MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA FILOLOGIE

CATEDRA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Domeniul general de studii:

Științe ale Educației

Specialitatea:

Limba și Literatura română

TEZĂ DE LICENȚĂCHIPUL PROFESORULUI ÎN PROZA ROMÂNEASCĂ

STUDIATĂ ÎN ȘCOALĂ

Autor:studenta ciclului I, Alina Cozmolici

Conducător științific:asist. univ. Adela Lebediuc

Coordonator: doct. hab., prof. univ.,

Botnarciuc Vasile

Teza este admisă spre susținere

Proces verbal nr.____________

Conducătorul științific_______

Șef catedră_________________

CHIȘINĂU, 2016

1

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………….2

CAPITOLUL I.LOCUL ȘI ROLUL PROFESORULUI LA ETAPA

CONTEMPORANĂ………………...……………............................................................5

I.1 Pedagogul și sistemul de învățămînt contemporan………….………………….5

I.2 Rolulcadrului didactic în procesul instructiv - educativ……...………………..8

I.3 Aptitudine, tact și competență pedagogică……………………………….…....12

CAPITOLUL II.IMAGINEA INVĂȚĂTORULUI ZUGRĂVITĂ ÎN LITERATURA

ROMÂNĂ..........................................................................................................................16

II.1 Chipul profesorului în romanul Singur în fața dragostei de A. Busuioc…..….16

II.2Tipul profesorului în Clopotnița de I. Druță………………………...…...........23

II.3 Imaginea profesorului în opera Domnu’ Trandafir de M. Sadoveanu ………26

CONCLUZII…………………………………………………………..……………….31

CUVINTE CHEIE...........................................................................................................

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………..………………...34

ANEXE…………………………………………………………………………….......

2

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării. La etapa contemporanăîn şcoală se impune şi

necesitatea unei reforme.Reluând ceea ce e de reluat şi abandonând ceea ce e de

abandonat, se cere un reînceput al unui drum anevoios, dar necesar. Pentru a fi străbătut

cum se cuvine acest drum al învăţării, ca în orice iniţiere, e nevoie de cunoaştere, dar şi

de caractere puternice, pentru a transforma dificultăţile în bucuria întâlnirii cu generaţiile

care vin şi cresc sub ochii noştri. Fără trăirea acestei bucurii orice reuşită rămâne doar o

iluzie.În urma schimbărilor care au survenit, impactul cel mai puternic a fost asupra

educației: un nou tip de elev, un nou tip de cetățean așteptat de societate, deci o nouă

abordare a întregului proces de educație.

Literaura ocupă un rol important de modelare nu numai a personalităţii, ci şi a

gândirii şi a exprimării, determinând elevul să participe la viaţa eroilor astfel încât, cu

ajutorul imaginilor, sentimentelor, modelelor descoperite, să îşi exprime stările de

conştiinţă şi să îşi însuşească anumite trăsături pe care le analizează în paralel cu cele ale

personajului ales drept model.

Profesorul este aceea persoană care îl călăuzește pe copil printr-un univers

complicat, dar seducător, care îi propune un model și îl ajută să descopere și să se

descopere. Dar școala este și subiect literar si mulți scriitori au depus mărturie despre anii

de școală.

Chipul profesorului în proza românească studiată în școală este modelat în

diferite ipostaze. Autorii operelor încearcă să scoată în evidență mai mult imaginea

profesorului din exterior, caracterizîndu-i mai mult personalitatea, decît imaginea sa, ca

cadru didactic în activitățile și modalitățile lui de predare/învățare în sistemul de

învățămînt.

Prin prisma modelelor prezente în textele literare, elevul îşi va putea dobândi

anumite concepţii care vor conduce la descoperirea treptată a propriei personalităţi,

însuşindu-şi calităţile sau defectele descoperite prin desfăşurarea acţiunilor relatate.

Calitatea idealului de viaţă al elevului depinde chiar şi de potenţialul moral şi etic al

personajului pe care acesta îl studiază.

3

Scopul tezei de licență este de a cerceta chipuri de profesori ce se desprind din

operele literare studiate în școală și impactul acestora asupra formării personalității

copilului

Obiectivele investigației:

de a determina locul și rolul pedagogului la etapa contemporană,

de a găsi noi modalități de abordare a activității didactice, care să îi implice efectiv

pe elevi la propria formare,

de a prezenta și analiza chipuri profesori din diverseopere artistice studiate în

școală,

de a determina rulul acestor personaje la formarea valorilor moral –spirituale ale

elevilor.

Metodele de cercetare: metoda descriptivă, analiza, sinteza.

Noutatea abordării. Titlul de noutate persistă în permanență la examinarea

concretă a obiectivelor propuse, și, mai ales, în recomandarea unor căi de studiu a operei

artistice în centrul căreia se află personajul – pedagog.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţifical lucrării se constituie din

investigațiile criticilor și cercetătorilor literari:Mariana Badea, Pompiliu Marcea, Dumitru

Micu ș.a.

Structura lucrării constă din: introducere, două capitole, concluzii, cuvinte

cheie, bibliografie, anexe.

În Introducere este argumentată necesitatea studiului. Pornind de la actualitatea

temei şi de la gradul ei de cercetare, sunt formulate scopul, obiectivele, bazele teoretice şi

metodologice ale cercetării, noutatea, valoarea aplicativă.

În Capitolul I, alcătuit din trei subcapitole, ne referim la rolul și locul

învățătorului în școala contemporană. În Capitolul II, alcătuit din trei subcapitole, sunt

analizate chipuri de profesori ce se desprind din mai multe opere artistice.

Valoare aplicativă a tezei: materialul investigaţiei poate fi utilizat în cadrul

orelor de limbă și literatură română.

4

CAPITOLUL I.

LOCUL ȘI ROLUL PEDAGOGULUI LA ETAPA CONTEMPORANĂ

I.1 Pedagogul și sistemul de învățămînt contemporan

În această perioadă se încearcă închiderea şi depăşirea perioadei postbelice, a

totalitarismului, probabil cea mai cumplită perioadă din istoria românilor.

Mi se pare, prin urmare, necesar să încercăm a relua firele rupte ale tradiţiei din

şcoala românească interbelică. Mi se pare absurd să se pretindă o revenire în urmă, pe

firul anilor. Nu despre aşa ceva e vorba când se evocă paranteza istorică postbelică.

Revenirile în timp istoric nu sunt posibile, însă este posibilă o reluare a bunelor tradiţii

naţionale şi aducerea lor în actualitatea racordată la realitatea internaţională.

Se poate însă oare face abstracţie de paranteza câtorva decenii? Probabil că nu,

oricât am dori să anulăm urmările acelei perioade şi, poate, chiar dacă am dori să uităm

cele trăite. Ceea ce a fost şi încă mai persistă poate fi arătat ca exemplu negativ, pentru a

fi cât mai repede abandonat. Acum se impune şi în şcoală necesitatea unei reforme.

Reluând ceea ce e de reluat şi abandonând ceea ce e de abandonat, se cere un

reînceput al unui drum anevoios, dar necesar. Pentru a fi străbătut cum se cuvine acest

drum al învăţării, ca în orice iniţiere, e nevoie de cunoaştere, dar şi de caractere puternice,

pentru a transforma dificultăţile în bucuria întâlnirii cu generaţiile care vin şi cresc sub

ochii noştri. Fără trăirea acestei bucurii orice reuşită rămâne doar o iluzie.

Ca dascăl implicat în traversarea unei prea lungi perioade istorice de tranziție a

sistemului de învățămînt românesc, am fost nevoită să-mi reconsider viziunea,strategia și

mentalitatea inițială prin care învățămîntul poate răspunde avalanșei de schimbări din

societatea noastră.

În urma schimbărilor care au survenit, impactul cel mai puternic a fost asupra

educației: un nou tip de elev,un nou tip de cetățean așteptat de societate,deci o nouă

abordare a întregului proces de educație.Ca să mă explic, voi face comparație cu un

elev,care, cu un univers redus de posibilități în domeniul preocupărilor extrașcolare,

putea fi infinit mai ușor de manevrat în procesul învățării.Copilul de astăzi nu mai poate

fi dirijat,așa cum era cel dinainte(de fapt cum erau toți înainte).El are acces la nenumărate

și neașteptate preocupări care îl pot îndepărta de la învățarea școlară,dacă aceasta nu-l

atrage în nici un fel.De asemenea sistemul închis de dinaintea libertății obținute în 1989,

5

limita și responsabilitatea cadrului didactic în ceea ce privește realizarea elevului său ca

viitor cetățean, căci structura societății nu promova lupta competițională, ci elogia cu

precădere uniformizarea globală a tuturor cetățenilor.

Prin, urmare,personal consider prioritar să găsesc noi modalități de abordare a

activității didactice,care să îi implice efectiv pe elevi la propria formare,realizînd o cît

mai trainică învățare,de care să se folosească în anii viitori.

Profesorul trebuie sa fie creativ, sa nu fie obedient, pîna la pierderea identității

sale profesionale, față de modalitățile didactice căzute în deșuetudine, față de șabloane,

chiar daca, uneori acestea sunt suprasolicitate oficial.

Dincolo de dezvoltarea competențelor comunicaționale, se va accentua în mod

deosebit introducerea elevilor în universal magic al operelor literare.Totodată ei vor fi

motivați pentru producerea unor texte funcționale.

Principiile de bază și obiectivele programei-cadru de față sunt dezvoltarea

complex a personalității, educarea și instruirea elevilor pentru a dispune de cunoștințe

complexe,de cultura scrierii, de diferite competențe, de un simț moral și estetic dezvoltat,

conform particularităților de vîrstă.Principiul curricular de bază se concentrează asupra

îmbogățirii cunoștințelor de limbă,într-o atmosferă deschisă, în situații de comunicare

adecvat motivate, cu ajutorul unor mijloace atractive pentru elevi,avînd ca scop

dezvoltarea diferitelor competențe și capacități și formarea viziunii asupra literaturii și a

lumii din jur în general.Programa-cadru va viza totodată dezvoltarea gîndirii autonome a

elevilor și exigența exprimării părerilor proprii și a unor atitudini civilizate în dezbateri.

Obiectivul curriculum-ului este ca elevii să devină deschiși spre ideea de bine și de

frumos,spre tot ce poate contribui la formarea unei personalități valoroase.

Școala este o forma cu fond. Mai întîi o clădire mai nouă sau mai veche,

coridoare lungi si drepte sau întortochiate si misterioase, sali cu mese, scaune. Dar școala

este ceva mai mult și mai altfel decat alte clădiri. Acest mai mult și mai altfel face ca

școala să fie un spațiu viu, atrăgător și să rămînă mereu inamintire.Sufletul școlii sunt

elevii și profesorii, necunoscute într-o ecuație al cărui rezultat îl reprezinta formarea.

Elevul vine la școala pentru a ști, iar profesorul îl ajută să știe și să fie. Elevul vine la

școală pentru că trebuie, iar mai apoi descoperă ce bine te simți în mijlocul unor persoane

de vîrsta ta cu elanuri adolescentine, cu dorința de a face lumea mai bună, cu neliniștile

6

iubirii. Profesorul este aceea persoană care îl călăuzește printr-un univers complicat, dar

seducător, care îi propune un model și îl ajută să descopere și să se descopere.Dar școala

este și subiect literar si mulți scriitori au depus mărturie despre anii de școală.

Chipul profesorului în proza românească studiată în școală este modelat în

diferite ipostaze.Autorii operelor încearcă să scoată în evidență mai mult imaginea

profesorului din exterior,caracterizîndu-i mai mult personalitatea, decît imaginea sa, ca

cadru didactic în activitățile și modalitățile lui de predare/învățare în sistemul de

învățămînt.

Textele despre școală sunt un prilej de a constata evoluția conținutului școlii, a

relației profesor-elev, dar și prilej de a consemna amintiri, de a închide în cuvînt clipa

care fuge. În Amintiri din copilarie, Ion Creangă se oprește cu ironie și nostalgie asupra

anilor de școala. Cine nu-l știe pe Sfîntul Niculaie, pe Smărăndița, pe învățătorul ce

consideră bătaia „ruptă din rai” și pe Bădița Vasile cel blînd și rușinos. Scriitorul evocă

cu ironie și umor școala de la Fălticeni școală de mîntuială: „boii să iasă”.Ion Creangă

evocă școala amintind de colegi și prieteni ca „mărturie a unei școli, curat meșteșug de

tîmpenie”.

Școala însemna învățare mecanică, reguli stabilite pentru a fi încurcate și năzbîtii

care mai de care mai trăsnite. Elevii se chinuiau să memoreze cunostințe, să facă față

unui sistem rigid care nu ținea cont de individualități.Bietul Trăsnea înaintat în vîrstă,

„bucher de frunte și tîmp în felul său” se chinuia din greu sa învețe gramatica. Baiatul nu

se gîndește nici o clipă să învețe logic,ci memorează ca un papagal definiții și forme ale

pronumelui. Repeta și repeta Trăsnea gramatica română … „estece este... este” dar nu

înțelege cum e cu etimologia,sintaxa, ortografia. Chinul este atît de mare încît și în somn

bolborosește gramatica română …„este ce este ... este”. Cu subtilitate autorul sugerează

că nu doar Trăsnea e mai greu de cap ci și că autorul gramaticii suferă de o„scrîntire a

minții”. Un astfel de autor scrie o carte seacă, construită pe tiparul întrebare-răspuns. De

aceea ironia autorului se îndreaptă cu precădere spre metodele mecanice de învățare

propuse de școală în vremea sa. Ei încearcă să prezinte elevilor prin operele sale

imaginea și trăirile profesorului, încercînd să evidențieze trăsăturile umane,rolul și

activitățile lui profesionale în diferse modalități de aplicare.Astfel,elevii pot foarte clar să

evidențieze schimbările ce au survenit pe parcursul anilor și în sistemul de învățămînt,pot

7

să analizeze foarte bine relația profesor-elev de atunci și relația profesor-elev de acum,nu

în ultimul rînd vor diferenția și condițiile de trai a unui elev cît și a unui învațător de

atunci și cele din prezent, astfel elevii vor înțelege,cred eu, mai bine importanța studierii

și rolul cadrului didactic în procesul de predare/învățare.

Studiind tematica: Chipul profesorului în proza românească studiată în

școală,voi încerca să analizez operele în care autorii au zugrăvit unele imagini ale

profesorilor;voi evidenția acele paragrafe în care apare chipul profesorului în diferite

ipostaze;voi rezuma acele impresii de lectură în urma studierii și analizării operelor,voi

urmări conștient cum apare chipul profesorului în diversele opere ale marilor scriitori

români,voi cerceta rolul profesorului din principalele sale direcții ca :

-personalitatea sa;

-rolul şi funcţiile sale;

-comunicarea şi relaţiile cu elevii;

-pregătirea şi perfecţionarea;

Participarea activă a elevilor la orice etapă a formării lor nu este însă simplu de

realizat și aici voi reclama mai întîi conservatorismul la care multe dintre cadrele

didactice nu pot și nu vor să renunțe,negînd cu sinceră convingere eficiența metodelor

activ-participative, iar,mai apoi,și dificultățile pe care le ridică aplicarea acestor metode.

Pentru a nu lăsa în confuzie,voi preciza că dificultățile care sunt încă piedică folosirii

strategiilor activ – implicate pentru elev sunt de două feluri:materiale- costul

materialelortrebuie suportat de obicei de cadrul didactici conjuncturale – impun o foarte

precisă coordonare,astfel se creează dezordine,impresie de disciplină – situații care atrag

după sine respingerea folosirii lor de către dascăli.

Personal nu mă pot mîndri nici eu că am acceptat folosirea învățării active foarte

ușor,mă număr însă printre cei care au experimentat mai tîrziu și au acceptat eficiența

lor,ca urmare a rezultatelor care m-au surprins prin efectul benefic produs.

Dintre metodele pe care le-am folosit frecvent sunt cele în care procesul de

învățare are loc în grup,deoarece învățarea împreună cu alții este stimulativă.Odată ce au

învățat să coopereze între ei,participarea la procesul învățării devine motivată în primul

rînd datorită impresiei de activitate liberă, lipsită de presiunea responsabilității

personale.În vederea realizării unei sarcini de grup,elevii colaborează reciproc, ideile

8

proprii pot fi modificate în lumina noilor experiențe,elevul simțindu-se apreciat și

important pentru grup.

Rolul profesorului rămâne mereu în prim plan în opera de formare a personalităţii

elevilor. Cu toate că a sporit şi influenţa altor factori în procesul educaţiei, profesorul îşi

păstrează numeroase prerogative în acest domeniu. El rămâne principalul modelator al

personalităţii elevilor, începând de la imprimarea unei conduite externe, până la

formularea aspiraţiilor şi idealurilor lor de viaţă.

Literatura ocupă un rol important de modelare nu numai a personalităţii, ci şi a

gândirii şi a exprimării, determinând elevul să participe la viaţa eroilor astfel încât, cu

ajutorul imaginilor, sentimentelor, modelelor descoperite, să îşi exprime stările de

conştiinţă şi să îşi însuşească anumite trăsături pe care le analizează în paralel cu cele ale

personajului ales drept model. Într-un articol din ”Flacăra”, Constantin N. Arseni afirmă

că şi literatura are o contribuţie dominantă în realizarea unui profil cristalizat sub aspect

moral şi spiritual: ”Specialist mare fără orizont mare nu există. Orizont mare fără limbă şi

literatură maternă, nici vorbă.Numai literatura şi arta dezvoltă mintea, sensibilitatea,

spiritul omului. Literatura şi arta formează tot ce e frumos în creierul nostru.”

Profesorul de azi trebuie să conștientizeze faptul că el este, alături de alții, un

agent educational,dar nu un deținător al adevărului absolut,ci un partener de dialog,un

moderator în acțiunea de predare-învățare.Schimbarea de mentalitate presupune o nouă

orientare a atitudinii profesor-elev-acceastă relație nu trebuie privită pe vertical(cînd

profesorul atotștiitor emite adevăruri,pe care elevul trebuie să le rețină și să le

reproducă),ci pe orizontală (cînd profesorul,elevul,părintele sunt implicați în procesul de

predare –învățare, de orientare a elevului spre formarea unor competențe).

Învățarea devine un proces permanent,în care elevul vede că nu este singurul

care învață, și profesorul apare ca o persoană care învață permanent.Astfel micșorăm

distanța dintre professor și elev, apropiindu-i pe elevi ca de o persoană care ea însăși

învață,ei adoptă mult mai ușor stilul de învățare demonstrate. În acest context,predarea

devine o învățare împreună cu elevii,ceea ce va determina creșterea responsabilității

elevilor față de actul învățării.

9

Meseria de profesor este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, o

meserie care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă

şi mandră, exigentă şi liberă, o meserie în care mediocritatea nu e permisă, o meserie care

epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de farmec deopotrivă.Puţine profesiuni cer atata

competenţă, dăruire şi umanism precum cea de profesor, pentru că doar în cîteva se

lucrează cu un material atat de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul în

devenire. Ancorat în prezent, întrezărind viitorul şi sondînd dimensiunile posibile ale

personalităţii, educatorul instruieşte, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă, corectează,

perfecţionează şi evaluează neincetat procesul formării şi desăvarşirii calităţilor necesare

omului de maine.Meseria de profesor nu se găseşte intre cele mai solicitate, dar nici intre

cele evitate.Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deţinătorului putere,

influenţă sau venituri superioare.Dar conferă prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind

considerată unul din motivele de bază în alegerea acestei profesii. A fi profesor inseamnă

un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i invăţa pe alţii cum

să inveţe este o operă niciodată incheiată şi care implică multă răbdare, multe momente

de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate

nici cantitativ şi nici imediat. În clasă se invaţă mai mult decat o materie, se invaţă lecţii

de viaţă. Profesorul stimulează şi intreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le

modelează comportamentele sociale, le întăreşte încrederea în forţele proprii şi ii ajută să

îşi găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care profesorul

posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele

şi interesele elevilor.Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică,

exprimată în a te simţi chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini,

după Rene Hubert (1965). El consideră că vocaţiei pedagogice îi sunt caracteristice trei

elemente: iubirea pedagogică, credinţa în valorile sociale şi culturale, şi conştiinţa

responsabilităţii. Arta pedagogică înseamnă, înainte de toate, arta de a te pune la

dispoziţia copiilor, de a-i simpatiza, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele

care îi anima,afirmă M.A.Bloch (1968) şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de

profesor îl au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte. A

înzestra copiii cu ştiintă pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni în plinătatea

cuvîntului este deosebit de greu. Cheia problematicii educaţiei ne-o dă cunoaşterea

10

copilului. Oricat de stăpan pe sine ar fi educatorul, acţiunea sa nu poate începe fără o

foarte bună cunoaştere a potenţialului copiilor, fără a stabili un scop, o tendinţă, un ideal

pentru demersurile sale educative. Ce urmăresc prin educaţie?Ce vreau? Ce trebuie să

facă un copil? iată intrebări pe care este necesar să şi le pună fiecare educator. Educaţia şi

instruirea trebuie să atingă obiective clar formate prin continuitatea, concentrarea şi

intensitatea informaţiilor atent selectate şi structurate, astfel încât să faciliteze dezvoltarea

abilităţilor şi deprinderilor necesare omului şi integrării acestuia în societate.

Numeroase cercetări efectuate în domeniul ştiinţelor educaţiei au identificat o

serie de definiţii, prin intermediul tratatelor şi cursurilor susţinute în întreaga lume, unele

incluse şi în dicţionare, precum cea a autorului Olivier Reboul: „Educaţia este acţiunea

care permite unei fiinţe umane să-şi dezvolte aptitudinile sale fizice şi intelectuale ca şi

sentimentele sale sociale, estetice şi morale, cu scopul de a îndeplini cât mai posibilă

obligaţia sa de om.”

I.2 Rolul cadrului didactic în procesul instructiv - educativ

Cum îşi inţelege cadrul didactic menirea? Acţionează el în numele statutului şi

societăţii, al părinţilor sau în calitate de apărător al copilului?Se rezumă el la transmiterea

cunoştinţelor sau le prezintă elevilor ca modele? Iată întrebări pe care şi le poate pune

orice profesor la intrarea în carieră.Din modul specific de combinare a factorilor de rol cu

trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic putem distinge trei roluri, din care au fost

derivate trei stiluri comportamentale (Păun, 1999):

Stilul normativ este cel care maximizează rolul şi expectaţiile de rol în

defavoarea caracteristicilor de personalitate; este centrat pe sarcină, urmăreşte cu

prioritate eficienţa şi performanţa în relizarea scopurilor; problemele elevilor trec pe plan

secundar;

Stilul personal maximizează caracteristicile de personalitate; autoritatea este

descentralizată, relaţia cu elevii este mai flexibilă, sancţiunile au caracter intrinsec,

deoarece comportamentul profesorului este orientat spre membrii grupului;

11

Stilul tranzacţional este un intermediar între cele două, care permite, în funcţie de

situaţie, să se pună accent fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le

minimiza pe unele în raport cu celelalte.

Există numeroase clişee comportamentale tipice ale cadrelor didactice (A.

Neculau, 1983):profesori care ,,păstrează distanţa formală şi afectivă faţă de elevi,

considerand că aceasta ar fi garanţia obţinerii respectului şi consolidării autorităţii;

această conduită poate genera neincredere, suspiciune, tensiuni şi conflicte;profesori cu

comportament ,,populara, care adoptă o anumită familiaritate in relaţiile cu elevii; aceştia

se pot simţi minimalizaţi, trataţi cu lipsă de respect şi deseori reacţionează cu

obrăznicie;profesori cu comportament ,,prudent, de retragere şi expectativă, preocupare

ce izvorăşte din teama de a nu părea ridicoli în faţa elevilor;profesori ,,egali cu ei inşişi,

care se feresc să fie prea entuziaşti ori să se descarce afectiv în faţa elevilor, dezvoltand

un comportament artificial;profesori care ,,dădăcesc, urmare a faptului că nu au încredere

în elevi, în capacitatea lor de a se autoconduce şi autoorganiza.

Aceste clişee dovedesc lipsa cunoaşterii reciproce profesor- elev, deci o

competenţă profesională scăzută, incapacitatea de a găsi soluţia comportamentală

adecvată în raport cu diversele situaţii pe care le presupune munca didactică

La intrebarea: care este stilul optim în raport cu condiţiile date?,răspunsul este că

nu există un stil educaţional general valabil pentru toate situaţiile didactice. Alegerea

variantei optime presupune, din partea profesorului, un ansamblu de competenţe

referitoare la: analiza corectă a situaţiei, imaginarea mai multor alternative de acţiune,

anticiparea consecinţelor.Toate acestea dau măsura competenţei pedagogice a cadrului

didactic.

Rolul de profesor presupune argumentarea într-un multiplu păienjeniş de grupuri

de referinţă, care pun profesorului cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică,

transmiţător de cunoştinţe şi educator, evaluator al elevilor, partener al părinţilor în

sarcina educativă, membru în colectivul şcolii, coleg.

Profesia de educator este, fără îndoială, încărcată de tensiune. Pentru a putea

răspunde atîtor cerinţe şi a-şi adapta comportamentul unor solicitări diverse, el trebuie să

fie conştient de misiunea sa, are obligaţia de a observa şi evalua, disponibilitatea de a

primi sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instruire.

12

Adesea profesorul se găseşte în situaţii conflictuale. O primă situaţie rezultă din

raporturile cu părinţii şi cu instituţia şcolii. Părinţii solicită adesea o atenţie specială

pentru proprii copii, profesorul e obligat să-şi distribuie imparţial atenţia tuturor elevilor.

În relaţiile cu elevii, profesorul se orientează după principiul ,,stimulare şi

selecţiea, iar acest lucru poate veni in contradicţie cu obligaţia de a pretinde performanţe

tuturor elevilor. Profesorii sunt puşi adesea în dificultate de două sarcini aparent diferite:

pe de o parte, ei sunt responsabili de transmiterea corectă a unei cantităţi de informaţie şi

verificarea asimilării acestor cunoştinţe, iar pe de altă parte, are datoria de a

dezvolta ,,aptitudini critice, strategia fiind punerea sub semnul intrebării a unor adevăruri.

Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunoştinţelor şi

calitatea de educator a cadrului didactic. La unii predomină preocuparea pentru

transmiterea de cunoştinţe, alţii sunt cu precădere preocupaţi pentru a forma.

Soluţia pentru detensionarea conflictelor este organizarea unui invăţămant

educativ, articuland cele două tendinţe: educaţia fără instrucţie este imposibilă,

componenta educativă stimulează şi motivează instruirea.Profesorul este figura centrală a

reformei educaţionale contemporane. El trebuie să renunţe la rolul său tradiţional şi să se

transforme într-un planificator al activităţilor de grup, într-un facilitator al interacţiunii

elevilor şi într-un consultant. El trebuie să inveţe să-şi alieze computerul în acţiunea

educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi. De el depinde

transformarea muncii din clasă într-o activitate agreabilă, desfăşurată într-un mediu

afectiv, cald şi securizant; are un rol important în introducerea perspectivei

interdisciplinare şi răspandirea practicii predării în echipă. Doar un profesor care a

reflectat asupra rolului său şi care deţine cunoştinţe psiho-pedagogice poate deveni

protagonistul acestei reforme.

Şcoala are un rol esenţial în pregătirea tinerilor pentru viaţă.O şcoală

responsabilă trebuie să respecte o serie de condiţii şi criterii. În primul rând trebuie să

gândim că este răspunzătoare educaţional şi civic, pentru ceea ce produce în şi pentru

societate. În al doilea rând o astfel de şcoală, „dă seama” de rezultatele produse, cu alte

cuvinte este capabilă să-şi recunoască, să-şi planifice şi să-şi evalueze resursele în

termeni de scopuri şi rezultate. Pentru a deveni responsabilă, ea trebuie să respecte o serie

13

de condiţii şi criterii, să-şi revizuiască scopurile, atitudinile, să-şi evalueze periodic

rezultatele.

Şcoala este o „organizaţie care învaţă”, dar nu e totdeauna şi un loc al învăţării:

şcolile rezistente la noutate şi la schimbare, nu sunt cu siguranţă un astfel de loc,

organizaţiile care învaţă sunt flexibile, adaptabile, inovatoare şi responsabile.Cel mai

mare duşman al învăţării organizaţionale este incapacitatea de a ieşi din propriul sistem

de gândire, dintr-un cerc vicios de practici, de experienţe şi de reguli, pe care organizaţia

ajunge să le considere imuabile.

Efectele activităţii şi personalităţii profesorului au făcut obiectul unor cercetări de

pedagogie, psihologie pedagogică şi de sociologia educaţiei, urmărindu-se ridicarea

eficienţei activităţii pedagogice în general şi a profesorului în special. Sporirea funcţiei

profesorului de confident, consilier, transmiţător al valorilor culturale, a lărgit câmpul de

activitate şi a accentuat interdependenţele.

Profesorul trebuie să se integreze, să coopereze cu clasa, să motiveze, să fie un

sprijin atunci când elevii dovedesc spontaneitate, iniţiativă şi afirmare. Profesorul integrat

încurajează, pune întrebări, stimulează participarea, sprijină şi foloseşte ideile elevilor,

unele decizii le ia împreună cu elevii.

În timpul predării – învăţării – evaluării, profesorul ,, instruieşte”, conduce

interacţiunile în clasă, modul de înţelegere şi învăţare prin indicaţii, atenţionări,

demonstraţii, asigurarea condiţiilor, oferirea punctelor de sprijin aprobări şi dezaprobări,

stimulări, completări, reactualizări, exemplificări, explicaţii, comentarii etc.

Profesorul are rolul cel mai interactiv în clasă: creează un climat adecvat,

iniţiază, orientează, solicită, antrenează, exemplifică, critică. Profesorul structurează,

organizează forma şi conţinutul activităţii în clasă, modul de desfăşurare a interacţiunilor,

dar poate şi delega responsabilităţi elevilor în rezolvarea unor decizii, sarcini. Trebuie să

solicite elevii la dialoguri, să comenteze răspunsurile împreună cu ei, răspunsurile

negative fiind corectate în sens stimulativ, cu antrenarea grupului;

E greu să defineşti un profesor ,,bun”. Chiar şi părinţii au păreri diferite, uneori

contradictorii. Unii spun că pregătirea în specialitate e factorul determinant, alţi părinţi

pun pe primul plan ,,capacitatea de a se face înţeleşi- dragostea de meserie”, chiar dacă

tot cunoştinţele acumulate permit reuşita la un examen. Este interesantă remarca unora, la

14

categoria de cadre preferate de copii: profesori cu experienţă, deoarece cei tineri ,,nu sunt

înţeleşi”. Profesorul debutant uneori e izolat de colegi sau de comunitate.Un profesor bun

foloseşte cunoştinţele nu doar de la disciplina respectivă, ci măcar din aria curriculară

respectivă. Trebuie de asemenea ca profesorul să fie pregătit să şi primească feed-back,

nu numai să ofere.

Un rol important îl are managerul.Un sistem de management de succes poate

asigura multe beneficii organizaţiei pe care odeserveşte. Oricum, un manager poate

depune eforturi foarte mari pentru a realiza acest lucru, dar cu toate acestea va putea

ajunge şi la rezultate dezamăgitoare. Periodic, el trebuie să se întoarcă şi să examineze

sistemul, să verifice şi să vadă dacă beneficiile au apărut înorganizaţia sa. Dacă aceste

beneficii nu au apărut, sistemul trebuie examinat pentru a determina unde trebuie

concentrate modificările din program şi construite noi componente.

Profesorul trebuie să precizeze clar scopul unei lecţii de literatură pentru a

evidenţia esenţa instructiv-educativă a acesteia, unde obiectiul dominant să dezvolte

personalitatea elevului sub anumite aspecte şi să-i determine progresul în direcţiile

propuse. Acest progres îl va ajuta pe elev să fie pregătit în întâmpinarea sarcinilor actuale

şi de perspectivă ale societăţii, să îşi dezvolte anumite aspecte intelectuale, morale şi

estetice şi să îşi cunoască mai mult latura multilaterală a personalităţii. În acest sens,

profesorul va ţine cont de trei elemente principale precum conţinutul temei pe care o va

preda, nivelul de dezvoltare al fiecărui elev şi sarcinile care necesită orientare către

direcţia dezvoltării personalităţii elevului, în funcţie de cunoştinţele şi deprinderile

consolidate pe baza conţinutului prezentat şi de vârsta şi pregătirea pe care a acumulat-o

anterior. Aşadar, prin conţinutul temei prezentate, acesta va fi ajutat şi stimulat în direcţia

unor cerinţe mai înalte, atât sociale cât şi individuale, în măsura în care îi permit

informaţiile şi nivelul actual de dezvoltare al copilului. Aşa cum afirmă şi Sorin Cristea

că procesul de învăţământ reprezintă „principalul subsistem al sistemului de învăţământ,

în cadrul căruia are loc activitatea de instruire organizată conform obiectivelor

educaţiei care orientează formarea-dezvoltarea personalităţii elevului-studentului’’, vom

realiza că transmiterea de cunoştinţe acestuia îi vor forma priceperi şi deprinderi care îi

vor dezvolta gândirea, spiritul de observaţie, imaginaţia, sentimenetele şi voinţa sa,

obişnuindu-se cu disciplina, perseverenţa şi conştiinciozitatea în munca depusă la şcoală.

15

Conform autoarei Elena Macovei, ca procesul de învăţământ să devină realizabil

în aceste condiţii stabilite, sunt necesare acţiuni de organizare şi de planificare, pe baza

unor planuri sau programe cu obiective în instruirea şi educarea copilului, tânărului,

adultului. În acest sens, profesorul trebuie să îşi stabilească materiale, strategii, forme de

organizare, obiective, metode de predare care vor interacţiona în cadrul activităţii şi se

vor desfăşura într-un mod organizat şi sistematic în realizarea finalităţilor propuse. Aceşti

paşi importanţi vor determina o schimbare de durată în comportamentul elevului, în

modul de a gândi, a simţi şi a acţiona, acumulând deprinderi, competenţe şi convingeri

care nu erau la fel de bine impregnate înainte. Pentru ca elevul să intre în emisfera acestei

schimbări, prin universul literaturii, este necesar ca profesorul să abordeze metode de

predare utile scopului lecţiei. Prezentarea metodelor, fie tradiţionale sau moderne, este

utilă dezvoltării acestei competenţe, cât şi problemelor sensibile prezente în învăţământul

actual.

A avea un management de calitate înseamnă a avea şi cadre didactice de calitate

cu care să lucrezi. Cei tineri trebuie îndrumaţi, nu marginalizaţi. Analizând activitatea

şcolii noastre, unde rezultatele sunt deosebite, atât la profesorii tineri, cât şi la cei cu

experienţă, am extras aspectele pozitive şi negative.

Aspecte pozitive constatate:

-Cadre didactice calificate, cu o bogată experienţă şi cu renume în oraş;

-Disponibilităţi pentru dezvoltarea profesională;

-Profilul moral al cadrelor didactice şi al echipei manageriale, absenţa conflictelor,

disciplina muncii;

-Colaborarea permanentă între învăţători, diriginţi, între colectivele metodice;

-Acţionează pentru păstrarea imaginii pozitive a şcolii în comunitatea locală;

-Organizează activităţi extracurriculare diversificate şi interesante care stârnesc

interesul elevilor şi părinţilor;

Aspecte negative-sunt puţine:

-Creşte numărul cadrelor didactice cu norma didactică în mai multe şcoli din

cauza diminuării numărului de elevi;

În acest context, rezultatele obţinute de şcoala noastră la concursuri şi olimpiade

naţionale sunt deosebite. Şi interesant este că profesorii debutanţi sau cu vechime mică au

16

elevi calificaţi la olimpiadele naţionale. Deci nu e regulă să ai vechime. Un profesor de

calitate poate fi la orice vârstă, dacă este dăruit meseriei, dacă îmbină perfecţionarea cu

autoperfecţionarea, dacă ştie să respecte elevul, iar colectivul în care se află contează

enorm.

Învatatorul este cel care daruiește fiecarui om, la pornirea lui în drumul spre

lumină, primele elemente, călăuzindu-i pașii spre marele titlu de ‚,OM’’. El este acela

care modeleaza materialul cel mai de pret –COPILUL, tinzand ca din fiecare bloc de

marmura bruta sa realizeze o ființă înzestrata cu cele mai frumoase trasaturi, un om care

sa înmanuncheze calitatile morale cele mai nalte.

Importanța învatatorului în viața fiecaruia dintre noi este esențială deoarece el

pune bazele educației scolare. Este un lucru deja bine știut, că învățătorul este pentru elev

modelul pe care îl imita. Nu există elev care să nu caute să își imite învățătorul în

atitudini, gesturi, îmbrăcăminte, etc. De aici deducem și cît de important este ceea ce

imită copilul, cît de importantă este personalitatea învățătorului care are o însemnatate

mare în educarea fiecarui copil.

Pentru a asigura eficiența educației în timpul actului didactic, învățătorul, pe

lînga vastele cunoștințe pe care le deține, trebuie sa posede calități precum dragostea

pentru copii, capacitatea de empatie, delicatețea sufletasca, măiestria și tactul pedagogic,

puterea de stăpînire de sine, pasiunea pentru profesiunea aleasa. Pentru fomarea unui

climat favorabil, învățătorul trebuie să accepte diversitatea în clasă,și să adopte un stil

democratic, astfel încât: să situeze elevul într-un model de reflectie, care să-i permită să

activeze cognitiv și să rămînă activ, atent, vigilent, în toate etapele cunoasterii; să creeze

o atmosfera de cooperare, de toleranță și respect, de coeziune afectivă, de confruntare a

opiniilor; sa sprijine elevii în inițierea acțiunilor, în analiza acestora, să le accepte

punctele de vedere, să le dirijeze activitatea, sa depisteze golurile din cunoștințele elevilor

și săle corecteze cu ajutorul lor; să colaboreze cu elevii pentru a alege conținuturi, pentru

a formula probleme, pentru a alege strategii de lucru; să permita fiecarui elev să urmeze

parcursul educațional în ritmul său, în mod real; să-i faca pe elevi să se simtă parte activă

în instruire, interesată, captivată de achizițiile noului; să dea elevilor posibilitatea de a

alege de fiecare data cînd solicită un sfat cu privire la îndeplinirea unei sarcini; sa

determine elevii să gandeasca, să comunice, să emită rationamente, să analizeze, să

17

compare, să sintetizeze, să puna intrebari, să construiască raspunsuri, să aplice cunoștințe;

să declanșeze, să susțină, săcatalizeze schimburile verbale și intelectuale dintre elevi; să

găsească, să elaboreze și să aplice metode didactice pentru elev, prin elev și împreună cu

elevul. Toate acestea nu doar vor dezvolta multilateral elevul dar și îi va educa spiritul de

echipă, egalitatea, bunul simț, independența, responsabilitatea, curiozitatea. Dar să nu

uitam și de ce așteaptă copiii de la învățător: blîndețea în relațiile cu ei, sa fie drept, sa-i

trateze ca pe niște oameni mari, sa-i faca sa fie apropiați de el, să le fie cel mai apropiat

prieten, caruia să-i poată destainui toate secretele, și bune, și rele, fără rețineri. „Cînd

profesorii vor fi mai aproape de elevi, cînd vor dispare și violența verbală și gestul brutal,

cînd se va renunța la pedeapsă și se va face apel la simțul demnității și al rațiunii, cînd se

va învelera noblețea muncii, a cinstei și a politeței, prin exemplul educatorilor înșiși,

atunci se va stabili un climat cu adevărat propriu educației omului. ”

I.3. Aptitudine, tact şi competenţă pedagogică

Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului şi eficienţei

în această profesie. Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele

procesului de invăţare. Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului

personalităţii cadrului didactic este aptitudinea pedagogică, este considerată unul dintre

principalii factori de succes în procesul instructiv- educativ.

Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa

psihopedagogică şi competenţa psihosocială. Aceste trei tipuri nu acţionează izolat, ci

sunt integrate în structura personalităţii profesorului. Competenţa ştiinţifică presupune o

solidă pregătire de specialitate.Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul

capacităţilor necesare pentru a ,,construi” personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea

de a determina gradul de dificultate al materialului de învăţare, capacitatea de a-l face

accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a înţelege elevul, de a pătrunde

în lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare

18

instructiv - educativă, în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale. Competenţa

psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor

interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor

şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum și indivizii

izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient, de a utiliza adecvat puterea şi

autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere. Aptitudinea pedagogică

conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizand o adaptare rapidă şi uşoară la

cerinţele unei situaţii educative. Tot în aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului

didactic se află şi tactul pedagogic, care se defineşte ca fiind ,,gradul calitativ al

interacţiunii sociale dintre profesor şi elev, caz în care criteriile acestei calităţi ar fi

următoarele:

-gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev;

-gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului;

-gradul de dezvoltare a personalităţii elevului;

-gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat

optim al activităţii instructiv-educative,rezultatele obţinute în atingerea obiectivelor

propuse.

Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de

predispotiţiile înăscute (intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobîndite, experienţa

dobandită sau autoeducaţie. A da dovadă de tact pedagogic presupune multă

inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivalează cu un autentic act de creaţie.

Competenţa didactică este un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică,

rezultat al corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului

pedagogic .Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunînd şi rezultatele

activităţii, pe lîngă cunoaştere şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect.

Competenţa didactică este operaţionalizată în cinci competenţe specifice :

19

-competenţa cognitivă, care cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate

din partea unui profesor, competenţa afectivă, definită prin atitudinile aşteptate din partea

profesoruluişi considerată a fi specifică profesiunii didactice, fiind și cel mai greu de

obţinut;

-competenţa exploratorie,care vizează nivelul practicii pedagogice și oferă ocazia

viitorilor profesori de a-și exersa abilităţile didactice;competenţa legată de performanţă,

prin care profesorii dovedesc nu numai că ştiu, dar şi că pot utiliza ceea ce ştiu;

-competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor în urma relaţiei

pedagogice.

Accentul pus pe performanţă, pe eficienţa predării, a determinat orientarea

cercetărilor spre profilul psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trăsături de

personalitate care influenţează randamentul la invăţătură al elevului. Unul dintre studii

identifică trei structuri de comportament ca avînd o importanţă aparte, se caracterizează

prin afecţiune, înţelegere, prietenie, fiind opusă structurii definite prin atitudine distantă,

egocentrism şi mărginire; se caracterizează prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni

sistematice, fiind opusă structurii definite prin lipsă de planificare, şovăială şi neglijenţă;

se caracterizează prin putere de stimulare, imaginaţie şi entuziasm, fiind opusă structurii

care se defineşte prin inerţie şi rutină.O analiză a relaţiei dintre variabilele personalităţii

profesorului şi eficienţa predării, ţinînd cont şi de principalele impulsuri motivaţionale ce

se manifestă în procesul de învăţare şcolară, relevă următoarele aspect.Elevii dominaţi de

impulsul de afiliere (preşcolarii şi şcolarii mici) vor avea tendinţa de a se identifica cu

cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi învaţă pentru a face pe plac educatoarei sau

învăţătoarei şi pentru a fi lăudaţi, recompensaţi. În acest caz, cadrul didactic va trebui să

aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai puternic motivaţi să înveţe şi să obţină un

randament şcolar superior.

Pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare, de

trebuinţa de prestigiu, mai eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi

pe sarcini, ordonaţi, sistematici, care creează condiţii ca nivelurile de performanţă ale

elevilor să fie definite clar şi recunoscute.

20

Elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din structura

C, capabili să genereze efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze

interesul prin elemente de noutate. În general, profesorii plini de viaţă, stimulativi,

inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o predau au mai mult succes, iar

comportamentul elevilor este şi el mai productiv sub influenţa acestui tip de

stimulare.Această abilitate a profesorului de a evalua realist trebuinţele celui care învaţă

implică capacităţi empatice, respectiv de transpunere în situaţia elevului şi dorinţa de a-l

inţelege de pe poziţiile lui.Confruntarea cu spiritele culturii naţionale, cât şi cu lecura

care actualizează atât educaţia morală şi cea civică, cât şi formarea gustului estetic

conduce spre instruirea elevului, ajutându-l astfel să îşi descopere propria identitate.

Exemplele sau contraexemplele prezentate prin eroii şi întâmplările textelor literare pot fi

valorificate în scopul educaţiei morale ale acestuia. Prin intermediul literaturii, elevul va

reuşi să comenteze şi să aprecieze operele literare, creându-şi un sistem de criterii prin

care îşi va forma acea atitudine corespunzătoare faţă de valorile umane. Datorită

construcţiei personajelor literare după numeroase prototipuri specifice lumii reale, acesta

va descoperi metodele educaţiei morale, luând contact cu sentimentele şi gândurile

oamenilor, reacţiile lor sufleteşti în situaţii diferite.Aici, profesorul îşi poate gândi

materia de predat în maniera în care să utilizeze concepte, prototipuri, scheme şi scenarii

cognitive pentru ca mesajul ce trebuie să ajungă la elev să prindă consistenţă şi valoare.

Educaţia morală îndeplineşte în procesul educaţiei prin literatură, un rol deosebit

în formarea unor atitudinini pozitive, datorită trăirilor emoţional-reflexive a universului

operei de către elev. Valorificarea sub aspect educativ a operei studiate va putea contura

relaţia dintre operă şi realitate, determinând elevul să înţeleagă literatura şi să îşi

îmbogăţească experienţa de viaţă. Chiar şi ficţiunea, prin caracterul său simbolic şi

analogic, ajuta la lărgirea posibilităţilor cognitive ale literaturii. Realitatea şi ficţiunea

trebuie să ofere acestuia aptitudinea de a observa şi cerceta fenomenele pentru

reansamblarea detaliilor ce îi vor determina capacitatea de distincţie a termenilor şi a

efectelor acestora asupra literaturii, cât şi mediului social din care face parte.

Astfel, dezvoltarea gândirii critice va oferi elevului posibilitatea de a interpreta

textele, de a-şi motiva propriile păreri, de a descoperi şi de a interpreta numeroase

21

judecăţi cu care se va confrunta pe viitor şi le va valorifica, la un moment dat.Profesorul

nu trebuie să suprimeze fazele descoperii proprii, să îl împiedice pe elev să întreprindă

propria sa cercetare şi experienţă.

Pentru a putea înţelege personajul şi comportamentul acestuia, este necesar ca

profesorul să ofere timp discuţiilor pe marginea prezentării unităţii de învăţare, prin

aducerea de idei şi păreri care să distingă legătura şi diferenţa dintre realitate şi ficţiune,

prin raportarea statutului de identitate a personajului. Deoarece, prin lectură, elevul îşi

dezvoltă nu numai educaţia estetică, ci şi capacitatea de a stabili criteriile de selectare ale

valorilor cu care se confruntă în momentul analizei, precum adevărul, binele, munca,

generozitatea, respectul etc. Aşadar, atât componentele imaginare cât şi cele reale ale

unui text literar vor impregna virtuţi formative, capabile să contribuie la transformarea

elevului, oferindu-i o imagine asupra lumii. Virtuţile morale ale personalităţii pot fi

îndrumate prin lecturare, astfel încât acesta devine capabil să selecteze o serie de

personaje care, prin calităţile lor, i-ar putea forma atitudinea în societate.

Criteriile de predare trebuie să conţină un raport de echilibru între metodele de

desfăşurare a lecţiei de literatură şi valorile umane descoperite prin lectură, ţinând cont de

diversitatea, mobilitatea, povestirea, personajele, confruntările, emoţiile şi relaţiile dintre

personaje.

În acest mod îşi va putea dobândi o experienţă practică, de transformare a

realităţii cu care intră în contact şi de valorificare a celor descoperite. De asemenea,

profesorul trebuie să realizeze şi acel echilibru dintre investigaţie şi comunicarea directă

cu elevul, astfel încât să mijlocească prin metoda sa de predare studiul adânc al realităţii,

raportată permanent şi la mediul de viaţă al elevului, cât şi la experienţa lui cotidiană.

Prin prisma realităţii prezentate în literatură, de altfel, să caute şi o imagine mereu

actualizată asupra vieţii şitimpului în care elevul trăieşte, pentru a-l îndruma să cunoască

şi să înţeleagă cât mai bine realitatea şi valorile morale.

Literatura nu are doar o simplă valoare documentară. Aceasta este strâns legată

de experienţa de viaţă a autorului, prin care se exprimă trăirile şi problemele pe care

22

acesta le abordează, urmărind o cunoaştere activă a realităţii, pentru a contribui la

formarea şi orientarea concepţiilor cititorului despre societate.

 

23

CAPITOLUL II

IMAGINEA INVĂȚĂTORULUI ZUGRĂVITĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

II.1 Chipul profesorului în romanul Singur în fața dragostei de A. Busuioc

Romanul Singur în fata dragostei dă o lovitură destul de serioasă unor scheme

literare, rupte de realitate; romanul e interesant prin faptul ca autorul nu-și face chipuri

cioplite, zugravind pe ele virtuți idilice abstracte, pentru ca să bată în fața lor, ci privește

mai real, mai obiectiv la lucruri și la oameni.Arta de romancier a lui Busuioc e arta

punerii în lumina ridicolului, a paradoxului, prin alternanța situațiilor contrastante, prin

însușirea unor paranteze.

Succesul acestui roman la public se datorează,înainte de toate,eroului central

Radu Negrescu, chipul căruia s-a impus atenției generale atît prin trăsăturile individuale

de caracter ce dădeau la iveală o personalitate cu adevarat revelatorie,cît și prin faptul că

prezintă un tip neobișnuit de erou.Radu Negrescu este personajul principal din romanul

Singur în fața dragosteide Aureliu Busuioc .Era profesor de fizică și matematică la o

școală din satul Recea Veche .

Autorul îl caracterizează pe personaj fiind o persoană agitată, cu ochi negri,

subliniați de niște cearcăne bine întunecate, cu față ovală alcătuită din numeroase linii

frînte.Viorica Vrabie diriginta clasei a IX-a,îl caracterizează pe personaj fiind un bărbat

de toată frumusețea ce face impresia unui bărbat deștept.Era o persoană care îi ajuta pe

cei din jur,mai ales pe Viorica Mircevna,pentru că această persoană îi era dragă.Avea

relații bune cu Viorica, însă rele cu directorul,deoarece nu îi era drag,căci acesta era o

persoană naivă,egoistă și rea. Purta un costum negru, modest.Este tipul

intelectualului,pentru că e deștept,simplu și educat.Acest personaj poate fi asemănat

cuGelu Ruscanu,eroul principal din drama realistăJocul Ielelorde Camil Petrescu,pentru

că acesta tot reprezenta categoria intelectualilor.La fel, mai poate fi asemănat și cu

Gheorghe din opera Frunze de dorde Ion Druță,căci ambii au rămas fără iubire.Gheorghe

o iubea pe Ruxanda, însă aceasta nu a rămas cu el pîna la sfîrșitul vieții,iar Radu

Negrescu o iubea pe Viorica Mircevna,însă nici el nu s-a putut bucura de dragostea

ei,pentru căViorica este o domnișoară de la oraș.Radu Negrescu este altfel decît eroii

24

centrali din alte lucrări cu tema intelectualitații de la țară- oameni cu un scop definit,care

dupa terminarea studiilor pleacă avîntați la țară pentru a-și consacra toată energia și

cunoștințele muncii nobile de învățător.

Personajul Radu Negrescu semnifică eliberarea conștiinței noastre din matricile

unor stereotipuri șablonizate de gîndire și acțiune și stimularea unei atitudini personale

creatoare față de problemele vieții: „Orice adevăruri evidente mă scot din sărite și mă

stărui,pe cît e posibil, să le pun la îndoială”ne marturisește Radu. Refuzul „adevărului

evident” provine dintr-o adevărată „sete de cunoaștere, cea mai nobilă pornire

omenească”.Căci adevărul pentru personaj nu este „cuvîntul domnului luat drept literă

pentru evanghelie”, ci o convingere personală care nu poate fi primita de-a gata , la care

nu se poate ajunge fără acea muncă intelectuală creatoare,în procesul căreia adevărurile ,

fiind călite în focul îndoielii, „se cunosc prin proprie experiență”.Astfel personajul vede

în îndoiala un ferment al gîndirii de sine stătătoare, o condiție indispensabilă a

cunoașterii,neglijarea căreia este deosebit de periculoasă în activitatea

pedagogică.Deaceea omul trebuie învățat de mic să-și pună întrebări și să caute

răspunsuri la ele.

Radu Negrescu din romanulSingur în fața dragostei de Aureliu Busuioc ocupă

locul principal după ansamblul narațiunii,după însușirile evidențiate și semnificația etică

este un personaj pozitiv,se constituie și evoluează individual,în vederea criteriilor

funcționale deține rolul seducătorului Vioricăi Vrabie, devenind un personaj romantic pe

care îl recunoaștem după frămîntările sufleteștiunde este sfîșiat de stări interioare

antagonice, construit antitetic.Acest personaj reprezintă tipologia îndrăgostitului la care

se observă dragostea față de Viorica Miclevna:„O iubesc, pentru că mă iubesc într-însa și

aș vrea s-o am alături cum ai mereu la îndemînă un stilou sau o idee...”

Radu e un erou-excepție, adica nu poate fi numit tipic.Criticul literar Mihai

Cimpoi remarcă: „Reflecțiile lui Radu Negrescu reprezintă o conștiință critică ce

formează un contrast cu personajele anchilozate, retrogradate, optuze, capabile doar de

gesturi automate, făcute în virtutea unei inerții.”

Antieroul lui Busuioc, în contrast cu oamenii pentru care „lumea e clară ca un păhar de

apă” ne declară:”Singurul fenomen pe care nu-l pot integra în nici o formulă e scurta

25

mea existență ...”.El refuză să dea, dar și să accepte rețete de-a gata („Cît de ușor dăm

sfaturi! Ca hainele folosite, pe care nu le mai putem noi înșine purta”), pentru că, zice el,

„fiecare om e o lume, o lume cu specificul ei …”, cee ce presupune adoptarea în viață a

unei atitudini proprii.

El este un antierou în raport nu numai cu un anumit tip de erou literar, ci și cu

sine însuși.Iată un exemplu cum autorul știe să ne sugereze lupta interioară a eroului ,

care înăbușă în sine orice imbolduri sentimentale: „Vroiam s-o strig, să alerg din urma ei

și s-o ajung …Mă rezemai cu spatele de stejar și aprinsei o țigară.Flacăra chibritului îmi

arse degetul. Ce aveam să-i spun dac-aș fi strigat-o sau aș fi ajuns-o din urmă? Că mi-i

dor de un om?Nu-mi era dor de nici un om”.

Eroul își vede salvarea din impasul sufletesc la care l-a dus egocentrismul:omul

nu se poate regăsi ca un om numai în eul său, el trebuie să meargă cu sufletul deschis în

întîmpinarea altuia pentru a se regăsi cu adevărat în acesta: „Mă simt nu regăsit sau

refăcut, ci într-atîta nou, într-atîta fără corespondent în eul acela de pînă ieri, încît va

trebui să mă iei de la început și să mă cunoști. La dracul autoironia în care m-am

consumat . Acum știu și simt că mă voi descoperi în tine și simt că mă voi putea iubi așa

nou cum sînt”.

Un alt personaj principal al romanului Singur în fața dragostei este Viorica

Vrabie, învățătoare de franceză,nou -venită la școală în Recea Veche.După însușirile

evidențiate în roman este un personaj pozitiv care se constituie și se evoluează individual,

fiind o femeie cultivata și puternică ce lupta cu prejudecățile oamenilor de la țară - care

nu sunt de acord cu tunsoarea ei scurtă, baiețească și cu hainele mult prea

moderne. Aceasta poarte pantofi cu toc, bluzițe din mătase transparentă, fuste și rochițe

cam scurte pentru gustul colegilor ei, care încearcă să o schimbe ,,spre binele elevilor și

părinților”.

Autorul îi atribuie rolul influențatorului (tăinuitor), îndrăgostită de Radu

Negrescu, profesorul de matematică și fizică, ea fiind personajul romantic care se

transformă, suferă mutații spectaculoase.

Autorul descrie lupta acestor personaje principale cu sentimentul de

dragoste,astfel și Radu și Viorica caută în fel și chip să i se opună, ridicînd în calea

sentimentului lor diferite baraje de raționamente de tot felul.

26

Analizînd notițele din jurnalului Vioricăi Vrabie din romanul Singur în fața

dragostei de Aureliu Busuioc am observat care era relația ei ca învățător-diriginte cu

elevii. Venind în satul Recea Veche ca învățătoare de franceză, directorul școlii îi acordă

și funcția de diriginte la clasa a noua. La început elevii au primit-o cu neîncredere,chiar

ostil.Fiind douăzeci și patru de elevi în clasă, i se păreau cam destrăbălați dar avea de

gînd să nu ridice vocea la ei niciodată,deoarece putea găsi limbă comună și altfel.Cu

fetele i-a fost mai ușor a discuta cu ele despre modă,deoarece fiind o domnișoară de la

oraș punea accentul pe aranjarea vestimentară a unei persoane, la care fetele i-au urmat

sfatul, ieșind duminica în sat foarte bine aranjate.Cu băieții i-a fost un pic mai

complicat.A încercat, să discute cu ei cîte ceva despre politică,dar în zadar. A reușit să-i

capteze citindu-le din „Tinerețea” un articol „pe teme morale”, în care se relatează despre

un tînăr care face curte unei fete, îi propune mîna, ea acceptă și... îl așteaptă zadarnic de

ziua nunții în fața oficiului stării civile...La care un elev Amarașu Ion, un băiat destul de

dezghețat,a rugat-o să-și spună părerea în ceea ce privește libertatea dragostei și

perspectivele acestui sentiment în societatea viitoare...După care a salvat-o sfîrșitul

pauzei,promițindu-le continuarea discuției într-una din zilele apropiate.Descoperindu-le

interesul învățătoarea porni în căutarea „literaturii”.

După o vreme învățătoarea îi prezintă ca pe niște elevi buni cu care crede că se

vor înțelege.Vine în apărarea lor atunci cînd sunt buznăriți și umiliți de catre director,

chiar permițîndu-și să ridice vocea la el.Avînd un gînd să meargă cu o plîngere la raion

sau chiar la minister.Considerîndu-i pe elevi oameni mari la care i-a le vine în apărarea

demnității si a personalitătii.

Din autocaracterizarea sa, Radu Negrescu, se consideră un pedagog nu rău,la care

țin elevii.Le place tonul ușor ironic pe care îl păstrează în discuțiile cu ei, știu materia

bine și o studiaza cu plăcere. Ca un om se consideră normal și în relațiile cu oamenii

corect.Iar elevii într-o discuție cu Viorica Miclevna despre „învățători”,declarau că cel

mai bun învățător le este Negrescu.

Romanul Singur în fața dragostei se conformează în mare măsură

acestei,,cerinte” de detașare prin imaginație. Scriitorul vede lumea ca un spectacol, încare

își joacă rolul fiecare potrivit firii sale . Spre deosebire de anumiți prozatoricare introduc

27

persoana lor proprie în acțiune, camuflînd-o sub un nume poetic A.Busuioc se retrage

îndărătul cortinei, lăsîndu-i pe eroi sa-și croiască singuri drum în viață. Aceasta nu

însemnă însă o dispoziție totală autoricească - ramîne punctul de vedere personal, care

străluminează sensul cărții. Detașarea lui A. Busuioc se înfăptuiește firesc datorită ironiei,

mijloc eficient împotriva înfrumusețării, scriitorul cu bagaj sărac de cultură e înclinat

îndeosebispre comicul trivial. Un om poate fi perfect instruit, orientîndu-se enciclopedic

întoate ramurile de activitate omenească, poate fi extrem de corect, punctual și

moralicește integru și totuși să aiba o viață interioară spirituală cam redusă, dacănu chiar

sterilă.

Cultura presupune o mare forța spirituală. Acesta este punctul de plecare al lui A.

Busuioc, estetic și etic. Particularul apare la Busuioc tot în altăformă, el renunță la ideea

unui om energic care schimbă radical lucrurile, și îșipune întrebarea dacă sunt înșiși

învățătorii destul de instruiți și educați ca să –i lumineze pe alții, dacă nu se adapteză la

mediu uitînd ce-au învățat și devenindniște meseriași, străini de cultură și efort

intelectual. Tabloul acesta îl schițează cu ironie mișcătoare Radu Negrescu în fața

Vioricăi Vrabie, învățătoare de franceză,nou-venită la școală. Partea profesională a

lucrului îl interesează pe Busuioc și oevidențiază, dar nu o limitează numai la această

latură a vieții, căutînd săpatrundă în mentalitatea oamenilor și el constată că o mentalitate

retrogradă poateînăbuși orice gînd nobil, orice pornire a inimii spre bine și spre sferele

mai înalte ale vieții spirituale. Un om schilod sufletește va aplica cel mai ideal principiu

deeducație în așa mod, încît el va deveni reversul său. Directorul retrograd din

acestroman nu observă energia tinerei învățătoare Viorica Vrabie, nu ține seama de

cultura ei, de avîntul tineresc, pe dînsul îl șochează în primul rînd ținutavestimentară la

modă a învățătoarei.Eroului principal al romanului dat, lui Radu Negrescu, autorul îi dă

deplină libertate de acțiune, eliberîndu-l mai întîi de certitudine și de catalogulobișnuit al

povețelor didactice și al ideilor primite. Adoptînd o conduită dehistrion, Radu Negrescu

își poate permite observații ascuțite despre mediul în care se mișcă, despre sine însuși,

adesea autoironizîndu-se. Eroul joacă rolulbufonului din comediile de altădată, care, sub

masca voioșiei, a glumei și aobservației joculare, spune adevăruri supărătoare. Acesta

este de fapt conținutul acestui roman, care vizează ironic multe neajunsuri în școală, în

procesul de instruire și de educare, în viața spirituală a unor învățători. Încrîncenat

28

împotrivaignoranței și a încrustării în tipare statute de viață și de lucru, Radu

Negrescuadesea le demască prin formele paradoxale .

Adevărurile comune îl scot din sărite pe antieroul lui Busuioc nu pentru că el

vrea sa învăluie totul într-o ceată metafizică prin reflecțiile sale speculative,ci pentru că

aceste adevăruri servesc drept paravan dogmatismului,conformismului, mediocrității și

leneviei intelectuale.De aici pasiunea lui pentru „discuțiile polemice care dezmorțesc

mințile căzute în licenzeală”.

II.2 Tipul profesorulu în Clopotnița de I. Druță

Omul și istoria,legătura timpurilor, omul și datoriile lui față de predecesori și de

urmași, grija pentru valorile spiritual, fidelitatea în dragoste și idee,intransingența

morală,resursele de idealitate ale sufletului omenesc-acestea sunt cîteva din tematicele

romanului.

Cel mai important simbol, Clopotnița, reprezintă imaginea metaforică a istoriei

poporului nostru, reprezintă Hronicul ce a înregistrat, pe pelicele de vițel, toate celea de

la Ștefan cel Mare până în prezent. Monumentul sugerează temelia măreților străbuni,

care într-un final a ars din cauza lașității neamului nostru și a credinței noastre denaturate.

Ion Druță pornește de la un fapt concret –renovarea, apoi incendierea și dispariția

Clopotniței dintr-un sat cu nume istoric, Căpriana, fapt în jurul căruia se pomenește

antrenat curînd un întreg colectiv de pedagogi și elevi. Problema principala care este

discutată este ocrotirea valorilor sacre ale trecutului.

Horia Holban,personajul principal al acestui roman, personaj cu rădăcina într-o

existență umană atestată istoric,constituie și evoluează trăsături individuale,pozitive,avînd

rolul sfătuitorului și a obligatorului,întruchipînd chipul eroic dominat de rațiune, simțul

onoarei și al datoriei.În romanul Clopotniţase povestesc, în ritm baladesc, avatarurile

existenţiale ale unui personaj providenţial.

Romanul lui Ion Druţă este reconstituirea traseului existenţial al unui om care

caută din răsputeri să-şi valideze trecutul, ca biografie a neamului său moldovenesc.

Imaginea lui (înalt cât bradul) se profilează simbolic pe canvaua evenimentelor

29

contemporane, în pandant cu ţinuta impunătoare a Clopotniţei, îndârjindu-se a rezista

împotriva tuturor intemperiilor unei alte istorii, intruse, ca o veritabilă clopotniţă vie,

având menirea de a da semne oamenilor despre identitatea lor ca neam, ca seminţie în

umanitate.

Horia Holban in această opera ocupă locul personajului principal.Numele lui

semnifică punctualitate şi înţelegere.De cătreautor este caracterizat fiind un tînăr înalt și

zdravăn, cu ochii blînzi și triști, împovărat de grijile unui sărman învățător din

Bucovina.Era un învățător bun acolo în satuldin nordul Moldovei,unde preda istoria într-

o școală medie, și cînd elevii se încurcau așa întrucît nici nu mai știau încotro s-o apuce,el

venea așezat și răbdător,lîngă dînșii, zicîndu-le:- Ia hai ,frate, să vedem ce o mai fi și cu

asta…Acest „Ia hai, frate…” era o formulă de simbrie țărănească, învățătorul venea în

ajutorul elevilor,asumîndu-și o parte din necazurile lui și,ajungînd așa, deodată, buni

prieteni, porneau a dibui în doi prin negura trecutului, căutînd împărății,războaie,

structuri sociale și politice de tot felul.Chiar de nu găseau ei cine știe ce, principalul era

că îl mișca pe elev din punctul mort al necunoașterii,al nehotărîrii, și acest imbold deseori

cîntărea mai mult decît un mănunchi de cunoștințe însușite mecanic.

Horia Holban-un simplu profesor de istorie cu studii superioare,din Bucovina,își

arăta atașamentul și dragostea față de acea Clopotniță, ce înseamnă pentru el o adevarată

comoară și o dovadă vie a istoriei neamului moldovenesc.

În Căpriana, Horia Holban a ajuns predestinat de iubire şi de istorie. În sat, e

ameninţat de mediocritate şi de anonimat, ca unealtă a distrugătorilor de memorie.

Salvarea vine în povestea clopotniţei şi a hronicului tăinuit de săteni. Are de ales între

memoria clopotniţei şi teama de omul fără memorie, care este directorul şcolii, cel ce-şi

adânceşte uitarea cu sticla şi paharul ascunse după cele două „enciclopedii” din dulapul

cabinetului. Horia Holban nu are nici el altă cale, însă în timpul unei lecţii despre Marea

Revoluţie Franceză are revelaţia arheică, cea a istoriei naţionale şi a satului Căpriana. Un

suflu miraculos face ca douăzeci şi patru de copii să-l asculte vrăjiţi. Este momentul

decisiv al alegerii: el declanşează războiul cu cei fără memorie. Neculai Trofimovici trece

la mutilarea clopotniţei: face rost de scânduri şi de cuie şi porunceşte omului de serviciu

să le bată pe faţada clopotniţei, fiindcă nu o mai putea suporta, îndemnat şi de autorităţi.

30

Se petrece însă un fapt care alarmează şi dă bănuiala că nişte duşmani de clasă au intrat în

acţiune: noaptea, o mână nevăzută scotea scândurile şi lăsa la vedere chipul clopotniţei.

Intrăm în logica stranie a zidirii manolice: ce se zideşte ziua se surpă noaptea. Bănuitul

nu putea fi altul decât Horia Holban. Este supus unei anchete sub acuzaţia de sabotaj

politic. Agresat, profesorul se îmbolnăveşte şi umblă prin spitale. Din urmă, însă,

povestea clopotniţei continuă: scândurile sunt date jos noaptea, deşi Simionel, cel ce le

bătea de fiecare dată, avea şi datoria să vegheze. În consecinţă, clopotniţa este incendiată

şi, la întoarcere, Horia Holban o găseşte ruinată scrum. I se spune că a fost trăsnită într-o

noapte şi a ars, fără ca nimeni să aibă curajul s-o salveze. Fetiţa Maria Moscalu îl face să

înţeleagă adevărul. Nici măcar cei douăzeci şi patru de copii n-au fost lăsaţi şi n-au avut

curajul să apere clopotniţa. Iată marea durere a lui Horia Holban. Profesorul, devenit

indezirabil, se hotărăşte să nu părăsească satul, ci să-şi împlinească menirea arheală

scriind o carte despre Clopotniţă.

Textul se transformă şi-n metaroman: „Abia acum, după ce-a ars Clopotniţa,

sosise ceasul scrierii unei cărţi despre dânsa, şi el era singurul care avea nu numai

dreptul, ci şi datoria de a scrie acea carte”. Dar fără „hronicul” dispărut şi apărat de ţărani

nu era posibil. În consecinţă, Horia începe o veritabilă călătorie iniţiatică spre a recupera

memoria hronicului. Va dezlega, astfel, şi enigma acoperirii şi dezvelirii clopotniţei. Cel

care bătea scândurile ziua şi le scotea noaptea era însuşi Simionel, ţăranul devenit om de

serviciu la şcoală. În acest personaj, Ion Druţă a avut abilitatea artistică de a incifra drama

sfâşierii, a dedublării, fără reliefarea unei conştiinţe problematizante, cum e profesorul

Horia Holban. Osmoza dintre omul simplu şi intelectual, iată o altă fericită soluţie

metaromanescă a lui Ion Druţă. În Basarabia sau drama sfâşierii, am arătat că Ion Druţă

însuşi se poate recunoaşte nu numai în Horia Holban, dar şi în Simionel, căci ilustrul

prozator însuşi a lucrat cu o stranie dedublare: pe de o parte, ca artist a recuperat memoria

arheală a neamului, iar pe de alta a bătut scânduri în clopotniţa aceluiaşi neam ca om

politic care a legitimat ofensiva moldovenismului slavizant, în numele pravoslavnicei

ortodoxii.

Iată de ce Mihai Cimpoi putea scrie: „Începând cu anul 1994, scriitorul a pactizat

în mod paradoxal cu cei care l-au blamat, manifestând atitudini conservatoare de păstrare

a «seminţelor socialiste», a moldovenismului şi creştinismului modelat după cel rusesc.

31

Nu cred că Ion Druţă poate fi bănuit de „lipsă de sinceritate”. El a urmat, mai

degrabă, dublul glas al arheităţii sale etnice: românesc şi slav, convins fiind că

moldovenismul este soluţia împăcării lor. Cert e că în operă a fost mai puternic arheul

românesc, pe când în opţiunile existenţiale ale individului lumesc biruitoare a ieşit

chemarea slavă.”

Chiar de la începutul romanului, personajul principal,Horia,este afundat în

amintirile lui legate de Căpriana și totodată de Clopotnița. Astfel ne este relatat trecutul și

prezentul lui Horia.În amintiri descoperim prima și ultima lui dragoste, decizia de a

deveni de la un student cu un viitor remarcabil la un simplu învățător de istorie într-un sat

de la nordul Moldovei, lecțiile pe care le ducea cu clasă. Toate sunt reamintite de

învățător în drum spre Verejeni (satul natal) sau spre Căpriana. În drum spre una dintre

destinații, își aduce aminte și de ploaia din 11 aprilie ce a fost una nemaipomenită, cu

tunete și fulgere ce zguduiau cerul și pamîntul. Se framînta întruna din cauza acelei ploi,

însă cu inima lui bolnavă,numai ce externat din spital,nu trebuia să și-o forteze. 

Ajunge la gara de la Căpriana, trezit de un glas ce îl striga și-i cerea parcă

ajutorul și așa parcă zguduit de acea voce coboară la Căpriana. Acolo își întîlnește elevii

care îi relatează crunta poveste a morții Clopotniței. Un adevărat haos a stîrnit în ochii

copiilor întrebarea învățătorului:„Unde ai fost în seara cînd ardea Clopotnița?”. Toți

elevii rămîneau rușinați de lașitatea lor și nu doreau să spună că în acea noapte nu au fost

lînga Clopotnița care sute de ani a stat de veghe asupra Căprianei. Într-un final bietul

învățător le-a permis să plece. Știind și reflectînd asupra celor întîmplate a fost întrerupt

de Maria, care i-a povestit despre noaptea ceea fulgerătoare,despre motivul care nu le-a

permis să fie alături de Clopotnită.Horia a înțeles tot și s-a bucurat că măcar unul din cei

24 de apostoli au avut curajul să zică adevărul.Avea multă tărie de caracter.Horia apare

ca сel mai bun cercetator al istorie. El a devenit un bun gospodar şi soţ pentru soţia sa

Jenea.

Relaţia lui cu unele persoane era bună,de exemplu:cu Turcul care era mereu de

sprijin,cu Jenea –care o stima ca pe o soţie, și cu Balta,dar din cauza Clopotniţei au ajuns

a fi duşmani.

Pasiunea lui este istoria „Istoria cu toate ascunzișurile,cu toate umbrele și

luminile sale era pentru el o mare patimă. Visul său era să sape zi și noapte în negura

32

vremurilor trecute, să publice studii, monografii.”Profesia de istoric îi deschide ochii

lăuntrici spre imensitatea de istorie trăită ieri,spre urmele vizibile și invizibile ale

acesteia.Frumusețea lui moralăpornește de la capacitatea de a trăi printr-un ideal,pentru o

idee, de a acționa în numele unei cauze colective.

Bolnav,încolțit de reavoința și reacredința directorului Baltă,Horia gasește în sine

puteri să reziste,ba chiar sa se angajeze în luptă contra surzeniei sufletești și a

lichelismului. El nu-și declară dragostea, el apără și înalță.Eroul trece prin dureroase

dezamăgiri, nu se conformează, lasă capitala și vine în satul cu miros de gutui.Vine

frămîntat de îndoieli, cu gustul amar al primelor eșecuri și deziluzii.Profesia de istoric îi

deschide ochii lăuntrici spre imensitatea de istorie trăită ieri, spre urmele vizibile și

invizibile ale acesteia.Frumusețea lui morală pornește de la capacitatea de a trăi pentru un

ideal, pentru o idee, de a acționa în numele unei cauze colective.

Seismele sufletești și crisparea lăuntrică ale eroului sînt legate de complicațiile

relațiilor intime lăsate de autor într-o ușoară suspensie.Nu știm dacă l-a trădat Janet sau

nu, dar știm, pe de altă parte,că Horia a putut să aibă pentru moment bănuiala unei

infidelități, iar, pe de altă parte,că îl obsedează mireasma amețitoare a gutuilor, un abur

de vis și de poezie:„Coborînd pe cărărușă la vale,s-a oprit locului .Pentru că iară dase

peste aroma nemuritoare de gutui. După o scurtă șovăire, i-a pornit în întîmpinare,

lăsînd acea aromă să i se împlînte în suflet,cum i se împlîntase un fier de plug în țărîna

caldă, știind bine că pentru dînsul nu poate fi un alt chin și o altă viață decît această

viață și acest chin”.Sînt ultimele cuvinte ale romanului, cuvinte care ne lasă să

presupunem că Horia revine la casa cu mireasmă de gutui, că are înainte o viață și o

dragoste de om.E un act de devotament, e hotărîrea omului care nu poate bate în retragere

și care răspunde prin gestul său glasului inimii și al datoriei .

Un alt personaj al operei literare Clopotnița de Ion Druță este și Jenea, careia i se

spunea Jeanette. După acțiunile descrise în opera dată acest personaj predomină calități

pozitive. Pe tot parcursul lucrării, Jeanette este o fire cuminte care știe cînd și cum să

vorbească, știe și cînd să tacă.După modul în care se constituie este un personaj

individual cu trăsături specifice. Jeanette era foarte capabilă. Avea talent la limbi străine.

Vorbea o franceză, că-ți lasă gura apă cînd o auzeai.Autorul îi atribuia rolul de

influențator (seducătoare).De către alte personaje este caracterizată că e un drac de fată

33

cum nu se mai află. Era sprintenă cu sîni vîrtoși, coapsa frumos împlinită. Avea un mers

încet. Avea ochi căprui-închiși, aproape negri, gît fin, subțire și frumos, încît toți baieții,

mai devreme sau mai tîrziu se topeau după dînsa. Este un personaj care prezintăcaractere

tipice în împrejurări tipice. Era o fire închisă în sine, vorbea puțin, dar ochii o trădau, cînd

negri, cînd căprii. La joc, Ion Druță o prezintă pe Jeanette zveltă și plină de energie.

Dînsa doar dansa cu băieții logodiți și nicidecum cu cei care o plăceau.

În momentul cînd Jeanette îl invită pe Horia la hram la Căpriana și el accepta, ea

era fericită,dar cînd a auzit că el a mai vizitat locurile, pe fața ei s-a observat o oarecare

tristețe pentru că credea ca nu va avea nici un farmec acele plimbări în doi.Ca pînă în cele

din urmă să devină o fidelă soție pentru Horia.

Janet ocupa locul doi dupa Horia. Numele ei cu accent franțuzesc arată o

domnișoară deșteaptă,inteligentă și nebunatică.Autorul o caracterizează ca pe o fată

sprintenă,smolită, năntuță, cu păr frumos împletit,mers frumos îngîndurat,ochi căprui

închiși,păr lung și negru.De către personaje este caracterizată ca o țigăncușă

smolită,frumușică,șireată (un drac de fată) care topea inimile băieților și își bătea joc de

ei.Era cea mai bună elevă la franceză.Calitățile sale morale sunt bine instruite de ea

însăși. În școală relația ei cu băieții nu e prea bună,mulți începeau s-o urască pentru că își

bătea joc de ei,alții o iubeau din ce în ce mai mult.Era în relații bune cu profesorul ei de

franceză.

Turcu ocupa un rol secundar în opera. El e profesor de istorie și un bun priet a lui

Horia.Numele lui semnifică salvare, dorința de a munci.Autorul îl caracterizează fiind un

bărbat înalt cu umeri mari.Horia îl caracterizează josuț, smolit,rotunjor,seamănă cu o

tăciune fierbinte scos din vatră, pe care soarta îl aruncă dintr-o palmă în alta.Avea

îndemnarea și priceperea cu nemiluita.Avea celebra tactică țărănească, într-un sfert de oră

era în stare să-ți freze și să descifreze o viață de om.Era prea dur pentru a preda istoria la

universitate, ar fi fost un bun brigadier.Era un savant cu planuri năstrușnice, fizic arăta ca

un om de la țară. Calitățile morale erau logoce, ierta convingător,avea o relație bună cu

Horia,se destăinuiau unu altuia și de dragoste și de viață.În romanul Clopotnița de Ion

Druță,personajul principal Horia, învățător de istorie în relație cu elevii relevă bunătatea

lui: „Cînd eleviise încurcau așa încît nici singuri nu știau încotro s-o apuce,venea blînd și

răbdător lîngă dînșii, zicîndu-le: -Ia hai, frate, să vedem ce o mai fi și cu asta...Prin

34

această formulă de simțire țărănească învățătorul venea în ajutorul elevului,împărtășind

neputința lui, disperarea lui, după care porneau a dibui în doi în negura trecutului, căutînd

împărății, războaie, structuri sociale și politice de tot felul... Chiar de nu ajungeau prea

departe, principalul era că-l mișca din punctul mort al necunoașterii, al nehotărîrii...”.

În felul său, Horia Holban, dascăl de ţară, ivit parcă din negurile vremurilor ca să

depună mărturie despre nevolnicia contemporanilor săi moldoveni, ameninţaţi a-şi pierde

propria identitate (atestată, de altfel, din străvechime), sub presiunea birocratică a

administraţei, a strategiei perfide a deznaţionalizării, susţinută de autorităţile politice,

purtătoare ale morbului puterii unionale, nu mai puţin însă şi datorită laşităţii,

servilismului unor oportunişti, el asumându-şi însă, fără bravadă, menirea de a deştepta în

sufletele generaţiilor tinere sentimentul datoriei de a păstra în conştiinţe (şi nu numai)

mărturia de neocultat a trecutului demn şi înălţător, aşa cum l-au lăsat moştenire marii

bărbaţi ai neamului, luptători în secolele de răstrişte, revolute.

Jucând în spectacolul vieții sovietizate de la Chișinău la Căpriana, protagonistul

Horia Holban reprezintă prototipul intelectualului în mediul rural. Profesor de istorie, el

vorbește foarte deschis despre Hronicul din Clopotniță și miturile despre construcția

acesteia: „Peste o vale lungă și largă, pe celălalt deal, se înălța înnegrită de ploi, dar

încă semeață, Clopotnița lui Ștefan cel Mare”.

Clopoțelul a sunat pauza cea mare. Horia a rămas nemișcat lîngă fereastră. A

spus tot ce avea de spus, dar copiii rămîneau în bănci, credeau că poate mai urmează

ceva. Firește, multe din cele povestite de învățător erau, oricum,cunoscute, dar, luminate

și însuflețite de personalitatea lui, istorisite cu vorbă aleasă, plină de tîlc,kmau căpătat

deodată iz de cronici, de scriptură, de ceva aproape sfînt.

Clasa a opta era numai ochi și urechi . Cu privirea ațintită cu privirea în albumul

siniliu al unui perete, Horia s-a gîndit că acum important e nu atît ceea ce se petrece în

vîrful dealului, cît ceea ce se va petrece aici în clasă. Pînă acum au fost numai

vorbe.Acum s-a trecut la fapte. Avea în față două duzine de boțuri de humă și de dînsul

depinde ce se va alege pînă la urmă din huma ceea. Vor fi ei oameni demni de acest

pămînt ori niște lași, vor privi lumea cinstit, cu fruntea sus ori o vor fura hoțește, cu

coada ochiului , vor apăra ceea ce este măreț și sfînt ori vor trăda totul, căutînd să le fie

lor cît mai bine.

35

Venea tăcut, cu aceiași pași cu care a mers de-a lungul satului, zicîndu-și că poate n-ar fi

rău să intre să-și vadă băiatul, dar n-are timp. Trebuie să treacă mai întîi pe la școală,

pentru că nu de dorul familiei s-a întors.L-a coborît din tren un țipăt de copil, și datoria

lui era să treacă mai întîi pe la școală, să vadă ce s-o fi întîmplat.

Horia stătea lîngă fereastră și se gîndea că deacum încolo eleva Maria Moscalu

rămîne a fi omul lui de nădejde aici în sat. Glasul cela va rămîne pururea cu el. Vor trece

anii, Maria se va mărita, va deveni o bună gospodină, o bună mamă, dar și ea, și bărbatul

ei, și copiii lor,- toți vor fi oamenii lui, rămînîndu-i credincioși, orice s-ar întîmpla cu

dînsul.Aceasta era roada cîmpurilor lui, singura avere adunată la treizeci de ani.

Pe parcursul operei descoperim că în sufletul eroului se dezlănțuie o serie de

incertitudini: „Și dacă din Bucovina îl striga copilăria, în nordul Moldovei îl așteptau

elevii, îl aștepta feciorul, și tot în Nordul Moldovei, și-a scuturat frunza prima lui

dragoste.”

Că rînduirea, descoperirea şi conştientizarea adevărurilor esenţiale ale vieţii este,

de fapt, scopul principal al personajelor druţiene, se înţelege cu toată claritatea şi din

drama Horia. În centrul acesteia se află Horia Holban, profesor de istorie într-o şcoală

medie, care îşi propune să educe elevii pe baza înţelegerii adânci a disciplinei predate de

el ca viaţă concretă a unor oameni concreţi, cum sunt chiar ei înşişi. Istoria reactivării,

apoi a distrugerii şi dispariţiei Clopotniţei lui Ştefan cel Mare, istorie care a stat la temelia

povestirii Clopotniţa, formează nucleul dramei, punctul de intersectare a idealurilor,

intereselor de moment, setei de căpătuire şi a altor aspiraţii ale personajelor.

Căpriana „părea nu atât un sat, cât un codru. Un codru cu poteci şi ascunzişuri

misterioase, umbrite de taine” pe care noul învăţător caută să le desluşească, atât pentru

el cât, deopotrivă, pentru localnicii care păreau impasibili în faţa a ceea ce trecutul le

oferea ca însemn al perenităţii neamului: Clopotniţa din deal, construită de Ştefan cel

Mare, în amintirea călugărului Daniil, care îşi avusese schitul pe locul acela, şi la care

voievodul se abătuse, înfrânt, după bătălia de la Valea Albă, cerându-i găzduire. Despre

aceste fapte le vorbeşte elevilor săi, întrebându-se, îndreptăţit: „Cum s-a putut întâmpla

ca nepoţii şi strănepoţii clopotarilor să devină atât de nepăsători faţă de ceea ce secole

la rând a constituit mândria lor, haragul pe care s-au ridicat şi ei în rând cu lumea. O fi

(…) declinul unui neam sau, poate, sfârşitul lumii”; elevii încep să se intereseze de un

36

asemenea trecut („Are şi satul nostru, Căpriana, istorie?”) şi încep să conştientizeze de

unde se trag .

Mesajul etic al dramei Horia - necesitatea ocrotirii in fapte a monumentelor

noastre de istorie şi cultură - este exprimat, şi aici, prin situaţii de viaţă obişnuite, pe

lângă care se întâmplă să trecem fără să intuim enorma lor importanţă şi profunda lor

semnificaţie.

În sfârşit, aceeaşi elevă, Măria Moscalu, găseşte în sine putere să recunoască -

pentru întreaga clasă - că anume teama de Nicolai Balta a fost cauza că nimeni n-a ieşit să

salveze Clopotniţa.

Principalele personaje sunt, deci, aceleaşi ca în povestire şi se caracterizează la

fel ca în opera precedentă: Horia Holban şi Măria Moscalu, pe de-o parte, şi Nicolai

Balta, pe de altă parte, se prezintă drept expresii simbolice ale frumosului şi, respectiv,

ale urâtului, în veşnica lor confruntare categorică şi principială.

Dintre operele în proză bogate sub aspectul problemelor abordate de autor şi

incitante prin modalităţile artistice explorate de acesta se remarcă şi nuvela de

proporţii Clopotniţa.

Transferîndu-ne într-un cadru natural concret,Ion Druță vede în natură vatra,

lăcașul omului, rădăcinile lui.Horia țăranul intelectualizat, descendent din neam de

plugari, simte poezia naturii.El nu doar se lasă cuprins de vraja ei, ci și vede în

sentimentul naturii o componentă fundamentală a spiritului.

II.3 Imaginea profesorului în opera Domnu’ Trandafir de M. Sadoveanu

În literatura română mai mulţi autori au zugrăvit imaginea învăţătorilor pe care i-

au avut în copilărie şi de care şi-au adus aminte cu drag şi nostalgie în operele lor.

Cea mai importantă imagine a unui învăţător o aduce Mihail Sadoveanu în opera

sa numită Domnu’ Trandafir.

Povestirea este concepută ca o scrisoare adresată unui prieten, fiind publicată în

volumul La noi la Viişoara, care a aparut în anul 1907 în ciclul Scrisori către un prietin.

Titlul operei este alcătuit din două substantive.Substantivul”Domnu” este scris cu

majusculă pentru că elevii îl admirau și îl respectau.Apostroful indică o adresare

familiară, apropiată,deoarece era întradevăr apropiat copiilor.Substantivul propriu

37

„Trandafir” indică frumusețea sufletească(spirituală) și delicatețea învățătorului, dar și

micii ghimpi ai săi:” Măi domnule!”.

Autorul realizează aici un portret al primului său dascăl, domnul Busuioc, despre

care mărturiseşte: „Învăţătorul meu din şcoala rurală primară de la Paşcani a fost

domnul Busuioc, unul dintre cei mai pricepuţi şi devotaţi pedagogi pe care i-am avut în

viaţa mea... Prin domnul Busuioc am cunoscut pe Creangă şi am învăţat punctuaţia. Am

învăţat şi alte lucruri bune pe care nu le mai înşir aici: să plantez o floare, să împletesc

coşuri de mlaja, să fac o pălărie de paie de secară ş.a.m.d.”.

După această succesiune de imagini ale copilăriei fericite, emoţiile autorului se

amplifică: „Şi câte lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat! Pe toate le-am văzut.

Totuşi nici unul nu m-a mişcat aşa de mult, frate dragă, ca locul – numai locul a rămas

unde era odată şcoala.” Această imagine îi aduce în faţa ochilor o alta, nespus de dragă,

a învăţătorului său, Domnu’ Trandafir.

Gândurile prozatorului se adună cu emoţie şi cu neîntrecută artă reînvie chipul

venerat al dascălului. Face un scurt portret fizic al învăţătorului individualizându-l pe

acesta: „Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când

zâmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc”.

Scriitorului i-a rămas întipărită privirea blajină, dovadă a sufletului cald a învăţătorului.

Sunt prezentate apoi trăsăturile sufleteşti. Domnu’ Trandafir este un învăţător

deosebit; îşi iubea meseria și ceea ce făcea pornea din suflet:„…învățătura

cealaltă,sufletească… ne-o da …nu pentru că trebuia și pentru că i se plătea,dar pentru

că avea un prisos de bunătate în el și pentru că în acest suflet era ceva din curățenia

unui apostol.”

Dascălul este politicos,respectuos și ospitalier cu străinii venițiși dă dovadă de

bune maniere, lăsînd deoparte munca și ocupîndu-se de ei,neștiind cine erau acei oameni:

„Mă rog,ce doriți dumneavoastreă?”, „Mă rog, domnule,dacă ești bun și nu te superi ...

cu cine am onoarea ?”, „Marie! ia vezi ceva de răcoreală!(...) ia ședeți , vă rog, colea, la

umbră,în cerdac...”.

38

Curios cine sunt acei musafiri,el îl întreabă pe unul din ei,iar acesta i-a zis că

acela era domnul ministru și că el este inspectorul cutare,la acestea zise, dascălul dă

dovadă de haz și de simțul umorului,răspunzîndu-i mirat că cineva ar veni să-l verifice în

acel colțișor al țării: „Acesta e prea-prea,și Domnul începe a rîde în hohot,(...) dar cum ai

socotit dumneata că am să cred asemenea lucruri? Ce are să caute ministrul aici,în sărăcia

noastră?”. Înainte de a afla cine erau, Domnu Trandafir este rugat să țină o lecție. Dascăul

ține o lecție normală,copiii dînd dovadă că, datorită domnului Trandafir,au acumulat

cunoștințe generale bogate,iar Busuioc dă dovadă de măiestrie de dascăl.La sfîrșitul

orei,străinii își dezvăluiesc identitatea,îl felicită pe dascăl și sînt mirați că în acel colț de

țară pot fi elevi așa buni și sînt convinși că școala a meritat să fie înfăptuită.

Vizita „ministrului şcolilor” şi a unui inspector nu a fost un eveniment deosebit pentru

Domnu’ Trandafir.Lecţiile lui erau de fiecare dată aceleaşi, pentru copii şi pentru

miniştrii. „Şi Domnu’ face o lecţie, uite aşa, cum o făcea el întotdeauna... şi celălalt

străin se întoarce, vorbeşte, scutură mâna lui Domnu’ Trandafir şi-l felicitează . A rămas

legat de oamenii şi locurile acestea. „Dar Domnu’ nu s-a dus nicăieri; a rămas acolo pe

pământul nostru; şi în pământul nostru l-au şi îngropat.”

Scriitorul îi păstrează o amintire neştearsă exprimându-şi sentimentele de

admiraţie şi recunoştinţă „ în locul acela odată a trăit un om...”

Mihai Sadoveanu scrie această operă din recunoștință, respect,admirație,dragoste

pentru părintele său,MihaiBusuioc,idolul său în viață.Va fi mereu o amintire plăcută în

sufletul elevilor săi,iar scriitorul îi va fi veșnic recunoscător,fiindcă la învățat gramatica,

punctuația și învățătura sufletească,ce au alcătuit baza meseriei sale.

În narațiunea Domnu’Trandafirscriitorul Mihail Sadoveanu ajuns la maturitate se

întoarce pe meleagurile natale și evocă cu nostalgie întîmplările copilăriei, cînd se juca cu

copiii la vîrsta lui, și își amintește chipul dascălului său, Mihai Busuioc, aici supranumit

“Domnu’ Trandafir”.Acest personaj” Domnul’ Trandafir” implică anumite date din viața

scriitorului, fiind eroul principal în această narațiune, personaj pozitiv care se constituie și

evoluează individual cu trasaturi ideale specifice invățătorului model, care a influențat

pozitiv asupra trăsăturilor de caracter a elevilor săi și a părinților acestora.Este un

personaj realist unde psihologia lui se desprinde din portret, comportament,

îmbrăcăminte, vorbire și mediu în care trăiește. Din caracterizarea indirectă, analiza

39

faptelor, gîndurilor, gesturilor, atitudinilor, vorbirii, frămîntărilor sufletești, mediul de

viață deduce caracterul personajului.Era autoritar, știa cînd să-și laude elevii:

„Brava,băieți”, dar știa cînd să-i dojenească:„Măi domnule!”,aceasta fiind cea mai mare

mînie a sa, dar băieții cînd o auzeau,le venea să intre cu capul în pămînt de rușine.Era un

bun organizator, iar in acel colțisor de țară, el nefiind verificat de nimeni, putea să facă ce

dorea, dar el făcea ceea ce considera că era mai bine pentru școală și pentru elevii săi. Îi

învăța din dragoste și devotament, fără a-i păsa de lume și de „viforul de nemulțumiri”

din jurul său. Prin fragmentul: „Nu, Domnu nostru nu ne-a învățat niciodată din pricina

că se temea de cei mari”, autorul arată că dascălul era devotat meseriei sale, pe care o

făcea cu pasiune și pricepere, era corect și cinstit.

Era un gospodar priceput, harnic „şi-i plăcea să se facă fiecare lucru cu

rânduială”. Prezenţa elevilor la şcoală „vin câţi sunt înscrişi”, disciplina „în bănci se

făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică”, învăţătura „gramatica şi aritmetica se făceau

bine” se împletea cu „învăţătura cealaltă, sufletească, pe care ne-o dă Domnul! Şi ne-o

da această învăţătură nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un

prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credinţa şi din curăţenia

unui apostol”.

În procesul educației, un rol important îi revine profesorului, care coordonează,

formează, modelează personalitatea elevilor. În acest sens, profesorul trebuie să-şi

adapteze, să-şi îmbunătăţească rolul său tradiţional printr-o nouă viziune asupra

planificării, organizării muncii, asupra relaţiilor cu elevii.

Profesorului i se atribuie roluri şi în raport cu activtatea sa instructiv - educativă,

cu funcţiile pe care le ocupă şi de care răspunde, profesorul are rolul cel mai interactiv, pe

lângă cel propriu-zis de predare el interacţionează cu elevii. Astfel, profesorul intervine

pentru a provoca şi menţine interacţiunile în toate etapele lecţiei; organizează,

structurează conţinutul lecţiei, stabileşte metodele pentru rezolvarea obiectivelor,

utilizează proiecte adecvate, deleagă sarcinile elevilor; solicită participarea elevilor prin

metode variate, pentru rezolvarea sarcinilor şi obţinerea unor răspunsuri specifice;

sprijină elevii pentru munca în echipă; verifică răspunsurile, corectează unde este cazul,

utilizează metode variate pentru notare şi apreciere; este arbitru al comportamentului

elevilor, pentru a preveni situaţiile conflictuale; alege metodele de predare, influenţează

40

înţelegerea, motivarea, disciplina, participarea, afirmarea elevilor; ia decizii pe tot

parcursul activităţii în funcţie de răspunsurile clasei în scopul atingerii obiectivelor

propuse.

Foarte bine se observă relația dintre profesor–elev în povestireaDomnu’Trandafir

de Mihail Sadoveanu, aici autorul ne relatează despre acțiunile personajului principal al

operei, dascălul Mihai Busuioc .

Dascălul avea un suflet cald, plin de bunătate, a format mințile și sufletele

copiilor și a fost pentru ei un model de bunătate sufletească. Îi învăța din dragoste și

devotament, fără a-i păsa de lume și de „viforul de nemulțumiri” din jurul său. Prin

fragmentul “Nu,Domnu nostru nu ne-a învățat niciodată din pricină că se temea de cei

mari ” autorul arată că dascălul era devotat meseriei pe care o făcea cu pasiune și

pricepere, era corect și cinstit, un bun organizator, iar în acel colțișor de țară el făcea ceea

ce considera că era mai bine pentru școală și pentru elevii săi. Iubea copiii, pentru că era

un adevărat părinte: „Îi era drag să ne învețe și parcă eram copiii lui.” Bun dascăl,

domnul Trandafir avea și alte calități: „Era foarte gospodăros și-i plăcea să facă fiecare

lucru cu rînduială”.El vroia ca și elevii săi să fie la fel.

41

Domnul Trandafir îi învață pe copii să-și respecte și să își iubească neamul și țara,îi

învață să creadă în trecutul și vrednicia poporului român,i-a învățat lucruri care au încolțit

mai tîrziu, ca niște semințe bune.Le dădea învățătura sufletească: „Cînd ne învăța cum să

spunem poeziile eroice, vorbea tare și înălța în sus brațul drept.” Dascălul a reușit să le

stîrnească interesul copiiilor pentru învățătură și citit, muzică și pentru adevăratele valori,

mai tîrziu ei ajungînd să iubească aceste lucruri: „Cînd trebuia cîteodată, sîmbăta după-

amiază, să ne cetească din poveștile lui Creangă, ne privea întîi blînd, cu un zîmbet

liniștit, ținînd cartea la piept, în dreptul inimii – și în bănci se făcea o tăcere adîncă”.

Datorită bunătății lui și iubirii pe care o purtau pentru el , „...băieții învățau după

purterile lor” și de teama de a nu-l dezamăgi pe preaiubitul lor dascăl.

Între dascăl și copii s-a format o legătură sufletească, acesta devenind părintele si

confidentul copiilor, iar copiii au ajuns să țină la el mai mult decît la oricine. Într-un

timps-a zvonit că are să-l mute pe domnul Trandafir în altă comună peste Siret, atunci

băieții s-au strîns într-o seară la școală, unii plîngeau, alții se sfătuiau, și, într-un tîrziu, s-

au hotărît să meargă cu el, fiind dispuși să renunțe la familiile lor pentru el, dar nu, el nu

s-a dus nicăieri, a rămas acolo, pe pămînt unde a muncit și a fost înmormîntat.El

dovedește dragoste față de copii prin faptul că nu a plecat și a rămas împreună cu ei, în

acea odaie, unde le” era cald vara și frig iarna”. Le era băieților ca și un adevărat părinte,

împărțea perele din curtea școlii, împreună cu „fiii sai”.

Sadoveanu, supranumit „Ceahlăul prozei româneşti”, face portretul de neuitat al

învăţătorului său pe care îl zugrăveşte ca pe un dascăl – apostol, care i-a semănat în suflet

„atâta credinţă şi atâta foc”. Dascălul este semănătorul care are datoria sfântă să pună în

sufletele copiilor „credinţă şi foc”, acele lucruri durabile ce le vor fi sprijin de-a lungul

întregii lor vieţi.

42

CONCLUZII

Literatura ocupă un rol important de modelare nu numai a personalităţii, ci şi a

gândirii şi a exprimării, determinând elevul să participe la viaţa eroilor astfel încât, cu

ajutorul imaginilor, sentimentelor, modelelor descoperite, să îşi exprime stările de

conştiinţă şi să îşi însuşească anumite trăsături pe care le analizează în paralel cu cele ale

personajului ales drept model.

Prin intermediul literaturii, nivelul productiv al gândirii critice se activează în

momentul în care elevul identifică în textele literare acele persoane-eroi, dominaţi de

factorii precum timpul, spaţiul, categoriile sociale, curentele literare. Pe parcursul analizei

literare, profesorul trebuie să implice pe elev la îndelungate observaţii, dezbateri şi

confruntări ca, în cele din urmă, mesajul transmis să devină şi operaţionabil. Mesajele

interpretate necesită să fie explicate în funcţie de situaţiile socio-pedagogice pentru a se

menţine un echilibru între conţinut şi imaginea redată de către acesta. Astfel, elevul va

deveni pregătit în detrimentul cerinţelor şi aspiraţiilor societăţii şi va putea raţionaliza atât

fundamentele sociale şi psihilogice, în urma cărora îşi va putea delibera deprinderile pe

care le-a acumulat în urma educaţiei ce l-a format.

În ceea ce priveşte studiul literar pe baza metodelor abordate în prezent, educaţia

intelectuală poate ridica o diversitate de întrebări care privesc nu numai achiziţionarea

pură de noţiuni sau concepte teoretice, ci şi nuanţarea rafinată a lecturării care îndrumă

spre o multitudine de expozeuri creatoare de imaginaţie. În acest context, elevul va trebui

să mediteze asupra propriilor întrebări, evaluate cu ajutorul profesorului: „Ce rol are în

viaţa mea studierea limbii şi literaturii române?’’; „Cum îmi voi putea cultiva

sensibilitatea culturală în funcţie de valorile literaturii române?’’; „Cum îmi pot sădi

cunoştinţele morale şi idealurile de viaţă prin prisma personajelor din operele literare

prezente în manualele şcolare?’’; „Sunt oare textele şi informaţiile care fac trimitere la

realităţi în conformitate şi potrivite vârstei mele?’’; „Sunt prezentate personaje cu care aş

putea să mă identific?’’; „Au caracter educativ temele prezente în textele literare, precum

familia, şcoala, munca sau timpul liber?’’ etc.

43

În funcţie de aceste întrebări, principiile de predare abordate vor întreprinde un

rol esenţial în gradarea şi personalizarea atât a conţinuturilor operelor literare, cât şi a

personajelor prezentate. Deoarece, prin modelele culturale prezentate, literatura

influeneţează mintea copilului, mai ales dacă acesta abordează un tip de literatură

superficial, ce îl pune în imposibilitatea de a-şi exterioriza exerciţiul spiritual.

Aşadar, acumularea cunoştinţelor pe baza informaţiilor receptate din lecturare va

trebui dirijată spre pregătirea pentru viaţa cotidiană, între reguli şi principii. Joseph

Baldwin afirmă că „scopul educaţiei nu constă în a-i învăţa pe elevi să-şi cunoască

manualele şi să se servească de ele, ci în a-i învăţa să se cunoască pe ei înşişi şi să dea o

bună întrebuinţare facultăţilor lor”.

Prin prisma modelelor prezente în textele literare, elevul îşi va putea dobândi

anumite concepţii care vor conduce la descoperirea treptată a propriei personalităţi,

însuşindu-şi calităţile sau defectele descoperite prin desfăşurarea acţiunilor relatate.

Calitatea idealului de viaţă al elevului depinde chiar şi de potenţialul moral şi etic al

personajului pe care acesta îl studiază. Astfel, prin strategii şi metode specifice gândirii

critice, elevul poate diferenţia aspectele pozitive de cele negative şi să descopere ce rol

pot avea în propria sa dezvoltare personală.

Analizînd operele prozatorilor: Ion Druţă, Mihail Sadoveanu și Aureliu Busuioc

nu se deosebesc esenţial de creatorii rurali care concep nu atât eroi, cât un specimen

uman ce nu configurează structuri psihologice, ci o ontologie vagă a spiritului. Numai că,

la Ion Druță, este resimţită mai dramaticinvazia civilizaţiei, a tot ce periclitează şi

anihilează frumuseţea şi sfinţenia naturii.

Romanele și povestirileautorilor s-au bucurat de un succes internaţional, au ca

protagoniști tineri intelectuali, evidențiind trasaturile actiunile, viața rurală a

învățătorului. Domnu’ Trandafir, Radu Negrescu, Viorica Mircevna, Horia Holban, Janet

ș.a , dornici să modernizeze viaţa într-un sat basarabean, îndrăgostiți, învinși de rezistenţa

la schimbare a mediului rural, unii din ei ca Radu Negrescu renunţă, până la urmă, la

rolul de erou civilizator şi revine la condiţia de intelectual de oraş.

44

Aşadar, la final, elevul îşi va putea manifesta dorinţa de a se comporta în viaţa de

zi cu zi în spiritul personajelor-model oferite de acei eroi pozitivi ai romanului.Pentru că

omul, în general, nu deprinde de la naştere conştiinţa de sine şi mediul ce îl înconjoară,

elevul îşi pune în funcţiune capacităţile psihice sub influenţa adulţilor şi a modului de

învăţare, de a intra în contact cu informaţii care le sesizează în mod treptat, pe parcursul

creşterii şi maturizării sale fizice şi psihice. De aceea, aprecierile morale sub forma

criticii asupra personajelor literare trebuie să aibă un conţinut informaţional cât mai

apropiat de obiectivitate, respectând cât de mult cu putinţă adevărul sau calea spre

adevăr.

Astfel, se va trece la o subtilă metamorfoză pedagogică, unde activitatea de

învăţare se transformă în activitate de cercetare, respectiv de la studiu la acţiune, la

creaţie, iar de aici la autoinstruire şi la autoeducaţie. Aceste trepte vor transforma

adevărul în convingere şi trăire, care vor conduce spre atitudinea şi comportarea umană.

În unele cazuri, prin intermediul prezentării morale ale personajului, anumite

trăsături evidenţiate atât de modul său de gândire cât şi cel comportamental, îi poate oferi

elevului un contact nu cu realitatea însăşi, ci cu un model special, prelucrat, devenind, în

cele din urmă, o realitate „artificială”, alta decât cea care o întâlneşte în viaţă.

Problemele sociale abordate în textele literare conduc spre o cunoaştere activă a

realităţii, prin formarea şi orientarea concepţiilor despre societate, mărind forţa educativă,

cu atât mai mult în şcoală, unde anumite particularităţi psihice îi determină sensibilitatea.

Aşadar, o educaţie completă înseamnă lectură, prin care se dezvoltă stimulii căutării,

reflexiei şi voinţei, imaginaţiei şi memoriei, gândirii, simţirii şi trăirii.

CUVINTE CHEIE:

45

Cadru didactic, competențe, aptitudini, personaj literar, tipul profesorului,

instruire, educație, model literar.

46

BIBLIOGRAFIE

1. Cucoş, Constatin, Pedagogie şi axiologie, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,

1995.

2. Macovei, Elena, 1997, Pedagogie, EDP, Bucureşti

3. Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Craiova, 2001

4. Secrieru, Mihaela, 2008, Didactica limbii române, Editura Studis, Iaşi

5.Ion Druță ,scrieri.Volumul3. Clopotnița.Chișinău HYPERION 1990 , p.364

6.Aureliu Busuioc .Singur în fața dragostei.Editura CARTEA MOLDOVEI.Chișinău

2008, p.13

7. Dumitru Micu, Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955

8 .Dicționar de personaje literare,pentru elevii cl.5-12/Ana Revencu.-Ch.:”Prag-3”

SRL,2009.-272p.

9.Revista Învățătorului Modern.Revistă științifico- metodică.Februarie2013

10.Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie.Grupul Editorial Litera Internațional.Chișinău-

București 2000 p.54

11. Ion Vlad, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj, 1981

12.Vasile Gh. Cojocaru. Calitatea în educație <<Managementul calității>>.Chișinău

2007,p.23

13.Ion Iachim.Receptarea și crearea operelor epice în școală.Editura EPIGRAF.Chișinău

2001,p.64

14.Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, o biografie a operei, București, 1963

15.Marcela Peniș . Antologie de texte literare .ARAMIS,p.112

16.Revistă de lingvistică și știință literară, nr.5-6,2008, p.6

17.Mihail Sadoveanu . De la Wikipedia, enciclopedia liberă .Caracteristici.

18.Cartier popular .Ion Druță ,Clopotnița .Roman ,Ediția a V-a, p. 17

19.Biblioteca Publică “ Liviu Rebreanu “.Aureliu Busuioc,Bibliografie. Chișinău 2010,

p.6-7

20. Pompiliu Marcea, Lumea operei lui Mihail Sadoveanu, București, 1976

47

21. Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu,

Iași, 2007

22. Mariana Badea - Personaje literare pentru elevi, editura Profesional Consulting,

Bucureşti, 2003

48