Date post: | 02-Dec-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | ana-maria-bondoc |
View: | 235 times |
Download: | 8 times |
[in nuce]
Colecţia faţă adunăfragmente „veşnic verzi“din cultura umanităţii,împletind discursuri din artă,literatură, ştiinţe sociale şireligie care constituie, dincolo derenumele auctorial şi
ale înţelepciunii
de
de valoareapentru fiecare domeniu în parte,pildetuturor vremurilor.
Thomas Hobbes
(1588-1679) este
unul dintre părinţii
liberalismului în
gândirea politică.
Textele de faţă
reprezintă cel mai important segment
din – cea mai importantă
lucrare a lui Hobbes, scrisă în 1651 –,
care poate fi considerat pe bună
dreptate punctul de pornire al
trecerii de la sabie la cuvânt ca
principală armă în politică. Cititorul
poate descoperi în aceste pagini un
filosof care s-a aplecat asupra temei
societăţii cum puţini au făcut-o
înainte de secolul XX, întrucât acesta
este „miezul fierbinte“ al gândirii
hobbesiene, pe care arhicunoscutele
sintagme „starea de natură şi
nu au reuşit
niciodată să-l scoată la iveală.
Leviathan
bellum
omnium contra omnes
“
thomashobbes
despre om si societate
LEVIATHAN : OF THE NATURAL CONDITION OF MANKIND – ON COMMON WEALTHThomas Hobbes, 1651
DESPRE OM ȘI SOCIETATEThomas HobbesCopyright © 2011 Editura ALL
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HOBBES, THOMAS
Despre om și societate / Thomas Hobbes ; trad.: Mona Mamulea, Ovidiu Grama. - Bucureşti: Editura ALL, 2011
ISBN 978-606-587-040-6
I. Mamulea, Mona (trad.)II. Grama, Ovidiu (trad.)
1
Toate drepturile rezervate Editurii ALL.Nicio parte din acest volum nu poate fi copiatăfără permisiunea scrisă a Editurii ALL.Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALL, is strictly prohibited.Copyright © 2011 by ALL.
Editura ALL : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – Bucureşti Tel.: 021 402 26 00 Fax: 021 402 26 10Distribuţie : Tel.: 021 402 26 30; 021 402 26 33Comenzi : [email protected] www.all.ro
Traducere : Ovidiu Grama și Mona MamuleaRedactare : Maria GeorgescuTehnoredactare : Liviu StoicaCorectură : Anca VlăducăDesign copertă : Alexandru Novac
despre om si societate
LEVIATANUL1651
DESPRE OM
DESPRE CONDIŢIA NATURALĂ A OAMENILOR, ÎN CEEA CE PRIVEŞTE FERICIREA ŞI NEFERICIREA LOR
Natura i-a făcut pe oameni într-atât de egali în
ceea ce priveşte facultăţile trupului şi ale minţii în-
cât, chiar dacă putem găsi uneori un om vizibil mai
puternic la trup sau mai ager la minte decât altul,
când le punem pe acestea la un loc, diferenţa dintre
oameni nu este atât de mare încât vreunul să poată
revendica pentru el însuşi, pe acest temei, un avantaj
pe care altul să nu-l poată pretinde în aceeaşi măsu-
ră. Căci dacă avem în vedere puterea trupului, chiar
şi cel mai slab are suficientă forţă pentru a-l ucide
pe cel mai puternic, fie prin maşinaţiuni ascunse, fie
prin coalizare cu alţii care se află în aceeaşi primej-
die.
Iar dacă avem în vedere facultăţile minţii (lăsând
deoparte artele bazate pe cuvinte şi îndeosebi acea
iscusinţă de a urma reguli generale şi infailibile, nu-
mită ştiinţă, pe care o stăpânesc foarte puţini şi nu-
mai în puţine privinţe, întrucât nu este o facultate
naturală, cu care ne naştem, nici nu este dobândită,
10 Thomas Hobbes
precum prudenţa, în timp ce ne îndeletnicim cu alt-
ceva), există o egalitate între oameni mai mare decât
aceea a puterii trupului. Căci prudenţa nu este alt-
ceva decât experienţă, pe care o capătă în mod egal
toţi oamenii, în aceeaşi perioadă de timp, în acele
lucruri asupra cărora se apleacă în mod egal. Ceea
ce face, poate, ca o astfel de egalitate să pară de ne-
crezut nu este decât închipuirea deşartă cu privire la
înţelepciunea proprie, pe care aproape toţi oamenii
cred că o au în mai mare măsură decât gloata, adică
decât toţi ceilalţi în afară de ei înşişi şi de alţi câţiva,
pe care îi aprobă fie datorită faimei lor, fie pentru
că aceia le împărtăşesc opiniile. Căci în aşa fel este
natura oamenilor încât, deşi pot admite că mulţi alţii
sunt mai spirituali sau mai elocvenţi sau mai învăţaţi,
cu greu vor putea crede că mulţi sunt aceia mai în-
ţelepţi decât ei înşişi, căci îşi văd propria înţelepciu-
ne de aproape, iar pe a altora de la depărtare. Dar
aceasta dovedeşte că oamenii sunt mai degrabă egali
decât inegali. Căci nu există îndeobşte un semn mai
grăitor pentru egala distribuire a vreunui lucru de-
cât faptul că fiecare este mulţumit cu partea sa.
Din această egalitate de înzestrare izvorăşte ega-
litatea de speranţă în ceea ce priveşte atingerea sco-
purilor noastre. Prin urmare, dacă oricare doi oa-
11DESPRE OM ŞI SOCIETATE
meni doresc acelaşi lucru, pe care însă nu-l pot avea
amândoi, ei devin duşmani ; şi pentru a-şi atinge
scopul (care este în special propria lor conservare,
iar uneori doar propria desfătare), se străduiesc să
se distrugă ori să se subjuge reciproc. Şi aşa se face
că cineva care cultivă, însămânţează, clădeşte sau dis-
pune de un loc convenabil – atâta vreme cât un in-
vadator nu ar avea a se teme decât de puterea unui
singur om – se poate aştepta ca alţii să vină pregătiţi,
cu forţe unite, pentru a-l deposeda şi lipsi nu numai
de rodul muncii sale, ci şi de viaţă sau de libertate.
Iar agresorul, la rândul său, se află într-o primejdie
asemănătoare venită din partea altuia.
Şi din această neîncredere a unuia în celălalt re-
zultă că, pentru a se pune pe sine însuşi în siguranţă,
omul nu are nicio cale mai rezonabilă decât anticipa-
rea ; adică să domine prin forţă sau viclenie cât mai
mulţi oameni posibil, până ce nu mai vede o altă pu-
tere suficient de mare pentru a-l pune în primejdie,
iar aceasta este tot ceea ce îi e necesar spre propria-i
conservare şi este în general permis. Şi întrucât sunt
unii care, simţind plăcere în contemplarea propriei
puteri în actele de cucerire, le duc pe acestea mai
departe decât le cere propria siguranţă ; alţii, care
altminteri ar fi bucuroşi să stea liniştiţi între hotare-
12 Thomas Hobbes
le lor modeste, sunt nevoiţi să-şi sporească puterea
prin invazie, căci nu ar fi în stare să reziste vreme
îndelungată stând doar în apărare. Prin urmare, o
astfel de sporire a stăpânirii asupra altora fiindu-i
necesară omului în vederea conservării, ea ar trebui
să-i fie îngăduită.
Mai mult, acolo unde nu există nicio putere ca-
pabilă să-i domine pe toţi prin frică, oamenii nu simt
nicio plăcere (ci dimpotrivă, o mare aversiune) în a
se întovărăşi cu alţii. Căci fiecare om caută ca par-
tenerul său să-l preţuiască la aceeaşi cotă la care el
însuşi se apreciază ; iar la orice semn de dispreţ sau
subapreciere, el încearcă în mod natural, pe cât îi
permite îndrăzneala (ceea ce este mai mult decât su-
ficient să-i facă să se distrugă între ei pe cei ce nu au
nicio putere comună care să-i ţină în frâu), să capete
mai multă valoare în ochii celor care-l dispreţuiesc,
iar prin exemplu, în ochii celorlalţi.
Aşa încât găsim în natura omului trei cauze prin-
cipale ale conflictului. Prima, rivalitatea ; a doua, ne-
încrederea ; a treia, faima.
Prima îi face pe oameni să invadeze pentru câş-
tig ; cea de-a doua, pentru siguranţă ; iar cea de-a
treia, pentru reputaţie. În primul caz, se folosesc de
violenţă pentru a se înstăpâni asupra altor oameni,
13DESPRE OM ŞI SOCIETATE
asupra nevestelor, copiilor şi vitelor acestora ; în cel
de-al doilea caz, pentru a le apăra pe ale sale ; în cel
de-al treilea, din pricina unor fleacuri precum un
cuvânt, un zâmbet, o opinie diferită şi orice alt semn
de subapreciere, fie direct la adresa persoanei lor, fie
prin răsfrângere, la adresa rudelor, prietenilor, nea-
mului, credinţei sau numelui lor.
Astfel, devine evident că atâta vreme cât oame-
nii trăiesc în absenţa unei puteri comune de care să
se teamă toţi, ei se află în acea stare numită război,
şi anume un război al fiecăruia împotriva fiecăruia.
Căci războiul constă nu numai în bătălie sau în actul
de a lupta, ci în acea perioadă de timp în care voinţa
oamenilor de a se confrunta în bătălie este îndeajuns
cunoscută ; prin urmare, trebuie să considerăm că
noţiunea de timp ţine de natura războiului, aşa cum
ţine şi de natura vremii. Căci aşa cum vremea rea,
în natura ei, stă nu într-o aversă sau două de ploaie,
ci în tendinţa de a ploua pe parcursul mai multor
zile la rând, la fel, natura războiului stă nu în lupta
propriu-zisă, ci în dispoziţia cunoscută către luptă,
în tot acel răstimp în care nu există nimic care să ne
asigure de contrariu. Orice alt răstimp este pace.
Aşadar, oricare ar fi urmările unor vremuri de
război în care fiecare este duşman al fiecăruia, ele
14 Thomas Hobbes
sunt şi urmările acelor vremuri în care oamenii tră-
iesc fără altă siguranţă decât cea pe care propria lor
forţă şi ingeniozitate le-o pun la dispoziţie. În aseme-
nea împrejurări nu este loc pentru muncă, deoare-
ce roadele ei sunt nesigure : prin urmare, nu există
cultivare a pământului, nici navigaţie, nici mărfurile
care ar putea fi aduse pe mare, nici clădiri cores-
punzătoare, nici unelte de deplasare şi îndepărtare
a acelor lucruri care cer multă forţă, nici cunoaşte-
re a suprafeţei Pământului, nici măsură a timpului,
nici arte, nici literatură, nici societate ; dar răul cel
mai mare constă în teama neîntreruptă şi primejdia
morţii violente ; iar viaţa omului este solitară, săracă,
urâtă, abrutizată şi scurtă.
Cel care nu a cântărit bine aceste lucruri poate
găsi ciudat faptul că natura îi dezbină pe oameni în
felul acesta şi îi aduce în stare să se cotropească şi să
se distrugă reciproc ; şi ar putea, prin urmare, nea-
vând încredere în acest raţionament al său care por-
neşte de la afecte, să dorească să i se confirme acelaşi
lucru prin experienţă. Să se gândească, aşadar, la el
însuşi : atunci când pleacă în călătorie, se înarmea-
ză şi caută însoţitori de încredere ; când se culcă, îşi
încuie uşile ; îşi încuie cuferele chiar şi când se află
în propria-i casă ; iar aceasta deşi ştie că există legi
15DESPRE OM ŞI SOCIETATE
şi slujbaşi publici înarmaţi care să pedepsească orice
rău i s-ar putea face. Ce părere are el despre com-
patrioţii săi atunci când călătoreşte înarmat ? Dar
despre concetăţenii săi, atunci când îşi încuie uşile ?
Dar despre copiii şi slujitorii săi atunci când îşi încuie
cuferele ? Nu acuză el atunci omenirea prin acţiunile
sale tot atât de mult pe cât o fac eu prin cuvintele
mele ? Dar niciunul dintre noi nu acuză natura omu-
lui în ea însăşi. Dorinţele şi alte afecte ale omului nu
constituie prin ele însele un păcat. La fel de puţin
constituie un păcat acţiunile care provin din aceste
afecte, câtă vreme nu există o lege care să le interzi-
că ; iar aceasta nu poate exista până ce nu sunt făcute
legile ; şi nu se poate face nicio lege până ce nu s-a
căzut de acord asupra persoanei care s-o facă.
S-ar putea crede, eventual, că nu au existat nicio-
dată astfel de vremuri, nici o stare de război ca aceas-
ta ; nici eu nu cred să fi fost vreodată o astfel de stare
generalizată pretutindeni în lume, dar sunt multe
locuri unde se trăieşte în felul acesta în zilele noas-
tre. Căci în multe locuri din America, sălbaticii, dacă
facem abstracţie de cârmuirea familiilor mici, a căror
armonie depinde de poftele naturale, nu au cârmu-
ire deloc şi trăiesc şi astăzi în acel chip abrutizat des-
pre care am vorbit anterior. Oricum, ne putem da
16 Thomas Hobbes
seama ce mod de viaţă ar fi acela în care nu există o
putere comună care să inspire teamă, după modul
de viaţă în care decad, în timpul unui război civil, oa-
menii care trăiseră înainte sub o guvernare paşnică.
Însă deşi n-a existat niciodată o vreme în care
persoanele individuale să se afle în stare de război
una împotriva alteia, dintotdeauna regii şi persoa-
nele cu autoritate suverană, din cauza independen-
ţei lor, sunt într-o continuă vrăjmăşie, în situaţia şi
postura gladiatorilor, avându-şi armele îndreptate şi
ochii aţintiţi unul asupra altuia – adică forturile, gar-
nizoanele, tunurile de la frontierele regatelor şi spio-
nii îndreptaţi necontenit împotriva vecinilor, ceea ce
reprezintă o postură de război. Dar întrucât ei susţin
prin aceasta activitatea economică a supuşilor, nu de-
curge de aici sărăcia care însoţeşte libertatea persoa-
nelor individuale.
O consecinţă a acestui război al fiecăruia îm-
potriva fiecăruia este şi faptul că nimic nu poate fi
nedrept. Noţiunile de corect şi incorect, dreptate
şi nedreptate nu-şi au aici locul. Unde nu există o
putere comună, nu există nici lege ; unde nu există
lege, nu există nici nedreptate. În război, forţa şi în-
şelătoria sunt cele două virtuţi cardinale. Dreptatea
şi nedreptatea nu se află printre facultăţile trupului
17DESPRE OM ŞI SOCIETATE
şi nici printre cele ale minţii. Dacă s-ar afla, ele s-ar
putea găsi şi într-un om care ar fi singur în lume, la
fel ca şi simţurile şi afectele acestuia. Ele sunt calităţi
care se referă la oamenii aflaţi în societate, nu în sin-
gurătate. O altă consecinţă a aceleiaşi stări este că nu
există proprietate ori stăpânire asupra lucrurilor, ori
distincţie între al meu şi al tău, ci fiecare om are nu-
mai atât cât poate să ia şi numai pentru atâta vreme
cât poate păstra. Şi cam atât despre starea mizerabilă
în care natura simplă îl pune de fapt pe om ; el are
totuşi posibilitatea de a ieşi din ea, în parte prin afec-
te, în parte prin raţiune.
Afectele care îi fac pe oameni să încline către pace
sunt teama de moarte, dorinţa de acele lucruri nece-
sare unui trai comod şi speranţa de a le obţine prin
propria muncă. Iar raţiunea sugerează acele clauze
convenabile ale păcii, asupra cărora oamenii pot fi
făcuţi să cadă de acord. Aceste clauze sunt cele pe
care altminteri le numim legi naturale ; despre ele
urmează să vorbesc mai amănunţit în următoarele
două capitole.
DESPRE PRIMELE DOUĂ LEGI NATURALE ŞI DESPRE CONTRACTE
Dreptul natural, pe care autorii îl numesc în mod
obişnuit jus naturale, este libertatea pe care o are fi-
ecare om de a-şi folosi propria putere, potrivit vo-
inţei sale, pentru conservarea propriei naturi, adică
a propriei vieţi ; prin urmare, de a face tot ceea ce
va considera, după propria sa judecată şi raţiune, că
este cel mai potrivit mijloc pentru aceasta.
Prin libertate se înţelege, potrivit semnificaţiei
proprii a cuvântului, absenţa piedicilor externe, pie-
dici care adeseori îi pot răpi omului o parte din pu-
terea de a face ceea ce voieşte, dar nu-l pot opri să-şi
folosească puterea rămasă în conformitate cu ceea
ce-i vor dicta judecata şi raţiunea.
O lege naturală (lex naturalis) este un precept, sau
o regulă generală descoperită pe calea raţiunii, prin
care omului i se interzice să facă ceea ce îi distruge
viaţa ori îi răpeşte mijloacele de a o conserva, precum
şi să omită să facă acele lucruri prin care consideră
el că ar putea fi cel mai bine conservată. Căci deşi cei
care vorbesc despre acest subiect obişnuiesc să con-
20 Thomas Hobbes
funde jus cu lex, dreptul cu legea, ele trebuie totuşi
să fie distinse ; căci dreptul constă în libertatea de a
face sau de a nu face, în vreme ce legea determină şi
constrânge la una dintre acestea, astfel încât legea şi
dreptul sunt tot atât de diferite precum obligaţia şi
libertatea, care sunt incompatibile atunci când sunt
aplicate la una şi aceeaşi chestiune.
Şi întrucât condiţia omului (aşa cum am spus în
capitolul precedent) este o stare de război a fiecăruia
împotriva fiecăruia, caz în care fiecare este guvernat
de propria raţiune şi nu există nimic – dintre cele
care îi sunt de ajutor în păstrarea vieţii – de care să
nu se poată folosi împotriva duşmanilor, urmează că,
într-o astfel de stare, orice om are un drept asupra
oricărui lucru, chiar şi asupra trupului altcuiva. De
aceea, atâta timp cât durează acest drept natural al
oricărui om asupra oricărui lucru, niciun om (oricât
ar fi el de puternic sau de înţelept) nu are siguranţa
că va trăi atât cât natura le îngăduie în mod obişnuit
oamenilor să trăiască.
Prin urmare, este un precept, sau o regulă gene-
rală a raţiunii, că orice om trebuie să urmărească pa-
cea câtă vreme speră să o obţină ; iar când nu o poa-
te obţine, că poate să caute şi să întrebuinţeze toate
înlesnirile şi avantajele războiului. Cea dintâi parte
21DESPRE OM ŞI SOCIETATE
a acestei reguli conţine prima şi fundamentala lege
naturală, care este „să cauţi pacea şi s-o urmezi“. Cea
de-a doua – rezumatul dreptului natural, care este
„să ne apărăm prin orice mijloace“.
Din această lege naturală fundamentală prin care
omului i se porunceşte să urmărească pacea derivă
o a doua lege : că un om este dispus, atunci când
şi alţii sunt şi câtă vreme consideră că este necesar
pentru pace şi pentru propria apărare, să se lipseas-
că de acest drept asupra tuturor lucrurilor şi să se
mulţumească cu tot atâta libertate faţă de alţi oameni
câtă ar îngădui el însuşi altor oameni faţă de sine.
Căci atâta vreme cât fiecare îşi păstrează acest drept
de a face orice doreşte, toţi se află în stare de război.
Dar dacă alţi oameni nu se vor lipsi de dreptul lor,
asemenea lui, atunci nimeni nu are niciun motiv să
se priveze de ceea ce este al său ; căci aceasta ar în-
semna mai degrabă că se lasă expus ca pradă (lucru
la care nimeni nu este obligat), decât că este dispus
la pace. Avem aici acea lege a Evangheliei : „Şi toate
câte voiţi să vă facă vouă alţii, asemenea şi voi faceţi
lor“, şi acea lege a tuturor oamenilor : Quod tibi fieri
non vis, alteri ne feceris.*
* Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. (N. red.)
22 Thomas Hobbes
A te lipsi de dreptul asupra oricărui lucru înseam-
nă a te priva de libertatea de a-l împiedica pe altul
să beneficieze de propriul său drept asupra aceluiaşi
lucru. Căci acela care renunţă la dreptul său ori şi-l
cedează altcuiva nu dă vreunui alt om un drept pe
care acesta să nu-l fi avut dinainte, pentru că nu exis-
tă nimic asupra căruia orice om să nu fi avut drept
prin natură, ci doar se dă la o parte din calea lui,
astfel încât acesta să se poată bucura de propriul său
drept originar, fără vreo piedică din partea sa, dar
nu fără vreo piedică din partea altuia. Astfel încât
efectul care se răsfrânge asupra unui om ca urmare
a faptului că un altul se lipseşte de dreptul său este
numai reducerea corespunzătoare a obstacolelor din
calea folosirii propriului său drept originar.
Cineva se poate lipsi de un drept fie prin simpla
renunţare la el, fie prin transferarea sa către un altul.
Prin simpla renunţare, atunci când nu-i pasă asu-
pra cui se răsfrânge beneficiul renunţării sale. Prin
transfer, atunci când acest beneficiu este destinat de
către el unei anumite persoane sau anumitor persoa-
ne. Iar atunci când cineva fie şi-a abandonat, fie şi-a
cedat dreptul, se cheamă că este obligat, sau legat,
să nu-i împiedice să beneficieze de el pe cei căro ra
le-a cedat sau abandonat acel drept ; şi că trebuie şi
23DESPRE OM ŞI SOCIETATE
este datoria lui să nu anuleze acel act făcut prin pro-
pria-i voinţă, şi că o astfel de piedică este nedreptate
şi prejudiciu, ca fiind sine jure, de vreme ce dreptul
a fost anterior transferat sau s-a renunţat la el. Aşa
încât prejudiciul, sau nedreptatea în controversele
lumeşti, se aseamănă întrucâtva cu ceea ce, în dispu-
tele învăţaţilor, se cheamă absurditate. Căci aşa cum
acolo este absurd să contrazici ceea ce ai susţinut la
început, tot astfel, în treburile lumeşti este nedrepta-
te – sau prejudiciu – să desfaci prin propria-ţi voinţă
ceea ce tot prin voinţa ta ai făcut la început. Calea
prin care cineva fie renunţă pur şi simplu la dreptul
său, fie şi-l transferă, este o declaraţie sau o semna-
lare, prin intermediul unui semn sau al unor semne
voluntare şi suficiente, cum că renunţă la dreptul
său ori şi-l transferă, sau că a renunţat la el ori şi l-a
transferat celui care îl acceptă. Iar aceste semne sunt
fie doar cuvinte, fie doar acţiuni, fie (cum se întâm-
plă cel mai adesea) atât cuvinte, cât şi acţiuni. Şi tot
acestea sunt şi legăturile prin care oamenii sunt le-
gaţi şi obligaţi, legături a căror tărie stă nu în propria
lor natură (căci nimic nu se destramă mai uşor decât
cuvântul omului), ci în teama de urmările nefaste ale
acestei destrămări.
24 Thomas Hobbes
Ori de câte ori cineva îşi transferă dreptul sau re-
nunţă la el, o face fie în vederea vreunui drept ce i se
transferă în mod reciproc, fie pentru vreun alt bun
pe care speră să-l obţină pe această cale. Căci acesta
este un act de voinţă, iar obiectul actelor de voinţă
ale fiecăruia este ceva bun pentru el. Prin urmare,
există anumite drepturi pe care nu-i de conceput ca
vreun om, prin cuvinte sau alte semne, să le fi aban-
donat sau să le fi transferat. În primul rând, un om
nu se poate lipsi de dreptul de a opune rezistenţă ce-
lor care-l atacă prin forţă ca să-i ia viaţa, întrucât este
de neconceput să ţintească astfel vreun bine pentru
el însuşi. Acelaşi lucru poate fi spus cu privire la vătă-
mări, lanţuri şi întemniţare, atât pentru că nu aduce
niciun folos să rabzi astfel de lucruri, aşa cum aduce
să rabzi ca altul să fie vătămat sau întemniţat, cât şi
pentru că nimeni nu poate şti, atunci când vede nişte
oameni venind asupra sa cu violenţă, dacă aceştia îi
vor sau nu moartea. În cele din urmă, motivul şi sco-
pul pentru care un om renunţă la dreptul său ori îl
transferă nu este altul decât siguranţa propriei per-
soane, în ceea ce priveşte viaţa sa şi mijloacele de a o
păstra în aşa fel încât să nu-i fie o povară. Şi prin ur-
mare, dacă un om, prin vorbe sau alte semne, pare
să se priveze tocmai de acest scop – în vederea căruia
25DESPRE OM ŞI SOCIETATE
erau făcute acele semne –, nu trebuie să se înţeleagă
că asta a vrut să spună sau că asta a fost voinţa lui,
ci că era neştiutor cu privire la felul în care astfel de
cuvinte şi acţiuni urmează să fie interpretate.
Transferul reciproc al dreptului este ceea ce oa-
menii numesc contract.
Există o deosebire între a transfera dreptul asu-
pra unui lucru şi a transfera sau a transmite, adică a
livra, lucrul însuşi. Căci lucrul poate fi livrat împreu-
nă cu transferarea dreptului, ca atunci când cumperi
şi vinzi cu bani peşin, sau când schimbi bunuri ori
pământuri, dar poate fi livrat şi mai târziu.
În plus, unul dintre contractanţi poate să livreze
lucrul cuprins în partea sa de contract şi să-l lase pe
celălalt să-şi onoreze partea sa mai târziu, la un oare-
care moment determinat, iar între timp să-i acorde
încredere – în acest caz, contractul, dinspre partea
celui de-al doilea, se numeşte pact sau convenţie. Ori
ambele părţi pot încheia contractul acum, pentru a
înfăptui mai târziu. În aceste cazuri, onorarea părţii
sale de contract de către cel care urmează s-o facă în
viitor, pe încredere, se numeşte ţinere a promisiunii
sau a făgăduinţei, iar neonorarea ei (dacă este voită),
încălcare a făgăduinţei.
26 Thomas Hobbes
Atunci când transferarea dreptului nu este reci-
procă, ci una dintre părţi transferă cu speranţa de
a obţine astfel prietenie sau servicii de la celălalt ori
de la prietenii acestuia, sau cu speranţa de a câşti-
ga reputaţia de filantrop sau mărinimos, sau pentru
a-şi despovăra sufletul de suferinţa compasiunii, sau
cu speranţa de a fi răsplătit în ceruri, nu avem con-
tract, ci dar, dar dezinteresat, favoare, cuvinte care
înseamnă unul şi acelaşi lucru.
Semnele contractului sunt fie explicite, fie infe-
rate. Explicite sunt cuvintele rostite cu înţelegerea a
ceea ce semnifică ele ; astfel de cuvinte sunt fie la tim-
pul prezent, fie la trecut, cum ar fi „dau“, „acord“,
„am dat“, „am acordat“, „vreau ca acest lucru să fie
al tău“, fie la viitor, precum „voi da“, „voi acorda“,
cuvinte la viitor care sunt numite „promisiune“.
Semnele inferate ale contractului sunt uneori
consecinţa cuvintelor, uneori consecinţa tăcerii, une-
ori consecinţa acţiunilor, uneori consecinţa abţinerii
de la acţiune ; şi un semn inferat, indiferent în ce
contract, reprezintă îndeobşte orice indică în mod
suficient voinţa contractantului.
Cuvintele singure, dacă se referă la un moment
viitor şi conţin o simplă promisiune, sunt un semn
insuficient al unui dar dezinteresat şi, prin urmare,
27DESPRE OM ŞI SOCIETATE
nu obligă. Căci dacă se referă la un moment viitor,
precum „mâine voi da“, ele sunt un semn că încă nu
am dat şi, în consecinţă, că dreptul meu nu este trans-
ferat, ci îmi rămâne până ce îl transfer printr-un alt
act oarecare. Dar dacă sunt cuvinte la timpul prezent
sau trecut, precum „am dat“ sau „dau spre a fi prelu-
at mâine“, atunci dreptul meu de mâine este ceea ce
se dă astăzi ; iar aceasta în virtutea cuvintelor, chiar
dacă nu există niciun alt indiciu al voinţei mele. Şi
este o mare diferenţă între semnificaţia acestor cu-
vinte, Volo hoc tuum esse cras şi Cras dabo, adică între
„Vreau ca acesta să fie mâine al tău“ şi „Ţi-l voi da
mâine“ ; căci cuvântul „vreau“ din primul mod de-a
vorbi semnifică un act de voinţă prezent, pe când
în cel de-al doilea („voi“) semnifică o promisiune a
unui act de voinţă viitor ; şi, prin urmare, primele
cuvinte, fiind la prezent, transferă un drept viitor ;
cele din urmă, care sunt la viitor, nu transferă nimic.
Dar dacă, pe lângă cuvinte, există şi alte semne ale
voinţei de a transfera un drept, atunci, chiar dacă
darul este dezinteresat, se poate înţelege totuşi că
dreptul se transferă prin cuvinte la viitor ; de exem-
plu, atunci când un om oferă un premiu celui care
ajunge primul la capătul unei curse, darul este dez-
interesat şi, chiar dacă sunt cuvinte la viitor, dreptul
28 Thomas Hobbes
se transferă ; căci dacă n-ar fi vrut ca vorbele sale să
fie înţelese în felul acesta, n-ar fi trebuit să-i lase pe
concurenţi să alerge.
În contracte dreptul se transferă nu doar atunci
când cuvintele sunt la prezent sau la trecut, ci şi
atunci când sunt la viitor, întrucât orice contract este
un transfer reciproc sau un schimb de drepturi ; prin
urmare, trebuie să înţelegem că cel care nu face decât
să promită a intenţionat ca dreptul să se transfere,
întrucât a primit deja folosul în schimbul căruia pro-
mite ; căci dacă n-ar fi fost de acord ca vorbele sale
să fie înţelese astfel, celălalt nu şi-ar fi îndeplinit par-
tea sa mai întâi. Din această cauză, în cumpărare, în
vânzare şi în alte acte contractuale promisiunea este
echivalentă cu o convenţie şi, prin urmare, obligă.
Despre cel care îşi îndeplineşte primul partea de
contract se spune că merită ceea ce urmează să pri-
mească prin îndeplinirea de către celălalt a părţii sale
şi că acel ceva îi este datorat. De asemenea, atunci
când un premiu este propus mai multora, premiu
care urmează să fie dat doar celui care câştigă, sau
când sunt aruncaţi bani în mulţime pentru a se bu-
cura de ei cei care îi prind, chiar dacă este vorba des-
pre un dar dezinteresat, totuşi, a câştiga premiul sau
a prinde banii în felul acesta înseamnă a le merita şi
29DESPRE OM ŞI SOCIETATE
a le avea ca pe ceva datorat. Căci dreptul este trans-
ferat prin propunerea premiului sau prin aruncarea
banilor, deşi numai rezultatul întrecerii hotărăşte
către cine. Dar există o diferenţă între aceste două
tipuri de merit, şi anume că, în cazul contractului, eu
merit în virtutea propriei mele capacităţi şi a nevoii
celuilalt contractant, pe când în cazul darului dezin-
teresat ajung să merit doar prin bunătatea celui care
dă. În cazul contractului, merit ca, prin ceea ce face
celălalt contractant, el să se despartă de dreptul său.
În cazul darului, ceea ce merit nu este ca donatorul
să se despartă de dreptul său, ci ca, atunci când s-a
despărţit de el, acesta să fie mai degrabă al meu de-
cât al altuia. Iar acesta este, cred eu, înţelesul distinc-
ţiei scolastice între meritum congrui şi meritum condigni.
Căci atotputernicul Dumnezeu a promis raiul acelor
oameni (orbiţi de pofte carnale) care pot trece prin
această lume potrivit preceptelor şi limitelor prescri-
se de El ; scolasticii spun că cel care va trece astfel prin
lume va merita ex congruo raiul. Dar pentru că niciun
om nu poate pretinde dreptul la rai prin propria sa
vrednicie sau prin orice altă calitate a lui însuşi, ci
numai prin liberul har al Domnului, scolasticii spun
că niciun om nu poate merita raiul ex condigno. Aces-
ta este, cred eu, înţelesul distincţiei, dar întrucât cei
30 Thomas Hobbes
aflaţi în dispută nu cad de acord asupra semnificaţiei
propriilor termeni tehnici decât în măsura în care
le convine, nu voi spune nimic despre înţelesul lor ;
atâta spun : când un dar este oferit în mod nedefinit,
ca premiu al unei întreceri, câştigătorul este cel care
merită şi poate să pretindă premiul ca pe ceva ce îi
este datorat.
Dacă se încheie o convenţie în care niciuna din-
tre părţi nu se achită pe loc, ci fiecare se încrede în
cealaltă, în simpla stare de natură (care este o stare
de război a fiecăruia împotriva fiecăruia) convenţia
este nulă la cea mai mică suspiciune rezonabilă. Dar
dacă există deasupra amândurora o putere comună
având drept şi forţă îndeajuns pentru a constrânge
la îndeplinirea convenţiei, atunci aceasta nu este
nulă. Căci în absenţa temerii de o putere constrângă-
toare – care nu poate fi presupusă în simpla stare de
natură, în care toţi oamenii sunt egali şi judecători ai
îndreptăţirii propriilor temeri – cel care îşi îndepli-
neşte primul partea nu are nicio asigurare că celălalt
şi-o va îndeplini pe a sa după aceea, întrucât legătu-
rile create de cuvinte sunt prea slabe pentru a ţine
în frâu ambiţia, lăcomia, furia şi alte afecte ale oame-
nilor. Prin urmare, cel care îşi îndeplineşte primul
partea nu face altceva decât să se dea pe mâna duş-
31DESPRE OM ŞI SOCIETATE
manului său, împotriva dreptului (la care nu poate
renunţa niciodată) de a-şi apăra viaţa şi mijloacele
de trai.
Dar în starea de civilizaţie, unde există o putere
instituită pentru a-i constrânge pe cei care altminteri
şi-ar încălca făgăduinţa, acea teamă nu mai este re-
zonabilă ; şi, din acest motiv, cel care prin convenţie
este prevăzut să-şi onoreze primul partea este obli-
gat să procedeze astfel.
Cauza temerii care face ca o astfel de convenţie să
devină invalidă trebuie să fie întotdeauna ceva care
se iveşte după ce convenţia a fost încheiată, cum ar fi
un fapt nou sau alt semn al voinţei unuia dintre con-
tractanţi de a nu-şi onora partea ; altfel ea nu poate
anula convenţia, căci n-ar trebui să admitem că ceea
ce nu a putut împiedica un om să facă o promisiune
l-ar putea împiedica să şi-o îndeplinească.
Cel care transferă un drept transferă şi mijloacele
prin care se poate beneficia de el, în măsura în care îi
stă în putere. Astfel, se înţelege că cel care vinde pă-
mânt transferă şi ierburile, şi orice altceva mai creşte
pe el, iar cel care vinde o moară nu poate să abată
şuvoiul care o pune în mişcare. Şi se înţelege că cei
care dau unui om dreptul de a guverna ca suveran
îi dau dreptul de a impune taxe pentru a-şi întreţine
32 Thomas Hobbes
armata şi de a numi magistraţi pentru administrarea
dreptăţii.
Este cu neputinţă să faci convenţii cu fiarele, în-
trucât, neînţelegând limba noastră, ele nu înţeleg şi
nici nu acceptă vreun transfer al dreptului, nici nu
pot transfera vreun drept altcuiva, iar fără acceptare
reciprocă nu există convenţie.
Este cu neputinţă să faci convenţii cu Dumnezeu
altfel decât prin mijlocirea celor cărora le vorbeşte
El, fie prin revelaţie supranaturală, fie prin locţiitori
care guvernează sub El şi în numele Lui, căci altfel
nu ştim dacă ne sunt acceptate convenţiile sau nu.
Aşadar, cei care Îi făgăduiesc ceva contrar vreunei
legi naturale făgăduiesc în zadar, căci este nedrept să
ţii o astfel de făgăduinţă. Iar dacă este ceva poruncit
de legea naturală, nu făgăduinţa, ci legea este cea
care îi leagă.
Conţinutul sau obiectul unei convenţii este întot-
deauna ceva supus deliberării (căci a face o convenţie
este un act de voinţă, adică un act, chiar ultimul act
al unei deliberări) şi este, prin urmare, întotdeauna
înţeles ca ceva care urmează să fie realizat şi pe care
cel care încheie convenţia consideră că poate să-l în-
deplinească.
33DESPRE OM ŞI SOCIETATE
Prin urmare, a promite ceva despre care se ştie
că este imposibil nu constituie o convenţie. Dar dacă
ceea ce a fost considerat anterior posibil se dovedeşte
mai apoi a fi imposibil, convenţia este validă şi obli-
gă, chiar dacă nu la lucrul însuşi, totuşi la valoarea
lui ; sau, dacă şi aceasta ar fi cu neputinţă, la străda-
nia sinceră de a înfăptui cât mai mult posibil. căci la
mai mult de atât niciun om nu poate fi obligat.
Oamenii sunt eliberaţi de convenţiile lor în două
moduri : prin îndeplinire sau prin scutire ; căci înde-
plinirea este sfârşitul firesc al obligaţiei, iar scutirea
este restituirea libertăţii, ea fiind o înapoiere a acelui
drept care făcea obiectul obligaţiei.
Convenţiile încheiate din teamă, în simpla stare
de natură, sunt obligatorii. De exemplu, dacă eu con-
vin să plătesc o răscumpărare sau să fac un serviciu
unui duşman în schimbul vieţii mele sunt legat prin
aceasta. Căci este un contract prin care unul primeş-
te beneficiul vieţii, iar celălalt urmează să primească
în schimb bani sau un serviciu ; şi, prin urmare, aco-
lo unde nicio altă lege nu interzice înfăptuirea (cum
ar fi în simpla stare de natură), convenţia este validă.
Aşadar, dacă prizonierii de război se angajează să-şi
plătească răscumpărarea, sunt obligaţi s-o facă ; iar
dacă un principe mai slab încheie, din teamă, o pace
34 Thomas Hobbes
dezavantajoasă cu unul mai puternic, este obligat s-o
ţină, dacă nu cumva (aşa cum s-a spus mai înainte)
apare un nou şi îndreptăţit motiv de teamă, care să-l
determine să reînceapă războiul. Şi chiar în comu-
nităţile politice*, dacă sunt forţat să mă răscumpăr
de la un tâlhar promiţându-i bani, sunt obligat să-i
plătesc, până când legea civilă mă eliberează de obli-
gaţie. Căci orice aş putea face în mod legitim fără
obligaţie aş putea să mă angajez în mod legitim să
fac printr-o convenţie încheiată din teamă ; şi nu pot
să încalc în mod legitim convenţia încheiată legitim.
O convenţie anterioară face ca una ulterioară
să fie nulă. Căci cineva care îşi trece astăzi dreptul
său unui alt om nu-l mai are pentru a-l trece mâi-
ne altcuiva ; prin urmare, promisiunea ulterioară nu
transferă niciun drept, ci este nulă.
O convenţie prin care mă leg să nu mă apăr de
forţă prin forţă este întotdeauna nulă. Căci, aşa cum
am arătat mai înainte, niciun om nu-şi poate transfe-
ra sau abandona dreptul de a se salva de la moarte,
vătămări şi întemniţare, a căror evitare este singurul
scop al renunţării la vreun drept ; prin urmare, pro-
misiunea de a nu rezista forţei nu transferă niciun
* Common-wealths, la Hobbes, termenul acoperă toate formele de organizare politică a unei comunităţi, el având acel sens larg în care anticii foloseau res publica. (N. tr.)
Dacă ți-a plăcut, intră pewww.elefant.ro/ebooks
descarcă volumul și citește mai departe!