| Date post: | 24-Dec-2015 |
| Category: |
Documents |
| Upload: | jorik-raileanu |
| View: | 14 times |
| Download: | 7 times |
M I N I S T E R U L E D U C A Ţ I E I A L R E P U B L I C I I M O L D O V A
INSTITUTUL DE ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINOLOGIE APLICATA
CATEDRA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI SECURITATE CRIMINOLOGICĂ
FACULTATEA DE DREPT
TEMA: Tipologia și clasificarea infractorilor.
Autor: Raileanu Gheorghe,
St. gr. 11.D.21.
Coordonator stiințific: Zosim Alexandru,
Conferenţial universitar
Chișinău - 2013
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI
PROBLEMELE TEORETICE ȘI METODOLOGICE
1.1. Conceptul personalităţii infractorului
1.2. Structura şi trăsăturile principale ale personalităţii infractorului
1.3.Clasificări şi tipologii ale infractorilor
CAPITOLUL II.FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI
2.1. Personalitatea infractorului - obiect de studiu al criminologiei
2.2.Formarea personalităţii infractorului- aspecte pedagogice şi psihologice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
I m p o r t a n ţ a a c e s t u i s t u d i u n u r e z i d ă î n s c o p u l d e i n f o r m a ţ i e
p s i h o l o g i c ă , s o c i o l o g i c ă s a u a x i o l o g i c ă a s u p r a p r o b l e m a t i c i i personalit
2
ăţii în contextul ştiinţelor contemporane despre om. Justificarea reală rezultă din
faptul că într-o viziune strict ştiinţifică asupra temei noastre – desigur defactură
interdisciplinară – personalitatea umană este locul de confluenţă a tuturor disciplinelor
care concură la rezolvarea problemei infracţionalităţii.
Acest adevăr nuare numai o legitimitate teoretică, ci din contră îşi revendică poziţia de
cheie de boltă, a complexului proces de reeducare, recuperare şi integrare socio-profesională a
infractorului.
Problematica personalităţii umane abordată multidisciplinar cunoaşte un interes
deosebit în cercetările teoretice şi aplicative din numeroase domenii ştiinţifice şi
practice, inclusiv în ce priveşte personalitatea infractorului.
O vastă literatură de specialitate relevă convingător eforturile care se fac în
a c e s t d o m e n i u s p r e î n ţ e l e g e r e a c â t m a i p r o f u n d ă ş i m a i
c u p r i n z ă t o a r e a comportamentului antisocial la infractor. Ideea după care nu ne preocupă
infractorul, ci omul - în esenţă personalitatea acestuia supusă transformării în scopul
recuperării acelui care a încălcat legile pentru a fi redat societăţii ca element util –
devine vitală în cazul lor infractorii care – aflându-se încă în faza de formare – sunt
mult mai receptivi, mai sensibili la acţiunile factorilor de mediu social.
Î n a c e e a ş i m ă s u r ă p o t a v e a i n f l u e n ţ ă e x p e r i e n ţ e l e n e g a t i v e c u
r e p e r c u s i u n i u n e o r i d e s t u l d e t â r z i i . În esenţă ambele a spec t e î n t ă r e sc
i deea că t r ebu i e s ă ne p r eocupe ma i mu l t c eea ce va deven i infractorul (viitorul
lui) decât ceea ce acesta a făcut (faptele comise).
Este, de altfel, perspectiva prin prisma căreia poate fi remarcată importanţa pe care
o reprezintă personalitatea infractorului pentru toţi cei care au preocupări în sfera
reeducării, reintegrării sociale şi implicit a prevenirii, inclusiv pentru comunitate.
Activitatea de exploatare şi cunoaştere a personalităţii infractorului poate să asigure
după părerea noastră, atât remodelarea fiecărui conform naturii sale, în funcţie de
vocaţia şi posibilităţile de care dispune, cât şi organizarea unui cadru şi mediu
pedagogic apte să răspundă permanent la nevoile de adaptare a infractoruluila munca şi
viaţa socială reală, numai dacă această activitate educativă este integratăşi ţine seama de
procesele de modernizare şi perfecţionare ce au loc în viaţa reală.
3
În alt mod proiectele cu privire la viitorul miorului ar putea intra în contradicţii cucerinţele
şi exigenţele societăţii faţă de infractor, ceea ce s-ar traduce până la urmăîn eşecuri pe
linia reintegrării sociale a acestuia şi implicit a prevenirii săvârşirii de fapte antisociale.
Desprindem de pe acum o anumită concluzie care poate fi redată schemat în trei
aspecte :
- studiul personalităţii infractorului apare în primul rând, ca o introducere asubiectului în
munca de reeducare ţinând seama şi de calitatea sa de obiectal acestui proces.
- in al doilea rând, o astfel de activitate se configurează ca o
modalitate practică de optimizare a acţiunilor educative, de menţinere permanentă,
cualte cuvinte a acestora, la nivelul cerinţelor reale de recuperare socială
ainfractorului.
Şi, în fine, dar nu în ultimul rând ca importanţă, prin studiul personalităţiiajungem la
cauzele interne (directe) ale delincvenţei – factorii ce pot lămuri în mare măsură
angajarea unui infractor în acte antisociale.
Aşadar, nu vom putea să ne referim niciodată la o reeducare reală fără să
cunoaştem „materia primă” supusă acestui proces – personalitatea infractorului şi c a u r mare
n i c i l a o o rg an i za r e j ud i c i oa să ş i e f i c i e n t ă a a c ţ i un i l o r ed uca t i ve ; asemenea
activităţi nici nu şi-ar avea rostul dacă fapta penală săvârşită nu ar reflecta nemijlocit
persoana infractorului – aşa cum orice faptă omenească îl reflectă pe autorul ei.
CAPITOLUL I
4
CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI.
PROBLEMELE TEORETICE ȘI METODOLOGICE
1.1. Conceptul personalităţii infractorului
Personalitatea infractorujui_este unul din componentele principale ale obiectului ce studiază
personalitatea infractorului din perspectiva relevării rolului ei în etiologia actului infracţional şi
utilizării posibilităţilor de influenţare asupra acesteia pentru a nu admite repetarea acţiunilor
infracţionale. Din punctul de vedere al criminologiei anume personalitatea infractorului poartă în
sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, este veriga principală a întregului mecanism al
comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de comporta-
ment trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.
Criminologia caută să dea răspuns la următoarele întrebări:
1) ce este personalitatea infractorului;
2) există ea oare; 3) care sunt particularităţile ei şi de ce, spre deosebire de alţii, adoptă
modelul comportamentului criminal;
4) care este rolul ei la comiterea infracţiunii;
5) cum trebuie să se influenţeze asupra ei pentru a nu mai admite manifestări infracţionale.
Criminologii ruşi definesc personalitatea infractorului pornind de la conceptul filozofic de
personalitate umană. Conform acestei opinii, conceptul de personalitate umană fixează numai
trăsăturile ei sociale. Aşadar, personalitatea umană este imaginea socială a individualui.
Kuzneţova afirmă că personalitatea umană este sistemul trăsăturilor, proprietăţilor şi
calităţilor sociale şi psihice ale subiectului relaţiilor sociale şi este constituită din trei
componente sau subsisteme:
1) statutul social al personalităţii (apartenenţa persoanei la un anumit grup social, grup social-
democrafic: sexul, vîrsta, studiile, starea civilă, etnia etc);
2) rolul personalităţii;
3) caracteristica moral-psiholgjcă reflectă atitudinea personalităţii faţă de valorile sociale şi
funcţiile sociale exercitate.
4) Cele mai stabile atitudini ale persoanei creează sistemul de valori sau interese şi motivaţia
comportamentului acesteia în literatura criminologică română personalitatea umană este
examinată într-o accepţiune largă ca unitate bio-psiho-socială. Astfel, afirmîndu-se că
5
adaptarea la lume şi societate a fiinţei umane depinde într-o măsură importantă de
componenta biologică a individului şi este operată de sistemul nervos central. Prin natura lor
preponderent biologică se caracterizează astfel de componente ale personalităţii ca:
aptitudinile, temperamentul şi caracterul475. Aşadar, personalitatea umană este şi o consecinţă
a eredităţii.
Personalitatea infractorului este un produs al procesului de socializare în care are loc
învăţarea şi asimilarea de către individ a valorilor, normelor, dispoziţiilor, modelelor de
conduită caracteristice societăţii respective, comunităţii sau grupului social. Socializarea poate
fi pozitivă sau negativă.
Procesul de formare a personalităţii este un proces interacţionist şi nu se desfăşoară sub
influenţa unilaterală a factorilor sociali. Aşadar, personalitatea este o consecinţă a interacţiunii
dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii endogeni)
şi ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).
Relaţiile sociale formează decisiv personalitatea individuală creînd atît imaginea ei socială
generală, cît şi proprietăţile şi trăsăturile ei moral-psi-hologice (viziunile, convingerile,
orientările valorice, aşteptările, proprietăţile intelective şi volitive).
Ansamblul respectiv de proprietăţi şi trăsături caracterizează personalitatea infractorului şi
determină comportamentul infracţional al acesteia.
1.2. Structura şi trăsăturile principale ale personalităţii infractorului
În literatura criminologică se menţionează că personalitatea infractorului, ca şi oricare altă
personalitate, reprezintă un fenomen unitar, şi complex. Comportamentul, activitatea
infracţională sunt un produs al funcţionării şi interacţiunii acestor caracteristici.
De aceea, în principiu, este necesară o cercetare complexă a personalităţii infractorului cu
participarea specialiştilor din diferite domenii de cunoaştere, fiindcă anume ea poate să ofere un
răspuns deplin la întrebarea care trăsături ale personalităţii determină comportamentul
infracţional şi care sunt izvoarele apariţiei acestor particularităţi. Totodată, nu se exclude şi un
studiu mai restrîns al personalităţii infractorului, realizat de specialistul-criminolog.
Acest studiu presupune relevarea şi analiza acelor caracteristici ale personalităţii care
interacţionînd cu condiţiile mediului social, generează comportamentul infracţional. Aşadar, este
6
nevoie a preciza, care ar fi totuşi obiectul de cercetare al criminologiei privind personalitatea
infractorului.
Pentru determinarea şi detalizarea acestui obiect, în literatura criminologică este utilizat
conceptul de structură a personalităţii infractorului. în monografia colectivă "Licinosti
prestupnica", 1975 (Personalitatea infractorului) se menţionează: "La examinarea structurii
personalităţii infractorului apar astfel de întrebări: din ce este constituită personalitatea
infractorului; care anume trăsături, însuşiri ale delincventului formează în ansamblu noţiunea de
personalitate a infractorului; cum se grupează (clasifică) trăsăturile ce constituie personalitatea
infractorului". în continuare se afirmă că structura personalităţii infractorului reflectă nu numai
diversitatea trăsăturilor care o constituie, dar şi rolul diferit al acestora în etiologia
comportamentului infracţional, precum şi interconexiunea şi interacţiunea trăsăturilor respective.
Deci, structura personalităţii infractorului reflectă un ansamblu de trăsături ale acesteia care
permite a releva raporturile, sistemele şi lanţurile cauzale ale infracţiunii şi criminalităţii.
În literatura de specialitate se operează frecvent cu conceptul de caracteristică criminologică a
personalităţii infractorului, care, de fapt, are acelaşi conţinut ca şi conceptul de structură a
personalităţii infractorului.
Considerăm noţiunea de caracteristică criminologică a personalităţii infractorului mai reuşită,
deoarece corespunde mai exact conţinutului acesteia - stabilirea trăsăturilor personalităţii ce au
importanţă criminologică şi care urmează a fi analizate în procesul studiului ştiinţific.
Caracteristica criminologică a personalităţii infractorului reprezintă sistemul de trăsături
ce caracterizează persoana care a comis o infracţiune sau alta, diferitele laturi şi manifestări ale
existenţei sociale şi practicii de viaţă ale acesteia, şi care direct sau indirect sunt legate de
comportamentul antisocial al individului, generează sau favorizează comiterea infracţiunii ori ne
ajută să înţelegem cauzele săvîrşirii acesteia.
În literatura de specialitate sunt evidenţiate, de regulă, sase grupuridetrăsături principale ale
personalităţii infractorului .
1) trăsături social-demogjafice - sexul, vîrsta, etnia, apartenenţa la populaţia rurală sau
urbană, etc;
2) trăsături juridico-penale - prezenta antecedentelor penale, recidivist deosebit de periculos;
3) trăsături sociale – cetăţenia,profesia, grupul social, starea civilă;
4) trăsături etic-morale-faţădereligie;
7
5) trăsături psihologice— necesităţile deformate, interesele negative şi motivaţia criminogenă,
dezvoltarea denaturată a sistemului de valori etc;
6) trăsături biologice (anatomice şi fiziologice) - prezenţa diferitelor patologii, disfuncţii,
dereglări, deficienţe ale statutului fizic, etc.
Raportul dintre social şi biologic în structura personalităţii infractorului
Pe parcursul evoluţiei criminologiei ca ştiinţă rolul factorilor biologici în sistemul de
determinante criminogene a fost abordat în mod diferit: de la o supraapreciere pînă la o
subapreciere şi chiar ignorarea absolută a acestora.
1. Componentul biologic în structura fiinţei umane este premisa materială în dezvoltarea
esenţei ei sociale. Personalitatea este consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura
biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali. Anume componentul biologic este acea
bază care determină individualitatea personalităţii. Structura psihologică a individului nu poate fi
înţeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în
care ea se integrează.
2. Individul psihic bolnav, iresponsabil nu este capabil a percepe programul social şi deci nu
poate fi considerat "personalitate a infractorului". De aceea, aceşti indivizi săvrrşesc acţiuni
socialmente-periculoase dar nu infracţiuni.
3. Particularităţile biologice ereditare nu pot fi cauze ale comportamentului infracţional.
Comportamentul respectiv este generat de însuşirile şi calităţile moral-psihologice ale
personalităţii infractorului dobîndite în procesul de socializare.
4. Particularităţile biologice ale fiinţei umane sunt acele condiţii care favorizează perceperea
de către individ a programului social şi influenţează asupra comportamentului infracţional
înlesnind sau stimulînd acţiunea orientărilor criminogene ale personalităţii. Ele reduc rezistenţa
persoanelor în raport cu impactul situaţiilor, inclusiv a celor de conflict; creează obstacole în
dezvoltarea trăsăturilor social-utile ale personalităţii, în special în adaptarea ei la condiţiile
mediului extern; uşurează săvîrşirea unor acţiuni întîmplătoare, inclusiv ilicite.
In variantele moderne ale orientării biologice în criminologie, interacţiunea dintre
componenta biologică şi comportamentul ei funcţional ia în consideraţie progresele semnificative
care au avut loc în genetica, biochi-mia sistemului nervos, neurofiziologie, endocrinologie etc.
O direcţie importantă în domeniul cercetării impactului factorilor biologici asupra
comportamentului infracţional este studierea cazurilor cînd infractorii au anumite anomalii fizice
sau psihice care influenţează conduita lor criminală. Ele trebuie luate în considerare în procesul
8
de profilaxie şi la estimarea gradului de pericol social al personalităţii infractorului. Din
anomaliile psihice care nu exclud responsabilitatea subiectului fac parte: psihopatia, alcoolismul,
nareomania,' debilitatea mintală, traumele sistemului nervos central etc. De regulă, aceste
anomalii sunt dobîndite, dar nu trebuie de exclus nici caracterul lor ereditar. Astfel, s-a confirmat
că alcoolismul, nareomania, psihopatia sunt determinate de dereglările de cromozomi,
particularităţile sistemului nervos, dereglările metabolismului de substanţe etc.
Dereglările biologice respective sub impacml negativ al mediului extern pot genera psihopatizarea
personalităţii. Această personalitate psihopată, în continuare, sub impactul negativ al condiţiilor de
educare şi comunicare poate să se criminalizeze, mai ales în direcţia infracţionalismului de violenţă.
1.3. Clasificări şi tipologii ale infractorilor
Criminalii nu reprezintă o masă de oameni uniformă, ci, după cum se constată din
practică,sunt de o mare varietate şi diversitate. Fiecare criminal este unic în felul său, fiind
constituit dintr-un şir de trăsături fiziologice, psihologice şi sociale, care nu se repetă întocmai la
cei lalţi criminali. De aici, cercetarea ştiinţifică şi clasificarea infractorilor este dificilă, fiindcă,
operîndu-se cu o masă neuniformă şi heterogenă de indivizi, nu se pot trage concluzii generale
referitoarela cauzele şi condiţiile criminalităţii.
Personalitatea este un rezultat al relaţiilor sociale. Ea îndeplineşte un sistem de funcţii,
caredetermină şirul relaţiilor sociale. Comportamentul personalităţii este determinat de
factoriisociali, economici, politici, psihologici şi psihici, aceştia aflîndu-se în legătură strînsă cu
statutulşi rolul individului în viaţa de toate zilele.
Din această cauză, majoritatea cercetătorilor şi criminologilor, încă din cele mai vechi
timpuri, au stabilit că indivizii umani pot fi uniţi în anumite clase sau grupuri în funcţie
de posedarea unor trăsături comune de natură biologică sau socială. Aşa a apărut noţiunea de tip,
tipuri de criminali sau tipologii criminale. Dar nici o tipologie clasică sau contemporană
nureuşeşte să întrunească toată varietatea personalităţilor umane, noţiunea de
„tip” fiind unconstruct mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realităţii sociale,
servind dreptetaloane a căror cunoaştere ne poate oferi o înţelegere şi o tratare
a comportamentului individuluistudiat.
Ştiinţa criminologică confruntîndu-se cu aceste probleme a recurs la ştiinţa tipologiei,„care se
ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac”, cu descrierea tipurilor şi
9
metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această ştiinţă preconizează existenţa unor grupe
de persoane, a unor categorii de criminali cu trăsături asemănătoare. Persoanele cu astfel de
trăsături alcătuiesc şi aparţin aceluiaşi tip, formînd un model care le reprezintă. În acest mod,
tipul este un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toţi cei care au asemenea trăsături şi fac
parte din acelaşi grup sau categorie.
La baza tipologiei personalităţii infracţionale trebuie să fie puse, neapărat, particularităţile
psihologice: atitudinile, scopurile, motivaţia etc.
Clasificarea infractorilor
Criteriul clasificării variază după concepţia despre geneza criminalităţii. Astfel poate fiutilizat
criteriul antropologic, psihologic, sociologic etc. Printre primele clasificări o
enumerăm pe cea a lui Lombroso,care studiază caracterele fiziologice şi psihice ale criminalilor,
arătînd punctele de asemănare şi de deosebire dintre ele.
Aşa, Lombroso clasifică criminalii în:
1) criminali născuţi;
2) nebuni morali;
3) criminali epileptici (epileptoizi);
4) criminali pasionali;
5) criminali nebuni (la această categorie se mai axează criminalii alcoolici, criminalii isterici şi
criminalii seminebuni sau matoizi);
6) criminali de ocazie;
7) criminali de obicei;
8) criminali latenţi.
După Lombroso, Enrico Ferri a dovedit şi a impus teza necesităţii clasificării infractorilor.
Numai în baza criticilor lui Ferri, Lombroso a admis ideea clasificării.
Ferri îi clasifica pe criminali în cinci categorii: criminalii nebuni sau alienaţi (autorul susţine că
responsabilitatea socială este singurul criteriu care trebuie să existe pentru toţi criminalii,
inclusiv şi pentru alienaţi; criminalii alienaţise disting de criminalii născuţi şi nebunii morali,
găsind printre primii diferite forme de alienaremintală; aceştia ar fi indivizii atinşi de mania
10
persecuţiei, certei, cleptomaniei, piromaniei etc.,care comit fără motiv crime foarte fioroase, ca
sergentul Bertrand, ce a dezgropat 18 cadavre, cucare şi-a satisfăcut poftele sexuale şi apoi le-a
tăiat cu sabia);
2) criminalii născuţi sau instinctivi (sunt sălbatici, brutali, vicleni şi leneşi, care nu fac nici o
deosebire între crimă în general şi o meserie; pentru aceştia pedeapsa nu are efect, ei considerînd
închisoarea ca un risc natural al profesiei lor; în închisoare nu suferă, simţindu-se ca un pictor în
atelierul său, gîndindu-se la o nouă „operă”; au tendinţe ereditare la crimă);
3) criminalii de obicei (se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul delict, aproape
în exclusivitate contra proprietăţii şi pe care închisoarea îi corupe moral şi fizic, producîndu-le
obiceiul cronic de a repeta crima; la formarea criminalilor de obicei contribuie şi societatea, care
nu le întinde o mînă de ajutor, ca să-i ajute la regăsirea locului în societate, ci, abandonîndu-i, le
aplică măsuri poliţieneşti şi judiciare aspre);
4) criminalii din pasiune (sunt rari şi comit aproape totdeauna crime contra persoanelor; sunt de
un temperament sanguin, de o sensibilitate exagerată, comiţînd crime mai ales în tinereţe; mînia,
onoarea lezată sunt cele mai frecvente mobile ale crimelor lor; comit crima nu cu premeditate, ci
pe faţă şi în accesul pasiunii);
5) criminalii de ocazie (se deosebesc de criminalii născuţi prin aceea că la ultimii impulsurile
exterioare nu au o forţă determinantă; criminalii de ocazie la determinarea crimeisunt influenţaţi
de ocazie, întîmplare, care dezvoltă tendinţele criminale).
Pe aceeaşi linie de cercetare, în istoria criminologiei s-a înscris şi clasificarea luiR.Garofalo, care
a întrodus criteriul anomaliei morale. În viziunea autorului există, că şi la Ferri,cinci categorii de
criminali „adevăraţi”, adică cei care comit delicte naturale:
1) criminali asasini sau tipici (definiţi ca nişte monştri în ordinea morală, avănd caractere
comune cu sălbaticii, lipsiţi de instinctul bunăvoinţei sau milei);
2) criminali violenţi;
3) criminali improbi;
4) criminali cinici;
5) criminali convenţionali sau „revoltaţii” (crimele acestora constau în nesupunerea faţă de lege).
11
La rîndul său, A. Lacassagne distinge:
1) criminali de sentiment sau de instinct (sunt incorigibili, fiind determinaţi la crimă detendinţele
ereditare, obişnuinţă sau viciu);
2) criminali de acţiune sau de ocazie (numiţi şi pasionali);
3) criminali de gîndire sau frontali (printre aceştia se înscriu şi criminalii alienaţi).
La baza acestei clasificări, Lacassagne pune ideea că viaţa cerebrală se manifestă în trei forme:
omul iubeşte, gîndeşte şi lucrează. De aici vine şi distincţia între oameni: la unii predomină
sentimentele, la alţii inteligenţa, la a treia categorie activitatea.
G. Tard susţine şi el că criminalii trebuie clasificaţi, însă după criteriul sociologic.
Astfel,distinge:
1)criminali urbani;
2)criminali rurali;
3)criminali asasini;
4)criminali violenţi.
Dintre criminilogii români se evidenţiază I. Tanoviceanu,care acceptă trei categorii de infractori:
1) infractori născuţi;
2) infractori de ocazie;
3) infractori de obicei.
Această clasificare corespunde celor trei tipuri de cauze cu influenţă puternică asupra voinţei:
a) natura omului sau ereditatea îl face pe infractor născut;
b) educaţia rea sau o serie de împrejurări rele dau naştere infractorului de obicei;
c) circumstanţele exterioare, ce influenţează apariţia infractorilor de ocazie şi de obicei.
În psihologia şi criminologia modernă, tipologia personalităţii infracţionale ţine cont de
uncerc mai larg de criterii.
12
Prima divizare ţine de:
1) gradul de conştientizare şi dirijare psihică a comportamentului, unde se disting infractorii
normali şi infractorii anormali.
Infractorii normali nu sunt afectaţi de patologii psihice, crima fiind conştientizată. Astfel, fiind
conştienţi de caracterul antisocial al comportamentului lor, aceşti infractori au la bază motive
egoiste, de regulă cupidante, comiţînd furturi, delapidări, infracţiuni economice, etc.
Infractorii anormali posedă dereglări psihice de diversă natură, patologii care nu le permit o
conştientizare deplină şi adecvată a acţiunilor, comportamentelor.
2) A doua divizare se face în funcţie de tendinţa de repetare a infracţiunilor, unde distingem
infractori recidivişti şi infractori ne recidivişti . Infractorii ne recidivişti mai pot fi numiţi şi
infractori primari, care nu repetă comportamentul criminal.
3) A treia divizare se face în funcţie de gradul de pregătire infracţională. Aici evidenţiem două
tipuri:
a) infractori ocazionali sau situaţionali;
b) infractori de carieră.
Infractorii ocazionali sau situaţionali sunt indivizii care au comis infracţiuni în virtutea unor
circumstanţe deosebite (de ordin material, afectiv, etc). Pentru ei crima este un
fenomencontradictoriu modului obişnuit de comportament.
Infractorii de carieră sunt orientaţi spre un mod de viaţă antisocial, crima devenind omeserie,
un mod de viaţă. Printre trăsăturile lor definitorii se în scriu:
a) crima este principalul mijloc de asigurare materială;
b) recurgerea la violenţa fizică are loc doar în situaţii extremale;
c) sunt conştienţi de perspectiva privării de libertate;
d) în detenţie continuă să-şi perfecţioneze deprinderile criminale etc.
În criminologia română, una dintre cele mai interesante încercări de elaborare a
tipologieiinfractorilor îi aparţine criminologului Ion Oancea, care a unit formele de tipologie
propuse de E. Seelig şi J. Pinatel, definind următoarele tipuri de criminali:
1) criminalul agresiv (violent);13
2) criminalul achizitiv;
3) criminalul caracterial ;
4) criminalul lipsit de frîne sexuale;
5) criminalul profesional ;
6) criminalul ocazional ;
7) criminalul debil mintal ;
8) criminalul recidivist ;
9) criminalul ideologic (politic);
10) criminalul alienat .
Criminalul agresiv (violent) se caracterizează prin emotivitate puternică, însoţită de
descărcări reactive ce se manifestă prin acte de violenţă. El este lipsit de sentimentele de milă şi
compasiune faţă de alţi oameni, manifestînd doar duşmănie şi ostilitate. În cazul unei puteri
fizice slabe, comite acte de agresivitate verbală, manifestate prin insulte, calomnii, ameninţări
etc. Cînd individul are o construcţie corporală puternică, atletă, atunci agresivitatea se
manifestăşi prin utilizarea forţei fizice, în formă de vătămări ale integrităţii corporale, chiar cu
utilizareaarmelor reci şi a altor obiecte (bastoane, vergi de metal, pietre, etc.). De regulă sunt
cunoscuţi înmicrogrupul lor social ca oameni certăreţi, agresivi, bătăuşi, manifestîndu-se subit,
spontan, fărămotive întemeiate.
Criminalul achizitiv este caracterizat prin tendinţa de luare,strîngere, achiziţionare de
bunuri şi valori materiale în scop personal: de cîştig, de întreţinere, de îmbogăţire etc. Aceastaest
e o tendinţă comună animalelor şi oamenilor, avînd un substrat biologic. Dar, la oamenii cinstiţi,
necriminali, această tendinţă are anumite limite, care lipsesc la criminalul achizitiv.
Criminalul caracterial posedă nişte tulburări caracteriale, care îl plasează în seria de treceri de
la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic. Exemple sunt cele
exprimate în comportările omului încăpăţînat, ale omului stăpînit de vicii, pasiuni şi
pervesiuni, pe care nu le poate stăpîni. În aceste cazuri, o primă caracteristică constă în aceea
că o anumitătendinţă se dezvoltă în mod pronunţat şi domină întreaga persoană, iar voinţa şi
controlul de sinenu le pot stăpîni.
14
Criminalul lipsit de frîne sexuale comite infracţiuni legate de viaţa sexuală: violul, perversiuni
sexuale faţă de minori etc. Viaţa sexuală este legată de instinctul sexual, care vizează raporturi
sexuale între persoane de diferit sex şi care este o necesitate fiziologică, firească, normală şi
permisă. Ea este permisă pe baza liberului consimţămînt. Cînd se încalcă aceste interdicţii,
individul devine criminal prin lipsă de frîne sexuale.
Criminalul profesional săvîrşeşte infracţiuni în mod sistematic în scopul cîştigării resurselor de
viaţă şi trai. Criminalii profesionali pot fi pasivi (nu muncesc şi nu-şi cîştigă existenţa din muncă,
ci doar din infracţiuni) şi activi (îşi cîştigă existenţa din infracţiuni complexe, organizate: trafic
de fiinţe umane, falsificare de bani, furturi prin efracţie etc.).
Criminalul ocazional comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali, speciali.
Exemplul minorului, care, lăsîndu-se antrenat de alţii, comite un furt. De regulă, pînă la
comiterea unei crime au o conduită bună, nu recidivează şi comit fapta numai datorită unei
împrejurări, ocazii sau situaţii exterioare. Dar, nu toţi cei care se găsesc într-o împrejurare critică
comit infracţiuni; unii rezistă şi se pot stăpîni. De aici apare dilema: ocazia dă naştere hoţului
(adică factorii externi sunt decisivi) sau ocazia îl descoperă pe hoţ (factorii interni sunt decisivi).
Majoritatea cercetătorilor susţin căîn cazul criminalului ocazional poate să fie şi o contribuţie a
unor factori interni, dar factorii externi sunt, totuşi, predominanţi. Sunt anumite situaţii,
împrejurări excepţionale care pot împinge la crimă şi pe un om care, în alte împrejurări, n-ar
comite fapta.
Criminalul debil mintal posedă un şir de trăsături specifice:
a) are nişte limite restrînse de a ţine seama de alţi oameni şi de reacţia acestora; nu prevedecă
alţii pot gîndi mai bine, mai promt, motiv pentru care el nu se poate adapta, neagă realitatea şi
nu-şi dă seama că alţii ştiu şi înţeleg mai mult;
b) nu are capacitate de prevedere asupra săvîrşirii crimei; posedînd un orizont temporal, nu
prevede exact consecinţele mai îndepărtate ale faptelor sale;
c) are o gîndire concretă, dar infantilă, descurcîndu-se greu în activitatea sa şi avînd nevoiede
sprijin.
Debilitatea mintală poate fi:
1) gravă, compusă din idioţi şi imbecili, cu un coeficient de inteligenţă pînă la 50, adicăegal cu
nivelul de inteligenţă al unui copil pînă la 10 ani;
15
2) uşoară, în care se înscriu mărginiţii şi submediocrii, cu un coeficient de inteligenţă pînăla 90,
aproape de inteligenţa normală.
Criminalul ideologic sau politic este individul care, avînd anumite idei şi convingeri politice,
ştiinţifice ori religioase, comite, datorită acestor idei, fapte penale. De regulă, criminalul politic
este un militant care propagă şi luptă pentru anumite reforme şi schimbări sociale. După,
scopurile urmărite, criminalul politic se deosebeşte de criminalul de drept comun.
Experienţaistorică arată că mulţi luptători, consideraţi la un moment dat ca duşmani şi criminali,
pedepsiţiîn lagăre şi temniţe, mai apoi au fost consideraţi ca eroi şi aplaudaţi de popor. Dar, nu
seconsideră criminali politici cei care însoţesc această luptă cu asasinate, deturnări de
avioane,catastrofe etc., adică persoanele care comit acte de terorism.
Criminalul alienat este persoana iresponsabilă, anormală, bolnavă psihic sau alienată. Cutoate
că, din punct de vedere juridico-penal ele nu poartă răspundere penală şi nu li se pot aplica
pedepse penale, acestora li se aplică măsuri de siguranţă, cu caracter medical. Din punct deveder
e criminologic, criminalul alienat prezintă anumit interes pentru cercetarea ştiinţifică şianume,
datele privind felurile, categoriile şi trăsăturile caracteristice alienaţilor sunt necesare a
ficunoscute. De regulă, comit crime pe neaşteptate, prin surprindere; multe crime sunt
brutale,crude, fără explicaţii, absurde şi de neînţeles.
În sfîrşit, o ultimă încercare de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparţine criminologului şi
psihologului american Lewis Yablonski, care a folosit drept criteriu de clasificare trăsăturile de
personalitate a individului, evidenţiind patru tipologii:
1) infractorii socializaţi, devin criminali în rezultatul impactului cu mediul social, de lacare
preiau valorile negative. Înclinaţia antisocială a acestor criminali este un rezultat al imităriişi
influenţei microgrupului social, în care predomină valorile negative.
2) Infractorii nevrotici, parţial conştienţi de maladia lor şi critici faţă de aceasta. Nervoza este o
tulburare mintală minoră, după cum am arătat în una din secţiunile anterioare, o stare patologică
de limită care apare în cazul unei suprasolicitări nervoase, al necazurilor şi insatisfacţiilor
repetate cu caracter personal, familial sau profesional. Dirijaţi de anxietate, emotivitate etc.,
nevroticii pot comite crime de tipul cleptomaniei, piromaniei etc. Totuşi,nevrozele nu
diminuează posibilitatea de auto conştientizare a acţiunilor, afectînd doar comportamentul.
3) Infractorii psihotici sunt indivizi instabili, impulsivi şi dificili, al căror comportament face să
sufere mai ales anturajul lor; in adaptaţi social ei au adesea de-a face cu justiţia. Infractorii
16
psihotici prezintă o periculozitate socială sporită, fiind foarte agresivi, violenţi, cruzi. Unii autori
disting cîteva forme de psihopatii:
-psihopaţi psihastenici (tensionaţi, reactivi, anxioşi);
-psihopaţi explozivi (iritabili, violenţi, conflictuali, brutali în comunicare, pasionaţi de jocurile de
hazard, destrăbălare sau perversiune sexuală, beţii etc.);
-psihopaţi isterici (demonstrativi, nesinceri);
-psihopaţi paranoidali (orgolioşi, suspicioşi).
4) infractorii sociopaţi pot cauza daune morale, materiale şi chiar fizice, fără de a resimţi vreo
anxietate sau un sentiment al vinovăţiei. Sociopatia se manifestă prin egocentrism, lipsa
decompasiune faţă de alţi oameni sau o compasiune limitată. De regulă, infractorii sociopaţi sunt
sănătoşi din punct de vedere psihic, calmi, nesinceri, instabili etc. Printre deficienţele
de caracter ale acestora se înscriu: lipsa remuşcărilor, a fricii, afectivitatea săracă, indiferenţă în
relaţiile interpersonale, comportament bizar şi neprevăzut etc.
În spectrul tipologiilor infracţionale se înscriu şi clasificările, efectuate în legislaţiile
penalenaţionale. Aşa, conform Codului Penal al Republicii Moldova distingem:
1) infractori periculoşi, care au comis infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de
grave, săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul pejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii,
precum şi de urmările ei prejudiciabile.
2) infractori ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi dădeau seama
decaracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, dar considerau în mod uşuratic că ele
vor putea fi evitate.
3) Infractori responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
4) Infractori iresponsabili sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama de acţiunile
oriinacţiunile lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei
tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.
17
CAPITOLUL II
FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI
2.1. Personalitatea infractorului - obiect de studiu al criminologiei
Cercetarea complexa a fenomenului infractional, sub toate aspectele sale, deschide largi
perspective explicatiei stiintifice a mecanismelor si factorilor cu rol favorizant, permitand o
fundamentare realista a masurilor generale si speciale orientate catre prevenirea si combaterea
manifestarilor antisociale.
Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersecteaza, in cadrul duelului judiciar,
functiile acuzarii si apararii pentru ca, in ultima instanta, pedeapsa este impusa infractorului, iar
efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate. Elementele pozitive ale personalitatii vor
putea conduce spre o pedeapsa mai usoara, pe cand cele negative vor trebui infrante printr-o
pede 424g62e apsa mai aspra. Exista si situatii in care pedepsele sunt insuficiente, acestea
generand, de obicei, fenomenul recidivei sau al obisnuintei infractionale, carora societatea nu le-
a gasit remedii propice.
Conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe adevar, stiinta si
dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a infractorului. De aceea justitia isi
racordeaza activitatea la serviciile psihologiei judiciare.
Factorii externi nu actioneaza direct, nemijlocit si univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularitatilor sale individuale, particularitati ale caror radacini se afla in mica masura in
elementele innascute ale personalitatii si in cea mai mare masura in antecedentele sale, in istoria
personala. Toate acestea ii determina un anumit tip de comportament disfunctional, un anumit
mod de a actiona si reactiona in spatiul psihologic, in modul de a rezolva situatiile conflictuale
care apar mereu in acest spatiu.
Infractorul se prezinta ca o personalitate deformata ceea ce ii permite comiterea unor actiuni
atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare
sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii in
care traieste. Pe aceasta baza se incearca sa fie puse in evidenta atat personalitatea infractorului,
18
cat si mecanismele interne (mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul
infractional ca atare (Banciu, 1992).
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularitatilor psihologice, s-a
reusit sa se stabileasca anumite caracteristici comune care se regasesc la majoritatea celor care
incalca in mod frecvent legea:
Înadaptarea socială.
Este evident ca orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptatii, cei
greu educabili, de unde se recruteaza intotdeauna deviantii, sunt elemente a caror educatie s-a
realizat in conditii neprielnice si in mod nesatisfacator. Anamnezele facute infractorilor arata ca,
in majoritatea cazurilor, acestia provin din familii dezorganizate (parinti decedati, divortati,
infractori, alcoolici etc.) unde nu exista conditii, pricepere sau preocupare necesara educarii
copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al parintilor nu estesuficient de ridicat, unde nu se da
atentia cuvenita normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptari sociale.
Atitudinile antisociale care rezulta din influenta necorespunzatoare a mediului duc la
inradacinarea unor deprinderi negative care, in diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate,
conducand la devianta si apoi la infractiune.
Actiunea infractionala reprezinta etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o
reactie atipica.
Duplicitatea comportamentului.
Constient de caracterul socialmente distructiv al actului infractional, infractorul lucreaza in
taina, observa, planuieste si executa totul ferit de ochii oamenilor, in general si ai autoritatilor in
special.Reprezentand o dominanta puternica a personalitatii, duplicitatea infractorului este a
doua lui natura, care nu se mascheaza numai in perioada in care comite fapta infractionala, ci tot
timpul. El joaca rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupari de o alta natura decat cele
ale “specialitatii” infractionale. Acest “joc” artificial ii denatureaza actele si faptele cotidiene,
facandu-l usor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tainuirii, a “vietii duble”, ii
formeaza infractorului deprinderi care il izoleaza tot mai mult de societate, de aspectul normal al
vietii.
Imaturitatea intelectuala. Aceasta consta in incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen
lung consecintele actiunii sale antisociale. Exista ipoteza ca infractorul este strict limitat la
prezent, acordand o mica importanta viitorului. Arbuthnot (1987) concluzioneaza faptul ca
19
acesta este centrat pe prezent si nu discrimineaza cert delincventa de nondelincventa.
Imaturitatea intelectuala nu se suprapune cu rata scazuta a coeficientului de inteligenta (Q.I.), ci
inseamna o capacitate redusa de a stabili un raport rational intre pierderi si castiguri in
proiectarea si efectuarea unui act infractional, trecerea la comiterea infractiunii efectuandu-se in
conditiile unei prudente minime fata de pragurile de toleranta a conduitelor in fapt (Bogdan &
colab., 1983).
Imaturitatea afectiva. Consta in decalajul persistent intre procesele cognitive si afective, in
favoarea celor din urma. Datorita dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectiva duce la o
rigiditate psihica, la reactii disproportionate, predominand principiul placerii inraport cu cel al
realitatii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plans, crize etc.) pentru
obtinerea unor placeri imediate, minore si uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventa
fata de problemele reale si importante, este lipsit de o pozitie critica si autocritica autentica, este
nerealist, instabil emotional.Imaturitatea afectiva asociata cu imaturitatea intelectuala predispune
infractorul la manifestari si comportamente antisociale cu urmari deosebit de grave.
Instabilitatea emotiv-actionala. Datorita experientei negative, a educatiei deficitare primite in
familie, a deprinderilor si practicilor antisociale insusite, infractorul este un individ instabil din
punct de vedere emotiv-actional, un element care in reactiile sale tradeaza discontinuitate, salturi
nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta in reactii fata de stimuli. Aceasta
instabilitate este o trasatura esentiala a personalitatii dizarmonic structurata a infractorului adult
sau minor, o latura unde tr aumatizarea personalitatii se evidentiaza mai bine decat pe planul
componentei cognitive. Instabilitatea emotiva face parte din starile de dereglare a afectivitatii
infractorilor care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvolatre a
autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare, indeosebi a celor
morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacitati de autoevaluare si de evaluare adecvata, la
lipsa de obiectivitate fata de sine si fata de altii.
Sensibilitatea deosebita. Anumiti excitanti din mediul ambiant exercita asupra lor o stimulare
spre actiune cu mult mai mare ca asupra omului obisnuit, ceea ce confera un caracter atipic
reactiilor acestora. Pe infractor il caracterizeaza lipsa unui sistem de inhibitii elaborat pe linie
sociala, aceasta ducand la canalizarea trebuintelor si intereselor in directie antisociala. Atingerea
intereselor personale, indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor fizice si
psihice.
Frustrarea. Reprezinta starea celui care este privat de o satisfactie legitima, care este inselat in
sperantele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul
20
personalitatii in mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstructionarii satisfacerii unei
trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva ce ii apartinea anterior. Frustrarea este, de fapt,
experienta afectiva a esecului, trairea mai mult sau mai putin dramatica a nereusitei. Una si
aceeasi situatie poate fi resimtita ca favorabila de catre o persoana si poate fi traita ca frustranta
de catre alta.
Starea de frustrare se manifesta printr-o emotionalitate marita, si in functie de temperamentul
individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate
emotionala) se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaitinand seama de
normele si valorile instituite de societate (Preda, 1998).
Procesul de frustrare implica trei elemente: a) cauza sau situatia frustranta in care apar obstacole
si relatii privative printr-o anumita corelare a conditiilor interne cu cele externe; b) starea psihica
(trairi conflictuale, suferinte cauzate de privatiune etc.); c) reactiile comportamentale, efectele
frustrarii (Popescu-Neveanu, 1978). Frustrarea se dezvolta din conflict, generandu-l la randul
sau, mai ales atunci cand starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificata,
subiectiva a unei intentii rauvoitoare. Conflictul reprezinta doar o conditie generala care poate
duce la instalarea starii de frustrare. Pentru a se produce frustrarea trebuie sa aiba loc “priza de
constiinta motivationala“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intentie rauvoitoare (Rudica,
1985). La infractori aceasta apare ca o proiectie a motivarii unor fapte antisociale pe care le-au
savarsit. Imposibilitatea de a pune in acord trebunitele interne cu exigentele mediului social duce
la aparitia unor conflicte emotionale si stari de frustrare.
Reactiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant si de personalitatea
celui supus acestui agent. In cazul infractorului, frustrarea apare atunci cand acesta este privat
de unele drepturi, recompense, satisfactii etc. care considera ca i se cuvin sau cand in calea
obtinerii acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimtita in
plan afectiv-cognitiv ca o stare de criza (o stare critica, de tensiune) care dezorganizeaza, pentru
momentul dat, activitatea instantei corticale de comanda a actiunilor, generand simultan
surescitarea subcorticala.
Frustrarea presupune ingustarea campului de actiune. In cadrul unui grup, subiectul se confrunta
cu intentiile celorlalti. Reactia la aceasta situatie poate fi activa, deci agresiva, pentru ca
subiectul sa-si impuna intentiile sau pasiva, cand acesta isi reprima actele, pentru a limita
agresivitatea celorlalti.
21
Infractorii reactioneaza diferentiat la situatiile frustrante, de la abtinere (toleranta la frustrare) si
amanare a satisfactiei pana la uncomportament agresiv. Cei puternic frustrati au tendinta sa-si
piarda pe moment autocontrolul actionand haotic, inconstant, atipic, agresiv si violent cu urmari
antisociale grave. Trairea tensiunii afective generate de conflict si de frustrare depinde nu atat de
natura si forta de actiunea factorilor frustranti cat mai ales de gradul maturizarii afective si
morale a infractorului si de semnificatia acordata factorilor conflictuali si frustranti prin procesul
de evaluare si interpretare.
Complexul de inferioritate. Desemneaza o totalitate de trairi si de trasaturi personale
cu un continut afectiv foarte intens, favorizate de situatii, evenimente, relatii umane etc. care au
un caracter frustrant. Complexul de inferioritate reprezinta o structura dinamica inconstienta,
inzestrata cu mecanisme de autoreglare, reprezentand reactia impotriva existentei, la nivelul
intregii structuri a personalitatii, a unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu,
1978). Din punct de vedere comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a
subiectului cand acesta nu reuseste sa reduca o tensiune psihica, ci o fixeaza.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezinta o stare pe care acesta o resimte
ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate personala. Uneori complexul de
inferioritate se cristalizeaza in jurul unor caracteristici personale considerate neplacute, a unor
deficiente, infirmitati reale sau imaginare fiind potentate si de catre dispretul, dezaprobarea tacita
sau exprimata a celorlalti. Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente
compensatorii, iar in cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
Jegocentrismul Reprezinta tendinta individului de a raporta totul la el insusi, el si numai el se
afla in centrul tuturor lucrurilor si situatiilor. Atunci cand nu-si realizeaza scopurile propuse
devine invidios si susceptibil, dominator si chiar despotic. Egocentricul nu este capabil sa vada
dincolo de propriile dorinte, scopuri, interese. Este un individ incapabil sa recunoasca
superioritatea si succesele celorlalti, se crede permanent persecutat, considera ca are intotdeauna
si in toate situatiile dreptate. Isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile
si succesele, iar atunci cand greseste in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca virulent.
Labilitatea este trasatura personalitatii care semnifica fluctuatia emotivitatii, capriciozitatea si ca
atare o accentuata deschidere spre influente. Infractorul nu-si poate inhiba sau domina dorintele,
astfel ca actiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emotionala presupune o insuficienta
maturizare afectiva, individul fiind robul influentelor si sugestiilor, neputand sa-si inhibe
pornirile si dorintele in fata pericolului public si a sanctiunii penale. Nu realizeaza consecintele
pe care le aduce actul criminal.
22
Agresivitatea reprezinta un comportament violent si destructiv orientat spre persoane, obiecte
sau spre sine. Agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare orientate asupra unei persoane
sau asupra unui obiect, actiuni care au drept scop producerea, intr-o forma directa sau simbolica,
a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezida in acele forme de
comportament ofensiv, consumate pe plan actional sau verbal, care in mod obisnuit constituie o
reactie disproportionata la o opozitie reala sau imaginara (Bogdan, 1983). Desi exista si o
agresivitate nonviolenta, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensiva
directa, cu adresa tintita, punere in pericol etc. Agresivul nu asteapta ca situatia
conflictuala sa apara, ci cauta sa o provoace, uneori chiar printr-o actiune de avertisment. El
ataca intens si numai la un pericol iminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire
comportamentala spre o actiune automata, neelaborata, persoana decazand din nivelul
autodeterminarii morale (Pamfil & Ogodescu, 1976).
La infractor agresivitatea apare fie in situatii frustrante, fie atunci cand acesta comite infractiuni
prin violenta. Agresivitatea si violenta nu pot fi separate de alte trasaturi ale personalitatii
infractorului. Astfel agresivitatea este strans legata nu numai de intoleranta la frustrare, ci si de
forta exacerbata a trebuintelor polarizate in placerea de a domina ( Mucchielli, 1981).
Agresivitatea si violenta infractorilor este declansata usor si datorita lipsei sentimentului de
culpabilitate si tendintei de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: auto agresivitatea si hetero agresivitatea.
Autoagresivitatea consta in indreptarea comportamentului agresiv spre propria persoana,
exprimandu-se prin automutilari, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Hetero
agresivitatea presupune canalizarea violentei spre altii, manifestandu-se prin forme multiple,
cum ar fi: omuciderea, talharia, violul, tentativa de omor, vatamarea corporala etc.
Indiferenta afectiva este strans legata de egocentrism. Ea se caracterizeaza prin lipsa emotiilor, a
sentimentelor si a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a intelege nevoile si durerile
celorlalti, prin satisfactia resimtita fata de problemele altora. Indiferenta afectiva reda in fond
starile de inhibare si dezorganizare emotionala. Aceasta latura a personalitatii infractorului se
formeaza de la varste timpurii, fiind una dintre principalele carente ale procesului socializarii, un
rol important detinandu-l in acest plan functionarea defectuoasa a structurii familiale, precum si
stilul educational adoptat in cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este constient
de propria-i stare de inhibare emotionala, ceea ce explica atat calmul cat si sangele rece cu care
sunt comise o serie de infractiuni de o violenta extrema. Legatura stransa dintre indiferenta
23
afectiva si egocentrism consta in faptul ca infractorului ii este strain sentimentul vinovatiei, al
culpabilitatii.
Aceste componente ale personalitatii criminale se pot intalni si la celelalte persoane, insa la
acestea nu sunt elemente dominante ale personalitatii, nu au consistenta si frecventa intalnita la
delincventi.Diferenta dintre nedelincventi si delincventi rezida in pragul delincvential. Astfel,
delincventul format, recidivistul, in opozitie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu
asteapta ivirea unei situatii propice, a unei incitatii exterioare, ci provoaca el insusi ocaziile in
care apoi opereaza. Cu cat trasaturile personalitatii criminale sunt mai intense, cu atat faciliteaza
trecerea la actul infractional.
2.2. Formarea personalităţii infractorului- aspecte pedagogice şi psihologice
Geneza infracţiunii în sens larg cuprinde două etape:
1) formarea denaturată a personalităţii sub influenţa negativă a condiţiilor mediului social;
2) formarea şi funcţionarea mecanismului infracţiunii.
La prima etapă sub impactul nefavorabil al mediului social, are loc dezarmonia şi deformarea
necesităţilor, intereselor şi sistemului de valori ale persoanei concrete, care devin o premisă a
motivaţiei criminogene, însă legătura dintre formarea denaturată a personalităţii şi decizia de a
săvîrşi infracţiunea nu poartă un caracter inevitabil, ci probabil.
De aceea, procesul de formarea a personalităţii nu este un domeniu nemijlocit de stu
dii al criminologiei.
Procesul de formare a personalităţii prezintă interes pentru criminologi sub aspectul influenţei
particularităţilor negative ale ei asupra naşterii motivului (mobilului), planificării şi luării deciziei
privind săvîrşirea infracţiunii.
Formarea personalităţii este un proces interacţionist. Nu trebuie supraestimată sau subestimată
valoarea factorilor exogeni şi endogeni în formarea personalităţii. Este necesar, în opinia noastră,
să acordăm valoare egală celor două categorii de factori, fiecare avînd importanţa sa în orientarea
antisocială a personalităţii infractorului.
Socializarea negativă diferă de socializarea pozitivă a personalităţii prin conţinutul informaţiilor
receptate şi valoarea acordată acestora de către subiect. In cadrul procesului de socializare
24
negativă subiectul asimilează cu preponderenţă informaţiile perturbante (a tulbura dezvoltarea
normală, a provoca dezordine) care îi previn din mediul social. Din acest punct de vedere atenţia
criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra familiei, şcolii, microgrupurilor şi locului de muncă
ca componente ale mediului psihosocial care exercită o influenţă deosebită asupra formării
personalităţii individului.
Eficienţa modelatoare a informaţiilor perturbante este în relaţie directă cu trăsăturile de
caracter ale subiectului. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la
informaţiile apte să-i stimuleze aceste trăsături. Impactul informaţiilor perturbante este mai
semnificativ atunci cînd subiectul este tînăr, modificînd structura de personalitate mai ales la
nivelul caracterului.
Astfel de relaţii de conflict în grupuri sunt determinate de dereglarea conţinutului şi valorilor
activităţii în comun, de pierderea sentimentului de solidaritate, cînd individul îi percepe pe restul
membrilor ca pe nişte străini sau duşmani ai săi, respingînd totodată normele grupei, legile şi
dispoziţiile ei.
Starea de antisociabilitate se exprimă pe trepte şi etape de nocivitate de la contestări
nepermise, abateri de la normele generale de convieţuire pînă la diverse infracţiuni.
"Contrareactia este ultima etapă care înseamnă şi intrarea în sfera antisocialului propriu-zis".
Alienarea este o condiţie a stării de antisociabilitate şi nu conduce în mod necesar la aceasta.
Formele de înstrăinare pot fi exprimate şi prin alte modalităţi ce nu interesează domeniul
criminologie. Frustrarea este starea psihică a individului, determinată de obstacole obiectiv-
imancibile sau subiectiv astfel percepute, care apar în calea spre atingerea scopului ori
soluţionarea problemei. Frustrarea este considerată o formă a stresului psihologic. Deosebim
factorul frustrant, situaţia de frustrare şi reacţia de frustrare.Frustrarea este însoţită, de regulă, de
un ansamblu de emoţii negative: mînie, iritare, sentimentul vinovăţiei, sentimentul inferiorităţii
etc. Nivelul de frustrare este determinat de puterea şi intensitatea frustrantului, starea funcţională
a persoanei nimerită în situaţia de frustrare, precum şi de formare în procesul dezvoltării
personalităţii a unor modalităţi de reacţii emotive stabile faţă de greutăţile vieţii. "Nivelul sporit
al frustrării, în unele circumstanţe poate cauza un efect perturbant în personalitate şi, respectiv,
adoptarea conduitei infracţionale de către individ.
Atît frustrarea cît şi alienarea sunt procese dezadaptive ce se exprimă prin depersonalizarea
indivizilor. Deosebirea între ele constă în aceea că alienarea este un proces dezadaptiv mai
îndelungat, mai puţin tensionat şi mai puţin agresiv, iar frustrarea este un proces dezadaptiv
25
tensionat şi conflictual, depersonalizarea individului parcurgînd procese de mare intensitate care
îl împing la revanşă şi ripostă.
Deşi frustrarea nu este identică cu alienarea, ea este strîns legată de aceasta, fiind una din
cauzele înstrăinării. Dacă alienarea se poate constitui şi în lipsa unor procese de frustrare
propriu-zisă, atunci frustrarea întotdeauna se exprimă printr-un fenomen de alienare. Inadaptarea
reprezintă o incapacitate a individului de a reacţiona armonios la stimulii mediului social. La
baza acestei incapacităţi stau numai dificultăţi de ordin psiho-fizic personal.
Criminologul suedez Olof Kinberg este autorul teoriei inadaptării sociale. Conform acestei
teorii printre premisele care pot conduce la inadaptarea socială sunt infirmităţile congenitale,
tulburările endocrine, inadaptarea psihologică, psihopatologică, diverse malformaţii organice,
anomalii morfologice (ex. buza de iepure), disfuncţii psihice neurale etc. Autorul afirmă că
predispoziţiile biologice ori psihice prin ele însele nu sunt suficiente pentru declanşarea
comportamentului criminal, acesta depinzînd şi de coacţiunea unor factori sociali şi individuali.
Printre factorii individuali menţionăm surmenajul, afecţiunile cerebrale, dificultăţi legate de viaţa
sexuală, deficitul mintal etc. Factorii sociali mai importanţi fiind consideraţi situaţia economică
(sărăcia), alcoolul, stupefiantele, circumstanţe ale anturajului imediat, atmosfera socială, presa,
opinia publică etc.
Inadaptarea poate îmbrăca diferite forme:
1) dezadaptare fizică;
2) psihologică;
3) psihopatologică.
În criminologie învăţarea prezintă interes de comportament infracţional. Unul din primii care a
elaborat teoria criminologică a instruirii a fost sociologul francez Gabriel Tarde (1843-1904)
care este considerat unul din fondatorii psihologiei sociale, fiind reprezentant al orientării
psihologice în sociologie.
El considera că infractor poate deveni orice individ. Infractori înnăscuţi nu există. Poate fi
moştenită doar aptitudinea de a învăţa. Această "predispoziţie" permite de a însuşi (asimila)
orice tip de comportare - atît cel social - acceptabile cît şi cele deviante, ilegale şi cu caracter
infracţional.
Autorul formulează teoria tipului de infractori profesionişti şi teoria imitaţiei criminale.
26
G. Tarde a relevat trei legităţi principale ale instruirii prin imitaţie:
1) Mai uşor şi mai bine însuşesc comportarea unii de la alţii, indivizii care contactează intens;
2) Imitaţia este deosebit de răspîndită în societate, străbătînd-o de la păturile cele mai superioare
pînă la cele mai inferioare. Tinerii imită pe cei mai mari, săracii pe cei bogaţi, ţăranii pe
aristocraţi. Criminalitatea tinerilor se bazează pe tendinţa lor de a se egala cu cei mai în vîrstă,
a săracilor - cu cei bogaţi, a bătrînilor - cu cei privilegiaţi.
3) în procesul imitării comportamentul precedent al individului îmbracă o nouă formă care poate
intensifica conţinutul lui vechi sau poate să-1 schimbe complet. Totodată, comportamentul
precedent este o bază pentru dobîndirea celui nou .
Există trei modele de cercetare ale învăţării normelor şi modelelor de conduită de către
indivizi.
1) Formarea reflexului condiţionat clasic. Modelul respectiv se bazează pe elaborarea
reflexului condiţionat clasic care a fost descoperit de fiziologul rus Pavlov I.P. (1849-1936). în
procesul de învăţare un excitant este înlocuit prin altul.
Hans Jiirgen Eysenk (1977) şi Gordon Trasler (1962) au elaborat teoria criminalităţii bazată pe
formarea reflexului condiţionat clasic. Conform acestei teorii comportamentul infracţional este
"natural" (ceva obiectiv) şi se consolidează la persoana, care se.comportă în modul respectiv,
dacă el îi aduce acesteia o satisfacţie nemijlocită. Prin intermediul pedepselor primite repetat de
la părinţi pentru comportarea rea, copiii se învaţă a evita conduita deviantă. Astfel, principiul
formării reflexului condiţionat:
frica şi durerea (conştiinţa reflectoare) vor reţine subiectul de la contravenţii, în opinia autorilor,
succesul învăţării comportamentului acceptabil este determinat de aptitudinea individului de a i
se forma reflexe condiţionate, care se transmit prin ereditate.
Formarea reflexului condiţionat instrumental.
Individul se învaţă pe baza succeselor şi insucceselor, fiind stimulat sau pedepsit. Deci,
subiectul însuşeşte totul ce-i aduce succes şi nu însuşeşte aceea ce-i aduce insuccese, dureri,
neplăceri. Această formă de instruire este de tip biheviorist.
Dacă la formarea reflexului condiţionat clasic persoana învaţă numai comportamentul social
acceptabil, atunci la formarea reflexului condiţionat instrumental ea învaţă atît forme acceptabile
cît şi deviante ale conduitei.
27
La formarea reflexului condiţionat instrumental în calitate de excitanţi condiţionaţi sunt atît
pedeapsa cît şi stimularea şi lipsa pedepsei. Aşadar, eficienţa învăţării sporeşte atît în cazurile
cînd, ca răspuns la reacţia individului, urmează stimularea (excitant pozitiv), precum şi în
cazurile cînd, refuzînd să comită delictul, subiectul evită durerea sau altă excitare neplăcută
(excitant negativ). De exemplu, săvîrşirea furtului, jafului, tîlhăriei este motivată de recompensa
materială. Aceste infracţiuni sunt comise de minori de asemenea din necesitatea de a se confirma
social şi psihologic, de a-şi ridica prestigiul în faţa celora de o vîrstă cu ei sau a-şi spori
autoaprecierea. Frecvenţa producerii unor astfel de forme de conduită se reduce atunci cînd,
după reacţia celui ce învaţă, urmează pedeapsa, atunci cînd reacţia respectivă rămîne nestimulată
sau atunci cînd stimularea este anulată.
Teoria socială a instruirii.
Conform teoriei respective învăţarea individului este un proces spiritual activ, cognitiv,
dirijat, de prelucrarea experienţei de viaţă şi a cunoştinţelor. Comportamentul uman nu este o
reacţie de reflex (automată); la baza lui se află un proces activ în care rolul principal aparţine
motivaţiei, percepţiei şi proceselor complicate de gîndire.
Teoria socială a instruirii a fost elaborată în principal de Albert Bandura (1979) în baza
proceselor cognitive ce se desfăşoară în creier între impactul excitantului şi reacţia de răspuns faţă
de el, adică fiind luate în considerare percepţiile, amintirile, reprezentările, presentimentele şi
aşteptările.
CONCLUZII28
Infractorul are o personalitate psiho-morala deficienta. Ca urmare a orientarii axiologice,
a sistemului de valori pe care il poseda, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic sa
desfasoare o munca sociala sustinuta.
Aceasta incapacitate este dublata de atitudinea negativa fata de munca, fata de cei ce
desfasoara o activitate organizata, productiva. Nu se poate spune insa ca aceasta atitudine, ca
aceasta incapacitate fizica este generata de deficiente ale vointei. Procesele volitive functioneaza
la ei in mod normal, continutul lor se indreapta spre actiuni conflictuale in raport cu societatea,
spre actiuni antisociale.
Atitudinea negativa fata de munca, lipsa unor preocupari sustinute care sa dea un scop
mai consistent vietii, provoaca la ei o stare de continua neliniste, de nemultumire de sine, o
continua stare de irascibilitate. Aceasta neliniste alimenteaza tendinta, elaborata in cursul vietii
lor, spre vagabondaj si aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizeaza
activitatea infractionala.
Faptul ca in decursul activitatilor, infractorii isi constituie un stil specific de lucru, poate
sugera uneori saracie de idei sau lipsa imaginatiei creatoare, dar in acelasi timp mai probabil o
specializare superioara, fapt ce contrazice teoria despre inteligenta nativa, specifica a
infractorilor. Analizand modul lor de lucru, ajungem sa recunostem ca este vorba, in cea mai
mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variatii pe acelasi motiv fundamental. Cu toate
acestea, maiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum si o
dexteritate deosebitace se dobandeste pe baza unui antrenament indelungat.
Traind in conflict cu societatea si actionand mereu impotriva ei, prin succesele obtinute in
activitatea infractionala devin increzuti, orgoliosi, supraapreciindu-se si ajungand la manifestari
de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu in continua aparare legitima fata de
societatea care refuza sa ii ofere de buna voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde.
Elementul lui vital si in acelasi timp si o trasatura fundamentala a caracterului sau este minciuna.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrangeri social-morale, lipsa unor
valori etice catre care sa tinda, il fac pe infractor indiferent fata de viitor, ii imprumuta o
atitudine de totala nepasare fata de propria-i soarta. Din acest motiv aparentul curaj de care da
dovada, reprezinta de fapt insensibilitate, indiferenta in urma tensiunii continue, in urma
obisnuintei de a fi mereu in pericol. Egoismul elimina complet orice urma de compasiune, si ca
urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarca sentimentalismul ieftin al infractorului,
care are o forta mobilizatoare majora, constituind resortul care il impinge spre actiune.
29
Profilul psiho-comportamental al infractorului a fost prezentat la modul general,
cuprinzand acele elemente care se pot desprinde din analiza trasaturilor fundamentale ale unui
numar mare de infractori. Imaginea prezentata este mai degraba una statistica, ea permite un
numar nesfarsit de exceptii, un joc mare de deplasari cauzate fie de elemente temperamental-
caracteriale, fie de exercitarea unei specialitati infractionale deosebite. Ponderea cu care apar
aceste caracteristici difera foarte mult de la un infractor la altul, in functie si de genul de
infractiune pe care il realizeaza.
BIBLIOGRAFIE
1. Bujor Valeriu, Bejan Octavian, Criminalitatea profesională, Chişinău, 1999.
30
2. Criminologie Gheorghe Gladchi.
3. Bujor V., Bejan O., op. cit., p.12-28.
4. Криминология (под ред. В. Кудрявцева и В. Эминова), p.218-232.
5. Криминология Варчук Т.В.
6. Criminologie Kudreavțev.
7.Ciobanu Igor, Modelele de prevenire a criminalităţii, în Analele ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova,Seria Ştiinţe socioumaniste, vol. I, Chişinău, 2003, p.128-132.
8. Криминология – Долгова.
9. Личность преступника. MocKBa,1975, стp.50-57.
10. Криминология Бурлаков В.Н.
11. Криминология Гилинский.
12. Eникеев М.И., Общая и юридическая психология, Юридическая литература, Москва,
1996,стp.128-133.
31
