Tema Tema 22

Sistemul fiscal al Republicii Moldova

Sistemul fiscal este expresia voinţei politice a unei comunităţi umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor pe care le reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice şi, în special, fiscale.

Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar sau bănesc, de credit şi financiar), urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi ale celei sociale ale statului. Atunci când el devine frână în realizarea acestor obiective, societatea reacţionează pentru reformarea lui, pentru a-i reorienta spre ceea ce ea consideră a fi scopul ei.

Sistemul fiscal reprezintă un sistem complex, alcătuit dintr-o diversitate de elemente, care interacţionează şi care influenţează structura şi comportamentul sistemului, contribuind la realizarea obiectivelor sale.

Conceptul de sistem fiscalExistă cel puţin două abordări ale conceptului de sistem fiscal,

iar în cadrul fiecăreia se încadrează mai multe definiţii. In cadrul primei abordări (mai restrânsă), sistemul fiscal este

văzut ca totalitatea impozitelor dintr-un stat. Cea de-a doua abordare (extinsă), punând accentul pe elementele

definitorii ale sistemului în general, îl defineşte prin prisma relaţiilor dintre elementele care formează acest sistem.

Conform celei de a doua abordări,sistemul fiscal se defineşte ca ansamblul de concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali), între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului.

Prima abordare se bucură de concizie şi expresivitate, permiţând o analiză pragmatică mai uşoară şi mai eficientă a modului în care este constituit şi funcţionează un sistem fiscal.

Astfel, o primă definiţie în cadrul acestei abordări consideră sistemul fiscal „totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la persoanele fizice şi juridice care alimentează bugetele publice”.

În literatura economică se întâlnesc şi alte definiţii ale sistemului fiscal, ca fiind „totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specifică şi un anumit rol regulator în economie”.

Pentru alţi autori, „sistemul fiscal este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în legătură între ele, ca şi cu sistemul politic şi aparatul socio-politic”.

Înscriindu-se pe linia celei de a două abordări, unii autori consideră că „sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului“

Sistemul fiscal este, în mod normal, expresia voinţei politice a unei comunităţi umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice şi, în special, fiscale.

Indiferent de natura lor (economică, socială, tehnică), toate elementele sistemului fiscal sunt reglementate juridic, asigurând preluarea reglementată a unor părţi din produsul intern brut, de către stat, în procesul redistribuirii şi consumului.

Sistemul fiscal este un sistem deschis, deoarece, pe de o parte, mediul economico-social acţionează asupra sa, modificându-l sau orientându-l, iar pe de altă parte, sistemul fiscal acţionează asupra mediului, în mod direct sau indirect.

Fiecare stat şi-a adoptat propriul sistem fiscal, mai mult sau mai puţin perfecţionat, în strânsă legătură cu gradul de dezvoltare economică, socială şi militară. În măsura în care statul suveran din punct de vedere politic îşi poate exercita o putere fiscală absolută pe teritoriul său, se poate vorbi de suveranitate fiscală. Pentru ca un sistem fiscal să dispună de autonomie fiscală completă (suveranitate fiscală), este necesar ca acesta să întrunească următoarele cerinţe:

Exclusivitatea aplicării, care presupune faptul că el se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete (buget central şi bugete locale).

Autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conţine toate regulile de aşezare, lichidare şi încasare a impozitelor necesare pentru punerea sa în aplicare.

Astfel, suveranitatea fiscală înseamnă ca fiecare stat suveran să aibă:libertatea deplină în alegerea sistemului fiscal pe care să-l promoveze, în definirea impozitelor care îl compun, în stabilirea contribuabililor, în stabilirea ariei masei impozabile, în dimensionarea cotei de impunere, în fixarea termenelor de plată, în acordarea de facilităţi fiscale, în sancţionarea abaterilor de la prevederile legilor fiscale, în soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabili

etc. Totodată, ea implică faptul că niciun alt stat, nici-o organizaţie sau

niciun organism internaţional nu are dreptul de a emite reglementări fiscale sau de a institui impozite în interiorul statului în cauză. 

In condiţiile integrării economice şi ale mondializării schimburilor economice care au loc astăzi, impozitul nu poate rămâne insensibil la aceste fenomene. Din contră, fiscalitatea unui stat acţionează asupra altora şi viceversa, iar măsurile luate de un stat sau altul de a modifica sau de a păstra dreptul fiscal existent nu sunt neutre în ceea ce priveşte economiile altor state.

Se vorbeşte, cu drept temei, atât de către fiscalişti, cât şi de economişti, de necesitatea adoptării unei apropieri globale a politicilor fiscale care, cel mai adesea, se exprimă prin necesitatea armonizării sistemelor fiscale în diferite ţări.

Fiecare stat, din Antichitate şi până astăzi, şi-a adoptat propriul său sistem fiscal, mai mult sau mai puţin perfecţionat, după cum acesta a cunoscut o mai mare sau mai mică putere economică şi militară.

Sistemele fiscale, în decursul istoriei, au evoluat urmărind ca:prin numărul şi mărimea impozitelor să satisfacă necesităţile de

fonduri ale statului;să simplifice şi să înlesnească munca de colectare a impozitelor;impozitele să fie tolerate de contribuabili;să crească numărul contribuabililor pentru eliminarea inechităţilor în

această privinţă.

Sa-u propus o serie de cerinţe ce trebuie îndeplinite de sistemul fiscal, printre care cele mai importante sunt:

distribuţia sarcinii fiscale trebuie să fie echitabilă.impozitele trebuie alese astfel încât să perturbe cât mai puţin posibil

mecanismul luării deciziilor economice, aşa cum are el loc în cazul pieţelor eficiente.

dacă politica fiscală este folosită pentru atingerea unor obiective, cum ar fi cel al stimulării investiţiilor, aceasta trebuie concepută astfel încât să minimizeze inechi tatea sistemului fiscal.

structura impozitelor trebuie să faciliteze folosirea politicii fiscale pentru obiec tivele stabilizării şi creşterii economice.

sistemul fiscal trebuie să permită administrarea corectă şi nearbitrară a impozitelor şi aceasta trebuie să fie înţeleasă de către contribuabili.

costurile de administrare şi conformare trebuie să fie atât de mici încât să permită realizarea obiectivelor urmărite de politica fiscală.

Aceste cerinţe, alături de altele (sistemul fiscal să fie stabil, admiţând un număr minim de schimbări în structura şi nivelul impozitelor; să nu fie afectat în mod hotărâtor, în privinţa veniturilor colectate, de schimbările în structura economiei naţionale; să fie transparent, pentru a facilita dezbaterea politică şi adoptarea deciziilor de politică fiscală; să fie sensibil la relaţiile dintre diferite structuri ale administraţiei publice), pot fi folosite drept criterii pentru evaluarea calităţii şi performanţelor unui sistem fiscal.

Trebuie totuşi să se ţină seama de faptul că obiectivele urmărite prin folosirea politicii fiscale nu sunt în mod necesar convergente. Astfel, echitatea poate necesita o organizare administrativă complexă şi se poate opune neutralităţii, utilizarea corectă a politicii fiscale poate să se opună echităţii ş.a.m.d.

Cu toată lipsa de convergenţă a unor principii ale sistemului fiscal, ele trebuie astfel alese şi respectate încât sistemul fiscal să poată răspunde la următoarele trei probleme esenţiale:

Ce sume de bani vor fi mai bine utilizate prin intermediul statului decât prin utilizarea individuală ? Cu alte cuvinte, ce presiune fiscală este de dorit?

De la cine se iau resursele fiscale şi prin ce fel de impozite : directe sau indirecte, proporţionale sau progresive, pe avere sau pe salarii etc. ?

Cum sunt alocate, într-un mod raţional, resursele prelevate? în funcţie de felul cum se răspunde la aceste întrebări atunci când se

construieşte sau se modernizează un sistem fiscal, se obţine ca rezultat un sistem mai mult sau mai puţin eficient, mai mult sau mai puţin modern.

Clasificarea sistemelor fiscale este impusă de necesitatea explicării şi chiar a extrapolării evoluţiei acestora, şi de studiul comparativ al diferitelor sisteme fiscale. Ea este o necesitate atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Ea permite printr-o legătură coordonată, să se degaje caracteristicile fundamentale ale sistemelor fiscale, să se înţeleagă mai bine particularităţile lor tehnice, să se amelioreze fundamentele opţiunilor fiscale ale guvernelor, să se degaje sensibilităţi naţionale în domeniul economic şi social.

Criteriile folosite în clasificarea sistemelor fiscale sunt diverse; preponderenţa impozitelor analitice sau a celor sinteticei preponderenţa impozitelor reale sau a celor personale etc.

Dintre aceste criterii, se evidențiază două categorii de clasificări:1. clasificările tehnice (considerate clasice), bazate pe specificitatea

prelevărilor fiscale. Ele au la bază natura impozitelor predominante în cadrul sistemului fiscal. Astfel, se poate vorbi de sisteme fiscale cu un impozit unic sau cu impozite multiple; sisteme cu preponderenţa impozitelor directe sau sisteme cu preponderenţa impozitelor indirecte etc. Cu toate că impozitul unic este considerat de mulţi o utopie, el rămâne totuşi o noţiune foarte complexă şi plină de învăţăminte. Ideea monismului fiscal i-a preocupat şi-i preocupă nu doar pe fantezişti, amatori sau iluminaţi, ci şi pe economişti serioşi şi de prestigiu precum Kaldor, Henry Simons, Salin, Allais.

2.clasificările economice, bazate pe nivelul de dezvoltare economică.

Categorii de sisteme fiscaleCategorii de sisteme fiscaleSisteme fiscale ale economiilor subdezvoltate

Sisteme fiscale ale ţărilor dezvoltate

Sisteme fiscale ale economiilor superdezvoltate

Sisteme fiscale ale economiilor în tranziţie

-caracterizate printr-o putere contributivă redusă, -preponderenţa impozitelor indirecte şi posibilităţi reduse de administrare a impozitelor;

-caracterizate prin extinderea contribuabililor mijlocii, -diversificarea sursei de venituri, distribuţia mai echitabilă a sarcinii fiscale, specializarea aparatului fiscal şi creşterea relativă a impozitelor pe venituri;

-constituite după anii ’80, -caracterizate printr-o putere contributivă mai mare (generată de creşterea veniturilor), personalizarea accentuată a impozitelor, -creşterea randamentului fiscal , -utilizarea politicii fiscale în politica de supraveghere a activităţii economice;

caracterizate prin existenţa unor constrângeri, interne şi externe, cum sunt: nivel scăzut al veniturilor, reflectat într-o capacitate contributivă redusă, extinderea facilităţilor fiscale, accentuarea presiunii fiscale, apariţia şi creşterea evaziunii fiscale.

În În structura sistemului fiscal structura sistemului fiscal trebuie incluse trebuie incluse următoarele trei componente:următoarele trei componente:

totalitatea impozitelor, taxelor şi a altor venituri pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în baza unor reglementări legislative. Deoarece impozitele şi taxele, aşa cum s-a arătat, sunt instituite prin legi sau alte acte normative, care consfinţesc, în ultimă instanţă, dreptul de creanţă fiscală al statului asupra contribuabililor, toate aceste reglementări legislative de natură fiscală trebuie considerate ca făcând parte din sistemul fiscal;

mecanismul fiscal, care cuprinde metodele, tehnicile şi instrumentele fiscale prin utilizarea cărora se asigură dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;

aparatul fiscal, fără de care celelalte componente ale sistemului fiscal ar rămâne inerte. Sistemul fiscal, cu toate implicaţiile şi funcţionalităţile sale, nu ar putea fi pus în mişcare fără existenţa aparatului fiscal, acest aparat constituind motorul care pune în mişcare mecanismul fiscal.

Dintre Dintre funcţiile sistemului fiscal, funcţiile sistemului fiscal, reţinemreţinem::

funcţia de mobilizare a resurselor bugetare la dispoziţia statului, necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice, ştiut fiind faptul că impozitele reprezintă o prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile şi/sau averea contribuabililor persoane fizice şi juridice la dispoziţia statului. Această prelevare este nerambursabilă şi nu presupune nici o contraprestaţie directă din partea statului, caracterul obligatoriu fiind impus de actul normativ care instituie impozitul;

funcţia economică stimulativă, în scopul dezvoltării activităţilor economice, sporirii volumului veniturilor, creării de noi locuri de muncă, sporirii exportului etc. Toate aceste obiective pot fi atinse prin acordarea unor facilităţi fiscale cum ar fi, de exemplu, scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări la plata unor obligaţii fiscale;

funcţia socială, prin care se urmăreşte, pe de o parte, să se asigure o anumită protecţie socială unor categorii de contribuabili persoane fizice care realizează venituri mai mici şi au greutăţi materiale mai mari (copii sau alte persoane aflate în întreţinere), iar pe de altă parte, să fie stimu laţi agenţii economici care utilizează forţă de muncă cu randament redus (handicapaţi, nevăzători);

funcţia de control asupra economiei, exercitată de către Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale ori de alte autorităţi care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat.

Principalele trăsături care caracterizează Principalele trăsături care caracterizează sistemul fiscal sunt: sistemul fiscal sunt: universalitatea, universalitatea,

unitatea şi echitatea impuneriiunitatea şi echitatea impunerii..

-universalitatea sistemului fiscal presupune

includerea în sfera de cuprindere a impunerii a tuturor

persoanelor care realizează venituri din aceeaşi sursă sau

posedă acelaşi gen de avere, dar şi a întregii baze de

calcul (materie impozabilă);

-unitatea impunerii presupune ca aşezarea sarcinilor

fiscale să se facă după criterii unitare pentru toţi

deţinătorii aceluiaşi obiect impozabil;

Impozitele şi taxele reglementate prin Impozitele şi taxele reglementate prin Codul fiscal se bazează pe următoarele Codul fiscal se bazează pe următoarele

principii:principii:

neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;

certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modali tatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;

eficienţa impunerii, prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.

În unele sisteme fiscale sunt predominante impozitele directe, în timp ce în altele,

predominante sunt cele indirecte.

Este dificil să se asocieze unul sau altul din cele două tipuri de impozite gradului de dezvoltare economică a unei ţări. Cert este că orice stat aflat în dificultate în ceea ce priveşte veniturile fiscale apelează la anestezia fiscală a impozitelor indirecte, crescând ponderea acestor impozite în astfel de situaţii.

Dintr-o analiză a structurii veniturilor fiscale ale ţărilor membre OECD se desprinde concluzia că impozitele directe sunt predominante în sistemele fiscale din Danemarca, Australia, Canada, SUA, Belgia. Fenomenul invers (preponderenţa impozitelor indirecte) este caracteristic sistemelor fiscale din: Portugalia, Franţa, Grecia şi Irlanda.

Avantajele impozitelor directe și indirecte

Dezavantajele impozitelor directe și indirecte

Avantajele impozitelor directe:echitatea, certitudinea, comoditatea, cunoaşterea incidenţei, evitarea distorsiunii în alocarea venitului, flexibilitatea, efectul stabilizator.

Avantajele impozitelor indirecte:

-universalitatea, -posibilitatea limitată de evaziune, -natura opţională,-flexibilitatea, -simplicitatea, -costul scăzut al consimţirii,- lipsa efectelor nestimulative, a-tractive din punct de vedere politic etc.

Dezavantajele impozitelor directe

complexitatea, costul crescut al consimţirii la impozit, evaziunea fiscală, efecte nestimulative pentru muncă, investire şi economisireprecum şi rezistenţa contribuabilului la impozite,

Dezavantajele impozitelor indirecte:

natura regresivă, distorsionarea preferinţelor consumatorului, distorsionarea modului de realizare a producţiei, efectul inflaţionist etc.

Arhitectura şi participanţii sistemului fiscalArhitectura şi participanţii sistemului fiscal

Arhitectura sistemului fiscal evidenţiază funcţionalitatea acestuia,

caracterizată prin:

1.Structură, reflectă ordinea, relativ stabilă, a relaţiilor dintre elementele

sistemului fiscal, funcţionarea sistemului depinzând de calitatea acestor

structuri. Decidentul fiscal relaţionează diferite componente specifice

sistemului fiscal, instituind impozite şi taxe a căror aplicare respectă

anumite principii şi reguli.

2.Comportamentul sistemului fiscal reprezintă modul de acţionare a

sistemului fiscal asupra economiei şi de adaptare a acestuia la evoluţia

economiei, fiind rezultatul deciziilor de conducere a sistemului.

- Comportamentul sistemului fiscal, stabilitatea şi evoluţia sa se asigură prin

intermediul politicii fiscale, care oferă baza financiară pentru exercitarea

autorităţii decizionale a statului şi totodată concretizează şi activează

mecanismele de reglare ale sistemului fiscal.

3.Mecanismele de reglare ale sistemului fiscal se realizează prin două forme:

•acomodarea nivelului fluxurilor fiscale reale la valorile prestabilite, utilizându-se instrumente de reglare, precum şi informaţii adecvate;

•asigurarea parametrilor structurali şi funcţionali ai sistemului fiscal astfel încât acesta să corespundă strategiei de politică fiscală pe termen lung, ceea ce necesită decizii de natură legislativă, instituţională, organizatorică şi instrumentală..

• Responsabilitatea gestiunii finanţelor publice îi revine în mod tradiţional Ministerului de Finanţe, ceea ce îi conferă acestuia un loc dominant în viaţa politică şi administrativă.

• Prerogativele de care se bucură Ministerul de Finanţe se referă, în principal, la poziţia sa privilegiată în procesul deciziei bugetare, precum şi la competenţa sa cvasi-exclusivă asupra gestiunii financiare de ansamblu a statului.

• Potrivit Legii finanţelor publice, deşi guvernul este însărcinat cu elaborarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum şi ale conturilor generale anuale de execuţie ale acestora, Ministerul de Finanţe ia măsurile necesare pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare. De asemenea, Ministerul de Finanţe este însărcinat cu întocmirea bugetelor arătate pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.

ContribuabiliiContribuabilii Contribuabilii formează un ansamblu foarte eterogen

în cadrul căruia unele categorii dau dovadă de un bun civism fiscal, în timp ce altele sunt înclinate spre un comporta ment antifiscal.

Dacă sensibilitatea contribuabilului la impozite constituie un bun criteriu de distingere a diferitelor grade de civism fiscal, atunci trebuie să fim de acord că pentru o creştere a gradului de civism fiscal este nevoie de protejarea sau atenuarea acestei sensibilităţi. în acest sens, un rol important îl au raporturile administraţiei fiscale cu contribuabilii.

La noi, o dată cu constituirea noului sistem fiscal după 1989, pe fondul unei penurii puternice a veniturilor fiscale şi al lipsei cadrului legislativ adecvat din domeniu! fiscal, raporturile au apărut şi s-au manifestat în mod spontan, cu accente de netă autoritate a administraţiei fiscale faţă de contribuabil.

• în faza extrajurisdicţională trebuie să se urmărească:

• a) dezvoltarea unui regim de protecţie a drepturilor contribuabilului prin:

• încadrarea constituţională a dreptului fiscal (suprapunerea dreptului fiscal principiilor fundamentale ale Constituţiei, protecţia libertăţilor constituţionale, limitarea puterilor administraţiei, anume consolidarea principiului egalităţii fiscale);

• consolidarea drepturilor şi garanţiilor contribuabilului (folosirea somaţiei, modul de organizare a controlului, echilibrarea regimului sancţiunilor, respon sabilitatea administraţiei fiscale);

• b) dezvoltarea procedurilor de arbitraj prin:• ameliorarea securităţii juridice a contribuabilului

urmărind o protecţie necesară, dreptul la „securitate fiscală" (opozabilitatea faţă de administraţie a propriei doctrine şi instituirea procedurii răspunsului oficial în domeniul fiscal);

• întărirea organelor de prevenire

Raporturile dintre cei doi protagonişti ai sistemului fiscal pot şi trebuie ameliorate atât în:

1. faza extrajurisdicţională, 2. cadrul procesului fiscal (injustiţie).

Antifiscalismul contribuabililor îmbracă două forme principale:

1.Antifiscalismul clasic se manifestă prin: -revolte fiscale, -evaziune şi fraudă fiscală; -grevă faţă de impozit (neplata acestuia); -economie subterană; partide politice anti-fiscale; -coaliţii (ligi) ale contribuabililor,- grupuri de presiune etc.

2.Noile contestaţii privind impozitul se manifestă prin rezistenţe ideologice şi doctrinare şi se sprijină pe o teorie economică liberală conservatoare care incită la măsuri de relaxare fiscală. Acest antifiscalism teoretic care, în general, este măsurat poate merge până la a propune, în cazurile radidale, o abolire totală a impozitului.

În SUA se vorbeşte astăzi de un curent doctrinar susţinut în mod esenţial de senatorii republicani, care propun înlocuirea impozitelor existente cu un impozit unic proporţional (Fiat tax) fie asupra consumului, fie asupra venitului, la o rată de cea 20%.

Reforma fiscalăReforma fiscală

Reformismul fiscal este, în majoritatea cazurilor, asociat unui fenomen de criză, unui context de tensiuni atât politice, cât şi economice sau sociale.

Tema reformei fiscale este, de asemenea, prezentată adeseori ca un mijloc de transformare, mai mult sau mai puţin radicală, a societăţii şi economiei.

Blocajele şi tensiunile acestora sunt explicate prin disfuncţionalităţi ale sistemului fiscal şi consecinţele politice şi sociale ce decurg de aici (această explicaţie a fost folosită de preşedintele american Ronald Reagan atunci când a propus reforma Codului fiscal american în 1985).

Tema reformei fiscale are la bază, în majoritatea cazurilor, constatarea că sistemul fiscal respectiv este învechit şi neadaptat. Acesta a fost sensul declaraţiei reaganiene din mai 1985 care a promis „transformarea sistemului nostru (american, n.n.) fiscal într-un model de echitate, de simplitate, de eficacitate şi de compasiune...".

Reforma fiscală poate, de asemenea, să-şi aibă originea în mişcări ale opiniei publice (cele din 1990 din Marea Britanie, precedate de cele din SUA, Danemarca, Franţa).

Propunerile de reformă fiscală, făcute de experţi sau de autodidacţi, se lovesc întot deauna de o „inerţie fiscală" datorată atât unor cauze obiective, cât şi unora subiective. Printre cauzele obiective se regăsesc :~„(1) credinţa că statul nu va putea să colecteze venituri fiscale la acelaşi nivel cu cel premergător reformei; (2) rezistenţa administraţiei; (3) încetineala procesului de decizie politică; (4) modificarea sistemului fiscal poate avea consecinţe negative neprevăzute, mai ales în privinţa capacităţii unei ţări de a face faţă concurenţei celorlalte, ca urmare a interconexiunilor economice şi sociale etc.

Cauzele subiective ale inerţiei fiscale se rezumă la Cauzele subiective ale inerţiei fiscale se rezumă la psihologia contribuabilului, care nu este niciodată psihologia contribuabilului, care nu este niciodată favorabil unei schimbări în materie fiscală, mai ales favorabil unei schimbări în materie fiscală, mai ales când aceasta vine să îngreuneze povara fiscală.când aceasta vine să îngreuneze povara fiscală.

În privinţa conceptului de reformă fiscală, trebuie spus că acesta este înţeles ca o revoluţie a impozitului, o schimbare brutală a sistemului, o ruptură cu o construcţie veche a sistemului. Dar revoluţiile fiscale sunt foarte rare sau chiar inexistente, în „schimb sistemele fiscale cunosc în timp evoluţii semnificative.

În această din urmă accepţiune, unele reforme se sprijină pe un proiect politic sau economic şi contează pe durata proiectului respectiv pentru a-şi atinge obiectivele. Este cazul, spre exemplu, al punerii în aplicare a progresivităţii impozitului sau generalizării unei reduceri a presiunii fiscale suportate de agenţii economici.

Alte reforme nu au la bază nici o logică într-adevăr Alte reforme nu au la bază nici o logică într-adevăr coerentă, ci sunt rodul reacţiei spontane la unele coerentă, ci sunt rodul reacţiei spontane la unele presiuni exercitate asupra sistemului fiscal venind presiuni exercitate asupra sistemului fiscal venind din :din : (1) problemele tehnice care se pun în legătură cu

aplicarea lui; (2) problemele sociale şi economice punctuale; (3) presiunile exercitate de unul sau altul din

grupurile de presiune (de interes) etc. în cazul acestui gen de reforme trebuie să vorbim mai

curând de adaptări ale sistemului fiscal decât de reformă fiscală.

Evoluţia contemporană a sistemelor fiscale se pare că este marcată de următoarele puncte-cheie:

Jurisdicţia fiscalităţii se îndreaptă spre a considera raporturile juridice în materie fiscală mai aproape de cele existente în alte ramuri ale dreptului.

Comunicarea fiscală care urmăreşte adaptarea administraţiilor fiscale, care se ştie că sunt foarte ierarhizate, la un mediu tot mai descentralizat, precum şi ameliorarea raporturilor dintre administraţie şi contribuabili.

Reorganizarea generală a procesului de luare a deciziei fiscale, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Există deja ideea unei alte partajări şi a unei specializări privind impozitele între stat şi colectivităţile locale, ca şi între acestea din urmă, precum şi, la un nivel mai general, între Uniunea Europeană şi statele membre. în acest din urmă caz se vorbeşte de perspectiva unui federalism fiscal şi de desemnarea contururilor unei rearanjări a puterilor.

Justiţia şi egalitatea fiscală rămân subiecte fierbinţi ale teoriei şi practicii fiscale, care trebuie supuse dezbaterii publice, pentru ca, la un moment dat, populaţia unui stat să le dea definiţia explicită.

Structura administrativă a Structura administrativă a aparatului fiscalaparatului fiscal

Activităţile referitoare la gestionarea creanţelor fiscale sunt îndeplinite de un ansamblu de structuri instituţionale ale căror competenţe şi răspunderi sunt stabilite de legislaţia din fiecare ţară.

Aparatul fiscal cuprinde un ansamblu de organe fiscale şi de control aparţinând statului, cărora le revin atribuţii legate de realizarea impunerii, urmărirea şi perceperea impozitelor şi taxelor, precum şi de asigurarea controlului privind respectarea legislaţiei în domeniu.

Activitatea fiscală în ansamblul său este constituită din Activitatea fiscală în ansamblul său este constituită din patru categorii de activităţi independente:patru categorii de activităţi independente:

pregătirea şi iniţierea reglementărilor legislaţiei fiscale;

executarea şi îndrumarea metodologică a activităţii fiscale;

urmărirea şi controlul respectării legislaţiei şi al îndeplinirii obligaţiilor fiscale;

perceperea propriu-zisă a oblgaţiilor fiscale şi evidenţierea lor în conturile bugetare.

•

Coordonarea unitară a tuturor activităţilor fiscale revine Coordonarea unitară a tuturor activităţilor fiscale revine Ministerului Finanţelor, care cuprinde în structura sa organe Ministerului Finanţelor, care cuprinde în structura sa organe centrale şi teritoriale din domeniul fiscal.centrale şi teritoriale din domeniul fiscal.

Aparatul central al Ministerului FinanţelorAparatul central al Ministerului Finanţelor  .. Acest  Acest minister este organizat şi funcţionează ca organ al minister este organizat şi funcţionează ca organ al administraţiei publice centrale de specialitate şi de sinteză, administraţiei publice centrale de specialitate şi de sinteză, care aplică programul Guvernului în domeniul finanţelor care aplică programul Guvernului în domeniul finanţelor publice. publice.

Principalele sale atribuţiiPrincipalele sale atribuţii în domeniul fiscal în domeniul fiscal sunt:sunt:-stabilirea nivelului şi structurii prelevărilor fiscale;-stabilirea nivelului şi structurii prelevărilor fiscale;-asigurarea măsurilor necesare pentru încasarea veniturilor -asigurarea măsurilor necesare pentru încasarea veniturilor bugetare;bugetare;-elaborarea actelor cu caracter fiscal;-elaborarea actelor cu caracter fiscal;-coordonarea controlului fiscal asupra subiecţilor economici.-coordonarea controlului fiscal asupra subiecţilor economici.

Îndrumarea metodologică în domeniul fiscal se realizează de către aparatul central al Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiuni desfăşurate la sediul organelor fiscale teritoriale şi prin consfătuirile la care participă atât organele fiscale, cât şi reprezentanţii plătitorilor.

Principalele compartimente ale Ministerului Finanţelor cu atribuţii în domeniul fiscal sunt următoarele:

Direcţia generală politică şi legislaţie fiscală şi vamală; Trezoreria de Stat (cu statut de direcţie generală);Direcţia reglementarea contabilităţii şi auditului în

sectorul corporativ Direcţia documentare şi arhivare; Direcţia economie şi finanţe.

În funcție de tipul impozitului, diferite organe de stat au atribuţii de administrare fiscală, adică au dreptul de a urmări şi a controla cum îşi respectă contribuabilii – agenţii economici şi cetăţenii – obligaţiile lor privind plata impozitelor şi a altor plăţi fiscale.

Organe fiscale sunt:

1. Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor este organul central al statului care este responsabil de îndeplinirea legislaţiei fiscale pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Inspectoratul Fiscal Principal supraveghează şi controlează activitatea inspectoratelor fiscale de stat teritoriale.

2.·Inspectoratul fiscal de stat teritorial se află în fiecare oraş şi raion şi este condus de şeful inspectoratului fiscal de stat teritorial. În cadrul inspectoratelor raionale activează funcţionarii fiscali (consilieri şi inspectori). Inspectoratele raionale se află în subordinea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat.

3. Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale (SCITL) îndeplineşte funcţiile organelor de stat pentru administrarea impozitelor şi taxelor care se varsă la bugetele locale. Funcţii importante în acest domeniu revin pe seama perceptorilor fiscali din cadrul primăriei.

În afara aparatului fiscal specializat care desfăşoară activităţi fiscale la nivel central şi teritorial, la perceperea impozitelor şi taxelor mai contribuie, în mod direct sau adiacent, şi alte instituţii şi organe publice, dintre care menţionăm:

primăriile - asigură perceperea impozitelor şi taxelor locale care se constituie ca surse importante de venituri ale bugetelor lor. Aparatul fiscal al Ministerului Finanţelor Publice asigură îndrumarea unitară şi coordonarea în cadrul politicii fiscale de ansamblu;

instanţele de judecată, tribunalele şi judecătoriile - asigură peceperea taxelor de timbru referitoare la litigiile şi actele impozitate în acest fel;

notarii publici - percep taxe de timbru şi de succesiune pentru diverse activităţi şi acte întocmite;

organele de poliţie - pentru diverse taxe percepute în exercitarea atribuţiilor lor;

alte instituţii publice care prin activitatea desfăşurată antrenează perceperea unor venituri bugetare ca: taxe de metrologie, taxe pentru analize de laborator, taxe pentru protecţia mediului etc.

Drepturile partenerilor fiscaliDrepturile partenerilor fiscaliConcret, aceste drepturi se referă la:

Dreptul la informaţii 

Administraţia fiscală are dreptul de a cunoaşte informaţiile cuprinse în documentele deţinute de contribuabili sau terţe persoane care au legătură cu acestea. Totodată, inspectorilor fiscali le revine obligaţia de a păstra secretul informaţiilor şi de a le utiliza pentru verificarea exactităţii obligaţiilor fiscale ce revin contribuabililor. Dreptul de obţinere a informaţiilor nu trebuie confundat cu verificarea contabilităţii, ci se limitează la obţinerea unor documente sau copii ale acestora pentru a efectua confruntarea cu elementele referitoare la obligaţia fiscală

Dreptul de control 

Controlul declaraţiilor fiscale diferă în funcţie de regimul de impunere la care sunt supuşi contribuabilii: regimul real sau regimul forfetar. Controlul documentelor şi al declaraţiilor fiscale constituie principalul mijloc de verificare pentru majoritatea impozitelor pe venit şi pe actele de consum. În cazul regimului forfetar, se iau în consideraţie documentele din care rezultă suma totală a încasărilor sau valoarea cumpărărilor. Dreptul de control al inspectorilor fiscali nu se limitează doar la verificarea informaţiilor din documentele contabile şi asimilate acestora, ci include în sfera sa şi alte documente şi operaţiuni care pot oferi informaţii necesare stabilirii exacte a obligaţiei fiscale (verificări în vamă, verificări asupra operaţiunilor economice desfăşurate de contribuabili în spaţii proprii, închiriate sau utilizate fără existenţa unor documente legale, şi verificări la domiciliul contribuabililor.)

Dreptul de evaluare

Inspectorii fiscali au dreptul, în anumite situaţii, de a evalua şi aprecia materia impozabilă, ceea ce presupune interpretarea operaţiunilor cu caracter economic şi valorificarea actelor care le reflectă, pentru a stabili natura reală a acestora şi impozitul care trebuie aplicat. Situaţiile în care organele fiscale uzează de acest drept pot fi: vânzarea unor imobile, donaţii, impozite forfetare pe beneficiile agricole, sau când declaraţiile fiscale sunt tardive, ori când contribuabilul refuză să ofere explicaţiile lămuritoare solicitate de fisc.

Dreptul de corectare 

Ca urmare a evaluării şi controlului materiei impozabile, se poate constata eludarea legislaţiei fiscale de către contribuabili, prin declaraţii fiscale defectuoase, cu omisiuni - cu sau fără intenţie. În aceste cazuri, organele fiscale dispun de dreptul de a corecta obligaţia fiscală prin două proceduri: (1) din iniţiativa inspectorilor fiscali şi (2) procedura contradictorie. Primul procedeu se aplică în situaţiile în care contribuabilii se opun controlului fiscal, sau se constată deficienţe ale declaraţiilor fiscale provenite din evidenţierea în contabilitate a operaţiunilor economice în mod nereal, omiterea înregistrării unor documente existente, constatarea unor erori sau inexactităţi în evidenţele contabile.

Dreptul de sancţiune 

Dacă organele fiscale constată nerespectarea procedurii fiscale (întârzieri în depunerea declaraţiilor fiscale, sustragerea parţială sau totală de la plata impozitelor, plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale etc.), acestea au dreptul şi obligaţia de a aplica sancţiuni pecuniare contribuabililor în cauză. În funcţie de fapta săvârşită, sancţiunile îmbracă forme diferite: penalizări, amenzi, majorări, confiscări. Amenzile şi penalizările sunt specifice fiecărui tip de impozit şi faptei sancţionate; în general, penalităţile nu pot depăşi suma totală a obligaţiei fiscale eludate. Confiscările se aplică dacă se constată bunuri economice a căror provenienţă şi drept de proprietate nu pot fi probate cu documente justificative.

Dreptul de încasare 

Indiferent de modul de organizare a încasării impozitelor, organele fiscale au dreptul să pretindă şi să încaseze obligaţiile fiscale de bază şi suplimentare rezultate în urma controlului, în cadrul termenelor prevăzute de lege, pentru fiecare impozit în parte. Statul are drept de prioritate în încasarea creanţelor fiscale, cu câteva excepţii prevăzute de lege (plata drepturilor salariale, în cazul falimentului, plata cheltuielilor de judecată ş.a.). Dreptul de a încasa obligaţiile fiscale de bază şi suplimentare se exercită nu doar în raport cu exigibilitatea fiscală curentă, ci şi în cadrul unui anumit interval de timp stabilit prin lege, după care se intră în prescripţie, astfel că nu se mai poate solicita contribuabililor plata obligaţiei fiscale.

Drepturile plătitorilorDrepturile plătitorilorDrepturi legate de operaţiunea de control 

Dacă organul fiscal solicită verificarea contabilităţii sau examinarea mai detaliată a situaţiei fiscale, contribuabilul trebuie anunţat, astfel încât pe timpul verificării să poată fi asistat de un consultant fiscal. Pentru efectuarea controlului la domiciliul contribuabilului, este necesară aprobarea prealabilă din partea organelor judecătoreşti.

Dreptul de a corecta erorile fiscale .

La constatarea unor erori în contabilitate care au influenţat exactitatea declaraţiilor fiscale, contribuabilul are dreptul de a evidenţia corect operaţiunile şi de a reflecta aceste modificări în următoarea declaraţie fiscală. În eventualitatea unor sume plătite în plus, se efectuează compensări doar în cadrul aceluiaşi impozit. În cazul unor divergenţe evidenţiate prin procedura corectării contradictorii, interpretate în favoarea contribuabilului, plătitorul poate solicita organelor fiscale încetarea dreptului de acţionare asupra sa şi corectarea corespunzătoare a rezultatelor verificării.

Dreptul de contestare 

Rezolvarea situaţiilor contencioase de natură fiscală se caracterizează prin particularitatea că, mai întâi, se urmează calea procedurilor administrative şi doar ulterior se recurge la proceduri juridice. În majoritatea cazurilor, administraţia fiscală soluţionează contestaţiile contribuabililor prin procedura gratuită sau litigioasă şi numai ulterior contribuabilii recurg la instanţele civile de judecată.

Obligaţia fiscală Obligaţia fiscală Obligaţia fiscală reprezintă îndatorirea de a plăti

către bugetul public impozitele, taxele şi contribuţiile reglementate de legile fiscale.

Obligaţia fiscală are următoarele caracteristici: este o obligaţie legală, fiind prevăzută în actele

normative prin care se instituie prelevările fiscale; este o obligaţie juridică, întrucât generează relaţii

juridice între subiectul plătitor şi stat; îmbracă formă bănească.

Obligaţia fiscală atrage după sine o seamă de îndatoriri prealabile ale plătitorilor, privitoare la:

autorizarea de către organele competente a oricăror activităţi permanente sau incidentale generatoare de venituri impozabile;

declararea de către contribuabili, la termenele legale, a locurilor unde se desfăşoară activităţile respective, precum şi a băncilor unde sunt deschise conturile;

declararea corectă a veniturilor realizate şi a altor activităţi generatoare de obligaţii fiscale;

evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor în documentele stabilite legal;

supunerea contribuabilului la controale fiscale, cu asigurarea accesului la documente şi evidenţe.

În virtutea raporturilor juridice care se formează între În virtutea raporturilor juridice care se formează între plătitor şi stat în baza obligaţiei fiscale, statul plătitor şi stat în baza obligaţiei fiscale, statul dispune de o creanţă fiscală asupra contribuabilului.dispune de o creanţă fiscală asupra contribuabilului.

Creanţa fiscală este dreptul statului de a percepe, prin organe fiscale, impozite, taxe, contribuţii de la persoane fizice şi juridice, în baza unor acte normative.

Obligaţia fiscală se constată şi se individua- lizaeză prin titlul de creanţă fiscală, care este constatator al drepturilor şi obligaţiilor fiscale, este prevăzut de lege şi are forţă de titlu executoriu, putând fi atacat pe cale administrativă şi pe cale juridică.

Instrumentele de impunere au calitatea de titluri de creanţă fiscală, fiind executorii, şi sunt foarte diverse:

declaraţii de impunere, procese-verbale de impunere, deconturi privind impozitele, procese-verbale de control etc. În funcţie de scopul principal în care este întocmit,

titlul de creanţă fiscală poate fi: 1.explicit .Titlul de creanţă explicit se întocmeşte de

către organele fiscale, cele de control sau de către plătitor, exclusiv în scopul constatării şi individualizării unei prelevări fiscale.

2. implicit. Titlul de creanţă implicit are în principal altă destinaţie (statele de salarii) şi poate fi întocmit de către terţe persoane, sau de organul fiscal.

În funcţie de concordanţa în timp a exigibilităţii obligaţiei fiscale şi producerii faptului generator, care determină evaluarea materiei impozabile şi stabilirea cuantumului monetar al impozitului, în practică se disting trei sisteme de încasare:

sistemul dreptului constatat - acţionează când există un decalaj temporal între cele două momente, fiind întâlnit în general la impozitele directe;

sistemul încasării pe loc - când nu există un asemenea ecart, plata având loc odată cu producerea faptului generator, constatarea şi evaluarea materiei impozabile şi cu determinarea cuantumului impozitului. Acest sistem se practică, în general, la impozitele indirecte;

sistemul avansurilor preferenţiale - constă în încasări provizorii, eşalonate în timp, urmate la anumite perioade de calculul, regularizarea şi plata diferenţei impozitului. În vederea încasării creanţelor, în cuantumul şi la termenele legal stabilite, organele fiscale dispun de o seamă de drepturi privind evaluarea şi colectarea obligaţiilor fiscale.

Încasarea creanţelor fiscale presupune realizarea unei activităţi anterioare, şi anume aşezarea impozitelor, care se realizează în trei modalităţi:

Procedura rolurilor nominative constă în întocmirea de către administraţia fiscală a matricei fiscale, pe baza declaraţiilor contribuabililor sau ale terţilor, sub forma registrelor sau a unor suporţi informaţionali, în care se înregistrează informaţii referitoare la obligaţia fiscală a contribuabilului.

Procedura generală constă în calcularea şi încasarea directă a impozitului de către administraţia fiscală, în momentul producerii faptului generator, cu eventuale decalaje de timp prevăzute de lege.

Având în vedere importanţa pentru buget şi cetăţeni a încasării prelevărilor obligatorii, este de dorit ca lichidarea creanţelor fiscale să aibă loc prin intermediul primelor două proceduri, iar aplicarea execuţiei silite şi a procedurilor speciale să fie cât mai redusă ca frecvenţă şi valoare.

Procedura specială şi/sau executarea silită intervin când nu s-au respectat obligaţiile legale privind plata impozitelor.

Executarea silită este o măsură coercitivă prevăzută de legislaţia în vigoare pentru recuperarea creanţelor fiscale în cazurile în care contribuabilii nu îşi îndeplinesc obligaţiile fiscale la termenele şi în cuantumul stabilit.

La această măsură se recurge când sunt îndeplinite cumulativ condiţii cum sunt:

1.neplata obligaţiilor fiscale în termenele legale;2.creanţa fiscală să fie în termenul de exigibilitate (să

nu intre în perioada de prescripţie);3.creanţa să fie cuprinsă într-un titlu executoriu prin

care se constată şi se stabilesc obligaţiile fiscale ale contribuabilului;

4.îndeplinirea formelor procedurale pentru începerea şi derularea procedurii silite (aviz de încasare, somaţie).

Procedeele prin care se realizează recuperarea creanţelor

fiscale prin executarea silită sunt:

1.Decontarea bancară executorie constă în virarea sumelor reprezentând creanţa fiscală restantă, din contul bancar al contribuabilului debitor în contul de venituri al bugetului.

2.Sechestrul bunurilor imobiliare se aplică în cazurile în care contribuabilul rău platnic posedă bunuri urmăribile şi cuprinde: înştiinţarea de plată scrisă, aplicarea sechestrului, valorificarea bunurilor imobiliare sechestrate şi recuperarea creanţei restante.

decontarea bancară

executorie,

sechestrul bunurilor

imobiliare sau mobiliare,

poprirea,

vânzarea

globală.

În situaţiile în care bunurile nu pot fi valorificate prin vânzare, acestea trec în proprietatea statului, iar creanţa fiscală se scade din evidenţa administraţiei fiscale. Sunt exceptate de la executarea silită prin sechestru casele de locuit folosite efectiv de debitor şi familia acestuia, precum şi terenul aferent (pentru protejarea condiţiilor de trai ale acestora).

Sechestrul bunurilor mobiliare are loc atunci când contribuabilul debitor nu are alte venituri asupra cărora să se instituie popriri. Recuperarea creanţelor fiscale restante prin această procedură cuprinde: înştiinţarea de plată, aplicarea sechestrului, valorificarea bunurilor mobiliare sechestrate şi recuperarea creanţei restante. Bunurile mobiliare sechestrate pot fi lăsate în păstrarea debitorului sau a unui custode. Dacă obligaţia fiscală restantă nu este achitată în termenul legal, se trece la valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare directă, consignaţie, licitaţie publică. Excepţie fac valuta, metalele şi pietrele preţioase, care nu pot fi lăsate în păstrare şi care se valorifică prin Banca Naţională

PoprireaPoprirea se aplică în situaţiile în care debitorul dispune de venituri  se aplică în situaţiile în care debitorul dispune de venituri sau drepturi băneşti, care permit recuperarea creanţei fiscale sau drepturi băneşti, care permit recuperarea creanţei fiscale restante într-o anumită perioadă, şi se poate institui asupra: restante într-o anumită perioadă, şi se poate institui asupra: salariilor, pensiilor, premiilor, veniturilor din vânzări, din închirieri de salariilor, pensiilor, premiilor, veniturilor din vânzări, din închirieri de locuinţe. locuinţe.

În funcţie de existenţa titlului de creanţă în raport cu momentul declanşării executării silite, poprirea poate fi:

1.asiguratorie - se instituie pe baza execuţiei unei creanţe, înaintea obţinerii pe cale judecătorească a titlului executoriu

2. executorie - când execuţia silită se efectuează pe baza unui titlu executoriu.

Poprirea executorie poate fi :a)Cu validare (presupune existenţa unei decizii a

instanţei judecătoreşti)b)  Fără validare (când creanţa fiscală, conform

legislaţiei fiscale, reprezintă un titlu executoriu în sine).

Vânzarea globală se realizează pe baza unei hotărâri a instanţelor judecătoreşti şi constă în vânzarea întregului fond comercial aparţinând contribuabilului debitor, pentru a nu altera valoarea elementelor componente prin dezmembrare.Procedurile speciale de stingere a obligaţiilor fiscale: 

1.  

Compensarea

constituie stingerea obligaţiei de plată trecute, curente sau viitoare a unui contribuabil, pe seama sumelor plătite în plus faţă de cuantumul legal sau constatate ulterior că nu sunt datorate, generate de erori de calcul sau de aplicarea greşită a legislaţiei fiscale. Compensarea se realizează în situaţia în care obligaţia fiscală priveşte acelaşi contribuabil, acelaşi tip de impozit şi obiectul compensării nu a intrat în prescripţie.

Scăderea fiscală 

este aplicabilă doar persoanelor fizice, în cazuri cum sunt: dispariţie, deces sau insolvabilitate a contribuabilului debitor. Procedura prevede obligativitatea organului fiscal de a urmări situaţia contribuabilului pe perioada de prescripţie, iar în cazul în care se constată obţinerea de venituri de către acesta, are loc reactivarea creanţei fiscale. Scăderea definitivă a creanţei fiscale se realizează doar după trecerea termenelor legale de încasare şi intrarea în prescripţie.

Prescripţia fiscală 

se instituie în urma constatării imposibilităţii încasării creanţei fiscale în cadrul unei anumite perioade, după expirarea termenului de plată sau al constituirii titlului de creanţă. În cazul

persoanelor fizice, orice act nou de executare silită cuprinzând date certe, întocmit de către

organele fiscale, determină întreruperea prescripţiei. De asemenea, la împlinirea

termenului legal de prescripţie survenit de la ultimul act întocmit, creanţa fiscală se stinge

definitiv, prin prescripţie.

 Amnistia fiscală

se poate realiza prin acte juridice cu caracter general sau prin acte juridice

individuale. Amnistia fiscală generală se utilizează mai rar şi cuprinde în sfera sa

de incidenţă anumite categorii de contribuabili sau anumite tipuri de

impozite, fiind rezultatul unor interese sociale sau politice. Amnistia fiscală

individuală trebuie să aibă o justificare temeinică şi se aplică de către

administraţia fiscală centrală sau locală pentru debite fiscale provenind din amenzi sau majorări de întârziere.