCU, Nicolae, Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie, Editura

Univers, Bucureşti, 2000

31. CONSTANTINESCU, Nicolae, Basm, în Dicţionarul General al Literaturii Române, A –

B, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 393 – 398

27

32. CONSTANTINESCU, Nicolae, Narrating the Recent Past. Romanian War Stories, în vol.

Mailta Ja Maailta ( From Us To Abroad), Dedicated to Proffesor Pekka Leimu, Turku, 2003, Scripta

Aboensia, Ethnologica

33. CONSTANTINESCU, Nicolae, Studiu introductiv, la Basme populare româneşti,

Antologie, cronologie, notă asupra ediţiei, repere bibliografice şi glosar de Iordan Datcu, Nicolae

Constantinescu, A. Gh. Olteanu, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,

Bucureşti, 2008

34. CORDUN, Val, Timpul în răspăr. Încercare asupra anamnezei în basm, Ediţie îngrijită şi

prefaţată de I. Oprişan, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005

35. CORNEA, Paul, Delimitări şi ipoteze (Comunicări şi eseuri de teorie literară şi studii

culturale, Editura Polirom, Iaşi, 2008

36. CORNEA, Paul, Interpretare şi raţionalitate, Editura Polirom, Iaşi, 2006

37. CORNEA, Paul, Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva, Bucureşti, 1988

38. CRISTEA, Valeriu, Spaţiul în literatură, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979

39. CUCEU, Ion, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra

naraţiunilor populare, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj, 1999

40. DIACONU, Ion, Cântăreţi şi povestitori populari ( Câteva criterii asupra monografiei

folclorice), Editura Minerva, Bucureşti, 1980

41. DUMITRU, Maria – Luiza, Sacrul monstruos ( Mitologie – Mitistorie – Folclor

românesc), Editura Paideia, Bucureşti, 2007

42. DUMITRU, Mihaela, Structura narativă şi gramatica basmelor fantastice româneşti

contemporane de tipul 300 din catalogul Aarne - Thompson, în Semiotica folclorului. Abordare

lingvistico - matematică, sub redacţia prof. Solomon Marcus, Editura Academiei, Bucureşti, 1975

28

43. ECO, Umberto, Lector in fabula, în româneşte de Marina Spalas, prefaţă de Cornel Mihai

Ionescu, Editura Univers, Bucureşti, 1991

44. ECO, Umberto, Limitele interpretării, ediţia a II-a, revăzută, traducere de Ştefania Mincu

şi Daniela Crăciun, Editura Polirom, Iaşi, 2007

45. ELIADE, Mircea, Sacrul şi profanul, traducere din franceză de Brânduşa Prelipceanu,

Ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

46. ELIADE, Mircea, Mituri, vise şi mistere, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008

47. ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Gingis – Han. Studii comparate despre religiile şi

folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, prefaţă de Emil

Condurachi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

48. ELIADE, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978

49. ELIADE, Mircea, Drumul spre centru, Antologie alcătuită de Gabriel Liiceanu şi Andrei

Pleşu, Editura Univers, Bucureşti, 1991

50. EVSEEV, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord,

Timişoara, 1994

51. FILIMON, Valeriu, Imaginarul în basmul fantastic românesc, Prefaţă la Poveştile lui Făt

- Frumos, ediţie îngrijită de Ioan Şerb, Bucureşti, Editura Minerva, 1974

52. FORSTER, E. M., Aspecte ale romanului, traducere şi postfaţă de Petru Popescu, Editura

pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968

53. FRAZER, James George, Creanga de aur, vol. I – V, traducere, prefaţă şi tabel cronologic

de Octavian Nistor, note de Gabriela Duda, Editura Minerva, Bucureşti, 1980

54. FRUNTELATĂ, Ioana – Ruxandra, Naraţiunile personale în etnologia războiului, Editura

29

Ager, Bucureşti, 2004

55. GASTER, Mozes, Literatura populară română, Bucureşti, 1883 ( vezi şi ediţia îngrijită şi

prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1983)

56. GASTER, Mozes, Studii de folclor comparat, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Petre

Florea, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2003

57. GHINOIU, Ion, Panteonul românesc. Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001

58. GHINOIU, Ion, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Ediţie îngrijită şi coordonare

lexicografică de Valeria Filimon, Editura Agora, Bucureşti, 2008

59. GINZBURG, Carlo, Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului, traducere de Mihai

Avădanei, cu o prefaţă de Valeriu Gherghel, Editura Polirom, Iaşi, 1996

60. GOROVEI, Artur, Literatura populară, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

61. HASDEU, B.P, Basm, în Etymologicum Magnum Romaniae, I – III, Bucureşti, 1887 –

1893( vezi ediţia îngrijită de Grigore Brâncuş, Bucureşti, Editura Minerva, vol. I, 1976)

62. HASDEU, B. P. , Folcloristica, vol. I – II, Ediţie critică, note, variante, comentarii de I.

Oprişan, Editura Saeculum I.O. Bucureşti, 2008

63. IŞFĂNONI, Doina, Interferenţe dintre magic şi estetic, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2002

64. IORDACHE, Delia - Olguţa, Urma de sânge, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2003

65. LOVINESCU, Vasile, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti, Editura

Cartea Românească, Bucureşti, 1993

66. MARIAN, Simion Florea, Nunta la români .Naşterea la români. Înmormântarea la

români, Ediţie critică de Teofil Teaha, Ioan Şerb, Ioan Ilişiu, Text stabilit de Teofil Teaha, Editura

30

Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1995

67. MARINO, Adrian, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973

68. NEGRICI, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008

69. NIŞCOV, Viorica, A fost de unde n-a fost. Basmul popular românesc (Excurs critic şi

texte comentate), Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

70. NOICA, Constantin, Sentimentul românesc al fiinţei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

71. NOICA, Constantin, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

72. OLINESCU, Marcel, Mitologie românească, cu desene şi xilogravuri de autor, Ediţie

critică şi prefaţă de I. Oprişan, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, Bucureşti, 2004

73. PAMFILE, Tudor, Mitologia poporului român, vol. I-II, Ediţia a II-a, îngrijită şi prefaţată

de I. Oprişan, Editura Vestala, Bucureşti, 2008

74. PAPADIMA, Ovidiu, Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei, Editura

pentru Literatură, Bucureşti, 1968

75. PĂUN, Gheorghe, Un limbaj narativ dependent de context, dar nematricial, în Semiotica

folclorului. Abordare lingvistico - matematică, sub redacţia prof. SOLOMON MARCUS, Editura

Academiei, Bucureşti, 1975

76. POLITH, Adriana, Un tip superior de complexitate generativă a basmului fantastic

românesc, în Semiotica folclorului. Abordare lingvistico - matematică, sub redacţia prof. Solomon

Marcus, Editura Academiei, Bucureşti, 1975

77. POP, Mihai, RUXĂNDOIU, Pavel, Folclor literar românesc, Ediţia a II – a, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978

78. POP, Mihai, Folclor românesc, vol. I – II, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională,

31

Bucureşti, 1998, ediţie îngrijită de Nicolae Constantinescu şi Alexandru Dobre

79. POPA, I.I., Despre relaţia narator – naraţiune - ascultător, în Folclor literar, II,

Timişoara, 1968, p. 285 - 294

80. PRINCE, Gerald, Dicţionar de naratologie, traducere de Sorin Pârvu, Institutul European,

Iaşi, 2004

81. PROPP, Vladimir, Morfologia basmului, traducere de Radu Nicolau, studiu introductiv şi

note de Radu Niculescu, Editura Univers, Bucureşti, 1970

82. PROPP, Vladimir, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, traducere de Radu Nicolau,

prefaţă de Nicolae Roşianu, Editura Univers, Bucureşti, 1973

83. PROPP, Vladimir, Transformările basmelor fantastice, în Ce este literatura? Şcoala

formală rusă, Editura Univers, Bucureşti, 1983

84. ROŞIANU, Nicolae, Eseuri despre folclor, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004

85. ROŞIANU, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, Bucureşti, 1973

86. SCHULLERUS, Adolf, Tipologia basmelor româneşti şi a variantelor lor, Conform

sistemului tipologiei basmului întocmit de ANTTI AARNE, traducere din limba germană de Magda

Petculescu, Ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan, Editura Saeculum I.O. Bucureşti, 2006

87. SEGRE, Cesare, Istorie. Cultură. Critică, traducere Ştefania Mincu, Editura Univers,

Bucureşti, 1986

88. SIIKALA, Anna-Leena, Interpreting oral narrative, Suomalainen Tiedeakatenia, 1990

89. SIIKALA, Anna-Leena, Myth and mentality:studies in folklore and popular thought,

Suomailaisen, Kirjallisunden Scura,

90. SPERANŢIA, Eugen, Basmul ca mijloc educativ, în Studii de folclor şi literatură, Editura

32

pentru Literatură, Bucureşti, 1967

91. STAHL, H.H., Eseuri critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

92. STAHL, Sandra, 1989, Literary fokloristics and the personal narrative, Bloomington:

Indiana University Press

93. ŞTIUCĂ, Narcisa Alexandra ( coord.), Povestiri din prezent. Studii şi note asupra

naraţiunilor şi narativităţii contemporane, studiu introductiv Nicolae Constantinescu, Editura

Etnologică, Bucureşti, 2006

94. TOMAŞEVSKI, Boris, Teoria literaturii. Poetica, traducere Leonida Teodorescu, Editura

Univers, Bucureşti, 1973

95. TODOROV, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, în româneşte de Virgil Tănase,

prefaţă de Alexandru Sincu, Editura Univers, Bucureşti, 1973

96. TODOROV, Tzvetan, Categoriile naraţiunii literare, în Poetică şi stilistică. Orientări

moderne, Prolegomene şi antologie de Mihail Nasta şi Sorin Alexandrescu, Editura Univers,

Bucureşti, 1972

97. TODOROV, Tzvetan, Teorii ale simbolului, traducere Mihai Murgu, Editura Univers,

Bucureşti, 1983

98. URSACHE, Petru, Etnoestetica, Institutul European , Iaşi, 1998

99. VÂLSAN, George, Despre basm, în G. Vâlsan, Studii antropogeografice, etnografice şi

geopolitice, ediţie îngrijită de Ion Cuceu, prefaţă de Andrei Marga, Editura Fundaţiei pentru Studii

Europene, 2001

100. VRABIE, Gheorghe, Proza populară românească, Editura Albatros, Bucureşti, 1986

101. VRABIE, Gheorghe, Structura poetică a basmului , Editura Academiei, Bucureşti, 1975

33

102. VRABIE, Gheorghe, Folclorul. Obiect. Principii. Metodă. Categorii, Editura Academiei

Române, Bucureşti,1970

103. VRABIE, Gheorghe, Din tehnica narării în basme, în Folclor literar, Timişoara, II,

1968, p.91 – 97

104. VULCĂNESCU, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987

105. ZANE, Rodica, Etnologie la timpul prezent, , Editura Universităţii din Bucureşti, 2007

B. PERIODICE

1. BÂRGU – GEORGESCU, Lidia, Povestitul – act de comunicare, în Revista de etnografie

şi folclor, 1977, nr.1

2. BÂRGU – GEORGESCU, Lidia, Despre competenţă şi performanţă în fenomenul

povestitului, în Revista de etnografie şi folclor, 1978, nr. 1

3. BÂRGU – GEORGESCU, Lidia , Semnul în basmul fantastic românesc şi relaţia sa cu

funcţiile şi actanţii , în Revista de etnografie şi folclor, 1981, nr.1

4. CONSTANTINESCU, Nicolae, Observaţii asupra stilului unui povestitor muntean, în

Analele Universităţii Bucureşti, anul XX, nr. 1-2, 1972

5. CONSTANTINESCU, Nicolae, Premise la o stilistică a basmului, în Analele Universităţii

Bucureşti. Limbă şi literatură, 1975, nr.1

6. CONSTANTINESCU, Nicolae, Creative Stereotipy, în Cahiers Roumains D’etudes

Litteraires, 1, 1984

7. CONSTANTINESCU, Nicolae, Implicaţii teoretice în delimitarea categoriilor narative

contemporane, în Academia Română. Memoriile secţiei de Filologie, Literatură şi Arte, Seria IV,

Tomul X (1988), Editura Academiei Române, p 97 – 102

34

8. CONSTANTINESCU, Nicolae, Fidelitatea memoriei sociale a basmului contemporan, în

Memoriile comisiei de folclor, Tomul III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993

9. FOTINO, Stanca, Modelare în basmul fantastic, în Revista de etnografie şi folclor, 1969, nr.1

10. NEGULESCU, Doina, Evoluţia povestitului în Drăguş - Făgăraş, în Revista de

etnografie şi folclor, 1968, nr. 2

11. NIŞCOV, Viorica, Logică şi strategie narativă în basmul popular românesc, în Revista de

istorie şi teorie literară, 1989, nr. 1 - 2

12. OLTEANU, A. GH., Funcţia etică şi estetică a metamorfozei în basmul fantastic, în

Limbă şi literatură, 1974, vol. I

13. POP, Dumitru, NAGY, Olga, Arta povestitului şi vârsta povestitorilor, în Revista de

etnografie şi folclor, 1969, nr. 2

14. RUXĂNDOIU, Pavel, Elemente înnoitoare în stadiul contemporan al evoluţiei basmelor,

în Revista de etnografie şi folclor, VIII, 1963, 1 - 2

15. TODORAN, Eugen, Timpul în basmul românesc, în Limbă şi literatură, VI, 1962

16. TRUŢĂ, Doina, Despre structura morfologică a unui basm fantastic, în Revista de

etnografie şi folclor, 1976, nr. 2

17. ZANE, Rodica, Basmul – de la folclor la literatură, în Limbă şi literatură, anul XXXII,

nr. 2, Bucureşti, 2003.

35