+ All Categories
Home > Documents > Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

Date post: 10-Jul-2016
Category:
Upload: nicoletacilaru
View: 266 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
33
1 MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Capitolul 5 SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL Unităţi de conţinut: 5.1 Sistemul monetar internaţional: concepte, funcţii, etape premergătoare şi realizări. 5.2 Sistemul monetar internaţional actual. 5.3 Drepturile Speciale de Tragere şi rolul acestora în cadrul sistemului monetar internaţional. 5.4 Principalele instituţii ale sistemului monetar internaţional. Obiectivele studiului: să recunoască conceptul de bază cu privire la sistemul monetar internaţional; să formuleze principiile de bază ale sistemului monetar internaţional; să distingă principalele etape în evoluţia sistemului monetar internaţional; să examineze DST-urile şi rolul lor în cadrul sistemului dat. Cuvinte-cheie: Sistem monetar internaţional, uniune monetară, blocuri monetare, sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods, Drepturi Speciale de Tragere, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială.
Transcript
Page 1: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

11

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Capitolul 5

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

Unităţi de conţinut:5.1 Sistemul monetar internaţional: concepte, funcţii, etape premergătoare şi realizări.5.2 Sistemul monetar internaţional actual.5.3 Drepturile Speciale de Tragere şi rolul acestora în cadrul sistemului monetar internaţional.5.4 Principalele instituţii ale sistemului monetar internaţional.

Obiectivele studiului:

să recunoască conceptul de bază cu privire la sistemul monetar internaţional; să formuleze principiile de bază ale sistemului monetar internaţional; să distingă principalele etape în evoluţia sistemului monetar internaţional; să examineze DST-urile şi rolul lor în cadrul sistemului dat.

Cuvinte-cheie:

Sistem monetar internaţional, uniune monetară, blocuri monetare, sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods, Drepturi Speciale de Tragere, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială.

Page 2: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

22

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL 5.1. Sistemul monetar internaţional: concepte, funcţii,

etape premergătoare şi realizări

Încercările de creare a unui sistem monetar internaţional, precum şi înfiinţarea acestuia sunt strâns legate de evoluţia relaţiilor dintre ţările lumii, a comerţului, mişcărilor de capital, investiţiilor, procesului de dezvoltare economică, fiind determinate de nevoia, pe plan internaţional, a unor reglementări în măsură să dirijeze tranzacţiile dintre state şi să impună o ordine care să fie respectată de toţi participanţii în vederea evitării dezechilibrelor şi crizelor financiare.

Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca ansamblul principiilor, normelor, mecanismelor şi instituţiilor care permit persoanelor fizice sau juridice din ţări diferite să efectueze reglementarea creanţelor reciproce şi să realizeze cooperarea în domeniul monetar [62, p.78].

Conform altor opinii, sistemul monetar internaţional cuprinde norme şi principii stabilite şi aprobate de statele membre în vederea cooperării monetare internaţionale, precum şi mecanismele de finanţare a schimburilor economice internaţionale [101, p.22].

Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli, intsrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţonale [93, p. 131].

Sistemul monetar internaţional presupune un ansamblu de reguli, infrastructuri şi instituţii stabilite de statele membre în scopul dezvoltării schimburilor economice internaţionale şi al promovării cooperării monetare internaţionale [97, p. 55].

Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie a interdependenţei economice dintre statele suverane, şi nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare naţionale. Odată creat un sistem monetar internaţional, inclusiv organismul menit să asigure cooperarea şi să sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerinţelor de orice fel care intervin în relaţiile economice, sociale şi politice dintre statele membre ale sistemului.

Rolul sistemului monetar internaţional decurge din funcţiile sale principale, şi anume: asigurarea schimbului şi circulaţiei monedelor; furnizarea de lichidităţi monetare internaţionale necesare derulării tranzacţiilor internaţionale; ajustarea balanţelor de plăţi externe în condiţiile înregistrării unor dezechilibre între încasările şi

plăţile în valută înregistrate în cadrul lor.Până la finele celui de-al Doilea Război Mondial, relaţiile monetare dintre state se derulau pe baze

bilaterale, fără să existe reglementări sau norme de conduită monetară adoptate de majoritatea ţărilor.În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, majoritatea statelor dezvoltate se confruntau cu dificultăţi

de ordin monetar, ca urmare a funcţionării neadecvate a bimetalismului sau monometalismului argint.Relaţiile monetare s-au derulat până în anul 1944, anul creării sistemului monetar internaţional pe

baze bilaterale, fără existenţa unor reglementări concrete, adoptate expres de majoritatea ţărilor. Au existat, totuşi, unele încercări de reglementare internaţională a acestor relaţii sub forma unor uniuni şi blocuri monetare, acestea din urmă transformându-se, după cel de-al Doilea Război Mondial, în zone monetare.

Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate a sec.XIX, în scopul unificării unor sisteme monetare naţionale ca mijloc de înlăturare a dificultăţilor create prin funcţionarea neadecvată a bimetalismului sau monometalismului argint.

Cele mai cunoscute uniuni monetare sunt: Uniunea Monetară Germană şi Uniunea Monetară Latină [97, p.56].

Page 3: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

33

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Uniunea Monetară Germană a fost creată pe baza Convenţiei din 24 ianuarie 1857, încheiată între

Prusia şi Austria, ulterior aderând şi alte state participante la Uniunea Vamală Germană, şi a prevăzut: menţinerea monometalismului argint şi generalizarea sistemului zecimal; stabilirea parităţilor metalice pentru fiecare ţară; reglementări privind emisiunea şi circulaţia monedelor în/şi între ţările membre, precum şi a

monedelor comerciale utilizate în relaţiile de plăţi cu ţările din afara uniunii.Convenţia privind Uniunea Monetară Germană a expirat în 1878.Uniunea Monetară Latină a fost creată prin Convenţia din 23 decembrie 1865, încheiată între

Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, la care a aderat, în 1868, şi Grecia, în vederea consolidării bimetalismului.

Ţările membre ale Uniunii Latine au adoptat un sistem monetar comun, având ca unitate monetară francul francez şi o circulaţie liberă a monedelor naţionale la cursuri fixe stabilite în raport cu moneda franceză.

Uniunea Monetară Latină a stabilit standarde unitare pentru monedele naţionale, în ceea ce priveşte greutatea, titlul şi cursul pieselor monetizate de aur şi argint, circulaţia monedelor bătute de o ţară din Uniune fiind liberă în celelalte ţări partenere.

Uniunea Monetară Latină a contribuit la consolidarea, pentru o perioadă scurtă de timp, a poziţiilor bimetalismului.

În anul 1878, în contextul fluctuaţiilor preţurilor de piaţă ale aurului şi argintului, Uniunea Monetară Latină s-a transformat dintr-o uniune monetară bimetalistă într-o uniune bazată pe etalonul aur.

În anul 1927, Uniunea Monetară Latină a fost dizolvată efectiv.O altă încercare pe linia cooperării monetare internaţionale a reprezentat-o Conferinţa Monetară

Internaţională de la Genova, din anul 1922, la care au participat 33 de state. În cadrul conferinţei s-a recomandat practicarea sistemului de păstrare a disponibilităţilor în conturi în străinătate, pentru a se limita utilizarea aurului. În acest scop, s-a propus adoptarea etalonului aur-devize în cadrul sistemelor monetare naţionale. Etalonul aur-devize a fost adoptat, în forme asemănătoare, de toate ţările europene, ceea ce a însemnat un pas important în direcţia uniformizării mecanismelor monetare.

Dezechilibrele provocate de criza economică mondială din anii 1929-1933 au făcut imposibilă respectarea regulilor etalonului aur-devize care, în varianta sa iniţială de etalon aur-lire sterline, a încetat să mai funcţioneze.

Încercările de reglementare internaţională a relaţiilor monetare s-au manifestat şi sub forma blocurilor monetare.

Blocurile monetare s-au constituit în perioada 1929-1933 din dorinţa marilor puteri de a institui un control asupra ţărilor dependente şi au avut la bază o monedă-cheie (pivot) şi mai multe monede satelit.

Caracteristicile principale ale unui bloc monetar sunt: stabilirea unui raport de valoare între moneda-cheie şi monedele satelit; convertibilitatea totală între cele două categorii de monede; păstrarea şi administrarea rezervelor monetare de către banca emitentă a monedei-cheie; reglementarea relaţiilor monetare ale statelor membre în raport cu statele din afara blocului.În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de monedă-cheie (pivot), au existat [3, p.46]:

blocul lirei sterline; blocul francului francez; blocul dolarului american.

Blocul lirei sterline a reprezentat modelul blocului monetar şi a funcţionat în perioada 1931-1939, având ca obiectiv asigurarea stabilităţii cursurilor de schimb al monedelor componente.

Page 4: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

44

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Blocul francului francez a funcţionat până în anul 1945, moneda franceză având aceeaşi putere

circulatorie atât în Franţa, cât şi în ţările membre. Blocul dolarului a fost creat în anul 1933 şi a avut la bază dolarul american (în calitate de monedă

pivot) şi monedele ţărilor sud-americane (monede satelit).Reprezentând interesele unui grup de ţări şi având, din acest punct de vedere, un caracter limitat,

funcţionarea uniunilor şi blocurilor monetare nu a condus la reglementarea internaţională a relaţiilor monetare care trebuiau să răspundă cel puţin la trei obiective majore, şi anume:

asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monedele naţionale în scopul promovării certitudinilor şi echităţii în tranzacţii, prevenirii şi înlăturării mişcărilor speculative de capital;

crearea unor rezerve monetare şi a unor lichidităţi suficiente, cantitativ şi calitativ; instituirea unor mecanisme de ajustare (echilibrare) a balanţelor de plăţi în cazul unor deficite sau

excedente exagerat de mari. Mai mult, aceste înţelegeri au venit în conflict cu interesele unor ţări, care au răspuns cu

contramăsuri pe plan monetar.În concluzie, funcţionarea uniunilor şi blocurilor monetare nu a condus la reglementarea

internaţională a relaţiilor monetare, ele urmărind, în principal, promovarea şi apărarea intereselor unui grup restrâns de state. De asemenea, nici unul dintre acordurile monetare internaţionale încheiate până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial nu au dus la formarea sistemului monetar internaţional.

Criza economică din anii 1929-1933, însoţită de o criză monetară fără precedent, a determinat intensificarea preocupărilor pentru crearea unui cadru internaţional de cooperare monetară.

În acest scop, s-a organizat la Bretton Woods (SUA), între 1-22 iulie 1944, Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională, la care au participat reprezentanţi din 44 de state şi care a abordat pentru prima dată problema creării unui sistem monetar internaţional bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolarul SUA, ca principală monedă de rezervă.

Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională din iulie 1944 a urmărit, în special [97, p.58]: stabilirea de reguli pentru funcţionarea viitorului sistem monetar internaţional; instaurarea unui regim de schimb în măsură să evite dezordinile monetare care au avut loc

anterior; crearea unui organism internaţional care să supravegheze respectarea normelor de conduită

monetară.Ca bază de discuţii au fost prezentate două proiecte, unul britanic, elaborat de

J. M. Keynes, şi altul american, avându-l ca autor pe Harry Dexter White.Proiectul întocmit de J.M. Keynes (numit în Anglia, în 1940, consilier onorific al Ministerului

Finanţelor) a apărut în forma sa finală, ca document oficial, la Londra, în aprilie 1943, sub denumirea: Propuneri pentru o Uniune de clearing internaţional, şi exprima preocuparea de reconstrucţie a economiilor occidentale, totodată preconiza abolirea circulaţiei aurului între state, iar stocul de metal preţios deţinut de băncile centrale de emisiune să fie depozitat la o instituţie centrală unică, denumită Uniunea Internaţională de Clearing. Această organizaţie nou-creată, având drept garanţie stocul de aur, urma să emită o bancnotă internaţională, denumită bancor, la schimb cu aurul, care era însă neconvertibilă în aur. Ratele de schimb ale monedelor ţărilor membre urmau să fie determinate în raport cu „bancor”. Astfel, ţările membre trebuiau să primească o cotă de monedă scripturală, proporţională cu volumul comerţului exterior în ultimii ani dinaintea războiului. „Planul Keynes” exprima preocuparea de revigorare a economiilor ţărilor occidentale, promovarea creşterii economice şi ocuparea deplină a forţei de muncă.

Page 5: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

55

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Proiectul întocmit H.D. White (consilier al ministrului de Finanţe al SUA) a fost publicat în

aprilie 1943 şi exprima preocuparea principală a Statelor Unite ale Americii în liberalizarea tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale, fiind prevăzută instituirea Fondului de stabilizare, al cărui capital era format prin subscrierile ţărilor membre (30% în aur, iar restul în monedă naţională) şi totodată preconiza plasarea dolarului SUA în centrul sistemul monetar ca valută de rezervă şi de plăţi externe. Decontările internaţionale între statele membre urmau să se facă prin utilizarea unei monede de cont, denumită unitas, dar care, spre deosebire de moneda propusă de Keynes, putea fi convertită în aur. Fondul de stabilizare avea sarcina supravegherii şi menţinerii cursului valutar în raport cu unitas. Moneda etalon (numită unitas) ce stătea la baza sistemului internaţional monetar propus de planul american era echivalentă cu o cantitate de aur aferentă sumei de 10 dolari americani [97, p.58].

Cele două proiecte au avut puncte comune în ceea ce priveşte adoptarea unui regim de cursuri de schimb fixe şi crearea unui organism internaţional însărcinat cu acordarea de împrumuturi ţărilor cu dezechilibre tranzitorii ale balanţelor de plăţi externe.

Prevederile acordului final adoptat la Bretton Woods sunt inspirate, în cea mai mare parte, de planul White, susţinut de SUA, deoarece se acorda un rol preponderent aurului. Se ştie că SUA deţineau două treimi din rezervele oficiale de aur ale ţărilor occidentale şi intenţionau să-şi asigure un rol esenţial în noul sistem monetar. În acordul final al conferinţei de la Bretton Woods s-a menţionat renunţarea la ambele monede de cont propuse. Acordul a fost ratificat la 27 decembrie 1945.

Acordurile de la Bretton Woods au instituit: etalonul aur-devize la baza sistemului monetar internaţional; au reflectat poziţia dominantă a dolarului american faţă de celelalte valute; în calitate de valută de rezervă, dolarul american, care era singura valută considerată egală cu

aurul şi declarată convertibilă oricând şi fără restricţii în aur.Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar, prin acordurile

încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate două instituţii interguvernamentale: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Fondul Monetar Internaţional (FMI) era însărcinat să supravegheze respectarea normelor de conduită monetară şi să gestioneze rezerve monetare din care să acordă credite pe termen scurt, în scopul acoperirii unor deficite din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) avea atribuţii în domeniul dezvoltării economice.

Cele două instituţii au avut şi au statut de organisme specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). FMI activează în domeniul valutar şi al echilibrului balanţei de plăţi, iar BIRD în domeniul dezvoltării economice prin investiţii.

Sistemul monetar internaţional din 1944 constituie o expresie a ideii de cooperare internaţională în domeniul monetar, o afirmare a concepţiei potrivit căreia o monedă naţională poate să îndeplinească funcţii internaţionale şi, prin urmare, poate să aibă rolul de monedă-pivot în cadrul sistemului monetar.

Sistemul monetar de la Bretton Woods a fost conceput ca un ansamblul de norme şi tehnici, convenite şi acceptate de către statele participante, menite să coordoneze comportamentul monetar al statelor în vederea desfăşurării, în bune condiţii, a relaţiilor de plăţi şi a celor de compensare a drepturilor şi angajamentelor rezultate din schimburile economice internaţionale.

La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost aşezat etalonul aur-devize, iar în cadrul acestuia, dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de principală monedă de rezervă şi plată. S-a renunţat, astfel, la propunerile lui Keynes şi White – bancor şi unitas – însă mecanismele monetare ulterioare au fost

Page 6: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

66

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL favorabile punerii în circulaţie a unei astfel de monede internaţionale (DST – Drepturi Speciale de Tragere) emisă de organismul sistemului (FMI) [93, p. 134].

Definirea dolarului ca etalon avea în vedere mecanismele monetare bazate pe etalonul aur, care existau în funcţiune la acea dată. Dolarul a fost definit prin valoarea paritară de 0,888671 grame aur, având la bază rezervele de aur de 24 mld. USD aflate la dispoziţia Sistemului Federal de Rezerve al SUA.

Ca etalon al sistemului, între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35$ uncia (1 uncie = 31,05 grame).

Definitoriu pentru sistemul creat a fost regimul parităţii aur şi al cursurilor valutare fixe şi unice. Valutele erau legate de aur fie direct, fie indirect, prin referinţă la dolar, luat ca unitate de cont, însă cu un conţinut precis în aur. Conform statutului FMI, convertibilitatea în aur avea un caracter de opţiune.

Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabileşte o delimitare precisă între noţiunea de sistem monetar internaţional şi cea de organizaţie creată să servească sistemul, Fondul Monetar Internaţional. Întrucât nu s-a întocmit nici un document distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regăsesc în Acordul de creare a Fondului Monetar Internaţional, considerându-se că acesta reprezintă statutul organismului nou-creat.

Statutul Fondului Monetar Internaţional, ca organism specializat să asigure gestiunea sistemului, conţine reglementări cu privire la elemente fundamentale, precum [93, p. 135]:

stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele printr-un etalon comun; convertibilitatea monetară; libertatea plăţilor curente.

Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar Internaţional, creat în 1944, a fost realizarea cooperării monetare, pe baza mecanismelor sale de funcţionare. Crearea acestui sistem monetar internaţional a reprezentat prima mare reuşită de cooperare internaţională în domeniul monetar.

Sistemul monetar de la Bretton Woods a avut ca obiective [101, p.23]: sustinerea creşterii comerţului internaţional şi, implicit, sprijinirea dezvoltării economice şi a

ocupării forţei de muncă; promovarea cooperării monetare internaţionale, prin mecanisme de consultare şi colaborare în

problemele monetare internaţionale; promovarea stabilităţii cursurilor de schimb şi evitarea deprecierilor competitive; eliminarea restricţiilor din schimburile internaţionale; asigurarea de asistenţă financiară ţărilor membre în vederea reducerii şi înlăturării dezechilibrelor

balanţelor de plăţi externe.Pentru atingerea obiectivelor urmărite, mecanismele sistemului de la Bretton-Woods au avut la bază

anumite principii, printre care, cele mai importante vizau [97, p.58]: alegerea etalonului monetar; stabilitatea parităţilor şi a cursurilor de schimb; convertibilitatea monedelor; constituirea de rezerve monetare oficiale; echilibrarea balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre.

Analiza fiecărui principiu şi a felului în care a fost aplicat de ţările membre şi de FMI dă posibilitatea unei aprecieri de ansamblu asupra Sistemului Monetar Internaţional creat la Bretton Woods.

Aplicarea acestor principii în activitatea SMI s-a realizat după cum rezultă din următoarea analiză [28, p. 117]:

Alegerea etalonului monetarSistemul monetar internaţional creat la Bretton Woods a avut la bază etalonul aur-devize. SUA,

fiind singura ţară a cărei monedă era convertibilă în aur la extern (în 1994, banca centrală americană

Page 7: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

77

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL deţinea 60% din stocul mondial de aur), la baza sistemului a fost aşezat, de fapt, etalonul aur-dolar american.

Piaţa aurului s-a scindat într-o piaţă oficială, pe care erau numai băncile centrale, la preţul de 35 de dolari uncia de aur (1 uncie = 31,1035 g de aur), şi o piaţă liberă a aurului, unde preţul se forma prin jocul cererii şi ofertei (prin urmare, valoarea paritară a dolarului era de 0,888671 g de aur) [97, p.60].

La 15 august 1971 se suspendă convertibilitatea oficială în aur a monedei americane. Aceasta a contribuit la reducerea semnificativă a capacităţii dolarului de a îndeplini funcţia de etalon monetar. Se produce ruptura dintre dolar şi aur. Aurul este eliminat de la baza sistemului monetar internaţional. Astfel, primul principiu este încălcat. Locul etalonului aur-devize este luat de etalonul putere de cumpărare.

Stabilitatea parităţilor şi a cursurilor de schimbAdoptarea acestui principiu ca element de bază al sistemului monetar internaţional a fixat opţiunea

pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur-devize. În acest scop, fiecare ţară trebuia să stabilească pentru moneda sa, cu acordul FMI, valoarea paritară exprimată în aur sau în dolari SUA.

În urma acordurilor de la Bretton Woods, au fost instituite cursurile fixe cu abatere de la paritate de ±1%. Fiecare ţară membră a FMI era obligată să declare paritatea monedei sale în aur sau în dolari şi să supravegheze evoluţia cursului de piaţă în limitele amintite. Menţinerea cursului de piaţă în cadrul marjelor de ±1% se realiza prin intervenţii ale băncilor centrale pe piaţa valutară (prin vânzări-cumpărări pe valută).

În afara marjelor de fluctuaţie de ±1% s-a prevăzut şi posibilitatea de ajustare a parităţilor (prin devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale), însă numai în scopul corectării unui dezechilibru fundamental în economia unei ţări şi cu aprobarea modificării respective de către FMI.

În primii săi 15 ani de existenţă, Fondul a dus o politică rigidă în aplicarea şi urmărirea aplicării aspectelor principiului stabilităţii monetare legate de declararea valorii paritare şi a modificării ei. Treptat, această politică s-a relaxat, adaptându-se cerinţelor impuse de practică.

Experienţa anilor ’60 a arătat că o rigiditate în menţinerea unor cursuri fixe unice pe baza unei valori paritare exprimată în aur (marfă subevaluată) sau în dolari (supraevaluaţi) nu contribuie la menţinerea stabilităţii. Numeroase ţări au adoptat cursuri multiple în forme mai simple sau mai complicate, iar ţările care se angajaseră faţă de FMI să înlăture restricţiile valutare au adoptat alte genuri de măsuri care să le asigure aceleaşi rezultate.

Analiza datelor statistice ale FMI evidenţiază că, între 1949 şi 1967 (prima şi a doua devalorizare a lirei sterline), SUA şi Japonia nu au făcut nici o modificare a valorii paritare; R.F. Germania şi Olanda au revalorizat monedele lor cu 5%; Belgia, Danemarca, Luxemburg, Norvegia şi Suedia, care făcuseră modificări în 1949, nu au mai intervenit cu nimic asupra valorilor paritare stabilite; Austria a modificat valoarea paritară a monedei sale de câteva ori până în 1953, dată după care a menţinut stabilitatea cursului de schimb. Franţa a devalorizat moneda sa de două ori, Italia a menţinut cursuri fluctuante până la 1960, iar Canada a lăsat să fluctueze moneda sa între anii 1950 şi 1962.

După înţelegerea din 1971, FMI a acceptat ca ţările membre să poată declara, în loc de valoarea paritară, un curs central, iar limitele de intervenţie să fie de ±2,25%. Dolarul a fost devalorizat pentru a doua oară (în martie 1973) cu încă 10%, moment de la care întregul mecanism de menţinere a cursurilor fixe s-a prăbuşit, iar la o lună după aceea, toate monedele fluctuau fie individual, fie în bloc [93, p. 139].

Devalorizările succesive ale dolarului (197 – 1 uncie de aur = 38 dolari, 1973 – 1 uncie de aur = 42,22 dolari) şi ale altor monede naţionale, asociate cu revalorizările altor monede, au creat dificultăţi în menţinerea cursurilor de schimb în cadrul marjelor convenite.

Prin urmare, se renunţă la cursurile fixe şi stabile şi se trece la cele flotante, acestea generalizându-se în practica internaţională după anii 1973-1974.

Page 8: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

88

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Ca rezultat al aplicării acestui principiu, dolarul ca principal activ de rezervă, în condiţiile etalonului

aur-devize, în loc să fie un factor de stabilitate, a devenit, în urma alimentării excesive a lumii cu dolari, o sursă de instabilitate. SUA ajunge în imposibilitatea de a converti, la cererea autorităţilor monetare străine, dolarii în aur.

Convertibilitatea monedelorÎn accepţiunea Acordului, convertibilitatea reprezintă ,,înlăturarea tuturor restricţiilor la plăţile privind

tranzacţiile curente”. Moneda unei ţări membre devine convertibilă atunci când ţara respectivă înlătură restricţiile la plăţile curente, adică pune la dispoziţie moneda sa sau a altei ţări membre pentru efectuarea plăţilor, pentru tranzacţii internaţionale curente şi permite transferul sumelor obţinute din astfel de tranzacţii.

De asemenea, ţara care declară moneda sa convertibilă se obligă să cumpere sumele în moneda sa deţinute de o altă ţară membră, atunci când aceasta o cere, şi arată că ele au fost obţinute recent, ca rezultat al unor tranzacţii curente, sau că este necesară convertirea acestora pentru efectuarea unor plăţi la tranzacţiile curente.

Convertibilitatea monetară a fost privită sub două forme, şi anume [97, p.60]: convertibilitatea dolarului monetar, în calitatea sa de etalon, monedă de rezervă şi de plată în

cadrul sistemului monetar internaţional; convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale FMI.

Dolarul american a fost singura monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare americane angajând să convertească în orice moment, la cererea băncilor centrale, de 35$ uncia, în condiţiile în care se manifestau cereri din partea băncilor centrale străine.

Monedele celorlalte ţări erau convertibile în aur, în mod indirect, prin intermediul dolarului american.

În cazul monedelor naţionale ale celorlalte ţări, convertibilitatea prevăzută în statutul FMI avea două accepţiuni:

conform primei, trecerea la convertibilitate presupunea desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale;

potrivit celei de a doua, convertibilitatea înseamnă obligaţia băncii centrale de a cumpăra moneda sa naţională deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, şi numai cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente sau să fie utilizată pentru plăţi curente.În afară de convertibilitatea oficială (limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare), mai există şi o

convertibilitate de piaţă, determinată de nevoile comerciale şi financiare ale persoanelor fizice şi juridice.Apariţia crizei monetare de la începutul anului 1968 a determinat adoptarea de măsuri restrictive privind

convertirea dolarilor americani în aur. Au fost create două pieţe ale aurului, una liberă (unde preţul aurului se stabilea pe baza cererii şi ofertei), şi una oficială dintre băncile de emisiune care puteau vinde şi cumpăra aur la preţul fix de 35$ uncia.

Măsurile adoptate vizau efectele şi nu cauzele, iar din acest motiv, criza monetară s-a accentuat. Efectele ei au dus la hotărârea SUA din august 1971 de a suspenda convertibilitatea în aur a dolarilor deţinuţi de autorităţile monetare ale altor ţări membre ale FMI. Încă din luna mai a anului 1971, unele ţări cu monedă convertibilă, iar din august – aproape toate, au hotărât să nu mai intervină pe pieţele valutare pentru menţinerea cursului fix, prin cumpărare sau vânzare de dolari. Aceasta a însemnat adoptarea practicii cursurilor fluctuante.

Din punct de vedere al convertibilităţii, acesteia i s-a schimbat conţinutul. În accepţiunea FMI, din noţiunea de convertibilitate dispare referirea la aur şi dispare, de asemenea, un element de bază al convertibilităţii – cursul fix. Astfel, noţiunea adoptată pentru definirea poziţiei dolarului american, după suspendarea convertibilităţii în aur, este ,,convertibilitatea de piaţă”.

Page 9: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

99

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL În practică, FMI nu mai foloseşte termenul de monede liber convertibile, ci a introdus noţiunea de

monede ,,liber utilizabile”. Această calitate este atribuită de Fondul Monetar Internaţional acelor monede pe care le apreciază ca fiind cel mai mult folosite în tranzacţiile internaţionale.

Prin urmare, nici principiul convertibilităţii monetare nu a mai fost respectat în totalitate. Convertibilitatea în aur a dolarului a fost sistată, iar această convertibilitate a avut şi un caracter limitat, ţările menţinând, în funcţie de interesele proprii, anumite restricţii în domeniul plăţilor externe. În plus, în ultima perioadă de funcţionare a sistemului creat la Bretton Woods, convertibilitatea a fost una de piaţă, deoarece autorităţile monetare nu mai erau obligate să preschimbe o monedă în alta la un curs fix, ci la cursul pieţei. Convertibilitatea dolarului în aur a fost suspendată în 1971.

Constituirea de rezerve monetare oficialeBăncile centrale ale ţărilor membre ale FMI aveau obligaţia să-şi constituie rezerve monetare

necesare, în principal pentru asigurarea stabilităţii cursului valutar în cadrul marjelor de ±1% şi pentru convertirea sumelor solicitate de băncile centrale ale altor state membre. În structura rezervelor oficiale erau incluse aurul, rezervele valutare (în principal, rezervele de dolari), creanţele faţă de FMI.

Realizarea unui volum corespunzător de rezerve monetare oficiale nu a fost posibilă, majoritatea ţărilor membre la FMI confruntându-se cu o lipsă acută de lichidităţi.

Echilibrarea balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membreAcesta constituie un principiu de politică economică a fiecărei ţări, fiind inclus şi în Acordul de la

Bretton Woods ca obiectiv al FMI, care, prin creditele pe care le acordă, contribuie la scurtarea duratei şi la reducerea gradului de dezechilibru al balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.

Concepţia de bază în aplicarea acestui principiu era că disciplina balanţei de plăţi impunea adoptarea de măsuri de redresare de către ţările membre în cauză. Un accent deosebit s-a pus pe realizarea unor planuri de stabilizare, pe care ţările cu balanţă deficitară care solicitau ajutor financiar de la Fond, prin trageri peste tranşa de rezervă, trebuiau să le îndeplinească. Echilibrarea balanţei de plăţi se realiza printr-o stabilizare economică internă, cu dezvoltarea producţiei, menită să ducă la creşterea exporturilor, la o mai mare satisfacere a cererii interne şi, deci, la o reducere a importurilor, frânându-se tendinţele inflaţioniste.

Totuşi, FMI era îngrădit în aplicarea principiului echilibrării balanţei de plăţi de faptul că influenţa sa şi recomandările pe această linie puteau fi făcute numai către ţările care aveau nevoie şi solicitau să facă uz de drepturile de tragere speciale. Experienţa a arătat că, în decursul timpului, statele puternic dezvoltate industrial nu au urmărit o politică de respectare a disciplinei balanţei de plăţi.

Ţările membre aveau obligaţia să supravegheze şi să asigure menţinerea acestui echilibru. Ca soluţie extremă pentru ajustarea eventualelor deficite sau excedente exagerate, exista posibilitatea utilizării, de comun acord cu FMI, a tehnicii devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale.

De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea deficitului balanţei lor de plăţi avea loc prin emisiune de monedă. Această situaţie privilegiată a SUA, exonerate de orice obligaţie, cu excepţia convertibilităţii în aur a dolarului la cursul de 35 dolari/uncia, a fost numită de economistul francez Jacques Rueff ,,dulce neglijenţă” şi ,,deficit fără plânsete”, care permite să iei fără să dai, să acorzi credite fără să te împrumuţi, să primeşti fără să plăteşti [49, p. 80].

Deficitele cronice ale balanţelor de plăţi externe ale unor ţări şi excedentele altor ţări au amplificat şi mai mult conflictele economice, comerciale, financiare şi monetare dintre ţări, făcând imposibilă supravegherea şi echilibrarea balanţelor de plăţi.

Abandonarea în lanţ şi aplicarea necorespunzătoare a principiilor a condus la prăbuşirea sistemului creat să funcţioneze pe baza lor. Astăzi, FMI are o altă fizionomie, deşi se spune că el funcţionează în virtutea principiilor abandonate.

Page 10: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1010

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL În perioada postbelică, sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods a contribuit la

dezvoltarea economiei mondiale. Stabilitatea cursurilor de schimb şi asigurarea lichidităţii au stimulat schimburile economice internaţionale, ţările membre reuşind să facă faţă eventualelor dezechilibre temporare ale balanţei de plăţi externe prin credite acordate de FMI.

5.2. Sistemul monetar internaţional actual

Prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods nu a însemnat că economia mondială nu mai avea nevoie de atare reglementări. Astfel, s-a încercat adoptarea unor măsuri de reformă a sistemului, urmărindu-se introducerea unor reglementări noi, adaptate la noile condiţii existente pe plan mondial, care să corecteze deficienţele sistemului monetar înfiinţat în 1944 şi să asigure continuare cooperării monetare la nivel internaţional. Studiile şi proiectele de reformă realizate în perioada 1971-1973 au dus la crearea unui nou sistem monetar internaţional, cel actual.

Un moment semnificativ în procesul de elaborare a proiectelor pentru reforma sistemului monetar internaţional l-a constituit Hotărârea Consiliului Guvernatorilor din cadrul FMI de creare, la 26 iulie 1972, a ,,Comitetului celor 20”, organism care a avut misiunea de a elabora propuneri privind reforma sistemului.

La data de 14 iulie 1974, „Comitetul celor 20” a prezentat schiţa proiectului de reformă, care prevedea [93, p. 148]:

creşterea rolului FMI în calitate de organism de supraveghere şi sprijinire a sistemului monetar internaţional;

elaborarea unor proceduri mai eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre;

ridicarea DST la rangul de instrument principal de rezervă, concomitent cu reducerea rolului aurului şi a valutelor de rezervă în această funcţie.

În luna ianuarie 1976 s-a organizat, la Kingstone (Jamaica), Conferinţa monetară internaţională, care a adoptat, ca decizii fundamentale, următoarele [97, p.65]:

demonetizarea aurului (monedele să nu mai fie definite printr-o anumită cantitate de aur); libertatea alegerii regimului de schimb de către fiecare ţară; modificarea statutului FMI astfel încât să permită creşterea rolului DST.

În urma acestor decizii, s-a creat sistemul monetar internaţional actual, care se bazează pe anumite principii şi instituţii ale sistemului de la Bretton Woods, dar care diferă de acesta din urmă în numeroase privinţe.

Statutul actual al FMI prevede obligativitatea ţărilor membre de a colabora cu această instituţie şi cu celelalte state membre în vederea asigurării menţinerii unor regimuri valutare ordonate şi a promovării unui sistem stabil de cursuri de schimb. În principal, fiecare stat membru se angajează [97, p.65]:

să-şi orienteze politica economică şi financiară în vederea asigurării unei creşteri economice ordonate, bazate pe stabilitatea preţurilor;

să promoveze stabilitatea economică în condiţiile unui sistem monetar care să nu fie o sursă de perturbaţii pentru sistemele altor ţări;

să evite practica manipulării cursurilor de schimb sau a sistemului monetar internaţional în scopul ajustării balanţelor de plăţi externe sau al asigurării unor avantaje concurenţiale inechitabile faţă de alte state membre;

să promoveze politici valutare compatibile cu angajamentele menţionate mai sus.

Page 11: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1111

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Sistemul monetar internaţional utilizează, în prezent, un etalon naţional şi unul propriu, în ambele

cazuri el fiind rezultatul activităţii economice din una sau mai multe economii naţionale, fiind internaţionalizat în contextul unor factori economici şi monetari interni şi externi economiilor în cauză.

Deci locul etalonului aur-devize a fost preluat de etalonul putere de cumpărare. Fiind vorba de economia mondială, nu putem considera ca etalon puterea de cumpărare creată de o singură economie; apare, deci, o contradicţie între caracterul internaţional al economiei şi utilizarea ca etalon propriu a unei monede naţionale. Contradicţia s-a rezolvat prin internaţionalizarea unei puteri de cumpărare naţională în cadrul mecanismului complex al cursurilor de schimb [93, p. 149].

Faţă de etalonul aur-dolar, în care cursul oficial rezulta din raportarea valorilor paritare determinate oficial de fiecare ţară, în actualul sistem, compararea puterilor de cumpărare devine o operaţiune mult mai complexă, neavând un etalon care să se exprime prin unităţi de greutate (ca în cazul valorilor paritare). Ieşirea din impas se realizează prin urmărirea statistică a preţurilor din ţările care se compară în cadrul mecanismului cursurilor de schimb pentru grupe de mărfuri şi servicii similare.

Din comparaţia indicilor de preţuri rezultă un curs considerat drept oficial în relaţiile unei economii cu piaţa internaţională. Poziţia internaţională a etalonului putere de cumpărare constituie o preocupare principală atât a FMI, cât şi a economiei emitente a monedei cu circulaţie pe piaţa externă; el poate să-şi îndeplinească funcţiile monetare numai în condiţiile în care oscilaţiile cursului de piaţă faţă de cursul oficial se menţin în anumite limite considerate rezonabile.

De la prăbuşirea sistemului Bretton Woods, bazat pe cursurile fixe, reglementările privind organizarea pieţelor monetare şi crearea monedei internaţionale au fost supuse hazardului, ceea ce nu ne permite să vorbim de existenţa unui sistem monetar internaţional în accepţiunea sa deplină. Unele propuneri de realizare a ordinii monetare caută să îmbunătăţească operaţiuni legate de cursurile de schimb fluctuante, în timp ce altele pledează pentru reîntoarcerea la mecanismul cursurilor fixe. S-au pus în balanţă avantajele şi dezavantajele utilizării lor.

Cei care susţin reîntoarcerea la cursurile fixe, aduc în discuţie câteva argumente [93, p. 151]:♦ dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale a fost considerabil diminuată de evoluţia incertă

a cursurilor flotante;♦ cursurile flotante sunt generatoare de speculaţii valutare destabilizatoare. Dacă speculanţii vând o

monedă slabă, preţul monedei străine exprimat în acea monedă va creşte. Vor creşte şi preţurile de import, iar nivelul preţurilor din ţara cu monedă slabă va creşte mai repede.

De asemenea, prin compararea şi vânzarea de active de rezervă, intervenţia autorităţilor monetare este mai substanţială în perioada actuală de fluctuaţie a cursurilor de schimb decât în deceniile precedente în care cursurile de schimb erau aliniate (fixe). Dacă nu ar fi existat aceste intervenţii, modificarea valorii de schimb a $ SUA şi a altor monede ar fi fost mult mai amplă.

Susţinătorii cursurilor fluctuante afirmă că utilizarea lor asigură ţărilor în cauză o mai mare independenţă monetară. Fiecare ţară adoptă o politică monetară liberă de constrângeri din afară. Totodată, comerţul şi investiţiile internaţionale nu trebuie să fie împiedicate de incertitudinea evoluţiei cursurilor de schimb, deoarece se pot introduce în contracte clauze de evitare a riscului valutar. În plus, speculaţiile nu sunt destabilizatoare, deoarece persoanele care fac speculaţii privind evoluţiile viitoare ale cursurilor de schimb, pot ajunge în situaţii de faliment.

O problemă-cheie este modalitatea prin care reglementările instituţionale influenţează politica monetară a fiecărei ţări. Independenţa monetară apare datorită faptului că fazele ciclului de afaceri nu sunt perfect corelate între diferite ţări. Chiar dacă ar fi aşa, ţările acordă o importanţă diferită problemelor privind stabilitatea preţurilor şi a forţei de muncă, ca obiective pe plan naţional.

Page 12: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1212

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL În plus, chiar dacă o ţară se decide să dispună de mai multă independenţă monetară, va întâmpina

dificultăţi din exterior, modificarea politicii monetare a unei ţări poate avea consecinţe variate asupra circulaţiei capitalurilor sau asupra valorii de schimb a propriei sale monede.

În dezvoltarea unui nou sistem de reglementări monetare internaţionale trebuie avute în vedere, deci, modificările profunde privind organizarea pieţelor monetare şi oferta de active internaţionale de rezervă, diminuarea practicilor intervenţioniste ale băncilor centrale. Realizarea acestui deziderat este cu atât mai incertă, dacă luăm în calcul că cei care elaborează politica economică şi monetară a unei ţări aplică analiza cost-beneficii, asupra efectelor pe care le-ar avea adoptarea unor noi reglementări monetare internaţionale, asupra capacităţii lor de a-şi atinge obiectivele naţionale

În actualul sistem, când puterea de cumpărare funcţionează ca etalon, mecanismul de coordonare a cursului de piaţă a suferit schimbări structurale, dirijarea lui bazată pe o marjă relativ fixă şi pe intervenţii de tip monetar a încetat să mai funcţioneze. Din 1973 s-a trecut la tehnica cursurilor flotante, cursul de piaţă fiind lăsat să oscileze în raport direct cu poziţia economiei emitente a monedei în cauză în cadrul economiei mondiale. Rezultă, de aici, un etalon care reflectă mai bine capacitatea reală a economiei emitente, dar care nu mai prezintă acea stabilitate în timp specifică, de altfel, vechiului sistem. La prima vedere, situaţia a creat panică în practica şi teoria monetară; cu timpul, lumea s-a obişnuit cu instabilitatea mecanismelor monetare şi a etalonului internaţional.

Ţările membre ale FMI pot opta, în prezent, pentru una din următoarele forme de exprimare a cursului valutar:

definirea monedei naţionale prin raportarea la DST sau la un alt denominator, cu excepţia aurului; definirea monedei naţionale prin raportarea la moneda sau monedele altor state, în cadrul unor

mecanisme de cooperare (de exemplu, Sistemul Monetar European); alte regimuri valutare.

Deşi, din punct de vedere numeric, cele mai multe ţări membre ale FMI practică un regim de cursuri fixe, se poate afirma că flotarea liberă a monedelor este predominantă în prezent, deoarece aceasta este utilizată de principalele state industrializate (SUA, zona EURO, Japonia, Marea Britanie, Canada), ţări care deţin o pondere de peste 80% din comerţul internaţional.

Odată cu crearea zonei euro, la 1 ianuarie 2002, în comerţul internaţional au devenit predominante tranzacţiile efectuate în dolari americani, în euro şi în yeni japonezi.

Sistemul monetar internaţional actual a devenit deci un sistem tripolar asimetric, în care dolarul american continuă să deţină supremaţia.

Creşterea competiţiei între dolarul american şi moneda euro se concretizează prin fluctuaţii semnificative ale cursului de schimb dintre aceste monede, fluctuaţii care vor continua să se manifeste cel puţin atâta timp cât cele două zone nu cooperează în materie de curs de schimb şi de politică monetară.

Tendinţa ce se manifestă acum pe plan internaţional este orientarea spre întărirea cooperării între cele trei mari blocuri monetare, în scopul asigurării stabilităţii sistemului monetar internaţional actual.

În vederea realizării acestui scop, un rol sporit revine FMI, instituţie care este însărcinată cu asigurarea unei bune funcţionări a sistemului. Acest rol a devenit cu atât mai important cu cât evoluţiile recente survenite la nivel mondial (amploarea globalizării financiare, interconexiunea pieţelor financiare şi crizele recente ale sistemului financiar monetar internaţional) fac necesară întărirea cooperării internaţionale în domeniul monetar.

5.3. Drepturile Speciale de Tragere şi rolul acestora în cadrul sistemului

Page 13: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1313

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Apariţia Drepturilor Speciale de Tragere (DST) este legată de crizele înregistrate de sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods, începând cu anul 1958. Prin crearea DST s-a urmărit găsirea unui instrument monetar stabil, destinat satisfacerii nevoilor de lichidităţi internaţionale ale statelor membre ale FMI.

DST-ul a fost instituit în anul 1969 în cadrul primului amendament la statutul FMI şi reprezintă o monedă de cont emisă de FMI.

Potrivit statutului, FMI are autoritatea de a crea lichidităţi prin alocarea de DST ţărilor membre, în funcţie de cotele de participare ale acestora la Fond. Alocarea se face gratuit, fără obligaţia efectuării unei contraprestaţii din partea beneficiarului. Totuşi, în cazul în care o ţară membră deţine un volum de DST superior celui alocat, ea va încasa o dobândă pentru excedent, iar în situaţia inversă, dacă o ţară membră deţine un volum de DST inferior celui alocat, va plăti o dobândă pentru diferenţa respectivă.

În cadrul statutului FMI este prevăzut că orice decizie de alocare de DST trebuie să aibă la bază nevoia globală, pe termen lung, de suplimentare a rezervelor de mijloace de plată internaţionale.

De asemenea, statutul FMI dă posibilitatea anulării Drepturilor Speciale de Tragere, însă, până în prezent, această prevedere nu a fost aplicată.

Iniţial, DST-ul a fost definit printr-un conţinut în aur egal cu cel al dolarului american, şi anume 0,888671g aur fin, de unde rezultă: 1DST=1USD.

După cea de-a doua devalorizare a dolarului, în februarie 1973, raportul de valoare a devenit 1 DST = 1,20635 USD sau 1 USD = 0,828948 DST. Cursurile de schimb ale altor valute exprimate în DST au fost stabilite pe baza cotării acestor valute pe piaţă în raport cu dolarul.

Din iulie 1974, valoarea unui DST se determină pe baza unui coş de valute. Iniţial, în structura coşului s-au inclus 16 monede ale ţărilor membre ale FMI care aveau o pondere mai mare de 1% în comerţul mondial. Din ianuarie 1981, numărul valutelor din coş s-a redus de la 16 la 5, şi anume: dolarul american, marca germană, francul francez, lira sterlină şi yenul japonez. De la 1 ianuarie 1999, ca urmare a introducerii monedei euro, în structura DST-ului se cuprind următoarele valute: dolarul american, moneda euro, yenul japonez şi lira sterlină.

Coşul valutar presupune modalitatea de crearea a unui etalon artificial de valoare şi a unui instrument de rezervă. Uneori, valoarea unei monede se poate exprima în raport cu valoarea mai multor monede, care formează aşa-numitul coş valutar. Stabilirea unui coş valutar presupune alegerea valutelor care vor fi incluse în coş şi determinarea ponderii fiecărei valute în cadrul acestuia [49, p. 106].

Coşul DST, iulie 1974

Monedă Procent Cantitate Monedă Procent CantitateDolarul SUA 33,0 0,40 Francul belgian 3,5 1,6

Marca germană 12,5 0,38 Coroana

suedeză 2,5 0,13

Lira sterlină 9,0 0,045 Dolarul

australian 1,5 0,012

Francul francez 7,5 0,44 Peseta spaniolă 1,5 1,1

Yenul japonez 7,5 26,0 Coroana

norvegiană 1,5 0,099

Dolarul canadian 6.0 0,071 Coroana

daneză 1,5 0,11

Lira italiană 6,0 47,0 Şilingul

austriac 1,0 0,22

Guldenul olandez 4,5 0,14 Randul

sud-african 1,0 0,0082

Sursa: [28, p. 133].

Page 14: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1414

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Valoarea unui DST se determină în dolari americani, pe baza următoarelor elemente: Ponderea fiecărei monede în cadrul coşului valutar, stabilită în baza volumului

exportului de bunuri şi servicii al ţărilor respective.De regulă, revizuirea ponderilor se realizează la fiecare cinci ani. Evoluţia ponderii monedelor

în coşul DST poate fi urmărită pe baza datelor din tabelul de mai jos:

Evoluţia ponderii monedelor în coşul DST

Moneda 1981-1985

1986-1990

1991-1995

1996-2000

2001-2005

2006-2010

2011- 2015

Dolarul american USD 42 42 40 39 45 44 44

EUROMarca germanăFrancul francez

EUR/

DEM

FRF

19

13

19

12

21

11

21

11

29

-

-

34

-

-

34

Yenul japonez JPY 13 15 17 18 15 11 11

Lira sterlină GBP 13 12 11 11 11 11 11

Suma fixă din fiecare monedă a coşului, stabilită pe baza ponderii monedei în coş. Evoluţia sumelor fixe aferente monedelor din coş este prezentată în tabelul următor.

Evoluţia sumelor fixe aferente monedelor din coşul DST

Moneda 1981-1985

1986-1990

1991-1995

1996-2000

2001-2005

2006-2010

2011-2015

Dolarul american USD 0,5400 0,5270 0,5270 0,5820 0,5770 0,6320 0,6320

EuroMarca germanăFrancul francez

EUR/

DEM

FRF

0,4600

0,77400

0,4520

1,0200

0,4530

0,800

0,4460

0,8130

0,4260

-

-

0,4100

-

-

0,4100

-

-Yenul japonez JPY 34 33,400 31,800 27,200 21 18,4000 18,4000

Lira sterlină GBP 0,0710 0,0883 0,0812 0,105 0,09484 0,0903 0,0903

De la 1 ianuarie 1999, Fondul Monetar Internaţional a înlocuit suma fixă în mărci germane şi francii francezi din structura coşului DST cu o cantitate echivalentă de euro, pe baza cursurilor de schimb dintre euro, marca germană şi francul francez.

Prin urmare, suma fixă în euro, care a înlocuit marca germană, a fost 0,1239, iar suma fixă în euro, care a înlocuit francul francez, a fost de 0,2280.

Page 15: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1515

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Exemplu. Determinarea valoarii unui DST exprimată în dolari americani (perioada 2008).

Moneda Suma fixăCursul de schimb

în raport cu 1 USD

Echivalentul în USD

USD 0,6320 1,00000 0.6320EUR* 0,4100 1,49020 0,610982JPY 18,4000 106,52000 0,172738

GBP* 0,0903 1,99150 0,1798321,595552 USD

* EUR şi GBP cotează indirect dolarul

Suma fixă – în baza sumelor fixe aferente monedelor din coşul DST (vezi tabelele precedente);Cursul de schimb în raport cu USD – conform cursului de schimb la perioada analizată;Echivalentul în USD – conform calculelor efectuate.Rezolvare:

1. Echivalentul în USD a sumei fixe aferente monedei americane este:

1USD = 1USD 0.6320*1 = 0.6320 USD0,6320USD..........................................x

2. Echivalentul în USD a sumei fixe aferente monedei euro este:

1EUR =1,49020USD = 1,4920*0,4100 = 0,610982 USD0,4100EUR..........x

3. Echivalentul în USD a sumei fixe aferente yenului japonez este:

1USD =106,52000JPY = 18,4 / 106,52000 = 0,172738 USDx.............18,4JPY

4. Echivalentul în USD a sumei fixe aferente lirei sterline este:

1GBP =1,99150 USD = 00,903*1,99150 = 0,179832 USD0,0903 GBP......... x

Prin urmare, valoare unui DST exprimată în dolari americani este:

1 DST = 0.6320 USD + 0,610982 USD +0,172738 USD +0,179832 USD = 1,595552 USD1DST = 1,595552USD

Valoarea unui DST exprimată, de pildă, în yeni japonezi:

1DST = 1,595552 USD 1DST = 1,595552USD*106,52JPY /1USD = 169,96JPY 1USD = 106,52JPY

Cotarea unei monede reprezintă operaţiunea de stabilire şi de publicare a cursului valutar. Într-o altă formulare, cotarea se referă la modul de exprimare a raportului de valoare dintre două monede.

Pe plan internaţional, se cunosc două metode de cotare a monedelor, şi anume [97, p.88]:a) cotarea directă (incertă);b) cotarea indirectă (certă);

Page 16: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1616

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL a) Cotare directă semnifică numărul de unităţi de monedă naţională ce corespunde unei unităţi de

monedă străină (exemple: piaţa de la Tokyo, Zurich, New York). În cazul cotării directe, primul termen al egalităţii este reprezentat de moneda străină, iar al doilea termen este o sumă variabilă în moneda naţională. Toate monedele, cu excepţia lirei sterline şi a monedei euro, cotează direct.

De exemplu, cotarea directă se exprimă astfel [97, p.88]:

Pe piaţa valutară din Zurich

Pe piaţa valutară din Tokyo

Pe piaţa valutară din New York

1 USD = x CHF 1 USD = x JPY 1 CHF = x USD100 JPY = y CHF 100 CHF = y JPY 100 JPY = y USD100 DKK = z CHF 100 CAD = z JPY 100F DKK = z USD

Cotarea directă se numeşte incertă sau nesigură, pentru că piaţa valutară nu exprimă direct (nemijlocit) echivalentul în monedă străină al unei unităţi monetare; acest echivalent se cunoaşte doar dacă se calculează.

b) Cotarea indirectă semnifică numărul de unităţi de monedă străină ce corespunde unei unităţi de monedă naţională (Londra şi zona Euro). La cotarea indirectă, primul termen al egalităţii este reprezentat de o unitate de monedă naţională, iar al doilea termen este o sumă variabilă de monedă străină. În Marea Britanie şi în ţările din zona euro, cotarea este indirectă.

De exemplu, cotarea indirectă se prezintă astfel [97, p.88]:

Pe piaţa valutară din Londra

Pe piaţa valutară din Frankfurt

1 GBP = x USD 1 EUR = x USD1 GBP = y CHF 1 EUR = y CHF1 GBP = z JPY 1 EUR = z JPY

Cotarea indirectă se numeşte certă sau sigură, deoarece piaţa valutară exprimă direct (nemijlocit) suma variabilă de monedă străină ce revine unei unităţi de monedă naţională.

Metodele de cotare prezentate se referă doar la modul de exprimare a raportului de valoare dintre monede şi nu necesită nici o influenţă asupra acestuia.

Potrivit statutului FMI, DST îndeplineşte următoarele funcţii [97, p.70]: funcţia de etalon monetar internaţional – prin DST se exprimă parităţile şi cursurile valutare; funcţia de instrument de credit – DST serveşte în calitate de mijloc de procurare de valută

convertibilă de la o ţară membră a FMI; funcţia de instrument de rezervă – DST reprezintă un activ de rezervă ce figurează în structura

rezervelor internaţionale ale ţărilor, alături de rezervele de valută şi aur; funcţia de mijloc de plată în anumite operaţiuni derulate între FMI şi ţările membre (plata de

dobânzi şi comisioane datorate FMI).Îndeplinirea acestor funcţii este condiţionată îndeosebi de volumul alocărilor de DST, decizia de

emisiune bazându-se pe nevoia de creştere a lichidităţii internaţionale pe termen lung.Ca activ de rezervă, DST este purtător de dobândă, pentru ca moneda FMI să fie atractivă pentru

deţinători. Toţi deţinătorii de DST primesc dobândă pentru sumele deţinute, iar fiecare participant plăteşte un comision FMI pentru suma alocărilor de DST. Rata de dobândă se determină săptămânal, ca medie ponderată a ratelor de dobândă pentru instrumentele pe termen scurt tranzacţionate pe pieţele monetare din ţările ale căror monede alcătuiesc coşul DST. Ponderile cu care participă ratele de dobândă sunt aceleaşi ca şi ponderile monedelor la coşul DST.

Page 17: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1717

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL 5.4. Principalele instituţii ale Sistemului Monetar Internaţional

Sistemul de la Bretton Woods a prevăzut, pe lângă dispoziţiile monetare propriu-zise, înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Delegaţii de la Conferinţa de la Bretton Woods au afirmat că se găsesc în faţa unui paradox, constând în faptul că Fondul Monetar Internaţional funcţiona ca o bancă, punând la dispoziţia membrilor săi credite pe termen scurt, iar banca, ce acorda membrilor săi împrumuturi pe termen lung, funcţionează ca un fond.

Cât priveşte cele două organisme interesate de sprijin reciproc, cu statut de organisme specializate ale ONU [93, p. 157]:

♦ Ca organ de finanţare, FMI are un rol central în creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor membre şi în susţinerea lor pentru adoptarea unei politici adecvate de realizare a echilibrului de balanţă. Pentru aceasta, ţările în cauză trebuie să se oblige să aplice politici de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor economici, cheltuielile statului), acestea fiind cunoscute sub denumirea de politică de austeritate.

♦ Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost creată ca un nou tip de instituţie interstatală, de finanţare a investiţiilor. BIRD s-a evidenţiat printr-o activitate concretă în planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a tuturor ţărilor membre.

Grupul Băncii Mondiale include [93, p. 158]: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare; Corporaţia Financiară Internaţională; Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor.

Fiecare dintre aceste patru instituţii are un rol bine determinat în ceea ce priveşte acordarea de sprijin ţărilor în curs de dezvoltare, în vederea finanţării unor proiecte de creare şi modernizare a infrastructurilor economice şi sociale.

Calitatea de membru al BIRD este condiţionată de cea de membru al FMI. Banca are aceeaşi structură a participării statelor membre, precum organismele similare de conducere. Strategiile băncii sunt stabilite anual în cadrul Comitetului de Dezvoltare, la care participă guvernatorii din partea statelor membre la BIRD.

Principalii acţionari ai Băncii Mondiale sunt: SUA, care în 1989 creditau Banca cu 162773 de părţi, respectiv 17% din fondurile subscrise şi

16,33% din totalul voturilor; Japonia, cu un pachet de 94020 de părţi (9,89%) şi 9,43% din voturi; Germania, Marea Britanie, Franţa, Canada şi Italia, cu câte 7,29%, 6,99%, 4,76%, 2,78%,

respectiv 2,55% din voturi.Împrumuturile pe care le acordă BIRD pot fi solicitate de guvernul ţării membre, de un organism politic

sau societate publică, fie de un organism privat sau societate privată, cu condiţia ca aceste împrumuturi să fie garantate de stat. Creditele acordate presupun o perioadă de graţie de 5 ani şi sunt rambursabile în termene de până la 20 de ani.

Finanţarea activelor Băncii se face în proporţie de peste 85% din împrumuturi, emisiuni de obligaţiuni şi investiţii private, şi numai 13% din capitalul propriu şi rezerve.

Page 18: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1818

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare a fost înfiinţată în 1960, cu scopul de a ajuta financiar

ţările foarte sărace. Creditele pe termen lung, în condiţii favorabile, acordate de AID, apar sub formă de ajutor bilateral sau ajutoare acordate de unele bănci regionale de dezvoltare.

Accesul la fondurile AID este permis formal numai ţărilor cu PNB/loc. mai mic de 940 $, dar plafonul operaţional este de 580 $. Efectiv, creditele s-au acordat, în proporţie de 90%, ţărilor cu nivelul acestui indicator sub 400 $.

Iniţial, creditele AID erau acordate pe o perioadă de până la 50 de ani. Din 1987, termenul a fost redus la 40 de ani pentru ţările mai puţin avansate şi la 35 de ani pentru celelalte ţări beneficiare. Perioada de graţie la creditele AID este de 10 ani.

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost înfiinţată în 1956, având ca scop „stimularea expansiunii economice, încurajând dezvoltarea întreprinderilor private cu caracter productiv din regiunile mai puţin dezvoltate, completând astfel operaţiunile BIRD. Scopul existenţei CFI constă în dezvoltarea economică prin stimularea sectorului privat.

CFI completează două probleme în cadrul Grupului Băncii Mondiale: rezolvă problema investiţiilor fără garanţia guvernelor şi furnizează capital sub formă de participaţii şi împrumuturi pe termen lung.

Până în 1990, numărul ţărilor membre ale CFI era de 133. Republica Moldova a devenit membră în martie 1995.

Având o activitate aparte, CFI are un grad înalt de autonomie organizatorică şi tehnică, de aceea se poate spune că CFI este, doar parţial, integrată în Banca Mondială. Din punct de vedere juridic şi financiar, CFI este separată de BIRD.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI) a fost înfiinţată în 1985, cu scopul de a asigura investiţiile contra riscurilor politice în ţările lumii a treia. AMGI avea la înfiinţare un capital de 1082 mil. $, peste 50% fiind subscris de SUA şi Marea Britanie. Republica Moldova devine membră în iunie 1993.

Deşi Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional constituie entităţi distincte, cele două organisme lucrează împreună, într-o strânsă cooperare. Prezentă încă de la înfiinţare, această cooperare a devenit mai pronunţată începând din anii 1970. Principalele trăsături ale celor două instituţii create la Bretton Woods pot fi prezentate în tabelul următor [93, p. 160]:

Trăsăturile principale ale FMI şi Băncii Mondiale

Fondul Monetar Internaţional Banca Mondialăsupraveghează sistemul monetar internaţional promovează dezvoltarea economică în

ţările cele mai sărace ale lumiipromovează stabilitatea cursului de schimb şi cooperarea monetară internaţională în rândul ţărilor membre

asistă ţările în curs de dezvoltare prin finanţarea pe termen lung a proiectelor şi programelor de dezvoltare

acordă asistenţă tuturor ţărilor membre – atât ţărilor industrializate, cât şi celor în curs de dezvoltare – care se confruntă cu deficite temporare ale balanţei de plăţi, oferindu-le credite pe termen scurt şi mediu

oferă ţărilor în curs de dezvoltare şi celor mai sărace asistenţă financiară specială prin intermediul Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare

suplimentează rezervele valutare ale ţărilor membre prin alocările de DST

încurajează întreprinderile private din ţările în curs de dezvoltare prin organismul afiliat, Corporaţia Financiară Internaţională

îşi procură resursele financiare în principal din subscrierile cotelor ţărilor membre

îşi procură majoritatea resurselor prin împrumuturi pe piaţa internaţională a obligaţiunilor

Sursa: [93, p. 160].

Page 19: Tema 5. Sistemul Monetar Internaţional

1919

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Subiecte recomandate pentru discuţie:1. Explicaţi ce presupune sistemul monetar internaţional.2. Descrieţi principalele etape în evoluţia sistemului monetar internaţional. 3. Explicaţi necesitatea creării sistemului monetar internaţional. 4. Ce presupune Uniunea Monetară Germană?5. Ce presupune Uniunea Monetară Latină?6. Evidenţiaţi principalele blocuri monetare. Argumentaţi.7. Analizaţi rolul sistemului monetar internaţional în economia internaţională. Argumentaţi.8. Evidenţiaţi principalele funcţii ale sistemului monetar internaţional. Argumentaţi. 9. Expuneţi care sunt principiile Acordului de la Bretton-Woods. Argumentaţi.10. Expuneţi care sunt principalele obiective ale Acordului de la Bretton Woods. 11. Ce exprimă cotarea directă şi indirectă a monedelor? 12. Care sunt elementele ce stau la baza determinării valorilor unui DST în dolari americani?13. Ce funcţii îndeplineşte coşul valutar DST?

Titluri de referate şi studiu de caz (lucrări complexe):

1. Cadrul organizatoric, legislativ actual al activităţii monetar-financiare internaţionale şi structura organizatorică a organismelor financiar-bancare internaţionale.

2. Caracteristica generală a Băncii Mondiale.3. Caracteristica generală a Drepturilor Speciale de Tragere.4. Caracteristica generală a Fondului Monetar Internaţional.5. Colaborarea Republicii Moldova cu instituţiile monetare şi de credit internaţionale.6. Evoluţia sistemului monetar internaţional.7. Relaţiile Republicii Moldova cu Fondul Monetar Internaţional (FMI).8. Sistemul monetar internaţional: concepte, elemente.

Referinţe bibliografice selective:1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin. Monedă, credit, bănci. Bucureşti: Ed. Didactică şi

Pedagogică, 1994.2. Dardac Nicolae, Vîscu Teodora. Monedă şi credit. Bucureşti: Ed. ASE, 2002, vol. I.3. Dardac Nicolae, Barbu Teodora. Monedă, bănci şi politici monetare. Bucureşti: Ed. Didactică şi

Pedagogică, 2005.4. Kiriţescu Costin. Moneda, mică enciclopedie. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.5. Manolescu Gheorghe. Monedă şi credit: probleme, întrebări de autoevaluare, teste de verificare.

Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2006.6. Popa Ioan (coordonator). Tranzacţii internaţionale. Bucureşti: Recif, 1992.7. Stoica V., Diaconu P. Bani şi credit: banii, teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica

monetară. Bucureşti: Ed. Economică, 2003. 8. Tudorache Dumitru, Pîrjol Toader. Monedă, bănci, credit. Bucureşti:

Ed. Universitară, 2005.9. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile. Monedă şi credit. Iaşi: Ankarom, 2008.10. Gheorghe V., Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale. Iaşi: Sedcom Libris, 2004.11. Жукова Е.Ф., Зеленкова Н.М., Максимова Л.М. Деньги. Кредит. Банки: учебник для вузов. 2-e

изд. Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2003.12. Лаврушин O.И. Деньги. Кредит. Банки: учебник. 2-e изд. Москва: Финансы и Статистика, 2004.


Recommended