Tehnologia cresterii bovinelor

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ

„ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

DEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

GÎLCĂ IOAN MACIUC VASILE

TEHNOLOGIA CREŞTERII BOVINELOR

- Material de studiu -

IAŞI 2004

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ

„ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

DEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

GÎLCĂ IOAN MACIUC VASILE

TEHNOLOGIA CREŞTERII BOVINELOR


IAŞI 2004

PARTEA I

NOŢIUNI TEORETICE

IOAN GÎLCĂ, VASILE MACIUC

5

CAPITOLUL 1

SITUAŢIA CREŞTERII BOVINELOR

1.1. Noţiuni introductive. Importanţa creşterii bovinelor

Prin produsele lor, bovinele contribuie la asigurarea unui procent însemnat din hrana populaţiei. Creşterea bovinelor ocupă şi va ocupa locul prioritar în economia producţiei animale. Importanţa creşterii lor este dată de varietatea produselor pe care le furnizează ca produse principale: lapte, carne; produse secundare: piei, gunoi de grajd; subproduse de abator: unghii, coarne, sânge, păr etc. forţă de muncă.

Laptele este cel mai important produs, datorită compoziţiei chimice complexe, valorii biologice ridicate şi gradului înalt de digestibilitate. Conţine peste 100 de substanţe necesare organismului uman, din care 20 de aminoacizi, 10 acizi graşi, 25 vitamine şi 45 elemente minerale. Exprimată în calorii, valoare nutritivă a unui litru de lapte este echivalentă cu circa 400 g carne de porc, 750 g carne de viţel, 7-8 ouă, 500 g peşte, 2,6 kg varză, 125 g pâine etc.

Importanţa laptelui constă nu numai în valoarea nutritivă deosebită, ci şi în faptul că poate fi transformat într-un număr foarte mare de produse lactate (peste 1000), ceea ce contribuie la diversificarea alimentaţiei umane.

Hrana consumată este transformată cel mai economic în lapte; astfel, la acelaşi consum de hrană, vacile de lapte dau o producţie echivalentă din punct de vedere energetic cu 1000 Kcal, pe când animalele supuse îngăşării produc, prin depunerile de carne şi seu, cca. 840 Kcal. Din producţia totală de lapte produsă pe glob, mai mult de 90% este dată de vaci.

TEHNOLOGIA CREŞTERII BOVINELOR – PARTEA I – NOŢIUNI TEORETICE

6

Carnea. Deşi producţia de carne furnizată de bovine reprezintă cca. 35-40% din producţia mondială de carne, se estimează o creştere a ponderii acesteia în consumul mondial. Creşterea cerineţelor pentru carne de bovine se explică prin valoarea nutritivă şi dietetică a acesteia.

Alte produse. Bovinele furnizează de asemenea şi produse secundare deosebit de valoroase, respectiv peste 90% din pieile folosite în industrie şi 75% din gunoiul de grajd produs de toate speciile.

Creşterea bovinelor prezintă importanţă şi prin contribuţia la creşterea eficienţei economice datorită faptului că foloseşte judicios furajele fibroase şi suculente, precum şi toate produsele secundare din producţia vegetală.

1.2. Situaţia şi evoluţia creşterii bovinelor pe glob

Creşterea bovinelor este influenţată de un complex de factori naturali şi socio-economici. Se apreciază că pe glob există aproape 1,3 miliarde bovine, cele mai mari concentrări de efective fiind în 6 mari centre importante: America de Nord (S.U.A., Canada, Mexic); Europa şi Asia (China, India); America de Sud (Brazilia, Argentina, Columbia); Africa şi Australia; Orientul apropiat; Oceania.

Analizând repartiţia efectivelor de bovine pe glob, rezultă că cele mai numeroase sunt în Asia (cca. 30% din efectivul mondial). În America de Sud însă se cresc rase specializate pentu producţia de carne, iar în Asia efectivele sunt formate din specii mai puţin productive, comparativ cu taurinele (bivoli, zebu etc.).

Faţă de o creştere a efectivelor pe glob de 6,1% în perioada 1979-1991, în unele continente creşterea a fost mai mare (Asia cu +13,6%; America de Sud cu +14,7%), iar în altele s-a înregistrat un regres (Europa cu –9,5%; Oceania cu –7,4%; America de Nord şi Centrală cu –7,6%).


7

Reducerea efectivelor în ţările dezvoltate se datorează, în principal, intensificării procesului de ameliorare şi perfecţionării metodelor de exploatare, ceea ce a determinat realizarea unor producţii medii şi globale superioare. În Europa, luată în ansamblu, producţia de lapte a crescut cu apropae 50% în ultimii 20 ani.

În unele ţări vest europene, pentru a limita creşterea producţiei globale, statul sprijină pe acei fermieri care reduc efectivele de taurine, exploatate pentru lapte.

1.3. Situaţia şi evoluţia creşterii bovinelor în ţara noastră

În trecut, în ţara noastră creşterea bovinelor nu s-a bucurat de atenţia cuvenită, deşi existau condiţii deosebit de favorabile. În perioada dintre cele două războaie mondiale, odată cu înfiinţarea I.N.Z. s-au luat o serie de măsuri pentru stimularea creşterii acestei specii.

Sub patronajul I.N.Z. iau fiinţă sindicatele de creştere ale diferitelor rase de taurine. Măsurile privind organizarea ponderii raselor ameliorate, la înviorarea exportului de animale, la creşterea veniturilor crescătorilor, a interesului lor pentu creşterea taurinelor.

Datele stastistice din 1938 arată că efectivul era de 3.653.000 cap. din care efectivul matcă reprezintă 48,9% asigurând o densitate de 25,2 cap/100 ha teren arabil. Atât densitatea cât şi producţiile realizate pe cap de vacă (965 l lapte) erau cu totul nesatisfăcătoare. În această perioadă majoritatea vacilor erau din rasa locală Sură de stepă. După cel de-al doilea război mondial s-au luat o serie de măsuri care au dus la redresarea creşterii taurinelor, în mod deosebit în fermele de stat.

Conform ultimilor date statistice, în 1993 efectivul de bovine era de 3.683.000 capete, foarte apropiat de cel existent în 1938. Sub aspect calitativ însă, efectivul actual este superior celui din 1938, dovadă producţia medie de lapte de peste 3050 l lapte.


8

Pentru redresarea creşterii taurinelor în perspectivă se impun următoarele măsuri:

♦ Dezvoltarea bazei furajere, prin îmbunătăţirea şi exploatarea raţională a pajiştilor naturale şi cultivate, sporirea suprafeţelor cu culturi furajere în special trifoliene şi sfeclă furajeră până la nivelul ţărilor apusene, utilizarea mai bună a resurselor furajere secundare din producţia vegetală şi industria alimentară;

♦ Stimularea creşterii taurinelor în gospodăriile populaţiei prin preţuri stimulative, acordarea de credite avantajoase pentru cumpărarea de animale de rasă, construcţii de adăposturi şi achiziţionarea de utilaje pentru mecanizarea microfermelor;

♦ Îmbunătăţirea activităţii de reproducţie a taurinelor pentru ridicarea procentului de fecunditate şi natalitate;

♦ Organizarea în noile condiţii, a însămânţărilor artificale cu material seminal congelat, pentru realizarea în cel mai scurt timp a progresului genetic scontat;

♦ Apărarea sănătăţii taurinelor prin eradicarea principalelor boli contagioase (tuberculoză, leucoză), prevenirea şi combaterea sterilităţii diminuarea afecţiunilor mamre şi podale etc.


9

CAPITOLUL 2

CLASIFICAREA BOVINELOR

Din punct de vedere al sistematicii zologice, bovinele fac parte din clasa Mammalia, subclasa Eutheria, ordinul Ungulata, subordinul Artiodactyla, grupa Ruminantia, familia Cavicorne (Bovidae), subfamilia Bovinae.

În subfamilia Bovinae sunt două genuri: Bos şi Bubalus. Genul Bos cuprinde la rândul său următoarele subgenuri: Bos taurus, Bibos, Bizon, Poephagus.

Bovinele sunt animale de talie mare sau mijlocie, cu trunchiul lung, larg şi adânc, cu dimorfism sexual accentuat. Sunt animale erbivore şi rumegătoare cu stomacul compartimentat, pentru a folosi bine celuloza. Au membre puternice care se termină prin două unghii (ongloane) formând copita despicată. Au coada lungă, pielea groasă, părul scurt şi neted.

2.1. Clasificarea raselor de taurine

Rasele de taurine se pot clasifica după aptitudinea productivă principală, gradul de ameliorare, provenienţă, origine etc.

a) După aptitudinea productivă principală: - rase pentru lapte: Holstein-Friză, Jersey, Angler; - rase pentru carne: Charolaise, Hereford; - rase mixte: Simmental, Schwyz; - rase de tracţiune: Sură de stepă. b) După gradul de ameliorare rasele pot fi:


10

- rase primitive (neameliorate) în evoluţia cărora omul a intervenit mai puţin şi care, de obicei, au o producţie scăzută;

- rase perfecţionate care se caracterizează printr-un nivel productiv foarte ridicat în direcţia respectivă de exploatare.

c) După provenineţă sau ţara de formare: - rase locale (autohtone) - rase de import. Rasele de taurine existente la noi în ţară vor fi clasificate ţinând seama de provenienţa lor, de gradul de ameliorare şi caracterul producţiei, astfel:

A. Rase autohtone: a) primitive: Sură de stepă şi Vaca de munte (Mocăniţa) b) ameliorate: - mixte: Bălţată românească, Brună de Maramureş, Pinzgau

de Transilvania; - de lapte: Bălţată cu negru românească, Roşie dobrogeană. B. Rase importate: - de lapte: Holstein Friză, Roşie daneză, Jersey; - mixte: Simmental, Schwyz, Pinzgau; - de carne: Hereford, Charolaise

2.1.1. Rase locale neameliorate

Rasa Sură de stepă. Provine din Bos taurus primigenius şi a fost foarte răspândită în ţara noastră până la primul război mondial.

La ora actuală arealul ei s-a restrâns foarte mult, datorită încrucişărilor de absorbţie cu rase perfecţionate. Condiţiile pedoclimatice în care a trăit rasa au determinat apariţia mai multor varietăţi: moldovenească, transilvăneană, ialomiţeană (dunăreană), dobrogeană.


11

2.1.2. Rase locale ameliorate

Rasa Bălţată românească (BR) Origine şi mod de formare. Este rezultatul încrucişărilor de

absorbţie al taurinelor Sură de stepă cu Simmental. Importurile de taurine din rasa Simmental s-au făcut la început (1870) în zona Rădăuţi-Suceava, apoi (1880) în zona Mediaşului, Sighişoarei şi Lugojului, iar din 1900 în zona Odorheiului. După cel de-al doilea război mondial s-au făcut din nou importuri de Simmental din Elveţia şi Austria pentru consolidarea însuşirilor rasei Băţată româneacă.

Însuşirile morfologice şi productive. Se asemănă cu rasa Simmental. Culoarea este bălţată galben cu alb, culoarea galbenă putând avea nuanţe de la galben deschis până la roşu. Capul şi membrele de la genunchi şi jarete în jos sunt întotdeauna albe. Mucoasele au culoarea roz caracteristică. Coarnele şi unghiile sunt de culoare galben-deschis.

Conformaţia corpoală este în general armonioasă, iar constituţia robustă. Capul este potrivit de lung, larg şi adânc cu linia superioară dreaptă. Ugerul este asimetric dar mare, cu sferturile posterioare mai dezvoltate decât cele anterioare, ţesutul glandular dezvoltat, membre lungi, puternice, cu aplomburi în general corecte.

Dacă este bine întreţinută, rasa B.R. dă producţii de 3500-4000 l cu 3,8% grăsime. Recordistă absolută a fost vaca Zana de la S.E.Z. Juncu-Bonţida, care în lactaţia a IV-a a realizat 13212 l lapte cu 4,09% grăsime.

În ceea ce priveşte producţia de carne, rasa se remarcă prin însuşiri favorabile. Tineretul mascul realizează sporuri medii zilnice de 1000-1200 g, cu un consum specific de 5,2-6,5 UN/kg. La 13-15 luni pot realiza mase corporale de 450-500 kg. Tineretul femel de reproducţie, la 6 luni are o masă corporală medie de 170-180 kg. La 12 luni ajunge la aproximativ 300 kg, iar la 18 luni (vârsta de


12

reproducţie) la 420-430 kg. Randamentul la sacrificare variază între 52-57%.

Defectele mai des întâlnite ale rasei sunt:

- masa corporală cu 10-15% mai mică decât cea dorită, crupa îngustă, coada prinsă sus, lărgimea trunchiului şi adâncimea toracică mai mici decât stabileşte standardul rasei;

- defectele de aplomb ca jarete deschise, “coate de vacă”, panardism etc.;

- capacitatea productivă foarte variabilă; - uger asimetric, indicele mamar având valori de 43,9%,

mai puţin pretabil la mulsul mecanic - viteza de muls redusă de 1,09 l/minut. Perspective. Va fi principala rasă din ţară, reprezentând 40%

din efectivul de taurine. Va fi crescută în rasă curată şi se va ameliora prin “presiunea de selecţie prin masculi” folosind la reproducţie tauri testaţi amelioratori autohtoni sau material seminal din import provenit de la cei mai valorişi tauri testaţi amelioratori.

Se vor crea 8-10 linii prin “izolare reproductivă”, care vor furniza materialul femel necesar fermelor de elită, apoi se va practica crosul între linii. În continuare va fi crescută în zona colinară şi de podiş din Transilvania, Banat, Crişana şi nordul Moldovei.

Rasa Brună de Maramureş (B) Origine şi mod de formare. S-a format în urma

încrucişărilor de absorbţie a rasei Sură de Stepă şi Mocăniţa cu rasa Schwyz adusă în zona Sighetului din 1880, de către muncitorii forestieri din Austria şi Germania.

La început încrucişările s-au făcut la întâmplare, după care între anii 1877-1900 au fost importate taurine din Germania şi Austria. După anul 1900 s-au importat noi efective din Elveţia. Un rol important în răspândirea rasei în sudul ţării respectiv regiunea


13

Subcarpatică, l-a avut crescătoria statului de la Runcu, înfiinţată în 1907. În zona Maramureşului rasa se extinde tot mai mult, astfel că după primul război mondial efectivul de taurine din această rasă şi metişii au ajuns să reprezinte 45%.

După 1948-1949, pentru refacerea efectivului s-au făcut importuri mari de taurine Schwyz, în special tauri, care au fost distribuiţi staţiunilor de montă din Maramureş, subcarpaţii Munteniei, Olteniei şi Moldovei.

Arie de răspândire şi efective. În afară de zona principală de formare - Maramureş - rasa este răspândită şi în zona Subcarpaţilor Moldovei, Munteniei şi Olteniei şi reprezintă 30% din efectivul total de taurine din ţară.

Pentru a ne da seama de valoarea materialului biologic existent în ţară, menţionăm că între anii 1923-1940 s-au exportat peste 10000 cap femele şi 200 masculi în Grecia, Turcia, Israel, Italia, Cehoslovacia şi chiar Austria.

Însuşiri morfologice şi productive. Este o rasă mult mai omogenă decât Bălţata românească. Se încadrează în tipul mixt de producţie lapte-carne. Talia este de 124-130 cm, cu o masă corporală de 450-550 kg la vaci, 800-900 kg la tauri.

Constituţia animalelor este de tip fin-robustă, temperamentul vioi, comportamentul blând. Are o dezvoltare corporală proporţională, adâncimi mari, talia şi masa corporlaă mijlocie, dar lungimi ceva mai mici.

Culoarea este brună, cu diferite nuanţe, de la şoriciu-argintiu la brun-negricios. Are caracteristic un inel de culoare mai deschisă în jurul botului. Nuanţa de culoare este mai deschisă pe linia superioară a corpului şi pe feţele interne ale membrelor.

Capul este scurt, larg şi expresiv, cu linia superioară dreaptă, uneori oblică postero-anterior, trunchiul lung, adânc şi destul de larg, abdomenul bine dezvoltat, crupa largă dar pătrată şi membrele scurte dar puternice.


14

Ugerul de formă şi dezvoltare variabilă, este bine prins cu însuşiri mai bune pentu mulsul mecanic decât al rasei B.R.

Producţia medie de lapte este de 3500-3800 l, cu 3,7-3,8% grăsime. Recordista rasei este vaca Dida de la Ulmeni-Buzău, care a dat 9898 l cu 4,1% grăsime. În ceea ce priveşte producţia de carne, tineretul bovin realizează sporuri zilnice de 800-1000 g, cu un consum specific de 5,5-6,5 UN/kg spor.

Calităţi. Rasa are numeroase calităţi, dintre care amintim: prolificitate bună, tineretul putându-se monta la 17-18 luni când ajunge la 370-380 kg; rezistenţă şi adaptabilitate; o producţie bună de lapte şi de carne, dacă se asigură condiţii corespunzătoare de întreţinere şi furajare.

Defecte. Comparată cu rasa Schwyz, are o masă corprală mai mică cu cca. 100 kg, precocitate şi procent de grăsime mai scăzute, lungimi şi lărgime mai reduse, unele defecte de conformaţie şi de aplomb (jaret deschis, chişiţă scurtă etc.) moştenite de la rasele locale care au contribuit la formarea ei.

Perspective. Datorită calităţilor sale, rasa Brună de Maramureş, va fi ca pondere a două rasă de la noi cu 30% din efectiv. Va fi crescută în rasă curată în Maramureş şi în toată zona subcarpaţilor răsăriteni şi meridionali. La reproducţie se vor folosi tauri autohtoni testaţi amelioratori, precum şi tauri de mare valoare zootehnică din import, în special din rasa Brună americană.

Programul de ameliorare prevede că se vor crea în cadrul rasei circa 6 linii, fiecare fiind crescută în 1-3 ferme de elită, apoi se va practica crosul între linii.

Rasa Bălţată cu negru românească (BNR) Origine şi mod de formare. Rasa Friză a pătruns în ţara

noastră încă de la sfârşitul secolului trecut dar fără a lăsa urme benefice. Începând din 1960 s-au făcut importuri organizate de vaci şi tauri din Danemarca, Olanda, Canada, S.U.A. etc. S-au importat


15

54453 juninci, 129 tauri şi 135828 doze de material seminal congelat.

Materialul biologic importat s-a reprodus în rasă curată şi totodată, s-a folosit la încrucişări de absorbşie timp de 4-5 generaţii cu rasele locale. Din aceste încrucişări s-a obţinut o populaţie care are o structură genetică proprie, manifestă tendinţă de izolare reproductivă şi este bine adaptată condiţiilor locale.

B.N.R. este răspândită în zona de câmpie din sud-estul şi sudul ţării, ca şi în zonele de câmpie şi de joasă alitudine din Moldova.

Insuşirile morfologice şi productive. B.N.R. are caractere morfologice ce se încadrează în cele specifice rasei Friză europeană, înregistrându-se o mare variabilitate, datorită provenienţei diferite a materialului importat şi condiţiilor de creştere şi ameliorare.

Vacile adulte au în medie, talia de 127,2 cm şi o greutate de 550 kg, profilul lateral trapezoidal, ugerul voluminos şi aptitudini bune pentru mulsul mecanic. În ceea ce priveşte culoarea, nu se înregistrează diferenţe semnificative faţă de rasele parentale. Nivelul productiv al populaţiei active este de 4000 l lapte cu 3,8% grăsime. Producţia medie în fermele de elită a fost de peste 4500 l.

Rasa manifestă aptitudini bune şi pentru producţia de carne. Astfel, la 12 luni tineretul realizează o masă corporală de 350 kg, iar la 17 luni de 450 kg, înregistrându-se un spor mediu zilnic de creştere de 950-1000 g la îngrăşarea intensivă. Randamentul la sacrificare este de 53-55%.

Efectivul mare răspândit pe o arie geografică extinsă, structura genetică proprie, tendinţa de izolare reproductivă, adaptabilitatea bună la condiţile locale, au făcut ca această populaţie să fie omologată în anul 1987 sub denumirea de B.N.R.


16

Rasa Pinzgau de Transilvania (PT) Origine şi mod de formare. Este populaţia de taurine

rezultată în urma încrucişărilor de absorbţie dintre vacile locale Sură de stepă şi de munte cu tauri din rasa Pinzgau, originari din Austria.

Primele importuri s-au făcut în Transilvania (Sibiu, Braşov şi Hunedoara) în anul 1860, apoi în Caraş-Severin şi Bucovina. Un rol important în formarea rasei l-au jucat asociaţiile crescătorilor din Beclean (Făgăraş), Mediaş şi Cisnădie.

Arie de răspândire şi efectiv. La ora actuală rasa mai este răspândită în trei centre:

- în sudul Transilvaniei, în jurul Sibiului şi Hunedoarei; - în vestul Transilvaniei, respectiv munţii Apuseni (jud.

Cluj, Bihor, Sălaj şi Alba); - în jud. Suceava (nord-vestul Moldovei).

Până la primul război mondial rasa s-a extins mult, apoi treptat a cedat locul raselor Bălţată românească şi Brună de Maramureş, care s-au dovedit mai productive. Reprezintă cca. 4% din efectivul total de bovine din ţara noastră.

Însuşirile morfologice şi productive. Are un exterior armonios, cu o conformaţie caracteristică raselor cu aptitudini mixte (lapte, carne şi tracţiune), temperament vioi, dar blând.

Roba are desenul caracteristic: roşu-vişiniu, cu o dungă albă ce pleacă de la grebăn pe spinare, şale, crupă, regiunea perineală şi se întinde mai departe pe abdomen până la capul pieptului. De asemenea, culoarea albă formează câte un inel pe antebraţ şi gambă.

Talia vacilor este curpinsă între 120-130 cm şi masa corporală de 400-500 kg. În munţii Apuseni taurinele din rasa Pinzgau sunt ceva mai mici. Corpul lor este adânc, cu abdomen mare, membre scurte, capul scurt, gâtul scurt şi musculos, linia superioară uşor înşeuată, ceva mai ridicată la crupă. Multe vaci au “crupa în acoperiş“ uneori ascuţită, largă la şolduri şi strâmtă la ischii.


17

CAPITOLUL 3

TEHNOLOGIA REPRODUCŢIEI TAURINELOR. Tehnologia de reproducţie reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter zootehnic, sanitar-veterinar şi organizatoric, aplicat pe flux biologic şi tehnologic, menit să ducă la perpetuarea speciei şi la obţinerea unui număr maxim de produşi de la acelaşi animal. Taurinele prezintă unele particularităţi de reproducţie şi anume: se introduc mai târziu la reproducţie (prima fătare are loc la 27-36 luni); produc maximum un viţel pe an şi viaţa reproductivă nu este prea lungă, necesitând o rată de înlocuire mare (15-25%). 3.1. Factorii care determină sporirea efectivului la taurine Sporirea efectivului de taurine este condiţionată de numeroşi factori: fecunditate, natalitate, pierderi prin mortalitate şi sacrificări de necesitate la viţei, reformă şi mortalităţi la viţele şi vaci. Fecunditatea reprezintă aptitudinea de reproducere a taurinelor, exprimată prin raportul procentual între numărul vacilor şi viţelelor gestante şi cele montate (însămânţate). Principalul efect al fecundităţii este asupra ratei de sporire a efectivului; o fecunditate ridicată determină o rată de creştere sporită a efectivului şi invers. În acelaşi timp, influenţează: nivelul producţiei de lapte pe lactaţie şi pe viaţă productivă, nivelul producţiei de carne, intensitatea de selecţie şi eficienţa economică. Pentru îmbunătăţirea fecundităţii se impun o serie de măsuri: asigurarea condiţiilor optime de mediu natural şi artificial taurinelor de reproducţie; realizarea unei bune pregătiri pentru fiecare eveniment de reproducţie (însămânţare, gestaţie, fătare); planificarea şi organizarea judicioasă a reproducţiei; tratarea la timp a tuturor afecţiunilor ginecologice. Natalitatea reprezintă numărul de produşi viabili obţinuţi de la 100 vaci şi juninci în timp de un an. Este un indicator statistic de


18

sinteză cu implicaţii deosebite asupra ritmului de sporire a efectivului, a realizării planurilor de producţie la lapte şi la carne şi a eficienţei economice în creşterea taurinelor. Pierderile la viţei. Sunt provocate de mortalitate şi sacrificări de necesitate. Factorii care favorizează nivelul pierderilor la viţei sunt: rasele sensibile la boli (Roşie daneză, Jersey etc.); sexul (mascul); vârsta (perinatală); mase corporale anormale ale viţeilor la naştere; fătările gemelare; întreţienerea şi alimentaţia necorespunzătoare etc. Se impun o serie de măsuri pentru reducerea pierderilor şi anume: creşterea raţională a vacilor gestante; asigurarea asistenţei la fătare; asigurarea unor condiţii optime de creştere a viţeilor; aplicarea unor mijloace imunoprofilactice la viţei; diagnosticarea şi instituirea rapidă a unor tratamente igienico-dietetice şi medicamentoase privind afecţiunile digestivo-respiratorii etc. Pierderile la viţele şi juninci. Asigurarea reproducţiei simple şi mai ales a celei lărgite este condiţionată de rata pierderilor la viţele şi juninci. În condiţiile reproducţiei simple este posibilă reforma la viţele până la 15%, dar în cazul reproducţiei lărgite acestea trebuie să se limiteze numai la sacrificările de necesitate, care trebuie să fie cât mai mici. Reforma şi mortalitatea la vaci. Ieşirile din efectiv ale vacilor sunt determinate de reforma selectivă (eliminarea vacilor cu producţii scăzute), mortalitate şi reforma de necesitate (eliminarea vacilor cu afecţiuni grave ireversibile, intoxicaţii, accidente etc.). Dacă reforma selectivă este necesară (10-15%), deoarece constituie o sursă de inducere a progresului genetic, mortalitatea şi reforma de necesitate trebuie limitate la maximum, întrucât diminuează semnificativ efectivul matcă şi pe cel total de taurine. 3.2. Programarea reproducţiei în fermele de vaci Programarea activităţii de reproducţie presupune: proiectarea asigurării efectivului şi structurii optime; programarea sezonului de însămânţări şi fătări şi a vârstei pentru introducerea viţelelor la reproducţie.


19

3.2.1. Programarea asigurării efectivului de reproducţie şi a structurii optime Fermele de vaci pot fi diferenţiate atât după modul de organizare a reproducţiei (cu circuit închis sau deschis), cât şi după felul multiplicării efectivului (reproducţie simplă sau lărgită). Fermele cu circuit închis îşi asigură matca din prăsilă proprie. Fermele cu circuit deschis realizează sporul de efectiv prin cumpărări de la alte ferme. Fermele cu reproducţie simplă îşi păstrează efectivul constant, iar fermele cu reproducţie lărgită au efectivul-matcă sporit, necesitând asigurarea reformei, plus rata creşterii efectivului. Fermele cu circuit închis şi reproducţie simplă cresc numai viţelele necesare înlocuirii efectivului, iar cele cu reproducţie lărgită cresc toate viţelele. La programarea împrospătării efectivului-matcă trebuie să se ţină seama de următorii factori: procentul de natalitate, rata reformei şi a pierderilor la diferite categorii de tineret, rata trecerii la turma de bază, rata reformei la vaci etc. Asigurarea reproducţiei în fermă, în condiţii normale, se bazează pe proiectarea unei structuri optime ţinându-se seama de: caracterul reproducţiei (simplă sau lărgită); organizarea reproducţiei (cu circuit închis sau deschis); direcţia de ameliorare şi exploatare; locul fermei în piramida ameliorării (elită, testare, înmulţire, producţie); mărimea şi amplasarea fermei; nivelul ratelor de reformă la vaci şi diferite categorii de tineret; condiţiile de mediu natural şi artificial etc. În fermele de reproducţie şi de producţie se cere ca 80% din vaci să fie în producţie şi 20% în repaus mamar, respectiv 50% vaci fătate şi însămânţate recent, 30% vaci gestante între lunile a III-a şi a VII-a şi 20% vaci gestante în ultimele două luni. 3.2.2. Programarea sezonului de însămânţări (monte) şi fătări Femelele din specia taurine sunt poliestrice, cu ovulaţie spontană, dar cu o manifestare mai puternică primăvara, iar masculii


20

pot produce spermă cu capacitate fecundantă în tot cursul anului. Ca urmare, biologia reproducţiei speciei permite practicarea atât a însămânţărilor şi fătărilor grupate, cât şi a celor eşalonate.

Tabelul 1 Sisteme de monte şi fătări (% din efectivul total de vaci)

Trimestrul Sistem

Speci-ficare I II III IV

Monte 25-30 25-30 20-25 20-25 Eşalonat

Fătări 25-30 20-25 20-25 25-30

Monte 25 - 30 40 30-35 Sezonier

Fătări 13-15 70 - 75 12-15 Sistemul de monte şi fătări sezoniere (grupate). Este indicat în acele unităţi care nu dispun de bază furajeră corespunzătoare şi nu au suficiente adăposturi pentru viţei. În acest caz se planifică în aşa fel montele ca fătările să aibă loc în număr mai mare în sezonul II şi III. Astfel, se planifică 40% din fătări în sezonul II (primăvara), 30-35% în sezonul III (vara), iar restul de 25-30% în celelalte sezoane. În acest caz vacile care au fătat primăvara şi vara dau producţii bune, favorizate de masa verde, iar unităţile nu au greutăţi cu adăpostirea viţeilor. Sistemul de monte şi fătări eşalonate. Când există o bază furajeră bine pusă la punct, încât să poată asigura raţii echilibrate vacilor gestante şi în lactaţie pe tot timpul anului şi adăposturi corespunzătoare pentru viţei, cel mai indicat este sistemul de programare al fătărilor eşalonate uniform tot timpul anului. Printre avantajele acestui sistem, menţionăm: aprovizionarea constantă a populaţiei cu lapte şi produse lactate proaspete; reducerea investiţiilor pentru construcţia de noi adăposturi necesare tineretului, cele existente fiind folosite uniform tot timpul anului; aprovizionarea uniformă cu


21

materie primă a unităţilor de industrializare a laptelui în tot cursul anului. 3.2.3. Programarea introducerii viţelelor la reproducţie Programarea momentului optim de introducere a viţelelor la reproducţie se bazează pe luarea în considerare a următoarelor elemente: vârsta, dezvoltarea corporală, armonia corporală şi starea generală a animalului, precum şi caracterul fermei, respectiv obiectivul ameliorării privind masa corporală. Vârsta. Introducerea viţelelor la reproducţie se realizează după pubertate, respectiv după ce gonadele sunt dezvoltate complet morfologic şi funcţional. Pubertatea apare, în general, la masculi între 7-12 luni şi la femele între 9-12 luni, cu o variabilitate foarte mare în funcţie de ceilalţi factori, în special de rasă şi de hrănire. Ca urmare, tăuraşii se recomandă a fi introduşi la reproducţie la 16-18 luni, iar femelele, în general, la 18-24 luni, în funcţie de rasă şi condiţiile de creştere. Dezvoltarea corporală. Este un element decizional de care trebuie să se ţină seama la programarea introducerii viţelelor la reproducţie. Acestea trebuie să realizeze, faţă de maturitatea corporală, următoarele: 70-75% din greutate, 90-95% din înălţime, 85-90% din lungime şi adâncime, 80-85% din lărgime. Proporţiile corporale şi starea generală a viţelelor. Acestea trebuie să se caracterizeze printr-o bună armonie corporală, să aibă segmentele şi regiunile proporţionate, în special indicele pelvin corespunzător, care poate influenţa în mare măsură parturiţia. De asemenea, viţelele trebuie să aibă caractere tipice de rasă, stare bună de întreţinere şi sănătate. Caracterul fermei. Programarea introducerii la reproducţie se face diferit în funcţie de caracterul fermei, de obiectivul urmărit în ameliorarea masei corporale pentru fiecare rasă. Astfel, în fermele de elită se recomandă ca la introducerea la reproducţie viţelele să aibă masa corporală de 400-420 kg, iar în fermele de producţie de 360-400 kg.


22

Abaterile de la momentul optim de introducere a viţelelor la reproducţie generează o serie de neajunsuri, astfel: introducerea prea timpurie la reproducţie produce:

- stagnări în creştere a junincii; - fătări distocice; - viţei subponderali, puţin rezistenţi la îmbolnăviri; - nivel productiv scăzut la prima lactaţie;

introducerea târzie la reproducţie determină: - afecţiuni ale funcţiei de reproducţie a viţelei prin apariţia

fenomenului de degenerescenţă grăsoasă a ovarelor, iar căldurile repetate provoacă chişti ovarieni etc.;

- dezvoltarea necorespunzătoare a ugerului şi înrăutăţirea structurii acestuia, datorită lipsei gimnasticii funcţionale a glandei mamare;

- reducerea numărului de viţei şi a producţiei de lapte pe viaţă productivă;

- costuri mai ridicate pe animal şi pe unitatea de produs. 3.3. Organizarea şi dirijarea însămânţării (montei) la vaci şi viţele Organizarea şi dirijarea inseminării (însămânţării sau montei) la vaci şi viţele necesită soluţionarea următoarelor acţiuni: stabilirea termenului optim de inseminare; urmărirea şi depistarea vacilor şi viţelelor în călduri; alegerea momentului optim de inseminmare, a sistemului de reproducţie şi executarea inseminării. 3.3.1. Stabilirea termenului optim de însămânţare după fătare Stabilirea mărimii optime a repausului după gestaţie ("service-period") are o semnificaţie deosebită, deoarece influenţează nemijlocit capacitatea reproductivă (fertilitatea) taurinelor şi nivelul productiv pe parcursul lactaţiei respective. De aceea, este necesar ca mărimea repausului de gestaţie să nu se stabilească arbitrar, ci luând în


23

considerare o serie de factori: involuţia uterină, vârsta, nivelul productiv, starea de întreţinere şi sănătate, particularităţile reproducţiei (uşurinţa fecundării şi fătării, integritatea funcţională a aparatului de reproducţie etc.). Din punct de vedere practic, în legătură cu termenul optim de inseminare a vacilor după fătare, recomandăm următoarele: evitarea inseminării la primul ciclu de călduri, pentru a mări

procentul de reuşită a însămânţării şi a reduce incidenţa tulburărilor ginecologice şi, de asemenea, după al cincilea ciclu de călduri, deoarece se diminuează fertilitatea şi se produc pagube economice reflectate în pierderi de viţei, de producţie de lapte şi carne;

la al doilea ciclu de călduri se vor insemina vacile care se fecundează greu, cele adulte cu producţie mică de lapte (2500-3000 kg) şi durată scurtă a lactaţiei (7-8 luni);

la ciclul al treilea de călduri se vor introduce la reproducţie primiparele cu producţii mici şi stare bună de întreţinere, ca şi vacile adulte cu durata lactaţiei şi producţie normale (3050-4000 kg);

la al patrulea ciclu de călduri se inseminează vacile primipare cu producţii bune de lapte, vacile adulte cu stare slabă de întreţinere, cu lactaţii prelungite şi producţii ridicate (peste 4500 kg) şi chiar vacile recordiste, care se fecundează mai greu;

la ciclul al cincilea de călduri se inseminează vacile primipare cu stare slabă de întreţinere şi producţie ridicată, vacile multipare recordiste care se fecundează uşor, ca şi vacile cu afecţiuni ale aparatului de reproducţie.

3.3.2. Urmărirea şi depistarea vacilor şi viţelelor în călduri Urmărirea femelelor în călduri. Pentru urmărirea vacilor şi viţelelor în călduri se folosesc o serie de mijloace: planul individual de însămânţări şi fătări; graficul de urmărire zinică a ciclurilor de călduri; calendarele de reproducţie şi "tăbliţa tehnologică".


24

Depistarea vacilor şi viţelelor în călduri. La stabilirea timpului optim de depistare a căldurilor trebuie să se pornească de la faptul că durata căldurilor este scurtă (în medie 18 ore), că peste 1/3 din vaci manifestă călduri mai scurte de 12 ore şi că manifestarea căldurilor se face mai ales între orele 0-6 şi seara târziu. Incidenţa depistării diurne a căldurilor diferă astfel: 58% dimineaţa, 28% la prânz şi 49% după amiază. Incidenţa maximă a detectării căldurilor se obţine când se realizează trei observaţii pe zi, a câte 30 minute fiecare, dar rezultate bune se înregistrează şi la două observaţii pe zi, de câte 30 minute, efectuate dimineaţa devreme şi seara târziu, în afara perioadelor de hrănire şi de muls, care diminuează manifestarea lor. 3.3.3. Alegerea momentului optim de înseminare în timpul căldurilor Fecunditatea la vaci şi viţele este determinată de momentul stabilit pentru inseminare, care variază în funcţie de: durata căldurilor; ovulaţia; durata de supravieţuire a celulelor sexuale; felul, momentul şi condiţiile inseminării. Durata căldurilor. Estrul durează, în medie, 18 ore, cu variaţii foarte mari (6-30 ore). Căldurile apar gradat la 70% din femele şi brusc la 30%, fiind mai intense la cele bine hrănite şi întreţinute şi mai şterse la cele subnutrite şi ţinute în stabulaţie prelungită, fără mişcare. Dorinţa de împreunare a unei femele este de 3-10 ore, fiind evidenţiată de acceptarea saltului, care corespunde şi cu cea mai mare reuşită a fecundării. Ovulaţia şi durata de supravieţuire a celulelor sexuale. Eliminarea ovulelor şi captarea de către pavilionul trompei are loc la 13-14 ore după încetarea căldurilor (în a 31-32-a oră de la începutul căldurilor). Spermatozoizii au o durată de supravieţuire în tractusul genital femel de 24 ore. Timpul necesar pentru ca spermatozoizii să ajungă în oviduct, unde are loc fecundarea, este de 12 ore. Dacă inocularea spermei se face înainte de ovulaţie, fecundaţia depinde de durata de


25

supravieţuire a spermatozoizilor şi de perioada de capacitare optimă, care este de 8 ore. Ovulul are o durată medie de supravieţuire de 8 ore. În situaţia în care ovulaţia are loc înaintea depunerii spermei, fecundaţia depinde de durata de supravieţuire a ovulului. Felul, momentul şi condiţiile inseminării. Monta stimulează în mai mare măsură secreţia de ocitocină, care favorizează transportul spermei spre oviduct, decât însămânţarea artificială. Momentul însămânţării, în raport cu începutul estrului, condiţionează reuşita inseminării. Cea mai mare fecunditate se realizează atunci când inseminarea are loc la mijlocul estrului (83%), diminuând apoi (73% la sfârşitul estrului, 63% la 6 ore după sfârşitul estrului, 12-18% după 24-36 ore, iar la 48 ore fecunditatea devine nulă). De asemenea, se înregistrează o fecunditate scăzută şi în cazul în care inseminarea are loc la începutul estrului (44%). Inseminarea trebuie să se facă în afara orelor de muls şi furajare (9-10 şi 16-17), de preferat înainte de muls, deoarece ocitocina eliberată cu ocazia pregătirii pentru muls determină şi contracţiile miometrului, favorizând transportul spermei şi fecundaţia. În momentul însămânţării trebuie să existe condiţii de confort, evitându-se orice factor de stres, pentru a asigura aportul hormonal cerut şi tonusul muscular normal al tractusului genital. 3.3.4. Alegerea sistemului de reproducţie şi efectuarea înseminării Sistemul de reproducţie. În practica reproducţiei taurinelor se folosesc: însămânţarea artificială şi monta. Însămânţarea artificială prezintă numeroase avantaje: maximizează progresul genetic prin utilizarea celor mai buni tauri; stimulează acţiunea de testare a taurilor; previne transmiterea unor boli (trichomonoza, vibrioza, bruceloza etc.); permite sincronizarea căldurilor; reduce cheltuielile ocazionate de întreţinerea taurilor. Femelele descoperite în călduri trebuie însămânţate la momentul optim, dar adesea nu se ştie începutul căldurilor. Ca urmare,


26

pentru sporirea şansei de reuşită, în fermele de producţie se recomandă executarea a două însămânţări la intervale de 10-12 ore. Materialul seminal se controlează periodic în timpul păstrării, pentru a-l elimina pe cel necorespunzător. Monta prezintă puţine avantaje (se asigură o fecunditate mai mare), dar multiple neajunsuri, faţă de însămânţările artificiale. Se pot întâlni două metode de montă: liberă (taurii stau împreună cu vacile, montându-le pe cele în călduri) şi dirijată (monta se face sub supravegherea omului, la standul de montă). Întrucât cele mai mari neajunsuri le prezintă monta liberă, se recomandă ca aceasta să fie, pe cât posibil, evitată şi să se practice monta dirijată. Femelele în călduri se examinează clinic (aspectul mucusului) pentru depistarea cervicitelor şi metritelor. Cele sănătoase se dirijează spre standul de montă. Trebuie să se respecte normele de protecţia muncii în perioada pregătitoare şi în timpul montei. 3.3.5. Gestaţia şi factorii de influenţă Fecundarea are loc în ampula oviductului şi constă din unirea pronucleilor femeli şi masculi şi constituirea unui nucleu conjugat diploid, al unei celule (zigotul) capabilă să realizeze un metabolism propriu. După fecundare, zigotul traversează oviductul şi ajunge în vârful cornului uterin unde are loc nidaţia, care marchează începutul gestaţiei, urmată de dezvoltarea şi creşterea stadială a embrionului şi fătului. Ca urmare, se impune urmărirea riguroasă a fecundării şi gestaţiei la vaci şi viţele, folosind un complex de metode zootehnice, clinice şi de laborator. Cel mai la îndemână mijloc îl constituie palparea internă (examenul transrectal), care permite diagnosticarea precoce a gestaţiei (2 luni) şi cu o precizie foarte mare. Durata medie a gestaţiei este de 283 zile, înregistrând variaţii cuprinse între 278-290 zile, determinate de o serie de factori (rasă, vârstă, sexul şi numărul produşilor la fătare, condiţii de hrănire şi întreţinere etc.).


27

3.4. Organizarea şi supravegherea fătării la vaci şi juninci. Fătarea reprezintă un ansamblu de acte fiziologice, care cad sub incidenţa factorilor neuro-hormonali, metabolici, fizici şi imunologici, ce provoacă trecerea produsului de concepţie din mediul intern în cel extern şi constituie unul din cele mai importante evenimente ale activităţii de reproducţie la vacă. Pregătirea pentru fătare începe cu cel puţin 10 zile înainte de împlinirea termenului. Apropierea fătării este marcată de unele semne caracteristice: abdomenul se lasă mult în partea dreaptă şi scobitura flancului se adânceşte; ligamentele sacro-iliace se relaxează şi apar scobituri de o parte şi de alta a cozii; sacrumul se înfundă iar coada îsi pierde rigiditatea; ugerul se tumefiază iar mameloanele se umplu cu colostru devenind adesea divergente. Parturiţia poate avea loc în adăpost sau în maternitate şi, incidental, la păşune. Fătarea în adăpostul de vaci obişnuit, deşi asigură o mai bună supraveghere a fătării în timpul zilei şi evită stresul mutării, determină disconfort (spaţiu limitat) şi favorizează răspândirea bolilor infecto-contagioase creând, totodată, condiţii de morbiditate pentru noul născut. Fătarea în maternitate este cea mai indicată, deoarece asigură confort (spaţiu şi linişte), igienă riguroasă, atât parturientei, cât şi noului născut, asistenţă calificată la fătare ziua şi noaptea. Întreţinerea în maternitate se realizează fie pe un stand corespunzător ca lungime şi lăţime (2,0-2,25/1,40-1,50 m), fie în boxă individuală (2,80-3,0/2,40-2,50 m). Capacitatea maternităţii se corelează cu efectivul-matcă şi programarea fătărilor, necesitând existenţa unui număr de trei compartimente funcţionale separate, care să permită aplicarea principiului "totul plin, totul gol", respectiv un loc pentru 10-12 vaci. Popularea şi depopularea trebuie să se realizeze după grafic, care se întocmeşte în funcţie de frecvenţa fătărilor şi numărul de locuri existente (popularea 1-2 zile, staţionarea în maternitate 15 zile înainte şi 15 zile după fătare, depopularea o zi, curăţenia mecanică două zile, dezinfecţia şi repausul 3-5 zile).


28

Introducerea vacilor şi junincilor în maternitate este precedată de o igienă corporală riguroasă; se acordă o importanţă deosebită igienei trenului posterior, care se spală cu soluţie călduţă de permanganat de potasiu 1‰, ştergerea cu o pânză de sac şi spălarea ongloanelor. Regimul de hrănire se recomandă să fie dietetic, la discreţie, bazat pe fibroase de foarte bună calitate şi concentrate. 3.4.1. Supravegherea fătării şi tratarea parturientei Înainte de fătare , cu 2-4 ore, apar semnele prodromale: femela devine neliniştită, manifestă apetit abolit, apar durerile ceea ce face ca animalul să se culce şi să se scoale des, să privească spre flanc, urinează frecvent, iar la păşune se retrage spre marginea cirezii. Fătarea are loc în doi timpi: fătarea propriu-zisă, care constă în pregătirea pentru fătare (deschiderea colului uterin) cu durata de 16-24 ore, angajarea şi expulzarea fătului (1-4 ore), respectiv eliminarea învelitorilor fetale (2-6 ore). Stadiul de pregătire pentru fătare trebuie să se desfăşoare spontan, fără intervenţie, îngrijitorul supraveghind vaca de la distanţă. În timpul angajării şi progresiunii viţelului, îngrijitorul se apropie de animal, asigură igiena conductului vulvo-vestibular cu apă caldă şi va controla expulzarea fătului. În mod normal, placenta se elimină spontan după 1,5-6,5 ore de la fătare. După fătare, vaca, fiind transpirată, se buşumează, se fereşte de frig şi curent, se igienizează trenul posterior (conductul vestibulo-vaginal va fi spălat cu apă caldă în care se dizolvă 1-2‰ piatră acră) şi se administrează barbotaje (8-10 l) la 30-45' după fătare, cu repetare la 2 ore şi jumătate; aceste barbotaje sunt constituite din apă caldă, 1-2 l lichid amniotic, 50 g sare şi 250 g tărâţe de grâu. Se vor spăla vulva, anusul, coada şi ugerul cu apă caldă şi se va introduce o fiolă de metilergometrin maleat 1%, după care se va aştepta 8-10 ore. În cazul în care placenta nu se elimină se va interveni prin extracţie manuală după 18-20 ore de la fătare. Pentru evitarea unor infecţii puerperale se recomandă următorul tratament: executarea


29

în primele două zile de la fătare a două lavaje vestibulo-vaginale pe zi, cu 1-1,5 l ceai de muşeţel călduţ, în care s-au dizolvat 0,5 g permanganat de potasiu, iar în următoarele două zile un lavaj pe zi, dimineaţa.


30

CAPITOLUL 4

TEHNOLOGIA CREŞTERII VACILOR GESTANTE Vacile gestante, premergător fătării, au nevoie de o pregătire specială, care se referă la acordarea repausului mamar optim, întreţinerea şi hrănirea raţională. 4.1. Repausul mamar optim al vacilor gestante Necesitatea repausului mamar. Repausul funcţional al glandei mamare, după lactaţie, este obligatoriu, datorită următoarelor considerente: ugerul este foarte solicitat pe parcursul lactaţiei, întrucât pentru

producerea unui litru de lapte vehiculează 400 l sânge; organismul vacii în timpul lactaţiei este solicitat, fiind nevoit să

elimine prin lapte 375 kg SU, 138 kg lactoză, 108 kg proteină, 105 kg grăsime, 21 kg săruri minerale etc., necesitând o perioadă pentru refacere;

suprasolicitarea organelor şi aparatelor (circulator, respirator, digestiv, neuroendocrin), consecutiv unui metabolism intens determinat, pe de o parte de secreţia laptelui, iar pe de altă parte, de greutatea fătului, învelitorilor şi lichidelor fetale (65-70 kg);

crearea unor rezerve nutritive în organism, care se folosesc în faza de debut a lactaţiei, când bilanţul nutritiv este negativ.

Durata optimă a repausului mamar se stabileşte în funcţie de diferiţi factori: rasă şi vârstă, nivel productiv şi durata lactaţiei, stare de întreţinere şi de sănătate, sezon de fătare, condiţii de furajare etc. În consecinţă, durata repausului mamar la vaci se poate acorda după cum urmează: 40-50 zile tuturor vacilor adulte cu producţii mici de lapte şi stare

de întreţinere respectiv sănătate bune; 50-60 zile vacilor adulte cu producţii mici şi mijlocii de lapte şi

stare de întreţinere slabă;


31

60-65 zile vacilor adulte cu producţie bună de lapte şi stare medie de întreţinere;

65-75 zile vacilor adulte cu producţie mare de lapte şi stare de întreţinere bună, precum şi primiparelor care au fătat la vârsta normală, cu producţie mică sau mijlocie;

75-90 zile vacilor primipare cu producţie ridicată de lapte şi celor adulte recordiste, cu stare slabă de întreţinere;

peste 90 zile vacilor primipare fătate prea timpuriu (23-24 luni), cu producţie ridicată de lapte, ca şi vacilor adulte recordiste cu stare de întreţinere şi sănătate necorespunzătoare.

Înţărcarea vacilor. În practică, vacile reacţionează diferit la înţărcare întâlnindu-se: vaci care înţarcă singure (cele cu producţie mică şi lactaţie scurtă); vaci care înţarcă uşor (5-6 zile), sau greu (12-14 zile) la intervenţia omului şi vaci care nu înţarcă la intervenţia omului (cele cu producţie record). Ca urmare, trebuie luate următoarele măsuri: la vacile care înţarcă uşor se reduce nivelul alimentaţiei, se scot

suculentele şi se diminuează frecvenţa mulsului şi adăpării; la vacile care înţarcă greu, pe lângă aceste măsuri, se poate

interveni, la nevoie şi prin înlocuirea raţiei de fân cu paie, se schimbă locul în adăpost, se controlează cel puţin o dată pe zi starea ugerului, mai ales în cazul reducerii frecvenţei mulsului, pentru a surprinde apariţia edemelor;

în cazul vacilor care nu înţarcă la intervenţia omului se renunţă la măsurile menţionate, vaca înţărcând singură cu două zile înainte de fătare, necesitând însă un nivel optim de hrănire, repaus sexual sporit etc.

4.2. Tehnologia întreţinerii vacilor gestante Adăpostirea. Vacile gestanţe aflate în repaus mamar se pot întreţine în următoarele variante: în adăpost obişnuit pe stand sau la un capăt de adăpost; în adăpost obişnuit, cu excepţia ultimelor 10-15 zile înainte de fătare, când se transferă în maternitate; în adăposturi (compartimente) speciale de vaci în repaus mamar, iar cu 10-15 zile înainte de fătare se transferă în maternitate.


32

Îngrijirea corporală. Se realizează printr-un pansaj zilnic riguros. În această fază nu se curăţă ongloanele, iar în perioada de maternitate se face o igienă corporală specifică. Regimul de mişcare. Vara, regimul de mişcare cel mai bun se asigură prin păşunat, iar iarna mişcarea în padoc şi dirijată. Vacile trebuie să parcurgă zilnic, pe vreme favorabilă, 2-3 km. 4.3. Tehnologia hrănirii vacilor gestante În orientarea hrănirii trebuie să se ţină seama că în timpul repausului mamar apetitul vacilor este minim şi că în ultimele două luni de gestaţie, care corespunde repausului mamar, creşterea fetusului este maximă. O hrănire abundentă a vacilor în această perioadă poate contribui la creşterea exagerată a fetusului, urmată de distocii la fătare.

Tabelul 2 Norme zilnice pentru vaci în ultimele 2 luni de gestaţie

(după Gh. Burlacu, 1983) Masa corporală (kg) şi prod. de

lapte (l/zi)

S.U. (kg) U.N.

PBD (g)

Ca (g)

P (g)

Mg (g)

Na (g)

Juninci 450 kg: până la 60 l 8,5 8,6 550 57 31 10 15

Vaci de 500 kg 60-41 l 40 -21 l sub 20 l

8,5 8,2 8,2

7,1 7,6 8,5

405 530 665

46 50 55

28 29 30

10 11 12

15 17 18

Vaci de 600 kg 60-41 l 40 -21 l sub 20 l

9,6 9,5 9,5

8,1 8,8 9,8

455 600 750

52 56 61

33 34 36

11 12 13

17 18 20

Vaci de 700 kg: 60-41 l 40-21 l sub 20 l

10,7 10,5 10,5

8,8 9,6 10,6

510 665 795

52 59 67

38 40 41

13 14 15

17 20 22

Din aceste motive, raţia vacilor nu trebuie să aibă un conţinut energetic prea mare, dar să fie echilibrată în ceea ce priveşte necesarul


33

de proteine, săruri minerale şi vitamine. Acoperirea cerinţelor de proteine şi de minerale, în special de calciu şi fosfor, sunt strict necesare fetusului pentru creşterea ţesuturilor şi mineralizarea oaselor. În caz de carenţă, o parte din calciu şi fosfor sunt antrenate din oasele vacii către fetus, cu consecinţe negative asupra mineralizării oaselor, dar şi asupra producţiei de lapte la lactaţia următoare. Carenţele vitaminice şi minerale din raţia vacilor în gestatie avansată au influenţă şi asupra proprietăţilor nutritive şi imunologice ale colostrului. Volumul raţiei nu trebuie să depăşească 1,5-1,7 kg substanţă uscată la 100 kg greutate vie, aceasta fiind perioada cu apetitul cel mai scăzut. Principalul component al raţiei în perioada de iarnă trebuie să fie fânul de bună calitate, format din graminee şi leguminoase. Nutreţul murat de bună calitate (în special semifânul) poate fi utilizat fără restricţie, dar dacă are o aciditate ridicată trebuie exclus încă de la început din raţie. În timpul verii hrana vacilor gestante trebuie să se bazeze pe nutreţ verde care, în cantitate de 40-60 kg zilnic, poate acoperi în întregime cerinţele de substanţe nutritive, cu condiţia să aibă o compoziţie floristică adecvată. Nutreţurile concentrate se administrează în această perioadă în cantităţi mici sau deloc, în funcţie de starea de întreţinere a vacii, de calitatea nutreţurilor de volum care formează baza raţiei şi de producţia de lapte planificată. Prezenţa nutreţurilor concentrate în raţie, este strict necesară în ultima lună de gestaţie şi în special în ultimele 2-3 săptămâni. Aceasta fiindcă apetitul vacilor, respectiv capacitatea de ingerare, ating nivelul minim, ceea ce impune creşterea concentraţiei energetice a raţiei. În principiu, cu 2-3 săptămâni înainte de fătare se începe administrarea zilnică a 2 kg de nutreţ combinat, raţia mărindu-se cu 0,5 kg la 1-3 zile, în aşa fel încât în momentul fătării să se ajungă la un nivel de concentrate care să poată menţine producţia de lapte planificată. Apa de băut trebuie să îndeplinească toate condiţiile de calitate, respectiv să fie curată, lipsită de germeni patogeni, cu temperatura de minim 11-12 oC. În lipsa adăpătorilor automate, adăparea vacilor se va face de cel puţin 3 ori pe zi.


34

CAPITOLUL 5

TEHNOLOGIA EXPLOAT|RII TAURILOR DE REPRODUCŢIE

Dată fiind importanţa taurilor în procesul de înmulţire, ca şi în inducerea progresului genetic se impune ca aceştia să beneficieze de condiţii optime de întreţinere, hrănire şi folosire. 5.1. Tehnica întreţinerii taurilor. Adăpostirea. Taurii se pot întreţine în sistem legat sau liber, în adăposturi specifice (închise, semideschise sau deschise), cu capacitate diferită în funcţie de profil, caracterul fermei şi valoarea taurilor. Întreţinerea legată se întâlneşte în cazul taurilor în aşteptare, sau a celor din staţiuni de montă. Taurii sunt dispuşi pe două rânduri, fie "cap la cap", fie "crupă la crupă", ultima fiind varianta cea mai avantajoasă, deoarece asigură condiţii mai bune de linişte şi odihnă. Întreţinerea liberă se practică în cazul materialului biologic valoros, utilizându-se boxele individuale ce asigură o suprafaţă de 9-18 m2/cap. Întreţinerea la păşune se face pe parcele delimitate cu gard electric, ataşându-se de inelul nazal al taurilor o bilă metalică de 4-5 kg pentru a sta liniştiţi. Îngrijirea taurilor constă în pansajul zilnic. Săptămânal, se spală membrele şi cozile cu apă caldă şi săpun. De asemenea, în perioada de montă sau recoltare, se execută igiena aparatului genital, prin spălare cu o soluţie călduţă, antiseptică neiritantă (permanganat de potasiu sau rivanol 0,1%) pentru evitarea infecţiilor. Îngrijirea membrelor şi, în special, a ongloanelor trebuie să se facă cu rigurozitate, dată fiind întreţinerea prelungită în stabulaţie şi solicitarea maximă în timpul montei sau recoltării. Regimul de mişcare influenţează condiţia de reproducţie, cantitatea şi calitatea materialului seminal, durata de exploatare a taurilor. Ca urmare, se impune realizarea unei mişcări dirijate, în aer


35

liber, timp de 2 ore/zi dimineaţa. Aceasta se va realiza diferit în funcţie de caracterul unităţii; astfel, în cazul staţiunilor de montă taurii sunt plimbaţi individual cu bastonul de condus, sau pe grupe de 4-6 capete "la bară". În cadrul întreprinderilor SEMTEST, plimbarea taurilor se realizează cu ajutorul unor dispozitive mecanice sau electromecanice tip "carusel". Rezultate bune se obţin şi prin regimul de mişcare la păşune sau padoc. 5.2. Tehnica hrănirii taurilor de reproducţie Printr-o hrănire adecvată trebuie să se realizeze menţinerea taurilor în permanenţă în "condiţie de reproducţie", care înseamnă o stare bună de întreţinere, fără a se îngrăşa, să fie sănătoşi şi viguroşi, cu libidoul normal, apţi de a produce material seminal de calitate superioară. Caracterele legate de reproducţie au, în general, o heritabilitate scăzută (h2=0,05-0,12), ceea ce înseamnă că, de fapt, condiţiile de mediu şi în special alimentaţia, sunt cele care determină până la urmă nivelul indicilor de reproducţie. Cerinţele de substanţe nutritive variază în funcţie de: masa corporală, intensitatea folosirii la reproducţie, vârsta şi starea de întreţinere. În principiu, pentru întreţinerea funcţiilor vitale se calculează la fiecare 100 kg greutate vie 0,9-1,2 UN şi 90-120 g PBD, cu 1,5-2,0 kg SU. În cazul unei activităţi moderate (până la o montă pe zi), se calculează un plus de 0,6 UN şi 200g PBD. În cazul unei activităţi intense (până la două monte pe zi sau când taurii sunt utilizaţi la însămânţări artificiale), peste necesarul de întreţinere este nevoie de încă 2,0 UN şi 600 g PBD. În acelaşi timp, creşte şi necesarul de săruri minerale şi vitamine. La taurii care nu şi-au încheiat creşterea, se mai adaugă un supliment de hrană echivalent cu 5,0 UN şi 600 g PBD pentru fiecare kg de spor planificat. Raţia taurilor se compune în special din nutreţuri fibroase (fânuri), care asigură 70% din substanţa uscată în perioada de stabulaţie şi circa 40% în perioada de vară. Prin fân se poate asigura aproape jumătate din proteina necesară. În raţie trebuie incluse cantităţi însemnate de nutreţuri concentrate (4-5 kg) prin care se


36

asigură concentrarea energetică şi este acoperită o parte importantă a necesarului de proteină. Indiferent de modul de administrare al concentratelor, în structura acestora ovăzul trebuie să reprezinte 50-75%, deoarece stimulează activitatea spermatogenetică şi contribuie la menţinerea condiţiei de reproducător. În structura nutreţului combinat trebuie să participe suplimentele minerale sau vitamino-minerale prin care să se echilibreze raţia sub acest aspect. Nutreţurile suculente participă în raţie în cantităţi mici (morcov iarna sau nutreţ verde pălit vara), asigurându-se nevoia de vitamine şi o parte însemnată din necesarul de elemente minerale. Este cunoscut faptul că 50% din SU a spermei este formată din proteină. Deşi, prin sinteza ruminală se pot asigura toţi aminoacizii esenţiali, taurii reacţionează prin îmbunătăţirea calităţii spermei, când în raţie sunt incluse furaje cu proteină bogată în aminoacizi esenţiali (lizină, triptofan, metiononă, cistină). Pentru aceasta, în raţia taurilor folosiţi intens la reproducţie se recomandă introducerea a 7-8 ouă sau 7-8 litri lapte smântânit. Cerinţele nutriţionale pe cap şi zi, pentru un taur de reproducţie cu masa corporală peste 700 kg sunt următoarele: 12,5 kg SU; 10,5 UN; 1000 g PBD; 50 l apă; 42 g sare.

Tabelul 3 Structura raţiei pentru un taur de reproducţie

(masa corporală >700 kg) Iarna Vara Total Specifi-

care UM

pe zi

Total pe zi

Total kg UN PBD g

Fân Masă verde Morcov Ovăz Tărâţe grâu Sare Apă

kg

kg kg kg

kg g l

10 - 9 3 1 42 50

1850 -

1665 555

185 8

9250

6

20 - 3 1 42 50

1080

3600 -

540

180 7

9000

2930

3600 1665 1095

365 15 -

1612

648 250 1084

281

- -

161

61 16 100

39 - -

Total (UN şi PBD g) 3875 377

În medie pecap/zi (UN şi PBD g) 10,61 1,032


37

5.3. Regimul de utilizare a taurilor de reproducţie (la montă sau însămânţări artificiale) Regimul de montă anual. La monta dirijată, taurii în primii ani de folosire au norma de 30-40 femele, în al doilea an de 60-80 şi apoi de 90-150 vaci. Regimul de montă săptămânal şi zilnic. Taurii tineri (până la 3 ani) se folosesc la 2-3 monte/săptămână, iar cei adulţi la 4-5 monte/săptămână şi 1-2 monte/zi, la interval de 8-10 ore. Regimul de utilizare a taurilor la însămânţări artificiale. Regimul normal de recoltare este de 4 ejaculări pe săptămână, în două zile, câte două recoltări consecutive, la intervale de 3-4 zile, obţinându-se astfel peste 30 miliarde spermatozoizi pe săptămână. Regimul intens presupune 4 recoltări pe săptămână (de 2 ori, câte două ejaculate). Încărcătura de femele pe taur la sperma refrigerată este de 1200-1500 cap, iar la cea congelată de peste 5000-6000 cap.


38

CAPITOLUL 6

TEHNOLOGIA AMELIOR|RII TAURINELOR Tehnologia ameliorării taurinelor reprezintă complexul dirijat de metode şi tehnici aplicate în procesul de reproducţie la taurine, prin care se realizează modificarea genotipică a populaţiilor în succesiunea generaţiilor, în direcţia utilă omului. Ecuaţia fundamentală a ameliorării poate fi redată astfel:

P = G + E + IGE în care: P - producţia individuală sau fenotipul; G - potenţialul genetic sau genotipul; E - condiţiile de exploatare sau de mediu; IGE - interacţiunea genotip-condiţii de exploatare. Ameliorarea potenţialului genetic al taurinelor se poate realiza prin schimbarea structurii genetice a populaţiilor, utilizându-se metode şi mijloace specifice (selecţia, dirijarea împerecherilor). Aceasta are un caracter continuu, efectele genetice cumulându-se în timp şi manifestându-se în condiţii de exploatare optime. 6.1. Particularităţile ameliorării taurinelor. Direcţii şi obiective. Principalele particularităţi biologice, cu implicaţii în procesul ameliorării taurinelor, sunt următoarele: intervalul mare dintre generaţii. Este definit ca vârsta medie a

părinţilor la data obţinerii produşilor din descendenţii reţinuţi la reproducţie şi este în medie de 5 ani. Reducerea duratei acestui factor se poate realiza prin mărirea precocităţii (realizarea primei fătări la 24-27 luni), sporirea natalităţii la peste 90%, practicarea transferului de embrioni, reducerea mortalităţilor şi reformei de necesitate la tineret;


39

determinismul genetic redus al principalelor caractere de producţie şi reproducţie;

valoarea diferită, ca semn şi intensitate, a unor corelaţii între principalele însuşiri de producţie.

Principalele surse de progres genetic în ameliorarea taurinelor sunt: taurii amelioratori, selecţia vacilor şi reforma selectivă. Taurii amelioratori. Folosirea însămânţărilor artificiale, mai ales cu material seminal congelat, permite o intensitate mare a selecţiei realizându-se aşa numita "presiune de selecţie prin tauri amelioratori". Taurii induc progres genetic în proporţie de 61-70% din care 43-52% prin fii şi 18% prin fiice, iar vacile numai 30-39% din care 24-33% prin fii şi 6% prin fiice. Selecţia vacilor pate fi făcută prin aplicarea a două tipuri de programe de ameliorare: Program de ameliorare cu selecţia vacilor după performanţe

proprii, specific fermelor de elită, care se bazează pe reţinerea tuturor viţelelor şi testarea primiparelor după performanţele proprii la încheierea lactaţiei sau după primele 100-120 zile de lactaţie.

Program de ameliorare cu nucleu de prăsilă care se bazează pe realizarea progresului genetic numai prin vacile din lotul de prăsilă şi care poate fi aplicat în fermele de producţie.

Reforma selectivă care presupune eliminarea din efectiv a vacilor slab productive. Direcţia de exploatare a taurinelor se reflectă în ponderea pe care o au cele două producţii principale, laptele şi carnea. Având în vedere aceste elemente, programele de ameliorare în ţara noastră prevăd consolidarea tipului mixt de taurine, pentru realizarea concomitentă a unor producţii mari de lapte şi carne, în condiţii de economicitate ridicată. Obiectivele ameliorării necesită orientarea selecţiei spre tipul de vacă cu o dezvoltare corporală mijlocie spre mare, o bună dezvoltare a ugerului şi aptitudini foarte bune pentru mulsul mecanic, un potenţial genetic ridicat, precocitate bună, fertilitate ridicată, rezistenţă organică deosebită.


40

6.2. Selecţia taurinelor de reproducţie. Producerea dirijată a tăuraşilor de reproducţie. Programul de producere dirijată a generaţiilor de tăuraşi destinaţi selecţiei, în vederea utilizării la însămânţări artificiale sau montă se bazează pe următoarele acţiuni: stabilirea necesarului anual de tăuraşi candidaţi pentru reproducţie; stabilirea necesarului de vaci-mame de tauri; nominalizarea vacilor-mame de tauri; nominalizarea fermelor de elită; nominalizarea împerecherilor pentru obţinerea generaţiilor de tăuraşi. Necesarul anual de tăuraşi candidaţi pentru reproducţie. Se stabileşte în funcţie de de următoarele elemente: numărul de tauri necesari la însămânţări artificiale şi la montă; intensitatea de utilizare a taurilor în aşteptare şi a celor testaţi amelioratori; ponderea vacilor însămânţate artificial, diferenţiat pe rase; rata de înlocuire anuală a taurilor folosiţi la însămânţări artificiale şi la montă şi intensitatea selecţiei la taurii testaţi după performanţe proprii şi descendenţi. Necesarul anual de vaci-mame de tauri. Se stabileşte în funcţie de: necesarul de tăuraşi pentru testul performanţelor proprii; procentul de natalitate realizat; raportul dintre sexe şi proporţia tăuraşilor reţinuţi din împercheri nominalizate. Identificarea şi nominalizarea anuală a vacilor-mame de tauri. Are loc în două etape succesive: identificarea candidatelor vaci-mame de tauri şi alegerea propriu-zisă a vacilor potenţial-mame de tauri. Nominalizarea, rolul şi funcţionarea fermelor de elită. Fermele de elită sunt unităţi care se situează, din punct de vedere al rolului pe care îl au, în vârful piramidei ameliorării. Ele concentrează femelele cele mai valoroase din fiecare rasă, deţinând majoritatea vacilor-mame de tauri. Rolul fermelor de elită este de a produce tăuraşi destinaţi pentru însămânţări artificiale şi montă. Totodată, fermele de elită trebuie să participe la testarea după descendenţi a tăuraşilor cu minimum 25% din efectivul de femele pentru reproducţie.


41

Nominalizarea anuală a împerecherilor pentru obţinerea generaţiilor de tăuraşi. Nominalizarea împerecherilor impune realizarea următoarelor trei acţiuni: Alegerea şi definitivarea vacilor-mame de tauri, în raport de

necesităţi (se vor alege 1/4-1/3 din totalul vacilor preselectate). Stabilirea taurilor parteneri pentru împerecheri nominalizate, în

care scop se întocmeşte, pentru fiecare rasă, lista primilor 10-15 tauri testaţi amelioratori, în ordinea valorii lor de ameliorare. În scopul accelerării progresului genetic, pentru cele mai valoroase vaci-mame de tauri nominalizate se va procura anual material seminal congelat de la cei mai buni tauri din lume.

Potrivirea perechilor este operaţiunea de finalizare a măsurilor anterioare care asigură creşterea frecvenţei genotipurilor valoroase. Prin potrivirea perechilor "se clădeşte" ereditatea viitorului produs, operaţiunea fiind o lucrare de mare fineţe tehnică. Ea necesită cunoaşterea genotipului şi a însuşirilor fenotipice specifice tipului actual, ca şi a celui de perspectivă, a gradului de înrudire a animalelor, a corelaţiilor dintre diferite caractere şi însuşiri urmărite în ameliorare.

6.3. Selecţia tăuraşilor de reproducţie. Selecţia vacilor de reproducţie. Programul tehnic de selecţie a tăuraşilor proveniţi din împerecheri nomonalizate este diferit, în funcţie de destinaţia şi modul de utilizare la însămânţări artificiale sau pentru montă. 6.3.1. Selecţia tăuraşilor pentru reţeaua de însămânţări artificiale Comportă mai multe acţiuni care se desfăşoară etapizat şi anume: preselecţia tăuraşilor de reproducţie; selecţia tăuraşilor după performanţele proprii; selecţia taurilor după testul descendenţei; stabilirea valorii de ameliorare a taurilor testaţi.


42

Preselecţia tăuraşilor pentru testul performanţelor proprii În vederea derulării programului de selecţie a tăuraşilor pentru reţeaua de însămânţări artificiale, viţeii masculi proveniţi din împerecheri nominalizate sunt supuşi unei preselecţii, folosind ca surse de informaţii pedigreul economic, greutatea şi conformaţia corporală. Selecţia tăuraşilor pe baza performanţelor proprii (TPP) Tăuraşii admişi în urma preselecţiei, la vârsta de 1-3 luni sunt "afluiţi" în fermele de testare după performanţele proprii ale complexelor SEMTEST, unde sunt întreţinuţi până la 15-16 luni. Pe parcursul testării, tăuraşii parcurg mai multe etape tehnologice: carantinizare şi acomodare; controlul capacităţii de creştere; aprecierea dezvoltării şi conformaţiei corporale; aprecierea aptitudinilor de reproducţie, inclusiv pretabilitatea la congelare a materialului seminal. Se recomandă întreţinerea nelegată a tăuraşilor în boxe individuale şi o alimentaţie standardizată în vederea obţinerii datelor comparabile necesare pentru ierarhizarea şi stabilirea destinaţiei. Aprecierea şi selecţia propriu-zisă a tăuraşilor după performanţe proprii se realizează în perioada de vârstă de la 6 la 15 luni, în trei etape succesive, diferenţiate ca obiective, în care se urmăresc şi se apreciază aptitudinile pentru producţia de carne, corectitudinea conformaţiei în raport cu tipul urmărit în selecţie şi aptitudinile pentru reproducţie. Aprecierea aptitudinilor pentru producţia de carne se face pe baza sporului mediu zilnic realizat şi a capacităţii de valorificare a hranei (U.N./kg spor) pe perioada de vârstă de la 6 la 12 luni. Aprecierea conformaţiei, constituţiei şi dezvoltării corporale are loc tot la sfârşitul acestei perioade, urmărindu-se în mod deosebit încadrarea în tipul dorit atât ca dezvoltare, cât şi ca exterior, corectitudinea aplomburilor, în special la membrele posterioare şi


43

absenţa unor anomalii sau defecte de conformaţie care se transmit ereditar. După stabilirea ierarhiei valorice pe baza informaţiilor fenotipice obţinute, sunt eliminaţi 35-40% din tăuraşi, restul fiind admişi în etapa următoare, respectiv selecţia după testul aptitudinilor de reproducţie. Aprecierea aptitudinilor de reproducţie se efectuează în intervalul de vârstă de la 12 la 15 luni. Prin această apreciere se urmăresc: comportamentul sexual (intensitatea manifestării libidoului, manifestarea reflexelor sexuale, temperamentul), acordându-se note în scara 1-5; însuşirile macroscopice şi microscopice ale spermei, inclusiv pretabilitatea la congelare a materialului seminal; capacitatea fecundantă a spermei prin însămânţarea a 200-500 vaci şi stabilirea testului de "non return" şi a indicelui de gestaţie. În urma acestei aprecieri sunt eliminaţi 10-15% din tăuraşi. Pe baza aprecierii aptitudinilor de reproducţie se decide destinaţia tăuraşilor: la testare după descendenţi; la montă în cazul în care materialul seminal nu se pretează la congelare; la valorificare pentru carne. În această etapă se constituie şi stocurile de material seminal congelat necesar introducerii în testare după descendenţi. Selecţia taurilor după fenotipul descendenţilor (TD) Selecţia după descendenţi sau "progeny test", este metoda care asigură cea mai mare certitudine asupra valorii de ameliorare a unui reproducător şi este cu atât mai indicată, cu cât obiectivele ei se referă la caractere şi însuşiri cu heritabilitate redusă şi de cele mai multe ori limitate de sex. Testarea taurilor după descendenţi comportă trei acţiuni tehnico-organizatorice: organizarea testării; producerea "programată" a descendenţilor; tehnica testării pentru carne şi lapte. Organizarea testării taurilor după descendenţi. Această acţiune presupune rezolvarea următoarelor probleme: alegerea sistemului de testare, în "staţiuni" (centralizat) sau "în câmp" (ferme); stabilirea numărului optim de descendenţi pentru testare; stabilirea


44

numărului de vaci ce trebuie însămânţate pentru producerea descendenţei; stabilirea numărului de ferme în care se însămânţează vacile pentru producerea descendenţei; depistarea şi însămânţarea vacilor destinate obţinerii descendenţei; întocmirea graficului de folosire a taurilor. Sistemul de testare în staţiuni (centralizat) constă în compararea, în condiţii de mediu standardizate, a descendenţilor mai multor tauri. Acest sistem presupune însămânţarea femelelor din diferite crescătorii sau ferme, cu material seminal de la taurii ce se testează după descendenţi. Din produşii masculi ai taurului în testare se aleg randomizat minimum 10 fii, care se supun controlului îngrăşării şi aptitudinilor de abator în staţiuni speciale de testare. Fiicele rezultate de la taurul în testare se ţin în fermele de provenienţă până devin juninci. Cu două luni înainte de fătare se aleg randomizat minimum 20 fiice, care sunt concentrate în staţiuni de testare unde se află şi alte loturi de fiice provenite de la alţi tauri în testare. În aceste staţiuni, junincile respectiv vacile primipare, sunt crescute în condiţii optime de mediu şi supuse controlului oficial de producţie. Datele obţinute sunt prelucrate şi interpretate cu mijloace moderne, făcându-se compararea între descendenţi (descendente) şi contemporani (contemporane). În final, se stabileşte valoarea de ameliorare a taurilor testaţi şi ierarhizarea lor după acest criteriu. Acest sistem are avantajul că permite evidenţierea potenţialului genetic prin aplicarea tehnologiilor de exploatare standardizate şi evită erorile determinate de variaţia condiţiilor de mediu. Sistemul prezintă însă numeroase dezavantaje: investiţii foarte mari pentru construcţii, furaje, transportul animalelor, plata personalului, capacitatea limitată de testare. Sistemul de testare în ferme ("în câmp") constă în testarea taurilor după descendenţi în fermele de provenienţă, nominalizate în acest scop. În acest sistem, testarea fiecărui taur se face după minimum 15 fii şi 40 fiice, iar contemporanii utilizaţi pentru întregul lot de descendenţi trebuie să provină din cel puţin alţi trei tauri.


45

Avantajul sistemului este în primul rând de ordin economic, deoarece se evită cheltuielile ocazionate de înfiinţarea staţiunilor speciale. În acelaşi timp, sistemul permite aprecierea unui număr mai mare de tauri şi mărirea certitudinii în apreciere, deoarece testarea se poate face pe un număr mai mare de produşi, iar prin distribuţia descendenţilor în mai multe ferme creşte corespunzător şi coeficientul de corelaţie dintre sursa de informare şi valoarea de ameliorare. Dezavantajele acestui sistem sunt legate de variaţiile condiţiilor de mediu dintre ferme şi în cadrul aceleiaşi ferme. Stabilirea numărului optim de descendenţi pentru testare. La testarea pentru carne sunt necesari minimum 8 fii şi optimum 12-15 fii/taur. În cazul testării pentru lapte, sunt necesare minimum 20 fiice şi optimum 25-30 fiice în staţiunile de testare, respectiv 40 fiice şi optimum 75 fiice în ferme. Numărul de vaci ce trebuie însămânţate pentru producerea descendenţei se stabileşte în funcţie de sistemul de testare, procentul de fecunditate şi natalitate, raportul dintre sexe, rata mortalităţii şi reformei la tineret. Se apreciază că acest număr este de minimum 100 şi optimum 150-200 capete în staţiuni, respectiv minimum 200 şi optimum 300 capete în ferme. Numărul de ferme în care se însămânţează vacile pentru producerea descendenţei trebuie să fie cât mai mare pentru a se anula diferenţele de mediu de exploatare dintre ferme. Depistarea şi însămânţarea vacilor destinate obţinerii descendenţei. Numărul minim de 200 de vaci pentru însămânţare se alege randomizat, ele trebuind să fie sănătoase, să exprime tipul dorit al rasei şi să fie cuprinse în controlul oficial al producţiei. Însămânţarea lor are loc într-un interval calendaristic de cel mult 90 de zile, pentru o grupare cât mai strânsă a fătărilor, evitând în felul acesta influenţa sezonului. Producerea "programată" a descendenţilor. În scopul obţinerii descendenţilor şi contemporanilor necesari testării pentru carne şi lapte, se realizează difuzarea "programată" a materialului seminal congelat de la taurii testaţi după performanţele proprii de către SEMTEST împreună cu D.J.A.R.Z. în unităţile nominalizate.


46

În acest scop, de la tăuraşii în testare după descendenţi, autorizaţi de inspectorii zonali ai A.N.A.R.Z., se vor recolta şi congela 1000 doze material seminal, din care 600 pentru difuzarea programată, iar 400 se păstrează în stoc. Tehnica testării taurilor după descendenţi. Descendenţii obţinuţi sunt utilizaţi pentru estimarea valorii de ameliorare a taurilor în direcţia producţiei de carne şi lapte, acţiuni care se desfăşoară în două etape. Etapa I - pentru determinarea valorii de ameliorare în direcţia producţiei de carne (TDC). Se desfăşoară în intervalul de vârstă de la 6 luni la 12 luni al descendenţilor masculi şi se încheie la vârsta de 40-42 luni a taurilor supuşi acestui test. Testarea se realizează în unităţi specializate de îngrăşare, fiind adaptată tehnologiilor aplicate în complexele de îngrăşare. Se consideră "contemporani" tăuraşii de aceeaşi rasă proveniţi din alţi tauri, la interval de ±3 zile faţă de descendenţi. Etapa a II-a - pentru determinarea valorii de ameliorare în direcţia producţiei de lapte (TDL). Aceasta se efectuează în toate fermele supuse controlului oficial al producţiei, inclusiv în fermele de elită folosindu-se sistemul de testare "în câmp". Se execută controlul performanţelor fiicelor şi contemporanelor, luându-se în considerare cantitatea de lapte, grăsime şi proteină, precum şi aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic. Controlul se face pe o lactaţie normală (305 zile), dar poate fi executat şi pentru primele 100 de zile de lactaţie. Se consideră "contemporană" orice primipară provenită din alt taur de aceiaşi rasă cu cel în testare, fătate într-un interval de ±3 luni faţă de descendente. Stabilirea valorii de ameliorare şi a destinaţiei taurilor testaţi Procedeul cel mai mult utilizat în stabilirea valorii de ameliorare a taurilor testaţi după descendenţi este cel al comparării cu contemporanii. Această metodă folosită în prezent în ţara noastră


47

urmează să fie înlocuită prin procedee moderne care utilizează informaţii fenotipice şi de înrudire, cum este metoda "BLUP". În funcţie de valoarea lor de ameliorare, destinaţia taurilor testaţi poate fi: pentru reproducţie şi folosirea la însămânţări artificiale sau montă, respectiv pentru producţia de carne. 6.3.2. Tehnica selecţiei vacilor de reproducţie. Selecţia vacilor după fenotipul propriu În selecţia vacilor de reproducţie se folosesc criterii principale (nivelul productiv şi aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic) şi criterii secundare (conformaţie-constituţie, dezvoltare corporală şi origine). Aprecierea şi selecţia vacilor după nivelul productiv Este criteriul de decizie în selecţia vacilor de reproducţie şi presupune luarea în considerare a producţiei de lapte, cantitativă şi calitativă, pe lactaţie normală. Datele necesare aprecierii nivelului productiv provin din controlul oficial al producţiei şi se referă la: cantitatea de lapte (kg), cantitatea de grăsime pură (kg), conţinutul laptelui în grăsime (%) şi proteină (%). Întrucât în momentul aprecierii vacile sunt la vârste şi lactaţii diferite, pentru compararea şi interpretarea corectă a nivelului productiv se face aducerea la echivalent maturitate. La vacile care au încheiat mai multe lactaţii, aprecierea nivelului productiv se poate face fie după media performanţelor lactaţiilor cunoscute şi stabilirea abaterii faţă de media "contemporanelor" din cireadă, fie după cea mai bună performanţă din lactaţiile cunoscute.


48

Aprecierea şi selecţia vacilor după aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic Aprecierea aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic se face, de regulă, o singură dată în viaţa animalului, la prima lactaţie, cu excepţia vacilor mame de tauri la care aprecierea se repetă şi la lactaţia a treia sau la o altă lactaţie ulterioară. Selecţia după dezvoltarea corporală, conformaţie şi constituţie Dezvoltarea corporală este un criteriu secundar de apreciere a vacilor, dar care trebuie folosit, având în vedere corelaţia pozitivă cu producţia de lapte. Conformaţia corporală şi constituţia reprezintă o sursă de informaţii valoroase asupra însuşirilor biologice generale ale animalului (vitalitatea, rezistenţa, capacitatea de adaptare, longevitatea, temperamentul etc.). Aprecierea după conformaţie şi constituţie capătă o importanţă maximă pentru vacile-mame de tauri şi pentru faptul că anumite defecte de exterior pot fi expresia slăbirii constituţiei şi manifestării într-o stare fenotipică gravă la urmaşii masculi. 6.3.3. Potrivirea perechilor la taurine În funcţie de caracterul fermei, tipurile de potrivire a perechilor diferă astfel: În fermele de elită şi de înmulţire se recomandă practicarea

împerecherilor individuale, omogene sau heterogene (crosul între linii) şi înrudite (consangvinitate moderată) ceea ce duce la creşterea homozigoţiei şi consolidarea unor caractere.

În fermele de producţie se recomandă împerecherile heterogene şi neînrudite, cu potrivire de grup. În acest caz vacile sunt împărţite în 3-5 grupe de producţie, fiecărei grupe repartizându-i-se un taur


49

de bază, respectiv unul înlocuitor, superiori ca valoare grupei de vaci respective.

6.4. Sistemele de ameliorare utilizate la taurine Practica ameliorării taurinelor cunoaşte două sisteme, respectiv ameliorarea în rasă curată şi ameliorarea prin încrucişare 6.4.1. Sistemul de ameliorare în rasă curată. Ameliorarea în rasă curată se poate face prin împerecherea animalelor pe baza asemănărilor fenotipice (înrudite sau neânrudite). Împercherile omogene (homogamia). Presupune folosirea la reproducţie a indivizilor cu însuşiri fenotipice asemănătoare, generaţie de generaţie, fără practicarea consangvinizării, cu scopul menţinerii şi intensificării însuşirilor valoroase. Împercherile heterogene (heterogamia). Presupun folosirea la reproducţie a animalelor cu însuşiri fenotipice diferite, în scopul ameliorării unor însuşiri, corectării unor defecte, sporirii vitalităţii şi rezistenţei, sub forma "crossului" dintre linii. Creşterea înrudită ("inbreeding"). Este sistemul prin care se împerechează taurinele din aceiaşi rasă care au un grad de înrudire egal ori superior mediei rasei sau populaţiei. După gradul de înrudire mai mult sau mai puţin strâns, inbreedingul poate fi: inbreeding propriu-zis (consangvinizarea), în care are loc o împerechere de tip tată*fiică sau frate*soră; crossbreeding - tipul de împerechere în care se realizează un grad de înrudire mai redus decât precedentul; linebreeding - tipul de împerechere prin care se realizează o "concentrare de sânge" de la exemplare de mare valoare genetică sau de la un strămoş comun, în generaţii succesive. Dintre tipurile de inbreeding, în practica ameliorării taurinelor se recomandă folosirea împerecherilor de tip linebreeding. Această metodă poate fi practicată cu scopul de a menţine şi multiplica efectele utilizării la reproducţie a unor reproducători de mare valoare şi a muncii de ameliorare precedente în evoluţia populaţiilor autohtone.


50

Creşterea neânrudită. Presupune împerecherea animalelor cu un grad de înrudire inferior rasei ori populaţiei de care aparţin, coeficientul de consangvinizare fiind sub 1%. Se aplică atât sub formă de homogamie, cât şi de heterogamie. Programul de ameliorare a taurinelor prevede folosirea cu precădere a sistemului de ameliorare în rasă curată pentru populaţia activă (efective cuprinse în controlul oficial al producţiei şi însămânţate artificial) a tuturor raselor noastre. În fermele de elită se recomandă înmulţirea efectivului prin izolare reproductivă şi practicarea împerecherilor înrudite (consangvinizare moderată). În fermele de producţie se poate utiliza atât creşterea în rasă curată, cât şi încrucişarea. 6.4.2. Sistemul de ameliorare prin încrucişare. Ameliorarea taurinelor prin încrucişare are o largă aplicabilitate practică şi este folosită atât pentru "transformarea" raselor locale slab productive, cât şi pentru crearea de rase noi şi sporirea în scurt timp a producţiei de lapte şi carne. Sistemul de ameliorare prin încrucişare, la taurine, constă din: încrucişări de ameliorare şi încrucişări de producţie. Încrucişări de ameliorare Încrucişarea de infuzie. Este o metodă folosită în scopul corectării anumitor defecte ale unor rase sau populaţii. Pentru aceasta se practică încrucişarea o singură generaţie. Încrucişarea de absorbţie (de transformare). Se foloseşte pe scară largă în scopul "transformării" raselor locale neameliorate prin rase ameliorate, cu însuşiri morfo-productive superioare. Metoda constă din încrucişarea succesivă, timp de 3-4 generaţii, a două rase (de ameliorat şi amelioratoare), până se obţine o populaţie cu însuşiri morfo-productive asemănătoare rasei amelioratoare, urmând ca în continuare să se practice reproducţia "în sine". Încrucişarea pentru formarea de rase noi. Presupune utilizarea la încrucişări a două sau mai multe rase de taurine, după


51

scheme diferite, în vederea obţinerii unui tip nou care să aibă cât mai multe din însuşirile valoroase ale raselor participante, fiind în acelaşi timp bine adaptat la condiţiile de mediu. Încrucişări de producţie Încrucişarea industrială. Încrucişarea industrială simplă constă în împerecherea a două rase sau populaţii diferite şi obţinerea metişilor de primă generaţie, care sunt folosiţi pentru producţia de carne şi, mai rar, pentru producţia de lapte. Metişii industriali obţinuţi se caracterizează printr-o intensitate mare de creştere, valorificarea superioară a hranei, rezistenţă la boli şi intemperii. Încrucişarea industrială de rotaţie ("criss-cross") este o metodă prin care se folosesc succesiv la încrucişare trei sau patru rase. Poate fi utilizată atât pentru obţinerea metişilor industriali pentru producţia de lapte, cât şi pentru producţia de carne. 6.5. Organizarea ameliorării taurinelor în România La elaborarea şi aplicarea programului de ameliorare a taurinelor participă o serie de instituţii centrale şi teritoriale cu caracter tehnico-ştiinţific şi de producţie, respectiv: Ministerul Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor (M.A.A.P.). Stabileşte orientările şi liniile directoare în domeniul creşterii, exploatării, ameliorării şi păstrării sănătăţii animalelor. Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (A.N.A.R.Z.). Elaborează, coordonează şi aplică politica de stat în domeniul reproducţiei şi ameliorării animalelor la nivelul întregii ţări. Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor Baloteşti (I.C.P.C.B.). Fundamentează, elaborează şi coordonează, sub raport ştiinţific, programul de ameliorare a taurinelor pe ţară, în colaborare cu A.N.A.R.Z. Întreprinderea pentru Testarea Reproducătorilor şi Producerea de Material Seminal Congelat "SEMTEST"-


52

Baloteşti, cu cele 6 complexe teritoriale, produce, prelucrează, conservă şi difuzează în teritoriu, prin D.J.A.R.Z. materialul seminal congelat necesar acţiunii de însămânţări artificiale şi organizează testarea după performanţe proprii, respectiv după descendenţi.


53

CAPITOLUL 7

CREŞTEREA TINERETULUI TAURIN 7.1. Importanţa creşterii raţionale a tineretului taurin. Sporirea efectivelor de taurine şi calitatea lor nu se pot realiza dacă nu se acordă o atenţie deosebită şi creşterii tineretului taurin. De modul de hrănire şi îngrijire a viţeilor depinde starea de sănătate şi, implicit, procentul de morbiditate. Cercetările au arătat că 70% din bolile care apar la viţei în prima lună de viaţă se datoresc deficienţelor în hrănire şi adăpostire. Este cunoscut faptul că tulburările digestive banale care apar frecvent la viţei din cauza nerespectării regulilor de igienă ale alimentaţiei, se asociază cu enterite mai grave, iar acestea, la rândul lor, dau alte complicaţii care tarează animalul pentru toată viaţa. Animalele al căror proces de creştere decurge normal nu numai că ating la vârsta productivă greutatea şi dimensiunile normale, dar şi organele şi aparatele interne prezintă o dezvoltare normală, ceea ce influenţează capacitatea productivă. Este cunoscută influenţa negativă pe care o are creşterea nesatisfăcătoare asupra producţiei de lapte la vacile adulte. Animalele "infantile", cu dezvoltarea necorespunzătoare a lărgimilor, adâncimilor şi, în special, a organelor interne, ca urmare a condiţiilor de hrănire nesatisfăcătoare în perioada de creştere post-natală, dau întotdeauna producţii reduse de lapte, comparativ cu animalele care se dezvoltă normal. 7.2. Alcătuirea planului de creştere a tineretului taurin În fermele de vaci cu lapte, activitatea specialiştilor fiind îndreptată asupra realizării producţiei de lapte, uneori se neglijează creşterea tineretului. Pentru a împiedica apariţia unei astfel de situaţii, este necesară alcătuirea unui plan de creştere a tineretului care să prevadă clar ce greutăţi trebuie să atingă viţeii la vârstele de 6, 12 şi 18 luni, respectiv sporul mediu zilnic de creştere în greutate pentru


54

fiecare etapă. Greutatea şi sporul planificat sunt mai mari sau mai mici, în funcţie de greutatea la care vor ajunge animalele la vârsta adultă, cât şi în funcţie de destinaţia viţelului. Pentru viţelele de prăsilă se recomandă un nivel moderat de hrănire, care să determine realizarea unui spor mediu zilnic în primele 6 luni de 600-700 g la rasele de talie mică şi 650-750 g la rasele de talie mare. Hrănirea abundentă a viţelelor din rasele de lapte şi mixte, în primul an de viaţă, poate duce la modificări ale tipului de metabolism, orientarea lor spre tipul anabolic şi, ca urmare, spre producţia de carne. Din această cauză ele vor da producţii mai mici de lapte la vârsta adultă. Sporul de creştere planificat pentru viţelele de prăsilă între 6-12 luni va fi de 500-550 g, iar între 12-18 luni de 450-500 g. Hrănirea tineretului femel de prăsilă trebuie să urmărească dezvoltarea maximă a tubului digestiv şi a celorlalte organe interne, a osaturii şi musculaturii; de aceea, raţiile administrate vor cuprinde cantităţi din ce în ce mai mari de fibroase şi suculente pe măsură ce tineretul înaintează în vârstă, iar concentratele vor intra în cantităţi moderate atunci când fibroasele şi suculentele sunt de calitate slabă. Tăuraşii destinaţi pentru prăsilă vor fi hrăniţi mai abundent decât femelele şi trebuie să realizeze de la naştere la 6 luni un spor mediu zilnic de 900 g. După vârsta de 6 luni vor beneficia de raţii adecvate pentru obţinerea unui spor mediu zilnic de 900-1000 g. Se va urmări dezvoltarea maximă a osaturii şi musculaturii şi se va evita îngrăşarea; de asemenea, se va evita dezvoltarea exagerată a abdomenului. Pentru tineretul destinat îngrăşării, tipul de hrănire trebuie să urmărească valorificarea maximă a capacităţii de creştere a organismului în primii doi ani de viaţă, dar în acelaşi timp trebuie să fie economic. În funcţie de sporul planificat, pentru fiecare perioadă se stabileşte schema de hrănire, care cuprinde cantităţile de nutreţuri ce vor fi administrate şi ordinea introducerii lor în hrana viţeilor. Planul de creştere constituie un ghid, de respectarea lui depinzând obţinerea unui produs viguros, capabil să dea la vârsta adultă producţii mari.


55

7.3. Tehnica întreţinerii şi hrănirii viţeilor 7.3.1. Întreţinerea viţeilor Adăpostirea. Viţeii pot fi întreţinuţi în profilactoriu şi creşă, în maternitate şi creşă, sau în cuşti amplasate în afara adăpostului. Întreţinerea viţeilor în profilactoriu. În profilactoriu, viţeii sunt ţinuţi în primele două săptămâni de viaţă. Profilactoriul face corp comun cu maternitatea, având acelaşi număr de compartimente cu aceasta, aplicându-se principiul populării şi depopulării totale. Viţeii sunt întreţinuţi în boxe individuale sau boxe colective. Se preferă însă boxele individuale, deoarece se înlătură contactul între viţei, transmiterea agenţilor patogeni, frecvenţa suptului nenutritiv, iar supravegherea viţeilor este mai uşoară, micşorându-se astfel incidenţa diferitelor afecţiuni. Pe peretele frontal al boxei se amplasează dispozitivul de fixare a găleţilor de alăptare. Întreţinerea viţeilor în creşă. Din profilactoriu viţeii se trec în creşă, unde sunt ţinuţi până la vârsta de 6 luni. Creşa este amenajată cu boxe colective, asigurându-se câte 2 m2 pentru fiecare viţel. Repartizarea viţeilor pe boxă se face având în vedere dezvoltarea corporală, asigurând astfel creşterea lor uniformă şi uşurând, totodată, alăptarea. Fiecare boxă este prevăzută cu jgheab pentru concentrate şi suculente, grătar pentru fân, amplasat deasupra jgheabului şi adăpătoare cu nivel constant. Întreţinerea viţeilor în maternitate şi creşă. Maternitatea este amenajată cu boxe pentru mamă şi viţel, asigurând o suprafaţă de 6-7 m2 pe cuplu. Boxele pentru fătare pot fi amplasate, pe timp de vară, şi în afara adăpostului, sub copertină. Viţeii sunt ţinuţi cu mama în primele 7-14 zile de viaţă, aplicându-se alăptarea naturală, după care se trec în creşă, unde sunt alăptaţi artificial. Întreţinerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului. Conform acestei tehnologii viţeii sunt trecuţi în cuşti după subperioada colostrală, unde sunt ţinuţi până la vârsta de 2,5-3 luni.Cuştile sunt confecţionate din lemn sau fibră de sticlă şi prezintă două zone: cuşca propriu-zisă (locul de odihnă) şi padocul. Cuşca


56

propriu-zisă are lungimea de 1,5 m, lăţimea de 1,2 m şi înălţimea de 1,1 m. În cuşcă, indiferent de sezon, se pune un strat de paie, care se completează periodic. În padoc (circa 2 m2), în care viţeii au acces liber, se amplasează grătarul pentru fân, suportul pentru găleata de alăptare sau adăpare şi găleata pentru concentrate. Se recomandă ca iarna cuştile să fie amplasate sub copertină, la care trei pereţi să fie închişi cu baloţi de paie. În timpul lunilor călduroase de vară, cuştile se vor amplasa sub un umbrar. Comparativ cu întreţinerea viţeilor în adăpost, această variantă prezintă dezavantajul necesarului mai mare de forţă de muncă, însă reduce substanţial incidenţa diferitelor afecţiuni, ca urmare a mediului ambiant uscat şi fără noxe, mărind totodată rezistenţa viţeilor şi adaptabilitatea acestora la factorii naturali. 7.3.2. Îngrijirea viţeilor şi regimul de mişcare Îngrijirea viţeilor. Imediat după naştere se curăţă de mucozităţi gura şi nasul viţelului, pentru a favoriza respiraţia. Dacă aceasta nu apare, se efectuează respiraţia artificială, prin presarea ritmică a membrelor anterioare pe cavitatea toracică. Uscarea viţelului şi activarea circulaţiei periferice se realizează prin buşumare cu o pânză de sac pe întreaga suprafaţă a corpului. Ombilicul se taie la circa 10 cm de abdomen, se stoarce prin presare şi se dezinfectează cu tinctură de iod, operaţie care se repetă timp de 2-3 zile, evitând astfel apariţia omphaloflebitelor. Pe parcursul procesului de creştere se execută zilnic pansajul. Mişcarea viţeilor constituie un factor important de întreţinere, care contribuie la fortificarea organismului, dezvoltarea armonioasă şi menţinerea sănătăţii. Vara, viţeii se scot în padoc de la vârsta de 2 săptămâni, circa 30 minute pe zi, iar după vârsta de o lună au acces liber în padoc toată ziua. În padoc se amenajează un umbrar sub care se instalează jgheaburi pentru furajare şi adăpători automate.


57

7.3.3. Tehnica hrănirii viţeilor Având în vedere particularităţile biologice care caracterizează alimentaţia în perioada de alăptare, aceasta se structurează în două subperioade: colostrală şi de alăptare propriu-zisă. Tehnica de alăptare a viţeilor în subperioada colostrală Datorită însuşirilor fizico-chimice deosebite, colostrul reprezintă prima hrană a noului-născut, fiind considerat ca indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea lui normală. Dintre principalele însuşiri ale colstrului, amintim: imediat după fătare, colostrul este mai bogat de circa 2,5 ori în

substanţă uscată şi de 6 ori în proteine, faţă de laptele normal; prin conţinutul ridicat în imunoglobuline, asigură transferul

imunităţii pasive de la mamă la făt; întruneşte însuşirile laxative care favorizează evacuarea

meconiului.

Tabelul 4 Compoziţia colostrului

Componente

Proteine Speci-ficare S.U.

d.c. Totald.c.

Caze-ină

Albu- mine +

globuline

Gră-simi

Lac-toză

Săruri mine-rale

La fătare 32,7 21,9 5,6 16,3 6,5 3,0 1,3

>12ore 20,5 13,7 4,8 8,9 5,6 3,2 1,0

>24ore 18,5 9,5 4,2 5,3 4,8 3,2 1,0

>48ore 14,2 6,5 3,3 3,2 4,2 3,5 1,0

>72ore 13,3 4,2 3,2 1,0 4,1 4,1 0,9

Lapte normal 12,5 3,5 3,0 0,5 3,6 4,6 0,8


58

În stabilirea regimului de hrănire, trebuie avut în vedere că, deşi cheagul are cea mai mare pondere faţă de celelalte compartimente stomacale (42%), totuşi volumul lui este limitat (0,5-0,8 l); de asemenea, compoziţia laptelui se schimbă rapid, iar penetrabilitatea mucoasei intestinale pentru imunoglobuline scade vertiginos în primele 24 ore. Ţinând cont de aceste aspecte, se impune să respectăm următoarele principii: administarea primului tain colostral să se facă la un interval de

timp cât mai scurt de la fătare, respectiv în prima oră de viaţă, în cantitate de 0,5-0,6 l;

în prima zi laptele colostral se administrează în cantitate de circa 2,5-2,8 l, în minimum 5 tainuri;

în următoarele 2 zile cantitatea creşte la 0,7-1,0 l pe tain (3-3,5 l/zi);

din ziua a patra, cantitatea se măreşte treptat, astfel ca la sfârşitul primei săptămâni de viaţă să ajungă la minimum 6 l lapte pe zi, administrat în 2-3 tainuri;

raţia zilnică de lapte nu trebuie să depăşească a 7-8-a parte din masa corporală a viţelului.

Tehnica hrănirii în subperioada de alăptare propriu-zisă Sisteme tradiţionale de hrănire a viţeilor. Se bazează pe utilizarea unor cantităţi mari de lapte, înţărcarea realizeazându-se la vârsta de 4-7 luni. Dintre aceste sisteme, cele mai mult folosite sunt următoarele: Alimentaţia viţeilor pe bază de lapte integral. Administrarea lptelui se face în 2-4 reprize zilnice, timp de 3-5 luni, în cazul viţeilor din rasele mixte şi de lapte, respectiv 6-7 luni şi la discreţie pentru cei din rasele de carne. Alimentaţia viţeilor pe bază de lapte normalizat este un sistem asemănător cu precedentul, în care laptele administrat se


59

normalizează la un conţinut de 2% grăsime. În acest fel se face o economie de 4,5-7 kg grăsime pură pe viţel. Alimentaţia viţeilor pe bază de lapte integral şi smântânit se bazează pe acelaşi principiu de economisire a substanţelor grase şi pe posibilitatea de utilizare timpurie a nutreţurilor vegetale. Laptele integral se administrează numai în prima lună de viaţă, după care, în următoarele 10 zile, se procedează la substituirea zilnică a 0,5-0,7 l lapte integral cu o cantitate dublă de lapte smântânit, iar în continuare dieta lichidă se face exclusiv cu lapte smântânit. În acest fel se consumă o cantitate de 150-170 l lapte integral şi 400-800 l lapte smântânit.

Tabelul 5 Scheme de hrănire în funcţie de vârstă

Schema de hrănire (l lapte/zi) Perioada de vârstă (zile)

1 2 3 4

0-7 8-20 21-40 41-50 51-60 61-70 71-80 81-90 91-100 101-110 111-120

colostru 6 7 6 5 4 3 3 - - -

colostru 7

7,5 7 6 5 4 3 - - -

colostru 7

7,5 7 6 6 4 4 3 - -

colostru 7 7 7 6 6 5 4 4 3 3

Sisteme intensive de hrănire a viţeilor. Se bazează pe folosirea unor cantităţi foarte reduse de lapte, prin înlocuirea acestuia cu substituienţi de lapte şi nutreţuri concentrate combinate, cu înţărcarea foarte timpurie (30-90 zile). Alimentaţia viţeilor cu substituienţi ai laptelui. În ţara noastră se utilizează "Inlavitul", care înainte de utilizare se dizolvă în apă caldă la 40-45 oC, în proporţie de 1:9, şi se administrează viţeilor la 38-39 oC, în cantităţi diferite, corespunzător schemei de alăptare adoptată. Introducerea substituienţilor se face cel mai devreme la vârsta de 5-7 zile şi cel mai târziu la 14 zile, durata alăptării fiind de


60

60 zile pentru viţeii destinaţi îngrăşării şi 90-120 zile pentru cei de prăsilă. Alimentaţia viţeilor cu cantităţi reduse de lapte integral şi cu nutreţ combinat de tip "starter" are durata de alăptare de minimum 30 zile şi maximum 40 zile, timp în care se consumă 100-160 l lapte. Completarea nevoilor de hrană se face prin obişnuirea timpurie a viţeilor cu consumul de nutreţ combinat de tip "starter", care se asigură la discreţie până la 4-5 luni. Sisteme şi metode de alăptare Sistemul de alăptare naturală. Este cel mai vechi procedeu, întâlnit în tehnologiile de exploatare extensivă a taurinelor din rasele de lapte şi mixte, în gospodăriile populaţiei şi este exclusiv aplicat în creşterea raselor de carne. Sistemul are avantajul că asigură consumul laptelui la temperatură optimă şi constantă, în doze succesive şi reduse, ceea ce influenţează favorabil digestia laptelui, respectiv starea de sănătate a viţelului. Prezintă însă şi unele dezavantaje şi anume: nu se cunoaşte cantitatea de lapte ingerată; îngreuiază selecţia; favorizează transmiterea unor boli (bruceloză, tuberculoză etc.). Sistemul de alăptare artificială. Sistemul poartă această denumire, deoarece laptele, în prealabil muls, este administrat în consum prin diferite metode şi înlătură dezavantajele metodei de alăptare naturală. Alăptarea viţeilor la găleată. Deşi reprezintă una din metodele frecvent folosite, este mai puţin indicată, deoarece viţelul, fiind lacom, ingeră laptele de 3-4 ori mai repede decât prin supt, ceea ce determină formarea de coaguli mari, o parte din lapte trecând chiar în rumen; ca urmare, se îngreuiază digestia şi apar deranjamente gastro-intestinale. Pentru evitarea acestor neajunsuri, se recomandă introducerea metodei la vârsta de peste o lună a viţeilor şi administrarea tainului în 2-3 reprize. Alăptarea viţeilor la biberon reprezintă cea mai bună metodă de hrănire artificială, deoarece imită suptul natural şi înlătură principalele neajunsuri ale alăptării la găleată. Ca reguli generale ce


61

trebuie avute în vedere sunt cele ce vizează condiţiile de igienă, temperatura de administrare a laptelui, respectarea programului de alăptare. Alăptarea în grup se realizează cu ajutorul unor dispozitive sau instalaţii mecanice, care prin metoda "la biberon" asigură administrarea concomitentă a laptelui la mai mulţi viţei. Tehnica de hrănire a viţeilor cu nutreţuri vegetale Hrănirea viţeilor cu nutreţuri concentrate. Acest sortiment reprezintă primul furaj vegetal în hrana viţeilor, deoarece este favorizant pentru dezvoltarea florei ruminale şi pentru că asigură cel mai bine completarea necesarului de substanţe nutritive. În succesiunea diferitelor sortimente de nutreţ concentrat, se recomandă să se înceapă cu făină cernută sau cu fulgi de ovăz şi orz (în primele 2 săptămâni de viaţă) urmat, după 15-18 zile, de tărâţe de grâu, uruială de porumb şi orz, şroturi de soia şi floarea soarelui, iar după 25-30 zile şi uruială de mazăre. În cazul folosirii metodelor de hrănire intensive, se administrează numai concentrate combinate produse după reţete consacrate. Până la vârsta de 3 luni nutreţurile concentrate se asigură la discreţie, iar în perioada următoare şi până la înţărcare se asigură în funcţie de regimul dietei lichide şi calitatea celorlalte nutreţuri administrate, fără să depăşească 1,8-2,0 kg. Hrănirea viţeilor cu nutreţuri fibroase. Hrănirea începe concomitent cu administrarea celor concentrate, asigurând fânuri de cea mai bună calitate, ca fân mărunt de lucernă sau trifoi, floare de fân sau otavă. Consumul iniţial foarte redus de fân (40-70 g/zi) creşte la circa 150-200 g zilnic la sfârşitul primei luni de viaţă şi la 1,0-1,2 kg la finele lunii următoare. Hrănirea viţeilor cu nutreţuri suculente. Primul nutreţ suculent ce se introduce în hrana viţeilor în sezonul de vară este masa verde, care se poate administra din a 14-16-a zi de viaţă, de preferinţă la iesle, până la vârsta de 6 săptămâni şi sub formă de păşune în continuare. În perioada de iarnă, nutreţurile suculente se administrează


62

la o vârstă mai târzie, astfel: morcovul după vârsta de 20 zile (preferabil la 4 săptămâni), sfecla furajeră după vârsta de 2 luni (recomandabil la 3 luni) şi semifânul de foarte bună calitate după vârsta de 3 luni. Nutreţul însilozat valoros (aciditate totală sub 2,5%) se poate utiliza începând cu sfârşitul lunii a 4-a (de preferinţă după vârsta de 6 luni). Asigurarea nutreţurilor minerale şi a vitaminelor. Când în hrănire se folosesc numai nutreţuri obişnuite produse în unitate, este necesar ca de la vârsta de 30-40 zile să se asigure un amestec mineral zilnic de 15-17 g (10 g Ca, 6 g P, 1 g microelemente) şi circa 8 g sare, cantitate care până la 6 luni se dublează. De asemenea, este necesar să se asigure 150-500 U.I. vitamina A şi 25-50 U.I. vitamina D pe fiecare kg masă corporală, sau 15-20 g untură de peşte/100 kg masă corporală, care se administrează o dată cu laptele smântânit. Adăparea viţeilor este obligatorie încă din prima săptămână de viaţă. În primele două săptămâni apa se asigură de 2-3 ori pe zi, după o prealabilă fierbere şi răcire la 37-38 oC, iar după această vârstă se asigură la discreţie prin adăpători automate. 7.3.4. Tehnica de înţărcare a viţeilor Vârsta de înţărcare diferă în funcţie de condiţiile asigurate în perioada de alăptare, de destinaţia produşilor şi de tehnologia de exploatare. Corespunzător acestor principii şi a practicii actuale, înţărcarea viţeilor se poate face timpuriu, normal sau tardiv. Înţărcarea timpurie (foarte precoce). Se realizează la vârsta de 28-60 zile, în general numai în unităţile care dispun de condiţii foarte bune de hrănire şi îngrijire; în ţara noastră metoda se practică îndeosebi în unităţile de îngrăşare intensivă şi foarte rar în cele de creştere a tineretului de reproducţie. Înţărcarea normală (precoce). Reprezintă, în prezent, procedeul curent aplicat în creşterea viţeilor din rasele de lapte şi mixte destinaţi pentru prăsilă. Această înţărcare se face la vârsta de 80-100 zile (cel mai frecvent la 90 zile).


63

Înţărcarea tardivă. Este o metodă folosită preponderent în creşterea viţeilor din rasele de carne şi se face la vârsta viţeilor de 5-7 luni. În mod sporadic se mai aplică şi la viţeii de mare valoare din rasele de lapte sau mixte, destinaţi pentru reproducţie. 7.4. Tehnica întreţinerii şi hrănirii tineretului femel de reproducţie Tehnologia de creştere a tineretului se referă la condiţile de hrănire, întreţinere şi îngrijire a acestora, de la înţărcare şi până la vârsta de producţie. 7.4.1. Tehnica întreţinerii tineretului femel de reproducţie Întreţinerea în sezonul de iarnă. Se asigură în adăposturi cu sistem legat sau liber. Adăposturile în sistem legat sunt prevăzute cu pat scurt şi sistem de evacuare mecanică sau hidraulică a gunoiului. Întreţinerea în stabulaţie liberă se realizează în boxe colective de 10-20 cap. tineret femel. Stabulaţia liberă se poate asigura pe spaţii de odihnă şi mişcare cu podea plină, sau pe grătar dar având zonă individuală de odihnă. Întreţinerea în sezonul de vară. Se recomandă a se realiza pe păşune, iar în unităţile ce nu dispun de suprafeţe corespunzătoare, animalele se menţin cea mai mare parte a zilei în padocuri, unde se asigură şi administrarea nutreţurilor verzi. Taberele de vară se amenajează cu acoperişul în una sau două pante şi cu cel puţin un perete plin, situat pe direcţia vânturilor dominante. Totoadată sunt prevăzute cu iesle pentru administrarea nutreţului concentrat şi a suplimentului de masă verde, dispunând de sursă de apă şi padocuri de odihnă pentru noapte (4-5 m2/cap). 7.4.2. Tehnica hrănirii tineretului femel de reproducţie Principiile de bază ale hrănirii raţionale a tineretului constau în administrarea unor nutreţuri de bună calitate şi în cantităţi care să


64

asigure creşterea şi dezvoltarea normală a acestuia, în vederea obţinerii unor produşi cu însuşiri favorabile de producţie. În exploatarea tineretului femel se urmăreşte o creştere moderată, cu o bună dezvoltare a aparatului digestiv şi realizarea unei conformaţii armonioase, specifice vacilor pentru lapte. Ca urmare, ponderea principală în hrănirea acestora o vor avea nutreţurile de volum (fibroase şi suculente), iar concentratele o proporţie mai redusă. În acest fel, hrana de bază a tineretului femel o formează nutreţul verde administrat la discreţie în sezonul de vară, respectiv nutreţurile fibroase şi suculente de bună calitate în sezonul de iarnă. În sezonul de vară, cel mai favorabil regim de hrănire se realizează prin întreţinerea tineretului femel pe păşune, cu consum de masă verde la discreţie şi administrarea unui supliment de 1,5-2,0 kg nutreţ concentrat, în funcţie de vârstă şi de calitatea păşunii. În unităţile care nu pot asigura suprafeţele necesare de pajişti, masa verde se administrează la iesle, în padoc, unde tineretul trebuie menţinut cea mai mare parte a zilei. Cantitatea de masă verde administrată este de 15-20 kg până la vârsta de 12 luni şi de 20-30 kg peste această vârstă, suplimentată cu cantităţile de nutreţ concentrat corespunzătoare. În sezonul de iarnă, în raţie predomină nutreţul suculent, cel fibros şi apoi concentratele. Tineretul femel în vârstă de până la 12 luni trebuie să primească în raţie următoarele cantităţi: 3-4 kg fân de bună calitate, din care 50% fân de leguminoase; 10-16 kg suculente, din care 50% rădăcinoase (sfeclă furajeră), sau 7-10 kg semisiloz şi 1,5-2,5 kg amestec de nutreţuri concentrate, la care se adaugă 50-60 g nutreţ mineral (format din 30-40 g cretă furajeră şi 20-25 g sare). Pentru tineretul femel în vârstă de peste 12 luni, se asigură: 4-5 kg fân de bună calitate, din care 50% fân de leguminoase; 15-24 kg suculente din care 50% rădăcinoase, sau 10-15 kg semisiloz, 2-3 kg amestec de furaje concentrate şi 60-80 g nutreţ mineral (40-60 g cretă furajeră şi 25-30 g sare).


65

7.4.3. Tehnica întreţinerii şi hrănirii tineretului mascul de reproducţie Creşterea raţională a tăuraşilor de reproducţie presupune o tehnologie de creştere adecvată, care să favorizeze exprimarea potenţialului genetic şi realizarea unor performanţe ridicate, în condiţii de confort tehnologic, dar cu investiţii reduse pe animal. Tehnica întreţinerii tăuraşilor de reproducţie Întreţinerea tăuraşilor pentru reproducţie este diferenţiată după cum aceştia sunt crescuţi în ferme de testare sau în ferme de producţie. În fermele de testare, se poate practica fie întreţinerea liberă în boxe individuale cu posibilităţi de mişcare în padocuri, fie întreţinerea legată şi cu mişcare dirijată. Tehnologia actuală prevede întreţinere în cuşete individuale în perioada de carantinizare şi acomodare, după 6 luni întreţinerea în boxe individuale, iar peste 12 luni întreţinerea legată. Boxele individuale sunt aşezate pe două rânduri, asigurând o suprafaţă de 2 m2/cap în perioada 4-6 luni şi de 4,5-6 m2/cap în perioada 6-12 luni. În cazul întreţinerii legate, se asigură suprafaţa de 1,8-2,3 m2 în perioada 6-12 luni; pentru perioada 12-18 luni se recomandă standuri cu dimensiunile de 2,25/1,30 m, standurile fiind despărţite prin bare metalice. Între două standuri se asigură un loc de refugiu pentru îngrijitor, de 0,5 m lărgime. Aşezarea se face "cap la cap", adăpostul fiind prevăzut cu o alee centrală de furajare şi două alei laterale, sau "crupă la crupă". Acest ultim mod de aşezare este de dorit pentru că reduce agitaţia şi stresarea taurilor. Suprafaţa boxelor ca şi standul sunt confecţionate din cărămidă pe cant, cu o pantă de scurgere de 2%. Igiena corporală se asigură zilnic prin pansaj, atenţie deosebită acordându-se igienii pielii din regiunea capului, ongloanelor şi organelor genitale. Unghiile vor fi verificate în permanenţă, pentru a preveni deformarea lor şi apariţia defectelor de aplomb.


66

Regimul de mişcare prezintă importanţă pentru tăuraşi, mai ales în cazul întreţinerii legate. Se va asigura mişcarea individuală cel puţin 30 minute zilnic. O atenţie deosebită se va acorda obişnuirii tăuraşilor cu omul, cu mişcarea individuală la baston, cu introducerea în sala de recoltare şi cu saltul pe manechin, elemente indispensabile pentru dresajul corespunzător al tăuraşilor în vederea recoltării materialului seminal. Vor fi evitate zgomotele puternice, bruscarea sau lovirea tăuraşilor şi alţi factori stresanţi, prevenind astfel formarea unor deprinderi şi reflexe negative. În fermele de producţie, tăuraşii se întreţin în sistem legat, pe stand lung din cărămidă pusă pe cant, cu evacuarea mecanică a dejecţiilor. Standul trebuie să aibă lăţimea de 0,9 m până la vârsta de 6 luni, 1,1 m între 6-12 luni şi 1,2-1,3 m peste această vârstă. Tehnica hrănirii tăuraşilor de reproducţie În fermele de testare se aplică tehnologia de hrănire din stoc, cu nutreţuri uscate sub formă de amestecuri unice standardizate, de preferinţă granulate, în vederea asigurării comparabilităţii performanţelor cu contemporanii. Nutreţul unic recomandat a se folosi în testarea după performanţele proprii este format dintr-un amestec de concentrate, tăiţei de sfeclă uscaţi, fibroase sub formă de făină sau brichete şi premix vitamino-mineral. Cantităţile zinice administrate variază în funcţie de vârstă şi sporul realizat, astfel: - până la vârsta de 4 luni (etapa de carantinizare şi acomodare) se

continuă hrănirea cu substituienţi, în cantitate de 45-54 kg pudră şi amestec unic brichetat, cu valoare energetică de 0,97 U.N./kg, la discreţie;

- între 121-365 zile se administrează la discreţie numai nutreţ brichetat unic (cu valoare energetică de 1,05 respectiv 0,95 U.N./kg);

- în ultima etapă (12-15 luni) se poate folosi fie numai nutreţ brichetat cu valoare energetică de 0,92, respectiv 0,82 U.N./kg, la discreţie şi fân de graminee-leguminoase, raţionalizat la 3 kg/cap/zi.


67

CAPITOLUL 8

TEHNOLOGIA EXPLOAT|RII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE LAPTE

Tehnologia de exploatare reprezintă ştiinţa dirijării şi optimizării factorilor de mediu prin metode, procedee, mijloace şi măsuri adecvate folosirii potenţialului genetic şi de producţie al vacilor, respectiv obţinerii unor producţii maxime, de calitate superioară şi eficiente din punct de vedere economic. 8.1. Resursele de furaje folosite în alimentaţia vacilor pentru lapte Baza furajeră pentru vacile lactante este constituită din resursele următoare: pajişti permanente, plante cultivate, sole ameliorative, produse secundare din agricultură, reziduuri industriale, precum şi resurse de completare, inclusiv substanţele azotate neproteice. Pajiştile permanente (păşuni şi fâneţe). Acestea reprezintă, în general, o sursă cantitaivă importantă de furaje, de bună calitate şi ieftină. Păşunile cuprind circa 4,4 mil. ha, reprezentând 29,5% din terenul agricol şi 18,6% din suprafaţa totală a ţării, fiind întâlnite în toate zonele pedoclimatice. Plantele cultivate. Suprafaţa în ogor propriu cultivată cu plante de nutreţ pentru producerea furajelor de volum este de 1,2 mil. ha (12% din suprafaţa arabilă). În plus, circa 40% din suprafaţa arabilă a ţării este destinată cerealelor şi leguminoaselor boabe, care participă la hrănirea vacilor pentru lapte atât prin nutreţurile combinate cât şi prin gozurile şi spărturile ce se obţin în urma prelucrării, respectiv prin produsele secundare (grosiere). Culturile succesive (duble) ocupă circa 1 milion ha, constituind o sursă suplimentară de furaje pentru animale, deoarece unele plante sunt termofile şi, deci, trebuie semănate


68

primăvara mai târziu, iar altele îşi termină ciclul de vegetaţie în mijlocul verii (cereale păioase). În consecinţă, se recomandă ca înaintea plantelor termofile, în terenuri irigate să se cultive rapiţa furajeră, raigrasul aristat, secara, iar consecutiv cerealelor păioase, culturile duble pentru nutreţ verde sau semifân (porumb, iarbă de Sudan, mei, etc). Solele ameliorative. Acestea sunt introduse în sistemele moderne de agricultură, în cadrul rotaţiei culturilor folosindu-se sole cu leguminoase, în special cu lucernă. Aceste sole au dublu scop: ameliorarea solului, prin rădăcinile ce asigură refacerea structurii, creşterea materiei organice, ruperea unor cicluri biologice ale dăunătorilor, corectarea pH-ului, respectiv nutriţia animalelor, prin partea aeriană a plantelor. Resursele silvice. Acestea sunt constituite din păşuni aflate în luminişul pădurilor. Resurse secundare din agricultură şi reziduuri industriale. Produsele secundare din agricultură reprezintă 60-70% din substanţa uscată a plantelor ajunse la maturitate. Din punct de vedere cantitaiv, aceste resurse sunt evaluate astfel: tulpini de porumb (10-15 mil. to), paie de cereale (6-8 mil. to), ciocălăi de porumb (1,5-2,0 mil. to), pleavă (1,5-2,0 mil. to). Reziduurile industriale se obţin în urma prelucrării produselor vegetale (sfecla de zahăr, floarea-soarelui, soia, rapiţa, orzoaica, alte cereale etc). Cantitatea de reziduuri industriale (melasă, tăiţei de sfeclă, borhot de spirt, de bere, tărâţe, şroturi etc.) se estimează la peste 5 mil. to. Resurse furajere de completare. Nutreţul combinat sau suplimentul proteino-vitamino-mineral pentru vaci completează, echilibrează şi potenţează raţia de bază şi stimulează producţia de lapte. Substanţele azotate neproteice (S.A.N.) înlocuiesc parţial proteina în hrana taurinelor, datorită posibilităţilor de convertire pe care le are această specie, ca şi costului ridicat al azotului proteic. Se cunosc peste 20 de surse de azot neproteic, dar mai frecvent folosite sunt: sărurile de amoniu, ureea şi izobutilendiureea.


69

8.2. Tehnica hrănirii vacilor lactante

Dacă socotim ca ideale o durată a lactaţiei de 305 zile şi 60 zile repausul mamar, deci un interval între două fătări de 365 zile, majoritatea autorilor sunt de acord că acest interval trebuie împărţit în patru perioade distincte din punct de vedere fiziologic şi nutriţional. Perioada I. Numită şi perioada de mobilizare a rezervelor corporale, când vaca, indiferent de modul în care este hrănită, de obicei pierde în greutate, începe imediat după fătare şi se încheie la 2-3 săptămâni după ce s-a atins vârful lactaţiei. Are o durată care depinde de nivelul producţiei de lapte, în medie fiind de circa 10 săptămâni. Caracteristic pentru această perioadă este un apetit în creştere, cerinţe nutriţionale maxime, având în vedere că şi producţia de lapte este maximă. Pentru compensarea unui bilanţ nutritiv negativ (în special energetic), sunt mobilizate rezervele corporale şi vacile pierd în greutate. În mod normal, pierderile în greutate sunt de circa 0,5 kg/zi, putând ajunge chiar la 1 kg/zi. Pentru a compensa pierderile, vaca trebuie să aibă suficiente rezerve constituite din perioada anterioară, deci să înceapă lactaţia într-o stare bună de întreţinere, datorită unei hrăniri corespunzătoare în ultimele luni de lactaţie; de asemenea, trebuie să fie pregătită pentru a consuma nutreţuri concentrate încă din ultimele luni de gestaţie. Raţia administrată trebuie să conţină furaje de cea mai bună calitate, cu palatabilitate maximă şi să fie echilibrată în privinţa conţinutului energo-proteic şi vitamino-mineral. Totodată, raţia trebuie să conţină suficiente zaharuri fermentescibile, cât şi fibre brute, pentru a se realiza în rumen, datorită simbionţilor rumenali, o fermentaţie favorabilă producţiei de lapte. În raţie trebuie incluse următoarele sortimente de furaje: fân de cea mai bună calitate, nutreţuri însilozate cu conţinut crescut de substanţă uscată şi cu valoare energetică, în special porumb însilozat cu 30-35% S.U. sau semifân cu 45-55% S.U., care au palatabilitatea maximă. Nu trebuie să lipsească din raţie, vara, nutreţul verde provenit


70

din graminee, iar iarna rădăcinoasele, datorită conţinutului ridicat în zaharuri uşor fermentescibile. Raţia trebuie să aibă o concentraţie energetică mai mare şi, de aceea, trebuie să conţină şi nutreţuri concentrate în cantităţi corespunzătoare. Nutreţurile concentrate, la vacă, sunt cel mai bine valorificate tocmai în această perioadă şi, în funcţie de producţia de lapte, ele pot să acopere până la 60% din S.U. a raţiei. În raţie, în această perioadă, de obicei valoarea energetică a furajului reprezintă principalul factor limitativ. Proteina, dacă se administrează suficient fân şi semifân, iar în amestecul de concentrate se includ tărâţe şi şroturi, poate fi uşor acoperită. O atenţie deosebită trebuie acordată asigurării Ca şi P. Chiar dacă bilanţul calciului nu se poate pozitiva şi nici chiar echilibra în această perioadă, trebuie ca diferenţa dintre necesar şi asigurat să fie cât mai mică. Pentru aceasta, pe lângă un premix mineral, în raţie trebuie inclus fânul de lucernă de cea mai bună calitate, care constituie principala sursă de săruri minerale şi în special de Ca şi oligoelemente, toate uşor asimilabile. Perioada a II-a. Este perioada de stabilizare a masei corporale şi de refacere a greutăţii pierdute în primele 10 săptămâni de lactaţie. Începe iniţial după ce vacile au început să scadă în greutate şi durează până în jurul celei de a 30-a săptămâni de lactaţie. De obicei, după ce s-a atins vârful producţiei de lapte şi bilanţul nutritiv a devenit pozitiv, vacile au fecunditatea maximă şi în mod obişnuit rămân gestante, aşa că în a 30-a săptămână de lactaţie se află în luna a 5-a de gestaţie, când apetitul este maxim, iar producţia de lapte este vizibil în scădere, reprezentând circa 2/3 din producţia maximă. La sfârşitul acestei perioade trebuie să fie refăcută greutatea corporală pierdută în prima parte. Datorită apetitului în creştere şi a necesarului de nutrienţi în descreştere se crează, pe măsura avansării în lactaţie, o îmbunătăţire a capacităţii digestive, care permite şi schimbarea structurii raţiei, în sensul că se poate reduce participarea nutreţurilor concentrate şi creşte corespunzător participarea nutreţurilor de volum. Perioada a III-a. Durează după săptămâna a 30-a de lactaţie respectiv luna a 5-a de gestaţie, până la înţărcare. Caracteristic este


71

începerea scăderii accentuate a producţiei de lapte, apetitul se menţine încă ridicat, iar necesarul de nutrienţi pentru creşterea fetusului este încă destul de scăzut. În această perioadă trebuie refăcute marea majoritate a rezervelor pentru lactaţia următoare, deoarece, pentru aceasta, pot fi utilizate cantităţi mari de nutreţuri de volum. Trebuie să se ţină seama şi de faptul că, în această perioadă, dacă alimentaţia vacii nu este bine condusă, există riscul supraângrăşării, cu consecinţe nefavorabile asupra sănătăţii vacii şi a viţelului. Pentru aceasta, creşterea în greutate în această perioadă nu trebuie să depăşească 500-750 g/zi. La calcularea raţiei se va ţine seama de necesarul pentru întreţinere, la care se adaugă necesarul pentru producţia de lapte şi un supliment de circa 2 U.N. şi 150 g P.B.D., necesare pentru formarea rezervelor care să fie utilizate în perioada producţiei maxime a lactaţiei următoare. Volumul raţiei va fi cu 2-3 kg S.U. mai mare decât în perioada producţiei maxime, ţinând seama şi de apetitul crescut. Perioada a IV-a (a repausului mamar). Într-o alimentaţie bine condusă, în această perioadă formarea rezervelor corporale trebuie să fie terminată. Peste raţia de întreţinere, în această perioadă trebuie să se mai adauge numai 1-2 U.N. pentru creşterea fetusului. O hrănire abundentă în această perioadă, pe lângă o creştere exagerată a fetusului, determină o îngrăşare exagerată şi, de asemenea, poate să ducă la un apetit scăzut după fătare. Astfel, s-a observat că vacile care înregistrează creşteri mari de greutate în această perioadă, imediat după fătare au un apetit foarte scăzut, slăbesc mult în primele săptămâni şi sunt cel mai adesea predispuse la cetoze. De asemenea, la acestea apare adesea edemul exagerat al ugerului. Hrănirea pe bază de nutreţuri de volum şi în special fibroase de bună calitate este cea mai indicată.Nutreţurile concentrate se utilizează numai în ultima parte a gestaţiei, respectiv înainte cu 2-3 săptămâni de fătare, când trebuie făcută aşa-zisa "punere sub presiune".


72

8.2.1. Tehnica hrănirii vacilor lactante pe timp de vară Hrănirea vacilor la păşune. Începerea şi încheierea sezonului de păşunat şi respectiv durata acestuia, sunt în funcţie de zonă şi în special de regimul termic şi de posibilităţile de acoperire a necesarului de nutreţ verde pentru vacile care păşunează. În principiu, începerea păşunatului se va face când iarba a ajuns la 10-15 cm înălţime, iar tempertura pe timp de noapte nu scade sub 5 oC, ceea ce corespunde pentru zona de câmpie cu data de 25 aprilie-5 mai. Închiderea sezonului de păşunat tot pentru zona de câmpie este în jurul datei de 15-31 octombrie. Animalele se introduc pentru prima dată pe păşune după ce au consumat suficiente nutreţuri fibroase şi au fost odihnite. Trecerea la păşunatul deplin se va face treptat, într-o perioadă de de până la 15 zile, timp în care intervalul de păşunat se va mări zilnic, iar vacile vor primi nutreţuri fibroase în special dimineaţa, înainte de a începe consumul de nutreţ verde. Pentru completarea raţiei se vor administra nutreţuri concentrate la muls, în funcţie de producţia de lapte, după scheme actualizate periodic şi ţinând seama de producţia de masă verde de pe păşune. În perioadele în care masa verde de pe păşune nu poate acoperi întregul necesar, se vor administra suplimentar nutreţuri verzi la iesle, ori se vor scoate o parte din vaci de pe păşune în vederea corelării producţiei de masă verde cu necesarul grupului de animale care păşunează. Pe tot sezonul de păşunat se vor asigura săruri minerale atât prin includerea lor în amestecul de nutreţuri concentrate, cât şi sub formă de brichete minerale din care nu trebuie să lipsească Mg. Vacile se introduc pe parcela de păşune când iarba are înălţimea de 10-15 cm şi se menţin până când iarba ajunge la 4-5 cm, după care se vor trece pe altă parcelă. Hrănirea vacilor pentru lapte cu nutreţuri verzi administrate la iesle. Se practică în zonele unde nu sunt pajişti naturale şi nutreţul verde se produce în culturi special destinate acestui scop. Începerea şi terminarea perioadei de hrănire cu nutreţ verde, ca


73

şi sortimentul de plante furajere utilizate au un specific zonal. Indiferent însă de zonă, se urmăreşte ca sezonul de hrănire cu nutreţ verde să fie cât mai lung şi să se folosească culturile care dau cea mai mare cantitate de nutreţ verde la hectar. Pentru a avea nutreţ verde în permanenţă, trebuie organizată producerea sa în sistem conveier verde. În organizarea conveierului verde se va ţine seama ca majoritatea plantelor să se utilizeze în perioada optimă, respectiv când au cea mai mare cantitate de substanţe nutritive digestibile la hectar. Cantitatea de nutreţ verde necesar se va calcula la 55-65 kg pentru fiecare vacă, pe zi, ceea ce echivalează cu circa 10 tone pe an. Pentru perioadele cu timp ploios, când nu se poate intra în câmp pentru recoltare, se vor prevedea în ferme suficiente rezerve de fânuri şi nutreţuri însilozate cu care să fie hrănite vacile până când se poate din nou intra în câmp pentru aducerea de nutreţ verde. Hrănirea mixtă a vacilor (la păşune şi la grajd). Se practică în fermele unde există suprafeţe mici de pajişti naturale sau temporare, amplasate în apropierea fermelor, dar care nu pot asigura întregul necesar de nutreţ verde în tot timpul anului. În asemenea situaţie, la întocmirea conveierului verde, se va ţine seama de cantitatea pe care o furnizează pajiştile şi de momentul când acestea pot fi folosite, urmând ca restul să se completeze cu nutreţuri cultivate. În funcţie de aceste elemente, se stabileşte şi programul de păşunat. În mod obişnuit, se păşunează dimineaţa circa 4 ore, iar după amiaza se administrează nutreţul verde la iesle. Acest sistem mixt, cu utilizarea pajiştilor naturale sau a celor temporare, este cel mai adecvat pentru majoritatea zonelor din ţara noastră. 8.2.2. Tehnica hrănirii vacilor lactante pe timp de iarnă Ca o caracteristică a hrănirii în perioada de iarnă, este utilizarea de nutreţuri conservate. Dintre furajele utilizate în perioda de iarnă, în alimentaţia vacilor pentru lapte le menţionăm pe cele mai importante.


74

Fânurile. În special cele de leguminoase (lucernă, trifoi sau amestec de graminee şi leguminoase) sunt indispensabile hrănirii normale a vacilor pentru lapte. Ele acoperă cea mai mare parte a proteinei necesare, a sărurilor minerale şi a vitaminelor. Stimulează dezvoltarea microflorei şi microfaunei ruminale, dirijând-o spre producerea precursorilor laptelui. Cantitatea de fân administrată vacilor în lactaţie este de cel puţin 1 kg pentru fiecare 100 kg masă corporală. Fânul, pentru a avea palatabilitate mare, trebuie să fie de calitate, respectiv să aibă un conţinut scăzut de fibră brută (sub 25%) şi să nu fie mucegăit. Porumbul însilozat. Este cel mai răspândit furaj cu valoare energetică pentru hrănirea vacilor de lapte, prin faptul că dă producţii mari la hectar şi producerea lui se poate mecaniza aproape complet. Consumabilitatea porumbului însilozat este în funcţie de aciditatea acestuia, care la rândul său este condiţionată de conţinutul de S.U. pe care l-au avut plantele la însilozare. Conţinutul de S.U. cel mai adecvat este de 30-35%, care de obicei determină un pH de 4,2-4,5, format în special pe baza acidului lactic. Pentru aceasta, porumbul trebuie recoltat în faza de ceară, către bob sticlos. Totodată, boabele trebuie să reprezinte 30% din masa însilozată şi să asigure circa 50% din valoarea energetică a acesteia. Cantitatea recomandată este de circa 3 kg/zi (sau 1 kg S.U.) pentru 100 kg masă corporală. Semifânul. Este preparat din ierburi (graminee şi leguminoase) însilozate la un procent scăzut de umiditate. Se recomandă să se conserve sub formă de semifân, în special nutreţul de la coasa I care, din cauza timpului ploios, nu se poate păstra în condiţii bune sub formă de fân. Prin pălirea nutreţului verde până la o umiditate de 45-55% se produce moartea celulelor vegetale. În acest fel proteina din ele nu se mai scurge sub formă de suc celular, glucidele rămânând disponibile pentru fermentaţia lactică, ceea ce determină o bună conservare. Semifânul are o aciditate scăzută (pH 5,0-5,5) şi este consumat cu plăcere de către vacile lactante. Reprezintă o sursă de echilibrare a raţiei în proteine, vitamine şi săruri minerale. Se recomandă în hrana


75

vacilor în lactaţie, până la 3 kg/zi (sau 1,5 kg S.U.) la 100 kg masă corporală. Sfecla furajeră. Planta dă producţii mari la hectar, însă cere multă forţă de muncă manuală şi se păstrează mai greu peste iarnă. Este consumată cu plăcere de către vacile în lactaţie. Se recomandă administrarea în cantităţi limitate la maximum 4 kg/zi pentru fiecare 100 kg masă corporală. Guliile furajere. Reprezintă un nutreţ suculent de iarnă, apreciat în special în zonele de deal şi submontane, unde sfecla furajeră nu dă rezultate bune. Se administrează vacilor în cantităţi de 2-4 kg/zi la 100 kg masă corporală. Subprodusele industriale suculente. În special tăiţeii de sfeclă şi borhotul de bere sunt consumate cu plăcere de către vacile pentru lapte şi le stimulează producţia. Fiind sărace în săruri minerale şi vitamine, se recomandă să fie date în raţii echilibrate din care să nu lipsească fânul de cea mai bună calitate. Cantităţile zilnice recomandate sunt de 0,5 kg S.U./100 kg masă corporală. Nutreţurile concentrate. Nu sunt caracteristice pentru hrănirea vacilor în lactaţie, însă sunt absolut necesare pentru a se putea susţine producţii mari de lapte. Ele trebuie să participe în raţie pentru completarea nutreţurilor de volum, în special sub aspect energetic. Concentratele trebuie să fie formate dintr-un amestec complex care să suplinească ceea ce nu s-a putut realiza prin nutreţurile de volum. Cantitatea de nutreţuri concentrate este, deci, condiţionată de calitatea furajelor de volum şi de producţia de lapte a vacilor, putând ajunge în unele cazuri până la 10-12 kg/zi şi să reprezinte până la 60% din valoarea nutritivă a raţiei. Dacă sunt necesare cantităţi mai mari de concentrate, acestea trebuie administrate în mai multe tainuri. Se recomandă ca un tain de concentrate să nu depăşească 2,5 kg. Strategia hrănirii Prin strategia hrănirii se urmăreşte ca fiecare vacă să aibă satisfăcut necesarul de substanţe nutritive, fără a se face risipă. La efective mari, acest lucru nu este uşor de realizat, deoarece necesarul


76

individual diferă foarte mult de la o vacă la alta în funcţie de următoarele elemente: producţia de lapte, vârstă, masă corporală, starea reproducţiei etc. Pentru a se realiza o hrănire diferenţiată în cadrul grupei, se stabileşte o raţie de bază formată în special din nutreţuri de volum. Pentru vacile al căror necesar nu este satisfăcut de raţia de bază, se administrează, suplimentar, anumite furaje şi în special nutreţuri concentrate până la satisfacerea integrală a cerinţelor. Pentru vacile în repaus mamar se stabilesc raţii speciale. Administrarea furajelor la vaci se face într-o anumită ordine legată de o bună digestie şi de imprimarea unui anumit sens activităţii microsimbionţilor rumenali. Astfel, primul furaj administrat vacilor, dimineaţa, trebuie să fie fânul, după care urmează primul tain de nutreţuri concentrate, apoi suculentele, respectiv sfecla, porumbul însilozat şi semifânul. Pentru vacile care primesc concentratele în mai multe tainuri, acestea se intercalează între nutreţurile de volum la intervale de timp aproximativ egale. Structura raţiei, şi în special a celei de bază, trebuie să fie păstrată un timp cât mai îndelungat. Orice schimbare este urmată de perturbări digestive, în special în activitatea microsimbionţilor rumenali, ca şi în cea enzimatică. Pentru a se evita acestea, este necesară o perioadă de tranziţie în care introducerea sau scoaterea unor furaje din raţie să se facă treptat. În cazul trecerii de la alimentaţia de iarnă la cea de vară şi invers, trebuie să se instituie perioade de tranziţie în care să se facă obişnuirea vacilor cu noul sortiment de nutreţuri. Hrănirea din stoc, se bazează pe alimentaţia cu nutreţuri conservate în tot timpul anului. Deşi prin conservare se produc pierderi de nutrienţi, în cazul în care unele plante furajere dau producţii foarte mari la hectar, aceste pierderi sunt compensate prin plusurile de producţie. Dintre culturile furajere care justifică prin producţiile obţinute organizarea hrănirii din stoc, cele mai importante sunt porumbul siloz, pentru asigurarea energiei şi lucerna, pentru asigurarea proteinei. Se mai consideră ca avantaj în cazul hrănirii din stoc realizarea unei constanţe a raţiei, o mai bună organizare şi posibilităţi de mecanizare aproape completă a furajării. Sistemul este


77

însă criticat prin aceea că are tendinţa de hrănire unilaterală, cu consecinţe nefavorabile asupra producţiei şi sănătăţii vacilor. Adăparea vacilor lactante Dacă pentru nutrienţii obişnuiţi vacile au capacitatea de a-şi face rezerve, pentru apă această capacitate este foarte redusă, ceea ce face ca lipsa apei să se resimtă repede, în special prin scăderea producţiei de lapte. Cantitatea de apă necesară pe timp de 24 ore diferă în funcţie de sezon, respectiv de hrana consumată şi de temperatura mediului, de producţia de lapte etc. În general, s-a stabilit pentru vaci un consum de apă de 50-70 l sau, în medie, 4,0-6,0 l la 1 kg S.U. consumată. În mod obişnuit, apa în ferme se asigură din pânza freatică, iar în lunile de vară sau la păşune, din izvoare sau râuri. Apa trebuie să fie potabilă, respectiv nepoluată, să fie limpede, fără gust particular şi cu temperatura în jur de 12-16 oC. Adăparea se poate face cu adăpători automate care au avantajul că asigură apa în permanenţă. În lipsa acestora, este necesar ca adăparea să se facă de 2-4 ori pe zi, în funcţie de temperatura mediului şi felul hranei consumate.


78

CAPITOLUL 9

TEHNOLOGIA MULGERII VACILOR Dintre toate procesele tehnologice specifice fermelor de vaci, operaţiunea de mulgere necesită consumul cel mai mare de timp din activitatea zilnică a lucrătorilor. Obiectivele urmărite în procesul de mulgere sunt: evacuarea întregii cantităţi de lapte posibil de muls; obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare; prevenirea rănirii ugerului; prevenirea transferului microorganismelor patogene de la vacile bolnave la cele sănătoase şi folosirea eficientă a forţei de muncă. În practică, se cunosc două sisteme de muls: mulsul manual şi mulsul mecanic. 9.1. Sistemul de mulgere manual Mulgerea manuală reprezintă cel mai vechi sistem şi cunoaşte încă o largă răspândire pe plan mondial, cu deosebire în ţările cu zootehnie extensivă şi semiintensivă. În ţara noastră mulgerea manuală se practică încă în gospodăriile populaţiei preconizându-se, în perspectivă, generalizarea mulgerii mecanice. 9.1.1. Tehnica mulsului manual Mulgerea manuală necesită executarea, în mod cronologic, a mai multor operaţiuni: pregătirea vacilor, pregătirea mulgătorilor şi mulsul propriu-zis. Pregătirea vacilor constă în curăţirea sumară a locului de muls, toaleta ugerului şi a regiunilor învecinate. Ugerul este spălat cu apă caldă şi şters cu un prosop curat. De asemenea, se leagă coada de piciorul stâng cu ajutorul unui elastic, pentru a împiedica lovirea îngrijitorului şi scuturarea prafului în găleata de muls. În mod obligatoriu, mulgătorul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi săpun, să îmbrace un halat curat şi să-şi pună o bonetă.


79

Fiecare mulgător va avea două găleţi, respectiv una în care mulge şi una folosită pentru spălarea ugerului. După ce toate aceste lucruri au fost făcute, mulgătorul ia scaunul de muls şi se aşază în partea dreaptă a animalului. Bruscarea sau lovirea vacii determină retenţia laptelui. Mulsul cuprinde două faze: masajul ugerului şi mulgerea propriu-zisă. Masajul are drept scop pregătirea organismului vacii şi a ugerului pentru cedarea laptelui (mecanismul neurohormonal al cedării laptelui este cunoscut). Masajul se execută în două sau trei reprize, şi anume: masajul pregătitor, masajul de la mijlocul mulsului şi masajul final. Masajul pregătitor este de 1-3 minute, în funcţie de particularităţile individuale ale vacilor. După terminarea masajului începe mulsul propriu-zis. Primele jeturi de lapte se mulg într-un vas separat, laptele respectiv fiind bogat în germeni patogeni. Metode de muls manual. Se cunosc trei metode de muls manual: mulsul "cu mâna plină", mulsul "cu nod" şi mulsul "cu două degete". Se va folosi una sau alta din aceste metode, în funcţie de particularităţile ugerului, cea mai utilizată metodă fiind totuşi cea "cu mâna plină". Ca procedee de muls, prin care se înţelege modul de asociere a mameloanelor în timpul mulsului, se aplică: mulsul direct (se mulg sferturile posterioare, apoi cele anterioare), mulsul lateral (sferturile de pe partea dreaptă urmate de cele de pe partea stângă) şi mulsul încrucişat (se asociază un sfert anterior cu cel posterior de pe partea opusă). Mulsul manual necesită multă forţă de muncă fiind, în acelaşi timp, foarte obositor şi din această cauză se caută înlocuirea, pe cât posibil, a mulsului manual cu cel mecanic. 9.2. Mulsul mecanic În condiţiile folosirii tehnologiilor moderne în creşterea vacilor pentru lapte, mulsul mecanic este obligatoriu deoarece prezintă multiple avantaje incontestabile, dar aplicarea lui necesită o serie de măsuri tehnico-organizatorice. Printre avantajele mulsului mecanic, menţionăm: reducerea necesarului de forţă de muncă la jumătate şi chiar la mai mult, în cazul existenţei sălilor de muls; creşterea productivităţii muncii; reducerea efortului fizic al mulgătorului;


80

obţinerea unui lapte mai igienic, întrucât acesta nu mai vine în contact cu aerul adăpostului; realizarea unei producţii mari de lapte şi grăsime, datorită faptului că viteza mai mare de cedare a laptelui duce la golirea completă a ugerului. Pentru reuşita utilizării mulsului mecanic, se cer următoarele condiţii: existenţa unor aparate de muls cu caracteristici funcţionale care să corespundă particularităţilor morfo-funcţionale ale ugerului; să nu afecteze integritatea ugerului şi să fie uşor de manevrat, de curăţat şi dezinfectat; existenţa unui personal calificat şi conştiincios, care să cunoască particularităţile ugerului şi funcţionarea aparatului; existenţa unui material biologic selecţionat, cu o bună simetrie morfologică şi funcţională a ugerului. Mulsul mecanic se poate efectua la stand sau în săli speciale de muls. Mulsul la stand se utilizează în fermele obişnuite de vaci, iar mulsul în săli speciale se aplică în complexe industriale pentru creşterea vacilor de lapte cu stabulaţie liberă. Mulsul mecanic la stand prezintă 3 variante de aplicare, şi anume: mulgerea la găleată, mulgerea la bidon şi mulgerea "Pipe-Line". În cazul mulgerii mecanice la găleată, la un capăt al adăpostului există o cameră specială pentru pompa de vid, iar conducta de vid este amplasată de-a lungul standului. Laptele se mulge de la fiecare vacă în găleată. Mulgerea la bidon cu agregat individual presupune existenţa instalaţiei de muls şi de vacuum montată pe cărucioare pe care se aşază şi bidoanele. Se utilizează numai în fermele mici. Mulgerea "Pipe-Line" este un sistem mai avansat, care presupune colectarea şi transportul pe conductă al laptelui, de la ugerul vacii până la bazinul de colectare şi răcire amplasat la capătul adăpostului. Mulsul mecanic în săli de muls se practică în cazul întreţinerii nelegate a vacilor. Instalaţia de muls este amplasată într-o construcţie specială, prevăzută cu mai multe încăperi: sala de muls propriu-zisă, sala de aşteptare a vacilor, sala de răcire şi păstrare a laptelui, camera cu generatorul de vacuum. Sălile de muls sunt dotate, în general, cu instalaţii mecanice de distribuire a concentratelor în timpul mulsului. Se cunosc mai multe tipuri de săli de muls, care se diferenţiază, în general, după poziţia vacilor în sala de muls şi modul


81

de introducere şi evacuare a acestora. Indiferent de tipul de sală de muls, aceasta este prevăzută cu o alee de serviciu situată la cca 70 cm sub nivelul standului vacilor, astfel încât ugerul se găseşte la nivelul mâinilor mulgătorului. Sala de muls tip "Tandem". Capacitatea acestor săli de muls este redusă având, în general, 8 standuri (boxe) aşezate pe două rânduri, simetric şi paralel faţă de aleea de serviciu (2*4 standuri), în care lucrează 2 mulgători. În sala de muls există o alee suplimentară de circulaţie a vacilor, ceea ce permite introducerea şi evacuarea individuală a vacilor. Sala de muls "Brăduleţ". Capacitatea acestor săli de muls este diferită, de la 8-16 locuri până la 42 locuri. Vacile sunt dispuse în sala de muls simetric şi oblic (sub un unghi de 30o) faţă de aleea de serviciu, pe unul sau două rânduri. Introducerea şi evacuarea vacilor are loc în grup (toate vacile de pe o parte a sălii de muls). Sala de muls tip "Side by Side". Are capacitatea de 2*20 locuri, iar vacile sunt aşezate perpendicular pe aleea de serviciu. Fazele fluxului tehnologic sunt asemănătoare cu cele din sala de muls tip "Brăduleţ", dar ataşarea paharelor de muls se face printre membrele posterioare ale vacii. Sala de muls rotativă "Rotolactor". Capacitatea unei asemenea săli de muls este de 15-35 locuri, cu platforma de muls circulară, compartimentată în standuri individuale, care are un angrenaj propriu de rotire. Durata unei rotaţii complete poate fi reglată în funcţie de producţia de lapte a grupului de vaci care se mulge (7-10 minute). Mulgătorii sunt situaţi în mijlocul sălii de muls, iar vacile se rotesc în jurul lor o dată cu platforma de muls. Platforma de muls portabilă. La întreţinerea vacilor în tabere de vară, pe păşune, mulgerea se efectuează cu platforma de muls prevăzută cu 8 locuri de muls dispuse simetric, pe două rânduri, faţă de axul logitudinal al platformei. Întreaga platformă poate fi remorcată de tractor. Instalaţia de muls este dotată cu agregat de vacuum şi generator electric.


82

9.3. Principiile mulgerii raţionale Exteriorizarea în măsură cât mai mare a capacităţii productive, atât în ceea ce priveşte cantitatea de lapte, cât şi conţinutul în grăsime din lapte, respectiv obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare şi menţinerea sănătăţii ugerului impune, indiferent de sistemul sau tehnologia de muls, respectarea unor principii ale mulgerii raţionale. Frecvenţa mulsorilor. Se cunoaşte că, pe măsură ce se acumulează o cantitate tot mai mare de lapte în uger, intensitatea sintezei laptelui se reduce, iar când presiunea intramamară atinge 35 mm col. Hg, sinteza laptelui încetează, fiind necesară vidarea ugerului. S-a demonstrat însă că, în general, intensitatea sintezei laptelui se menţine relativ ridicată timp de peste 12 ore de la mulsoarea anterioară şi, deci, sunt suficiente două mulsori pe zi. În ţara noastră mulgerea se face de două ori pe zi. Se recomandă însă, în fermele de elită, să se efectueze mulgerea de 3 ori pe zi la vacile cu producţie zilnică de peste 35 kg lapte. La aceste vaci, pe lângă o producţie mai mare de lapte, se limitează apariţia ugerului "atârnând", datorită suprasolicitării ligamentelor de susţinere a ugerului. Intervalul dintre mulsori. În cazul a două mulsori pe zi, cel mai indicat ar fi un interval de 12 ore între acestea, ceea ce permite ca şi vacile cu intensitate mare de secreţie a laptelui şi volum relativ redus al ugerului să realizeze producţii apropiate de potenţialul genetic. Pentru echilibrarea intervalului între mulsori la vacile cu producţii foarte mari de lapte, este indicat ca acestea să fie mulse primele dimineaţa şi ultimile seara. Masajul ugerului. Atât masajul iniţial, cât şi cel final sunt obligatorii, deoarece contribuie la declanşarea reflexului de ejecţie a laptelui şi, deci, favorizează evacuarea uşoară şi completă a acestuia. Durata mulsului. Viteza de muls influenţează direct cantitatea de lapte şi procentul de grăsime. Efectul ocitocinei apare foarte repede, de regulă la interval de 30-60 secunde de la încheierea masajului. Ocitocina acţionează un timp relativ scurt, aproximativ 6-10 minute, după care este eliminată din sânge pe cale renală.


83

Ejecţia cu intensitate mare a laptelui are loc la începutul apariţiei ocitocinei în circuitul sanguin, când concentraţia acestui hormon este ridicată. Laptele trebuie, deci, muls rapid, pentru a evacua cisterna glandei mamare în care să pătrundă laptele alveolar, micşorând astfel la minimum laptele rezidual. Durata mulgerii mecanice este, în medie, de 5-6 minute, iar mulgerea manuală nu trebuie să depăşească 10 minute. Mulgerea completă. Constă în evacuarea întregii cantităţi de lapte din uger, exceptând laptele rezidual. Mulgerea trebuie să înceapă după maximum 2 minute, iar dacă se prelungeşte acest timp mulsul nu se mai suprapune cu perioada intensă de acţiune a ocitocinei şi, în consecinţă, o parte din lapte va rămâne în uger. Mulgerea incompletă reduce şi procentul de grăsime din lapte, ştiut fiind că, în ultimul lapte din uger, procentul de grăsime poate atinge 8-9%. De asemenea, determină şi înţărcarea timpurie a vacilor. Respectarea liniştii în timpul mulsului. Unii factori stresanţi care apar în timpul mulsului, cum ar fi zgomotele de orice natură sau comportarea brutală a mulgătorului cu vacile, duc la reţinerea unor cantităţi de lapte în uger. Excitanţii puternici şi neobişnuiţi pentru animal determină secreţia de adrenalină de către corticosuprarenală, care inhibă acţiunea ocitocinei, întrucât prin efectul său vasoconstrictor nu mai permite acesteia din urmă să ajungă la nivelul parenchimului mamar. Respectarea programului de lucru. Vacile se obişnuiesc cu un anumit program zilnic, prin respectarea căruia se formează un sistem de reflexe condiţionate în lanţ. Păstrarea calităţilor igienice ale laptelui. În momentul mulgerii, populaţia bacteriană este redusă la cca 200-300 pe ml de lapte. Dacă ugerul este sănătos, aceste bacterii sunt inofensive pentru consumatori. În timpul mulgerii şi manipulării laptelui, contaminarea acestuia poate să crească foarte mult datorită prafului atmosferic, igienei necorespunzătoare a ugerului, a mulgătorului şi în mod deosebit datorită contactului cu vasele de muls şi de colectarea laptelui care nu au fost suficient igienizate. Un aspect foarte important îl


84

constituie mulgerea separată a primelor jeturi de lapte, care are o încărcătură microbiană mare. 9.4. Tratarea şi păstrarea laptelui Tratamentul primar al laptelui şi păstrarea acestuia până la livrare impun ca în fiecare fermă să existe lăptărie dotată cu utilajele necesare. Lăptăria se amplasează lângă filtrul sanitar şi are mai multe încăperi: sala de recepţie a laptelui şi de analize; sala de răcire şi depozitare; sala de prelucrare (smântânire) şi sala de spălare şi păstrare a utilajelor folosite. Imediat după muls, laptele este transportat în lăptărie, unde se efectuează recepţia cantitativă între mulgători şi responsabilul lăptăriei. Cantitatea de lapte se determină volumetric sau gravimetric. Din punct de vedere calitativ, laptele de vacă trebuie să aibă conţinutul minim în grăsime de 3,2%, densitatea de minimum 1,029, aciditatea maximă 19 oT, temperatura să nu depăşească 14 oC, iar gradul de impurificare să se încadreze în limitele admise. Tratamentul primar al laptelui are ca scop menţinerea caracteristicilor fizico-chimice şi organoleptice ale laptelui până în momentul valorificării şi constă în filtrare şi răcire. Filtrarea urmăreşte îndepărtarea impurităţilor care au pătruns în lapte. Pentru filtrare se folseşte tifonul sau un filtru special prevăzut cu două site între care se aşază 3-4 straturi de tifon, sau material filtrant. În fermele cu efective mari de vaci se utilizează filtre centrifugale mecanice, care pot funcţiona independent sau intercalat pe traseul laptelui. Răcirea laptelui are ca scop reducerea la minimum sau chiar oprirea dezvoltării microorganismelor din lapte. Dacă laptele ajunge la unităţile prelucrătoare în maximum 3 ore, nu mai este necesară răcirea acestuia în fermă, întrucât îşi menţine prospeţimea, ca urmare a proprietăţilor bactericide ale laptelui, chiar la temperaturi mai ridicate (până la 30 oC). Cu cât durata de păstrare a laptelui în fermă este mai mare, cu atât şi temperatura laptelui trebuie să fie mai scăzută. Dacă laptele se livrează de 2 ori pe zi, tempertura de păstrare este de 10-14 oC.


85

Răcirea la 6-8 oC permite păstrarea timp de 24 ore, iar la 4 oC timp de 48 ore. Pentru răcirea laptelui se folosesc diferite procedee, în funcţie de modul şi durata de păstrare a laptelui, respectiv bazine de răcire sau instalaţii frigorifice. Bazinele de răcire se utilizează când laptele este păstrat în bidoane. Bazinele respective sun confecţionate din tablă de oţel sau din beton, având înălţimea de 0,8 m iar lăţimea şi lungimea în funţie de numărul bidoanelor, asigurând 0,42 m2/bidon. Pentru răcirea laptelui se poate utiliza apa curentă, care trebuie să fie suficient de rece (10-14 oC). Este un procedeu lent de răcire. Răcirea cu apă şi ghiaţă reduce temperatura la 6-8 oC, utilizându-se 10-12 kg ghiaţă la 100 l lapte. Bidoanele se ţin acoperite cu tifon, iar pentru a scurta durata de răcire laptele este amestecat periodic cu un agitator. Instalaţiile frigorifice se folosesc în fermele mari, în care păstrarea laptelui se face în tancuri izoterme. Ca agent frigorific se utilizează freonul sau amoniacul, asigurându-se răcirea laptelui la temperatura de 4-6 oC. Încăperile în care se păstrează laptele până la livrare trebuie să fie răcoroase şi să corespundă din punct de vedere igienic.


86

CAPITOLUL 10

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

Fiecare dintre sistemele de îngrăşare întruneşte diferite metode tehnologice, care variază în funcţie de ţară şi zonă, iar în cadrul acestora chiar de la o îngrăşătorie la alta, corespunzător condiţiilor specifice pe care acestea le întrunesc. În cele ce urmează se vor prezenta principalele tehnologii grupate pe sisteme de îngrăşare, insistându-se îndeosebi asupra celor care se utilizează în ţara noastră sau întrunesc perspective de adoptare. 10.1. Tehnologia de îngrăşare în sistem intensiv Sistemul intensiv de îngrăşare se caracterizează printr-un nivel de nutriţie intens, cu raţii echilibrate şi structurate corespunzător cerinţelor specifice fiecărei etape de vârstă, care să favorizeze obţinerea unor indici tehnico-economici de producţie cât mai ridicaţi. În funcţie de tehnica îngrăşării, de vârsta şi masa de valorificare, de principalii indici de producţie şi de calitatea produsului obţinut, îngrăşarea intensivă se grupează în: îngrăşarea pentru carne albă şi îngrăşarea "baby-beef" a tineretului. Îngrăşarea pentru carne albă (sau îngrăşarea ultra-precoce a viţeilor), are drept scop valorificarea foarte timpurie a viţeilor hrăniţi în exclusivitate pe bază de lapte sau substituienţi ai acestuia, în vederea obţinerii cărnii de culoare roz-sidefie, cu însuşiri organoleptice superioare. Cu o tehnologie specifică, producerea cărnii de viţel se realizează în unităţi specializate, cu o capacitate de 30-200 capete pe serie şi care, în funcţie de vârsta valorificării, se repetă de 3-4 ori pe an. Datorită costului ridicat de producţie şi al masei corporale de valorificare redusă, reprezintă o metodă de îngrăşare a cărei pondere


87

pe plan mondial este în continuă scădere, iar în ţara noastră nu se mai practică decât în cazul unor comenzi ferme pentru export. Îngrăşarea "baby-beef" a tineretului. Concepută în SUA, metoda a fost apoi preluată şi adoptată în diferite alte ţări. În funcţie de vârsta şi masa corporală la valorificare, acest sistem întruneşte ca metode tehnologice îngrăşarea foarte precoce şi cea normală, ultima fiind cel mai frecvent practicată, ca urmare a cantităţilor sporite de carne pe care le asigură. Îngrăşarea de tip "baby-beef" normal se realizează în unităţi specializate care, conform proiectelor elaborate şi aplicate în ţară, întrunesc capacităţi de 3000-10000 capete. Preluarea viţeilor se realizează la vârsta de 12-15 zile, iar tehnologia prevede trei faze: faza I - alăptare-înţărcare, faza a II-a - creştere-îngrăşare şi faza a III-a - îngrăşare-finisare. Vârsta de valorificare este de 380-400 zile când se realizează greutăţi corporale de 420-450 kg, cu sporuri medii zilnice de creştere în greutate de 1000-1100 g. 10.1.1. Tehnica hrănirii taurinelor în sistem intensiv Faza I, de alăptare-înţărcare. Are durata de 70 zile, din care 60 zile de alăptare. Ritmul acumulărilor medii zilnice de masă corporală trebuie să fie de 750 g. Alături de substituienţi de lapte, în vederea asigurării corespunzătoare a nivelului de hrănire pe întreaga durată a acestei faze, se administrează la discreţie nutreţuri combinate. Înţărcarea se face cu 10 zile premergător transferării tineretului în adăposturile de faza a II-a, iar în ultimele 3-4 zile ale acestei faze se execută vaccinarea antipasteurelică şi antileptospirică. Trecerea în adăposturile din faza a II-a se execută pe compartimente, aplicându-se principiul "totul plin - totul gol". Faza a II-a, de creştere-îngrăşare. Are durata de 190 zile. Corespunzător acestei faze de îngrăşare, diferenţiat pe etape de vârstă şi masă corporală, tineretul va fi hrănit la discreţie, asigurându-se necesarul de principii nutritivi. În scopul dezvoltării funcţiilor aparatului digestiv, în furajare se va pune accent pe nutreţurile de


88

volum, reprezentate prin fânuri de bună calitate, semisiloz de leguminoase, porumb siloz, rădăcinoase, precum şi concentrate sub formă de cereale "fulguite" şi însilozate, nutreţ combinat şi supliment proteino-vitamino-mineral. Faza a III-a, de îngrăşare-finisare. Hrănirea se asigură la discreţie, asigurându-se 2-3 sortimente de nutreţuri sau furaj unic, care să întrunească cerinţele nutritive. Realizarea parametrilor de producţie scontaţi se desfăşoară ritmic şi în această fază, atât sub raportul acumulării de masă, cât şi al consumului de nutreţuri. La terminarea îngrăşării, livrarea se face în totalitate pe întregul adăpost, evitându-se constituirea de noi loturi de animale care, eventual, nu au ajuns la masa corporală de valorificare preconizată. În asemenea cazuri, în funcţie de situaţie, minus-variantele se trec în adăpostul de recondiţionare, sau se livrează pentru tăiere. După depopulare, adăposturile sunt supuse igienizării mecanice şi dezinfecţiei, în vederea unei noi populări. Apa se asigură la discreţie prin adăpători cu nivel constant, în cazul întreţinerii în boxe colective pe durata celor 3 faze şi respectiv la găleată, în cazul întreţinerii în prima fază în cuşete individuale, unde se preferă şi folosirea apei sub forma infuziei de fân. 10.2. Tehnologia de îngrăşare în sistem semiintensiv Sistemul semintensiv întruneşte o gamă largă de metode, care vizează, în general, îngrăşarea tineretului a cărui valorificare se realizează la vârsta de peste 18 luni şi la o masă corporală de 450-500 kg. În ce priveşte regimul de hrănire, acesta se bazează pe folosirea prioritară a nutreţului de volum (fibroase, grosiere şi suculente) sau a unor produse secundare din industria alimentară. Se urmăreşte folosirea nutreţurilor ieftine care se suplimentează cu cantităţi moderate de concentrate, vizând realizarea unui proces de îngrăşare cu performanţe de producţie apreciabile şi în condiţii de economicitate. Majoritatea acestor metode de îngrăşare se caracterizează prin întreţinerea animalelor pe păşune, în stabulaţie sau în sistem mixt, iar


89

administrarea nutreţurilor se face în 2-3 tainuri, pe bază de raţii precalculate. Materialul biologic supus îngrăşării este reprezentat de tineretul mascul şi cel femel reformat, aparţinând raselor mixte autohtone ameliorate şi importate, precum şi metişilor dintre acestea cu rasele de carne. 10.2.1. Tehnica hrănirii tineretului taurin pentru producţia de carne în sistem semiintensiv Hrănirea pe bază de masă verde şi nutreţ concentrat Îngrăşarea pe păşune. În acest scop trebuie să dispunem de pajişti permanente cu nivel ridicat de producţie, întreţinerea animalelor făcându-se în sistem mixt sau în tabere de vară. Tineretul se grupează pe sexe, pe categorii de vârstă şi masă corporală, mărimea loturilor fiind de cel mult 200-250 cap. până la vârsta de 12 luni şi de 120-200 cap. peste această vârstă, cu recomandarea ca tineretul mascul să fie castrat la vârsta de 6-8 luni sau cel puţin cu 30 zile premergătoare scoaterii pe păşune. Durata zinică de păşunat este de 12-14 ore, organizat în două reprize (dimineaţa şi după-amiaza), cu pauză de 4-5 ore în intervalul foarte călduros al zilei. Suprafaţa de păşune necesară este în funcţie de nivelul de producţie al acesteia (50-300 cap/100 ha), în toate cazurile consumul de masă verde fiind suplimentat zilnic cu 1-2 kg nutreţuri concentrate (în funcţie de vârstă), care se administrează într-un singur tain, de obicei după păşunatul de seară. După perioada de păşunat, care în funcţie de zonă are o durată de 100-150 zile, îngrăşarea se poate continua în stabulaţie. Îngrăşarea în stabulaţie. Aceasta se face în adăposturi închise cu întreţinere legată sau liberă (de preferinţă), în care îngrăşarea se poate continua şi după sezonul de vară. Masa verde se asigură la discreţie, cu un adaos zilnic de 1,5-2,5 kg nutreţuri concentrate şi care nu trebuie să depăşească 20-30% din valoarea


90

nutritivă a raţiei zilnice. Prin această metodă se obţin sporuri medii zilnice de 0,8-0,9 kg, cu un consum de 7-9 UN. Îngrăşarea taurinelor pe bază de nutreţuri suculente Îngrăşarea pe bază de nutreţuri însilozate. Cel mai frecvent utilizate sunt porumbul însilozat în faza de lapte-ceară cu cel mult 65% umiditate, precum şi alte categorii de graminee (sorg, iarbă de Sudan), respectiv amestecul dintre acestea şi leguminoase însilozate în proporţii diferite. Vârsta animalelor preluate pentru îngrăşarea prin această metodă trebuie să fie de minimum 6-7 luni, însă rezultate bune se obţin la vârsta de peste 12 luni. În toate cazurile, ponderea nutreţului însilozat nu trebuie să depăşească în subperioada de îngrăşare 50% şi cel mult 55% din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa completându-se cu nutreţuri fibroase şi concentrate în proporţii relativ egale. De asemenea, trebuie administrat zilnic, în funcţie de vârstă, un amestec de 5-6 g Ca, 2,5-3,0 g P şi 0,7-1,0 g microelemente/100 kg masă corporală. În aceste condiţii se obţin sporuri medii zilnice de 0,7-0,9 kg, la un consum specific de 7-9 UN la tineret şi peste 10 UN la adulte. Îngrăşarea pe bază de nutreţuri însilozate cu umiditate scăzută. În funcţie de umiditatea nutreţului la însilozare, acest sortiment este cunoscut sub denumirea de "semisiloz" şi, respectiv, "semifân". Semifânul se produce după tehnica obişnuită a însilozării clasice, însă conţinutul nutreţului în momentul însilozării trebuie să fie de 55-60% SU, iar pentru semisiloz de 45-50% SU. Ca sursă se folosesc ierburile de graminee şi leguminoasele, depozitate în silozuri de suprafaţă sau de tip turn, cu sau fără adaos de consevanţi. Utilizarea semifânului şi a semisilozului în îngrăşare conduce la obţinerea unor rezultate foarte bune şi din punct de vedere economic, reprezentând o metodă de perspectivă. Aceste sortimente pot participa până la 70-80% din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa de 20-30% fiind reprezentată de nutreţuri concentrate combinate.


91

Această metodă asigură sporuri medii zilnice în jur de 0,9 kg şi chiar mai mult, la un consum specific de 7-9 UN. Îngrăşarea pe bază de alte nutreţuri suculente cultivate. Din această grupă, cea mai largă utilizare în îngrăşarea taurinelor o are sfecla, apoi bostănoasele şi, sporadic, cartoful: - îngrăşarea pe bază de sfeclă. În acest scop se poate folosi sfecla furajeră şi mai ales semizaharată, care realizează cea mai mare cantitate de SU pe unitatea de suprafaţă cultivată. Se administrează sub formă tocată, obişnuit în amestec cu nutreţuri grosiere (tocate) în cantităţi de 10-20 kg/cap/zi, în funcţie de vârstă. În mod obişnuit, poate avea o pondere de 25-30% din valoarea nutritivă a raţiei, care se completează până la 50-60% cu nutreţ însilozat sau cu alte suculente (gulii, bostănoase, cartofi etc). Diferenţa se asigură în proporţii mai mult sau mai puţin egale cu fibroase şi concentrate. În aceste condiţii, se pot realiza sporuri medii zilnice de 0,7-0,9 kg, la un consum specific de 8-9 UN pentru tineret; - îngrăşarea pe bază de bostănoase, este asemănătoare cu cea precedentă şi se poate combina după aceleaşi principii, cu gulii furajere sau cartofi; - îngrăşarea pe bază de cartofi este puţin utilizată la taurine. Cartofii se administrează sub formă tocată, între 10-20 kg la tineret (în funcţie de vârstă), reprezentând între 23-30% din valoarea raţiei. Se recomandă a se folosi în combinaţie cu sfecla de zahăr, împreună cu care asigură cca 60% din valoarea raţiei, diferenţa acoperindu-se cu nutreţ fibros şi concentrat, în proporţii egale; - îngrăşarea pe bază de gulii furajere. Acest nutreţ se administrează sub formă tocată, singur sau în amestec cu nutreţ grosier la rândul lui tocat, în cantităţi de 10-20 kg/cap/zi. Poate reprezenta 30-40% din valoarea raţiei zilnice, diferenţa fiind completată în proprţie de 10-20% cu alte suculente şi cu nutreţ concentrat şi fibros, câte 20-25% fiecare. Îngrăşarea pe bază de tăiţei de sfeclă şi borhoturi. Borhoturile reprezintă produse cu un conţinut ridicat în apă, rezultate în urma prelucrării industriale a unor produse vegetale, a căror unică posibilitate de valorificare este în furajarea animalelor. Această


92

îngrăşare se practică mai ales în cazul bovinelor adulte şi al tineretului mai avansat în vârstă, preferabil peste 18-24 luni. În general, aceste îngrăşătorii se organizează în apropierea întreprinderilor de industrie alimentară de unde, în funcţie de natura subproduselor vegetale, acestea sunt aduse în fermă direct prin conducte, sau prin alte sisteme speciale de transport. Îngrăşarea pe bază de nutreţuri fibroase sau grosiere, cu adaos de melasă şi uree. Această metodă reprezintă un procedeu mai vechi, cu aplicabilitate în unităţile zootehnice din zona de deal şi submontană sau a celor cu suprafeţe întinse de pajişti unde furajul de bază îl reprezintă fânul şi, respectiv, nutreţurile grosiere în zonele de câmpie. Nutreţul fibros şi cel grosier poate reprezenta 50-60% din valoarea raţiilor, fiind administrate ca atare, sub formă tocată şi preferabil sub formă granulată sau brichetată. Diferenţa faţă de valoarea raţiei se asigură pe seama nutreţurilor suculente şi concentrate în proporţii egale. În vederea îmbunătăţirii valorii energetice şi proteice a acestor sortimente de nutreţuri, se practică adaosul de melasă şi de uree. În general, adaosul de uree corespunde unor cantităţi precalculate de 30-35 g/100 kg masă corporală, faţă de care cantitatea de melasă se asigură în raport de 1/9, amestec care, la rândul lui, se diluează cu apă în acelaşi raport (1/9). Soluţia astfel obţinută, se adaugă nutreţului fibros sau grosier tocat în proporţie de 50-60% din masa acestuia, amestecul făcându-se pe tainuri, în bazine speciale cu 12-24 ore înainte de administrare. Îngrăşarea pe bază de nutreţuri fibroase cu adaos de concentrate. Cu aplicabilitate în zona colinară şi în cea de câmpie, această metodă are la bază utilizarea nutreţului fibros în procent de 40-50% din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa fiind completată cu nutreţuri concentrate şi suculente în proporţii mai mult sau mai puţin egale. Nutreţurile concentrate se pot folosi sub formă de amestecuri, sau prin însilozare la un conţinut ridicat de umiditate. Reprezintă o metodă de îngrăşare fără restricţii de vârstă, în care preluarea


93

tineretului se poate face imediat după înţărcare. Se realizează acumulări medii zilnice de masă corporală de 800-1000 g la un consum specific de 7-9 UN. 10.3. Tehnologia de îngrăşare în sistem extensiv Acest sistem întruneşte, la rândul său, mai multe metode care, în general, se bazează pe întreţinerea animalelor pe păşuni naturale, fără nici un adaos de nutreţuri concentrate. Ritmul acumulărilor medii zilnice de masă corporală este, în medie, de 0,4-0,6 kg cu consumuri specifice cuprinse între 8-20 UN. Valorificarea se face pentru tineret la mase corporale de peste 400 kg, însă la vârste mai mari de 24 luni. În acest sistem se utilizează tineretul din rasele autohtone, în vârstă de peste 12 luni, de preferinţă peste 20-22 luni şi animalele adulte reformate. 10.3.1. Tehnica hrănirii tineretului taurin pentru producţia de carne în sistem extensiv Tehnica de îngrăşare în acest sistem se bazează aproape în exclusivitate pe masă verde administrată în condiţii de păşune, în general pe pajişti naturale, mai mult sau mai puţin îmbunătăţite. Îngrăşarea mânzaţilor şi a tineretului femel reformat pe păşune. În funcţie de condiţiile zonale, durata îngrăşării este de 5-6 luni, cu referire la tineretul din fătările de toamnă, care se introduce pe păşune la vârsta de 14-18 luni, respectiv din fătările de primăvară, care se supune îngrăşării la vârsta de 24 luni. Tineretul mascul destinat acestui sistem de îngrăşare trebuie supus castrării la vârsta de 5-7 luni, sau cel puţin cu 30 zile premergătoare introducerii lor pe păşune. Organizarea îngrăşării se face în turme de 50-200 capete, separate pe sexe, pe categorii de vârstă şi masă corporală. În mod obişnuit se realizează acumulări medii zilnice de 0,4-0,6 kg masă corporală, la un consum specific de 8-13 UN. În cazul când animalele, la sfârşitul perioadei, realizează o masă corporală sub cea dorită,


94

îngrăşarea se poate continua în stabulaţie, utilizând diverse alte metode. Îngrăşarea primiparelor fătate timpuriu şi a viţeilor pe păşune. Deşi este o metodă care nu se practică în condiţiile ţării noastre, pe măsura sporirii efectivelor, se poate adopta în cazul tineretului femel cu origine mai puţin valoroasă. Aplicabilă în zonele cu pajişti permanente şi de bună calitate, se poate folosi în cazul montelor timpurii la tineretul de 13-15 luni din rasele mixte, la metişii acestora cu rasele de carne sau a metisărilor triple. Monta se programează în primele luni ale anului, astfel încât fătările să aibă loc la sfârşitul acestuia, sau cel târziu în primele două luni ale anului următor. În acest fel, viţeii au la ieşire pe păşune vârsta de minimum 4-5 luni, organizarea îngrăşării făcându-se împreună cu mamele lor, în turme de 60-120 cupluri, întreţinute pe păşuni de bună calitate, prevăzute cu padocuri de odihnă şi umbrare, în suprafaţă de 8-9 m2 pe cuplu, amenajate cu posibilităţi de administrare a unui supliment zilnic de 2-3 kg nutreţuri concentrate pe cuplu. La sfârşitul perioadei de păşunat se procedează la valorificarea cuplurilor, viţeii realizând la vârsta de 10-12 luni o masă corporală de 300-350 kg (cu posibilităţi de valorificare sau de continuare a îngrăşării), iar mamele acestora au o greutate de 450-550 kg. Îngrăşarea viţeilor la "vaci-doici" pe păşune. Mai puţin utilizată, metoda este însă aplicabilă în condiţii asemănătoare metodei precedente (îngrăşarea viţeilor din rasele mixte sau a metişilor dintre acestea cu cele de carne), iar ca vaci doici se folosesc vaci din rasele mixte cu producţii mici sau mijlocii, care, în general, se mulg greu şi pot alăpta 2-4 viţei. În acest scop este necesară o programare grupată a montelor şi fătărilor, iar organizarea îngrăşării se va face în turme de 20-80 cupluri, care se întreţin liber pe păşune de la sfârşitul lunii aprilie până în septembrie, în condiţii identice metodei prezentate anterior. Se realizează sporuri medii zilnice de 700-800 g, vârsta viţeilor la valorificare fiind de 8-10 luni, la o masă corporală de 200-300 kg. În funcţie de posibilităţi, îngrăşarea tineretului se poate


95

continua prin diferite alte metode, în vederea valorificării lor la mase corporale mai mari. Recondiţionarea bovinelor adulte reformate. Prin recondiţionare se înţelege îmbunătăţirea condiţiei animalului pe seama ţesutului muscular şi a unor uşoare depuneri de grăsime, realizată printr-o hrănire progresiv abundentă timp de 45-90 zile. Aceasta este preferată îngrăşării, care necesită un timp mai îndelungat (90-140 zile), consumuri specifice mai mari şi care determină o depunere abundentă de grăsime nedorită de consumatori. Tehnica recondiţionării bovinelor adulte reformate se realizează, obişnuit, în stabulaţie legată, pe bază de nutreţuri voluminoase şi suplimente moderate de nutreţ concentrat. În unităţile care dispun de suprafeţe întinse de pajişti permanente, recondiţionarea se poate realiza şi pe păşune, însă cu menţiunea de a asigura şi o cantitate minimă de nutreţuri concentrate. Mărimea cirezilor poate fi de până la 200-250 capete, iar durata recondiţionării este de 80-100 zile. În toate cazurile se realizează sporuri medii zilnice de 0,5-1,2 kg şi un consum specific de 10-20 UN, în funcţie de condiţia şi vârsta animalului în momentul reformării, de structura raţiei şi calitatea nutreţurilor administrate.


96

Temă de verificare 1. Caracterizaţi principalele rase de taurine crescute în zona dvs. de activitate. 2. Prezentaţi modul de programare a sezonului de însămânţări (monte) şi fătări la taurine. 3. Cum se stabileşte momentul optim pentru introducerea viţelelor la reproducţie şi a termenului pentru însămânţarea vacilor după fătare? 4. Care sunt principalele avantaje ale însămânţării artificiale la taurine? 5. Prezentaţi principalele operaţiuni ce trebuie efectuate înaintea şi în timpul fătării. 6. Cum justificaţi necesitatea repausului mamar şi care este durata optimă a acestuia? 7. Care sunt principalele orientări în hrănirea vacilor gestante şi a taurilor de reproducţie? 8. Care este regimul folosirii taurilor la montă, respectiv recoltare de material seminal în vederea realizării însămânţărilor artificiale? 9. Prezentaţi succint etapele ce trebuie parcurse în scopul selecţiei tăuraşilor pentru reţeaua de însămânţări artificiale. 10. Prezentaţi principalele sisteme şi metode de alăptare a viţeilor şi tehnica înţărcării acestora. 11. Care sunt principalele perioade fiziologico-nutriţionale ce compun tehnica hrănirii vacilor lactante? 12. Care sunt principiile mulgerii raţionale a vacilor? 13. Prezentaţi succint principalele sisteme de îngrăşare a taurinelor.

PARTEA II

NOŢIUNI PRACTICE


99

CAPITOLUL 1 RASELE DE TAURINE ŞI PRICIPALII

METIŞI DINTRE ELE

Recunoaşterea diferitelor rase de taurine se face pe baza asemănării indivizilor din aceeaşi rasă şi a deosebirilor ce există între indivizii din rase diferite, determinate de caracterele, însuşirile şi particularităţile acestora.

Prin caractere se exprimă elementele specifice ale unei rase, privind exteriorul, respectiv: culoarea, conformaţia corporală, caracteristicile pielii şi ale produselor piloase.

Însuşirile sunt date de intensitatea funcţională a diferitelor organe şi aparate, care se exprimă prin constituţie, tip morfo-productiv, temperament, precocitate, capacitate de valorificare a nutreţurilor, rezistenţa la factorii de mediu şi la agenţii patogeni.

Particularităţile se referă la unele însuşiri cu totul specifice, ce caracterizează o rasă, referitoare la valoarea ameliorativă, omogenitate şi structură, aria de răspândire şi altele.

Unele caractere, însuşiri sau particularităţi sunt specifice pentru o singură rasă şi constituie aşa numitele „caractere tari” şi care vor fi prezentate în continuare pentru fiecare rasă în parte.

Rasele de taurine autohtone sunt reprezentate de rasele formate şi crescute în ţara noastră şi pot fi grupate în două categorii distincte: neameliorate şi ameliorate.

Dintre rasele neameliorate, în prezent, se mai creşte sporadic doar Sura de stepă, care face obiectul studiului nostru datorită influenţei deosebite pe care această rasă a avut-o la formarea raselor ameliorate.

Taurinele din rasa Sură de stepă Se caracterizează printr-o talie de 125-135 cm şi un format

corporal dreptunghiular (120-125%). Au capul mare cu regiunea feţei alungită (indicele cefalic de 33,3%) şi profil fronto-nazal drept. Coarnele sunt lungi (40-75 cm) şi groase (perimetrul la bază de 12-20 cm ), în formă de liră, de culoare închisă spre negru la vârf şi alb

TEHNOLOGIA CREŞTERII BOVINELOR – PARTEA II – NOŢIUNI PRACTICE

100

murdar spre bază. Gâtul este lung şi slab îmbrăcat în muşchi (mai ales la vaci), relativ bine prins de trunchi şi cu salbă dezvoltată.

Linia superioară a trunchiului este sinuoasă şi oblică antero-posterior. Grebănul este bine evidenţiat, spinarea şi şalele lungi, crupa lungă, strâmtă şi ascuţită în partea posterioară, iar şoldurile evidenţiate.

Pieptul este relativ bine dezvoltat, însă cu adâncimea toracelui mică, ceea ce face ca animalul să fie înalt pe picioare. Lărgimea toracelui este mică iar profunzimea acestuia mare.

Membrele sunt lungi şi puternice, cu ongloane dure, rezistente şi de culoare neagră.

Conformaţia corporală este tipică animalelor de muncă. Au constituţia robustă, uneori grosolană-compactă şi un temperament vioi.

Culoarea robei este sură sau cenuşiu-argintie. La tauri culoarea este mai închisă pe feţele laterale ale gâtului, pe cap, pe regiunea spetei, pe jumătatea inferioară a regiunii coastelor şi a crupei. La vaci, roba prezintă nuanţe foarte diferite, de la argintiu până la cenuşiu-roşcat. Botul, extremităţile membrelor, smocul din coadă şi ongloanele sunt de culoare neagră.

Viţeii la naştere şi până la vârsta de 2-3 luni au o culoare galben-roşcată, care după năpârlire revine la culoarea animalului adult.

Rasele de taurine autohtone ameliorate cuprind rasele create în ţară, prin încrucişări de absorbţie a raselor autohtone neameliorate, cu reproducători masculi din rase ameliorate importate.

Rasa Bălţată românească Este o rasă mixtă pentru carne-lapte, fiind asemănătoare ca

aspect exterior şi însuşiri cu rasa Simmental, de care se deosebeşte totuşi prin unele caractere esenţiale.

Capul este potrivit de lung (30-31% din lungimea trunchiului) şi larg, cu fruntea plană şi arcadele orbitare puţin conturate (şterse). Linia dintre coarne este convexă, prelungită cu coarne de culoare galbenă, mijlociu de lungi (30-50 cm), în formă de liră deschisă sau de coroană.


101

Gâtul este potrivit de lung, are marginea superioară dreaptă şi este bine îmbrăcată în muşchi.

Trunchiul este lung şi bine proporţionat, cu linia superioară dreaptă şi orizontală, uneori oblică postero-anterior. Spinarea şi şalele sunt relativ scurte, crupa lungă şi largă, de formă pătrată (lungimea fiind aproximativ egală cu lărgimea la şolduri) şi moderat îmbrăcată în muşchi. Obişnuit este orientată oblic antero-posterior, iar coada sus prinsă. Capacitatea toracică este bună, abdomenul voluminos.

Ugerul este mare, voluminos, de formă globuloasă, acoperit cu piele subţire şi fină, cu păr scurt şi rar iar defectul cel mai des întâlnit este ugerul etajat.

Membrele sunt lungi şi puternice dar se întâlnesc frecvent unele defecte ca: panard, coate de vacă şi jaret închis sau şters; ongloanele sunt de culoare deschisă, puţin rezistente şi cu textură slabă.

Pielea este relativ groasă, densă şi elastică, care formează pe obraji şi pe feţele laterale ale gâtului numeroase cute. Culoarea robei este bălţată alb cu galben, zonele pigmentate având o gamă largă de nuanţe, de la galben deschis la galben roşcat. Întotdeauna capul, membrele şi smocul cozii sunt albe iar botul şi vulva de culoare roză. Pe corp, bălţăturile pot fi repartizate neuniform, zonele pigmentate având numeroase întrepătrunderi şi dantelări.

Rasa Brună de Maramureş Este o rasă mixtă pentru lapte şi se caracterizează printr-o

conformaţie corporală apropiată de a rasei Schwyz, dar care prezintă totuşi unele caracteristici şi însuşiri proprii.

Taurinele din această rasă prezintă o conformaţie corporală armonioasă,cu trunchiul adânc şi potrivit de lung, linia superioară dreaptă. Formatul corporal lateral se înscrie într-un trapez cu baza mare orientată posterior. Prezintă constituţia robustă sau fin robustă şi temperament vioi.

Capul, de tip brachicer, este uscăţiv şi foarte expresiv, cu arcade orbitare proeminente şi cu depresiune inter-orbitară. Fruntea este largă şi aproape egală ca lungime cu regiunea feţei, care spre bot


102

se îngustează. La multe exemplare, capul poate prezenta lărgimi mai reduse în funcţie de taurinele autohtone care au stat la baza formării acestei rase.

Linia dintre coarne este convexă, coarnele scurte şi subţiri, alb murdar la bază şi negre la vârf, orientate lateral, spre înainte şi în sus. Gâtul este mijlociu de lung, gros şi bine îmbrăcat în muschi.

Trunchiul este bine dezvoltat, cu linia superioară dreaptă şi uşor ascendentă antero-posterior. Spinarea şi şalele sunt largi şi potrivit îmbrăcate în muşchi, iar crupa lungă şi largă, de formă aproape pătrată şi uşor oblică antero-posterior. Comparativ cu rasa Schwyz, la rasa Brună de Maramureş crupa este mai îngustă la ischii şi mai puţin bine îmbrăcată în muşchi.

Toracele este profund, cu coastele orientate oblic faţă de scheletul axial şi adâncimea toracică de 51-53 %, uneori strâmt înapoia spetelor.

Abdomenul este bine dezvoltat şi voluminos. Ugerul este mare, bine prins, globulos, având o structură glandulară.

Are sferturile simetric dezvoltate, sfârcuri depărtate şi mijlociu de lungi. Uneori ugerul poate să apară divizat sau chiar etajat şi cu sfârcurile inegal dezvoltate.

Membrele sunt bine dezvoltate şi rezistente, cu aplomburi în general corecte, cu osatură solidă şi ongloane cu textură tare, închise la culoare. Ca defecte cele mai frecvente sunt panardismul şi coate de vacă.

Pielea este pigmentată, subţire, elastică şi uşor detaşabilă, pe obraji şi pe feţele laterale ale gâtului formând numeroase cute fine. Botul este de culoare măslinie.

Părul de acoperire este des, fin, subţire, scurt şi mătăsos. Culoarea robei este uniformă, gri-brună, brună-cenuşie sau şoricie, de diferite nuanţe, cu faţa inferioară a trunchiului şi cu partea internă a membrelor mai deschis pigmentate decât restul corpului.

În jurul botului prezintă un inel alb, caracteristic rasei, părul de pe faţa internă a pavilionului urechii de culoare albă, iar pe linia spinării o dungă de nuanţă mai deschisă decât a robei.

Mucoasele, ongloanele şi vârful coarnelor sunt de culoare închisă, iar baza coarnelor este albă.


103

Viţeii la naştere pot avea culoarea mai deschisă (argintie) sau mai închisă (roşcată), iar după prima năpârlire capătă culoarea animalului adult.

Rasa Bălţată cu negru românească Este asemănatoare ca aspect exterior şi însuşiri cu rasa Friză,

din care provine, de care însă se deosebeşte prin unele caractere esenţiale.

Taurinele aparţinând acestei rase au o făptură zveltă, uscăţivă, iar privind din profil, formatul corporal se înscrie într-un trapez cu baza mare orizontală la nivelul trenului posterior, care este mult mai larg şi mai adânc decât cel anterior. Constituţia fin-compactă şi temperamentul vioi.

Corpul este relativ larg, cu regiunea feţei lungă şi subţire. Profilul este drept, exceptând regiunea frunţii care datorită arcadelor orbitale bine dezvoltate, imprimă acestuia o formă concavă.

Coarnele sunt scurte, subţiri şi arcuite în plan orizontal spre înainte, formând cu fruntea un unghi de 45˚.

Gâtul este mijlociu de lung şi potrivit de îmbrăcat în muşchi. Trunchiul este lung şi profund, cu linia spinării dreaptă. Toracele este bine descins în partea anterioră şi larg în partea

lui posterioră, continuându-se cu un abdomen voluminos şi bine dezvoltat. Pereţii laterali ai cutiei toracice sunt formaţi din coaste potrivit arcuite, cu spaţii intercostale largi şi cu o orientare pronunţată spre înapoi.

Regiunea şalelor este dreaptă, solidă şi largă, continuându-se cu o crupă orizontală, dreaptă, de formă pătrată.

Membrele sunt de structură compactă, puternice şi mijlociu de lungi.

Ugerul este dezvoltat, bine prins, extinzându-se mult înainte spre abdomen şi spre înapoi, unde proemină peste linia de profil a feselor. Are formă globuloasă, sfârcuri potrivit de lungi, simetrice şi bine depărtate, marcând sferturi egal distanţate, defectele ugerului fiind mai puţin evidente decât la rasele anterioare.

Culoarea este bălţată alb cu negru, petele nege şi albe având răspândire variabilă pe trunchi.


104

Pielea este de grosime mijlocie, fină, elastică şi uşor detaşabilă, formând numeroase pliuri pe feţele laterale ale gâtului şi obrajilor. Pielea este pigmentată cenuşiu închis numai în zona bălţăturilor şi roză în zonele albe. Părul este des, fin, lucios şi mijlociu de lung. Coarnele şi mucoasele sunt pigmentate intens, până la negru, la fel şi ongloanele care au textură dură, rezistentă.

Rasa Pinzgau de Transilvania Taurinele din această rasă au constituţia robustă sau fin-

robustă cu dezvoltare corporală şi performanţele productive diferite după zona în care se cresc.

În general, prezintă un aspect exterior atrăgător şi o conformaţie corporală caracteristică raselor cu aptiduni de producţie mixte universale, respectiv de lapte-carne şi muncă.

Capul este pronunţat faţă de dezvoltarea corporală generală, însă fiind foarte adânc îi dă un aspect greoi. Ca formă, acesta diferă după tipul cronologic al populaţiilor de taurine care au contribuit la formarea rasei.

Coarnele sunt mijlociu de lungi şi de grosime variabilă, în formă de liră deschisă. Gâtul pronunţat de lung şi uneori defectuos prins de trunchi.

Trunchiul este potrivit de lung (indicele formatului corporal 118,5%) şi relativ adânc (indicele adâncimii toracelui 52-53%), cu linia superioară în majoritatea cazurilor moale sau lăsată, uneori chiar înşeuată. Crupa este lungă şi largă la nivelul şoldurilor, însă mult îngustată spre ischii, este slab îmbrăcată în muşchi şi cu profilul fesei concav.

Pieptul şi toracele sunt îngustate iar abdomenul voluminos. Ugerul, bine dezvoltat si voluminos, de formă conică, uneori

este cărnos, cu sfârcuri mai lungi şi groase. Membrele sunt bine dezvoltate, au osatură rezistentă şi

unghia cu textură tare. Prezintă destul de des defecte de aplomb, panardism, coate de

vacă sau membre săbiate. Pielea este groasă şi puţin elastică. Pe feţele laterale ale

gâtului şi pe obraji formează cute mari, rare şi groase. Părul este


105

mijlociu de lung şi gros. Taurinele din această rasă au culoarea robei bălţată roşu cu alb, formând un desen caracteristic. Din regiunea grebănului începe o dungă albă îngustă, care se lărgeşte spre trenul posterior, cuprinde spinarea, şalele şi crupa, se întinde pe coadă şi pe fese, continuându-se pe faţa inferioară a trunchiului până la capul pieptului.

La majoritatea exemplarelor culoarea formează în jurul treimii superioare a braţului şi în jurul gambei, nişte inele sau brăţări albe complet sau incomplet închise. Zona pigmentată prezintă nuanţe diferite de roşu: deschis, vişiniu sau castaniu, la tauri pigmentaţia fiind mai intensă decât la vaci.

Culoarea botului este roz-roşietică, coarnele depigmentate la bază şi brun-roşcate la vârf, iar ongloanele brun-castanii, rezistente.

În cadrul rasei există un tip de culoare bălţată negru cu alb, cu desenul asemănător celei de mai sus.

Pe lângă taurinele crescute în rasă curată, în ţara noastră, în urma încrucişărilor de absorţie au rezultat şi o serie de metişi, de diferite categorii, a căror prezentare este necesară şi în acelaşi timp utilă.

Metişii Bălţată românească x Sură de stepă se întâlnesc în număr mic şi se caracterizează prin culoare alb-gălbuie, uniformă pe trunchi şi pe membre, iar capul este alb. Botul este stropit, roz cu pete mici negre, pielea pigmentată, iar ongloanele negre cu mici pete gălbui. Corpul este masiv, cu osatura şi musculatura bine dezvoltate, cu lărgimi mult mai mari dacât la rasa Sură.

Se pretează foarte bine pentru producţia de carne, dar şi în direcţia producţiei de lapte rezultatele sunt apreciabile.

Metişii Brună x Sură de stepă au culoare brună mai închis, chiar cu nuanţă negricioasă la unele exemplare şi prezintă inelul alb caracteristic în jurul botului. Au o bună dezvoltare corporală, constituţia este robust compactă şi care se caracterizează printr-o bună rezistenţă, adaptabilitate şi vitalitate, fiind apreciaţi ca cei mai buni metişi ai rasei Sură de stepă.

Metişii Pinzgau x Sură de stepă sunt foarte puţin răspândiţi şi prezintă o importanţă economică mai mică decât cei precedenţi. Culoarea este roşie închis, cu pete albe pe sacrum, zona perineală şi


106

abdomen. Au o bună dezvoltare corporală, masivitate şi vitalitate, pretându-se mai mult pentru producţia de carne.

Metişii Brună x Bălţată românească se caracterizează prin culoarea trunchiului brun-gălbuie, neuniformă. Membrele sunt de aceeaşi culoare ca şi trunchiul, iar pe cap au o pată albă. Botul este roz, stropit cu pete pigmentate. Pielea este pigmentată, iar ongloanele au culoarea neagră cu pete gălbui. Au o bună rezistenţă şi vitalitate, dând rezultate foarte bune atât pentru producţia de carne cât şi pentru cea de lapte.

Metişii Bălţată românească x Pinzgau au culoarea roşie, la unii indivizi găsindu-se şi pete de culoare albă pe abdomen, sacrum, regiunea perineală, cap, extremităţile membrelor şi coadă. Botul este roz stropit cu pete mai închise, cărămizii. Pete de aceeaşi culoare se găsesc şi pe ongloane. Animalele din această categorie au o constituţie robust-compactă şi o bună vitalitate. Sunt bine apreciate atât pentru producţia de carne cât şi pentru cea de lapte.

Metişii Brună x Pinzgau au culoare brună-roşietică sau brună-închis, cu abdomenul alb, la unele animale culoarea albă cuprinzând şi regiunea perineală care, uneori, se poate întinde până la sacrum. În jurul botului prezintă un inel de culoare albă, dar mai puţin clar decât la rasa Brună. Au o constituţie robust-compactă, o foarte bună vitalitate şi rezistenţă, prezintă aptitudini mai pronunţate în direcţia producţiei de carne şi un pronunţat efect al heterozisului.

Metişii Bălţată cu negru românească x Bălţată românească se caracterizează prin culoare bălţată în care petele colorate au o nuanţă foarte variabilă de la cenuşiu până la brun-negricioasă şi de asemenea o repartiţie neuniformă pe trunchi, cap, abdomen. Coada şi membrele în majoritatea cazurilor sunt albe. Botul este roz stropit cu pete cenuşii închise până la negru. Constituţia este robust compactă, cu o bună adaptabilitate la diferite regimuri de întreţinere, cu aptitudini productive mixte lapte-carne şi reprezintă una dintre categoriile cele mai importante de metişi.

Metişii Bălţată cu negru românească x Brună au culoarea neagră sau negru degradat, uneori brun închis, uniformă pe tot corpul, în multe cazuri având o pată albă pe frunte şi pete de aceeaşi culoare pe chişiţele membrelor posterioare. Conformaţia corporală


107

este armonioasă, membrele relativ subţiri dar rezistente. Este o categorie de metişi cu o foarte bună vitalitate, rezistenţă şi în acelaşi timp cu mare capacitate de adaptare la cele mai variate condiţii de întreţinere.

Metişii Bălţată cu negru românească x Pinzgau au culoarea bălţată alb cu negru, predominând culoarea neagră, petele albe întâlnindu-se pe abdomen, regiunea perineală şi sacrum. În unele cazuri apar pete mici, albe, pe frunte şi chişiţele membrelor posterioare. Reprezintă o categorie de metişi rezistenţi, cu bună capacitate de adaptare şi producţii mulţumitoare atât pentru carne cât şi pentru lapte.

În ceea ce priveşte rasele de taurine importate, le vom prezenta doar pe cele care au contribuit la formarea raselor noastre autohtone ameliorate.

Rasa Simmental S-a format în Elveţia pe valea râului Simmen, de unde îi vine

şi numele, reprezentând jumătate din efectivul de taurine al ţării de origine. De aici s-au extins aproape în toate ţările europene, participând la formarea tuturor raselor bălţate cu galben. Este o rasă mixtă pentru carne-lapte, de talie mare (hipermetrică), cu format corporal pronunţat dreptunghiular şi constituţie robustă (fig. 1).

Scheletul este puternic, cu segmentul axial şi periferic bine

echilibrat, tipul de conformaţie actual caracterizându-se prin următoarele valori corporale:

Fig. 1 Rasa Simmental


108

• înălţimea la grebăn (cm) 138-140 • adâncimea toracelui (%) 53-54 • lungimea trunchiului (%) 120-122 • perimetrul toracic (%) 200-220 • greutatea corporală(kg) 650-700 Trunchiul este lung, larg şi destul de adânc, cu linia

superioară orizontală. Toracele este larg şi foarte profund, abdomenul voluminos, lung, larg şi adânc, indicând o mare capacitate digestivă.

Crupa este lungă, largă, aproape pătrată, orizontală şi bine îmbrăcată în muşchi, lărgimea acesteia fiind mai mare cu aproximativ 10% comparativ cu lărgimea pieptului. Membrele au osatură groasă, puternică, cu aplomburi largi şi corecte.

Ugerul este de formă sferică, rar ovoidală, frecvent cu aşezare crurală şi rareori cu sferturi asimetric dezvoltate. Sfârcurile sunt de formă şi de mărime normală, simetric distanţate, pretabile la muls mecanic.

Culoarea este bălţată alb cu galben, repartiţia culorii fiind variabilă, dar totdeauna capul, capul pieptului şi abdomenul, extremităţile membrelor şi vârful cozii sunt albe. Mucoasele au pigmentaţie roz deschis, iar coarnele şi ongloanele sunt de culoare galbenă.

Rasa Brună alpină (Schwyz) S-a format în zona Alpilor Elveţieni, în ţara de origine

reprezentând circa 48% din efectivul de taurine. Din Elveţia s-a răspîndit în unele ţări europene şi pe alte continente, contribuind la ameliorarea unor populaţii de taurine şi formarea a numeroase rase noi. Este o rasă mixtă pentru lapte-carne cu o dezvoltare corporală mijlocie (eumetrică), constituţie robust-compactă (fig. 2).

Dezvoltarea corporală a rasei se caracterizează prin următoarele valori medii:

• înălţimea la grebăn (cm) 132-135 • adâncimea toracelui (%) 65-69 • lungimea trunchiului (%) 150-156 • greutatea corporală (kg) 550-650


109

Trunchiul este lung şi adânc, are format dreptunghiular cu

tendinţă către formatul trapezoidal, lărgindu-se treptat către trenul posterior.

Crupa este foarte largă la şolduri, orizontală şi musculoasă, abdomenul larg şi adânc.

Ugerul este mare, sferic sau ovoidal, cu sferturi simetrice şi baza largă, iar mameloanele sunt de mărime mijlocie şi de formă cilindric-conică. Membrele sunt scurte, puternice, uscăţive, cu aplomburi corecte.

Culoarea este brună cu nuanţe variabile, având în jurul botului un inel alb, iar pe linia mediană superioară a trunchiului părul este de culoare mai deschisă. De asemenea, perii de pe partea inferioară a trunchiului şi feţele interne ale membrelor au culoare de nuanţă deschisă, iar cei de pe marginea feţei interne a pavilionului urechii sunt albicioşi şi lungi.

Pielea este pigmentată, brună, la fel şi botul, ongloanele sunt foarte rezistente, iar culoarea brun-negricioasă.

Rasa Friză Rasa Friză s-a format în Olanda de unde, datorită calităţilor

deosebite pe care le are, s-a răspândit în toată lumea, din aceasta derivând întregul grup de rase bălţate negru cu alb. Are o dezvoltare corporală mijlocie spre mare (euhipermetrică), cu scheletul axial predominant şi constituţie fin-robustă (fig. 3). Conformaţia corporală

Fig. 2 Rasa Schwyz

(Brună alpină)


110

aparţine tipului de lapte, cu tendinţă mare spre tipul de lapte sau de lapte-carne în funcţie de obiectivul selecţiei din diferit ţări.

Rasa se caracterizează prin următoarele valori corporale: • înălţimea la grebăn (cm) 132-135 • adâncimea toracelui (%) 52-53 • lungimea trunchiului (%) 120-122 • perimetrul toracic (%) 200-210 • greutatea corporală (kg) 550-650 Trunchiul este lung şi adânc, lărgindu-se şi adâncindu-se

treptat spre trenul posterior, încât privit din profil se înscrie într-un trapez. Crupa este bine dezvoltată, abdomenul lung şi adânc, dovedind o capacitate mare de ingerare a hranei.

Membrele sunt relativ scurte, puternice cu aplomburi corecte. Pielea este elastică, formând numeroase pliuri, iar părul este

scurt, neted şi lucios. Ugerul este voluminos, foarte bine prins, simetric, glandular,

cu mameloane normale, cu arborizaţii venoase şi rezerve ale laptelui foarte bine evidenţiate.

Culoarea este bălţată negru cu alb, proporţia dintre culori fiind diferită, uneori se disting animale cu pigmentaţie pe tot corpul sau albe cu pete mici negre. La tipul iniţial, corespunzător celor trei trenuri corporale, se găseau două brâuri albe în dreptul grebănului şi înaintea crupei, desen care poate apare şi la tipul actual. Capul şi gâtul sunt negre exceptând regiunea frontală pe care întâlnim o pată albă de diferite mărimi. Botul şi vârful coarnelor sunt întotdeauna

Fig. 3 Rasa Friză


111

pigmentate, iar ongloanele sunt gălbui cenuşii. Ugerul, extremităţile inferioare ale membrelor, coada inclusiv smocul, sunt de culoare albă.

Varietatea Bălţată alb cu roşu are talia ceva mai mică, trunchiul mai adânc, iar membrele mai scurte şi mai groase (fig. 4).

Rasa Pinzgau Rasa Pinzgau s-a format în Austria şi prezintă ca tip

morfologic o variabilitate pronunţată. Din punct de vedre al dezvoltării corporale, în interiorul rasei sunt trei tipuri: mic, cu talie sub 125 cm şi greutate sub 450 kg, mijlociu, cu talia 125-132 cm şi greutatea 450-550 kg şi mare, cu talie peste 132 cm şi greutate peste 550 kg. Tipul mijlociu este considerat reprezentativ pentru această rasă (fig. 5)

Fig. 4 Rasa Friză varietatea

Bălţată alb cu roşu

Fig. 5 Rasa Pinzgau


112

Sunt animale cu constituţie robustă şi foarte rezistente. Trunchiul are format dreptunghiular, este adânc, uneori insuficient de larg, cu linia superioară uşor lăsată în dreptul şalelor. Crupa este largă la şolduri, îngustă la ischii, uşor oblică, iar membrele sunt relativ scurte, terminate cu ongloane tari şi pigmentate.

Ugerul este dezvoltat, de formă globuloasă sau conică, uneori cărnos şi uşor atârnând, cu mameloane cam lungi şi prea groase la bază, ligamentul median mai puţin evident.

Culoarea este caracteristică, bălţată roşu-vişiniu cu alb, zona albă începe de la grebăn, se lărgeşte treptat spre trenul posterior, coboară pe feţele posterioare ale feselor, cuprinde coada, trece peste uger şi se întinde până la capul pieptului. La antebraţ şi gambă există, de regulă câte un inel alb de lăţimi variabile, uneori incomplete.


113

CAPITOLUL 2

IDENTIFICAREA TAURINELOR ÎN SISTEM UNITAR CODIFICAT DE INDIVIDUALIZARE ŞI

ÎNREGISTRARE Prin identificarea animalelor - termen generic folosit pentru stabilirea identităţii acestora - se înţelege, pe de o parte, individualizarea prin unul din procedeele cunoscute (crotaliere, tatuaj, crestături şi preduciri la urechi sau aplicarea altor însemne pe diferite regiuni corporale), iar pe de altă parte, înregistrarea în evidenţele de bază (registru de fermă, registru agricol etc.) şi în documentele oficiale deduse din acestea (certificat-bilet de proprietate, certificat sanitar-veterinar de transport, paşaport etc.), a numărului matricol codificat, împreună cu principalele informaţii referitoare la proprietar-deţinător, apartenenţă de rasă, vârstă, sex, performanţe de producţie, stare de sănătate etc. Tehnica de calcul modernă oferă multiple avantaje în conducerea sistemului de identificare a animalelor, stabilirea cu maximum de precizie şi operativitate a identităţii acestora impunându-se cu necesitate atât pe plan intern-local şi naţional, pentru evidenţa şi evaluarea activităţilor din domeniul creşterii animalelor şi asigurarea sănătăţii acestora, cât şi pe plan internaţional, ca urmare a dezvoltării schimburilor comerciale cu material biologic (animale vii, material seminal, embrioni), carne şi alte produse de origine animală. În acest sens trebuie menţionat totodată că, acordurile comerciale şi de cooperare economică semnate cu ţările Uniunii Europene şi cererea de aderarea României la Uniunea Europeană fac obligatorii pregătirea şi facilitarea procesului de integrare în domeniile zootehnie şi sanitar veterinar, identificarea animalelor, şi, cu prioritate a taurinelor, constituind o condiţie sine qua non. Din considerentele arătate mai sus, s-a apreciat absolut necesară şi oportună şi în ţara noastră mai întâi a reglementărilor privind identificarea taurinelor, pe baza sistemului unitar codificat conceput să servească deopotrivă atât intereselor de ordin zootehnic,


114

cât şi celor sanitar-veterinare. Ca urmare, la data de 29 aprilie 1998 a fost emis Ordinul nr.27/1998 al ministrului agriculturii şi alimentaţiei, cu privire la identificarea taurinelor în sistem unitar codificat de individualizare şi înregistrare, ordin care ţine seama de prevederile legislaţiei europene şi este pus de acord cu ultimile reglementări în acest domeniu ale Comisiei UE (directivele 820/1997; 12/1997; 620/1997;2628/1997; 2629/1997; 2630/1997 şi 102/1992). În esenţă, noul procedeu de individualizare a taurinelor constă în aplicarea unei mărci auriculare - tip crotalie standardizată, (fig. 6) confecţionată din material plastic flexibil, având înscrise codurile de ţară şi localitate, fermă şi număr matricol al animalului, formate din 12 caractere alfa-numerice (două litere şi zece cifre), după cum urmează: -RO-reprezentând codul acordat României, conform standardului ISO; -un număr format din 5 cifre reprezentând codul de localitate, adoptat după sistemul statistic „SIRUTA”; -un al doilea număr, de asemenea compus din 5 cifre (de la 00001 la 99999), semnificând numărul matricol acordat animalului; Modelul mărcii-crotalia este prezentat în figura alăturată:

Partea din faţă (cu cui de fixare) - Material plastic - Culoare galbenă - Dimensiuni: - înălţime = 68-78 mm - lăţime = 55-65 mm - Cod ţară şi localitate SIRUTA ≥ 5 mm - Marcaj pentru citire electronică = 8 mm - Număr matricol codificat ≥ 18 mm

Partea din spate (cu orificiu) - Material plastic - Culoare galbenă - Dimensiuni: - înălţime = 58 mm - lăţime = 55-65 mm - Cod ţară şi localitate SIRUTA ≥ 5 mm - Număr matricol codificat ≥ 18 mm

Fig. 6 Mărci auriculare

tip crotalie standardizată


115

Numărul matricol codificat pentru stabilirea identităţii taurinelor este individual şi unic pe toată durata vieţii acestora, acordându-se o singură dată, în primele 30 de zile de la naştere. În ceea ce priveşte înregistrarea taurinelor, reglementările UE au în vedere constituirea de “baze-bănci de date” la nivel naţional şi teritorial, în care, pe lângă numărul matricol codificat, să se introducă, prelucreze, stocheze şi editeze electronic toate informaţiile necesare privind proprietarii şi deţinătorii de taurine, adresele complete ale acestora, apartenenţa de rasă, vârsta, sexul, performanţele de producţie şi starea de sănătate a animalelor. În acelaşi scop se are în vedere ca pentru alinierea legislaţiei româneşti în domeniu la cea a Uniunii Europene, să se introducă(pe lângă Registrul agricol, conform Legii nr.68/1991 şi OG nr.1/1992) „registrul de fermă” simplu, adecvat ţinerii evidenţei (intrări şi ieşiri) precum şi certificate individuale-tip paşaport, care să însoţească animalele în toate împrejurările. În acest fel pot fi urmărite cu precizie toate mişcările intervenite în efectiv şi circulaţia animalelor, de la naştere şi până la ieşirea din sfera vieţii productive. Într-o etapă următoare se va aborda şi problema etichetării cărnii şi produselor din carne livrate pe piaţă consumatorilor, în scopul cunoaşterii de la care animal provine. Dăm mai jos prima filă a paşaportului care se va elibera pentru fiecare bovină deţinută de crescătorii de animale.

Fig. 7 Paşaport de identificare a bovinelor


116

CAPITOLUL 3 APRECIEREA PIELII ŞI PĂRULUI

CULORILE LA TAURINE

Pielea este organul de protecţie al corpului faţă de agenţii mediului extern, cu funcţie de termoreglare. Structural, pielea este formată din cele două straturi: epidermul şi dermul, a căror grosime şi funcţie este diferită. Epidermul este stratul superficial, lipsit de vase şi nervi, dar care conţine granulaţiile de pigment caracteristice rasei sau individului. Grosimea lui nu diferă prea mult în funcţie de rasă. Dermul sau pielea propriu-zisă reprezintă stratul care rămâne în urma tăbăcirii. Grosimea lui este variabilă în funcţie de rasă, sex, vârstă, tip morfologic şi constituţional, regiune corporală. Grosimea dermului influenţează calităţile fiziologice şi economice ale pielii. În structura dermului se întâlnesc fibrele elastice, fibre conjunctive, formaţiuni papilare, bulbi piloşi, capilare sangvine, glande sebacee şi sudoripare (fig. 8).

Sub piele se găseşte ţesutul conjunctiv, a cărui grosime este foarte variabilă în funcţie de rasă, sex, regiune corporală, tip morfo-productiv, tip fiziologic şi constituţional. La acest nivel se depune

Fig. 8 Structura pielii la bovine: a – epiderma; b – derm; c – stratul subcutanat; d – folicul pilos; e – păr; f – glande sebacee; g – glande sudoripare; h – canalul glandei sudoripare; i – pori sudoripari


117

grăsimea externă, în cantităţi diferite după starea de îngrăşare a animalului. Prin funcţiile sale, în mod deosebit a glandelor sudoripare şi sebacee, pielea contribuie şi la eliminarea toxinelor din organism, rezultate în urma proceselor metabolice. Glandele sebacee variază ca mărime, număr şi activitate funcţională, se pare, în raport invers cu grosimea firelor de păr. Aşa se explică faptul că regiunile acoperite de peri fini şi subţiri sunt mai lucioase şi mai unsuroase la pipăit. Pe lângă funcţiunile amintite, în piele, sub acţiunea razelor solare se formează vitamina D care are un rol important în metabolismul sărurilor de fosfor şi de calciu. Părul se găseşte răspândit pe tot corpul taurinelor şi poate fi: păr de acoperire, de protecţie, peri tactili şi puf. Părul de acoperire este răspândit pe tot corpul, firele acoperindu-se unele pe altele, având rolul de a feri animalul de influenţele nefavorabile ale mediului. Împreună cu pielea formează un strat izolator bun care micşorează pierderea căldurii corporale. Părul de acoperire se schimbă în fiecare an, de regulă primăvara, prin procesul de năpârlire. Puful este mai scurt şi mai fin întâlnindu-se periodic pe suprafaţa corpului. Apare, de regulă, în sezonul rece şi se menţine până primăvara, când cade prin năpârlire. Puful contribuie la formarea unui strat bun izolator contra iradierii căldurii. În mod obişnui puful este mai des la rasele primitive şi este mai rar sau lipseşte la rasele perfecţionate întreţinute în condiţii de stabulaţie. Părul de protecţie este mai gros şi mai lung, cu rădăcina mai adâncă şi se găseşte la pleoape şi în smocul cozii. Are poziţia perpendiculară pe suprafaţa pielii şi nu năpârleşte. Perii tactili se găsesc în jurul gurii, botului şi ochilor, fiind în legătură cu terminaţiile nervoase senzitive din piele. Nici aceştia nu năpârlesc. Culorile la taurine

Acestea sunt date de prezenţa pigmenţilor melanici (negri-bruni şi galbeni), iar uneori de depigmentările parţiale sau totale


118

numite albinisme. Cazurile albinotice (fără pigment) constituie excepţii. Culoarea părului şi a pielii la taurine reprezintă, în majoritatea cazurilor, un caracter de rasă. De asemenea, repartizarea zonelor pigmentate şi a celor de culoare albă reprezintă caractere de rasă. Apariţia la unele rase a zonelor de altă culoare decât cea caracteristică rasei şi a unui desen necorespunzător al bălţăturii constituie semne de impuritate. Culorile la taurine pot fi simple şi compuse. Culorile simple au perii de aceeaşi culoare pe tot corpul şi pot fi: albe, galbene, roşii, brune, negre.

• Culoarea albă este dată de lipsa pigmentului din păr iar pielea este pigmentată. Apare de regulă la animalele bătrâne prin decolorarea firelor de păr şi la masculii castraţi din unele rase (Sura de stepă).

• Culoarea galbenă este dată de perii cu pigmenţi galbeni, având o nuanţă mai închisă sau mai deschisă. Se întâlneşte la unele exemplare izolate din anumite rase sau la metişi ai unor rase.

• Culoarea roşie este dată de perii pigmentaţi în roşu, uniformă pe tot corpul. Se întâlneşte la rasele: Roşie daneză, Angler, Roşie de stepă, Limousine ş.a.

• Culoarea brună este dată de pigmentul brun, uniform răspândit pe tot corpul, cu nuanţe diferite, fiind întâlnită la rasele: Brună de Maramureş, Schwyz, Algau, Montafonă ş.a.

• Culoarea neagră se datorează pigmentului negru din păr şi piele, fiind întâlnit la rasele: Aberdeen-Angus, Galoway precum şi la metişii dintre diferitele rase (ex. Roşie X Friză).

În aprecierea culorilor simple se va ţine seama şi de prezenţa unor nuanţe mai închise sau mai deschise pe bot, pavilionul urechii, vulvă, anus, linia superioară a corpului, uger, abdomen sau feţele interne ale membrelor.

Culorile compuse au perii pigmentaţi în două sau mai multe culori. Acestea pot fi zonale sau azonale.

• Culoarea sură sau vânătă este dată de amestecul perilor albi şi negri, uniform pe tot corpul. Poate avea o nuanţă mai deschisă sau


119

mai închisă după cum predomină o categorie sau alta de fire de păr. Se întâlneşte la rasele: Sură de stepă, Sură ucraineană, Isker, Romagnolă, Graunvieh, Piemonteză.

• Culoarea piersicie este dată de amestecul perilor albi şi de culoare roşie. Se întâlneşte la rasa Shorthorn şi la unii metişi.

• Culoarea dereşă este formată din amestecul perilor albi, roşii şi negri. Se întâlneşte mai rar, la unii metişi.

• Culoarea bălţată este atunci când pe corpul animalului se întâlnesc zone de culoare albă alternând cu zone pigmentate în galben, roşu sau negru. Repartizarea bălţăturilor poate fi zonală (caracter de rasă) sau variabilă în funcţie de rasă şi individ.

• Culoarea pestriţă sau stropită este atunci când pe un fond alb sau colorat în galben, roşu şi negru, apar pete de altă culoare. Se întâlneşte la rasa Normandă şi la unii metişi.

• Culoarea înspicată este atunci când pe un fond colorat uniform pe tot corpul apar diseminate fire de păr alb.

• Culoarea tigrată sau dungată este atunci când pe un fond care are o nuanţă mai deschisă a culorii apar dungi mai închise. Se întâlneşte la unii metişi nedefiniţi.

Particularităţile de culoare la taurine pot fi întâlnite la cap, pe membre (pintenogeli) şi trunchi.

La cap se pot întâlni următoarele particularităţi: peri albi pe frunte, pată albă pe frunte de diferite mărimi (ţintă, stea, brezătură), ochelari (cercuri negre în jurul ochilor), inelul alb în jurul botului (la rasa Brună şi Jersey), cap de maur (culoare închisă pe cap iar pe corp culoare deschisă).

La membre pot apare zone de culoare albă care pot avea un grad de întindere diferit.

Pe trunchi se poate întâlni o dungă mai deschisă pe linia superioară, pete albe pe abdomen şi uger, smocul cozii cu fire de păr alb.


120

CAPITOLUL 4

TEHNICA APRECIERII EXTERIORULUI Conformaţia corporală constituie unul dintre criteriile de apreciere a taurinelor din punct de vedere zootehnic şi economic. Prin conformaţie corporală la taurine se înţelege aspectul exterior al animalului, în sensul dezvoltării fiecărei regiuni în parte, al îmbinării între ele şi privite în totalitate. La taurine, conformaţia corporală este diferită în funcţie de specializare (pentru lapte, carne sau producţie mixtă). Aspectul conformaţiei corporale la taurine, depinde în mare măsură de schelet, care oferă puncte de inserţie pentru muşchi, ligamente şi tendoane. Oasele constituie braţe de pârghii asupra cărora acţionează muşchii, asigurând mişcările corpului şi totodată ele protejează organele vitale. Indiferent de gradul de specializare, taurinele trebuie să aibă un schelet puternic, cu articulaţii largi, fiind în strânsă legătură cu constituţia robustă. Acest tip de constituţie este dorit la orice fel de taurine, pentru că asemenea animale au o bună vitalitate şi rezistenţă organică. Aprecierea conformaţiei corporale la taurine comportă două momente: Examenul analitic, care constă în aprecierea fiecărei regiuni corporale în corelaţie cu dezvoltarea şi funcţionarea întregului organism. Examenul de sinteză, care constă în aprecierea animalului, privit în totalitate, în corelaţie cu dezvoltarea lui generală, armonia şi proporţionalitatea în ansamblu.

4.1. Examenul analitic al exteriorului

Pentru caracterizarea conformaţiei şi analiza fiecărei regiuni în parte, corpul taurinelor este împărţit în: cap, gât, trunchi şi membre. La fiecare din aceste segmente mari, pe baza unei aprecieri analitice, se deosebesc următoarele regiuni (fig. 9). În prezentarea şi aprecierea fiecărei regiuni corporale este necesar să cunoaştem baza


121

anatomică, delimitarea faţă de regiunile vecine, gradul de dezvoltare a diferitelor ţesuturi, dimensiunile de mărime, profilul, forma, simetria şi modul de prindere cu regiunile învecinate, precum şi defectele (tare, boli) ce le poate prezenta regiunea respectivă.

Aprecierea capului

Conformaţia capului prezintă o mare variabilitate în funcţie de sex (fig. 10), rasă, vârstă, tip morfo-productiv (fig. 11), tip craniologic (fig. 12), precocitate şi sănătatea animalului. Astfel, taurul are capul mai scurt, mai larg, pielea mai groasă şi părul de pe frunte abundent şi uneori încreţit, cu musculatura mai dezvoltată, aspectul exterior exprimând forţă şi putere, semne ale vigorii şi masculinităţii. Vacile au capul mai fin şi expresiv, coarnele mai subţiri şi mai alungite. Masculii castraţi (boii) au capul îngust şi lung, cu aspect mai puţin expresiv. Se întâlnesc şi tauri cu expresivitate feminină a capului (fig. 13), aşa după cum se întâlnesc şi vaci cu

Fig. 9 Regiunile corporale la vacă: 1-cap; 2-frunte; 3-ochi; 4-faţă; 5-bot; 6-urechi; 7-coarne; 8-maxilarul inferior; 9-regiunea inferioară a gâtului; 10-regiunea superioară a gâtului; 11-grebăn; 13-regiunea spinării; 14-regiunea şalelor; 15- spata şi oasele coxale; 16-şolduri; 17-regiunea crupei; 18-articulaţia coxo-femurală; 19-baza cozii; 20-punctul fesei; 21-coada; 22-regiunea fesei; 23-regiunea grasetului; 24-regiunea jaretului;25-fluierul + buletul + chişiţa + copita; 26-antebraţ+genunchiul; 27-regiunea pieptului; 28-29-regiunea toracelui; 30-regiunea sterno-abdominală; 31-regiunea iei; 32-venele mamare; 33-ugerul; 34-mameloanele.

31


122

aspectul capului apropiat de al masculului, urmare a unor deficienţe neurohormonale, animale care vor fi eliminate de la reproducţie.

Fig. 11 Forma capului la taurine în funcţie de tipul productiv: a – tipul de lapte; b – tipul de carne; c – tipul de muncă; d – tipul mixt.

a b Fig. 10 Aspectul capului:

a – la taur; b – la vacă

d

a b

c


123

Fig. 12 Tipurile craniologice la taurine: a – craniu de Sură de stepă (tip craniologic primigenius); b – craniu de Schwyz (tip craniologic brahicer); c – craniu de Pinzgau (tip craniologic brahicephal); d – craniu de Simmental (tip craniologic frontosus).

ba

c d

a b

Fig. 13 Abateri de la dimorfismul sexual: a – taur cu cap de vacă; b – vacă cu cap de taur


124

La tineret capul apare mai scurt în comparaţie cu corpul, deoarece are o viteză mai mică de creştere faţă de alte regiuni. Rasele de şes şi cele primitive au capul mai lung şi mai îngust decât cele de munte şi cele precoce. În funcţie de specializare, rasele pentru carne au capul mai scurt şi mai larg decât cele pentru lapte. La taurinele cu osatură şi constituţie grosolană, capul este mare, greoi şi lipsit de expresivitate. Comparativ cu mărimea trunchiului, se consideră că mărimea capului trebuie să reprezinte 38-40% din înălţimea la grebăn. Ca aspect general şi grad de expresivitate, capul la taurine poate fi uscăţiv, gros şi afânat, grosolan sau butucănos. Capul uscăţiv este caracteristic raselor de lapte, cum sunt: Jersey, Ayrshire, Holstein-Friză, rase cu constituţie fină şi temperament vioi. La rasele mixte (Bălţată românească, Brună de Maramureş, Pinzgau etc.), capul are scheletul mai dezvoltat şi compact, bine proporţionat, ochii vioi, expresivi, pielea mai groasă şi densă, semne ale tipului de constituţie robustă. Capul grosolan sau butucănos este mai mare,disproporţionat, cu pielea groasă, puţin elastică şi cu ţesut conjunctiv subcutanat abundent, privirea ştearsă, expresie a unei constituţii grosolane. Profilul capului în general este drept (fig. 14), însuşire care variază în funcţie de rasă.

Fig. 14 Aspecte de profil la cap: a – cap convex; b – cap concav; c – cap drept.

a b c


125

Direcţia capului la taurine este oblică de sus în jos şi dinapoi înainte. Privit în totalitate, se consideră capul frumos când are profilul drept, proporţionat cu dezvoltarea trunchiului, cu ochi expresivi, urechi mobile, pielea fină, elastică, cu părul de acoperire scurt şi lucios, tonus muscular ridicat, caractere specifice rasei şi aptitudinii productive, sexului, vârstei şi a stării de sănătate bună. Regiunile capului sunt: botul, faţa (nasul), fruntea, obrajii, ochii, urechile, coarnele şi ganaşele. Regiunea botului se află situată la extremitatea liberă a capului, prezintă o zonă epidermică lipsită de păr şi foarte bogată în glande seroase care-l menţine în permanenţă umectat şi rece, semn al stării de sănătate. Pe bot se găsesc deschiderile nărilor, cu aripile mai puţin mobile şi mai strâmte decât ale cabalinelor. Nările sunt despărţite de septumul nazal, în care se fixează, prin perforare, inelul nazal ce serveşte ca mijloc de contenţie pentru tauri. În jurul botului se găsesc perii tactili. Mărimea şi forma botului variază mult în funcţie de rasă, iar amprenta poate fi folosită pentru individualizarea taurinelor de mare valoare biologică. Culoarea botului este caracter de rasă şi se află în corelaţie cu ceea a corpului. Apariţia petelor de alte culori decât cea caracteristică indică impuritate de rasă. Botul împreună cu buza inferioară delimitează gura, cu rol deosebit în hrănire şi adăpare. Gura este lipsită de incisivii superiori şi canini, în locul acestora aflându-se un burelet glenoidal. Buzele sunt groase şi puţin mobile, limba este mare şi protractilă, cu rol în prehensiunea furajelor şi în adăpare. Defectele şi tarele ce se întâlnesc la această regiune: modificări de aspect, formă, culoare, asimetrii, pierderea tonicităţii buzelor, a sensibilităţii şi mobilităţii, cu stenoza deschiderii cavităţilor nazale, leziuni de suprafaţă pe bot şi mucoasă bucală ori traumatisme, pareze şi paralizii ale buzei superioare şi limbii, toate acestea fiind semne caracteristice a unor boli, determinând o hrănire greoaie, pierdere în greutate prin slăbire şi diminuarea producţiei.


126

Regiunea feţei (nasului) este situată deasupra botului şi se delimitează superior cu fruntea iar lateral cu obrajii. Are ca bază anatomică oasele nazale. Lungimea şi lăţimea feţei variază în funcţie de sex, precocitate, tip craniologic. Astfel, taurii au faţa mai scurtă decât la vaci, iar masculii castraţi timpuriu mai alungită. Rasele precoce au faţa mai scurtă şi mai largă, în timp ce rasele primitive, tardive, precum şi cele hrănite deficitar în perioada de creştere au faţa mai lungă şi strâmtă. Aceeaşi situaţie poate fi un indiciu al unui început de degenerare. Regiunea frunţii este cuprinsă între creasta frontoparietală şi linia care uneşte unghiurile interne ale orbitelor, având ca bază anatomică oasele frontale. La taurine, de fiecare parte a regiunii frontale, în partea superioară, sunt situaţi cepii osoşi, care formează baza coarnelor. Mărimea frunţii variază în funcţie de rasă, sex, tip craniologic şi precocitate. Rasele primitive şi de lapte au fruntea mai îngustă decât cele precoce şi de carne. Taurii au fruntea mai lungă şi mai largă decât la vaci şi tineret taurin. Rasele de tip craniologic brahicer au fruntea relativ lungă şi strâmtă iar cele de tip frontosus mai largă. Împreună cu faţa, fruntea contribuie la delimitarea profilului capului care poate fi drept, concav sau convex. Fruntea trebuie să fie integră, fără modificări de formă şi structură. Regiunea obrajilor este situată pe feţele laterale ale capului şi are baza anatomică osul maxilar şi ramurile orizontale ale mandibulei, muşchii buccinatori şi maseteri. Se delimitează în partea superioară prin linia care coboară de la unghiul nazal al ochiului până la orificiul nazal; în partea inferioară de marginea inferioară mandibulei, de la bărbie până la scizura maxilară, iar în partea anterioară printr-o linie sinuoasă care o desparte de gură, bot şi orificiul nazal. Mărimea şi aspectul acestei regiuni prezintă deosebiri în funcţie de sex, rasă şi tip morfo-productiv. La tauri, obrajii sunt mai plini decât la vaci, iar pielea mai groasă, densă şi mai puţin elastică. Vacile de lapte au obrajii mai uscaţi, cu pielea fină, elastică, care formează multe pliuri, cele de carne au obrajii cu musculatură şi ţesut conjunctiv subcutanat mai dezvoltat.


127

Regiunea ochilor are ca bază anatomică cavitatea orbitală, globul ocular şi pleoapele. Ochii trebuie să fie integri, cu vederea normală, proeminenţi, bine deschişi, limpezi, strălucitori, vioi şi blânzi. Expresia ochilor constituie un mijloc de apreciere a stării de sănătate şi temperamentului. La taur ochii exprimă îndrăzneală, masculinitate iar uneori agresivitate, în timp ce la vacă privirea este blândă şi feminină. Dintre tarele cu frecvenţă mai mare sunt cele consecutive unor boli parazitare şi îndeosebi conjunctivitele parazitare produse de Thelasia rhodesii, gulosa sau skrjabini, care provoacă o keratoconjunctivită purulentă cu evoluţie enzootică, iar în anii călduroşi apare o formă mai gravă de keratoconjunctivită infecţioasă. Regiunea urechilor este situată pe feţele laterale ale capului, sub coarne, înapoia regiunii temporale şi are baza anatomică cartilajul auricular. Mărimea urechilor trebuie să fie proporţională cu corpul, reprezentând, în medie, 10% din înălţimea la grebăn. Pavilionul trebuie să fie bine purtat, suficient de mobil, uneori pigmentat, acoperit de peri fini şi scurţi. În cazul în care urechea este mai lungă, groasă şi acoperită cu păr aspru denotă o constituţie grosolană, iar când este subţire, străvezie, cu păr scurt, indică o constituţie debilă. Poziţia urechilor la taurine este orizontală şi uşor lăsate la zeb, iar mişcările urechilor dau indicaţii asupra temperamentului şi sănătăţii. La nivelul pavilionului urechii se face individualizarea taurinelor prin tatuaj, preducire ori prin crotalii. Regiunea creştetului este reprezentată de partea superioară a osului frontal, formând protuberanţa intercornuală a cărei lungime şi lăţime constituie particularităţile tipului craniologic (fig. 15).

Fig. 15 Regiunea creştetului


128

Bovinele ce aparţin tipului craniologic primigenus au creştetul strâmt şi drept sau uşor concav. Cele care aparţin tipului brachiceros au creştetul mai larg, masiv, cu profilul uşor convex. La bovinele de tip akeratos creştetul este foarte larg, masiv, cu convexitatea pronunţată denumită oxicefalie. Coarnele sunt producţii osteoepidermice constituite din cepii osoşi ai frontalelor, acoperiţi de tecile cornoase. Direcţia, mărimea, forma, grosimea şi pigmentul sunt însuşiri ce variază în funcţie de sex, vârstă, rasă şi tip de constituţie (fig. 16).

Coarnele cresc pe tot timpul vieţii animalului dar după o curbă descendentă. Ele sunt mai mari, groase şi puternice la taur, mai mici şi subţiri la vaci, iar la masculii castraţi sunt lungi şi puternice.

Fig. 16 Forme de coarne: a – coarne îndreptate înainte; b – coarne lace; c – coarne în coroană; d – coarne

spiralate; e – coarne verticale; f – coarne asimetrice; g – coarne orizontale

a b

c

d e f g


129

În fermele de taurine se practică ecornarea taurinelor pentru a se preveni accidentele. Ecornarea se foloseşte ca metodă de necesitate, prin intervenţie chirurgicală sau prin cauterizarea nucleului cornos, cu sodă caustică sau electric, în prima săptămână de viaţă.

Regiunea ganaşelor are ca bază anatomică ramurile orizontale ale mandibulei şi se găsesc pe faţa inferioară a capului, ele trebuie să fie distanţate, pentru a favoriza un jgheab larg care să ofere o capacitate mare cavităţii bucale. Regiunea gâtului este situată între cap şi trunchi, de la articulaţia occipito-atloidiană şi marginea recurbată a mandibulei până la grebăn şi intrarea pieptului. Baza anatomică o formează cele 7 vertebre cervicale, ligamentul cervical şi musculatura regională. Această regiune are forma unui trunchi de piramidă puternic comprimat lateral, cu două feţe, două margini şi două extremităţi. Marginea superioară a gâtului este orizontală şi mai groasă decât cea inferioară care prezintă un pliu al pielii denumită salbă. Forma şi mărimea gâtului variază în funcţie de sex, rasă, tip morfo-productiv şi constituţional (fig. 17). La taur, gâtul este scurt şi gros, cu marginea superioară mai îngroşată iar în treimea posterioară prezintă un depozit de ţesut grăsos şi conjunctiv foarte evident, denumit cerbice, gârbiţă sau grumaz, care reprezintă un caracter secundar masculin şi apare în jurul vârstei de doi ani. Cerbicea este mai dezvoltată la taurii din rasele primitive şi de carne, comparativ cu rasele mixte sau de lapte, la care este mai puţin evidentă. Vacile au gâtul mai subţire şi mai lung, cu marginea superioară subţire, dreaptă sau uşor concavă, cu pielea mai fină, salba mai puţin dezvoltată, iar cerbicea lipseşte. Se întâlnesc vaci care prezintă un gât asemănător cu cel de taur şi care se îndepărtează de la reproducţie deoarece au o fecunditate mai redusă şi sunt slab productive.

La boi, gâtul este puternic, musculos, cu cerbicea uşor evidentă, dar care trebuie să fie integră, fără leziuni, cu pielea groasă, pentru a suporta uşor jugul.

Rasele de lapte au gâtul mai subţire şi mai lung, cu salba mai puţin dezvoltată, pielea fină, elastică şi cu multe cute pe părţile laterale ale gâtului. Taurinele de carne au gâtul scurt, gros, cu pielea


130

groasă, bogată în ţesut conjunctiv subcutanat, salba mai dezvoltată, în special în treimea inferioară care face trecerea spre capul pieptului.

La taurinele cu constituţie fină, gâtul este mai subţire, iar la cele cu constituţie robustă mai gros şi mai dezvoltat.

Indiferent de rasă, sex, tip morfo-productiv şi constituţional, la taurine gâtul constituie o condiţie de frumuseţe atunci când este bine dezvoltat, bine îmbrăcat în mase musculare, mobil, cu ataşare corectă de cap şi corp, formând un ansamblu armonios cu dezvoltarea generală a organismului.

Regiunea cefei are ca bază articulaţia occipito-atloidiană şi se

găseşte la extremitatea anterioară a marginii superioare a gâtului, prin care se face legătura cu capul. Este locul unde se depune un maniament în legătură cu starea de îngrăşare a animalului.

Aprecierea trunchiului Reprezintă porţiunea cea mai voluminoasă a corpului şi are ca

bază osoasă scheletul axial, alcătuit din coloana vertebrală, sternul,

Fig. 17 Forma gâtului la taurine a – gât tipic de vacă; b – gât de taur; c – vacă cu gâtul ştrangulat; d – gât suprafin; e – gât scurt şi grosolan la vacă.

a b c

d e


131

cele 13 perechi de coaste şi oasele coxale. La interior prezintă trei mari cavităţi: toracică, abdominală şi pelvină, unde sunt adăpostite organele esenţiale ale vieţii şi reproducţiei. Pentru studiul exteriorului trunchiul prezintă patru feţe (superioară, inferioară şi două laterale) şi două extremităţi (anterioară şi posterioară), cu următoarele regiuni: grebănului, spinării, şalelor, crupei, cozii, anusului, perineului, pieptului, coastelor, toracelui, flancului, abdomenului, ugerului la vaci şi a organelor genitale.

Regiunea grebănului este situată pe partea superioară a trunchiului, între regiunea gâtului şi spinării, cu baza anatomică formată din apofizele spinoase ale vertebrelor 2-7 dorsale, cartilagiile de prelungire ale spetelor, musculatura regională, ligamentul cervical şi coarda ligamentului supraspinos dorso-lombar.

La taurine, grebănul trebuie să fie lung şi larg, cu musculatura bine dezvoltată, la acelaşi nivel cu celelalte regiuni de pe linia superioară, cu excepţia viţeilor şi tineretului, la care este puţin mai jos. Taurinele de carne şi mixte au grebănul lung şi larg, cu musculatura dezvoltată, în timp ce la taurinele de lapte este îngust, uscăţiv, slab musculos. Lărgimea grebănului este dată de gradul de arcuire a coastelor şi de distanţa dintre marginile superioare ale spetelor, fiind mai mare la rasele precoce de carne şi mai mică la cele primitive şi cele pentru lapte.

Constituie defecte de conformaţie (fig. 18) grebănul ascuţit la rasele de carne şi mixte, grebănul strâmt, scurt şi retezat, care este corelat cu o cavitate toracică slab dezvoltată, volum toracic redus şi capacitate respiratorie diminuată. În unele cazuri marginile superioare ale spetelor depăşesc în înălţime apofizele spinoase ale vertebrelor toracale, formând grebănul despicat, consecinţă a lipsei de mişcare, a musculaturii regionale slab dezvoltată şi cu tonusul muscular redus sau a constituţiei debile. La această regiune pot apare unele leziuni cum ar fi cele produse de larvele de Hipoderma bovis.

Regiunea spinării este situată în continuarea grebănului (fig. 19), având ca bază anatomică ultimele 6-7 vertebre dorsale, muşchii regionali şi extremităţile superioare ale coastelor. Lungimea şi lărgimea spinării variază în funcţie de rasă, tip morfo-productiv şi sex. Rasele de carne au spinarea mai lungă şi mai largă decât la


132

rasele de lapte, urmare a dezvoltării scheletului axial, a dezvoltării musculaturii şi arcuirii mai puternice a coastelor în treimea superioară.

Dacă musculatura din regiunea spinării este slab dezvoltată,

rezultă spinarea ascuţită, iar când musculatura este bine dezvoltată apare un şanţ median longitudinal şi se numeşte spinare dublă. Spinarea lungă şi largă constituie o frumuseţe absolută, deoarece aceasta corespunde unei capacităţi corporale mari, cu o bună dezvoltare a organelor respiratorii şi digestive.

Linia de profil a spinării trebuie să fie dreaptă şi orizontală, în continuarea regiunilor cu care se învecinează. Se pot întâlni abateri de la linia de profil, cum ar fi spinarea concavă şi spinarea convexă, defecte frecvent întâlnite la animalele bătrâne, întreţinute în

Fig. 18 Forme de grebăn: a – grebăn dublu (la rase de carne); b – grebăn lung şi drept; c – grebăn înalt şi scurt; d – grebăn despicat.

b

c

d

a


133

stabulaţie permanentă şi lipsite de mişcare, sau la tineretul taurin cu deficienţe în tehnologia de creştere şi cu constituţia debilă.

În funcţie de tipul morfo-productiv, la rasele de lapte spinarea este mai îngustă şi mai puţin musculoasă decât la rasele de carne.

Regiunea şalelor, situată între spinare şi crupă, are ca bază anatomică cele 6 vertebre lombare şi musculatura zonală. Indiferent de rasă şi tipul morfo-productiv, şalele trebuie să fie largi şi lungi, drepte şi orizontale, bine ataşate cu regiunile vecine, puternice şi musculoase.

Constituie defecte de structură şi de formă, şalele scurte şi strâmte, şalele ascuţite şi în acoperiş, cu musculatura slab dezvoltată, precum şi cele cu devieri de la linia de profil (fig. 20): şale lăsate (înşeuate), convexe (şale de crap) şi cu îmbinare defectuoasă.

Fig. 19 Forme de spinare şi şale a – spinare şi şale frumoase; b – spinare înşeuată; c – spinare convexă

b a

c

Fig. 20 Forme de şale: a – linia superioară convexă; b – şale convexe

a b


134

Regiunea crupei prezintă importanţă pentru toate rasele de

taurine şi reprezintă o frumuseţe absolută atunci când este largă, lungă, orizontală sau uşor oblică şi cu musculatura dezvoltată (fig. 21).

Situată în continuarea regiunii şalelor, crupa are ca bază anatomică oasele coxale, osul sacrum, ligamentele sacro-iliace şi musculatura zonală.

Crupa lungă şi largă la taurine asigură structura necesară pentru dezvoltarea masei muşchilor gluteeni, o cavitate pelviană largă favorabilă pentru fătări eutocice şi o suprafaţă mare de prindere a ugerului.

Lungimea crupei se consideră normală atunci când reprezintă 40-41% din înălţimea la grebăn, scurtă când este sub 40% şi lungă peste 41%. Lărgimea crupei se apreciază în trei puncte: la şolduri, la nivelul articulaţiilor coxo-femurale şi la ischii. Exprimată în valori relative, vacile au lărgimea crupei la şolduri şi articulaţiile coxofemurale mai mare decât la tauri.

Rasele de carne au crupa largă şi lungă; cele de lapte au crupa largă la şolduri dar mai îngustă la ischii. Raportul dintre lărgimea crupei la ischii şi lărgimea la şolduri, exprimat prin indicele lărgimii crupei, are valoarea medie de 34-35%. Când valoarea depăşeşte 35% crupa este largă la ischii, condiţie dorită la taurine, iar când este sub 32% crupa este îngustă şi constituie un defect grav.

Crupa scurtă şi îngustă este favorabilă şi altor defecte de structură (fig. 21) cum ar fi: crupa ascuţită (strâmtă la ischii), crupa în acoperiş, cu musculatura slab dezvoltată şi creasta sacrală mediană proeminentă, crupa oblică spre înapoi sau crupa teşită şi crupa oblică spre înainte.

Alt defect îl constituie crupa asimetrică consecutivă unor fracturi la nivelul unghiului extern al iliumului, precum şi unele traumatisme şi leziuni provocate prin lovire, cădere, înţepare etc.

Fracturile la nivelul planşeului bazinului sunt deosebit de grave şi necesită sacrificarea animalului.


135

Coada la taurine formează, prin rădăcina ei, prelungirea

coloanei vertebrale în partea dinapoi a trunchiului şi are ca bază anatomică cele 18-21 vertebre coccigiene şi musculatura zonală. La bază coada este mai groasă, acoperită cu păr scurt şi se subţiază mult spre vârf unde se termină cu un smoc de păr lung şi grosier care nu năpârleşte, aşa cum se întâmplă cu părul scurt de pe corp şi coadă.

Prinderea sau ataşarea cozii la crupă se consideră corectă atunci când rădăcina este în prelungirea liniei superioare a crupei, arcuită frumos, acoperind anusul şi vulva fără să se lipească de aceasta (fig. 22). Coada trebuie să fie mobilă, cu tonusul muscular ridicat.

Fig. 21 Forme de crupă: a – crupă largă şi aplomb perfect văzut din spate; b – crupă dublă;

c – crupă în acoperiş şi uşor teşită; d – crupă în acoperiş, articulaţia coxo-femurală bine evidenţiată

c d

b a


136

Se întâlnesc defecte de prindere cum ar fi: coadă prinsă sus

asociată cu o poziţie a crupei uşor oblică postero-anterior; coadă prinsă jos, frecvent întâlnită la rasele primitive precum şi la indivizii care au crupa teşită şi scurtă. Coada jos prinsă poate apare înfundată între ischii şi lipită de anus, întâlnită la animalele bătrâne, cu o stare precară de întreţinere, dând un aspect dizgraţios animalului. Alte aspecte de ataşare sunt: coadă desprinsă când este mult depărtată de corp şi coada frântă, fără arcuire.

Fig 22 Coada la taurine a – coada la vacă; b – coada la taur; c – coada la rasele mixte; d – coada la rasele de

carne; e – coada prinsă sus; f – coada prinsă jos; g – coadă amputată.

a

d c

b

e f g


137

Lungimea şi grosimea cozii este în funcţie de rasă, sex şi tip constituţional. Rasele precoce de carne au coada mai scurtă şi groasă, cele de lapte coada mai subţire şi lungă. Vacile au coada mai fină, mai subţire şi mai lungă decât la tauri. Taurinele cu o constituţie fină au coada subţire, lungă, cu păr fin şi rar, în timp ce la animalele cu constituţie robustă coada este mai scurtă şi groasă, cu păr fin şi cu o bună mobilitate. În scop igienic unii crescători practică amputarea cozii.

La această regiune pot apare depilaţii la baza ei, eczeme, rosături ori leziuni ce se pot infecta, traumatisme şi fractura vertebrelor coccigiene, paralizia cozii consecutive paraliziei rectului şi vezicii urinare, situaţie ce impune scoaterea din efectivul de reproducţie.

Anusul este situat în regiunea posterioară a corpului şi trebuie să aibă aşezare normală, adică să fie situat pe linia verticală a extremităţii posterioare. La unele vaci bătrâne, din cauza slăbirii tonusului muscular, anusul este „căzut” sau aşezat într-o cavitate mică unde se depozitează murdăria. Sfincterul anal trebuie să fie bine închis şi cu tonus muscular ridicat.

Regiunea perineală este partea cuprinsă între vulvă şi uger la vacă, iar la taur între anus şi testicule, lateral fiind delimitată de marginile feselor. La această regiune există o porţiune delimitată de creşterea într-o altă direcţie a firelor de păr, anume de jos în sus şi dinăuntru înspre înafară, zonă care a fost numită „oglinda laptelui”, considerată de unii crescători un semn al unei producţii bune de lapte, părere neconfirmată în majoritatea cazurilor.

Regiunea pieptului (capul pieptului) este situată în partea anterioară a trunchiului şi are ca bază anatomică extremitatea anterioară a sternului (apendicele traheal) şi muşchii pectorali dispuşi în două straturi.

Constituie o condiţie de frumuseţe, la toate rasele, pieptul larg (fig. 23), descins, musculos şi puternic, suficient de înalt şi profund, asigurând o bună dezvoltare a cavităţii toracice. Această regiune prezintă forme şi dimensiuni diferenţiate în funcţie de rasă, sex, tip constituţional, individ şi stare de întreţinere.


138

Pieptul larg, proeminent, se întâlneşte la rasele precoce de carne, la rasele mixte şi la tauri. Rasele de lapte au pieptul mai strâmt şi puţin proeminent, de asemenea rasele primitive, cele cu o constituţie debilă.

Se consideră defectuos pieptul strâmt, cu musculatura slab dezvoltată, de cele mai multe ori consecinţa unei creşteri neraţionale a animalelor tinere, de asemenea pieptul puţin scobit, cu musculatura slab dezvoltată şi lipsită de tonus, când umerii sunt deviaţi înafară şi dau impresia unei false lărgimi.

Regiunea coastelor formează pereţii laterali ai toracelui,

având ca bază anatomică cele 13 perechi de coaste şi musculatura zonală.

Coastele trebuie să fie lungi şi late, bine arcuite, cu spaţii intercostale largi, asigurând o bună dezvoltare a cavităţii toracice. Aceste însuşiri sunt variabile în funcţie de rasă, sex şi tip morfo-productiv. Rasele de lapte au coastele lungi, slab arcuite, cu spaţii intercostale largi, cu prindere oblică faţă de coloana vertebrală, delimitând o cavitate toracică profundă, dar mai puţin largă (fig. 24).

Rasele mixte şi cele de carne au coastele mai late, puternic arcuite, cu prindere verticală faţă de coloana vertebrală şi spaţii intercostale mai mici delimitând cavitatea toracică largă dar mai puţin profundă. La tauri coastele sunt mai lungi, largi şi puternic arcuite, cu musculatura costală dezvoltată.

Fig. 23 Lărgimea pieptului la taurine a – piept îngust; b – piept mijlociu ; c – piept larg ; d – piept larg şi salba dezvoltată

a b c d


139

Toracele este regiunea delimitată superior de grebăn şi

spinare, lateral de coaste, inferior de stern şi posterior de diafragmă, care circumscriu cavitatea toracică ce adăposteşte organele esenţiale ale sistemului respirator şi cardio-vascular. În exterior se apreciază lărgimea toracelui (diametrul bicostal), înălţimea, profunzimea şi perimetrul toracelui, elemente care variază în funcţie de rasă, sex, vârstă, tip morfo-productiv.

Înălţimea (adâncimea) toracelui este mai mică la animalele tinere, decât la adulte, la cele hrănite necorespunzător în perioada creşterii, la rasele de lapte şi cele primitive.

Lărgimea toracelui este dată de gradul de arcuire al coastelor şi dezvoltarea musculaturii fiind mai mare la rasele de carne decât la cele de lapte, la tauri faţă de vaci. Aceste elemente determină o formă diferită a secţiunii transversale în funcţie de tipul morfo-productiv (fig. 25).

b

Fig. 25 Forma secţiunii transversale a toracelui la bovine a – tipul mixt; b – tipul de lapte; c – tipul de carne.

1 – pielea; 2 – subcutis-ul; 3 – masa musculară; 4 – scheletul; 5 – organele interne; 6 – ugerul.

Fig. 24 Coastele la tipurile funcţionale a – la tipul respirator; b – la tipul digestiv

a b


140

Sunt considerate defecte toate modificările care determină un torace puţin adânc, redus ca lungime şi lărgime, delimitat de coaste subţiri, slab arcuite, cu spaţii intercostale mici, stări generate de o subnutriţie a animalelor tinere sau un semn al slăbirii constituţiei. Un defect mai evident îl constituie toracele cercuit sau ştrangulat (fig. 26), cu spetele defectuos ataşate, frecvent întâlnit la rasele primitive şi la cele lipite de mişcare, întreţinute în stare de stabulaţie permanentă.

Regiunea flancului este situată pe părţile lateroposterioare ale

trunchiului şi formată din trei părţi: scobitura (deşertul), coarda şi planul înclinat (teşitura). Superior se delimitează prin apofizele transverse ale vertebrelor lombare şi inferior cu pliul iei.

Scobitura flancului (deşertul sau flămânzarea) are formă de triunghi, care se modifică în funcţie de starea de plenitudine a rumenului, starea de întreţinere şi de vârstă. În deşertul stâng se face puncţia rumenului în caz de meteorizaţie.

Coarda flancului este mai proeminentă în partea stângă, când animalul este flămând, la acest nivel înregistrându-se mişcările respiratorii ale animalului.

Teşitura sau planul înclinat se întinde sub coardă şi se termină cu pliul iei unde se formează un maniament pe baza căruia se apreciază gradul de îngrăşare. Flancul trebuie să fie integru ca structură, cu mişcări libere, suficient de lung, rotund şi bine întins,

Fig. 26 Forme de torace a – torace adânc şi abdomen dezvoltat cu o conformaţie corectă;

b – torace uşor ştrangulat înapoia spetelor

a b


141

calităţi care reflectă o stare bună de sănătate, constituţie robustă şi o bună condiţie zootehnică. Dezvoltarea acestei regiuni indică o bună capacitate corpoarlă.

Regiunea abdomenului este cavitatea care adăposteşte organele digestive cu glandele anexe, organele excreţiei urinare şi reproducţiei, situată în prelungirea toracelui. Mărimea şi volumul abdomenului este determinat de regimul de hrănire, vârstă şi particularităţile individuale ale animalului. Constituie o condiţie de frumuseţe abdomenul lung, larg, voluminos, integrat armonios în structura de ansamblu a organismului (fig. 27). Această regiune prezintă particularităţi legate de sex, vârstă, condiţii de creştere şi dezvoltare. Cele mai evidente defecte la această regiune sunt: abdomen slab dezvoltat (supt sau de ogar), abdomen lăsat (de paie) şi abdomen lăsat care apare ca un defect trecător la femelele gestante (fig. 28).

Fig. 27 Abdomen frumos: a – la taur; b - la vacă;

a b

a b

Fig. 28 Abdomen defectuos a – abdomen lăsat; b – abdomen de paie.


142

Organele genitale constituie elemente cu rol esenţial în reproducţie şi perpetuarea speciei.

La vacă, din exterior nu se poate examina decât vulva şi o parte a vaginului (fig. 29). La viţele vulva este mică şi bine închisă, iar la vacile bătrâne este mai mare, întredeschisă, cu marginile neregulate şi cu un tonus muscular diminuat. În timpul perioadei de călduri, organele genitale femele suferă modificări de aspect, cu unele secreţii caracteristice, de asemenea în cazul unor stări patologice. Cele mai frecvente defecte sunt: angustia pelvină, strictura vulvei (stare de infantilism congenital) şi a vaginului, ruptura cervixului, a comisurii vulvare dorsale şi perineului (în cazul fătărilor distocice sau intervenţiilor chirurgicale), leziuni şi infecţii puerperale.

La taur, organele sexuale ce se apreciază la exterior sunt

testiculele şi penisul (fig. 30).

Fig. 29 Organele genitale externe la vacă

Fig. 30 Organele genitale externe la taur


143

Testiculele au formă elipsoidală, în greutate medie de 250-300 g, cel stâng fiind cu 10-40 g mai greu şi lăsat mai jos decât cel drept. Testiculele trebuie să fie integre ca structură şi funcţie, bine dezvoltate, mobile şi neaderente în pungile testiculare, cu sensibilitate şi consistenţă normală, nedureroase la palpare, bine coborâte din cavitatea abdominală şi plasate în regiunea inghinală, fără modificări de formă şi volum.

Taurii bătrâni şi cei cu constituţie debilă au testiculele mult lăsate şi atârnânde. Alte defecte sunt: criptorhidia simplă ori dublă care constă în reţinerea acestora în cavitatea abdominală, monorhidie simplă sau anorhidie (lipsa testiculelor), orhita (inflamaţia testiculelor) şi unele leziuni superficiale ori mai profunde.

Penisul are lungimea de 0,8-0,9 m şi este adăpostit în furou. Acesta trebuie să fie integru, normal dezvoltat, fără anomalii de formă, de structură, lungime ori grosime, să fie sănătos, fără leziuni ori semne ale localizării unor boli.

Defectele ce pot apare mai frecvent la nivelul penisului sunt: scăderea sau abolirea erecţiei la taurii epuizaţi, senili, bolnavi, febrili, intoxicaţi; rămânerea penisului în erecţie permanentă (în turbare, tetanos); frânarea reflexului de împerechere prin schimbarea locului de montă, oboselii, epuizării, subnutriţiei sau unor condiţii improprii asigurate în sala de recoltare. Se pot întâlni şi unele anomalii de conformaţie şi funcţie: hipospadiasul (deschiderea uretrei pe faţa inferioară a penisului), epispadiasul (deschiderea uretrei pe faţa superioară a penisului), gland bifid, disfuncţia muşchilor retractori ai penisului, balanita, fimoza, tumori peniene ale prepuţului, impotenţă de exploatare. La nivelul furoului se pot întâlni: răni însoţite de reacţii dureroase şi hemoragii, neoplasme, ulceraţii şi infecţii, care determină reducerea capacităţii reproductive şi imposibilitatea folosirii taurilor pentru montă ori însămânţări artificiale.

Ugerul sau glanda mamară este situată în regiunea inghinală şi are funcţia principală de elaborare a laptelui pe baza elementelor din sânge. La exterior este acoperit cu piele fină, cu peri rari şi scurţi. Sub piele se găseşte o a doua învelitoare formată din ţesut conjunctiv dens. Între aceste două învelitori se găseşte o bogată reţea de vase


144

sanguine, de diferite calibre, care apar proeminente la suprafaţa pielii (fig. 31).

Din învelişul conjunctiv se detaşează un perete care împarte

ugerul dinainte înapoi în două jumătăţi distincte, dreaptă şi stângă. Fiecare jumătate este împărţită printr-un perete transversal tot de natură conjunctivă, în alte două părţi numite sferturi, unul cranial şi altul caudal. Aşadar, ugerul are patru sferturi, două craniale (stâng şi drept) şi două caudale (stâng şi drept), care nu sunt decât patru glande cutanate, toate fiind complet izolate între ele. Sferturile sunt simetrice şi egale două câte două, cele posterioare fiind mai dezvoltate decât cele anterioare şi care au cu 25-50% (după Hammond) mai mult ţesut glandular (secretor) decât cele anterioare, de unde rezultă şi o cantitate mai mare de lapte. Fiecare sfert este terminat cu câte un mamelon străbătut de canalul prin care se elimină laptele.

Fig. 31 Structura ugerului 1 – artera mamară; 2 – vena mamară; 3 – vena subcutanată abdominală; 4 – piele;

5 – ţesut conjunctiv subcutanat; 6 – conducte galactofore; 7 – sinusul galactofor (cisterna laptelui); 8 – ţesut muscular la orificiul conductelor galactofore; 9 – inel cu vase sanguine şi ţesut muscular;

10 – cavitatea mamelonului; 11 – canalul mamelonului; 12 – sfincterul mamelonului; 13 – limita dintre sfertul anterior şi cel posterior; 14 – artere şi vene la nivel de mamelon; 15 – vene subcutanate; 16 – vase limfatice; 17 – ganglioni limfatici la nivelul mamelei.


145

În structura interioară a ugerului se deosebesc mai multe forme de ţesuturi, din care cea mai mare importanţă o prezintă ţesutul glandular în care se produce laptele. Ţesutul glandular (fig. 32) este format din numeroase celule secretoare, aşezate una lângă alta, căptuşind la interior alveolele glandulare. La rasele producătoare de lapte, comparativ cu cele de carne ori mixte (carne-lapte şi lapte-carne), ugerul are o cantitate mai mare de ţesut glandular, respectiv 75-80% faţă de cantitatea de stromă conjunctivoadipoasă. Totodată, şi mărimea alveolelor glandulare diferă, la vacile de lapte fiind de 105-113 microni, aproape dublu faţă de vacile de carne, la care dimensiunile alveolelor glandulare măsoară 49-55,8 microni. Aceste elemente structurale se modifică însă în funcţie de starea fiziologică (lactaţie, gestaţie, repaus mamar), vârstă, hrănire, gimnastică funcţională practicată la animalele tinere şi cantitatea de lapte acumulată.

Mărimea alveolelor este cât bobul de strugure. Alveolele se deschid prin canalicule glandulare, care se unesc mai multe formând canalele glandulare. Alveolele, împreună cu canaliculele şi canalele glandulare, formează un lobul glandular. Mai mulţi lobuli glandulari se unesc şi formează un lob glandular. Din fiecare lob glandular porneşte un canal de un calibru mai mare numit conduct galactofor. Acestea confluează mai multe şi apoi se deschid în sinusul galactofor sau cisterna laptelui, care este situată la baza mamelonului. Tot la baza mamelonului se găseşte sfincterul mamelonar, care are rolul de a închide canalul mamelonar şi, astfel, laptele nu poate să curgă din uger decât la o anumită presiune internă. Abundenţa ţesutului glandular şi mărimea celulelor glandulare influenţează favorabil producţia de lapte. Ugerul bogat în ţesut glandular se recunoaşte prin volumul mare atunci când este plin, înainte de muls, iar după muls se micşorează mult, devine moale, iar pielea din partea posterioară formează cute evidente şi numeroase, denumite rezervele laptelui. Astfel de uger apare grăunţos la palpare. Spre deosebire de vacile cu uger glandular, există şi vaci la care ugerul apare cărnos, tare la palpare, cu mult ţesut adipos şi conjunctiv, care îşi modifică puţin volumul după muls, determinând o producţie mică de lapte.


146

Laptele se formează în alveolele glandulare, pe seama

sângelui care circulă în uger printr-o bogată reţea vasculară. Cu cât reţeaua arterială este mai bogată şi afluxul de sânge mai abundent cu atât producţia de lapte este mai mare.

În afară de reţeaua sanguină, în uger se găseşte şi o bogată reţea de nervi somatici la care se adaugă o mare suprafaţă reflexogenă şi reţeaua limfatică prin care circulă limfa. Prin aglomerarea acestei reţele se formează ganglionii limfatici care se măresc în cazul bolilor specifice.

Elementele contractile ale ugerului sunt reprezentate prin celule stelate şi muşchi netezi, care au un rol foarte important în timpul mulsului.

Fig. 32 Structura unui lobul glandular a – lobul glandular; b – alveole; c – structura alveolelor

1 – lobul glandular (80 X); 2 – alveole (diam. aprox. 1/4 - 1/3 mm); 3 – legături interalveolare (1/20 mm); 4 – canalicul glandular;

5 – canal glandular; 6 – capilare sanguine; 7 – celule mioepiteliale; 8 – epiteliu de celule glandulare; 9 – globule de grăsime; 10 – nucleu celular;

1

a

b

c


147

La aprecierea conformaţiei exterioare a ugerului se are în vedere forma şi ataşarea, gradul de dezvoltare, structura şi capacitatea secretorie, elemente ce variază în funcţie de rasă, starea fiziologică şi stadiul lactaţiei, condiţiile de întreţinere şi hrănire, starea de sănătate şi de activitate a mamelei şi a întregului organism.

Se consideră că ugerul este frumos (fig. 33) atunci când este bine dezvoltat, voluminos, bine ataşat de abdomen, cu o bună simetrie funcţională (anterioară şi posterioară) şi laterală (dreapta-stânga), cu pielea suplă, uşor detaşabilă, unsuroasă la pipăit, cu păr fin, rar şi moale, cu ţesut glandular dezvoltat (uger grunjos) şi care îşi schimbă mult forma şi volumul după muls.

Fig. 33 Forme frumoase de uger

a b c

e f g h

d

Fig. 34 Forme defectuoase de uger: a – uger conic şi adunat; b – uger asimetric; c – uger conic etajat;

d – uger sălbatic; e – uger atârnând; f – uger divizat; g – uger asimetric; h – uger deformat.


148

Aşezarea sau prinderea ugerului cea mai bună este atunci când are o bază largă de prindere şi umple tot spaţiul dintre coapse. Privit din profil trebuie să proemine uşor înapoia feselor iar anterior să fie cât mai extins, acoperind întreaga zonă hipogastrică. La unele vaci ugerul are o prindere mult prea înainte, fiind numit uger abdominal, alteori este prins mult înapoi şi poartă numele de uger crural. Acesta este presat între membre atunci când este plin şi jenează animalul în timpul mersului.

Ataşarea ugerului de trunchi trebuie să fie făcută cât mai strâns, iar linia inferioară să nu depăşească nivelul jaretului. La unele vaci, mai ales cele bătrâne, ligamentele de susţinere a ugerului se relaxează, ugerul se lasă în jos, îşi schimbă forma, apare mai mare şi este denumit uger atârnând. La vacile slab productive, la rasele primitive şi la unele vaci primipare ugerul este prins prea sus, acoperit cu păr des şi aspru, cu mameloanele mici şi de multe ori inegale, fiind denumit uger sălbatic.

Forma ugerului este destul de variabilă în funcţie de rasă şi de particularităţile individuale. O formă frumoasă a ugerului este cea globuloasă sau în formă de cupă, cu sferturi egale, mameloane uniforme şi simetrice. Vacile din rasele: Holstein-Friză, Red Holstein, Ayrshire şi Jersey au forma şi ataşarea cea mai corespunzătoare. Se întâlneşte ugerul cu sferturi egale, fără o separare netă între ele şi muchiile mai pronunţate, fiind numit uger pătrat sau cubic. Ugerul asimetric (fig. 34) este atunci când are sferturile inegal dezvoltate, ca urmare a lipsei de funcţionare cauzată de unele îmbolnăviri, masajul aplicat neuniform sau unor greşeli de muls şi de alăptare naturală. Ugerul etajat este atunci când două sferturi sunt situate mai sus decât celelalte două. De regulă sferturile posterioare sunt mai mari decât cele anterioare, iar când această diferenţă este foarte pronunţată se numeşte uger de capră. Când între sferturi există o delimitare netă, ugerul se numeşte divizat.

Volumul ugerului este în legătură directă cu producţia de lapte. În cursul unei lactaţii volumul este variabil, micşorându-se treptat către sfârşitul lactaţiei. În timpul repausului mamar ugerul este retractat, cu forma şi volumul mult modificate, iar în apropierea fătării începe să se mărească, atingând volumul maxim în primele


149

săptămâni după fătare. Pentru aceasta, aprecierea ugerului la vaci trebuie făcută, cel mai bine, între a 60-90-a zi de lactaţie, care corespunde, de regulă, momentului maxim al lactaţiei.

În aprecierea ugerului, trebuie să se aibă în vedere faptul că anumitele lui caracteristici morfologice, reprezintă importante semne ale productivităţii vacilor. Între semnele laptelui (fig. 35) pot fi amintite următoarele: forma şi mărimea ugerului; dezvoltarea ţesutului glandular; vascularizaţie evidentă a ugerului; rezervele laptelui (cutele verticale ale pielii ce apar foarte evident înapoia ugerului după muls).

Mameloanele, în număr de 4, cu dezvoltare normală, diferă ca

mărime, formă şi situaţie în funcţie de individ, vârstă şi număr de lactaţii (fig. 36). Lungimea normală este de 7-9 cm iar grosimea sau perimetrul la bază de 10-12 cm. În majoritatea cazurilor, mameloanele anterioare sunt mai dezvoltate decât cele posterioare, dar pot apare şi situaţii inverse.

Aşezarea mameloanelor trebuie să fie la mijlocul sferturilor, simetrice între ele, deşi în unele cazuri cele anterioare sunt mai depărtate decât cele posterioare. Forma mameloanelor trebuie să fie uşor conică, iar sfincterul cu tonus ridicat pentru a împiedica scurgerea laptelui între mulsori.

Cât priveşte defectele de formă, volum, aşezare şi structură a mameloanelor, mai des întâlnite sunt: mameloane prea lungi, prea scurte, groase, subţiri, cilindrice (de aceeaşi grosime de la bază la

Fig. 35 Semne exterioare ale laptelui: a – cute verticale ale pielii (rezervele laptelui); b – oglinda laptelui largă

a b


150

vârf), cărnoase şi gâtuite la bază, lungi şi cu baza dilatată, deformate, cu negi, cu diferite leziuni ori cicatrice. Cel mai grav defect de structură este imperforarea mamelonului, defect congenital şi obstruarea sfincterului, defect temporar, cauzat de unele procese inflamatorii sau de traumatisme care pot genera compresiuni şi obstruarea canalului mamelonar.

În afară de cele patru mameloane normale, la vaci pot apare

unul, două sau mai multe mameloane suplimentare, situate înapoia celor normale, fenomen cunoscut sub numele de hipertelie. De regulă, mameloanele suplimentare sunt mult mai mici decât cele normale, nu au ţesut glandular şi deci nu produc lapte. Acestea trebuie amputate la viţele în prima săptămână de viaţă, iar în selecţie, vacile cu mameloane suplimentare se penalizează cu ocazia aprecierii ugerului. Tot defectuoase sunt şi mameloanele supranumerare, plasate de regulă înaintea celor normale, care au o bază glandulară şi dau lapte.

Tarele ugerului sunt variate ca frecvenţă, cauze şi evoluţie, cu urmări grave pentru producţie şi formează o patologie specială a glandei mamare. Dintre acestea amintim: hiperemia şi edemul ugerului, furunculoza mamară, mamitele de origine tuberculoasă, streptococică, actinobacilară, micotică, localizate la unul sau mai multe sferturi, eritemul solar şi dereglările mameloanelor, eczema

Fig. 36 Forme de mameloane a – mameloane frumoase; b – mameloane anterioare deformate; c – mameloane lungi şi suplimentare; d – mameloane apropiate şi cărnoase; e – mamelon lung şi cu baza lărgită;

f – mameloane lungi şi conice;

a b c

d

e

f


151

umedă, unele tulburări funcţionale cum sunt: hipogalaxia, agalaxia şi lactareea, apoi unele procese patologice proliferative – tumorile (papilomatoza mamară), traumatismele a căror gravitate este mai mare când sunt infectate.

Toate aceste tare sunt deosebit de grave şi afectează producţia de lapte dar şi starea generală a animalului.

Aprecierea membrelor Membrele sunt organe dinamice care au rolul de susţinere şi

de deplasare a animalului. Membrele anterioare au rol de susţinere a corpului şi de a acţiona în timpul mersului în scopul deplasării. Ele sunt ataşate de trunchi numai prin muşchi şi ligamente. Membrele posterioare au rol în susţinerea corpului, dar şi rol de a imprima propulsia în timpul mersului. Acestea sunt legate de trunchi prin articulaţii foarte puternice, prin muşchi şi ligamente.

În exploatarea taurinelor, mai ales în sistem intensiv cu stabulaţie permanentă, membrele sunt foarte mult solicitate şi de multe ori, animalele valoroase sunt reformate datorită uzurii timpurii a acestora. Se impune deci a se acorda o atenţie deosebită solidităţii membrelor şi corectitudinii aplomburilor, pentru a preîntâmpina scoaterea din efectiv a vacilor şi taurilor de reproducţie la o vârstă prea tânără.

Regiunile membrelor anterioare Regiunea spetei are ca bază anatomică osul spetei prelungit

cu cartilajul suprascapular, iar în partea distală, cavitatea glenoidă care se articulează cu capul articular al humerusului. Este fixată de torace prin muşchiul marele dinţat şi muşchiul romboid, fără a avea o ataşare prin articulaţie osoasă. Spata la taurine trebuie să fie lungă, largă şi cu un grad de înclinaţie corespunzător tipului productiv. Este necesar să fie bine ataşată de trunchi, deşi se întâlnesc taurine cu o constituţie slabă, la care prinderea spetelor este făcută defectuos (fig. 37), musculatura fiind redusă şi relaşată. La taurinele de carne şi mixte spata este mai lată, cu musculatura mai dezvoltată şi mai verticală decât la rasele de lapte.


152

Dintre defectele ce pot fi întâlnite la această regiune fac parte: spata scurtă, îngustă şi cu tendinţă de verticalitate, prinderea slabă a spetelor de torace şi îndepărtarea lor la nivelul articulaţiilor scapulo-humerale, dând impresia unui torace larg, alunecarea în jos a toracelui, datorită slăbirii chingii musculare prin care se face ataşarea spetelor şi ridicarea în sus a cartilagiilor de prelungire care se unesc cu grebănul sau îl depăşesc, formând grebănul despicat. Animalele cu grebăn despicat şi spete desprinse au instabilitate şi nesiguranţă în mers, o slabă capacitate de efort şi o rezistenţă slabă la deplasare şi staţiune patrupedală îndelungată. Frecvent pot apare şi leziuni cauzate de răniri accidentale, de asemenea entorsa articulaţiei scapulo-humerale produsă în urma alunecărilor sau căderilor şi manifestată prin şchiopătură în sprijin.

Regiunea braţului are ca bază anatomică osul humerus şi

masa musculară. Direcţia acestei regiuni este oblică, de sus în jos şi dinainte înapoi, invers decât cea a spetei. Braţul trebuie să fie cât mai lung, larg şi musculos, să aibă o direcţie paralelă cu planul median al corpului, integru ca structură şi funcţionalitate.

Sunt considerate defecte ale acestei regiuni: braţul scurt, cu mase musculare slab dezvoltate, cu înclinaţie anormală, ieşit spre înafară sau proiectat spre înăuntru, unele traumatisme, fractura humerusului, stări grave care scot animalul din serviciu.

Regiunea antebraţului şi a cotului. La bovine, antebraţul şi cotul formează o singură regiune căreia îi sunt proprii unele particularităţi de structură, de ataşare şi de poziţie. Situată între braţ şi genunchi, această regiune este delimitată superior la nivelul

Fig. 37 Forme defectuoase a spetelor: a – spete desprinse; b – desprinderea umărului văzută posterior şi lateral.

a b


153

olecranului iar inferior deasupra osului pisiform. Regiunea antebraţului şi a cotului are ca bază anatomică oasele radius şi ulna. Este regiunea prin care membrele anterioare se desprind de corp şi are o poziţie verticală. Cotul trebuie să fie bine dezvoltat, rezistent, integru ca structură şi paralel cu planul median al corpului.

Antebraţul trebuie să fie nu prea lung, bine îmbrăcat în mase musculare, gros şi puternic. Taurinele de carne au antebraţul mai scurt şi gros decât la cele de lapte şi mixte. La antebraţ şi cot pot apare defecte consecutiv modificărilor de formă şi dimensiuni, de ataşare şi volum, de structură. Este defectuos cotul scurt, puţin dezvoltat, prea strâns sau prea detaşat de trunchi, devieri care favorizează defectele de aplomb ale regiunilor inferioare.

Regiunea genunchiului concură la extensia şi flexia piciorului, asigurând sprijinul acestuia şi la amortizarea şocului în mers. Este situată între antebraţ şi fluier, având ca bază anatomică articulaţia radio-metacarpiană. Genunchiul trebuie să fie bine dezvoltat, uscăţiv şi puternic, suficient de larg, bine conturat şi integrat în structura piciorului şi a regiunilor vecine.

Printre defectele genunchiului sunt de menţionat: genunchiul slab dezvoltat, scurt şi îngust, genunchiul gros şi scurt sau gros şi lung, cu aspect de structură grosolană, genunchi gâtuit când trecerea spre fluier se face brusc, genunchi arcat, genunchi şters, genunchi de bou sau în „X”, cambrat sau în „O”, apoi higroama genunchiului (fig. 38), determinată de traumatisme repetate ale articulaţiei la faţa ei anterioară.

Fig. 38 Higroama genunchiului


154

Regiunea fluierului are ca bază anatomică cele două metacarpiene sudate şi variază ca grosime, lungime, în funcţie de sex şi tipul productiv. Este scurt la taurinele de carne, subţire la cele de lapte, lung şi gros la cele de muncă. În funcţie de sex, fluierul este mai gros la taur decât la vacă.

Sunt defectuoase fluierele prea lungi şi subţiri, prea scurte şi prea groase, cele cu oblicitate pronunţată deoarece favorizează defectele de aplomb.

Regiunea buletului (gleznei) este formată din articulaţia metacarpo-falangiană. Buletul trebuie să fie bine consolidat şi dezvoltat în lărgime şi grosime, integrându-se armonios în axul piciorului într-un unghi de 140º-150º. Pe faţa posterioară a gleznei se găsesc cele două unghii rudimentare, care cresc foarte mult în cazul stabulaţiei îndelungate.

Constituie defecte: buletul strâmt, îngust, insuficient dezvoltat şi insuficient consolidat, deviat înăuntru sau înafară, apoi traumatismele, secţionări ale ligamentelor şi tendoanelor care determină scoaterea animalelor din efectiv.

Regiunea chişiţei are ca bază anatomică prima falangă şi o parte din a doua, plus ligamentele care asigură legătura celor două degete. Chişiţa are poziţia verticală sau uşor oblică (fig. 39) şi, cu cât este mai oblică, cu atât asigură o mai bună amortizare a şocurilor, dar nu trebuie să fie exagerat de oblică. La taurinele de munte, chişiţa este mai scurtă şi mai verticală, iar la cele de şes mai lungă şi mai oblică. La tauri chişiţa este mai groasă şi mai verticală decât la vaci. La această regiune se întâlnesc leziuni sau defecte de conformaţie, de formă şi volum, care modifică sau limitează capacitatea de efort a animalului.

a b c Fig. 39 Tipuri de chişiţe:

a – moale; b – oblică; c – verticală.


155

Dintre defectele mai frecvente fac parte: chişiţa prea lungă şi înclinată, care determină aşa-zisa chişiţă moale (fig. 39), însoţită de călcătura de urs, chişiţă prea scurtă şi puţin înclinată, apoi unele răni, secţionări de tendoane sau chiar fracturi de falange, procese septice, cum este panariţiul interdigital sau leziunile de tip „coroziune” produse accidental şi care sunt urmate de pierderi economice.

Regiunea ongloanelor este reprezentată de cele două unghii (fig. 40), care constituie învelişul cornos ce acoperă porţiunea inferioară a falangei a treia. Fiecare unghie are forma unei jumătăţi de trunchi de con iar împreună formează copita. Cornul unghiilor poate fi intens sau slab pigmentat, cele pigmentate fiind mai rezistente. Unghiile la taurine se tocesc pe măsură ce cresc, datorită uzurii în urma mişcării, astfel că lungimea lor este aproape normală în permanenţă. La animalele lipsite de mişcare unghiile cresc mult, se deformează şi necesită curăţirea periodică de către un podotehnist. Uneori apar pe unghii diferite gâtuituri care se datorează unor carenţe nutriţionale. Între unghii şi chişiţă există o strânsă legătură. Astfel, animalele cu chişiţă lungă au unghiile înclinate, lungi şi cu călcâiele joase, sprijinul făcându-se mai mult pe călcâie. Constituie defecte de formă şi structură unghiile prea lungi şi ascuţite, cele prea scurte şi boante, unghiile în formă de pantof, unghiile încălecate, unghiile de porc, cele deformate şi depărtate între ele.

Dintre bolile cele mai grave sunt pododermatitele, în special panariţiul sau flegmonul membranei şi ligamentului interdigital, limaxul (formaţiune cărnoasă interdigitală la tauri), putrezirea călcâielor, podoartrita acută aseptică şi supurativă, podoartrita cronică deformată, stări care determină scăderea producţiei de lapte la vaci, refuzul saltului la tauri şi scăderea capacităţii de muncă.

a b c d

Fig. 40 Diferite forme de unghii: a – unghii normale, b – unghii de grajd; c – unghii în pantof; d - unghii încălecate.


156

La boii de muncă este necesară potcovirea, atunci când sunt folosiţi la transporturi pe şosele tari, pietruite. Pot fi folosite potcoave pentru fiecare unghie sau potcoavă comună pentru ambele unghii, prima formă de potcovire fiind mai indicată.

Regiunile membrelor posterioare Membrele posterioare asigură sprijinul în staţiune şi propulsia

corpului în timpul mersului, la acest nivel existând mari mase musculare, care furnizează o cantitate mare de carne de cea mai bună calitate.

Regiunea coapsei şi fesei. Coapsa, are ca bază anatomică osul femur şi o bogată musculatură. La animalele de carne şi mixte coapsa şi fesa sunt mai lungi, mai largi şi cu musculatura dezvoltată faţă de taurinele de lapte. Privită din profil, la animalele de carne şi la cele bine îngrăşate, fesa apare bombată şi descinsă, în timp ce la vacile de lapte linia de profil poate fi dreaptă sau uşor concavă (fig. 41).

Direcţia coapsei este oblică dinapoi înainte şi de sus în jos. În cazul înclinaţiei mai accentuate a coapsei, sprijinul greutăţii corpului se face mai bine iar unghiul coxofemural asigură o deschidere mai mare. Coapsa împreună cu fesa formează la bovine „chiulota”, care se cere să fie cât mai dezvoltată, atât la rasele de carne cât şi la cele mixte şi de muncă.

La nivelul acestei regiuni se întâlnesc unele defecte de conformaţie: coapsa scurtă şi îngustă; coapsa slab dezvoltată, îngustă şi subţire; fesa concavă şi retezată. Se pot întâlni unele tare datorită unor traumatisme, care pot interesa ţesuturile de suprafaţă sau profunzimea maselor musculare, articulaţiile, femurul, tendoanele.

Fig. 41 Forme de coapse şi fese la taurine: a – dreaptă şi lungă; b – convexă; c – uşor concavă

a b c


157

Deosebit de grave sunt fractura femurului, care necesită sacrificarea animalului, artrite şi poliartrite însoţite de şchiopătură, paralizia nervului femural, alte stări patologice care determină scăderea producţiei, capacităţii de efort şi scoaterea animalului din serviciu o anumită perioadă sau definitiv, provocând pagube economice crescătorilor.

Regiunea gambei este situată între coapsă şi jaret, având ca bază anatomică tibia şi fibula, la care se adaugă muşchii flexori şi extensori. Această regiune trebuie să fie integră, largă, musculoasă şi cât mai descinsă, atât la animalele de carne, cât şi la animalele mixte sau de lapte. De poziţia gambei depind corectitudinea membrelor posterioare şi amplitudinea pasului. În general este oblică de sus în jos şi dinainte înapoi, formând cu orizontala un unghi de 50-60º. Faţă de planul median al corpului trebuie să aibă o poziţie paralelă. Lungimea gambei este variabilă în funcţie de rasă şi de regimul de întreţinere. Gamba lungă şi musculoasă este întâlnită la rasele de carne, iar la animalele de muncă asigură creşterea capacităţii de efort. Gamba descinsă constituie o cerinţă la rasele de carne şi atrage o bună dezvoltare a musculaturii în lungime şi grosime. Gamba prea lungă sau prea scurtă este defectuoasă, de asemenea gamba cu devieri înăuntru sau înafară faţă de axul piciorului, precum şi unele traumatisme, care, infectate, pot genera abcese, flegmoane, edem gazos, cangrenă, fracturile de tabie şi peroneu, paralizia nervului peronier, manifestate prin şchiopătură în sprijin, scăderea greutăţii şi pierderi economice.

Regiunea jaretului, situată între gambă şi fluier, constituie una din regiunile cele mai solicitate, atât în faza de sprijin cât şi în suspensie, în flexie şi extensie. Baza anatomică a jaretului o formează articulaţia tibio-tarso-metatarsiană, capsula situată în jurul articulaţiei, ligamentele şi tendoanele de la acest nivel. La nivelul jaretului, unghiul de flexie se găseşte pe faţa dorsală, iar cel de extensie pe faţa plantară, invers ca la membrul anterior, ceea ce asigură stabilitatea necesară în timpul mersului. Jaretul trebuie să fie larg, gros, puternic, suficient de înalt, uscăţiv şi bine conturat, fiind plasat în axul piciorului, fără defecte de structură şi de aplomb (fig. 42). Pielea de acoperire trebuie să fie fină, suficient de elastică,


158

pentru a asigura libertatea mişcărilor de flexie şi extensie, iar unghiul gambei cu fluierul (din punctul de vedere al jaretului) trebuie să fie deschis, dar să nu depăşească 140º-150º.

La nivelul jaretului se pot întâlni defecte cum ar fi: jaret subţire şi slab dezvoltat, jarete prea deschise (cu unghi peste 160º) sau prea închise (sub 140º sau săbiate), deviate din axul piciorului, vârfurile jaretelor apropiate (coate de vacă) sau depărtate, jarete cu pielea groasă şi rugoasă sau groasă şi împâslită, buretoasă ori cărnoasă, semn al unei constituţii grosolane. Alte defecte sunt: jaretul gâtuit, jaret prea uscăţiv ori prea cărnos, plăgi înţepate şi deseori infectate, anchiloza şi semianchiloza, secţionarea tendonului lui Achile, fracturile interarticulare, stări care determină impotenţă funcţională, scoaterea temporară sau definitivă din uz, prin sacrificări de necesitate, a animalelor cu leziuni netratabile sau incurabile.

Celelalte regiuni ale membrului posterior sunt similare celor de la membrul anterior şi se examinează în acelaşi mod, motiv pentru care nu vor mai fi prezentate.

Aplomburile la taurine

Aplomburile reprezintă poziţia pe care o au membrele atunci când animalele îşi sprijină corpul în egală măsură pe toate cele patru membre, adică se găseşte în staţiune forţată plasată pe o suprafaţă plană. Această poziţie se apreciază faţă de o anumită verticală, examinând animalul din faţă, din spate şi lateral (fig. 43).

Fig. 42 Tipuri de jarete: a – deschise; b – normale; c – săbiate.

a b c

a


159

Aplomburile membrelor anterioare (fig. 44) se examinează

din faţă şi din profil. Atunci când animalul este examinat din faţă se consideră

aplomb normal dacă linia imaginară coborâtă din punctul spetei împarte membrul în jumătăţi egale. Aplombul corect este foarte rar întâlnit la taurine, în majoritatea cazurilor prezentând unele defecte şi anume: • genunchi în formă de X, atunci când membrele se apropie în regiunea genunchilor şi este un defect destul de frecvent; • membre largi jos, atunci când se îndepărtează de la genunchi în jos; • membre strâmte jos, atunci când membrele se apropie de la genunchi în jos; • panard, atunci când din gleznă se produce o răsucire a chişiţei şi ongloanelor spre exterior, defect foarte frecvent la taurine; • cagneux (membre scâlciate înăuntru), atunci când de la gleznă se produce o răsucire a chişiţei şi ongloanelor spre interior; • strâmt dinainte, atunci când pe toată lungimea lor membrele sunt apropiate, defectul fiind asociat cu pieptul strâmt; • larg dinainte, atunci când membrele sunt distanţate ca urmare a pieptului larg sau din cauza poziţiei defectuoase a spetelor, care se îndepărtează de planul median al corpului către articulaţiile scapulo-humerale; Examinând membrele anterioare din profil, sub aspectul aplomburilor, aceasta se face în raport cu verticala coborâtă din mijlocul grebănului, care trece prin mijlocului articulaţiei humero-

Fig. 43 Instrumente moderne în aprecierea exteriorului


160

radio-ulnară şi cade înapoia copitei. Ca defecte pot fi întâlnite următoarele:

• campat dinainte, atunci când membrele se găsesc mai înainte decât poziţia normală de aplomb;

• sub el înainte, atunci când membrele se găsesc mai înapoi decât poziţia normală de aplomb;

• genunchi şterşi, atunci când sunt situaţi ceva mai înapoi şi este unul din defectele foarte frecvente la taurine.

Aplomburile membrelor posterioare (fig. 45), se examinează

din profil şi din spate. Din profil se apreciază aplombul în raport cu verticala

coborâtă din punctul fesei, care atinge vârful jaretului şi cade înapoia copitei, acesta fiind considerat aplomb normal. Dintre defecte pot fi menţionate următoarele:

• campat dinapoi, atunci când membrele sunt mai înapoi decât linia de aplomb;

• sub el dinapoi, atunci când membrele se găsesc mai înainte decât poziţia normală de aplomb;

• picioare săbiate, atunci când de la articulaţia jaretului membrele sunt deviate înainte, iar unghiul jaretului este mic;

• jarete deschise, atunci când de la articulaţia jaretului membrele sunt deviate înapoi, iar unghiul jaretului este mare.

Aprecierea aplomburilor din spate se face în raport cu verticala coborâtă din punctul fesei, care în mod normal împarte regiunea jaretului, fluierului, gleznei şi chişiţei în jumătăţi egale, căzând în mijlocul copitei. Defecte de aplomb sunt următoarele:

• coate de vacă, atunci când jaretele sunt apropiate prin vârful calcaneului, aceste fiind unul din defectele cele mai frecvente şi situaţia opusă când acestea formează membre în ,,O’’;

• membre largi jos, atunci când membrele se depărtează între ele de la jaret înspre copite;

• membre strâmt jos, atunci când se apropie de la jaret în jos înspre copite;


161

• panard şi cagneux, asemănător cu defectele de la membrele anterioare;

• strâmt înapoi, atunci când membrele sunt apropiate pe toată lungimea lor şi sunt în legătură cu o crupă strâmtă. Este un defect foarte frecvent la taurinele primitive. O situaţie favorabilă o constituie aplombul larg dinapoi când se asociază cu crupa largă.

Cu ocazia selecţiei se vor alege pentru reproducţie animale fără defecte de aplomburi pentru că orice defect îngreunează mersul animalelor şi face ca el să se uzeze mai repede deoarece nu se mai face sprijin egal pe toată suprafaţa articulară a oaselor unele suprafeţe fiind supraîncărcate. Există şi predispoziţie ereditară defectelor de aplomb, care trebuie avută în vedere la aprecierea exteriorului animalelor pentru reproducţie.

e d

c b

a

Fig. 44 Aplombul membrelor anterioare: a – aplomb corect văzut din faţă şi din profil; b – aplomb larg dinainte; c – aplomb strâmt dinainte; d – aplomb campat dinainte; e – aplomb sub el dinainte.


162

4.2. Examenul de sinteză al exteriorului

Examenul de sinteză constă în aprecierea unui animal în totalitatea lui, în legătură cu dezvoltarea generală, armonia şi proporţionalitatea de ansamblu. Întotdeauna, examenul analitic trebuie completat cu examenul de sinteză, care urmăreşte aprecierea dezvoltării proporţionale a tuturor regiunilor corporale şi modul cum acestea se îmbină între ele, în funcţie de tipul morfo-productiv. Examenul de sinteză se realizează prin:

- metoda liberă; - metoda punctelor; - metoda măsurătorilor corporale (măsurători biometrice). Prin verificarea constatărilor rezultate în urma aprecierii

animalelor prin metodele anterioare, acestea se completează printr-o serie de metode ajutătoare cum sunt:

- metoda dreptunghiurilor; - fotografierea; - filmarea şi înregistrarea video.

Fig. 45 Aplombul membrelor posterioare: a – aplomb corect văzut din profil şi dinapoi; b – aplomb campat dinapoi; c – aplomb subel dinapoi. d – „coate de vacă” (în formă de X); d – membre în „O”.

a

b c

d e


163

1. Metoda liberă (somatoscopică) Constă în aprecierea din ochi (liber) sau prin palpare,

examinând animalul în totalitatea lui pe fiecare segment şi pe regiuni corporale. Se examinează animalul în ansamblul său, atât în poziţie staţionară cât şi în mers, apreciind dezvoltarea şi proporţionalitatea fiecărei regiuni, armonia întregului organism (fig. 46).

Pentru aprecierea de ansamblu şi a dezvoltării generale,

animalul trebuie să fie situat pe un teren orizontal, la o distanţă de 3-5 m faţă de examinator, în staţiune patrupedală forţată (să se sprijine în egală măsură pe toate cele patru membre). De asemenea, din imediata apropiere, se apreciază prin palpare fiecare regiune corporală în parte, iar în mers, se apreciază armonia mişcărilor şi eventualele defecte de aplomb. În descrierea lineară examenul fiecărei regiuni se concretizează printr-o notă în scara 1-9.

Din coroborarea tuturor observaţiilor se face aprecierea generală şi care se exprimă prin calificative: excepţional, f. bine, bine cu plus, bine, satisfăcător, nesatisfăcător

Deşi este foarte expeditivă, această metodă este mai dificilă, examinatorul trebuind să posede un spirit de observaţie foarte pătrunzător, experienţă foarte îndelungată şi o bună cunoaştere a raporturilor dintre diferitele caractere de conformaţie şi elementele anatomo-fiziologice, ce stau la baza capacităţii productive şi a însuşirilor biologice ale organismului animal. În acest scop sunt şcolarizaţi şi autorizaţi evaluatori experţi pentru fiecare rasă.

Fig. 46 Aprecierea de ansamblu prin metoda liberă


164

2. Metoda punctelor Este o metodă mai ordonată, mai precisă şi mai ştiinţifică,

care se face tot în mod liber (vizual şi prin palpare), examinatorul expert fiind obligat să aprecieze şi să acorde note pentru anumite regiuni sau grupe de regiuni corporale, după importanţa fiecăreia, având în vedere factorii: rasă, vârstă, sex şi tip morfo-productiv.

Notele se acordă în scara 1-9 în funcţie de corectitudinea regiunii sau grupei de regiuni, folosindu-se în acest scop un tabel cu indicaţii ajutătoare la acordarea notelor. Pentru aprecierea propriu-zisă se utilizează fişele individuale de punctare pentru descrierea lineară la fiecare rasă, care cuprind grupele agregat cu însuşirile ce se apreciază şi punctajul total pentru fiecare grupă de însuşiri (tabelele 1, 2, 3 şi fig. 47, 48, 49).

Aprecierea după metoda punctelor este operativă şi simplă, permiţând o notare uniformă pentru toate însuşirile examinate. Prin însumarea punctelor de la fiecare grupă de însuşiri, în funcţie de ponderea ce o deţin în aprecierea finală, se obţine punctajul total pe baza căruia se face încadrarea animalului respectiv într-o clasă valorică (excepţional, f. bine, bine cu plus, bine, satisfăcător, nesatisfăcător).

Pentru înlăturarea eventualelor erori generate de subiectivism, este recomandabil ca aprecierea să se facă de către o comisie formată din 3-4 examinatori experţi, punctajul total obţinut reprezentând media aritmetică a punctajelor acordate de fiecare membru al comisiei.

Menţionăm că în acest sens sunt elocvente fişele de punctare folosite la descrierea lineară a carcterelor de exterior la rasele din ţara noastră.

3. Metoda măsurătorilor corporale (somatometria) Constă în măsurarea directă, pe animal, a diferitelor

dimensiuni corporale şi de masă, care înlătură aproximaţiile şi erorile de apreciere ce pot să survină în metodele de apreciere descrise anterior (fig. 50 şi 51 ).

Cu ajutorul măsurătorilor corporale şi de masă putem aprecia dezvoltarea şi legătura diferitelor regiuni corporale sau segmente ce constituie întregul organism şi dezvoltarea generală a animalului


165

Poziţia animalului în timpul efectuării măsurătorilor trebuie să fie în staţiune patrupedală forţată, cu capul şi gâtul orientate în poziţie normală. Măsurătorile pot fi efectuate când animalul se găseşte afară sau în adăpost.

Ca instrumente de măsurat se folosesc: zoometrul pentru dimensiunile corporale mari; compasul pentru dimensiunile mici, panglica metrică pentru perimetre; goniometrul pentru măsurarea unghiurilor dintre razele osoase; cântarul basculă pentru masa corporală.

După scopul urmărit, măsurătorile biometrice se pot grupa în: a) Măsurători de masă, care se fac în vederea cunoaşterii

dezvoltării generale şi de ansamblu a animalului şi care sunt cel mai mult folosite în practică. Acestea sunt: înălţimea la grebăn sau înălţimea la crupă, lungimea trunchiului, adâncimea toracelui, lungimea crupei, lărgimea crupei la şolduri şi ischii, perimetrul toracic; perimetrul fluierului şi masa corporală şi se execută în cadrul lucrărilor de selecţie a taurinelor adulte pentru reproducţie.

b) Măsurători de conformaţie, care se efectuează în vederea

stabilirii conformaţiei de ansamblu şi a proporţionalităţii diferitelor regiuni sau segmente corporale (fig. 51). În mod obişnuit, acestea se folosesc în lucrările de cercetare şi cuprind un număr variabil de măsurători, care se stabilesc în funcţie de scopul urmărit.

Fig. 50 Executarea măsurătorilor corporale


166

Tabelul 1 APRECIEREA CONFORMAŢIEI CORPORALE PRIN DESCRIEREA LINEARĂ

A CARACTERELOR DE EXTERIOR Note şi punctaje pe caractere, punctaje parţiale şi calificative pe grupe de caractere şi scor

(punctaj) final şi calificative pentru exterior BĂLŢATĂ CU NEGRU ROMÂNEASCĂ (BNR) – HOLSTEIN FRIZĂ

Grupe (agregate) de

însuşiri şi caractere de

exterior

EXCELENT (Ex.)

99-90 pct. (primipare max. 88

secundipare max. 90)

FOARTE BINE (FB)

89-85 puncte

BINE PLUS (B+) 84-80 puncte

BINE (B)

79-75 puncte

SUFICIENT (S)

74-65 puncte

NESATISFĂCĂTOR (N)

sub 65 puncte

I. TIP LAPTE (15%) 1. Caracte specific lapte 9=92 8=88 7=84

6=80 5=76 (75)

4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

II. DEZVOLTARE (FORMAT) CORPORAL (20%)

2. Înălţimea la crupă

9=90 (145 cm)

8=87 (144-143 cm)

7=82 (142-140

cm) 6=80

(139-137 cm)

5=77 (136-135

cm) 3=68

(132 cm)

4=73 (134-133 cm)

3=68 (132 cm)

2=64 (131-130 cm) 1=60 şi sub

(sub 130 cm)

3. Lărgimea la crupă 9=92 8=88 7=84

6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

4. Adâncime trunchi 9=92 8=88 7=84

6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

5. Lărgime piept (capacitate)

9=92 8=88 7=84 6=80 5=76 4=72

3=68 2=64

1=60 şi sub

6. Unghiul crupei 5=91 4=89

6=86 3=82 7=77 8=66 2=72

9=52 1=56 şi sub

III. MEMBRE FUNDAMENT (25%) 7. Unghiul jaretului 5=91 6=86

4=89 3=81 7=77 8=67 2=71

9=55 şi sub 1=56

8. Aspectul jaretului 8=91

7=89 9=88 6=86

5=82 4=77 3=72 2=66 1=59 şi sub

9. Ongloane (înălţime posterioară)

8=91 9=87 7=88

6=83 5=78 4=73

3=68 2=63

1=58 şi sub

10. Aplomburi membre posterioare

9=92 8=88 7=84 6=80 5=76 4=73

3=68 2=64

1=60 şi sub


167

Tabelul 1 (continuare) BĂLŢATĂ CU NEGRU ROMÂNEASCĂ (BNR) – HOLSTEIN FRIZĂ

Grupe (agregate) de


exterior

EXCELENT (Ex.)



FOARTE BINE (FB)

89-85 puncte


BINE (B)

79-75 puncte

SUFICIENT (S)

74-65 puncte


sub 65 puncte

IV. UGER (40%) 11. Extindere anterioară 9=92 8=88 7=84

6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

12. Înălţime (prindere) posterioară

9=92 8=88 7=84 6=80 5=76 4=72

3=68 2=64

1=60 şi sub

13. Ligament central

9=92 8=92

(primipare) 8=88 7=84

6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

14. Adâncime uger

8=92 7=89 6=85

5=80 9=84 4=75 3=70

2=65 1=60 şi sub

15. Poziţie (plasare) mameloane

5=90 6=88 4=87 7=81 3=77 8=72

2=64 9=62

1=50 şi sub 16. Lungime mameloane 5=92 6=85 4=84 7=78

3=75 8=70 2=66

9=62 1=56 şi sub


168

Fişă de sinteză Descrierea lineară a caracterelor de exterior la rasa

Bălţată cu negru românească (BNR) – Holstein Friză

Caractere (agregate) Simbol (prescurtări)

Note optime F. bună…...Bună

Extreme (1……………..…….9)

Tip

LAPT

E Caractere specifice producţiei de lapte CPL 9………..……8 Slabe……………Evidente

Înălţimea la crupă (sacrum) HC (HS) 9……….…….8

(≥142cm)(140cm) Mică……………….Mare

Lărgimea crupei LG 9………..……8 Îngustă………….…Largă Adâncimea trunchiului AT 9………..……8 Mică…………….…Mare

Lărgimea pieptului (capacitate toracică) LgP 9………..……8 Strâmtă………...Dezvoltată

(slabă)…………...…(mare) Mare………postero-anterior

…….Mare antero-

posterior FOR

MA

T (d

ezvo

ltare

) C

OR

POR

AL

Unghiul crupei

(înclinarea crupei) UC 5………..……4

Coadă……... sus prinsă

..….Crupă teşită

Unghiul jaretului UJ 5………..……6 Drept…………….…Săbiat Aspectul jaretului AJ 8………..……7 Plin……………….…Uscat

Ongloane (înălţimea posterioară) Og 9………..……8 Mică…………………Mare

FUN

DA

MEN

T (m

embr

e)

Aplombul membrelor posterioare AMP 9………..……8 Defectuos…………..Corect

Extindere (prindere) anterioară EAU 8………..……9 Slabă………………...Bună

(mică)…………...…(mare) Înălţime

(prindere) posterioară ÎPU 9………..……8 Mică…………………Mare

Ligament suspensor LIS 8………..……9 Absent………….…Evident

Adâncimea ugerului AU 7………..……8 Adânc………………...Înalt (lăsat)

Poziţia mameloanelor PM 5………..……6 Divergente…..Convergente

UG

ER

Lungimea mameloanelor

anterioare LMA 6………..……7 Scurte……………….Lungi


169

Înălţimea la crupă (cm)

Tip lapte

Adâncimea trunchiului mică-mijlocie-mare

Lărgimea pieptului mică-mijlocie-mare

Unghiul crupei ridicat-mijlociu-teşit

Unghiul jaretului drept-mijlociu-săbiat

Aspectul jaretului plin-mijlociu-fin

Poziţia membrelor posterioare (aplombul) lipită-apropiată-normală

Lărgimea ugerului îngustă-mijlocie-largă

Ligamentul suspensor lipsă-mijlociu-înalt

Poziţia mameloanelor anterioare depărtată-normală-apropiată

Poziţia mameloanelor posterioare depărtată-normală-apropiată

Prinderea anterioară a ugerului slabă-mijlocie-evidentă

Adâncimea ugerului profundă-mijlocie înaltă

Lungimea mameloanelor scurtă-mijlocie-lungă

Lărgimea crupei îngustă-mijlocie-largă

Înălţimea ongloanelor mică-mijlocie-înaltă

Fig. 47 Imagine de ansamblu a caracterelor de exterior cuprinse în sistemul de descriere lineară la rasa Bălţată cu negru românească (Holstein-Friză)


170

Tabelul 2

APRECIEREA CONFORMAŢIEI CORPORALE PRIN DESCRIEREA LINEARĂ A CARACTERELOR DE EXTERIOR

Note şi punctaje pe caractere, punctaje parţiale şi calificative pe grupe de caractere şi scor (punctaj) final şi calificative pentru exterior

BĂLŢATĂ ROMÂNEASCĂ (BR) – FLECKVIEH - SIMMENTAL

Grupe (agregate)

de însuşiri şi caractere de

exterior

EXCELENT (Ex.)



FOARTE BINE (FB)

89-85 puncte


BINE (B) 79-75 puncte

SUFICIENT (S)

74-65 puncte


sub 65 puncte

I. DEZVOLTARE (FORMAT) CORPORALĂ

1. Înălţimea la crupă (ischii)

9=90 (≥140 cm) (primipare ≥137 cm)

8=87 (139-138 cm)

(primipare 136-135

cm)

7=82 (137-136 cm)

(primipare 134-133

cm)

6=77 (135-134

cm) (primipare 132 cm)

5=72 (133 cm)

(primipare 131 cm)

4=72 (132 cm)

3=68 (131 cm)

2=61 (130 cm) (primipare 128 cm) 1=57 (sub 130 cm)

2. Lungimea crupei 9=92 8=88 7=84

6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

3. Lărgimea crupei 9=92 8=88 7=84

6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub


6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

5. Unghiul crupei 4=91 5=88 6=83

3=83 7=78 8=72 2=70

9=64 1=54 şi sub

II. MUSCULATURĂ 6. Îmbrăcarea în musculatură

7=91 6=89 8=86 5=84 9=77

4=78 3=72 2=66 1=60 şi sub

III. MEMBRE (FUNDAMENT) 7. Unghiul jaretului 5=91 4=89

6=86 3=81 7=77 2=71 8=67

1=60 9=55 şi sub

8. Aspectul jaretului 9=91 8=89

7=86 6=82 5=77 4=72 3=66

2=60 1=54 şi sub

9. Chişiţe 7=90 6=88 5=83 8=80 4=77 3=70

2=63 9=64

1=55 şi sub 10. Ongloane (înălţimea posterioară)

9=91 8=88 7=85 6=81 5=77 4=73

3=68 2=63

1=57 şi sub


171

Tabelul 2 (continuare) BĂLŢATĂ ROMÂNEASCĂ (BR) – FLECKVIEH - SIMMENTAL

Grupe (agregate) de


exterior

EXCELENT (Ex.)



FOARTE BINE (FB)

89-85 puncte


BINE (B)

79-75 puncte

SUFICIENT (S)

74-65 puncte


sub 65 puncte

IV. UGER 11. Extinderea anterioară 9=92 8=88 7=84

6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

12. Înălţimea (prinderea) posterioară

9=91 8=88 7=85 6=81 5=77 4=73

3=68 2=64

1=59 şi sub

13. Lărgimea (extinderea) posterioară

9=92 8=88 7=84 7=80 5=76 4=72

3=68 2=64

1=60 şi sub

14. Ligament central 8=91 7=88

9=86 6=83 5=78 4=73 3=68

2=63 1=58 şi sub

15. Adâncimea ugerului 8=91 7=88

9=85 6=83 5=78 4=73 3=68

2=63 1=68 şi sub

16. Poziţia mameloanelor 6=91 5=89

7=86 4=83 8=78 3=72 9=68

2=64 1=54 şi sub

17. Lungimea mameloanelor 5=91 4=88

6=87 7=81 3=78 8=74 2=67 9=66

1=56 şi sub

18. Grosimea mameloanelor 5=91 4=86

6=88 7=81 3=75 8=73 9=64 2=63

1=50 şi sub


172

Fişă de sinteză

Descrierea lineară a caracterelor de exterior la rasa Bălţată românească (BR) – Fleckvieh – Simmental

Caractere (agregate) Simbol

(prescurtări) Note optime

F. bună…...Bună Extreme

(1……………..…….9) Înălţimea la crupă

(sacrum) HC (HS) 9……….…….8 (≥138cm)(137cm) Mică……………….Mare

Lungimea crupei LC 9……………..8 Scurtă………………Lungă Lărgimea crupei LG 7………..……8 Îngustă………….…Largă

Adâncimea trunchiului AT 9………..……8 Mică…………….…Mare

Mare………postero-anterior

…….Mare antero-

posterior

FOR

MA

T (d

ezvo

ltare

) C

OR

POR

AL

Unghiul crupei

(înclinarea crupei)

UC 4………..……5 Coadă……... sus prinsă


MU

SCU

LATU

RĂ

Îmbrăcarea în musculatură IM 7……………..6 Slabă………………...Bună

Unghiul jaretului UJ 5………..……4 Drept…………….…Săbiat Aspectul jaretului AJ 9………..……8 Plin……………….…Uscat

Chişiţe Cst 7……………..6 Moi………..……….Drepte

FUN

DA

MEN

T (m

embr

e)

Ongloane (înălţimea

posterioară) Og 9………..……8 Mică…………………Mare

Extinderea (prinderea) anterioară EAU 9………..……8 Slabă………………...Bună

(mică)…………...…(mare) Extinderea (lărgimea) posterioară

EPU 7……………..8 Slabă………………...Bună

Înălţimea posterioară ÎPU 9………..……8 Mică…………………Mare



Poziţia mameloanelor PM 6………..……5 Divergente…..Convergente Lungimea

mameloanelor anterioare

LMA 5………..……4 Scurte……………….Lungi

UG

ER

Grosimea mameloanelor GM 5……………..4 Subţiri……………..Groase


173

FORMAT

Înălţimea la grebăn

Lungimea crupei mică-mijlocie-mare

1 5 9

Lărgimea crupei mică-mijlocie-largă

5 9

Adâncimea trunchiului mică-mijlocie-mare

Unghiul crupei ridicat-mijlociu-teşit

Musculatura fără-mijlocie-plină

Chişiţe orizontale-oblice-verticale

Înălţimea ongloanelor plată-mijlocie-înaltă

Unghiul jaretului drept-mijlociu-săbiat

Aspectul jaretului plin-mijlociu-fin

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9

Fig. 48 Imagine de ansamblu a caracterelor de exterior în sistemul de descriere lineară la rasa Bălţată românească (Fleckvieh – Simmental)

Extinderea anterioară a ugerului slabă-mijlocie-evidentă

Lărgimea ugerului îngustă-mijlocie-largă

Ligamentul suspensor lipsă-mijlociu-înalt

Adâncimea ugerului profundă-mijlocie-înaltă

Poziţia mameloanelor divergente-paralele-convergente

Lungimea mameloanelor scurtă-mijlocie-mare

Grosimea mameloanelor subţiri-normale-groase

Extinderea posterioară a ugerului slabă-mijlocie-evidentă

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9

1 5 9


174

Tabelul 3

APRECIEREA CONFORMAŢIEI CORPORALE PRIN DESCRIEREA LINEARĂ A CARACTERELOR DE EXTERIOR

Note şi punctaje pe caractere, punctaje parţiale şi calificative pe grupe de caractere şi scor (punctaj) final şi calificative pentru exterior

BRUNĂ (B) – BROWN - SWISS

Grupe (agregate) de


exterior

EXCELENT (Ex.)



FOARTE BINE (FB)

89-85 puncte


BINE (B)

79-75 puncte

SUFICIENT (S)

74-65 puncte


sub 65 puncte

I. FORMAT CORPORAL

1. Înălţimea la grebăn

9=90 (≥137 cm adulte)*

8=87 (136-135

cm)

7=84 (134 cm)

6=81 (133 cm)

5=77 (132 cm)

4=73 (131 cm)

3=69 (130 cm)

2=64 (129 cm) 1=60 şi sub

(128 cm şi sub)

2. Lărgimea crupei la ischii

7=91 6=89 8=86 5=83 9=78

4=75 4=72 3=68

2=58 1=50 şi sub


6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

4.Linia superioară a corpului

7=90 6=91 5=86 4=80 8=75 4=72

3=68 9=58

1=55 şi sub

5. Unghiul crupei

4=91 5=90

6=86 3=85 7=78 8=66

2=72 1=54

9=52 şi sub II. MUSCULATURA 6. Îmbrăcarea în musculatură

5=91 4=87 6=85 7=77

3=78 9=72

2 şi 8=68 9=59

1=58 şi sub

III. FUNDAMENT MEMBRE 7. Unghiul jaretului 5=91 4=89

6=86 3=81 7=77 2=71 8=67

1=60 9=55 şi sub

8. Aspectul jaretului 8=91

7=89 6=86 9=88

5=82 4=77 3=72 2=66

1=59 şi sub

9. Chişiţe 7=90 6=88 5=83 8=80 5=78 3=70

9=64 2=63

1=55 şi sub 10. Înălţimea posterioară a ongloanelor

9=91 8=88 7=85 6=81 5=76 4=73

3=68 2=63

1=57 şi sub


175

Tabelul 3 (continuare) BRUNĂ (B) – BROWN - SWISS

Grupe (agregate) de


exterior

EXCELENT (Ex.)



FOARTE BINE (FB)

89-85 puncte


BINE (B)

79-75 puncte

SUFICIENT (S)

74-65 puncte


sub 65 puncte

IV. UGER 11. Extinderea anterioară 9=92 8=89

7=85 6=81 5=77

4=73 3=69 2=65

1=60 şi sub

12. Lărgimea posterioară 9=92 8=88 7=84

6=80 5=76 4=72 3=68

2=64 1=60 şi sub

13. Înălţimea (prinderea) posterioară

9=92 8=88 7=84 6=80 5=76 4=72

3=68 2=64

1=60 şi sub

14. Ligament suspensor 8=91 7=89

9=85 6=84 5=79 4=74 3=68

2=62 1=55 şi sub

15. Adâncimea ugerului 8=91

7=89 6=85 9=85

5=80 4=75 3=70 2=65 1=60 şi sub

16. Poziţia mameloanelor 5=90 6=88

4=87 7=81 3=77 8=72 2=64 9=62

1=50 şi sub 17. Lungimea mameloanelor 5=91 4=89

6=85 3=80 7=78 8=70 2=68

9=62 1=55 şi sub

* La primipare = 1 cm mai mică decât la adulte


176

Fişă de sinteză

Descrierea lineară a caracterelor de exterior la rasa Brună (B) – Brown – Swiss

Caractere (agregate) Simbol (prescurtări)

Note optime F. bună…...Bună

Extreme (1……………..…….9)

Înălţimea la grebăn HC (HS) 9……….…….8 (≥137cm)(136cm) Mică……………….Mare

Lărgimea crupei LG 7………..……6 Îngustă………….…Largă Adâncimea trunchiului AT 9………..……8 Mică…………….…Mare

Linia superioară a trunchiului LS 7………….…6 Concavă…...…….Convexă

Mare………postero-anterior

…….Mare antero-

posterior FOR

MA

T (d

ezvo

ltare

) C

OR

POR

AL

Unghiul crupei

(înclinarea crupei) UC 4………..……5

Coadă……... sus prinsă


MU

SCU

LATU

RĂ

Îmbrăcarea în musculatură IM 5…………..6-4 Slabă………………...Bună

Unghiul jaretului UJ 5………..……4 Drept…………….…Săbiat Aspectul jaretului AJ 8………..…9-7 Plin……………….…Uscat

Chişiţe Cst 7……………..6 Moi………..……….Drepte

FUN

DA

MEN

T (m

embr

e)

Ongloane (înălţimea

posterioară) Og 9………..……8 Mică…………………Mare

Extinderea (prinderea) anterioară EAU 9………..……8 Slabă………………...Bună

(mică)…………...…(mare) Extinderea (lărgimea) posterioară

EPU 9……………..8 Slabă………………...Bună

Înălţimea posterioară ÎPU 9………..……8 Mică…………………Mare



Poziţia mameloanelor PM 5………..……6 Divergente…..Convergente

UG

ER

Lungimea mameloanelor

anterioare LMA 5………..……4 Scurte……………….Lungi


177

Fig. 49 Imaginea de ansamblu a caracterelor de exterior cuprinse în sistemul de descriere lineară la rasa Brună (Swiss - Braunvieh)

Chişiţe: orizontale – oblice - verticale

Înălţimea ongloanelor: plată – mijlocie - înaltă

Extinderea şi prinderea anterioară a ugerului:

slabă – mijlocie - evidentă

Lărgimea ugerului: îngustă – mijlocie - largă

Înălţimea posterioară a ugerului:

mică – mijlocie - înaltă

Ligamentul suspensor: lipsă – mijlociu - înalt

Adîncimea ugerului: profundă – mijlocie - înaltă

Lungimea mameloanelor: scurtă – mijlocie - mare

Poziţia mameloanelor: divergente – paralele - convergente

Îmbrăcarea în musculatură: fără – mijlocie - plină

Lărgimea crupei: îngustă – mijlocie - largă

Adâncimea trunchiului: mică – mijlocie - mare

Linia superioară: concavă – dreaptă - convexă

Unghiul crupei: ridicat – mijlociu - teşit

Unghiul jaretului:

drept – mijlociu - săbiat

Aspectul jaretului: plin – mijlociu - fin


178

Fişa de punctare – tăuraşi Data efectuării

Tăuraşul………….nr. matricol………(cod……..) % RH……………provenienţa………………….. Tatăl……………..Mama…………………………

(nume-cod) nr. Matricol HL lapte, % grăsime, % proteine

Însuşiri (notă maximă) Nr. regiuni apreciate

Note acordate

reg. însuş.

Defecte Importante

1.Armonia de ansamblu - Caractere tip şi rasă (20) 2.Temperament – constituţie -

3.Osatură (musculatură) pentru BR şi B - Spinare crap 4.Linia superioară (inclusiv crupa) - Spinare înşeuată

I.Capacitate corporală (30) 5.Lărgimea şi adâncimea toracelui - Prinderi defectuoase

6.Înălţime grebăn_cm - Crupă teşită 7.Lungimea corporală_cm - Crupă în acoperiş 8.Fundament (apb.ant. şi post.) - Chişiţă moale 9.Chişiţa - Ongloane scâlciate

II. Dezvoltare corporală (50)

10.Ongloane - Ongloane deschise Total puncte


179

Fişa de punctare viţele

CRESCĂTOR……………………LOCALITATEA……………….. VIŢICĂ…………..NR.MATRICOL…………….%RH………………… TATĂL………………………..MAMA…………………………………

(cod; nume) (matricol HL lapte % grăsime, % proteine)

Însuşiri (Notă maximă) Regiuni apreciate Note

acordate Defecte importante

1. Armonia de ansamblu - I. Caractere tip şi de rasă (20) 2. Constituţie, temperament -

3. Înălţimea la grebăn:……cm….. - II. Dezvoltare corporală 4. Lungimea corporală:…..cm…. -

5. Osatură, musculatură - 6. Linia superioară - III. Capacitatea

corporală (30) 7. Lărgimea şi adâncimea toracelui (flanc) -

8. Aplomb anterior şi posterior - 9. Chişiţe - IV. Fundament

(membre) (30) 10. Ongloane -

Total puncte:


180

c) Măsurători de creştere, care se folosesc numai la tineret şi

se efectuează periodic, în vederea cunoaşterii procesului de creştere (fig. 52).

a

b

Fig. 51 Principalele măsurători pentru acţiunile de selecţie la bovine a – măsurători principale la taurine:

1-1’ – talia; 2-2’ – înălţimea la spinare; 3-3’ – înălţimea la crupă; 4-4’ – înălţimea la baza cozii; 5-5’ – lungimea oblică a trunchiului; 6-6’ – perimetrul toracic;

7-7’ – perimetrul fluierului; 8-8’ – lărgimea la articulaţia scapulo-humerală; 9-9’ – lărgimea toracelui înapoia spetelor; 10-10’ – lărgimea crupei la şolduri;

11-11’ – lărgimea crupei la articulaţia coxo-femurală; 12-12’ – lărgimea crupei la ischii;

b – măsurători la cap: 1-1’ – lungimea frunţii; 1-1’’ – lungimea capului; 1’-2’’ – lungimea feţei;

2-2’ – îngustimea frunţii; 3-3’ – lărgimea frunţii


181

După natura şi sensul în care se efectuează măsurătorile

biometrice, acestea sunt: a) Măsurători de înălţime. Se execută în plan vertical şi ne

permit să apreciem dezvoltarea proporţională a diferitelor regiuni sau segmente corporale. Principalele măsurători de înălţime sunt următoarele:

• înălţimea la grebăn (talia) reprezintă distanţa de la nivelul solului la punctul cel mai înalt al grebănului;

• înălţimea la spinare reprezintă distanţa de la nivelul solului la marginea superioară a apofizei spinoase a ultimei vertebre dorsale;

• înălţimea la crupă reprezintă distanţa de la nivelul solului la punctul cel mai înalt al liniei sacrale;

• înălţimea la baza cozii reprezintă distanţa de la nivelul solului la punctul de inserţie al cozii;

Fig. 52 Formatul corporal la tineretul în creştere


182

• înălţimea (adâncimea) toracelui reprezintă distanţa de la nivelul inferior al sternului, imediat înapoia spetelor, până la punctul cel mai înalt al grebănului;

• înălţimea la stern (vidul substernal), măsurată imediat înapoia spetelor, reprezintă distanţa de la sol la nivelul inferior al sternului.

Toate dimensiunile de înălţime se măsoară cu zoometrul. b) Măsurători de lungime: • lungimea oblică a trunchiului reprezintă distanţa de la partea

anterioară a articulaţiei scapulo-humerale (punctul spetei) la proeminenţa posterioară a tuberozităţii ischiale (punctul fesei) şi ne furnizează informaţii asupra dezvoltării corporale şi a formatului corporal;

• lungimea orizontală a trunchiului reprezintă distanţa, în plan orizontal, între verticalele tangente la punctul spetei şi la punctul fesei;

• lungimea totală a corpului reprezintă distanţa de la creştet la verticala tangentă la punctul fesei; împreună cu lungimea orizontală a trunchiului, ne oferă date asupra dezvoltării corporale şi a liniei superioare;

• lungimea (profunzimea) toracelui reprezintă distanţa între punctul spetei şi convexitatea maximă a ultimei coaste; ne dă indicaţii asupra dezvoltării toracelui şi a capacităţii corporale.

Toate cele 4 dimensiuni de lungime se determină cu zoometrul sau compasul.

• lungimea crupei reprezintă distanţa de la marginea supero-anterioară a şoldului la punctul fesei; pe baza acesteia se obţin date asupra dezvoltării crupei şi se determină cu compasul;

• lungimea capului este distanţa de la creştet la bot (limita inferioară a părţii acoperite cu păr); aceasta este în corelaţie cu tipul morfo-productive şi craniologic şi se determină cu compasul.

c) Măsurători de lărgime: • lărgimea toracelui (diametrul bicostal) este distanţa dintre

punctele cele mai proeminente ale coastelor, măsurată imediat


183

înapoia spetelor; aceasta oferă date asupra dezvoltării toracelui şi se determină cu zoometrul;

• lărgimea pieptului este distanţa dintre articulaţiile scapulo-humerale, luându-se ca puncte de reper proeminenţele laterale ale extremităţilor superioare humerale; dă indicaţii asupra dezvoltării trenului anterior;

• lărgimea crupei furnizează informaţii asupra dezvoltării acestei regiuni, a gradului de îmbrăcare cu muşchi precum şi asupra eventualelor fătări distocice, şi se determină în trei puncte.

• la şolduri şi reprezintă distanţa dintre unghiurile externe ale oaselor iliace;

• la articulaţiile coxo-femurale şi reprezintă distanţa dintre punctele cele mai proeminente ale articulaţiilor coxo-femurale;

• la ischii şi reprezintă distanţa dintre cele două protuberanţe ischiatice;

• lărgimea capului (frunţii) este distanţa dintre punctele externe ale orbitelor şi ne dă indicaţii asupra tipului morfo-productiv.

Toate aceste dimensiuni de lărgime se determină cu zoometrul sau compasul.

d) Măsurători de perimetre: • perimetrul toracelui se determină cu panglica, imediat

înapoia spetelor şi dă indicaţii asupra dezvoltării toracelui, a capacităţii corporale şi a corpului în ansamblu;

• perimetrul fluierului se determină cu panglica, la membrul stâng anterior, în zona unde fluierul este mai subţire (treimea superioară a fluierului); este în corelaţie cu gradul de dezvoltare a scheletului.

e) Măsurători de unghiuri Această categorie cuprinde un număr mic de măsurători şi

sunt folosite numai în studii speciale. În mod deosebit interesează unghiul jeretului şi al chişiţelor.

f) Măsurători ale ugerului Se practică la vacile din rasele de lapte şi cu producţie mixtă,

la care glanda mamară prezintă o importanţă deosebită. Asupra


184

ugerului se fac numeroase măsurători, în vederea cunoaşterii gradului de dezvoltare, a armoniei şi proporţionalităţii acestuia. Aprecierea ugerului pe bază de măsurători se face în primele trei luni de lactaţie, înainte şi după muls, când se pot determina mai precis volumul şi conformaţia. Principalele măsurători ale ugerului (fig. 53) sunt:

• circumferinţa ugerului – se măsoară cu panglica, de jur împrejurul ugerului, la baza de prindere a acestuia;

• semicircumferinţa anterioară – se măsoară cu panglica între punctele posterioare ale sferturilor stâng şi drept anterior, cu panglica trecută prin faţa mameloanelor anterioare, urmărind baza de prindere a acestora;

• semicircumferinţa posterioară – se măsoară cu panglica între punctele anterioare ale sferturilor stâng şi drept posterior, trecută înapoia mameloanelor posterioare, urmărind baza de prindere a acestora;

• lungimea ugerului – se măsoară de la locul de prindere în faţă, de-a lungul peretelui median longitudinal, până la locul de prindere în partea posterioară;

• perimetrul mameloanelor – măsurat cu panglica, la baza mameloanelor anterioare şi posterioare;

• lungimea mameloanelor anterioare şi posterioare – se măsoară cu panglica, de la baza de prindere a mamelonului la vârful acestuia;

• distanţa dintre mameloanele anterioare – se măsoară cu panglica între bazele lor de prindere;

• distanţa dintre mameloanele posterioare – măsurată la baza lor;

• distanţa dintre mameloanele anterioare şi posterioare – măsurată pe lateral, la baza lor;

• profunzimea anterioară – se măsoară, de la locul de prindere în faţă al sfertului anterior până la baza mamelonului;

• profunzimea posterioară – se măsoară de la locul de prindere în spate al sfertului posterior până la baza mamelonului.


185

Interpretarea rezultatelor măsurătorilor corporale Interpretarea şi valorificare datelor se face exprimând

rezultatele măsurătorilor în valori absolute, în valori relative şi în indici corporali.

Valorile absolute reprezintă valoarea reală a dimensiunilor şi a masei corporale, exprimată în unităţi fizice (cm sau Kg). Aceste valori ne dau indicaţii asupra dezvoltării generale a animalelor şi asupra uniformităţii sau variabilităţii diferitelor caractere în interiorul unei populaţii şi la aprecierea aptitudinilor productive ale unui animal.

12

a

b

c

d

e

3

3’ 5

64

7 8

9

10 10’

11

12

1313’13’’

14

14’15’15

Fig. 53 Principalele măsurători ale ugerului la vaci (după I. Gr. Cucu): a – uger etajat: 1-adâncimea anterioră; 2- adâncimea posterioară; b – uger conic: 3-3’-lungimea sfârcului; 4-grosimea sfârcului luată cu şublerul; 5 şi 6-circumferinţa sfârcului; c – uger globulos: 7-circumferinţa mare; 8-circumferinţa mică; 9-distanţa între sfârcurile anterioare şi posterioare; d – uger văzut lateral: 10-10’- adâncimea ugerului; 11-distanţa uger-sol; 12-lungimea ugerului; e – uger văzut de jos: 13,13’,13’’-lărgimea ugerului; 14,14’-distanţa între sfârcuri (longitudinal); 15,15’-distanţa între sfârcuri (transversal).


186

Valorile relative reprezintă exprimarea valorilor absolute ale unor dimensiuni, în procente faţă de una din dimensiunile principale care se consideră că are o legătură mai strânsă cu dezvoltarea generală a animalului.

Acest mod de exprimare permite, ca în examinarea animalului, să se poată aprecia proporţionalitatea dimensiunilor regionale şi de ansamblu.

În practică, termenul de comparaţie este reprezentat de înălţimea la grebăn (talia), folosindu-se formula:

Vr = valoarea relativă a dimensiunilor urmărite; Va = valoarea absolută a dimensiunilor urmărite. Indicii corporali reprezintă valorile relative, obţinute prin

raportarea unor dimensiuni la altele, cu care se află în strânsă legătură anatomică sau fiziologică. Aceste raporturi de interdependenţă dintre diferite dimensiuni corporale, servesc într-o măsură mai mare la aprecierea de ansamblu, la caracterizarea tipului de conformaţie şi de producţie a animalelor.

Valoarea aceluiaşi indice corporal, variază în funcţie de tipul morfo-productiv, de rasă, de sex şi de vârstă. În unele cazuri, valoarea unora dintre indici ne permit să apreciem dacă un animal s-a dezvoltat normal sau nu în perioada de creştere.

În aprecierea taurinelor se folosesc un număr mai mare de indici, dintre care, cei mai importanţi sunt:

• indicele formatului corporal:

Ilustrează gradul de dezvoltare generală a corpului, precum şi

formatul în care acesta se încadrează; valoarea acestui indice creşte de la naştere la stadiul de adult şi este mai mare la rasele de carne

:careîn ,greban la Inaltimea

100VaVr ×=

;greban la Inaltimea

100 ui trunchiula oblica LungimeaI.f.c. ×=


187

decât la cele de lapte şi respectiv mai mare la rasele precoce faţă de cele tardive. Indicele se poate calcula şi pe baza lungimii orizontale a corpului dar valorile sunt diferite (mai mici).

• indicele adâncimii toracelui: Se modifică odată cu vârsta, este mai mare la rasele de carne

decât la cele de lapte şi intermediar la cele mixte; este mai mare la tauri decât la vaci.

• indicele masivităţii:

Este un indice care ilustrează raportul dintre masa corporală şi talia animalului, valoarea lui fiind mai mare la rasele de carne şi, de asemenea, creşte de la naştere la vârsta de adult. Unii autori folosesc la calcularea acestui indice următoarea formulă:

la care valoarea obţinută are aceeaşi semnificaţie şi se

modifică în acelaşi sens ca şi în cazul formulei precedente. • indicele diferenţei de înălţime: Este un indice care nu prezintă diferenţe evidente între

tipurile morfo-productive. În general, valoarea mai mică de 100 a


100 toracelui)(adancimea InaltimeaI.a.t. ×=


100 toracicPerimetrulI.m. ×=


100 (Kg) corporala MasaI.m. ×=


100 crupa la InaltimeaI.d.î. ×=


188

acestui indice se întâlneşte la rasele primitive, care au trenul posterior slab dezvoltat şi la tauri.

Diferenţa de înălţime mare este proprie animalelor tinere, dar care dispare odată cu înaintarea în vârstă.

• indicele vidului substernal: Se modifică odată cu vârsta, fiind mai mare la tineret decât la

adulţi şi este mai mic la rasele de carne comparativ cu cele de lapte. • indicele osaturii: Indică dezvoltarea generală a scheletului şi este mai mare la

rasele de lapte şi mixte faţă de cele de carne. • indicele mărimii capului: Indică, procentual, cât reprezintă lungimea capului din talie,

acesta fiind o caracteristică a fiecărui tip morfo-productiv; valoarea acestui indice este mai mare la rasele de lapte comparativ cu cele de carne.

• indicele cefalic:


100 substernal viduluiInaltimeaI.v.s. ×=


100 fluierului PerimetrulI.O. ×=


100 capului LungimeaI.m.c. ×=

;capului Lungimea

100 fruntii LargimeaI.c. ×=


189

Ilustrează forma capului, raportul acestor dimensiuni fiind mai mare la rasele de carne comparativ cu cele de lapte; de asemenea, este mai mare la animalele precoce faţă de cele tardive.

• indicele toracic: Se modifică odată cu vârsta, fiind mai mare la rasele de lapte

comparativ cu cele de carne; este, de asemenea, mai mare la vaci comparativ cu taurii.

• indicele bazino-toracic: Variază în funcţie de vârstă, sex şi tip morfo-productiv.

Creşte odată cu vârsta, este mai mare la rasele de carne comparativ cu cele de lapte şi la tauri faţă de vaci.

• indicele bazino-pectoral: Se micşorează de la naştere la vârsta de adult şi este mai mare

la rasele de carne decât la cele de lapte şi la tauri faţă de vaci. • indicele compactităţii sau robusteţii:

; toraceluiAdancimea

100 toraceluiLargimeaI.t. ×=

;solduri la crupei Largimea

100 toraceluiLargimeaI.b.t. ×=


100 pieptului LargimeaI.b.p. ×=

;ui trunchiula oblica Lungimea

100 toracicPerimetrulI.c. ×=


190

Indică dezvoltarea generală a corpului (lungimea şi adâncimea acestuia în raport cu lungimea). Valoarea lui creşte, în general, de la naştere la stadiul de adult, fiind mai mare la rasele de carne.

• indicele dactilo-toracic: • indicele de încărcare a fluierului: Valoarea acestor doi indici este mai mare la rasele de lapte şi

mixte, comparativ cu cele de carne. • indicele ascuţimii crupei: Ilustrează dezvoltarea crupei în lărgime şi este important în

aprecierea animalelor de reproducţie; cu cât valoarea lui este mai mică, cu atât crupa este strâmtă în partea ei posterioară şi influenţează negativ actul fătării. Cu cât valoarea acestui indice este mai mare, cu atât lărgimea crupei va fi mai mare pe toată lungimea ei şi fătările vor decurge normal.

• indicele dezvoltării sferturilor anterioare:

4. Metoda dreptunghiurilor Reprezintă o metodă ajutătoare, care în aprecierea individuală

a animalelor permite să se facă precizări asupra defectelor sau calităţilor unei regiuni. În acest sens, se conturează grafic profilul animalului sub forma unui dreptunghi (de unde şi denumirea metodei), pe care se înscriu, prin semne convenţionale, defectele sau calităţile principalelor regiuni corporale.

;toraceluiPerimetrul

100 fluierului PerimetrulI.d.t. ×=

;(Kg) corporala Masa

100 fluierului PerimetrulI.î.f. ×=


100ischii la crupei LargimeaI.a.c. ×=

;ugerului ntaCircumferi

anterioară aprofunzimeanterioara ferintaSemicircumI.d.sf.a. ×=


191

5. Fotografierea animalelor Este o metodă ajutătoare de apreciere a exteriorului la taurine,

sugestivă şi de documentare, furnizând amănunte preţioase de analiză şi sinteză care pot să scape celorlalte metode sau care nu se pot exprima prin acestea.

Fotografierea este obligatorie pentru toate animalele înscrise în registrele genealogice, prezentate în cataloage, la expoziţii.

În mod obişnuit, fotografierea animalelor se face din profil, poziţie care permite să se obţină imaginea întregului corp, ilustrând elementele de conformaţie corporală şi armonie de ansamblu. O fotografiere completă cuprinde animalul din profil, din faţă, din spate şi de sus. Poziţia animalului trebuie să fie în staţiune patrupedală forţată, cu capul şi gâtul orientate normal spre înainte şi trenul anterior uşor ridicat (fig. 54).

Fondul pe care se profilează animalul trebuie să aibă o

culoare de contrast faţă de cea a animalului; la cele bălţate alb cu negru sau roşu, fondul trebuie să fie de culoare intermediară.

Locul pe care se amplasează animalul trebuie să fie orizontal, neted, curat şi uscat.

Distanţa de fotografiere, atunci când vrem să cuprindă întregul animal, este de 3-4 m, iar în cazul fotografierii de detaliu, aceasta se reduce la 1-2 m.

Fig. 54 Poziţia corectă a animalului pentru fotografiat


192

Orientarea aparatului reprezintă o condiţie foarte importantă pentru obţinerea unor fotografii corecte. În cazul fotografierii din profil, obiectivul aparatului trebuie să fie orientat perpendicular pe mijlocul lungimii animalului, puţin înapoia spetelor şi la jumătatea taliei.

În cazul fotografierii de sus, orientarea obiectivului se face pe linia mediană, la punctul unde aceasta se întretaie cu linia imaginară ce cade puţin înapoia celor două spete. La fotografierea din faţă sau dinapoi, obiectivul se orientează perpendicular pe linia mediană, la un nivel egal cu jumătate din talie.

În mod obişnuit, se execută pentru acelaşi animal mai multe clişee, din care, după developare, se alege cel mai bun.

Timpul de expunere este în funcţie de luminozitatea locului unde se fotografiază cât şi gradul de nervozitate a animalului. În cazul animalelor liniştite, se foloseşte ca timp de expunere 1/25 sau 1/50 dintr-o secundă, iar la cele agitate 1/125 – 1/150; cel mai des folosit este timpul de 1/50 şi 1/125, în funcţie de luminozitate. Aparatele moderne reglează automat distanţa şi timpul de expunere.

6. Filmarea şi înregistrarea video. Reprezintă o metodă modernă, cu ajutorul căreia putem ilustra succesiunea diferitelor lucrări în practica creşterii taurinelor, cum ar fi: tehnica de exploatare a vacilor de lapte, creşterea şi întreţinerea tineretului, reproducţia, selecţia şi altele.

Este o metodă de mare eficienţă didactică, contribuie la cunoaşterea, răspândirea şi generalizarea metodelor avansate în producţie şi constituie un important document ce permite comparaţia în timp, a modului cum evoluează tehnica de creştere şi de ameliorare.

În aprecierea de sinteză, pe lângă cele prezentate anterior, se mai urmăresc o serie de aspecte şi anume: dezvoltarea corporală; formatul corporal; tipul morfologic; armonia de ansamblu; tipul constituţional; tipul morfo-productiv.

a) Dezvoltarea corporală – se apreciază cu ochiul liber, prin cântăriri sau prin folosirea formulelor barimetrice, pe baza acestor formule, utilizând o serie de măsurători de masă (lungimea oblică a


193

trunchiului, perimetrul toracic etc.) se stabileşte greutatea corporală cu o eroare de ± 3% faţă de determinarea prin cântărire.

Cele mai utilizate formule barimetrice sunt: • formula lui Adolf Quetellet: G = C2 x L x 87,5, în care: G = greutatea (Kg); C = perimetrul toracic (m); L = lungimea oblică a trunchiului (m). • formula lui Temişan – Angelescu: G = greutatea (Kg); C = perimetrul toracic (m); L = lungimea orizontală a trunchiului (m). Pentru operativitate, în practică se foloseşte panglica metrică

cu înscrierea greutăţii corporale corespunzătoare perimetrului toracic, citirea făcându-se direct.

b) Formatul corporal Se apreciază după forma geometrică în care se încadrează

animalul privind-ul din profil, dinainte sau dinapoi şi de sus. Privind animalul din profil, se va lua în consideraţie raportul

dintre înălţimea la grebăn şi lungimea oblică a trunchiului; în funcţie de valoarea acestui raport, formatul corporal poate fi:

• înalt, când înălţimea la grebăn este mai mare decât lungimea oblică a trunchiului (I.F.C. < 100); • pătrat, când valoarea celor două dimensiuni este sensibil egală (I.f.c. = 100); • dreptunghiular, când înălţimea la grebăn este mai mică decât lungimea trunchiului (I.f.c. > 100).

Formatul corporal înalt se întâlneşte la animalele tinere, acesta devenind pătrat în jurul vârstei de 8-10 luni; formatul dreptunghiular este caracteristic raselor de carne şi mixte carne-lapte.

:careîn 2,100

LCG ××

=


194

La rasele de lapte, formatul corporal se înscrie într-un trapez cu baza mare orientată în sus.

Privind animalul dinainte sau dinapoi, se va examina raportul dintre înălţimea la grebăn şi lărgimea crupei la şolduri sau a pieptului. În general, înălţimea la grebăn este de 2,5-3 ori mai mare decât lărgimea crupei, iar formatul corporal este reprezentat printr-un dreptunghi cu lungimea pe verticală.

Privind animalul de sus, se va lua în considerare raportul între lărgimea pieptului şi lărgimea crupei la şolduri. În cazul în care aceste două lărgimi sunt aproximativ egale, trunchiul se înscrie într-un dreptunghi (rasele de carne). Când lărgimea crupei la şolduri este mai mare, trunchiul se înscrie într-un trapez cu baza mare la partea posterioară (rasele de lapte). Animalele cu producţii mixte au un format intermediar.

c) Tipul morfologic. După lărgimea corpului, în raport cu înălţimea şi lungimea, se deosebesc trei tipuri morfologice:

• tipul brevimorf, caracterizat prin forme scurte (în sensul înălţimilor şi lărgimilor), corespunde formatului corporal dreptunghiular şi este caracteristic raselor de carne (fig. 55);

• tipul dolicomorf, caracterizat prin forme lungi (în special

membre şi gât) şi înguste, corespunde formatului înalt şi este caracteristic raselor de lapte şi celor primitive (fig. 56);

Fig. 55 Tipul morfologic brevimorf


195

• tipul mezomorf, caracterizat prin forme intermediare între

tipul brevimorf şi dolicomorf, corespunde formatului pătrat şi este caracteristic raselor mixte (fig. 57).

Analiza formatului corporal şi a tipului morfologic are o

importanţă deosebită în aprecierea animalelor, deoarece între acestea şi tipul de producţie există o legătură foarte strânsă.

d) Armonia de ansamblu este determinată de raporturile dintre dimensiunile diferitelor regiuni corporale, de proporţionalitatea dezvoltării lor şi de modul cum se îmbină între ele,

Fig. 57 Tipul morfologic mezomorf

Fig. 56 Tipul morfologic dolicomorf


196

precum şi de raporturile de înălţime, lungime, lărgime şi raporturile la animalele în creştere.

Raporturi de înălţime. În cazul raporturilor de înălţime se

studiază două aspecte şi anume: 1. Raporturile dintre cele patru înălţimi mari ale corpului

(înălţimile la grebăn, la spinare, la crupă şi la baza cozii), după care se apreciază profilul şi direcţia liniei superioare a trunchiului.

În funcţie de dimensiuni, înălţimile respective se pot găsi în patru raporturi diferite:

• pe aceeaşi linie (la acelaşi nivel), în care caz linia superioară este dreaptă şi orizontală;

• la nivele diferite în linie ascendentă de la grebăn spre crupă şi deci linia superioară este dreaptă şi oblică;

• la nivele diferite în linie descendentă de la grebăn spre crupă, în această situaţie linia superioară fiind dreaptă şi oblică în sens invers;

• la nivele diferite, în care caz linia superioară este sinuoasă. 2. Raportul între adâncimea toracelui şi înălţimea la grebăn,

în condiţii normale de creştere şi întreţinere este influenţat de: vârsta animalului, de sex şi de tipul morfo-productiv.

Taurinele prezintă la naştere o adâncime toracică mică, de numai 1/3 din înălţimea la grebăn, care în condiţii normale de creştere ajunge să reprezinte la vârsta de 18-36 luni (în funcţie de rasă) jumătate din talie sau chiar mai mult.

Rasele de carne foarte precoce realizează o adâncime toracică de 50% din talie, la vârsta de 12 luni.

Raporturi de lungime. În această situaţie ne interesează atât

lungimea trunchiului, cât şi raporturile dintre cele trei elemente componente ale lungimii orizontale a trunchiului (lungimea trenurilor anterior, mijlociu şi posterior).

La taurine, lungimea trenului mijlociu şi posterior (fig. 58) trebuie să fie cât mai mare, iar cea a trenului anterior ceva mai mică.


197

Raporturi de lărgime. Se referă la forma şi dezvoltarea

corporală generală în plan orizontal, aspecte care sunt determinate de raportul între lărgimea pieptului şi lărgimea crupei la şolduri. Raportul sub care se găsesc cele două lărgimi este diferit în funcţie de vârsta animalului, de starea de întreţinere, de sex şi de tipul morfo-productiv.

În condiţii normale de creştere, raportul acestor dimensiuni nu suferă mari modificări, ambele având în perioada postuterină intensităţi de creştere apropiate, tineretul având totuşi o lărgime a pieptului, comparativ cu cea a crupei, puţin mai mică decât la animalul adult.

La rasele de carne, lărgimea pieptului este sensibil egală cu lărgimea crupei, spre deosebire de rasele de lapte la care lărgimea crupei este mai mare. Rasele mixte, din acest punct de vedere, ocupă o poziţie intermediară.

Raporturile la animalele în creştere au valori diferite faţă de cele ale animalelor adulte. Astfel, viţeii la naştere au un format corporal înalt, care devine pătrat în jurul vârstei de 8-10 luni. Ulterior, formatul corporal se modifică corespunzător fiecărui tip morfo-productiv.

a b c

Fig. 58 Lungimea trenurilor trunchiului: a – anterior; b – mijlociu; c - posterior


198

Animalele tinere, în general, au înălţimea la crupă mai mare decât înălţimea la grebăn şi sunt, proporţional, mai înalte pe picioare decât cele adulte.

Se constată la tineret, în funcţie de vârstă, o ordine cronologică privind intensitatea de creştere a principalelor dimensiuni şi anume: înălţimi, lungimi, lărgimi.

Din cele prezentate rezultă că, raporturile şi proporţiile corporale sunt influenţate direct de vârstă, sex, tip morfo-productiv şi indirect de condiţiile de întreţinere şi de nivelul de alimentaţie a animalului în perioada de creştere.

Deficienţele de întreţinere şi furajare în perioada de creştere a animalului, provoacă o dezvoltare generală mai slabă a acestuia şi atrage după sine modificări în raportul şi proporţionalitatea diferitelor segmente, influenţând mai ales dimensiunile cu intensitate maximă de creştere în perioada respectivă.

e) Tipul constituţional la taurine. Constituţia reprezintă

totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ sau a unei grupe de indivizi, exteriorizate prin aspectul lor general şi care exprimă vitalitatea şi rezistenţa acestora faţă de condiţiile mediului înconjurător, capacitatea lor de reproducţie şi producţie.

Pentru aprecierea şi stabilirea constituţiei taurinelor, ne interesează în primul rând tipul funcţional şi în al doilea rând specificul temperamentului.

În funcţie de raporturile care există între latura anabolică şi cea catabolică a metabolismului, există două tipuri funcţionale bine distincte:

• tipul respirator – caracterizează animalele cu funcţii oxidative foarte intense, care au cutia toracică lungă şi adâncă, dar relativ îngustă. Coastele sunt orientate oblic, formând cu coloana vertebrală un unghi de 130-140º şi având spaţiile intercostale mari, caractere ce se consideră favorabile unei producţii sporite de lapte;

• tipul digestiv – se caracterizează printr-un metabolism mai puţin intens la care procesele oxidative sunt limitate. Cutia toracică este scurtă, largă şi adâncă. Coastele sunt relativ late şi orientate


199

aproape perpendicular pe coloana vertebrală, cu care formează un unghi de 100-120º, spaţiile intercostale fiind reduse.

Între cele două tipuri funcţionale extreme pot exista numeroase variante intermediare, în funcţie de tipurile morfo-productive.

Prin temperament se înţelege modul cum reacţionează animalul sub influenţa factorilor externi şi reprezintă activitatea de răspuns a sistemului nervos la acţiunea numeroşilor factori stresanţi.

Studiul temperamentului la taurine are o importanţă deosebită, deoarece acesta se găseşte în strânsă legătură cu tipul de constituţie şi de producţie. Se pot întâlni următoarele tipuri de temperamente: vioi, moderat vioi, moderat limfatic şi limfatic.

Temperamentul vioi se întâlneşte la rasele specializate pentru

producţia de lapte şi este în legătură cu o constituţie fină. Aceste animale sunt sensibile la sistemul de întreţinere şi exploatare şi în special la modul de hrănire şi adăpare, motiv pentru care raţiile furajere trebuie să fie complete şi constante, iar trecerea la un regim de furajare nou trebuie să se facă treptat. Reacţionează foarte puternic la schimbarea îngrijitorilor şi la prezenţa unor persoane străine şi de asemenea, au o sensibilitate deosebită faţă de sistemul de muls utilizat;

Temperamentul moderat vioi se întâlneşte la unele rase mixte de lapte-carne şi prezintă caracteristicile amintite la tipul vioi, dar cu o intensitate mai redusă şi mai puţin exteriorizate. Sub aspect fiziologic sunt animale echilibrate;

Temperamentul limfatic se întâlneşte la taurinele cu tipul fiziologic digestiv, având ca aptitudine principală producţia de carne. Aceste animale prezintă în general caracteristici opuse faţă de cele cu temperament vioi, sunt liniştite, reacţionează slab faţă de excitanţii externi şi asimilează bine hrana consumată, pe care o valorifică foarte economic pentru creşterea în greutate;

Temperamentul moderat limfatic este caracteristic unor rase mixte de carne-lapte, modul se a reacţiona al acestor animale fiind intermediar între temperamentul limfatic şi cel moderat vioi.


200

În funcţie de tipurile funcţionale şi temperamentale şi după aspectul general, la taurine se întâlnesc următoarele tipuri constituţionale:

Constituţia fină. În această grupă se încadrează animalele

caracterizate printr-o făptură uscăţivă, osatura fină, uşoară şi densă, cu corpul acoperit de o piele subţire şi elastică, uşor detaşabilă, sub care se reliefează evident razele osoase, cu dezvoltarea slabă a ţesuturilor conjunctiv şi adipos, formând pe obraji şi pe gât numeroase cute (fig. 59).

Părul de acoperire este scurt, subţire şi lucios. Corpul este proporţional şi armonios dezvoltat, capul relativ mic, ochii mari şi cu privire vioaie, ongloane rezistente. Acest tip constituţional caracterizează rasele de taurine mari producătoare de lapte.

Constituţia robustă-compactă se caracterizează printr-o

dezvoltare corporală generală şi de ansamblu armonioase, osatura robustă, tendoanele, ligamentele şi vasele sanguine bine conturate sub piele, cu unghiuri osoase evidente dar rotunjite (fig. 60). Pielea este densă şi elastică, formând pe obraji şi pe gât cute mari, groase şi rare, cu depozite de grăsime externe şi interne, iar musculatura bine dezvoltată. Este tipul constituţional în care se încadrează rasele cu producţii mixte.

Fig. 59 Constituţie fină


201

Constituţia robustă-afânată cuprinde rasele specializate

pentru producţia de carne şi se caracterizează printr-un schelet scurt, în general fin şi cu structură poroasă. Musculatura este foarte bine dezvoltată, tendoanele, articulaţiile şi vasele sanguine neevidente, corpul fiind acoperit de o piele groasă, afânată şi neelastică, cu ţesut conjunctiv subcutanat abundent şi cu depozite mari de grăsime (fig. 61).

Constituţia debilă se prezintă sub forma unor exagerări a

caracterelor specifice constituţiilor fină şi robustă-afânată şi este determinată de unele stări organice anormale şi nedorite. Astfel de

Fig. 60 Constituţie robustă-compactă

Fig. 61 Constituţie robustă-afînată


202

animale au scheletul slab dezvoltat, musculatura redusă, ligamente slabe iar articulaţiile şi îmbinările regiunilor sunt defectuoase (fig. 62). Caracterele sexuale sunt slab dezvoltate iar vitalitatea, rezistenţa şi producţia de lapte sunt scăzute.

Constituţia grosolană reprezintă o abatere de la constituţia

robustă-compactă şi, la fel ca în cazul constituţiei debile, este un tip nedorit. Taurinele din acest tip constituţional au scheletul dezvoltat, dar deşi oasele sunt groase, structura lor este puţin densă şi deci sunt uşor friabile. Uneori îmbinările dintre regiuni sunt defectuoase, dar sunt greu de observat din cauza abundenţei ţesutului conjunctiv. Capul şi membrele au aspect de împâslire datorită dezvoltării ţesutului conjunctiv subcutanat. Caracterele sexuale sunt slab dezvoltate mai ales la vaci, care prezintă aspect masculin (fig. 63).

Fig. 63 Constituţie grosolană

Fig. 62 Constituţie debilă şi condiţie de mizerie fiziologică


203

f) Tipurile morfo-productive sunt determinate de interdependenţa care există între însuşirile morfologice şi fiziologice ale fiecărui organism, respectiv între forma şi funcţia sa, între conformaţie şi producţie.

Gruparea pe tipuri morfo-productive se face în funcţie de producţia dominantă, care se caracterizează printr-un anumit tip morfologic, anumită conformaţie şi constituţie.

Tipul morfo-productiv al taurinelor din rasele de lapte (fig. 64). Producţia dominantă la acest tip morfo-productiv o constituie laptele şi prezintă o dezvoltare mai mare a organelor ce concură la formarea acestui produs, respectiv ugerul şi aparatul digestiv, respirator şi circulator.

Pe lângă aspectul general care a fost analizat în cadrul tipului

constituţional, amintim şi unele caracteristici regionale care nu au fost prezentate anterior, astfel:

• Capul – prezintă un aspect unghiulos, este relativ lung şi îngust, fin, uscăţiv şi expresiv. Urechile sunt subţiri, ochii mari şi cu privirea blândă, dar vioaie;

• Gâtul – lung şi subţire, este bine prins de cap şi trunchi; • Linia superioară a trunchiului – dreaptă şi lungă iar crupa

largă şi unghiuloasă; • Toracele – lung şi potrivit de adânc, dar îngust;

Fig. 64 Tipul morfo-productiv de lapte


204

• Membrele – lungi şi subţiri, cu osatura fină şi densă. Membrele anterioare sunt mai apropiate, iar cele posterioare mai depărtate, mai ales în perioada de lactaţie maximă, când ugerul este foarte bine dezvoltat.

Tipul morfo-productiv al taurinelor din rasele de carne (fig. 65). Animalele din acest tip morfo-productiv se remarcă printr-un trunchi masiv, caracterizat printr-o dezvoltare mare a scheletului axial şi mai ales a musculaturii, faţă de care extremităţile corporale (capul şi membrele) sunt mai reduse.

Acest tip cuprinde, în general, rase de animale precoce, cu

ritm de creştere rapid, care ajung la completa lor dezvoltare foarte timpuriu şi prezintă forme corporale proprii unei producţii ridicate de carne.

Elementele caracteristice de exterior, în afara celor prezentate anterior sunt următoarele:

• pielea este relativ groasă, afânată, cu ţesuturile conjunctive şi adipos bine dezvoltate;

• părul este des, lung, fin şi moale, uneori ondulat sau chiar creţ, caracter care se consideră favorabil unei precocităţi pronunţate;

• ţesutul muscular este foarte bine dezvoltat şi îmbracă abundent întregul schelet, imprimând corpului un caracter de rotunjime;

Fig. 65 Tipul morfo-productiv de carne


205

• comparativ cu dezvoltarea corporală generală, capul este mic (scurt) şi larg; gâtul este scurt, adânc şi gros, cu musculatura regională foarte bine dezvoltată;

• pieptul este foarte bine dezvoltat, larg şi puternic proeminent în jos şi spre înainte; constituie un important punct de maniament în aprecierea gradului de îngrăşare a animalelor;

• trunchiul este masiv, lung, larg şi adânc, aspect subliniat şi mai mult de faptul că se sprijină pe membre relativ scurte, dar bine dezvoltate, musculoase, cu aplomb corect. Linia superioară a trunchiului este dreaptă şi orizontală iar crupa largă, lungă şi foarte bine îmbrăcată în muşchi;

• pereţii laterali ai cutiei toracice, ca de altfel şi cutia toracică în ansamblu, prezintă însuşiri similare cu cele prezentate la tipul constituţional digestiv;

• abdomenul este lung, adânc şi de formă cilindrică, iar ugerul, în general, mai puţin dezvoltat şi cu structură musculoasă.

Pe lângă ritmul de creştere foarte rapid, o însuşire preţioasă a raselor de carne o reprezintă randamentul ridicat la sacrificare, care variază între 58-60%, sau chiar mai mare (65-70%). De asemenea, asigură cantităţi mari de carne de calitate superioară.

Tipul morfo-productiv al taurinelor din rasele de producţie mixtă (fig. 66). În cazul acestui tip, cu aptitudini multiple de producţie, se deosebesc două subtipuri: de lapte-carne şi de carne-lapte.

a bFig. 66 Tipul morfoproductiv mixt:

a –lapte - carne; b – carne-lapte


206

Fiecare subtip prezintă caractere şi însuşiri intermediare faţă de cele două tipuri descrise anterior, mai apropiate de unul sau de altul, în funcţie de specificul producţiei principale.

Pe lângă aceste aspecte, tipul morfo-productiv mixt prezintă însuşiri morfo-fiziologice deosebite în ceea ce priveşte constituţia, viabilitatea, adaptabilitatea, longevitatea, reproducţia şi rezistenţa organică, întrunind calităţi care-l fac superior tipurilor specializate unilateral.

Tipul morfo-productiv al taurinelor de muncă (fig. 67) se caracterizează printr-o constituţie corporală deosebită, însă destul de apropiată de tipul raselor mixte de producţie. În general, prezintă un schelet solid şi bine dezvoltat, mai ales cel periferic, cu articulaţii robuste şi bine conturate. Musculatura este puternică, cu fibre musculare lungi şi acoperite de o piele groasă, densă şi aderentă, cu ţesut conjunctiv subcutanat slab dezvoltat. Părul de acoperire este gros şi des.

Prezintă o constituţie robustă sau robustă-grosolană cu temperament vioi, dar în acelaşi timp docil. Sunt animale rezistente şi cu mers întins.

Trenul anterior este foarte bine dezvoltat, cu pieptul larg şi toracele adânc. Linia superioară a trunchiului trebuie să fie dreaptă şi orizontală, dar uneori poate fi uşor oblică antero-posterior.

Abdomenul este bine dezvoltat şi are în mod obişnuit o formă cilindrică.

Trenul posterior este bine dezvoltat, membrele sunt lungi, cu articulaţii solide şi bine conturate, cu unghiul razelor osoase deschise, deci favorabile contracţiilor scurte şi puternice; unghia este de consistenţă tare şi foarte rezistentă.

Fig. 67 Tipul morfoproductiv de muncă


207

CAPITOLUL 5 CONTROLUL PRODUCŢIEI DE LAPTE LA TAURINE

Controlul producţiei are drept scop cunoaşterea potenţialului

genetic al animalului în vederea selecţiei şi folosirea la reproducţie a celor mai valoroase exemplare.

În practica ameliorării taurinelor se efectuează atât controlul producţiei de lapte (cantitativ şi calitativ) cât şi al producţiei de carne(capacitatea de îngrăşare şi calitatea carcaselor) şi al însuşirilor de exterior. Pentru lucrările de selecţie rezultatele controlului producţiei de lapte şi carne sunt completate cu date privind originea, conformaţia şi dezvoltarea corporală, tipul productiv, aptitudinea de reproducţie ş.a., elemente pe baza cărora se stabileşte valoarea zootehnică şi comercială a taurinelor.

Controlul oficial al producţiei este organizat şi efectuat de o autoritate neutră şi imparţială cu rol de inspecţie, reprezentată de laboratoarele de selecţie ale O.J.A.R.Z., la nivelul judeţelor şi de sectorul de selecţie al A.N.A.R.Z., la nivel naţional.

Metodele de control al producţiei şi de prelucrare a datelor influenţează direct precizia selecţiei şi, indirect, prin durata sa, intervalul de generaţie. De aceea, pentru a fi eficient controlul producţiei trebuie să intervină cât mai timpuriu în viaţa animalului, în scopul grăbirii deciziei privind destinaţia acesteia şi a reducerii intervalului de generaţie (Fig. 68).

Realizarea acestor deziderate poate fi înfăptuită prin asigurarea şi respectarea următoarelor condiţii:

• Rezultatele controlului oficial fiind utilizate la stabilirea calităţii animalelor în vederea selecţiei şi ameliorării populaţiilor, efectivele supuse controlului trebuie să corespundă sub raportul însuşirilor de rasă şi al nivelului productiv.

• Agenţii economici şi crescătorii ale căror animale sunt cuprinse în control, trebuie să asigure şi să respecte cerinţele privind: individualizarea animalelor; evidenţele zootehnice primare; întreţinerea animalelor în condiţii care să permită exteriorizarea


208

potenţialului genetic; certitudinea datelor recoltate şi acurateţea acestora.

• Standardizarea înregistrării şi prelucrării datelor controlului

de producţie. În acest scop prelucrarea în sistem automat a datelor (SPAD) prin folosirea de calculatoare electronice cu software specializat.

• Finalizarea datelor obţinute, prin stabilirea şi publicarea periodică a unor parametri tehnici de producţie pe rase şi populaţii controlate. Analiza acestor parametri reflectă stadiul ameliorării efectivelor controlate. Reţeaua de control oficial al producţiei este încadrată cu personal tehnic de specialitate şi dotată cu aparatură şi

I. În cazul unei dirijări corecte a reproducţiei: ∆g = 500 l; V.P. = 27 luni (2,25 ani); CI = 365 zile (1 an); f = 4 fătări.

( ) l/anual 1333,75500

21142,25

500∆gI ==×−

+=

II. În cazul rezultatelor actuale în reproducţie cu cunoaşterea performanţelor proprii a descendenţilor: ∆g = 500 l; V.P. = 33 luni (2,75 ani); CI = 502 zile (1,4 ani); f = 6 fătări.

( ) l/anual 806,25500

21,4162,75

500∆gI ==×−

+=

III. În cazul rezultatelor actuale ale reproducţiei cu reţinerea viţelelor după mamă: ∆g = 150 l; ∆gI = 20 l/anual.

Exemple:

∆g = progresul genetic pe generaţie; ∆gi = progresul genetic anual; I = intervalul între generaţii; VP = vârsta medie la prima fătare; f = numărul de fătări; CI = intervalul între fătări.

( )

( )2

CI1fVP

∆∆.3

2CI1fVP2.I

I∆

∆ 1.

ggI

ggI

−+

=

−+=

=

Fig. 68 Reducerea intervalului între generaţii


209

tehnică de calcul care-i permite desfăşurarea în bune condiţii a procesului de ameliorare genetică a efectivelor de taurine.

5.1. Controlul cantitativ şi calitativ al producţiei de

lapte Controlul funcţional pentru producţie animală este denumit la

scară internaţională de către ICAR (International Committee for Animal Recording).

Sistemele de control aplicate la bovine în diferite ţări sunt: A3, A4, A5, A6 B3, B4, B5, B6 C AT Literele A şi B semnifică faptul dacă controlul este efectuat

de un controlor oficial (A) sau de către crescător care s-a înscris pentru controlul producţiei (B).

Există şi metoda C care prevede că unele controale sunt efectuate de un controlor oficial iar altele de către crescător.

Numerele 3,4,5,6 indică intervalul dintre două controale (în săptămâni).

Litera T semnifică controlul alternativ, care prevede înregistrarea la o singură mulsoare în ziua de control.

Controlul simplificat Urmăreşte diminuarea cheltuielilor şi sporirea profitului, dar

fără a se diminua acurateţea determinării valorii genetice a animalului şi a câştigului genetic.

În 1994-controlul simplificat era aplicat în proporţie de: 48,1% în SUA 7% în Franţa 2,5% în Italia


210

Nu era aplicat în Canada, Anglia, Ţara Galilor, Germania,

Olanda. În ultimii doi ani Canada a trecut la controlul simplificat (AT)

ajungând la 12,9%. În Germania situaţia diferă de la un land la altul. De exemplu:

Turingia şi Mecklemburg au trecut la acest sistem din 1997 ajungând la 25%.

În Italia controlul simplificat este de 9% pentru rasa Frizonă. În SUA-pentru rasa Holstein-Friză, controlul AT şi B reprezintă 20% iar o treime A4 (Georgescu, Gh. şi col., 1998).

Tabelul 4

Introducerea controlului sistematic al producţiei de lapte în diferite ţări (după Hauze, 1980)

Ţara Anul

Danemarca 1895 Germania 1897

Suedia, Norvegia 1898 Finlanda, Olanda 1900

Scoţia 1903 Austria 1904 Anglia 1905 SUA 1906

Tabelul 5 Tipurile de control oficial al producţiei de lapte (după ICRPMA, 1976)

Metode Durata efectuării controlului (ore) Intervalul efectuării controlului (zile)

Simbolulu convenţional

24 14 A2 24 21 A3 24 28 A4 24 42 A6

A

Controlul alternativ la mulsoarea de dimineaţă şi seară 30 AT B 24 30 B C 24 30 C


211

Producţia de lapte comportă un control cantitativ şi altul calitativ.

Controlul cantitativ al producţiei constă în determinarea gravimetrică sau volumetrică a producţiei de lapte.

Controlul calitativ al producţiei constă în determinarea conţinutului în grăsime şi proteină; conţinutul în substanţă uscată; lactoză; determinarea densităţii, acidităţii laptelui, conţinutului în celule somatice şi în germeni patogeni.

Controlul cantitativ al producţiei de lapte poate fi: global şi individual.

Controlul global constă în măsurarea cantităţii de lapte obţinută la fiecare mulsoare de la toate vacile dintr-un lot şi înregistrarea în carnetul de crescătorie. Prin totalizarea producţiei globale pe fiecare adăpost şi pe fermă se obţine producţia totală zilnică iar apoi cea lunară şi anuală.

Controlul global se efectuează în toate fermele de vaci pentru lapte de către proprietar şi este necesar pentru salarizarea îngrijitorilor, organizarea hrănirii şi stabilirii profitului ce revine proprietarului din această activitate.

Controlul individual se practică în toate fermele care cresc material de reproducţie, datele obţinute servind la atestarea valorii productive şi la selecţia individuală a vacilor cu performanţele cele mai ridicate. Controlul individual al producţiei de lapte poate fi efectuat zilnic (oferă date reale dar este costisitor şi nu se justifică din punct de vedre economic) şi periodic.

Controlul individual periodic este metoda practicată pe scară largă în selecţia taurinelor pentru lapte, rezultatele oferind o bună certitudine în selecţia individuală.

Controlul oficial al producţiei de lapte se efectuează de către personal tehnic de specialitate din cadrul laboratorului de selecţie al O.J.A.R.Z. şi are un caracter unitar, fiind desfăşurat după o metodologie standardizată la nivel internaţional.

În controlul oficial al producţiei de lapte sunt cuprinse taurinele din fermele, asociaţiile familiale, proprietarilor individuali care îndeplinesc următoarele condiţii:


212

• se încadrează în cerinţele privind însuşirile de rasă şi productivitate;

• sunt individualizate în conformitate cu normele metodologice internaţionale care să permită evidenţa cu ajutorul tehnicii de calcul în sistem automat;

• sunt menţinute în stare normală de hrănire şi întreţinere pentru a-şi putea exterioriza potenţialul productiv şi au o stare de sănătate normală;

• proprietarii animalelor luate în control respectă cerinţele privind evidenţa corectă a datelor primare necesare.

Tehnica controlului individual periodic. Întocmirea planului

de control tehnic Controlul periodic al producţiei de lapte se desfăşoară pe

baza unui grafic de control care are ca elemente principale agenţii economici sau proprietarii şi efectivele cuprinse în control. Pe baza acestor elemente şi a numărului mediu de animale pentru un tehnician controlor se stabileşte necesarul de personal pentru efectuarea controlului şi pentru conducerea evidenţelor la nivelul O.J.A.R.Z.. Norma maximă pe zi de control pentru un controlor este de 50 de vaci în ferme şi asociaţii iar la proprietarii particulari cu animale dispersate norma de control este de 5-8 vaci pe zi.

Lucrările de control se organizează pe echipe, ca formaţiuni operative de lucru, care permit executarea operaţiilor de recoltare a probelor, simultan, în toate grajdurile, nu deranjează desfăşurarea programului din fermă, prin întârzierea mulsului, oferă posibilitatea folosirii eficiente a mijloacelor de transport pentru tehnicieni şi pentru probele de lapte.

Planul de control tehnic trebuie să aibă în vedere periodicitatea controlului, capacitatea laboratorului pentru analiza calitativă a laptelui, mijloacele de transport, distanţa dintre unităţi sau proprietari, organizarea muncii de control.

Sarcinile tehnicianului controlor Deplasarea în unitate a tehnicienilor controlori se face în aşa

fel încât să asiste la mulsoarea de control. Aceştia vor avea asupra lor


213

buletinele de control cu animalele înscrise în ordinea crescândă a numerelor matricole. De asemenea, vor fi dotaţi cu mijloacele necesare pentru recoltarea şi măsurarea laptelui: cântar, pipete de 25 ml, sticluţe pentru probe, lădiţe pentru navete, substanţe conservante.

Sarcinile tehnicianului controlor de producţie se împarte în trei categorii şi anume:

Înainte de începerea controlului: • verificarea individualizării fiecărei vaci prin confruntarea

numărului matricol înscris în buletinul de control cu cel tatuat pe animal sau înscris pe crotalie;

• înscrierea în buletin a numărului matricol al vacilor nou intrate în control şi consemnarea cauzelor privind animalele ieşite din control prin vânzare, reformă;

• înregistrarea montelor, fătărilor şi înţărcărilor ce au avut loc de la controlul precedent.

În timpul controlului se efectuează următoarele acţiuni: • asistă la mulsul vacilor şi execută cântărirea (măsurarea)

cantităţilor de lapte (fig. 69), pe care le înregistrează în buletinul de control, cu precizie de ordinul sutelor de grame; urmăreşte ca mulsul să fie complet; urmăreşte integritatea ugerului şi dacă hrănirea vacilor se face corespunzător, conform raţiilor zilnice practicate şi nu în mod stimulativ; cu această ocazie înregistrează raţia zilnică folosită în momentul controlului şi este informat asupra eventualelor modificări faţă de perioada controlului precedent;

Fig. 69 Controlul individual al producţiei de lapte


214

• măsurarea laptelui se face prin cântărire cu un cântar special ori cu ajutorul unui vas cu flotor (fig. 70); în acest ultim caz cantitatea de lapte muls se exprimă în litri şi se înregistrează în kg prin înmulţirea cantităţii de lapte (litri) cu 1,03 (densitatea medie a laptelui).

Exemplu: 9,6 litri x 1,03 = 9,89 kg lapte. • recoltarea probelor de lapte de la fiecare vacă şi mulsoare se

face cu o pipetă gradată sau cu o sondă de 25 ml, câte cinci ml de lapte-cantitate de bază şi, suplimentar, câte un ml pentru fiecare kg de lapte muls.

Probele parţiale se recoltează numai după omogenizarea laptelui si din mijlocul vasului după terminarea mulsului; acestea trebuie să fie proporţionale cu cantitatea de lapte de la fiecare mulsoare şi prin amestecarea lor să reprezinte proba totală în cantitate de maximum 25 ml de lapte; probele medii sunt recoltate într-o sticluţă pe care se înscrie numărul matricol al vacii de la care provine ;în timpul verii, pentru evitarea alterării, în probele de lapte recoltate se vor adăuga agenţi conservanţi (1-2 picături soluţie saturată de bicromat de potasiu sau formol-soluţie 40%)

Fig. 70 Instrumentar pentru controlul cantitativ al producţiei de lapte: A – cântar; B – vas cu flotor


215

După efectuarea controlului: • Ambalarea în naveta transportoare a sticluţelor cu probe,

astuparea cu dop de cauciuc şi expedierea la laboratorul de analize, însoţite de buletinul completat cu toate datele şi semnătura.

Controlul individual prin sondaj al producţiei de lapte Controlul individual prin sondaj al producţiei de lapte este

mai simplu şi mai puţin costisitor, deoarece determinarea producţiei pe lactaţie se efectuează pe baza unui număr mai redus de controale, folosind diferiţi coeficienţi de calcul, în funcţie de metoda folosită.

a) Metoda controlului diversificat se bazează pe estimarea producţiei de lapte pe lactaţie normală folosind datele unui singur control sau a 2-9 controale pe parcursul unei lactaţii efectuate la intervale mai mari de 28 de zile. Pe baza producţiilor înregistrate în zilele de control, se stabileşte producţia de lapte pe lactaţie normală folosind coeficienţii de echivalare din tabelul 6.

Exemplu: dacă în cazul în care la un singur control (mulgere de probă), efectuată în a 78-a zi de la fătare, s-au obţinut 16 kg lapte, producţia pe lactaţie normală este de 4000kg (16 x 250).

Dacă se efectuează două sau mai multe controale pe parcursul lactaţiei, se însumează cantităţile de lapte rezultate prin înmulţirea cu coeficienţii de echivalare corespunzători fiecărui control, făcându-se media aritmetică.

Exemplu: pe parcursul lactaţiei s-au efectuat trei controale, astfel:

• primul control în a 60-a zi de la fătare = 14 kg x 250 = 3500 kg lapte

• al doilea control în a 120-a zi de la fătare = 10,5 kg x 280 = 2940 kg lapte

• al treilea control în a 220-a zi de la fătare = 9,1 kg x 357,6 = 3254 kg lapte

Producţia medie

Deci, 3231 kg lapte pe lactaţie normală.

32313

325429403500=

++=


216

Tabelul 6 Coeficienţii de echivalare pentru estimarea producţiei de lapte pe lactaţie normală la executarea a 2-9 controale periodice sau a unei

singure determinări de control prin mulgeri de probă Numărul de ordine

calendaristic al controlului

Ziua de control între:

Coeficientul de echivalare:

I II III IV V VI VII VIII IX X XI

1-28 29-56 57-84 85-112 113-140 141-168 169-196 197-224 225-254 253-280 281-305 şi peste

237,3 236,7 250,0 261,0 280,0 295,7 327,1 357,6 398,3 456,8 518,5

b) Metoda bazată pe producţia maximă. În perioada producţiei maxime a lactaţiei (luna 2-3), se determină cantitatea de lapte mulsă în trei zile consecutive, se face media celor trei zile, apoi se înmulţeşte cu un coeficient şi se obţine cantitatea de lapte pe lactaţie normală.

Pentru rasa Bălţată românească coeficientul are valoarea 210 iar pentru rasa Brună are valoarea de 200.

Exemplu: La o vacă de rasă Brună, în luna a III-a de lactaţie, s-au obţinut următoarele producţii (la mulsorile de probă) din trei zile consecutive:

• în prima zi –15 kg de lapte • în a doua zi –16,4 kg de lapte • în a treia zi –15,8 kg de lapte


217

Producţia medie din cele trei zile:

Producţia pe lactaţie normală este = 15,7 x 200 =3140 kg lapte

c) Metoda bazată pe producţia din 3 zile din 3 luni consecutive (metoda Kalantar)

Se fac trei determinări ale producţiei de lapte, în aceeaşi zi, din trei luni consecutive; se face suma producţiilor din cele trei zile iar apoi se înmulţeşte cu un coeficient (tabelul 7) rezultând producţia de lapte pe lactaţie normală. Exemplu: O vacă din rasa Brună a produs următoarele cantităţi de lapte la controalele efectuate în:

• 14 kg lapte într-o zi din luna a II-a • 17kg lapte într-o zi din luna a III-a • 13kg lapte într-o zi din luna a IV-a.

Total = 44 kg lapte x 84 = 3696 kg lapte pe lactaţie normală.

Tabelul 7

Coeficienţii utilizaţi pentru calcularea producţiei de lapte după metoda Kalantar

Lunile de lactaţie în

care se face controlul

Coeficienţii

Lunile de lactaţie în

care se face controlul

Coeficienţii

I-II-III II-III-IV II-IV-V IV-V-VI

78 84 90 96

V-VI-VII VI-VII-VIII VII-VIII-IX

105 110 132

lapte 15.7kg3

15.816.415=

++=


218

d) Metoda belgiană se bazează pe determinarea producţiei

într-o zi din săptămâna a şasea după fătare, într-o zi din luna a V-a şi din luna a VIII-a de lactaţie. Cantitatea totală de lapte din cele trei zile se înmulţeşte cu 100 şi se obţine producţia de lapte pe lactaţie normală. Exemplu: De la o vacă din rasa Bălţată românească s-au obţinut următoarele date:

• 16 kg lapte într-o zi din săptămâna a VI-a; • 14 kg lapte într-o zi din luna a V-a; • 10 kg lapte într-o zi din luna a VIII-a.

Total = 40 kg lapte x 100 = 4000 kg lapte pe lactaţie normală.

Controlul calitativ al producţiei de lapte

Pentru activitatea de selecţie a taurinelor controlul calitativ al producţiei de lapte are în vedere în primul rând conţinutul în grăsime şi în proteine al laptelui. La valorificarea laptelui din ferme, pe lângă determinarea celor doi componenţi de bază, controlul calitativ urmăreşte: determinarea conţinutului în lactoză, celule somatice, numărului de germeni, gradului de puritate, prospeţimea sau aciditatea, densitatea şi conţinutul în substanţă uscată. În unele ţări (Elveţia, Canada, Noua Zeelandă) în selecţia taurinelor, controlul calitativ al laptelui urmăreşte, pe lângă conţinutul în grăsime şi proteine totale, conţinutul în kappa caseină care influenţează asupra randamentului, în cazul prelucrării laptelui sub formă de brânzeturi.

Determinarea conţinutului în grăsime Conţinutul în grăsime al laptelui de vacă variază în limite largi (2,0-6,5 %), cu media de 3,7-3,8 %, în funcţie de rasă, stadiul lactaţiei, hrănire, etc. În practica selecţiei taurinelor, bazată pe controlul oficial al producţiei de lapte, determinarea conţinutului în grăsime al laptelui se face prin metoda acido-butirometrică Gerber şi prin metoda fotometrică.


219

Metoda acido-butirometrică Gerber, se bazează pe următorul principiu: din reacţia exotermă a laptelui cu acid sulfuric, în prezenţa alcoolului amilic care reduce tensiunea superficială, are loc transformarea cazeinatului de calciu în sulfat dublu de cazeină (solubil) şi sulfat de calciu (ce precipită), fapt ce reduce absorbţia globulelor de grăsime şi permite separarea acestora în strat continuu prin centrifugare. Aplicarea acestei metode necesită următoarea aparatură şi reactivi (fig. 71):

• centrifugă Gerber manuală sau electrică, cu încălzire care să acţioneze cu o turaţie de 1200 ture/min.;

• butirometre de 22 ml pentru lapte şi dopuri de cauciuc; • pipete automate Kipp de 10 ml şi 1 ml; • pipetă de 11 ml pentru lapte; • stative din lemn sau metal pentru butirometre, prevăzute cu

capac metalic; • baie de apă pentru încălzirea probelor; • acid sulfuric cu densitatea de 1,820-1,825 la temperatura de

+ 15˚C; • alcool amilic pur (fără furfurol) cu densitatea de 0,815 şi

punct de fierbere la 128-130˚C; • sursă de încălzire cu flacără; • termometru de laborator şi baie; • perii pentru spălarea sticluţelor şi butirometrelor.

Modul de lucru

Se ia butirometrul curat şi uscat, se înscrie cu un creion de grafit numărul probei, apoi se aşază în stativ, după care se pipetează 10 ml acid sulfuric cu ajutorul pipetei Kipp sau a dozatorului automat. Peste acidul sulfuric din butirometru se adaugă 11 ml lapte din proba care, în prealabil, a fost omogenizată şi cu temperatura de 17-20˚ C. Introducerea laptelui se face prelingându-se, încet pe peretele butirometrului, pentru a nu se amesteca cu acidul sulfuric, rămânând sub forma unui strat coagulat deasupra acidului sulfuric. În continuare se adaugă 1 ml alcool amilic cu ajutorul pipetei Kipp sau


220

a dozatorului automat. Se închide bine butirometrul cu un dop de cauciuc, care trebuie să fie uscat, prin înşurubarea acestuia, butirometrul fiind ţinut în mână de corpul său şi nu de tijă.

După astuparea butirometrelor cu dopurile de cauciuc se omogenizează conţinutul până ce toate substanţele proteice au fost dizolvate, amestecul căpătând o culoare brună violacee şi nemaiprezentând flocoane. Deoarece reacţia este exotermă,

Fig. 71 Instrumentar pentru determinarea continutului de grăsime din lapte după metoda „Gerber”:

A – butirometru; B – stativ pentru butirometre; C – pipetă pentru lapte; D – pipetă pentru alcool amilic; E – pipetă cu două bule de siguranţă pentru acid sulfuric; F – pipetă pentru recoltarea laptelui; G – centrifugă manuală (a-vedere

de ansamblu; b-aşezarea butirometrelor);


221

omogenizarea se face punând un capac de tablă peste butirometre şi răsturnarea alternativă a stativului cu butirometre. Dacă se folosesc numai 1-2 butirometre, acestea se înfăşoară cu un tifon, se prind în mâna dreaptă fixând dopul cu mâna dreaptă şi se răstoarnă alternativ până ce conţinutul devine brun şi fără flocoane. În continuare, butirometrele fierbinţi se aşează în centrifugă, cu dopurile în exterior. Când se folosesc un număr mai mic de probe, centrifuga se echilibrează, fie prin dispunerea simetrică a butirometrelor, fie prin completarea locurilor libere cu butirometre pline cu apă. Apoi se fixează bine capacul şi se centrifughează 3-5 minute, la o turaţie de 1000-1200 ture/min. După oprirea centrifugii, se procedează la citirea probelor. Dacă centrifuga este prevăzută cu un sistem de termostatare nu este necesară folosirea unei băi de apă caldă. În caz contrar butirometrele se aşează, cu dopul în jos, într-o baie de apă la temperatura de 65˚C, de unde se scot pe rând şi se citesc. Pentru citirea rezultatului se ia butirometrul în mână, cu dopul în jos, iar prin mişcarea dopului se aduce limita inferioară a coloanei de grăsime la diviziunea zero. Citirea conţinutului în grăsime (%) al probei se face direct pe tija butirometrului în partea superioară a coloanei de grăsime la baza meniscului. Măsuri de protecţia muncii În timpul determinării conţinutului de grăsime prin această metodă se vor respecta următoarele măsuri în scopul prevenirii accidentelor:

• personalul care lucrează în laboratorul de analiză va avea echipament corespunzător de protecţie şi de lucru;

• manipularea vaselor cu acid sulfuric, a butirometrelor şi pipetelor se va face cu deosebită atenţie, evitându-se stropirea pe corp sau îmbrăcăminte. Dacă accidentul se produce, locul atins se va tampona imediat cu o soluţie 2 % de bicarbonat de sodiu;

• laboratoarele de analiză vor fi prevăzute cu instalaţii de ventilaţie şi nişe absorbante a vaporilor de acid sulfuric şi alcool amilic;

• diluarea acidului sulfuric industrial până la densitatea de 1,820-1,825 se va face în vase emailate termorezistente, prin


222

prelingerea uşoară pe pereţii acestora a 930 ml acid sulfuric concentrat peste 70 ml apă;

• după determinarea grăsimii, conţinutul butirometrelor se colectează în vase emailate sau de sticlă şi se vor arunca în groapa de pământ special amenajată sau într-un puţ colector absorbant;

• butirometrele se spală cu apă fierbinte şi detergenţi, iar dopurile se clătesc cu apă, se pun într-o soluţie de bicarbonat de sodiu 2 %, apoi se spală cu apă rece şi se usucă. Metoda fotometrică, are la bază principiul variaţiei absorbţiei luminii de către un fluid, în funcţie de concentraţia de grăsime aflată sub formă emulsionată şi uniform dispersată. Pe acest principiu funcţionează aparatul Milko-Tester (fig. 72), folosit în laboratoarele de analiză a laptelui. Pentru realizarea dispersiei uniforme a grăsimii, laptele se tratează cu un agent de chelatizare (care are proprietatea de a dizolva

Fig. 72 Aspecte dintr-un laborator de analiza laptelui (c – Milko Tester)

a b

c


223

instantaneu proteinele), se diluează şi omogenizează. Se măsoară apoi densitatea optică cu spectrofotometrul, odată la lumină difuză şi apoi direct la lumină transmisă, iar pe baza unei monograme, se exprimă conţinutul în grăsime al probei.

Modul de lucru: Aparatul se reglează pentru o anumită amplitudine a

procentului de grăsime, conform indicaţiilor din prospect, în funcţie de tipul aparatului.

După verificarea aparatului, proba de lapte, bine omogenizată, este introdusă într-o sticlă de 50-100 ml şi se aşează sub ţeava de aspirare, care pipetează exact cantitatea de lapte necesară analizei. La aparat laptele se amestecă automat cu soluţia Versen în proporţia corespunzătoare limitelor pentru care s-a reglat aparatul. Amestecul obţinut este trecut într-o cuvă unde se execută măsurarea fotocolorimetrică, iar valorile înregistrate apar pe scara aparatului şi indică direct procentul de grăsime al probei.

Interpretarea rezultatelor privind determinarea conţinutului laptelui în grăsime:

Potrivit standardului în vigoare laptele crud integral la predare trebuie să aibă un conţinut minim de grăsime de 3,2 % (lapte de vacă) şi de 6,5 % (lapte de bivoliţă).

Conţinutul ridicat în grăsime poate fi determinat de: un procent mare de vaci care au lapte cu un conţinut ridicat în grăsime; hrănirea cu furaje ce determină mărirea conţinutului în grăsime (ex.: fân de lucernă, concentrate); procent ridicat de vaci în ultima parte a lactaţiei; densitatea mai mică a acidului sulfuric folosit la analiză; adaos de smântână; cantitatea de reactivi sau de lapte dozate în mod necorespunzător.

Conţinutul scăzut în grăsime denotă: un procent mare de vaci recent fătate sau care au lapte cu un conţinut scăzut în grăsime; hrănirea cu furaje ce determină scăderea conţinutului în grăsime (ex.: borhoturi, unele nutreţuri verzi); smântânirea parţială sau adaos de apă; centrifugare sau încălzire insuficientă; acid sulfuric prea concentrat; butirometru cu urme de apă; început al perioadei de păşunat; cantitatea mai mică de lapte în butirometru.


224

Determinarea conţinutului în proteină Proteinele din lapte se prezintă sub formă de cazeină,

lactoalbumină şi lactoglobulină. Laptele de vacă normal are un conţinut mediu de substanţe proteice de 3,2-3,7 %, din care 2,7-3 % cazeină, 0,5 % lactoalbumină şi 0,1 % lactoglobulină.

Dozarea exactă a proteinelor se face prin metoda Kjeldal, care determină azotul total din lapte, însă metoda necesită un volum mare de timp şi aparatură specială, ceea ce o face inutilizabilă pentru determinări în serie, aşa cum reclamă controlul oficial al producţiei.

Analizele în serie au devenit posibile odată cu elaborarea unor metode rapide, cum sunt metodele de titrare cu formol (impropriu denumite) sau metodele colorimetrice, care, însă, comparativ cu metoda Kjeldal, au o precizie mai mică.

Metoda titrării cu formol. Principiul metodei constă în reacţia Schiff, care se bazează pe faptul că aldehida formică intră în reacţie cu gruparea aminică (NH2) a substanţelor proteice, înlocuind moleculele de hidrogen cu radicalul CH2 şi suprimând astfel fracţia bazică. Grupările carboxilice (COOH) rămase libere determină un mediu acid, fapt pentru care se neutralizează cu o soluţie alcalină. Reacţia este redată astfel:

Acest principiu stă la baza metodelor Steineger şi Schulz. Metoda Schulz necesită următoarea aparatură şi reactivi: • biuretă automată de 50 ml sau 25 ml; • pipete de 25 ml, 1ml, 0,5 ml; • baloane Erlenmeyer de 100 ml; • soluţie de NaOH 0,143 n (N/7); • soluţie alcoolică de fenolftaleină 2 %; • soluţie de sulfat de cobalt 5 %; • soluţie de oxalat de potasiu 28 %; • aldehidă formică 30 % neutralizată.

COOH COOH ||

OHCHRHCHOCHR||NCH NH

2

22

+−=+−


225

Mod de lucru: În două baloane Erlenmeyer, se pun câte 25 ml lapte din

proba de analizat, în prealabil bine omogenizate. Se adaugă în fiecare balon câte 1 ml soluţie de oxalat de K 28 %. În unul din baloane, considerat probă martor, se adaugă 0,5 ml sulfat de Co 5 %, se omogenizează conţinutul care capătă o culoare roz pal persistent. În cel de-al doilea balon, se adaugă 1ml fenolftaleină 2% şi apoi se titrează cu NaOH 0,143 n până se obţine culoarea roz-pal asemănătoare probei martor. Se adaugă 5 ml soluţie aldehidă formică 30% şi se agită bine balonul până ce culoarea roz-pal dispare.Se titrează din nou cu aceiaşi soluţie de NaOH 0.143 n până reapare culoarea roz-pal asemănătoare probei martor. Se citeşte pe biuretă cantitatea (ml) de soluţie NaOH folosită la cea de a doua titrare care exprimă direct conţinutul de proteină (%) al probei.

Metode colorimetrice de determinare a proteinei din lapte: Principiul acestor metode se bazează pe faptul că la un pH

inferior punctul izoelectric, în mediu acid, moleculele proteice se comportă ca nişte cationi polivalenţi şi formează complecşi activi insolubili cu anionii activi din unii coloranţi cum ar fi Amido-Negru 10 B. Colorantul este fixat de grupările proteice proporţional cu conţinutul de proteină al probei. Excesul de colorant nefixat de proteină, rămâne în soluţie şi se determină colorimetric, măsurându-se extincţia în lumină monocromă. Valoarea extincţiei obţinută pe baza citirilor la colorimetru, se transformă în procente de proteină pe baza valorilor obţinute la determinările efectuate comparativ cu metoda Kjeldal.

Dintre aparatele de precizie şi mare productivitate (o probă/min) care se bazează pe acest principiu de determinare a conţinutului de proteine din lapte este şi aparatul Pro-Milk, fabricat de firma daneză A/SN Fosa Electric Hillarold. Aparatul foloseşte drept colorant Amido Negru 10 B, iar separarea lichidului. supernatant de precipitare se face prin filtrare In funcţie de gradul de fototransmisie a lichidului filtrat, o celulă fotoelectrică produce un curent ce se evidenţiază pe un ecran gradat şi care exprimă direct conţinutul în proteină (%) al probei.


226

Modul de lucru Din proba pentru analiză se aspiră automat 1 ml lapte care se

amestecă în acelaşi mod cu o anumită cantitate de soluţie colorantă. Amestecul format este filtrat automat iar cu ajutorul unei celule fotoelectrice se determină complexul de colorant fixat de proteine. Rezultatul obţinut prin măsurare, apare pe scara gradată a aparatului şi exprimă conţinutul laptelui în proteine. Potrivit standardului în vigoare, la predare, laptele de vacă trebuie să aibă un conţinut minim în proteină de 3,2 % iar cel de bivoliţă de 4,5 %. Determinarea substanţei uscate din lapte

Extractul uscat al laptelui este produsul rămas prin uscare în etuvă la temperatura de 105º C, pănă la greutatea constantă. În laptele de vacă, extractul uscat variază între 12-14 %, fiind mult influenţat de variaţia conţinutului în grăsime.

Determinarea extractului uscat din lapte poate fi făcut prin metode directe (metoda uscării în etuvă şi metoda prin uscare cu radiaţii infraroşii) şi metode indirecte (prin calcul cu ajutorul unor relaţii matematice) bazate pe corelaţia dintre densitate, substanţă uscată şi conţinutul în grăsime (tab. 8).

Tabelul 8 Calcularea substanţei uscate din lapte

Relaţia matematică Autorul Semnificaţia simbolurilor

a)Substanţa uscată totală (%)

1.SUT=1,2xG+2,665 x0,5d

100100xd − Fleischmann

2.SUT 0,54

D4,8xG+

+= Ferrington

3.SUT=0,25xD+1,22xG+0,72 Rowland b)Substanţa uscată degresată (%)

1.SUD=SUT-G -

2.SUD=0,25xD+0,21xG+0,66 Lowrence

3.SUD=0,25xD+0,22xG+0,55 Walace

G=conţinutul în grăsime (%)

d =densitatea laptelui în grade …. la 20˚C (1,026-1,036)

D=grade lactodensimetrice (26-36)


227

Exemplu de calcul: Să se determine substanţă uscată totală şi

substanţa uscată degresată dintr-o probă de lapte care are un conţinut în grăsime de 3,87 % iar densitatea la 20 C de 1,031, respectiv grade lactodensimetrice (D).

Substanţa uscată (%)

Substanţa uscată degresată (%)

Determinarea densităţii laptelui Densitatea laptelui de vacă variază între 1,027–1,034 şi se

determină cu termolactodensimetrul, la temperatura de 20°C. Pentru determinarea densităţii se procedează astfel: se ia un cilindru de sticlă de 0,5 l, curat şi uscat, în care se toarnă laptele, în prealabil omogenizat, fără a se forma spumă la suprafaţă. Se introduce apoi în cilindrul cu lapte un termolactodensimetru, pînă la gradaţia 1,030 şi se lasă liber fără să atingă pereţii vasului. Citirea se face după 5 minute la nivelul superior al meniscului iar pe termometru gradele de temperatură.

13,15%0,51,031

1001,0311002,6653,871,21.SUT =+

−×+×=

13,19%0,723,871,22310,253.SUT

12,89%0,54

313,874,82.SUT

=+×+×=

=++×

=

9,15%0,553,870,22310,253.SUD

9,22%0,663,870,21310,252.SUD

9,02%3,8712,891.SUD

=+×+×=

=+×+×=

=−=


228

În cazul când temperatura este mai mică sau mai mare de 20°C în momentul stabilirii densităţii se face corecţia în funcţie de temperatură astfel: pentru fiecare grad de temperatură sub 20°C se scad câte 0,2 grade areometrice şi pentru fiecare grad de temperatură peste 20°C se adaugă cîte 0,2 grade areometrice. Pentru corecţia densităţii în funcţie de temperatură, se folosesc tabelele alcătuite în acest scop (tab. 9).

Uneori, densitatea laptelui se exprimă în grade lactodensimetrice (27-34), aceasta rezultând din înmulţirea densităţii cu1000 şi apoi scăzând 1000 (1,030x1000-1000=30). Laptele a cărui densitate depăşeşte limitele menţionate este privit ca suspect.

Tabelul 9

Corectarea densităţii laptelui în funcţie de temperatură Temperatura la care s-a făcut citirea (°C)

15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 Densitatea

citită (g/cm3)

Densitatea la 20°C (g/cm3)

1,0220 1,0210 1,0212 1,0214 1,0216 1,0218 1,0220 1,0222 1,0224 1,0226 1,0228 1,0230

1,0230 1,0220 1,0222 1,0224 1,0226 1,0228 1,0230 1,0232 1,0234 1,0236 1,0238 1,0240

1,0240 1,0230 1,0232 1,0234 1,0236 1,0238 1,0240 1,0242 1,0244 1,0246 1,0248 1,0250

1,0250 1,0240 1,0242 1,0244 1,0246 1,0248 1,0250 1,0252 1,0254 1,0256 1,0258 1,0260

1,0260 1,0250 1,0252 1,0254 1,0256 1,0258 1,0260 1,0262 1,0264 1,0266 1,0268 1,0270

1,0270 1,0260 1,0262 1,0264 1,0266 1,0268 1,0270 1,0272 1,0274 1,0276 1,0278 1,0280

1,0280 1,0270 1,0272 1,0274 1,0276 1,0278 1,0280 1,0282 1,0284 1,0286 1,0288 1,0290

1,0290 1,0280 1,0282 1,0284 1,0286 1,0288 1,0290 1,0292 1,0294 1,0296 1,0298 1,0300

1,0300 1,0290 1,0292 1,0294 1,0296 1,0298 1,0300 1,0302 1,0304 1,0306 1,0308 1,0310

1,0310 1,0300 1,0302 1,0304 1,0306 1,0308 1,0310 1,0312 1,0314 1,0316 1,0318 1,0320

1,0320 1,0310 1,0312 1,0314 1,0316 1,0318 1,0320 1,0322 1,0324 1,0326 1,0328 1,0330

1,0330 1,0320 1,0322 1,0324 1,0326 1,0328 1,0330 1,0332 1,0334 1,0336 1,0338 1,0340

1,0340 1,0330 1,0332 1,0334 1,0336 1,0338 1,0340 1,0342 1,0344 1,0346 1,0348 1,0350

1,0350 1,0340 1,0342 1,0344 1,0346 1,0349 1,0350 1,0352 1,0354 1,0356 1,0358 1,0360


229

Determinarea acidităţii laptelui Reacţia laptelui proaspăt şi sănătos este uşor acidă şi aceasta

nu se schimbă atât timp cât nu se dezvoltă microorganisme iar ugerul este sănătos. De aceea la predarea laptelui în fermă se face determinarea acidităţii care are ca scop punerea în evidenţă a prospeţimii laptelui. Ea se bazează pe neutralizarea acidităţii din lapte cu hidroxid de sodiu. Se foloseşte NaOH n10 iar aciditatea se exprimă în grade Thörner, prin care se înţelege nr de ml hidroxid de sodiu n10 necesari pentru a neutraliza 100 ml lapte.

Modul de lucru: Se iau cu ajutorul unei pipete gradate 10 ml lapte din proba

de analizat, în prealabil omogenizată, care se introduc într-un pahar Erlenmayer peste care se adaugă 20 ml apă distilată şi 2-3 picături fenoftaleină soluţie alcoolică 1% ca indicator. Se titrează cu hidroxid de sodiu n10 pînă la apariţia culorii roz-pal ce persistă circa 1 minut, iar numărul de ml de hidroxid de sodiu folosiţi se înmulţeşte cu 10 şi ne dă aciditatea în grade Thörner. Aciditatea laptelui proaspăt este de până la 15-19 grade Thörner. Laptele care coagulează la fiert are aciditatea 25-27°T, laptele cu gust acru 30-35˚T, iar laptele prins 65°T.

Pentru aprecierea prospeţimii laptelui se mai poate folosi metoda cu alcool, amestecându-se în părţi egale laptele cu alcool de 68° şi dacă se formează fulgi vizibili de coaguli, laptele nu mai poate fi supus pasteurizării, nefiind proaspăt. În acest caz aciditatea este de peste 18-19°T. 5.2. Calcularea şi exprimarea producţiei de lapte individuală şi pe fermă

Pe baza datelor obţinute prin controlul producţiei de lapte şi înregistrarea datelor respective în evidenţele zootehnice, urmează a se face aprecierea animalelor în vederea reţinerii celor mai valoroase, cât şi modul de organizare şi desfăşurare a proceselor tehnologice. În acest scop se recurge la unele calcule referitoare la producţia de lapte individuală şi la producţia pe fermă.


230

Exprimarea cantităţii de lapte Cantitatea de lapte obţinută în fermele de taurine poate fi

exprimată în litri (volumetric) şi în kilograme (gravimetric) folosind vase cu flotor sau cântare speciale pentru lapte. De asemenea, cantitatea de lapte globală obţinută pe fermă, la o mulsoare, se poate determina cu ajutorul lactometrului, care se ataşează la conducta de lapte a instalaţiei de muls

Dacă înregistrarea s-a făcut volumetric, transformarea din litri în kilograme se face astfel : G = Vxd, în care : V=volumul de lapte în litri; d= densitatea laptelui(în medie 1,031).

Exemplu: greutatea a 1000l lapte= 1000x1,031 =1031kg Dacă înregistrarea s-a făcut gravimetric şi dorim să aflăm

greutatea de lapte în litri, transformarea se face astfel:

,dGV = în care simbolurile au semnificaţia de mai sus

Exemplu :1000 kg lapte =031,1

1000 = 970 litri

Calcule privind producţia individuală de lapte pe lactaţie În selecţia vacilor de lapte se calculează producţia de lapte pe

lactaţie normală şi totală pe baza căreia se apreciază potenţialul productiv

Producţia pe lactaţie totală reprezintă cantitatea de lapte pe care o produce o vacă pe întreaga durată de lactaţie (din ziua fătării şi până în ziua înţărcării).

Producţia pe lactaţie normală reprezintă cantitatea de lapte realizată în primele 305 zile de lactaţie. Atunci când durata lactaţiei este mai scurtă de 305 zile (exemplu, 290 zile) producţia pe lactaţie normală este aceeaşi cu producţia pe lactaţie totală. În cazul controlului periodic se calculează mai întâi producţia de lapte pe periode de control, prin înmulţirea cantităţii de lapte din ziua de control, pentru fiecare vacă, cu numărul zilelor perioadei de control (28 zile) iar apoi se însumează cantităţile de lapte din toate perioadele şi se obţine producţia pe lactaţie totală.


231

Producţia pe lactaţie normală rezultă prin însumarea producţiilor din primele 305 zile în cazul lactaţiilor mai lungi, iar în cazul lactaţiilor mai scurte de 305 zile este aceeaşi cu producţia pe lactaţie totală. Durata lactaţiei totale reprezintă numărul de zile de la fătare la înţărcare, iar durata lactaţiei normale reprezintă primele 305 zile începând cu data fătării. Calcularea producţiei de lapte totale din cursul vieţii se face prin însumarea producţiilor pe lactaţii totale. Calcularea producţiei medii zilnice pe lactaţie normală, totală şi pe întreaga viaţă se face prin raportarea producţiilor respective la durata în zile (a lactaţiei normale, totale şi pe viaţa productivă). Privitor la producţia de lapte pe fermă se utilizează mai frecvent calculele menţionate în continuare:

• calcularea producţiei totale de lapte obţinute zilnic prin însumarea producţiilor de la mulsorile dintr-o zi; • calcularea producţiei totale de lapte valorificată la fiecare mulsoare şi zilnic, prin scăderea, din producţia totală, consumului intern. În acest scop se stabileşte cantitatea de lapte integral şi smântânit care se foloseşte zilnic pentru necesităţile fermei. Calcularea producţiei totale şi marfă pe fermă se face, în mod asemănător, lunar şi anual.

Calcularea producţiei medii pe cap de vacă furajeră şi pe cap de vacă în lactaţie: Calcularea producţiei zilnice:

• pe cap de vacă furajată: fv

Lm = ; în care:

m - media zilnică; L - cantitatea totală de lapte obţinută în ziua respectivă la

toate vacile; Vf - numărul de vaci furajate în ziua respectivă; • pe cap de vacă în lactaţie:

lv

Llm = , în care:


232

ml-media zilnică; L - cantitatea de lapte totală obţinută în ziua respectivă; vl - numărul de vaci în lactaţie (mulse) în ziua respectivă.

Calcularea producţiei medii lunare: • pe cap de vacă furajată:

mvft

Lm = , în care:

m-media lunară; Lt-cantitatea totală de lapte obţinută în luna respectivă pe

fermă; mvf- efectivul mediu de vaci furajate în luna respectivă. Acesta se calculează astfel:

lunadin zilelor numarullunar furajate zile de totalnumarul

mvf =

• pe cap de vacă în lactaţie:

mvltL

lm = , în care:

ml-media lunară; Lt-cantitatea totală de lapte obţinută în luna respectivă pe fermă; ml-media lunară; Lt-cantitatea totală de lapte obţinută în luna respectivă pe fermă;

mvl-efectivul mediu de vaci în lactacţie în luna respectivă. Acesta se calculează după formula:

lunadin zile de numarul

lunar mulse zile de totalnumarulmvl =

Exemplu de calcul: Într-o fermă de vaci la începutul lunii ianuarie 2003 există un

efectiv de 32 vaci şi 5 juninci gestante. La sfârşitul luni ianuarie efectivul este de 30 vaci şi 3 juninci gestante. Dintre acestea, la începutul luni ianuarie se găseau 25 vaci în lactaţie, iar la sfârşitul


233

lunii 26vaci în lactacţie. În decursul lunii au avut loc următoarele mişcări de efectiv: • 3 vaci au ieşit din efectiv prin reformare pe ziua 11 ianuarie; ele erau înţărcate; • 2 juninci au fătat în cursul lunii : una pe 8 I iar cealaltă pe 21 I ; • 2 vaci au intrat în efectiv prin cumpărare, pe ziua de 18 I, ele se aflau în lactacţie; • 3 vaci au înţărcat în cursul lunii: una pe 10 I, alta pe 20 I şi a treia pe 26 I.

Producţia globală de lapte obţinută în cursul lunii ianuarie a fost de 12000l lapte. Pentru a calcula producţia medie pe cap de vacă furajată şi pe cap de vacă mulsă trebuie să aflăm numărul total de zile furajate şi de zile mulse, după următorul raţionament: Totalul zilelor furajate se află astfel:

• 29 vaci (32-3 vaci reformate) au fost furajate toată luna, deci 29x31=899 zile

• 3 vaci au fost furajate numai 10 zile, deci 10x3=30 zile (au fost reformate pe 11.I.)

• 2 vaci au fost furajate 13 zile, deci 13x2=26 zile (au intrat pe 18.I. seara)

• 1 vacă a fost furajată 23 zile, deci 23x1=23 zile (juninca fătată pe 8.I.)

• 1 vacă a fost furajată 10 zile, deci 10x1=10 zile Total=1001 zile

Efectivul mediu furajat este:

32,2931

1001mvf ==

Producţia medie pe cap de vacă furajată în ianuarie este:

lapte l 371,6332,29

12000m ==


234

Pentru calcularea producţiei medii pe cap de vacă în lactaţie se află mai întâi numărul total de zile de lactaţie din cursul lunii, astfel:

• 22 vaci (25-3 înţărcate în cursul lunii) au fost mulse toată luna, deci: 22x31=682

• 2 vaci au fost mulse 13 zile (au fost cumpărate pe 18.I.), deci: 2x13=26

• 1 vacă a fost mulsă 9 zile (înţărcată pe 10.I.), deci: 9x1=9 • 1 vacă a fost mulsă 19 zile (înţărcată pe 20.I.), deci:

19x1=19 • 1 vacă a fost mulsă 25 zile (înţărcată pe 26.I.), deci:

25x1=25 • 1 vacă a fost mulsă 23 de zile (junincă fătată pe 8.I.), deci:

23x1=23 • 1 vacă a fost mulsă 10 zile (juninca fătată pe 21.I), deci:

10x1=10 Total zile de lactaţie=794

Efectivul mediu în lactaţie în ianuarie a fost:

25,6131

794mvl ==

Producţia medie pe cap de vacă în lactaţie pe ianuarie a fost:

468,5625,61

12000lm ==

Calcularea producţiei medii anuale se face după un calcul analog cu cel arătat la calculul producţiei medii lunare.

Producţia medie pe vacă furajată anual:

mvfa

LaM = ; în care:

M=media anuală; La=cantitatea globală de lapte obţinută în anul respectiv; mvfa=efectivul mediu de vaci furajate anual

anului ale zile de numarulanual furajate zile de totalnumarul

mvfa =


235

Producţia medie pe vacă mulsă anual:

mvla

La1M = , în care:

M1=media anuală; La=cantitatea globală de lapte obţinută în anul respectiv mvla=efectivul mediu de vaci în lataţie anual

anului ale zile de numarulanual mulse zile de totalnumarul

mvla =

Exemplu: Într-o fermă de vaci s-a obţinut în cursul anului o producţie globală de 350 000 l lapte. Numărul total de zile de lactaţie a fost de 28 000 iar a zilelor furajate de 35 200. În acest caz rezultă:

Producţia medie pe cap de vacă furajată anual:

,mvfa

350000M = iar vaci96,43

365

35200mvfa == ;

Deci, 3629,5796,43

350000M == l lapte

Producţia medie pe cap de vacă mulsă anual:

mvla350000M1 = , iar 76,71

36528000mvla ==

Deci, 4562,6376,71

350000M1 == l lapte

Calcule privitoare la calitatea producţiei de lapte

individuală şi pe fermă Pentru aprecierea producţiei de lapte sub aspect calitativ la

fiecare vacă se folosesc următoarele calcule: Calcularea cantităţii de grăsime pură În selecţia vacilor se foloseşte, ca indice sintetic, aprecierea

după cantitatea de grăsime pură pe lactaţie totală şi normală. Calculul cantităţii de grăsime pură dintr-o cantitate de lapte

cu conţinutul de grăsime cunoscut se face după formula:

100P x ClK = , în care:

K=cantitatea de grăsime pură (kg) Cl=cantitatea de lapte (litri)


236

P=procentul de grăsime din lapte. Exemplu: Cantitatea de grăsime pură conţinută în 500 l lapte,

cu 4,1 % grăsime va fi: 20,5

100500x4,1K == kg grăsime pură

Dacă cantitatea de lapte este exprimată în kg, aceasta se transformă mai întâi în litri şi apoi se calculează grăsimea pură: 485

1,031500

= litri; 19,88100

485x4,1K == kg grăsime pură

Calcularea cantităţii de grăsime pură din lapte pe perioade de control, se face după formula de mai sus, în funcţie de procentul de grăsime determinat la fiecare vacă şi cantitatea de lapte pe perioada de control.

În mod asemănător se face şi calculul cantităţii de proteine dintr- o cantitate de lapte.

Calcularea cantităţii de grăsime din lapte pe lactaţie totală se face însumând cantităţile de grăsime de pe toate perioadele de control iar pe lactaţie normală prin însumarea cantităţilor de grăsime din lapte pe primele 305 zile în cazul lactaţiilor mai lungi şi pe întreaga lactaţie în cazul celor mai scurte de 305 zile.

Calcularea cantităţii de grăsime din lapte pe întreaga viaţă productivă se face prin însumarea cantităţilor de grăsime din lapte din toate lactaţiile totale.

Calcularea procentului mediu de grăsime Procentul mediu de grăsime se calculează în funcţie de

cantitatea de lapte şi grăsime pură, după relaţia: x100

ClKP = , în care:

P=procentul mediu (%) Cl=cantitatea totală de lapte (l) K=cantitatea totală de grăsime (kg).

Calcularea procentului mediu de grăsime pe lactaţie totală şi normală se face astfel:

• se stabileşte cantitatea de grăsime pură din fiecare perioadă de control (înmulţind cantitatea de lapte cu procentul de grăsime determinat şi împărţind la 100);


237

• se însumează cantităţile de grăsime de pe perioadele de control şi rezultă cantitatea de grăsime pură (K în kg) pe lactaţie totală, respectiv lactaţie normală (primele 305 zile);

• se însumează cantităţile de lapte pe perioadele de control şi rezultă producţia de lapte pe lactaţie totală, respectiv lactaţie normală;

• se determină procentul mediu de grăsime după formula: x100

ClKP =

După acelaşi procedeu se calculează procentul de mediu de grăsime pe întreaga viaţă a animalului, în funcţie de cantitatea de lapte şi de grăsime obţinută pe întreaga viaţă productivă. În mod asemănător exemplelor de mai sus se calculează şi procentul mediu de proteine din lapte pe lactaţie totală, normală şi pe întreaga viaţă productivă. Uneori, în selecţia individuală a vacilor de lapte se foloseşte, ca indice sintetic, suma cantităţilor de grăsime şi proteină pe lactaţie totală, normală şi pe întreaga viaţa productivă. În „Fişa pentru calcularea producţiei de lapte la vaci în anul 2003” se prezintă un exemplu de calcul al producţiei individuale, din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La predarea laptelui la beneficiari, dar şi în lucrările de selecţie, se foloseşte exprimarea laptelui fizic în lapte “STAS”, (lapte cu 3,5 % grăsime). Pentru aceasta este necesară transformarea laptelui fizic (real obţinut) în lapte „STAS”, după relaţia:

PClxpLst = ; în care:

Lst=cantitatea de lapte „STAS” Cl=cantitatea reală (în litri) p=procentul de grăsime real P=procentul de grăsime al laptelui „STAS” (3,5 %). Exemplu: Într-o fermă s-au obţinut 2000 l lapte cu 4,1 % grăsime. La predare către beneficiari plata se va face pentru 2342 l lapte cu 3,5 % (STAS), după următorul calcul:

23423,5

2000x4,1Lst == l lapte


238

Unitatea Ferma Cod

FIŞA Pentru calcularea producţiei de lapte la vaci pe anul Numele: Nr. matricol: Data naşterii: Data însămânţării (montei): I II: III: Data fătării: Taurul (cod): Data înţărcării: Rasa: Data ieşirii: Cauza:

Ziua de control Perioada de control

Nr. ord. control

Data control

Lapte Kg

Grăs. %

Prot. %

De la

Până la

Nr. zile

Lapte Kg

Grăs. Kg

Prot. Kg

Report: X X X - - - - - -

- - - - - - 1 14.I - - - Cumulat - - - -

13.I 25.II 43 - - - 2 11.I 19,4 3,9 3,3 Cumulat 43 - - -

26.II 25.III 28 - - - 3 11.III 22,7 2,8 3,4 Cumulat 71 - - -

26.III 22.IV 28 - - - 4 8.IV 24,3 3,7 3,2 Cumulat 99 - - -

23.IV 20.V 28 - - - 5 6.V 19,8 3,8 3,4 Cumulat 127 - - -

21.V 17.VI 28 - - - 6 3.VI 17,7 3,9 3,4 Cumulat 155 - - -

18.VI 15.VII 28 - - - 7 1.VII 16,5 3,9 3,4 Cumulat 183 - - -

16.VII 12.VIII 28 - - - 8 29.VII 15,1 4,0 3,5

Cumulat 211 - - - 13.VIII 9.IX 28 - - - 9 26.VIII 14,3 4,0 3,5

Cumulat 239 - - - 10.IX 7.X 28 - - - 10 23.IX 12,6 4,0 3,5

Cumulat 267 - - - 8.X 4.XI 28 - - - 11 21.X 9,8 4,1 3,6

Cumulat 295 - - - 5.XI 3.XII 28 - - - 12 18.XI 7,9 4,1 3,6

Cumulat 323 - - - 4.XII 27.XII 24 - - - 13 16.XII 7,3 4,2 3,6

Cumulat 347 - - - De reportat: X X X

Cumulat


239

Calcularea cantităţii de smântână din laptele integral Predarea laptelui către beneficiari se poate face sub formă de smântână (prelucrare parţială) mai ales când alăptarea viţeilor în fermă se face cu lapte smântânit şi este necesară obţinerea acestuia din laptele integral. În acest caz se face calcularea cantităţii de smântână după formula:

GlsGsmGls)Cl(GliS(kg)

−−

= , în care

S=cantitatea de smântână rezultată (kg); Cl=cantitatea de lapte integral; Gli=procentul de grăsime al laptelui integral; Gls=procentul de grăsime al laptelui smântânit; Gsm=procentul de grăsime al smântânii.

Exemplu: Ce cantitate de smântână cu 35 % grăsime poate rezulta din 800 l lapte cu 3,9 %, cunoscându-se că în laptele smântânit mai rămâne 0,1 % grăsime.

kg 87,134,93040

0,1350,1)(3,9800S(kg) ==

−−−

=

În tabelul 10 se prezintă randamentul laptelui în smântână, în funcţie de procentul de grăsime, iar în tabelul 11 cantitatea de lapte integral echivalentă cu o cantitate de smântână. Calcularea cantităţii de lapte integral echivalentă unei cantităţi de smântână Recalcularea unei cantităţi de lapte integral dintr-o cantitate de smântână se face cu ajutorul formulei:

GlsGliGls)S(kg)(GsmCl

−−

= , în care:

Cl=cantitatea echivalentă de lapte integral (în litri) S=cantitatea de smântână (în kg) Gsm=procentul de grăsime al smântânii Gls=procentul de grăsime al laptelui smântânit Gli=procentul de grăsime al laptelui integral.

Exemplu: Ce cantitate de lapte integral cu 4,1 % grăsime este echivalentă cu 125,4 kg smântână şi 35 % grăsime, procentul de grăsime al laptelui smântânit fiind de 0,1 %.


240

1094,14

4376,464

125,4x34,90,14,1

0,1)125,4(35Cl ===−−

= l lapte

În practică însă, recalcularea se face în lapte STAS (cu 3,5 % grăsime), ceea ce pentru exemplul de mai sus ar fi:

1287,13,4

4376,463,4

125,4x34,90,13,5

0,1)125,4(35Cl ===−−

= l lapte.

Tabelul 10 Cantitatea de smântână ce rezultă din 100 l lapte (în laptele smântânit mai rămâne 0,1% grăsime)

Procentul de grăsime din laptele integral Procentul de grăsime din smântână 3,5 3,6 3,7 3,8 3,9 4,0 4,1 4,2

28 12.18 12.54 12.90 13.26 13.61 13.97 14.33 14.69 30 13.37 11.76 12.05 12.37 12.70 13.04 13.37 13.71 32 10.68 10.67 11.28 11.59 11.91 12.22 12.54 12.85 35 9.71 10.02 10.31 10.60 10.89 11.17 11.46 11.74 40 8.51 8.77 9.02 9.27 9.52 9.77 10.02 10.27

Tabelul 11

Cantitatea de lapte necesară pentru prepararea a 1 kg smântână (când în laptele smântânit rămâne 0,1 % grăsime)

Procentul de grăsime din laptele integral Procentul de grăsime din smântână 3,5 3,6 3,7 3,8 3,9 4,0 4,1 4,2

28 8,73 8,48 8,25 8,02 7,81 7,61 7,42 7,24 30 8,79 8,54 8,30 8,08 7,86 7,66 7,47 7,29 32 9,38 9,11 8,85 8,62 8,39 8,17 7,97 7,78 35 10,26 9,97 9,69 9,43 9,18 8,94 8,72 8,51 40 11,73 11,40 11,08 10,78 10,50 10,23 9,97 9,73

Calcularea indicelui laptelui şi grăsimii Indicele laptelui (grăsimii) este dat de raportul procentual între cantitatea de lapte (grăsime) pe lactaţie normală şi masa corporală. Se calculează după formula:

x100corporala Greutatea

ime)lapte(gras de CantitateaIl(sau_ig) =


241

Exemplu: O vacă de rasa Brună cu greutatea corporală de 550

kg a produs 4600 kg de lapte pe lactaţie normală. În acest caz: lapte Kg 836,3

5504600000

5504600x100Il ===

Deci, la 100 kg greutate vie s-a obţinut 836,3 kg lapte, acest indice fiind apreciat ca bun pentru rasa Brună. Calcularea producţiei de lapte probabile În cazurile în care nu există date referitoare la controlul producţiei pe întreaga perioadă de lactaţie, pentru aprecierea aproximativă a producţiei de lapte pe lactaţie normală se pot utiliza următorii coeficienţi (Tabelul 12):

Tabelul 12 Producţia

cunoscută pe luni de lactaţie

Coeficienţii de calcul

Producţia cunoscută pe

luni de lactaţie

Coeficienţii de calcul

I 7,50 I-IV 1,40 I-II 3,70 I-VII 1,20 I-III 2,50 I-VIII 1,15 I-IV 2,00 I-IX 1,05 I-V 1,60 I-X 1,00

Producţia probabila pe lactaţie normală se poate calcula şi

atunci când se cunoaşte producţia de lapte numai dintr-o lună de lactaţie, folosind coeficienţii cu evoluţia procentuală a producţiei de lapte din tabelul 13.

Tabelul 13 Repartiţia procentuală a producţiei de lapte, pe luni de lactaţie

Luna de lactaţie Cantitatea de lapte în % din producţia pe lactaţie normală

Luna de lactaţie Cantitatea de lapte în % din producţia pe lactaţie normală

I 11,50 VI 11,00 II 13,00 VII 9,00 III 12,70 VIII 7,30 IV 12,50 IX 6,00 V 12,30 X 4,50


242

Exemplu : Se cunoaşte că o vacă a dat 450 l în luna a-V-a. de lactaţie. În acest caz producţia probabilă de lapte pe lactaţie normală

va fi: 365812,3

100450X =×

= l lapte

Se mai poate afla producţia de lapte probabilă pe lactaţie normală şi atunci când se cunoaşte producţia maximă zilnică din cursul lactaţiei care se înmulţeşte cu coeficientul 200. Exemplu: Producţia maximă zilnică a unei vaci a fost de 27 litri. În acest caz producţia probabilă pe lactaţie normală va fi: 27x200=5400 litri lapte

Aprecierea uniformităţii producţiei de lapte Uniformitatea producţiei de lapte pe parcursul unei lactaţii sau a vieţii productive se poate aprecia pe baza următorilor indicatori: constanţa şi coeficientul constanţei; indicele Johansson; curba de lactaţie.

Constanţa producţiei de lapte exprimă capacitatea unei vaci de a-şi menţine producţia de lapte, din cursul unei lactaţii sau din cursul vieţii, un timp cât mai îndelungat la un interval cât mai ridicat.

Aceasta se determină cu ajutorul formulei:

tot

Q100)Q(QK ×−

= , în care:

K=constanţa producţiei de lapte; Qt=cantitatea de lapte din luna de lactaţie sau lactaţia precedentă; Qo=cantitatea de lapte din luna de lactaţie sau lactaţia curentă. Coeficientul constanţei producţiei de lapte se stabileşte astfel:

n)K....KK(KK n321 ++++

= , în care

K=coeficientul constanţei; K1,K2,K3,…Kn=constantele lunare sau pe lactaţii; n=numărul constantelor Indicele Johansson exprimă raportul procentual dintre

producţia de lapte din a doua sută de zile faţă de prima sută de zile de lactaţie, astfel:


243

x100PPI

12

j = , în care:

Ij=indicele lui Johansson; P2=producţia de lapte din a doua sută de zile; P1=producţia de lapte din prima sută de zile. Curba de lactaţie exprimă evoluţia producţiei de lapte pe

parcursul unei lactaţii sau din cursul vieţii. Aceasta se exprimă grafic cu ajutorul următoarelor date: a)Valori absolute, utilizând producţia de lapte fizic, lapte standard, producţia de grăsime sau proteină, pe lactaţie normală, lactaţie totală şi pe viaţă productivă. Se mai poate folosi şi producţia medie zilnică sau lunară dintr-o perioadă de lactaţie ori pe durata vieţii productive. b)Valori relative, prin exprimarea procentuală a:

• producţiei fiecărei luni de lactaţie, faţă de producţia totală a perioadei de lactaţie;

• fiecărei producţii lunare dintr-o perioadă de lactaţie faţă de producţia lunară maximă din aceleaşi perioade;

• producţiilor lunare dintr-o perioadă de lactaţie faţă de producţia aceloraşi luni a perioadei maxime de lactaţie;

• producţiei fiecărei perioade de lactaţie faţă de producţia lactaţiei maxime;

• producţiei fizice a fiecărei luni de lactaţie faţă de aceeaşi producţie a lunii maxime de lactaţie;

• producţiei fiecărei perioade de lactaţie faţă de producţia de pa durata lactaţiei;

• producţie medii zilnice sau lunare a fiecărei perioade de lactaţie faţă de aceeaşi producţie a perioadei maxime de lactaţie.

Aprecierea valorii animalelor pe baza curbei de lactaţie se face prin:

• compararea curbelor individuale ale producţiei de lapte, exprimate în acelaşi mod şi pentru aceeaşi lactaţie;

• compararea curbei de lactaţie individuală cu aspectul curbei medii a efectivului şi curba standard a rasei,

• compararea curbelor individuale reale cu cele potenţiale.


244

5.3. Alcătuirea curbei de lactaţie şi estimarea producţiei de lapte potenţiale pe lactaţie normală

Curba de lactaţie reprezintă o modalitate practică de urmărire şi ilustrare a evoluţiei producţiei de lapte pe parcursul lactaţiei vacilor. În mod obişnuit, prin curba de lactaţie se înţelege reprezentarea grafică a evoluţiei producţiei medii zilnice, pe perioada de control cronologică, având ca punct de plecare momentul declanşării fiziologice a lactaţiei, deci fătarea. Aspectul, nivelul şi lungimea curbei de lactaţie depinde de o serie întreagă de factori, dintre care o parte sunt legaţi de individ iar altă parte, de condiţiile de mediu şi de tehnică de întreţinere şi exploatare a vacilor aplicată în ferma respectivă. Acţiunea acestor factori se împleteşte, determinând aspecte diferite ale curbei de lactaţie şi, în final, producţii diferite de lapte. În general, cu cât curba de lactaţie atinge un nivel mai înalt şi cu cât caracterul ei este mai uniform şi lungimea mai mare, înseamnă că, cu atât producţia de lapte este mai mare, şi invers. Nivelul curbei de lactaţie şi în special uniformitatea ei ilustrează capacitatea de menţinere a producţiei la un plafon ridicat, timp cât mai îndelungat. Cu privire la lungimea curbei de lactaţie, se consideră ca abateri curbele care se întind pe o durată mai scurtă de 260 de zile şi cele care depăşesc 305 zile de lactaţie. Pentru a interveni corespunzător, în cunoştinţă de cauză, asupra factorilor care ţin de condiţiile de mediu şi de tehnica de întreţinere şi exploatare a vacilor în vederea realizării de performanţe la nivelul potenţialului lor productiv, alcătuirea curbei de lactaţie privind producţia potenţială şi a curbei de lactaţie privind producţia reală (la lactaţia curentă sau la lactaţia precedentă), oferă posibilitatea ca, prin compararea elementelor care le caracterizeaza, să se deducă concluzii foarte utile în practică, mai ales cu privire la furajare. Pentru construirea unei curbe de lactaţie se folosesc două axe rectangulare pe care se înscriu, la intervale egale, pe abscisă perioadele de control, iar pe ordonată producţia de lapte exprimată fie în valori absolute, fie în valori relative. În cazul când se exprimă


245

cantitatea de lapte în valori absolute, ea poate fi redată în cantităţi pe perioade de control (fig. 73a) sau în cantităţi medii pe zile de control (fig. 73c), iar când se exprimă în valori relative este redată cantitatea, pe perioade de control, în procente din cantitatea de lapte pe lactaţie normală (fig. 73b).

Din mijlocul intervalelor dintre perioadele de control de pe

abscisă se duc linii imaginare, pe verticală, paralele cu ordonata, iar pe aceasta din urmă, din dreptul cantităţilor corespunzătoare fiecărei zile de control, se duc linii orizontale, paralele cu abscisa. Unind punctele de intersecţie a acestor linii verticale şi orizontale se obţine curba de lactaţie (fig. 74). Estimarea producţiei de lapte potenţiale pe lactaţie normală Pentru primipare estimarea producţiei potenţiale de lapte se face la începutul celei de-a 8-a luni de gestaţie, când juninca, conform tehnologiei, trebuie să ocupe loc în grajdul de vaci (înainte şi după perioada de maternitate) şi să beneficieze de o hrănire la

0

2

4

6

8

10

12

14

16

0 I II III IV V VI VII VIII IX X I II III IV V VI VII VIII IX X I II III IV V VI VII VIII IX X

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

1100

5

10

15

20

25

30

35

40

0

Producţia lunară % pe lună din producţia totală

medie zilnică

Lunile de lactaţie Lunile de lactaţie Lunile de lactaţie

a b c

Fig. 73 Moduri de reprezentare a producţiei de lapte la o vacă: a – producţie lunară;

b – producţia lunară din producţia totală; c – producţia medie zilnică.


246

nivelul producţiei maxime de lapte (evidenţiată prin vârful curbei lactaţiei potenţiale).

Relaţiile după care s-a acceptat să se estimeze producţia de

lapte potenţială sunt:

Mxh2

MML 2TpI +

−= sau

Fig. 74 Construirea corectă a curbei de lactaţie


247

MhM2

MML 2TpI +×

−

+= , în care:

LpI= producţia de lapte potenţială (estimată); MT= producţia de lapte a mamei tatălui; M= producţia de lapte a mamei; h2= coeficientul de heritabilitate (h2=cca. 0,3 pentru cantitatea

de lapte). Se menţionează că atunci când primipara (juninca) provine dintr-un taur testat după descendenţi şi nu se cunoaşte producţia contemporanelor acesteia, producţia potenţială pe lactaţie normală se estimează ca egală cu media performanţelor realizate de fiicele taurului. Dacă se cunoaşte şi nivelul de producţie al contemporanelor, se corectează performanţa medie a descendentelor pentru producţia mamei fiecărei juninci, folosind relaţia:

2LM

LL cdpI

−+= , în care:

Ld= producţia medie de lapte a descendenţilor (fiicelor); M= producţia de lapte a mamei (corectată pentru prima

lactaţie); Lc= producţia medie a contemporanelor.

În situaţia în care nu se cunoaşte originea şi deci performanţele productive ale ascendenţilor, la toate primiparele în cauză producţia de lapte pe lactaţie normală se estimează ca egală cu 70% din producţia medie de lapte pe fermă.

Pentru vacile la lactaţia a II-a şi peste, producţia de lapte potenţială se stabileşte fie pe baza potenţialului estimat la prima lactaţie, prin corectare directă cu raportul dintre coeficienţii de echivalare ai lactaţilor faţă de lactaţia maximă, fie utilizând procedeul de calcul din exemplele de mai jos. Când nu se poate estima potenţialul primei lactaţii din lipsă de informaţii asupra descendenţilor, estimarea producţiei potenţiale se face considerând că lactaţia reală precedentă a reprezentat 75% din


248

potenţialul respectivei lactaţii şi echivalând apoi acest potenţial în funcţie de numărul de ordine al lactaţiei care urmează. În situaţia când curba lactaţiei reale curente depăşeşte nivelul celei potenţiale în mai multe din punctele de intersecţie şi producţia de lapte pe lactaţie normală este mai mare decât cea potenţială, estimarea producţiei potenţiale la lactaţia următoare se face pe baza producţiei realizate la lactaţia curentă. Estimarea producţiei de lapte potenţială pe lactaţie normală pentru vacile la lactaţia a II-a şi peste se face imediat după realizarea lactaţiei normale. În toate cazurile, indiferent de numărul de ordine al lactaţiei la care se referă informaţiile asupra ascendentelor, la estimarea producţiei de lapte potenţiale este necesar a se stabili mai întâi, prin calcul, performanţele de producţie ale acestora la lactaţia pentru care se face estimarea, folosind coeficienţii de corecţie pentru aducerea la lactaţie maximă (echivalent de maturitate=EM), pe rase, redaţi în tabelul 14.

Tabelul 14

Coeficienţii de corecţie pentru aducerea la lactaţie maximă (EM) în funcţie de numărul de ordine al lactaţiei

Rasa

Lactaţia Bălţată românească-Simmental şi metişi

Brună Schwyz şi metişi

Bălţată cu negru românească-

Holstein-Friză şi metişi

aI-a 1,30 1,23 1,25 aII-a 1,12 1,12 1,11 aIII-a 1,05 1,07 1,02 aIV-a 1,02 1,03 1,00 aV-a 1,00 1,00 1,01 aVI-a 1,00 1,02 1,02 aVII-a 1,02 1,04 1,04

a VIII-a 1,04 1,06 1,05 aIX-a 1,06 1,08 1,07

aX-a şi peste 1,08 1,11 1,09


249

Tabelul 15 Coeficienţii pentru estimarea producţiei potenţiale pe baza cantităţii de lapte din

„ziua de control” sau „perioada de control”, în funcţie de pondereape care o prezintă în cadrul producţiei pe lactaţie normală

Coeficienţi de transformare Nr. de origine al perioadei de control

(după fătare)

Durata perioadelor de control de la…până

la…zile Zile de control Perioada de control

I 1-20 0,429 12,0 aII-a 29-56 0,500 14,0 aIII-a 57-84 0,464 13,0 aIV-a 85-112 0,411 11,5 aV-a 113-140 0,375 10,5 aVI-a 141-168 0,357 10,0 aVII-a 169-196 0,300 8,4 aVIII-a 197-224 0,250 7,4 aIX-a 225-252 0,196 5,5 aX-a 253-280 0,157 4,4 aXI-a 281-308(305) 0,132 3,3

Construirea curbei de lactaţie

Producţia de lapte potenţială estimată în acest mod la o lactaţie oarecare a respectivei femele se distribuie fie pe perioada de control, fie direct pe „zile de control” cu ajutorul coeficienţilor redaţi în tabelul 15, stabiliţi în funcţie de ponderea pe care o prezintă în cadrul producţiei pe lactaţie normală.

Curba lactaţiei reale-pentru lactaţia curentă sau lactaţia precedentă-se construieşte pe baza cantităţilor de lapte muls efectiv în „ziua de control” aferente perioadelor de control care compun lactaţia normală, cu ocazia efectuării controlului oficial de producţie de către oficiile judeţene de ameliorare şi reproducţie în zootehnie.

În scopul unei mai bune înţelegeri a celor expuse anterior, prezentăm mai jos câteva exemple de estimare a producţiei de lapte potenţiale pe lactaţie normală şi modul de reprezentare grafică prin curba de lactaţie.

Estimarea producţiei potenţiale la lactaţia I normală (L.N.I.) pentru o junincă de rasă Bălţată românească la care se cunosc:

MT=7000 kg lapte pe lactaţie normală la lactaţia a II-a; M=4000 kg pe lactaţie normală la lactaţia a VII-a; h2=0,3


250

a) Se aduc performanţele de producţie ale ascendentelor la lactaţia I, cu ajutorul coeficienţilor de corecţie, astfel:

60311,307840

1,307000x1,02MT === kg de lapte pe lactaţia I

31381,304080

1,304000x1,02M === kg de lapte pe lactaţia I

b) Se introduc rezultatele în relaţia dată:

35723138x0,32

31386031Lp =+−

= kg lapte pe lactaţie

normală c) Se stabilesc cantităţile de lapte pe „zile de control”, (care

se consemnează în sistemul axelor rectangulare ca puncte de intersecţie pentru trasarea curbei de lactaţie) şi pe perioada de control ale lactaţiei normale (care se înscriu ca atare sau prin cumulare, corespunzător perioadelor de control, sub abscisă), cu ajutorul coeficienţilor respectivi din tabelul 15.

Cantitatea de lapte pe zi de control 100Lpcoef ×

=

lapte/zi Kg 15,3100

35720,429I Controlul =×

= în prima perioadă de

control. lapte Kg 64,284

100357221I Controlul =

×= în prima perioadă de

control Curba lactaţiei potenţiale la lactaţia I normală pentru juninca

luată în considerare se construieşte prin unirea punctelor de intersecţie reprezentând cantităţile de lapte pe „zile de control” rezultate din calcul (tabelul 16).

Curba lactaţiei reale pentru lactaţia curentă se construieşte, după cum s-a mai spus, pe baza cantităţilor de lapte din zilele de control aferente perioadelor de control componente ale lactaţiei normale. Acesata poate fi completă, când vaca a parcurs 305 zile de lactaţie sau a înţărcat înainte de 305 zile de lactaţie şi incompletă, când lactaţia este în curs.


251

Tabelul 16 Distribuirea producţiei de lapte potenţiale la lactaţia I, pe „zile de control„ şi pe „perioade de control” cu ajutorul coeficienţilor de

transformare (Lp=3572 kg de lapte) Cantitatea de lapte pe zile de control Cantitatea de lapte pe perioade de

control

Ziua de control Coeficient Lapte kg Perioada de control Coeficient Lapte kg

1-28 0,429 15,3 1 12,0 129 29-56 0,500 17,9 2 14,0 500 57-84 0,464 16,6 3 13,0 464 85-112 0,411 14,7 4 11,5 411

113-140 0,375 13,4 5 10,5 375 141-168 0,357 12,8 6 10,0 357 169-196 0,300 10,7 7 8,4 300 197-224 0,250 8,9 8 7,4 264 225-252 0,196 7,0 9 5,5 197 253-200 0,157 5,6 10 4,4 157

281-305(308) 0,132 4,7 11 3,3 118

024

68

101214

161820

I II III IV V VI VII VIII IX X XIZile de control

Prod

uctia

med

ie-z

i (lit

ri)

Fig. 75 Curba lactaţiei potenţiale pe zile de control


252

De menţionat că în cazul neefectuării unuia sau mai multor controale pe parcursul lactaţiei sau dacă la control se constată că unele vaci prezintă stări neobişnuite (călduri, boală etc.) se apelează la calcule de interpolare, conform procedurii indicate de instrucţiunile în vigoare.

Curba lactaţiei reale la lactaţia precedentă se construieşte în mod asemănător, folosindu-se ca puncte de intersecţie cantitatea de lapte din zilele de control ale lactaţiei respective.

5.4. Tehnica controlului aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic

I.Generalităţi În exploatarea vacilor de lapte mulsul mecanic este o verigă indispensabilă a fluxului tehnologic care uşurează munca îngrijitorului şi contribuie la sporirea profitului. Reuşita acestei acţiuni depinde însă de trei factori importanţi şi anume: calificarea profesională a mulgătorului, gradul de perfecţionare al maşinilor şi instalaţiilor de muls şi aptitudinile ugerului pentru muls mecanic. Datorită rolului deosebit pe care, ultimul dintre aceşti factori îl joacă în aplicarea unor tehnologii moderne de exploatare şi cunoscându-se faptul că aceste aptitudini sunt transmisibile ereditar şi pot fi îmbunătăţite prin selecţie, în marea majoritate a ţărilor s-a trecut la controlul organizat al ugerului la vaci pentru determinarea aptitudinilor principale pentru mulsul mecanic Controlul aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic reprezintă în acelaşi timp unul dintre criteriile de selecţie a vacilor din rasele de lapte şi mixte. Acest control este cu atât mai necesar, cu cât extinderea metodei de însămânţare cu materialul seminal congelat oferă posibilitatea ca, prin folosirea intensivă a unor tauri reproducători, să se realizeze îmbunătăţirea rapidă şi în masă a însuşirilor de care depinde uşurinţa mulsului.


253

II. Ce categorie de vaci se controlează şi cine execută controlul oficial al aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic Examenul aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic se executa la toate vacile din fermele de elită,la toate vacile primipare din grupele de fiice după care se face testarea taurilor reproducători, precum şi la vacile cu aptitudini excepţionale pentru producţia de lapte, aflate în alte categorii de ferme particulare,înscrise în registrul genealogic de stat sau candidează a fi nominalizate ca „mame de taur”. Ţinând cont de specificul respectiv, controlul aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic nu poate fi executat decât în fermele în care există instalaţii de muls şi se practică acest sistem de muls. Aprecierea aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic intră în atribuţia oficiilor judeţene de ameliorare şi reproducţie în zootehnie (O.J.A.R.Z.).

Examenul se face, de regulă, la datele controalelor de producţie obişnuite, de către unul din tehnicieni echipei de control, bine instruit şi specializat în acest scop. III.Momentul optim de examinare a ugerului Aprecierea aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic se face, în general, o singură dată în viaţa productivă a animalului şi anume în prima lactaţie, când valoarea însuşirilor este influenţată în mai mică măsură de factorii de mediu sau intervenţiilor dirijate ale omului. Datorită modificărilor care survin în mărimea şi conformaţia ugerului, cât şi în valoarea vitezei de muls pe parcursul lactaţiei, se consideră că momentul optim al aprecierii ugerului trebuie să coincidă cu punctul maxim de ascensiune al curbei de lactaţie sau cel puţin cu faza de „platou” a acestei curbe. Ţinând seama de specificul raselor noastre, se recomandă ca acest moment „optim” să fie săptămâna a VI-a şi a VII-a după fătare. Dacă acest termen nu poate fi respectat, controlul se poate face în a 90-a zi după fătare la rasele Bălţată cu negru românească şi Holstein-Friză şi între a 30-a şi a 60-a zi după fătare la rasele Bălţată


254

românească, Brună şi Pinzgau de Transilvania (în mod excepţional poate fi lărgită această perioadă cu 30 de zile în fiecare caz). Examenul ugerului se face înainte şi după muls pentru însuşirile apreciate prin inspecţie şi palpaţie şi prin „proba funcţională” (în timpul mulsului) pentru însuşirile care ilustrează uşurinţa mulsului.

IV. Criteriile de apreciere a ugerului Luând în considerare factorii care condiţionează în final aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic, ca şi corelaţiile dintre aceştia şi producţia de lapte, aprecierea ugerului trebuie să se facă după o serie de criterii sau însuşiri măsurabile fie prin metode subiective (inspecţie şi palpaţie), fie prin mijloace sau metode obiective (cântăriri, determinări volumetrice, cronometrări). Eliminând cea mai mare parte din însuşirile susceptibile la „subiectivismul” celui care execută controlul sau mulsul, criteriile de apreciere sunt:

• mărimea, conformaţia şi prinderea ugerului; • simetria morfologică (de dezvoltare) a sferturilor; • structura calitativă a ţesuturilor ugerului; • viteza medie de muls (uşurinţa la muls); • simetria „productivă” (funcţională) a sferturilor ugerului. V.Organizarea şi tehnica controlului 1. Organizarea controlului. Examinarea aptitudinilor ugerului

pentru mulsul mecanic se organizează în cadrul controlului obişnuit al producţiei de lapte în fermele care practică mulsul mecanic. La sosirea în fermă tehnicianul controlor verifică:

a) Lista vacilor care urmează a fi supuse controlului; se confruntă data fătării, se examinează gradul de integritate a ugerului, starea generală de sănătate a vacii, prezenţa sau absenţa căldurilor. Vor fi excluse de la controlul respectiv vacile în călduri, cele care se află într-o perioadă de boală cu repercusiuni asupra producţiei de lapte, vacile cu afecţiuni grave ale ugerului (mastită, furunculoză, etc. care influenţează asupra calităţii si cantităţii laptelui), ca si vacile


255

care au producţii mai mici de 5 litri lapte pe zi, în cazul primiparelor, şi 7 litri lapte pe zi în cazul vacilor adulte.

b) Starea funcţională a instalaţiei de muls din fermă sau gospodărie şi starea funcţională a maşinii de muls pe sferturi. Se vor lua măsuri ca instalaţia de muls să fie reglată la nivelul vacuumului de 0,4-0,5 atmosfere (citirea pe ceasul-„Vacuumetru”), iar pulsatorul maşinii de muls la o frecvenţă de 45 pulsaţii pe minut. Nerespectarea acestor indicaţii atrage după sine obţinerea de date eronate. Controlul ugerului pentru proba funcţională (viteza de muls şi simetria productivă) se face la mulsoarea de dimineaţă, în două zile consecutive. Dacă acest lucru nu este posibil, se recomandă ca în unităţile care practică numai două mulsori pe zi să se facă acest control la mulsoarea de seară şi cea de a doua zi dimineaţa. În fermele unde se face mulsul de trei ori pe zi poate fi efectuat numai un singur control, la mulsoarea de dimineaţă. Mulsul fiecărei vaci controlate trebuie să se facă la locul obişnuit de muls şi de către mulgătorul care are vaca în primire. Tehnicianul controlor supraveghează corectitudinea manipulării maşinii de muls de către mulgător (se va face în prealabil un instructaj cu mulgătorii), cronometrează şi înregistrează cantităţile de lapte muls şi urmăreşte golirea completă a laptelui din maşină după fiecare vacă controlată.

2. Tehnica executării controlului. Examenul multilateral al ugerului presupune trei momente sau etape.

a) Inspecţia, în cadrul căreia se apreciază cu ochiul liber: mărimea sau volumul morfologic al ugerului, mărimea şi simetria sferturilor şi a mameloanelor; distanţa dintre mameloane; modul de prindere al ugerului şi întinderea sa anterioară şi posterioară; gradul de extindere a vascularizaţiei ugerului; îmbrăcămintea piloasă.

Aprecierea se face de la distanţă, din partea laterală-dreaptă şi stângă şi din partea dinapoi a vacii.

Se consideră ca defecte mai grave şi se sancţionează mai sever: ugerul mic, ugerul sălbatic-sus prins şi păros, ugerul prea mare-atârnând (lăsat în jos sub nivelul articulaţiei jaretului), ugerul cu asimetrie gravă (mai ales ugerul de capră), mameloane prea mici,


256

prea mari, prea subţiri sau prea groase, ugerul „înghesuit” (cu sfârcuri prea aproape între ele).

b) Palpaţia, care presupune o apreciere a calităţii structurale a ugerului, prezenţa ţesutului glandular şi modul de repartizare a acestuia pe sferturi (fig. 76).

Palpaţia se execută cu amândouă mâinile, cuprinzând şi strângând uşor în palme fiecare sfert în parte, urmărind a sesiza ţesutul glandular (grunjos sau buretos la palpare) sau ţesutul conjunctiv de legătură şi adipos (senzaţia de palpare a unei bucăţi de carne sau slănină), precum şi eventuala prezenţă a unor „induraţii” datorită unor afecţiuni mai vechi.

Pentru completarea sau definitivarea concluziilor desprinse din această examinare, se va face o apreciere a ugerului după muls prin inspecţii. Se va urmări diferenţa de volum (mărimea) ugerului după muls, precum şi numărul şi mărimea pliurilor de piele formate înapoia ugerului (rezervele laptelui).

Întrucât se ştie că ugerul „glandular” îşi micşorează mult

volumul după muls şi este caracterizat prin prezenţa „rezervelor laptelui” numeroase, mari şi elastice, se sancţionează sever ugerele care îşi păstrează aceeaşi mărime şi după muls şi la care nu apar sau sunt prezente pliuri puţine şi grosolane ale pielii dinapoia ugerului.

Toate însuşirile examinate prin inspecţie şi palpaţie se exprimă prin note în scara de la 1 la 9 care semnifică manifestarea

Fig. 76 Examinarea ugerului prin inspecţie şi palpare


257

fenotipică de la o extremă biologică la cealaltă în descrierea lineară a caracterelor. Trebuie menţionat faptul că pentru majoritatea caracterelor nota 9 este considerată optimă iar nota 5 reprezintă, de regulă, situaţia intermediară întâlnită ca medie pe populaţie. Excepţie de la această regulă fac câteva caractere şi în special unele însuşiri ale ugerului (forma şi grosimea sfârcurilor, lungimea sfârcurilor), la care nota 5 este considerată optimă, iar devierile de la o dezvoltare normală sunt sancţionate prin depunctare de la 5 la 1 şi respectiv de la 5 la 9.

Perioada optimă pentru aprecierea ugerului se consideră faza ascendentă şi de platou a curbei de lactaţie, datele brute consemnate în fişele de evaluare urmând să fie corectate în procesul de prelucrare la centrele de calcul, în funcţie de o serie de factori (luna de lactaţie, vârsta, an, sezon, intervalul dintre mulsori etc.)

c) Proba funcţională reprezintă momentul cel mai important al examinării, prin “obiectivitate„ a datelor pe care le furnizează şi prin legătura directă a acestora cu aptitudinile pentru mulsul mecanic.

Fig.77 Modul de lucru cu aparatul de muls pe sferturi


258

În această etapă se apreciază viteza de muls (uşurinţa

mulsului) şi simetria productivă (funcţională) a sferturilor. Determinarea acestor elemente se face cu ajutorul maşinii de muls pe sferturi “Impulsa„ în a cărei folosire trebuie strict respectate instrucţiunile de faţă. Se atrage în mod special atenţia asupra necesităţii pregătiri ugerului înainte de muls, prin spălare cu apă călduţă şi masaj 1-2 minute, ca şi asupra necesităţii ca maşina de muls să fie aşezată sau „echilibrată” pe un plan orizontal (fig. 77).

• Viteza de muls se stabileşte prin cronometrarea cu ajutorul unor cronometre-tip, marcând timpul scurs între trecerea primului jet de lapte prin vizorul furtunelor care pleacă de la mameloane şi trecerea ultimului jet de lapte (care este urmat de scoaterea paharelor de muls). Timpul se notează în secunde. După stabilirea cantităţii de lapte muls (în litri), se raportează la timpul total de muls şi se determină cantitatea de lapte mulsă pe minut, care reprezintă „viteza medie de muls” (exemplu: cantitatea de lapte =8 litri ; timp total de muls =220’’:

2,1x602208V == litri/min.

• Simetria productivă (funcţională) se stabilişte cu ajutorul maşinii de muls pe sferturi, cu care se poate mulge separat cantitatea de lapte din fiecare sfert (uger ideal pentru mulsul mecanic este cel care produce cantităţi sensibil egale din fiecare sfert în parte).

Exprimarea acestei simetrii se face prin „indicele mamar”, care reprezintă raportul (în procente) dintre producţia de lapte dată de cele două sferturi anterioare şi cantitatea totală de lapte obţinută din uger (de la cele patru sferturi)

Această însuşire poate fi determinată numai la vacile la care toate cele patru sferturi sunt în funcţiune. VI. Înregistrarea şi interpretarea datelor

Informaţiile culese despre uger în timpul diferitelor etape de examinare se consemnează într-o fişă (după modelul alăturat) a cărei copie însoţeşte buletinul de control al producţiei de lapte.


259

În rubrica “observaţii”, se vor trece principalele defecte ale ugerului pentru care s-a făcut scăderea notei maxime de 5.

Pentru viteza de muls şi indicele mamar se va calcula media aritmetică (adunarea şi împarţirea la 2) la cele două mulsori.

Dacă între valorile primei şi celei de a doua mulsori se vor găsi diferenţe mai mari de 0,3 litri/min (viteza de muls) şi respectiv 2% (indicele mamar), examenul se repetă la controlul periodic următor.

Rezultatele examenului se vor înregistra în evidenţele primare (fişa “RS” şi fişa genealogică R.G:S) sub forma notaţiilor din exemplul urmator: U=4,0 : 2,3 :41.0, în care

4,0=nota uger pentru însuşirile de mărime, conformaţie, structură glandulară;

2,3=viteza medie de muls(2,3 l/min) 41,0=simetria productivă (funcţională) sau indicele mamar

(raportul procentual dintre cantitatea sferturilor anterioare şi cantitatea totală de lapte muls).

Pentru a da posibilitatea comparării vacilor între ele, din acest punct de vedere, şi folosirii datelor respective la calcularea indicelui sintetic de ierarhizare a taurilor testaţi, pe baza datelor rezultate se stabileşte indicele ugerului, după relaţia de mai jos:

Indice uger = (nota uger x 6) + (viteza medie de muls x 20) + + (simetria productivă x 1).

Valorile rezultate se consemnează sub datele aflate iniţial, astfel:

111414624IU41,0 2,3; 4,0;U=++=

=

În cazul redării rezultatelor de testare a taurilor pentru

aptitudinile ugerului prin controlul făcut la lotul de fiice se va folosi următoarea formă de notare:

103,537,54224IU,5(12,5)4,0;2,1;67F40=++=

=


260

Sistemul de calculare a indicelui sintetic pentru uger se bazează pe următoarele elemente (după V. Temişan):

Exemplu de calcul Criterii de apreciere Sisteme de notare

Coeficient de

multiplicare Date înregistrate Coeficient Coeficientul

se aplică la: Punctajul rezultat

Mărimea, prinderea şi conformaţia ugerului (notă-uger)

Puncte (scara 1-5) 6 4 6 4 24

Uşurinţa mulsului (viteza medie de muls)

Litri/min (cu o zecimală) 20 2,5 20 2,5 50

Simetria productivă (indice mamar)

Procente (exprimare cifrară cu o zecimală)*

1 57,0 1 43 43

Indice uger - - - - - 117

*- Atunci când indicele mamar are valori peste 50,0, se va corecta prin scăderea din această valoare ideală (50,0) a punctelor cu care valoarea reală o depăşeşte pe aceasta. Exemplu: valoarea reală 54,0; valoarea luată în calcul= 46,0 (50,0-4,0).Deci, indicele mamar corectat va fi 46,0%.

La prezentarea rezultatelor de testare a taurilor valoarea

indicelui mamar este „valoarea corectată” care rezultă prin scăderea din „valoarea ideală” (50,0) sau adăugarea la aceasta, a valorii medii a abaterilor în plus sau în minus (exemplu de sus: 50,0-12,5= 37,5).

S-a apelat la această metodologie de calcul, bazată pe media abaterilor în plus sau în minus, deoarece în condiţiile calculării mediei, abaterile în plus pot anula pe cele în minus (de exemplu, dacă o vacă are simetria productivă funcţională de 55,0, iar alta de 45,0, media rezultată de 50,0 ar exprima un indice mamar ideal, în realitate cele două ugere abătându-se fiecare cu ± 5% faţă de cel ideal).

Pentru interpretarea valorilor obţinute la examenul ugerului se prezintă mai jos semnificaţia acestora la cele trei criterii (adaptată la specificul situaţiei raselor noastre):

a) Nota uger b) Simetria productivă (funcţională)

sau indicele mamar 5,0 excepţional 50% ± 0-5% foarte bun 4,0 foarte bun 50% ± 6-10% bun 4,5 bun 50% ± 11-15% satisfăcător

3,5-3,0 satisfăcător 50% ± peste 15% nesatisfăcător 2,5-1,0 nesatisfăcător


261

c) Viteza medie de muls Rase lapte Rase mixte

Primipare Adulte Calificativ Primipare Adulte Calificativ peste 2,2 peste 2,5 f.bună peste 2,0 peste 2,3 f.bună 2,2-2,0 2,5-2,3 Bună 1,9-1,7 2,3-2,0 bună 1,9-1,7 2,2-1,9 satisfăcătoare 1,6-1,5 1,9-1,7 satisfăcătoare sub 1,7 sub 1,9 nesatisfăcătoare sub 1,5 sub 1,7 nestisfăcătoare

FIŞA

Pentru aprecierea aptitudinilor ugerului la mulsul mecanic Nr. matricol: Rasa: RGS: Data naşterii: Categoria(*: Tatăl: Numele: Nr. matricol: Rasa: Cod: Data fătării: Lactaţia:

Data controlului:

REZULTATELE APRECIERII

I. Nota uger (mărime, prindere, conformaţie): Observaţii (principalele defecte):

II. Viteza de muls:

Controlul I: 1 – Durata mulsului (sec.) 2 – Cantitatea de lapte (litri) 3 – Viteza medie de muls (litri/min)

Controlul II: 1 – Durata mulsului (sec.) 2 – Cantitatea de lapte (litri) 3 – Viteza medie de muls (litri/min)

III. Simetria productivă (funcţională):

Controlul I Controlul II SA DA SA DA SP DP

SP DP

INDICE MAMAR INDICE UGER

(* - Notă: Se specifică dacă este fiică de taur „în testare”, „mamă de taur” sau candidată de înscriere în RGS.


262

Capitolul 6 TEHNICA SELECŢIEI VACILOR MAME DE TAURI ŞI

NOMINALIZAREA ÎMPERECHERILOR

O verigă de bază în lanţul ameliorării genetice a taurinelor o reprezintă alegerea părinţilor potenţiali ai generaţiilor de tăuraşi, respectiv a vacilor mame de tauri (MT) şi a taţilor de tauri (TT) urmată de nominalizarea împerecherilor între aceştia.

Având în vedere că pârghia principală pentru maximizarea progresului genetic într-o populaţie de taurine o constituie exercitarea presiunii de selecţie prin taurii amelioratori folosiţi la însămânţări artificiale, în practică acţiunile tehnice principale se desfăşoară în succesiunea următoare (după A. Alexoiu):

• producerea dirijată a generaţiilor de tăuraşi pentru reproducţie (îndeosebi pentru însămânţări artificiale) prin împerecheri nominalizate ale vacilor mame de taur cu cei mai valoroşi genitori pe plan internaţional ai raselor respective;

• selecţia riguroasă a tăuraşilor în etape succesive, prin aplicarea unei intensităţi de selecţie ridicate şi folosirea criteriilor de decizie cu cea mai mare pondere genetică şi economică, conform etapelor prezentate în fig. 78;

• stabilirea destinaţiei şi modului de folosire a diferitelor categorii de tauri în reproducţia populaţiei active şi a efectivului matcă de producţie, prin utilizarea intensă a celor testaţi amelioratori la însămânţări artificiale cu material seminal congelat.

Organizarea pe baze ştiinţifice şi desfăşurarea coordonată unitar a acestor trei acţiuni creează premisele ca fiecare generaţie de tauri introdusă în reţeaua de însămânţări artificiale să fie superioară ca potenţial genetic generaţiilor anterioare, asigurând astfel condiţiile realizării unui progres genetic continuu. Din punct de vedere metodologic şi organizatoric, acţiunea de producere dirijată a generaţiilor de tăuraşi se desfăşoară, în ordine cronologică, astfel:


263

• identificarea (preselectarea) pe baza performanţelor obţinute după producţie, a vacilor candidate mame de taur (CMT) şi alegerea (nominalizarea) dintre acestea a mamelor de taur (MT);

• stabilirea taţilor de tauri parteneri (TT) şi nominalizarea împerecherilor.

Fig. 78 Selecţia taurilor de reproducţie utilizaţi în reaţeaua de însămânţări artificiale


264

În alegerea mamelor de taur se parcurg următoarele etape: A. Identificarea vacilor candidate mame de taur (CMT) Criteriile după care se face identificarea CMT sunt: • originea cunoscută şi puritatea rasei; • abaterea fenotipică a producţiei de lapte faţă de media

fermei şi media rasei; • necesarul de vaci mame de taur pentru fiecare rasă (2-3

CMT pentru 1 MT). Identificarea (preselectarea) vacilor candidate mame de taur

se realizează în practică pe baza performanţelor rezultate din controlul oficial al producţiei şi prin utilizarea bazei informaţionale referitoare la înrudire (ascendenţi direct cunoscuţi), performanţe (ale populaţiei şi individului), data şi locul naşterii etc., existentă în banca de date a Agenţiei Naţionale pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (A.N.A.R.Z.). Se consideră performanţele de producţie pe lactaţie standard (200-305 zile) corectate, prin coeficienţi, pentru rangul lactaţiei (în scopul conversiei producţiei lapte în „echivalent de maturitate” – EM) şi pentru efectul lunii calendaristice de fătare.

Coeficienţii de corecţie folosiţi pentru rasele de taurine din ţara noastră sunt prezentaţi în tabelele 17 - 18.

Tabelul17 Coeficienţii de corecţie pentru aducerea la lactaţia maximă (EM)

în funcţie de rangul lactaţiei

RASA Lactaţia Bălţată

românească Brună Bălţată cu negru românească

1 1,30 1,28 1,25 2 1,12 1,12 1,11 3 1,05 1,07 1,02 4 1,02 1,03 1,00 5 1,00 1,00 1,01 6 1,00 1,02 1,02 7 1,02 1,04 1,04 8 1,04 1,06 1,05 9 1,06 1,08 1,07

> 10 1,08 1,11 1,09


265

Tabelul 18 Coeficienţii de corecţie ai primei lactaţii

în funcţie de vârsta la prima fătare RASA Vârsta la prima

fătare (luni) Bălţată românească Brună Bălţată cu negru

românească 25 1,05 1,03 1,02 26 1,03 1,02 1,01 27 1,01 1,01 1,00 28 1,00 1,00 0,99 29 1,00 1,00 0,98 30 0,98 0,98 0,97 31 0,96 0,96 0,96 32 0,94 0,94 0,95 33 0,92 0,92 0,94

peste 1,08 1,11 1,09 Procedeele respective de corecţie permit gruparea

performanţelor vacilor care se compară în clase de contemporaneitate fermă-an-sezon, cu sezoane mai cuprinzătoare (6 luni). Calculul statistico-matematic de tip BLUP aplicat informaţiilor de producţie şi de înrudire este transpus în programe de calcul, utilizate în estimarea valorii de ameliorare pentru caracterele referitoare la producţia de lapte (cantitatea de grăsime şi proteine), ca şi pentru caracterele de exterior (descrierea lineară), de reproducţie şi fitness.

Listele cu candidatele mame de taur (preselectate după producţie şi ierarhizate pe baza valorii de ameliorare relativă pentru cantitatea de grăsime şi proteine din lapte), structurate pe rase, judeţe şi exploataţii (proprietari) se transmit la Oficiile Judeţene de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (O.J.A.R.Z.) în vederea aprecierii exteriorului acestora, prin descrierea lineară, de către comisiile tehnice de evaluarea genetică a taurinelor nominalizate anual de A.N.A.R.Z. şi A.G.C.T.R.


266

B. Alegerea vacilor mame de taur (MT) În urma examinării directe a fiecărei vaci candidată mamă de

taur din listele primite, existente în teritoriu (ferme şi localităţi), comisia de evaluare genetică completează fişa individuală de apreciere, cu notele acordate pentru caracterele de exterior specificate pe rase şi cu defectele constatate pentru stabilirea taurilor parteneri (de la care există în stoc material seminal congelat) pentru nominalizarea împerecherilor (utilizând „diagrama cu bare”) – în scopul consolidării însuşirilor valoroase urmărite şi corectării –eliminării în descendenţă a celor nedorite.

Redate în sinteză, regulile de calcul pentru selecţia vacilor mame de taur după caracterele de producţie şi de exterior sunt următoarele:

1. Selecţia vacilor se face printr-un indicator (index)

multicriterial (IG) aplicabil pentru un număr mare de criterii şi în absenţa parametrilor genetici şi fenotipici.

2. Criteriile luate în considerare în selecţia vacilor mame de

taur în etapa actuală sunt: • cantitatea de grăsime pe lactaţie standard, redată ca

valoare de ameliorare absolută şi relativă; • caracterele de exterior, evaluate prin punctaj în funcţie de

nota acordată şi ponderate cu valoarea pentru agregatul de caractere din care face parte.

3. Orice criteriu (caracter de selecţie), fie că este redat sau nu

ca valoare de ameliorare, este transformat în valoare de ameliorare relativă, ca raport procentual al valorii înregistrate de individ faţă de o valoare maximă, care este determinată pe baza performanţelor tuturor vacilor candidate mame de tauri. Deviaţia relativă astfel calculată variază între 0 şi 100 (cu acelaşi efect asupra selecţiei se poate folosi ca referinţă media sau deviaţia standard).


267

4. Indexul global (IG) multicriterial se determină ca medie

ponderată a criteriilor de selecţie redate ca valori relative, această etapă putându-se structura după cum urmează:

• se determină criteriul de selecţie pentru fiecare agregat de caractere, ca medie ponderată, cu ponderi egale, a deviaţiilor relative corespunzătoare caracterelor din agregat;

• se determină criteriul de selecţie pentru exterior, ca medie ponderată a agregatelor de caractere, a căror pondere este redată în tabelul 19.

Tabelul 19 Ponderea grupelor agregat pentru caracterele de exterior

Rasa Format Membre Uger Musculatură Tip Brună (B) 0,25 0,25 0,40 0,10 -

Bălţată românească (BR) 0,20 0,20 0,40 0,20 - Bălţată cu negru

românească (BNR) 0,20 0,25 0,40 - 0,15

• se determină criteriul de selecţie pentru producţie în mod similar, în etapa actuală caracterul de producţie agregat fiind format numai din cantitatea de grăsime pe lactaţie standard;

• se determină indexul global (IG) de selecţie pentru producţie şi exterior, cu ponderile din tabelul 20.

Tabelul 20 Ponderea caracterelor în calculul indexului global (IG)

Rasa Lapte Carne Exterior Index global (IG)

Brună (B) 0,65 0,20 0,15 1,00 Bălţată românească (BR) 0,55 0,30 0,15 1,00

Bălţată cu negru românească (BNR) 0,80 - 0,20 1,00

Folosind metodologia precizată mai sus, în nominalizarea CMT şi MT pentru anul 2003, după prelucrarea datelor obţinute pentru 1.290.918 lactaţii standard (435.285 la rasa Bălţată


268

românească, 257.71 la rasa Brună şi 597.899 la rasa Bălţată cu negru românească) au rezultat valorile din tabelul 21.

Tabelul 21 Valori rezultate pe baza aplicaţiilor utilizate

(după C Şonea şi col., 2003) Specificare Bălţată

românească Brună Bălţată cu negru românească

Producţie medie: • Kg lapte 3.294 3.130 3.750 • Kg grăsime 127 118 143

Prag selectare CMT (limite minime):

• Kg lapte 5.618 4.775 8.079 • % grăsime 3,64 3,65 3,65 • Kg grăsime 204 174 295

Număr CMC selectate (faţă de necesar MT)

800/360 (2,22)

585/260 (2,25)

1200/390 (3,07)

Performanţe medii ale CMT: • Kg lapte 6.334 5.249 8.118 • % grăsime 3,97 3,98 3,96 • Kg grăsime 251 209 321

Unităţi deviaţie standard (s) faţă de media rasei:

• lapte 3,23 s s = 942 Kg

2,35 s s = 901 Kg

3,40 s s = 1.285 Kg

• grăsime 3,21 s s = 39 Kg

2,55 s s = 35,5 Kg

3,55 s s = 50 Kg

Număr MT selectate 358 260 384 Performanţe medii ale MT:

• Kg lapte 6.683 5.650 9.468 • % grăsime 3,94 3,98 3,92 • Kg grăsime 263 225 371

Valoare ameliorare relativă (%) pentru cantitatea de grăsime din lapte 129,1 121,5 136,2

Punctaj total exterior 87 85 87 Punctaje agregate caractere:

• Format 17 22 18 • Membre 17 21 22 • Uger 35 34 34 • Musculatură 18 8 -

• Tip - - 13 Înălţimea medie (cm) la:

• crupă 141 - 141 • grebăn - 135 -

Index global (%) 75,3 67,8 77,3


269

În alegerea taurilor taţi pentru împerecheri nominalizate cu mame de tauri (6-15 tauri-taţi, indigeni sau din alte ţări, în funcţie de valoarea genetică şi mărimea populaţiei active), dintre cei mai valoroşi situaţi în vârful ierarhiei fiecărei rase la atestarea (evaluarea) lor, se ţine seama ca:

• să fie testaţi după descendenţi şi amelioratori pentru caracterele urmărite în selecţia rasei respective, iar valoarea de ameliorare să aibă o precizie (siguranţă) de peste 70%;

• să provină din linii genealogice recunoscute pe plan internaţional şi să se distingă prin valori de ameliorare cât mai ridicate la principalele caractere de producţie, în funcţie de rasă (cantitate de lapte, cantitate de proteină şi grăsime, conţinut de proteină şi grăsime, spor mediu net, calitatea carcasei etc.), însuşiri morfologice şi conformaţie corporală (uger, membre, talie etc.) şi să nu transmită defecte evidente de exterior;

• să se caracterizeze prin indici ridicaţi de fecunditate şi alte însuşiri importante, cum sunt uşurinţa la fătare, viteza de muls, vârsta la prima fătare şi să nu fie purtători de gene care determină anomalii congenitale;

• să aibă cod numeric acordat în ţară de către Agenţia Naţională de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie;

• materialul seminal congelat să fie însoţit de documente oficiale privind calitatea biologică şi salubritatea, de certificat de origine – pedigree pe cel puţin două generaţii de descendenţi, de fenogrup sanguin şi de certificat sanitar veterinar, eliberate de organe de stat sau abilitate de acestea, în conformitate cu reglementările legislaţiei internaţionale.

Pe baza acestor criterii şi a disponibilităţilor de material seminal congelat se întocmeşte lista nominală a taurilor acceptaţi şi recomandaţi ca parteneri pentru împerecheri nominalizate pentru anul respectiv. Această listă este difuzată atât specialiştilor cât şi crescătorilor interesaţi. Luarea deciziei de utilizare la împerecheri


270

nominalizate cu vacile mame de taur trebuie să fie precedată însă de consultarea documentelor tehnice oficiale privind valoarea de ameliorare individuală, pe care furnizorii de material seminal congelat au obligaţia să le ofere în acest scop beneficiarilor.

Principalul mijloc de informare în acest scop este fişa individuală a taurului, cuprinsă, de regulă, în cataloagele firmelor producătoare-furnizoare de material seminal congelat. Această fişă cuprinde:

• date de identificare (nr. matricol, data naşterii, crescător-deţinător etc.), însoţite de regulă de o fotografie a taurului;

• ascendenţa pe 2-3 generaţii, cu cele mai semnificative valori ale părinţilor şi bunicilor;

• performanţele proprii (greutate corporală şi unele dimensiuni corporale – înălţime la grebăn-crupă, perimetru toracic etc.);

• performanţele descendenţei – exprimate în valori absolute şi obligatoriu în abateri de la medie, pe baza cărora s-a estimat valoarea de ameliorare pentru caracterele de producţie şi de exterior, precum şi pentru alte însuşiri referitoare la: longevitate funcţională în cadrul fermei (durata de exploatare), la sănătatea ugerului (număr de celule somatice) şi la reproducţie (uşurinţa de fătare), viabilitatea produşilor şi fertilitate;

• precizia valorii de ameliorare (R%), considerată optimă la valori mai mari de 70%, este calculată în funcţie de numărul de fiice, numărul de ferme şi dispersia fiicelor în ferme – exploataţii şi reflectă gradul de fidelitate al transmiterii caracterelor la descendenţi;

• diagrama cu bare a taurului, care reflectă modul de transmitere la fiice a celor 15-17 însuşiri – în funcţie de rasă – în sistemul standardizat de descriere liniară a exteriorului, grupate pe patru agregate (complexe) de caractere, cu ponderi diferite, implicate direct în producţie şi durata de exploatare: format corporal, fundament (membre), uger şi tip (la rasele specializate pentru lapte) sau musculatură (la rasele mixte).


271

Diagrama cu bare (fig. 79-80-81) serveşte la stabilirea taurilor parteneri, cei mai indicaţi pentru nominalizarea împerecherilor, în vederea consolidării caracterelor urmărite în selecţie şi corectării-eliminării în descendenţă a celor nedorite.

FOARTE BUN PENTRU LAPTE

ŞI CARNE

Fig. 79 Diagrama cu bare – rase mixte


272

Fig. 80 Diagrama cu bare – rase de lapte


273

Fig. 81 Diagrama cu bare – rase de carne


274

CAPITOLUL 7 TEHNICA ELABORĂRII PROGRAMULUI DE

MANAGEMENT A RESURSELOR GENETICE ÎN EXPLOATAŢIILE DE TAURINE

Programul de management a resurselor genetice în exploataţiile de taurine (programul de ameliorarea genetică) cuprinde:

• orientările şi tendinţele în dezvoltarea creşterii taurinelor la nivel:

o mondial o naţional o zonal

• direcţiile, obiectivele şi metodologia ameliorării genetice; • programul tehnic al lucrărilor de management a resurselor

genetice, în funcţie de direcţiile şi obiectivele urmărite pentru fiecare rasă;

• cadrul organizatoric pentru aplicarea programului de management a resurselor genetice.

Pentru realizarea obiectivelor propuse este necesar să fie parcurse următoarele etape:

I. Studiul parametrilor morfoproductivi, de reproducţie şi

genetici ai populaţiei pentru: • caractere morfologice:

o greutatea corporală o talie o lungimea corpului o adâncimea toracelui o lărgimea crupei o lungimea crupei o perimetrul toracelui o perimetrul fluierului


275

o însuşirile ugerului

• performanţele de producţie: o cantitatea de lapte pe lactaţie normală o conţinutul în grăsime o cantitatea de grăsime o conţinutul în proteine o cantitatea de proteine o conţinutul în celule somatice

• Însuşirile de reproducţie şi de fitness: o vârsta primei fătări (VP) o repausul mamar (RM) o intervalul între fătări (CI) o uşurinţa la fătare o numărul de însămânţări pentru o gestaţie o fecunditatea o natalitatea o raportul dintre sexe o procentul de pierderi la viţei şi tineret o longevitatea productivă o rezistenţa organică o procentul de reformă la viţele şi vaci o mărimea efectivă a populaţiei şi indicele de izolare

reproductivă o indicele laptelui o consumul specific de hrană

Datele primare pentru toate caracterele şi însuşirile urmărite provin din controlul oficial al producţiei care formează banca de date la nivelul Oficiilor Judeţene de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie, respectiv a Agenţiei Naţionale de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (A.N.A.R.Z.).

Aceste date se prelucrează după metoda statisticii variaţiunilor calculându-se:

X = media; xs = eroarea standard a mediei;


276

s2 = varianţa; s = deviaţia standard; v% = coeficientul de variabilitate; Min = valoarea minimă; Max = valoarea maximă; A = amplitudinea variabilităţii.

• Parametrii genetici pentru caracterele şi însuşirile

urmărite: o heritabilitatea (h2); o repetabilitatea (CR); o corelaţiile fenotipice (rP), genotipice (rG) şi de

mediu (rM) o coeficientul de regresie (b) o câştigul genetic (∆g) o valoarea de ameliorarea reproducătorilor

II. Stabilirea direcţiilor de ameliorare a efectivului (în

funcţie de rasă) şi a tipului prefigurat: • tip lapte • tip carne • tip mixt: lapte – carne

carne – lapte Pentru rasele noastre direcţiile de ameliorare sunt:

• Rasa Bălţată cu negru românească – tip lapte • Rasa Bălţată românească – tip mixt: carne – lapte

lapte – carne • Rasa Brună de Maramureş – tip mixt lapte – carne • Rasa Pinzgau de Transilvania – tip mixt carne – lapte Având în vedere parametrii actuali determinaţi în populaţia

activă se va proiecta tipul urmărit a se realiza, înscriindu-se numai caracterele care constituie obiectivele prioritare ale ameliorării genetice, cunoscând că efectul selecţiei scade în raport de k1/ , în funcţie de numărul caracterelor considerate în selecţie.


277

Tipul dorit a se obţine pentru rasele de taurine din România este redat în tabelul 22.

Tabelul 22

Obiectivele ameliorării taurinelor în România (după A.G.C.T.R., 2002, citate de H. Grosu)

Rasa

Bălţată românească Brună

Bălţată cu negru

românească Direcţia de specializare

Obiective U/M

Carne-lapte Lapte-carne Lapte Ponderea caracterelor în structura valorii de ameliorare globale

• Lapte % 60 70 90 • Carne % 35 25 - • Caractere de reproducţie (Fitness*)

% 5 5 10

Producţia de lapte pe lactaţie (EM) • Lapte Kg. 5000 4800 6000

Kg. 195 190 240 • Grăsime

% 3,90 3,95 4,00 Kg. 170 160 204

• Proteină % 3,30 3,35 3,40

Greutatea corporală Kg. 650-700 550-600 570-650

Înălţimea • La grebăn cm - 134-136 - • La crupă cm 138-140 - 140-142

* Fitness = fertilitate, uşurinţa la fătare, persistenţa lactaţiei

III. Alegerea sistemului de ameliorare:

• în rasă curată • prin încrucişare


278

IV. Stabilirea parametrilor programului de ameliorare genetică:

• intensitatea de selecţie • diferenţa de selecţie • intervalul între generaţii • efectul selecţiei (câştigul genetic):

o pe generaţie o pe an

V. Stabilirea surselor de progres genetic şi a mărimii progresului indus în populaţie.

În populaţiile de taurine acţionează trei surse de progres genetic (Georgescu, Gh, 1997; Grosu, H, 2003):

1) Presiunea de selecţie prin taurii reproducători. Selecţia taurilor reproducători presupune:

• alegerea rasei • obţinerea tăuraşilor din împerecheri nominalizate • testarea după performanţe proprii şi după descendenţă • stabilirea valorii de ameliorare şi a progresului genetic ce

poate fi indus de reproducătorii selecţionaţi Preselecţia tăuraşilor pentru testul performanţelor proprii

constă din: • identificarea tăuraşilor obţinuţi din împerecheri

nominalizate • determinarea valorii previzibile de ameliorare a acestora • selecţia tăuraşilor după dezvoltarea corporală şi după

exterior la vârsta de 1-3 luni • executarea obligatorie a testului de fenogrup sanguin

pentru atestarea originii tăuraşilor (controlul paternităţii) Selecţia tăuraşilor pe baza testului performanţelor proprii se

efectuează de la 6 la 15-16 luni, urmărindu-se şi apreciindu-se comportarea tăuraşilor privind: evoluţia procesului de creştere, corectitudinea conformaţiei în raport cu tipul urmărit în selecţie,


279

aptitudinile de reproducţie, respectiv pretabilitatea la congelare a materialului seminal. În acest scop sunt parcurse două etape:

• prima etapă are în vedere testarea tăuraşilor pentru performanţe proprii. La vârsta de 1-3 luni, tăuraşii apreciaţi corespunzător se introduc în fermele de testare după performanţe proprii. De la vârsta de 5-6 luni şi până la vârsta de 11-12 luni se practică sistemul de întreţinere în boxe individuale şi o alimentaţie standardizată, în vederea asigurării posibilităţilor de comparare necesare pentru ierarhizarea tăuraşilor şi respectiv pentru stabilirea destinaţiai finale a lor. La vârsta de 11-12 luni, testul se consideră încheiat şi se stabileşte valoarea tăuraşilor luându-se în considerare informaţiile fenotipice (sporul mediu zilnic, dezvoltarea corporală, constituţia), precum şi informaţiile de înrudire (încadrarea în tipul dorit, corectitudinea aplomburilor, absenţa unor anomalii ereditare). După ierarhizarea valorică a tăuraşilor supuşi aprecierii, cca. 60-65% dintre ei sunt admişi la testul aptitudinilor de reproducţie. • în cea de-a doua etapă, tăuraşii sunt testaţi în direcţia aptitudinilor de reproducţie. Acestui test îi sunt supuşi tăuraşii în intervalul de vârstă de la 12 la 15-16 luni, eliminându-se cca. 10-15% dintre ei. Se urmăreşte comportamentul sexual, însuşirile materialului seminal şi pretabilitatea la congelare. În această etapă se constituie şi stocurile de material seminal congelat necesare introducerii taurilor în testare după descendenţi.

Selecţia tăuraşilor după testul descendenţei urmează după aprecierea performanţelor proprii, când tăuraşii sunt folosiţi la însămânţări artificiale pentru obţinerea numărului de descendenţi necesar testării.

Numărul minim este de 200 femele însămânţate randomizat, într-un interval calendaristic de cel mult 90 zile, în vederea unei grupări cât mai strânse a fătărilor. Pe baza însămânţărilor efectuate se apreciază şi fecunditatea tăuraşilor. Descendenţii obţinuţi sunt utilizaţi pentru estimarea valorii de ameliorare a taurilor în direcţia producţiei de carne şi de lapte, testul descendenţei executându-se în două etape:


280

• pentru determinarea valorii de ameliorare în direcţia producţiei de carne – se desfăşoară în unităţi specializate de îngrăşare, în intervalul de vârstă 6-12 luni al descendenţilor masculi şi se încheie la vârsta de cca. 40-42 luni a taurilor supuşi acestui test. Pe baza acestui test pot fi eliminaţi, fără a mai aştepta rezultatele testării pentru producţia de lapte, unii tauri care au prezentat rezultate slabe, sub media celor înregistrată de contemporanii lor din generaţia de testare. Pentru a decide eliminarea de tauri în acest moment se iau în considerare şi informaţiile privind caracterele producţiei lapte ale rudelor (semisurori paterne şi mame).

• în cea de-a doua etapă are loc determinarea valorii de ameliorare în direcţia producţiei de lapte. Acest test se desfăşoară în toate fermele supuse controlului oficial al producţiei, cât şi în staţiuni speciale de testare. Se apreciază principalele caractere ale producţiei de lapte pe lactaţie normală (260-305 zile) la primiparele fiice ale taurilor în testare. Informaţiile respective se obţin pe baza controlului oficial al producţiei.

Toate testele la care au fost supuşi tăuraşii repartizaţi la însămânţări artificiale au ca scop stabilirea valorii de ameliorare şi destinaţia lor ulterioară.

În fermele de vaci taurii induc progres genetic în proporţie de 61-70%, din care 43-52% prin fii şi 18% prin fiice (Fig. 82).

a

b

4000 litri

8000 litri

6000 litri lapte cu 4% grăsime

Fig. 82 Inducerea progresului genetic: a – prin tauri şi vaci; b – ponderea taurilor în progresul genetic al rasei.


281

2) A doua sursă de inducere a progresului genetic o constituie selecţia primiparelor. După modul de selecţie aplicat la vaci se disting două tipuri de programe de ameliorare:

• program de ameliorare cu selecţia vacilor primipare după performanţe proprii

• program de ameliorare cu nuclee de prăsilă ▲ Varianta de program de ameliorare genetică cu selecţia

vacilor primipare după performanţe proprii constă în reţinerea tuturor viţelelor până la încheierea primei lactaţii când se ia decizia de reţinere la reproducţie ori eliminarea din efectiv. Selecţia primiparelor poate fi făcută şi după 100-120 zile de lactaţie ţinând seama de corelaţia puternică între performanţele din primele trei-patru luni de lactaţie şi producţia pe lactaţia normală.

Progresul genetic indus prin selecţia primiparelor se poate stabili în două moduri:

• prin diferenţa primiparelor selecţionate şi media celor respinse, după relaţia:

S)hx(x∆ 221Gp ×−= , în care:

Gp∆ = progresul genetic x1 = performanţele primiparelor selecţionate x2 = performanţele primiparelor respinse h2 = heritabilitatea caracterului S = diferenţa de selecţie

• prin stabilirea intensităţii de selecţie, respectiv a raportului

între primiparele eliminate şi cele reţinute, după relaţia:

2Sh∆

2Gp

×=

Pentru o înţelegere corectă a modului de lucru privind inducerea progresului genetic prin selecţia primiparelor vom prezenta metodologia elaborată de I.C.P.C.B. Baloteşti şi redată de A. Alexoiu, L. Roşca, 1988.


282

7.1. Testarea vacilor primipare după performanţele proprii În lucrările de ameliorare ce se aplică în fermele de elită, una din sursele principale de maximizare a procesului genetic o reprezintă testarea vacilor primipare pe baza performanţelor de producţie la prima lactaţie.

Metoda de testarea a vacilor primipare după performanţe proprii ia în calcul performanţele de producţie realizate în primele 100 zile de lactaţie pe baza cărora se estimează producţia pe lactaţie normală. Datele obţinute oferă selecţionatorului informaţii suficient de certe pentru a lua decizia cât mai timpuriu de reţinere a vacilor primipare pentru lotul de prăsilă şi înlocuirea vacilor reformate sau de eliminare a primiparelor prin practicarea reformei selective.

Testarea primiparelor pe baza performanţelor productive din prima sută de zile de lactaţie, necesită parcurgerea următoarelor etape:

I. realizarea primiparelor destinate testării; II. practicarea unei tehnologii de exploatare uniforme pe tot

parcursul anului, astfel ca primiparele să-şi poată exprima potenţialul productiv;

III. adoptarea deciziei de selecţie la încheierea perioadei de testare.

I – Realizarea primiparelor destinate testării

În selecţia primiparelor se foloseşte o intensitate mare de selecţie cu scopul de a reţine animalele cu cel mai ridicat potenţial productiv. Pentru aceasta, este necesar a se realiza un număr cât mai mare de primipare.

Numărul de primipare ce se poate realiza din prăsila proprie este influenţat de doi factori:

• proporţia de realizare a primiparelor din vaci multipare; • proporţia de realizare a primiparelor din vaci primipare. Acestea se pot determina folosind relaţia:


283

p = numărul total de primipare ce se realizează în cursul unui an calendaristic;

K1 = proporţia de realizare a primiparelor din vaci multipare;

K2 = proporţia de realizare a primiparelor din vaci primipare;

m = mărimea totală a efectivului matcă.

Pe baza acestui raţionament revine la 100 vaci aflate în turma de bază, la începutul anului, un efectiv (p%) egal cu:

În scopul obţinerii unei eficienţe corespunzătoare prin aplicarea testării primiparelor, se planifică realizarea din prăsila proprie a unui număr de peste 40 primipare la 100 vaci aflate în turma de bază la începutul anului. Obţinerea acestui număr de primipare este condiţionată de asigurarea unor valori optime pentru coeficienţii K1 şi K2 care, la rândul lor, depind de o serie de factori limitativi.

Pentru proporţia de realizarea a primiparelor din multipare (K1), factorii limitativi sunt:

• maximum 20% reformă de necesitate la turma de bază; • cel mult 120 zile interval mediu între fătare şi montă

(însămânţarea) fecundă (SP), la efectivul de vaci rămas în turma de bază;

• maximum 10% ieşiri din efectiv la viţelele 0-6 luni şi 15% ieşiri din efectiv la tineretul femel peste 6 luni;

• raportul intre sexe 1/1(0,5 femele). În condiţiile asigurării acestor factori limitativi se poate

obţine o proporţie a primiparelor din multipare de K1 = 0,27. Deci, se obţin, anual, la un efectiv matcă staţionar, un număr de 27 fătări de

:careîn (1), mK1

Kp2

1 ×−

=

(2) 001K1

Kp%2

1 ×−

=


284

primipare provenite din multipare, pentru fiecare 100 vaci aflate în turma de bază la începutul anului.

Pentru proporţia de realizare a primiparelor din primipare (K2) factorii limitativi sunt:

• maximum 10% ieşiri din efectiv la viţele 0-6 luni şi 15% la tineret femel peste 6 luni;

• raportul între sexe 1/1 (0,5 femele). Prin asigurarea acestor factori limitativi se poate realiza o

proporţie a primiparelor din primipare de K2 = 0,38. Aceasta înseamnă că din viţelele obţinute de la 100 primipare se realizează, după un interval egal cu vârsta primei fătări, un efectiv de 38 primipare.

Din aceste calcule rezultă că se poate realiza în cursul unui an calendaristic, din prăsilă proprie, pentru 100 vaci aflate la turma de bază la începutul anului, un număr de 65 primipare disponibile pentru testare. Este de menţionat faptul că numărul planificat de 65 primipare nu se realizează din primul an al aplicării tehnologiei de testare a primiparelor după performanţe proprii, ci după o perioadă de circa 9-10 ani de reţinere şi creştere în fermă, până la obţinerea fătării şi încheierii primei sute de zile de lactaţie a întregului efectiv de viţele.

Prin obţinerea numărului optim de 65 primipare la suta de vaci se realizează şi o structură staţionară a efectivului de femele.

În acelaşi timp se mai stabilizează şi alţi parametri de dinamică utilizaţi drept indicatori ai managementului activităţii din fermă.

II. Aplicarea unei tehnologii de exploatare uniforme pe tot parcursul anului pentru primipare aflate în testare

Pentru eliminarea influenţelor sezoniere şi asigurarea unor rezultate comparabile se recomandă aplicarea unei tehnologii de exploatare uniforme pe tot parcursul anului pentru primiparele aflate în testare.


285

Pe lângă factorii tehnologici de bază privind hrănirea, adăpostirea şi întreţinerea, mai trebuie asigurate şi alte verigi tehnologice, între care:

• îngrijirea junincilor; • regimul de mişcare; • perioada de maternitate (pregătirea pentru fătare, asistenţa la

fătare şi îngrijirea post-partum); • introducerea mulsului mecanic şi efectuarea lui corect, la

intervale de timp egale; • asigurarea riguroasă a igienei corporale; • efectuarea controlului producţiei de lapte, prin reţeaua

oficială de stat, în primele 100 de zile de lactaţie şi a aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic în intervalul 30-90 zile de la fătare;

• începând cu a 45-a zi după fătare, primiparele se planifică pentru prima însămânţare, care nu trebuie să depăşească 60-75 zile de la fătare;

• la încheierea primei sute de zile de lactaţie se calculează producţia de lapte realizată şi se face evaluarea genetică (bonitarea) primiparelor după exterior folosind metoda descrierii lineare pentru animalele adulte. Totodată, se apreciază greutatea corporală, prin cântărire la 10 zile de la fătare.

În funcţie de cantitatea de lapte, punctajul obţinut şi dezvoltarea corporală, se apreciază dacă corespund tipului morfoproductiv urmărit şi se adoptă decizia de selecţie.

III. Elaborarea deciziei de selecţie

Decizia de selecţie se elaborează în urma procesării următoarelor date:

• producţia medie pe ultimii trei ani realizată în primele 100 zile de lactaţie de către primiparele care au fătat în fermă;

• procentul de reţinere la turma de bază a primiparelor testate;


286

• producţia de lapte a primiparelor, aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic şi rezultatele evaluării genetice (bonitare).

Succesiunea lucrărilor în vederea elaborării deciziei de selecţie este următoarea:

A. Se calculează media producţiei de lapte pe primele 100 zile de lactaţie realizată de primiparele care au fătat în ultimii trei ani ( 100P ) folosind datele controlului oficial de producţie şi după aceeaşi metodologie care se aplică la stabilirea producţiei pe lactaţie normală (305 zile). Exemplu: 100P = 1390 Kg lapte. Această cifră medie serveşte pentru compararea cu producţia realizată de primiparele în testare în primele 100 de zile de lactaţie şi care trebuie să fie superioară mediei celor trei ani pentru a putea fi reţinute.

B. Se calculează procentul de reformă a primiparelor după testare (P %). Procentul de reformă depinde de numărul de primipare disponibile pentru testare în anul în curs şi de necesarul de înlocuire a ieşirilor de la turma de bază.

• Disponibilul de primipare pentru testare se cunoaşte din planul de monte şi fătări. Exemplu: În anul calendaristic în curs se testează primiparele care fată în perioada 15 septembrie anul precedent – 15 septembrie anul curent, iar numărul acestora este de 65 capete.

• Ieşirile de la turma de bază sunt reprezentate prin două categorii:

a) reforma de necesitate, pierderile prin mortalităţi şi sacrificări de necesitate. Procentul acestor ieşiri nu trebuie să depăşească 20% din efectivul de vaci existent la începutul anului;

b) reforma selectivă la vacile rămase în turma de bază după aplicarea reformei de necesitate. Dacă numărul de primipare este suficient de mare, reforma selectivă poate fi de 5-10%.

Pe baza acestor elemente se calculează procentul de reformă a primiparelor după testare (r%), după următoarea relaţie:


287

r% = procentul de reformă a primiparelor după testare;

F2 = efectivul de vaci planificat la 31 decembrie;

F1 = efectivul de vaci existent la 1 ianuarie;

R = ieşirile de la turma de bază (prin reformă de necesitate şi reformă selectivă);

PT = disponibilul de primipare care se testează în anul calendaristic în curs.

Exemplu: Să se calculeze procentul de reformă a primiparelor după testare (r%), într-o fermă cu efectiv de 100 vaci existent la 1 ianuarie (F1) şi de 110 vaci la 31 decembrie (F2). Ieşirile de la turma de bază (R) au fost de 15% prin reforma de necesitate şi 10% prin reforma selectivă, iar disponibilul de primipare care se testează este de 65 capete.

C. Se calculează pragul de reţinere (PR), pentru primipare în lotul de selecţie. Pentru a oferi garanţie efectivului de vaci planificat la sfârşitul anului, media de referinţă ( 100P = 1390) se micşorează cu 20%. În felul acesta pragul de reţinere devine:

În urma testării se vor reţine numai primiparele care depăşesc pragul de 1112 Kg lapte realizate în primele 100 zile de lactaţie. În acest mod se îndeplinesc două condiţii:

• creşterea producţiei medii a primiparelor reţinute în anul de testare, faţă de media primiparelor din ultimii trei ani;

:careîn 100,PT

R)(FF100r% 12 ×−−

−=

23,07%10065

25)(100110100r% =×−−

−=

lapte Kg 112139010,80PR =×=


288

• realizarea la sfârşitul anului a efectivului de vaci planificat.

D. Elaborarea deciziei de selecţie se face pe baza analizei producţiei cantitative de lapte realizată în primele 100 zile de lactaţie, ţinând seama de următoarele criterii suplimentare:

• procentul de grăsime şi de proteine; • aptitudinile pentru mulsul mecanic; • rezultatele evaluării genetice privind conformaţia-

constituţia şi dezvoltarea corporală. Sunt reţinute pentru turma de bază primiparele a căror

producţie de lapte depăşeşte pragul de selecţie stabilit, dar care corespund şi criteriilor suplimentare de selecţie. În situaţii speciale pot fi reţinute şi primipare cu producţii de lapte mai mici cu până la 10% sub nivelul pragului de reţinere.

În cazul unei structuri de vârstă la care primiparele reprezintă 25%, prin testarea primiparelor se induce un spor anual (câştig genetic) al producţiei de lapte de 4,2 – 5%.

Succesiune lucrărilor tehnice în estimarea progresului genetic prin selecţia primiparelor este următoarea:

• stabilirea dinamicii efectivului matcă anual pe perioada de referinţă

• stabilirea dinamicii procentului de natalitate şi a procentului de reformă la vaci şi viţele

• stabilirea parametrilor statistici la primipare pentru caracterul de decizie (Kg lapte ori Kg grăsime + proteine)

• stabilirea mărimii intensităţii de selecţie şi a diferenţei de selecţie în valori absolute şi în deviaţii standard

• stabilirea diferenţei medii de selecţie la primipare • stabilirea progresului genetic indus prin primipare (∆GP) • stabilirea pragului de selecţie al primiparelor după 100-

120 zile de lactaţie După adoptarea deciziei de selecţie se stabileşte destinaţia

acestora, care poate fi: reţinere în fermă pentru turma de bază,


289

vânzare sau transfer la alţi beneficiari; valorificarea pentru producţia de carne până cel târziu la începutul lunii a patra de lactaţie.

▲ Varianta de program de ameliorare genetică cu nucleu de prăsilă. Potrivit acestei variante de program, progresul genetic este indus numai prin vacile care fac parte din nucleul (lotul) de prăsilă. Nivelul progresului genetic este de 30-39%, din care 24% prin fii şi 6% prin fiice.

7.2. Selecţia lotului de prăsilă Lotul de prăsilă este format din cele mai valoroase femele din fermă (vaci, juninci, viţele), care participă la obţinerea materialului femel pentru prăsilă proprie, pentru înlocuirea efectivului matcă ori pentru vânzare către alţi agenţi economici sau proprietari.

Scopul selecţiei lotului de prăsilă într-o fermă îl constituie ameliorarea genetică a efectivului de la o generaţie la alta, evidenţiată prin creşterea potenţialului productiv al acestuia. Acesta se poate realiza pe efective de rasă curată ori metişi din generaţii mai avansate, care manifestă o constanţă mai mare în transmiterea caracterelor şi o mai bună adaptare la condiţiile de mediu.

Avantajele selecţiei lotului de prăsilă în fermele de taurine constau în:

• posibilitatea realizării creşterii efectivului; • îmbunătăţirea structurii efectivului pe categorii de vârstă

şi de producţie; • posibilitatea practicării reformei în mod sistematic; • creşterea continuă a potenţialului genetic productiv a

efectivului matcă; • îmbunătăţirea indicilor de reproducţie; • sporirea producţiilor de lapte şi carne.


290

La selecţia lotului de prăsilă din fermă se vor avea în vedere următoarele:

• cuprinderea unui număr suficient de femele, care să permită producerea întregului necesar de femele pentru asigurarea efectivului matcă, înlocuirea reformelor şi a pierderilor previzibile;

• garanţia introducerii anuale în efectivul matcă a unor exemplare cu producţii superioare mediei acestuia;

• îmbunătăţirea indicilor de reproducţie la viţele ca urmare a tehnologiilor de creştere şi întreţinere optime.

În funcţie de situaţia concretă existentă într-o fermă, calcularea numărului de femele adulte necesar formării lotului de prăsilă se poate face folosind una din formulele următoare:

Simbolurile folosite în aceste formule au următoarea semnificaţie:

a = creşterea efectivului matcă (exprimată în cifre absolute) prevăzută pentru anul următor celui de referinţă;

b = numărul de animale prevăzut a fi reformat (în cifre absolute) în anul următor celui de referinţă;

(1) 100AN

V)N(Jc)b2(a 100 A% ××

+−++×=

(2) 100AN

J)N(c)b2(a 100 A% ××

×−++×=

(3) MN

c)b2(a 100 A%2

×++×

=

(4) AN

c)b2(a 100 A%2

×++×

=


291

c = pierderi previzibile pentru tineretul femel în perioada 0-6 luni, în anul următor celui de referinţă, calculate la 5% din valoarea lui a+b sau după mortalitatea anului anterior;

A = numărul de vaci adulte din efectivul matcă;

J = numărul de juninci (viţele montate şi diagnosticate gestante);

V = numărul de viţele;

M = efectiv matcă (A + J);

N = natalitatea anului anterior sau cea scontată în anul pentru care se organizează reproducţia, exprimată prin numărul de viţei viabili obţinuţi la 100 femele matcă însămânţate în decurs de un an (în procente).

Valoarea lui N se stabileşte în funcţie de valoarea indicilor de natalitate calculaţi la vaci (N’) şi la tineretul femel (N’’), după relaţiile:

285 şi 9,5 = durata normală de gestaţie la taurine (în zile, respectiv în luni);

CI = intervalul mediu dintre fătări (calving interval), în zile; VP = vârsta medie la prima fătare (în luni) realizată în anul anterior sau estimată pentru anul de referinţă; P = numărul de primipare; 365 = zilele anului;

285365)CI(285 100% N' +−

=

9,530)VP(9,5 100% 'N' +−

=

:careîn , PA

'N'P N'A% N+

×+×=


292

30 = vârsta în luni la care se scontează a se obţine prima fătare.

Exemple de calcule:

Într-o fermă de taurine avem următoarele date:

• Efectiv de femele la 01.01.2003: A = 300 vaci (din care 50 primipare)

J = 45 juninci

V = 75 viţele

M = 345 efectiv matcă

• Efectiv de vaci necesare la 01.01.2004 = 320 vaci • Efectiv vaci la 31.12.2004 = 350 vaci • Reformă planificată pentru 2004 = 48 vaci (15% din efectivul

de vaci existent la 01.01.2004) • Pierderi previzibile la viţele în 2003 = 5% din valoarea lui

a+b Rezultă că:

a = 30 vaci (250 – 230);

b = 48 vaci;

c = 3,9 viţele, deci ≈ 4 viţele

CI = 412 zile

VP = 36 luni

Natalitatea estimată pentru 2004 la 77,4% (după calculul de mai jos):

• pentru vaci:

%5,83285

23800285

365)412(285 100% N' ==+−

=


293

• pentru tineretul femel:

• pentru întregul efectiv:

Folosind aceste date vom calcula mărimea lotului de prăsilă pentru cele patru situaţii prezentate anterior:

1. Când în lotul de prăsilă se reţin vaci, juninci şi viţele:

În acest caz lotul de prăsilă va fi format din:

93 vaci + 45 juninci + 75 viţele = 213 femele

2. În cazul în care în fermă se reţin numai vaci şi juninci pentru lotul de prăsilă:

În acest caz lotul de prăsilă va fi format din: 168 vaci + 45 juninci = 213 femele

%3,475,9

4509,5

)1336(9,5 100% 'N' ==+−

=

77,4%300

23652087550250

47,3) 5083,5 250% N =+

=+

×+×=

31%30,610030077,4

75)77,4(454)482(30100A% ≈=××

+−++×=

%656,5510030077,4

45)77,4(4)482(30100A% ≈=××

×−++×=

vaci93100

30031A =×

=

vaci816100

30056A =×

=


294

3. În cazul când în fermă se reţin vaci şi juninci, fără a se face nici o diferenţiere preferenţială între vaci şi juninci, lotul de prăsilă va fi alcătuit din:

Lotul de prăsilă va fi format din 213 vaci şi juninci.

4. În cazul când în fermă se reţin pentru lotul de prăsilă numai vaci care au cel puţin o lactaţie controlată:

Deci lotul de prăsilă va avea 213 vaci (nu se reţin viţele şi juninci pentru lotul de prăsilă).

Pentru mai multă siguranţă se asigură şi o rezervă de 10-12% calculată la numărul de femele din lotul de prăsilă.

După calcularea lotului de prăsilă se trece la nominalizarea femelelor ce vor alcătui acest lot, folosind criteriile de evaluare genetică şi clasare a taurinelor. Se reţin mai întâi femelele care depăşesc media cirezii iar în completare se pot reţine şi femele cu producţii sub media cirezii.

Vacile adulte care aparţin lotului de prăsilă vor fi hrănite şi îngrijite cu mai mare atenţie.

%2641,6134577,4

4)482(30100A%2

≈=×

++×=

juninci şi vaci 213100

34526A ≈×

=

71%6,7030077,4

4)482(30100A%2

≈=×

++×=

juninci şi vaci 213100

30071A =×

=


295

Succesiunea lucrărilor tehnice în estimarea progresului genetic indus în populaţie prin folosirea nucleului de prăsilă este următoarea:

• stabilirea dinamicii anuale a efectivului matcă pe întreaga perioadă de referinţă;

• determinarea mărimii nucleului de prăsilă (ns) care este condiţionată de:

o procentul anual de reformă (R) o sporul de efectiv programat a fi realizat la finele

fiecărui an (sf) o procentul de natalitate (N) o raportul dintre sexe o procentul de trecere al viţelelor la categoria

superioară • alegerea lotului de prăsilă pe baza performanţelor proprii

privind: o producţia de lapte şi grăsime o viteza de muls o greutatea corporală o corectitudinea conformaţiei şi a ugerului

• stabilirea mărimii parametrilor statistici şi a variabilităţii pentru caracterele care fac obiectul selecţiei lotului de prăsilă

• stabilirea diferenţei de selecţie anuale pe baza intensităţii de selecţie şi a celei medii pe întreaga perioadă de referinţă

• stabilirea progresului genetic indus de vacile din nucleul de selecţie

3) A treia sursă de inducere a progresului genetic în populaţie este reforma selectivă. Mărimea acestei surse este influenţată de:

o rata reformei selective cât mai ridicată o rata reformei de necesitate cât mai reduse o repetabilitatea caracterului cât mai mare


296

Determinarea progresului genetic indus prin reforma selectivă se poate face prin secţionarea curbei lui Gaus (fig. 83) sau prin relaţia matematică:

∆Gs = CR ( cXsX − ), în care:

∆Gs = câştigul genetic

CR = coeficientul de repetabilitate

sX = media caracterului la animalele selecţionate

cX = media caracterului candidatelor la selecţie

Ipoteză: - se folosesc tauri indiferenţi

- intensitatea selecţiei descendentelor = 50% I. La selecţia viţelelor după mamă (ascendenţă):

ih∆g 2 ×= Producţia mamelor: - minimă = 3000 litri - maximă = 5000 litri - medie = 4000 litri

Viţelele se aleg din mame cu media 4500 litri i = 500 litri; litri 1505000,3∆g =×=

II. La selecţia după performanţa proprie a descendentelor la prima lactaţie (descendenţă):

Producţia fiicelor: - minimă = 3000 litri - maximă = 5000 litri - medie = 4000 litri

Descendentele reţinute (50%) au media de 4500 litri litri 500∆g =

Fig. 83 Superioritatea selecţiei după performanţa productivă a primiparelor

4500

3000 4000 5000

4500

3000 4000 5000


297

VI. Progresul genetic total indus în populaţie se obţine prin însumarea celor trei surse de progres genetic:

∆GTotal = ∆GT + ∆Gp + ∆Gs

VII. Stabilirea potenţialului genetic al populaţiei la nivelul anului programat a se realiza tipul dorit este condiţionat de:

• potenţialul genetic la începutul perioadei • mărimea progresului genetic ce se introduce în populaţie

prin cele trei surse • intervalul dintre generaţii • numărul de generaţii pentru care este valabil programul


298

CAPITOLUL 8 PARAMETRII FENOTIPICI ŞI GENETICI

AI POPULAŢIILOR

8.1. Studiul statistic al variabilităţii caracterelor de selecţie

Şirul de variaţie În scopul aprecierii unui caracter cantitativ sub raportul valorii lui medii şi al gradului de variabilitate, se folosesc metode statistice, efectuându-se observaţii, care pentru a putea fi prelucrate, trebuie prezentate sub formă de cifre, a căror caracteristică este variabilitatea sau variaţia. Însuşirea sau caracterul studiat care prezintă variabilitatea sau variaţia reprezintă variabila. Se întâlnesc caractere care nu pot lua decât valori întregi (numărul produşilor de la o fătare, numărul foliculilor piloşi etc.) numite discontinui, altele, în schimb, pot varia mult (producţia de lapte, procentul de grăsime, greutatea corporală etc.), denumite caractere continui. Observaţiile sunt efectuate pe grupe de indivizi din cadrul unei populaţii, grupe denumite probe. Odată determinate valorile caracterului la nivelul probei, se procedează la ordonarea datelor prin întocmirea şirului de variaţie. Pentru alcătuirea şirului de variaţie se stabilesc următoarele:

1. limita superioară şi inferioară a variabilităţii (identificarea variaţiunilor extreme);

2. amplitudinea variabilităţii calculată prin diferenţa dintre limita superioară şi cea inferioară;

3. pornind de la numărul de indivizi se stabileşte numărul de clase:

< 30 indivizi = 4-6 clase 30 – 40 indivizi = 5-6 clase 40 – 60 indivizi = 6-8 clase 60 – 100 indivizi = 7-10 clase 100 – 200 indivizi = 10-12 clase 200 – 500 indivizi = 12-17 clase > 500 indivizi = până la 20 de clase;


299

4. mărimea intervalului de clasă care se stabileşte prin împărţirea amplitudinii la numărul de clase;

5. se întocmeşte un tabel pentru repartizarea variaţiunilor pe clase, valorile numerice din interiorul aceleiaşi clase purtând numele de frecvenţă absolută a clasei;

6. pentru exprimarea procentuală a frecvenţei fiecărei clase se va raporta frecvenţa absolută la suma frecvenţelor (efectivul total al probei) obţinându-se astfel frecvenţa relativă;

7. distribuţia frecvenţelor variatelor observate şi ordonate în şirul de variaţie poate fi reprezentată grafic, notând pe abscisă clasele iar pe ordonată frecvenţa absolută sau relativă. Astfel, reprezentarea grafică poate fi redată fie sub formă de histogramă, fie sub forma poligonului de frecvenţă.

Pentru exemplificare vom reda valorile individuale observate de V. Ujică şi V. Maciuc privind cantitatea de lapte (Kg) şi conţinutul de grăsime (%) la lactaţia I-a (305 zile) la un număr de 120 vaci de rasă Brună din Moldova (tabelul 25 şi Anexa 1).

Tabelul 25 Producţia de lapte şi grăsime la o populaţie de rasă Brună în lactaţia I

Nr. ord. Cod taur Lapte (Kg) Grăsime (%) 1 5158 3756 3,72 2 5859 4190 3,34 3 6693 3285 3,65 4 5859 4858 3,49 5 5158 3117 3,58 | | | | | | | |

120 5710 4862 3,70


300

1. limita inferioară pentru cantitatea de lapte = 1117 Kg limita superioară pentru cantitatea de lapte = 6036 Kg limita inferioară pentru conţinutul de grăsime = 3,20% limita superioară pentru conţinutul de grăsime = 4,66%

2. amplitudinea pentru cantitatea de lapte: 6036 Kg – 1117

Kg = 4919 Kg amplitudinea pentru conţinutul de grăsime: 4,66% - 3,20% = 1,46%

3. pornind de la mărimea populaţie supuse selecţiei (n =

120), putem pune condiţia ca şirul de variaţie să fie alcătuit din 10 clase.

4. mărimea intervalului de clasă:

cantitatea de lapte: 500Kg491,9Kg10

4919 i ≈==

conţinutul de grăsime: %15,0%146,010

1,46 i ≈==

5. tabelele pentru repartizarea variaţiunilor pe clase:

Tabelul 26 Variabilitatea cantităţii de lapte (Kg) la lactaţia I

Numărul de clase Clasa Frecvenţa

absolută Frecvenţa relativă

1 1117-1616 7 5,83 2 1617-2116 10 8,33 3 2117-2616 9 7,53 4 2617-3116 33 27,50 5 3117-3616 22 18,33 6 3617-4116 11 9,16 7 4117-4616 11 9,16 8 4617-5116 8 6,66 9 5117-5616 5 4,16

10 5617-6116 4 3,33


301

Tabelul 27 Variabilitatea conţinutului de grăsime în lapte (%) la lactaţia I

Numărul de clase Clasa Frecvenţa

absolută Frecvenţa relativă

1 3,20-3,34 4 3,33 2 3,35-3,49 5 4,17 3 3,50-3,64 19 15,83 4 3,65-3,79 41 34,17 5 3,80-3,94 31 25,83 6 3,95-4,09 13 10,83 7 4,10-4,24 4 3,33 8 4,25-4,39 2 1,67 9 4,40-4,54 0 0,00 10 4,55-4,69 1 0,83

6. exprimarea procentuală a frecvenţei fiecărei clase: Exemplu pentru cantitatea de lapte şi conţinutul în grăsime:

relativa frecventa100n

absoluta frecventa=×

%83,5100120

7=×

%33,3100120

4=× %17,4100

1205

=×

%55,810012010

=×


302

7. reprezentarea grafică:

5,83

8,33 7,53

27,5

18,33

9,17 9,166,66

4,16 3,33

0

5

10

15

20

25

30

Frec

venţ

a re

lativă

(%)

1117

-161

6

1617

-211

6

2117

-261

6

2617

-311

6

3117

-361

6

3617

-411

6

4117

-461

6

4617

-511

6

5117

-561

6

5617

-611

6

Clase

Fig. 84 Histograma pentru producţia de lapte

0,8301,673,33

10,83

25,83

34,17

15,83

3,33 4,17

0

5

10

15

20

25

30

35

40

3,20

-3,3

4

3,35

-3,4

9

3,50

-3,6

4

3,65

-3,7

9

3,80

-3,9

4

3,95

-4,0

9

4,10

-4,2

4

4,25

-4,3

9

4,40

-4,5

4

4,55

-4,6

9

Clase

Frec

venţ

a re

lativ

ă (%

)

Fig. 85 Poligonul frecvenţelor pentru conţinutul de grăsime


303

8.2. Calculul variabilităţii, parametrii şi statisticii Pe baza şirului de variaţie şi a reprezentării grafice se obţin

indicaţii generale, aproximative asupra variabilităţii caracterelor urmărite. Studiul complet al unui caracter, sub raportul valorii medii şi al gradului de variabilitate se face prin calcularea statisticilor la nivel de probă, iar apoi pe baza acestora se face estimarea parametrilor pentru întreaga populaţie. Statisticii reprezintă valorile obţinute prin prelucrarea datelor probei medii. Ulterior vor ajuta la estimarea parametrilor populaţiei. Statisticii se notează cu litere latine: X = media aritmetică s2 = varianţa s = abaterea standard sau deviaţia standard a valorii individuale xs = abaterea standard a mediei aritmetice sau eroarea standard a mediei V% = coeficientul de variabilitate În continuare, redăm metoda de lucru în calcularea statisticilor cantităţii de lapte şi conţinutului în grăsime, pentru o populaţie de rasă Brună din Moldova (Tabelul 28)

Tabelul 28 Producţia de lapte şi conţinutul în grăsime, în lactaţia I,

observată la o populaţie de rasă Brună Nr. ord. Cod taur Lapte (Kg) Grăsime (%)

1 5158 3756 3,72 2 5859 4190 3,34 3 6693 3285 3,65 4 5859 4858 3,49 5 5158 3117 3,58 | | | | | | | |

120 5710 4862 3,70


304

Valorile obţinute prin prelucrarea statistică a datelor la

însuşirile de producţie cantitatea de lapte (Kg) şi conţinutul de grăsime în lapte (%) la lactaţia I sunt prezentate în tabelul 29

Tabelul 29

Valorile medii şi variabilitatea însuşirilor de producţie la lactaţia I pentru o populaţie Brună din Moldova

Caracterul U.M. n X xs s V% Min. Max.

Cantitatea de lapte pe lactaţie normală

Kg 120 3333,59 98,29 1076,73 32,29 1117,00 6036,00

Conţinutul de grăsime în lapte % 120 3,77 0,01 0,20 5,47 3,20 4,66

8.3. Analiza varianţei şi covarianţei Analiza varianţei constă în esenţă din descompunerea

varianţei totale în componenţi asociaţi cu diferite surse de variaţie, care sunt comparaţi între ei cu ajutorul testului Fisher.

Se cunoaşte că: • varianţa nu se bucură de proprietăţi aditive;

3333,59120

400.031nX

X === ∑

21159351,301120

1206116002480091471502813

1nn

2X)(2X2s =

−

−=

−

∑∑ −

=

73,076121159351,30ss 2 ====

98,2910,95

1076,73120

1076,73ns

nss

2x ===±=±=

32,29%3333,59

1001076,73x100sV% =

⋅=

⋅=

GLSPA

1N)X(XS2

2 =−

∑ −=


305

• pentru analiză se procedează la descompunerea SPA (suma pătratelor abaterilor) şi GL (gradele de libertate), care se bucură de proprietăţi aditive.

Dacă presupunem că dintr-o populaţie cu media „u” şi cu varianţa S2 s-au extras „a” probe, fiecare dintre ele constituită din acelaşi număr de indivizi „ni”, atunci orice observaţie din populaţie care este extrasă poate fi considerată ca aparţinând populaţiei. Varianţa acestei probe mari (populaţie) este în fond varianţa totală.

Astfel, varianţa totală poate fi considerată ca rezultantă a două surse de variaţie:

• prima sursă de variaţie o constituie diferenţele dintre probe;

• a doua sursă de variaţie este constituită de diferenţele existente între indivizii care constituie fiecare probă.

Prin urmare, varianţa totală provine din două surse de variaţie: • variaţia între probe; • variaţia în interiorul probelor. Varianţa între probe se determină prin suprimarea variaţiei

din interiorul probelor, prin atribuirea fiecărei observaţii a valorii mediei probei;

Varianţa în interiorul probelor se determină separat pentru fiecare probă fără a se lua în considerare diferenţele dintre probe.

În cercetările experimentale se folosesc frecvent determinări efectuate pe acelaşi individ, individul jucând în acest caz rolul blocului.

Dacă sunt „a” tratamente, sunt necesare „a” observaţii pe acelaşi individ.

Pentru acest motiv, acest tip de experienţă are menţiunea de măsurători repetate.

În acest tip de experienţă, variaţia totală este descompusă în două părţi:

• una este în funcţie de diferenţele dintre mediile indivizilor;

• alta este în funcţie de variaţia din interiorul indivizilor.


306

Cu cât diferenţele dintre indivizi vor fi mai mari, cu atât va fi mai mare şi această parte de variaţie.

Diferenţele dintre observaţiile făcute pe acelaşi individ depind în parte de diferenţele dintre efectele tratamentelor şi în parte de cauze de variaţie necontrolată, de aceea, variaţia din interiorul indivizilor va fi împărţită în doi componenţi:

• unul reprezintă diferenţele dintre mediile tratamentelor; • celălalt reprezintă variaţia reziduală sau aşa-numita eroare

experimentală.

Schema de descompunere a variaţiei totale şi a gradelor de libertate în analiza măsurătorilor repetate Considerând că au fost făcute observaţii asupra unei populaţii

de taurine dintr-un judeţ repartizată în mai multe centre de selecţie, iar în cadrul fiecărui centru în mai multe exploataţii, de la mai mulţi tauri, ordonarea datelor pentru analiza varianţei parcurge următoarele etape:

a) Stabilirea numărului de tauri (T) pe unităţi (Tu) şi pe centru de selecţie (Tc);

b) Stabilirea numărului de descendenţi (N) pe tauri (Nt1, Nt2 ….. Ntn,) şi pe centru de selecţie;

c) Stabilirea sumei valorilor datelor individuale (X) pe tauri ∑∑ ∑ )Xt.......Xt,Xt( n21 , pe unităţi ∑∑ ∑ )Xu.......Xu,Xu( n21 şi pe

centru de selecţie ∑ )X( c ;

Variaţia totală

Variaţia între indivizi

Variaţia tratamente Variaţia reziduală

Variaţia intra indivizi

Descompunerea variaţiei totale

N - 1 = n · a – 1

n-1

a – 1 (n – 1) (a – 1)

n (a – 1)

Descompunerea gradelor de libertate


307

d) Stabilirea sumei pătratelor datelor individuale (X2) pe tauri ∑∑ ∑ )tX.......tX,tX( n

22

21

2 , pe unităţi ∑∑ ∑ )uX.......uX,uX( n2

22

12

şi pe centru de selecţie ∑ )X( c2 ; e) Stabilirea factorilor de corecţie (�X)2/n necesari la

calcularea sumei pătratelor abaterilor de la medie ∑ )X( 2 din formula generală de calcul a varianţei pentru:

• varianţa totală (S2p):

( )c

2c

1 NXC ∑=

• varianţa dintre unităţi (S2u):

( ) ( ) ( )n

2n

2

22

1

21

2 NuXu......

NuXu

NuXuC ∑∑∑ +++=

• varianţa din interiorul unităţii (S2iu):

( ) ( ) ( )n

2n

2

22

1

21

3 NtXt......

NtXt

NtXtC ∑∑∑ +++=

f) Stabilirea sumei pătratelor abaterilor de la medie din

formula generală de calcul a varianţei pentru: • varianţa totală (S2

p): ∑ ∑ −= 1c

2p

2 CXX • varianţa dintre unităţi (S2

u): ∑ −= 21u

2 CCX • varianţa din interiorul unităţii (S2

iu): ∑ ∑ −= 2c

2iu

2 CXX • varianţa dintre grupele de descendenţi (S2

D): ∑ −= 23D

2 CCX • varianţa din interiorul grupelor de descendenţi (S2

iD): ∑ ∑ −= 3c

2iD

2 CXX


308

g) stabilirea gradelor de libertate (GL) pentru fiecare sursă de variaţie în parte conform relaţiilor:

• varianţa totală (S2p):

GL = Nc - 1 • varianţa dintre unităţi (S2

u): GL = Nf – 1, în care: Nf = numărul de ferme (unităţi) cercetate din cadrul centrului de selecţie

• varianţa din interiorul unităţii (S2iu):

GL = Nc - 2 • varianţa dintre grupele de descendenţi (S2

D): GL = Tc - 2

• varianţa din interiorul grupelor de descendenţi (S2iD):

GL = Nc - Tc h) Stabilirea valorilor varianţei (pătratului mediu) pentru: • varianţa totală:

1NXSc

p2

p2

−= ∑

• varianţa dintre unităţi:

1NXSf

u2

u2

−= ∑

• varianţa din interiorul unităţii:

2NXSc

iu2

iu2

−= ∑

• varianţa dintre grupele de descendenţi:

2TXSc

D2

D2

−= ∑

• varianţa din interiorul grupelor de descendenţi (S2iD):

cc

ID2

ID2

TNXS−

= ∑


309

i) Separarea varianţei genetice determinată de tauri (S2G), pe

baza relaţiei:

0

ID2

D2

G2

NSSS −

= , în care:

N0 = numărul ponderat de fiice – când grupele sunt formate dintr-un număr inegal de descendenţi – se calculează după formula propusă de Snedecor G. W. (1968):

−

−= ∑

n

n2

cc

0 NtNtN

1T1N

Analiza covarianţei

După cum varianţa este măsura unei variabile aleatoare,

măsura covarianţei a două variabile este numită covarianţă. Ca şi în cazul varianţei, când avem mai multe probe care primesc tratamente diferite, covarianţa totală poate fi împărţită într-o covarianţă între probe şi o covarianţă în interiorul probelor. Procedeul de calcul este asemănător celui al varianţei, numai că orice valoare la pătrat este înlocuită cu un produs al valorilor variabilelor X şi Y. Formule de determinare a covarianţei totale şi a componentelor sale pentru exemplul folosit în cazul varianţei:

a) Stabilirea numărului de tauri (T) pe unităţi (Tu)şi pe centru de selecţie (Tc);

b) Stabilirea numărului de descendenţi (N) pe tauri (Nt1,

Nt2….Ntn) şi pe centre de selecţie (Nc);

c) Stabilirea produselor valorilor datelor individuale (xy) pe tauri ∑∑ ∑ )xy.......xy,xy( n21 , pe unităţi ∑∑ ∑ )xy.......xy,xy( un2u1u şi pe centre de selecţie ∑ )xy( c ;


310

d) Stabilirea factorilor de corecţie /n)yx( cc ∑∑ ⋅ necesari la calcularea sumei produselor abaterii de la medie (∑ )xy din formula generală de calcul a covarianţei pentru:

• covarianţa totală (cov. Pxy):

c

ccxy1 N

yxC ∑ ∑⋅=

• covarianţa dintre unităţi (cov. Uxy):

n

nn

2

22

1

11

u

uu

u

uu

u

uuxy2 N

yx.......

N

yx

N

yxC

∑ ∑∑ ∑∑ ∑ ⋅++

⋅+

⋅=

• covarianţa din interiorul unităţii (cov. Iuxy):

n

nn

2

22

1

11

t

tt

t

tt

t

ttxy3 N

yx.......

N

yx

N

yxC

∑ ∑∑ ∑∑ ∑ ⋅++

⋅+

⋅=

e) Stabilirea sumei produselor abaterilor de la medie (∑ xy )

din formula generală de calcul a covarianţei pentru: • covarianţa totală (cov. Pxy):

∑ ∑ −= xy1c Cxyxy

• covarianţa dintre unităţi (cov. Uxy): ∑ −= xy1xy2 CCxy

• covarianţa din interiorul unităţii (cov. Iuxy): ∑ −= xy2xy3 CCxy

• covarianţa din interiorul grupelor de descendenţi (cov. IDxy): ∑ ∑ −= xy3c Cxyxy

f) Stabilirea gradelor de libertate (GL) pentru fiecare sursă de

covarianţă: • covarianţa totală:

GL = Nc - 1 • covarianţa dintre unităţi:

GL = Nf – 1 • covarianţa din interiorul unităţii:


311

GL = Nc - 2 • covarianţa dintre grupele de descendenţi:

GL = Tc - 2 • covarianţa din interiorul grupelor:

GL = Nc - Tc g) Stabilirea valorilor covarianţei pentru fiecare sursă de variaţie în parte:

• covarianţa totală:

1Nxy

GLxyCov

cxyP −

== ∑∑

• covarianţa între unităţi:

1Nxy

GLxyCov

fUxy −

== ∑∑

• covarianţa din interiorul unităţii:

2Nxy

GLxyCov

cxyIu −

== ∑∑

• covarianţa dintre grupele de descendenţi:

2Txy

GLxyCov

cxyD −

== ∑∑

• covarianţa din interiorul grupelor de descendenţi:

ccxyID T-N

xyGL

xyCov ∑∑ ==

h) Separarea covarianţei genetice (cov. Gxy) determinată de

masculi:

0

xyIDxyDxyG N

CovCovCov

−=

N0 se calculează ca şi în cazul varianţei.


312

8.4. Teste de omogenitate a mediilor şi varianţelor

Marea majoritate a cercetărilor se fac pentru a testa apoi o ipoteză nulă cu privire la mediile probelor. Asemenea teste se numesc teste de semnificaţie a diferenţelor dintre medii.

Testul Fisher ( F ) este poate cel mai cunoscut test de omogenitate a varianţelor. Statistica acestui test se ştie că este un

raport al varianţelor. În cazul a două eşantioane, 22

21

SSF = , care

ulterior se compară cu valoarea tabelară la n1 – 1 şi n2 – 2 grade de libertate pentru orice nivel de semnificaţie. Varianţele sunt omogene

dacă 1-n1-n

F F2

1< . Gradele de libertate ale probei cu varianţa cea mai

mare se consideră a fi n1 – 1. Testul Fisher se poate aplica şi în cazul mai multor eşantioane, dacă este precedat de o analiză dispersională. Valoarea calculată F se obţine raportând media pătratelor între probe la media pătratelor abaterilor din interiorul lor. Citirea valorii critice se face ţinând cont de gradele de libertate ale pătratului mediu cel mai mare şi cel mai mic, indiferent de locul ocupat în raport. Aşadar, Pm inter în calcularea valorii F este la numărător, indiferent dacă este mai mare sau mai mic decât Pm intra, dar la citirea valorii critice în capul de tabel se află totdeauna gradele de libertate ale pătratului mediu mai mare. Pentru cazul comparării simultane a mai multor probe, care au primit eventual tratamente diferite, se pot aplica mai multe teste, între care cel mai cunoscut este testul Tukey. Desigur, o posibilitate de verificare a omogenităţii mai multor medii rămâne şi testul Student multiplu, adică aplicarea lui pentru toate perechile posibile de medii. Aplicarea testului Tukey urmează testului Fisher, care se bazează pe o analiză dispersională. Testul Fisher se pronunţă asupra


313

ansamblului de medii, fără a preciza care anume medii au determinat semnificaţia diferenţelor.

Testul Tukey presupune calcularea unei statistici proprii, notată egală cu w=q (p; GLe; α) xs× . Valoarea q se extrage din tabel pentru α, p este numărul eşantioanelor şi GLe reprezintă gradele de libertate ale erorii sau ale componentului intragrupă, dintr-un tabel de

analiză a varianţei. Valoarea xs se obţine deci ca n

Pminter , în care

Pminter este pătratul mediu intragrupă într-o analiză de varianţă şi n reprezintă numărul de observaţii dintr-o grupă. Testul Tukey este precedat de un test Fisher, care prin

valoarea G.L. Fprobei inter. Pm

e tratamentîntre PmF >= sugerează că între unele

eşantioane sunt diferenţe semnificative, fără a preciza între care anume dintre comparaţiile posibile. Valoarea w calculată este o diferenţă limită pentru nivelul de semnificaţie 1 – α. Deci, orice diferenţă dintre mediile eşantioanelor mai mare decât w este semnificativă pentru nivelul 1 – α. În cazul probelor inegale ca număr de observaţii se calculează w’=q (p; GLe; α) s× , în care s este deviaţia standard totală. Ulterior,

pentru o anume comparaţie, w’ se înmulţeşte cu

+

ji n1

n1

21 unde

ni şi nj reprezintă numărul observaţiilor probelor care se compară. Pentru exemplificare, redăm modul de calcul al testării semnificaţiei diferenţelor dintre mediile privind cantitatea de lapte în primele trei lactaţii normale la o populaţie de taurine de rasă Brună din Moldova. Datele sunt ordonate în tabelul 30.


314

Tabelul 30

Cod taur Lapte (Kg) Lactaţia I-a

Lapte (Kg) Lactaţia a II-a

Lapte (Kg) Lactaţia a III-a

5158 3756 3406 3944 5859 4190 3390 2447 6693 3285 3285 3077 5859 4858 3103 3843 5158 3117 2530 2993

| | | | | | | | | | | | | | | |

5710 4862 n=120

3203 n=120

2947 n=80

∑X 400031 343400 239943 X 3333,59 2861,67 2999,29

∑ 2X 1471502813 1045623462 7620565505

∑∑X 400031 + 343400 + 239943 = 983374

∑∑ 2X 1471502813 + 1045623462 + 7620565505 = 279182780

( ) ( ) ,613021951324320

769670244238320

983374n

XCX2

t

2T ==== ∑∑

∑∑ =−=−= 38257231455,,6130219513243279182780CXXSPA T2

XT 31913201nGL tT =−=−=

( ) ( ) ( )

( ) ( ) ( ) 413943057,3,61302195132480

239943120

343400120

400031

CXnX

nX

nXSPA

222

T3

23

2

22

1

21

Xi

=−++

=−++= ∑∑∑

2131nGLi grupe =−=−=


315

Tabelul 31 Tabel de analiză a varianţei datelor de observaţie

Sursa de variaţie SPA GL PM F Varianţa totală 257231455,38 319 806368,19 8,66

Varianţa dintre probe 13943057,34 2 6971528,67

Varianţa înăuntrul probelor 255288398,04 317 805326,17

8,66805326,176971528,67

probelor inauntrul PMprobe dintre PMF ===

8,66 F >F 0,001 (2;317) 6,91 *** foarte semnificativă.

Tabelul 32 Semnificaţia diferenţelor între lactaţii pentru cantitatea de lapte

Specificare Cantitatea de lapte (Kg) F 0,05 = 2,99 F 0,01 = 4,6 F 0,001 = 6,91 Testul

Fisher F = 8,66 > F 0,001 (2 ;317)*** w 0,05 = 282,97 w 0,01 = 352,21

Lact. I Lact. a II-a Lact. a III-a Lactaţiile 3333,59 2999,29 2861,67

Lact. I 2861,67 471,92 ** 137,62 n.s. -

Lact. a II-a 8999,29 343,30 * -

Testul Tukey

Lact. a III-a 3333,59 -

Valoarea w se calculează folosind relaţia: w = Q xs× , având în vedere două nivele de semnificaţie, 0,05 şi 0,01.

Valoarea lui Q este dată în tabel pentru cele două nivele de semnificaţie în funcţie de numărul mediilor probelor, care în exemplul nostru este 3 şi numărul gradelor de libertate al varianţei erorii (inter).

Aşadar: Q = 0,05 (3;317) are valoarea de 3,31 Q = 0,01 (3;317) are valoarea de 4,12


316

85,49110,2

805326,17ninter Pmsx ===

Deoarece în cele trei lactaţii avem un număr diferit de indivizi vom lua n ≈ 110,2

W 0,05 = Q0,05 xs× = 3,31 × 85,49 = 282,97 W 0,01 = Q0,01 xs× = 4,12 × 85,49 = 352,21

8.5. Ecuaţia dreptei de regresie

Regresia se defineşte ca o valoare statistică care arată cantitatea cu care creşte sau descreşte un caracter Y (variabilă dependentă) faţă de modificarea celuilalt caracter X (variabilă independentă), cu o unitate. Aşadar, valorile variabilei X sunt fixe iar valorile lui Y întâmplătoare.

În scopul calculării coeficientului de regresie şi a dreptei de regresie se vor stabili următoarele valori:

n – numărul indivizilor studiaţi pentru fiecare caracter; X – media caracterului considerat independent; Y – media caracterului considerat dependent; ∑ 2x – suma abaterilor pătratice a caracterului X de la

medie ( )∑ 2X-X ;

∑ 2y – suma abaterilor pătratice a caracterului Y de la

medie ( )∑ 2Y-Y ; �xy– suma produselor abaterilor valorilor X de la media X şi

a abaterilor valorilor Y de la media Y adică ( )( )∑ Y-YX-X . Coeficientul de regresie (b) este tocmai raportul dintre

covarianţă şi varianţa caracterului independent. Deoarece suma produselor abaterilor poate lua valori negative

şi coeficientul de regresie poate avea valori negative (-). Pentru exemplificarea calculului coeficientului de regresie

vom urmări caracterele cantitatea de lapte şi conţinutul de grăsime în lapte, la Lactaţia I-a pentru o populaţie Brună din Moldova.


317

Tabelul 33

Nr. ord. Cod taur Lapte (Kg) Lactaţia I-a

Grăsime (%) Lactaţia I-a

1 5158 3756 3,72 2 5859 4190 3,34 3 6693 3285 3,65 4 5859 4858 3,49 5 5158 3117 3,58 | | | | | | | |

120 5710 4862 3,70 Vom nota cele două caractere astfel:

• conţinutul de grăsime în lapte (%) – X; • cantitatea de lapte (Kg) – Y

∑X = 452,28 X = 3,77 ∑ 2X = 1709,70

∑Y = 400031 Y =3333,59 ∑ 2Y = 1471502813,00

∑XY = 1503246,28 În continuare se trece la stabilirea sumei pătratelor abaterilor

∑ 2x şi ∑ 2y şi a sumei produselor abaterilor �xy potrivit relaţiilor cunoscute deja de la analiza varianţei şi covarianţei astfel:

( ) ( ) 5,06120

452,281709,70nXXx

2222 =−=−= ∑∑∑

( ) ( )

9917,137962804133354000800,4715028131120

400031,0000,4715028131nYYy

2222

=−=

=−=−= ∑∑∑


318

559,4470834,150771628,1503246120

40031452,2828,1503246n

YXXYxy

−=−=

=⋅

−=−

−= ∑∑∑∑

Introducând valorile obţinute în formula coeficientului de

regresie obţinem:

883,3215,06

4470,559xxyb 2 −=

−==

∑∑

Rezultă că regresia pentru cantitatea de lapte în raport cu

conţinutul de grăsime este în medie de -883,321 Kg ceea ce înseamnă că pentru fiecare modificare cu o unitate (1%) a variabilei X (conţinutul de grăsime) corespunde o modificare a variabilei Y (cantitatea de lapte) cu -883,321 Kg

Vom calcula şi dreapta regresiei folosind ecuaţia: bxay += , unde valoarea termenului constant „a” este egală

cu: bxYa −=

Constanta „a” fixează înălţimea liniei de regresie faţă de axa absciselor. În exemplul luat: ( ) 6662,83330,123333,593,77883,3213333,59a =+=⋅−−=

Înlocuind în dreapta de regresie aceste valori şi variabila X

din baza de date obţinem: ( )( )( )

( ) 3394,53,7883,3216662,8y.................................................................

3438,63,15883,3216662,8y5,71233,34883,3216662,8y

3376,93,72883,3216662,8y

120

3

2

1

=⋅−+=

=⋅−+==⋅−+==⋅−+=

Reprezentarea grafică a dreptei de regresie pentru exemplul dat este prezentat în fig. 86.


319

8.6. Studiul genetic al caracterelor cantitative

Creşterea producţiei taurinelor necesită pe lângă o îmbunătăţire continuă a condiţiilor de hrănire şi întreţinere şi o judicioasă muncă de selecţie. Reuşita muncii de ameliorare în creşterea taurinelor depinde însă în mare măsură de orientarea muncii de selecţie şi de punerea în practică a unor elemente noi de selecţie, absolut necesare procesului de ameliorare. Starea organismului adult şi producţiile lui, în ultimă instanţă, sunt rezultatul interacţiunii dintre baza ereditară şi condiţiile de viaţă în care a crescut şi s-a dezvoltat animalul. Rezultă că procesul de îmbunătăţire al raselor de taurine presupune realizarea în practică a unor condiţii necesare creşterii unei baze ereditare valoroase, asigurarea de condiţii optime pentru dezvoltarea acestei baze, creşterea dirijată a tineretului şi folosirea raţională a animalelor adulte pentru obţinerea producţiei maxime în funcţie de baza

Regression95% confid.

Y = 6662.8 - 883.3 * Xr = -.1692

Continutul de grasime in lapte (%)

Can

titat

ea d

e la

pte

pe 3

05 z

ile (k

g)

500

1500

2500

3500

4500

5500

6500

3 3.2 3.4 3.6 3.8 4 4.2 4.4 4.6 4.8

Fig. 86 Ecuaţia dreptei de regresie


320

ereditară şi crearea de condiţii favorabile bazei ereditare în direcţia dorită. Baza ereditară se formează în procesul fecundării, prin unirea însuşirilor ereditare ale părinţilor, iar în practică se formează prin alegerea şi selecţia animalelor de prăsilă şi prin potrivirea perechilor, exemplificată prin figura 87. Este cunoscut şi faptul că însuşirile productive ale animalelor se transmit genetic, conform unor legi complicate în care selecţia naturală acţionează în favoarea perpetuării speciei şi cea artificială în scopul asigurării intereselor economice ale omului. Pentru reuşita muncii de selecţie şi ameliorare este important a se cunoaşte raporturile ce există între genotip şi fenotip şi de a stabili proporţia în care participă baza ereditară în determinarea fiecărui caracter. Dacă se notează valoarea fenotipică cu P, genotipul cu G şi mediul cu E, valoarea fenotipică poate fi redată printr-un model matematic astfel:

P = G + E Valoarea genetică a unui caracter este condiţionată de

interacţiunea de aditivitate a genelor dacă nu se iau în considerare şi interacţiunile de dominanţă şi epistazie. Acestea din urmă se manifestă în momentul contopirii gameţilor şi se exteriorizează la produşii rezultaţi prin valori fenotipice mai mari sau mai mici, după natura factorilor ereditari pe care îi poartă cele două celule sexuale ce se interacţionează în urma contopirii lor în procesul de fecundare. Conducându-ne după relaţia de mai sus, înseamnă că orice modificare survenită în valoarea genotipului şi a mediului va determina o modificare a valorii fenotipului – obţinându-se variabilitatea sau variaţia însuşirilor. Varianţa, ca măsură a variabilităţii, are deci la origine şi cauze genetice şi cauze reprezentate de condiţiile de mediu.


321

Acest lucru poate fi concretizat prin relaţia:

s2

T = s2G + s2

E , în care:

CRITERII DE ÎMPERECHERE

LAPTE 6000 l

% GRĂSIME 4,05%

DEZVOLTAREA CORPORALĂ

INDICE UGER

ÎNRUDIRE 12,5%

NOTĂ SOLIDITATE

MEMBRE

Fig. 87 Elemente ale împerecherii nominalizate

9

6000 litri 4500

3,94,2


322

s2T = varianţa totală

s2G = varianţa genotipică

s2E = varianţa determinată de mediu

Raportul dintre varianţa genotipică şi varianţa totală reprezintă heritabilitatea şi se notează prin simbolul h2.

Heritabilitatea (h2) Valoarea coeficientului de heritabilitate ne permite să

deducem cota de participare a genotipului în formarea fenotipului şi prezintă mare importanţă pentru practica ameliorării animalelor.

Din această cauză s-au elaborat diferite metode de stabilire a valorii lui h2, metode care folosesc datele controlului producţiilor de către unităţi de selecţie.

Cele mai sigure metode pentru estimarea parametrilor genetici au la bază un proces iterativ de maximizare a unei funcţii. Tehnicile de calcul variază în funcţie de algoritmul de optimizare ales, dar toate solicită la fiecare ciclu de iteraţie soluţii BLUP, pentru diferite efecte ale modelului. Procedeele iterative fac posibilă obţinerea rezultatelor, dar implică un timp îndelungat de aşteptare. Aceasta poate varia de la câteva ore până la săptămâni sau chiar luni de zile, în funcţie de elementele problemei de rezolvat şi setul de programe folosit în acest scop. Acest timp de rulare poate fi redus şi prin renunţarea la precizie, adică la criteriul de convergenţă care trebuie atins.

Seturile program cele mai avansate din punct de vedere constructiv şi funcţional sunt: DMU, PEST/VCE, DFREML, MTDFREML, JAA/MTC, ABTK. Există versiuni modificate ale acestora care circulă în diferite ţări şi aşteaptă să fie introduse în versiunile oficiale.

Dată fiind multitudinea metodelor de calcul a heritabilităţii diferitelor caractere morfo-productive ale taurinelor, este necesară cunoaşterea lor în totalitate şi folosirea acelor metode corespunzătoare etapei actuale în selecţie şi ameliorare, potrivit datelor ce pot fi furnizate de unităţile specializate în această direcţie.

În acest context, vom folosi un calcul cu caracter demonstrativ pentru a stabili heritabilitatea producţiei de lapte


323

cantitative şi calitative la o populaţie de taurine Brună din Moldova. Pentru aceasta s-au identificat şaisprezece (16) tauri din rasa Brună care au fiice în populaţie şi s-au alcătuit 16 grupe de semisurori paterne totalizând 120 descendente ai acestor reproducători. Calculul s-a efectuat luând în considerare producţia de lapte cantitativă şi calitativă la prima lactaţie încheiată.

Dintre metodele folosite în calcularea heritabilităţii însuşirilor la animale, am folosit analiza varianţei la grupele de semisurori după tată. Utilizarea acestei metode ne permite să aflăm care este valoarea genotipului pentru un anumit fenotip exteriorizat, cunoscând că valorile fenotipice pot fi măsurate.

Am văzut că heritabilitatea unui caracter este dată de raportul dintre varianţa genotipică şi varianţa totală şi că valoarea acestui raport ne permite să deducem care este cota de participare a genotipului în formarea fenotipului.

Având două elemente în componenţa varianţei totale, pentru determinarea heritabilităţii unui caracter este necesar a se elimina una din acestea, pentru a afla valoarea celeilalte. Acest lucru se poate realiza parcurgând următoarele etape succesive de lucru:

• stabilirea surselor determinate de variabilitate; • stabilirea pătratelor producţiilor individuale( 2X ); • stabilirea sumei producţiilor individuale (∑X ) şi a sumei

pătratelor producţiilor individuale (∑ 2X ); • întocmirea unui tabel centralizator; • stabilirea factorilor de corecţie pentru calculul varianţei; • stabilirea gradelor de libertate; • stabilirea sumei pătratelor abaterilor; • stabilirea pătratelor medii; • întocmirea tabelului de analiză a varianţei; • stabilirea numărului mediu ponderat al fiicelor; • stabilirea coeficientului de heritabilitate.


324

Sursele determinate de varianţe totale fenotipice în condiţiile analizei pe care o facem sunt următoarele:

• varianţa între probe şi varianţa în interiorul probelor; • varianţa din interiorul fermei – care este compusă din

varianţa genetică determinată de tauri (adică partea genetică comună semisurorilor) şi din varianţa genetică determinată de mame care sunt diferite;

• varianţa dintre grupele de descendenţi este compusă din varianţa genetică determinată de tauri şi din varianţa din interiorul grupelor de semisurori;

• varianţa din interiorul grupelor de semisurori este compusă din varianţa genetică determinată de mame şi din varianţa deviaţiei de mediu.

După identificarea surselor de variaţie se parcurg următoarele etape de lucru:

• se stabileşte pătratul valorilor individuale pentru fiecare însuşire;

• se stabileşte apoi suma valorilor individuale ( ).....X,X,X 321 ∑∑∑ şi suma pătratelor valorilor individuale ( ) ( ) ( )( ).....X,X,X 2

32

22

1 ∑∑∑ , pentru fiecare taur;

Cu aceste date precalculate se întocmeşte un tabel centralizator în care se trec: numele taurilor, numărul fiicelor (n1, n2, n3 ….); suma valorilor individuale (∑∑X ) şi suma pătratelor valorilor individuale ( 2X∑∑ ) pentru fiicele fiecărui taur; numărul total al taurilor (nt) şi numărul total al fiicelor (nf).

Stabilirea factorilor de corecţie pentru calculul varianţei Factorii de corecţie se calculează pentru varianţa totală şi

varianţa din interiorul grupelor de semisurori iar în cazul în care avem mai multe ferme cu semisurori şi pentru varianţa dintre aceste ferme.

• Factorul de corecţie pentru varianţa totală se stabileşte după relaţia:


325

( )f

21 n

XC ∑= , în care:

C1 = factorul de corecţie ce corespunde valorii medii pătratice a însuşirii urmărite pentru ferma în cauză;

( )2X∑ = totalul sumelor valorilor individuale din fermă, ridicat la pătrat;

nf = numărul total al fiicelor din fermă. • Factorul de corecţie pentru varianţa dintre grupele de

semisurori se stabileşte după relaţia:

( ) ( ) ( ) .........nX

nX

nXC

3

23

2

22

1

21

2 +++= ∑∑∑ , în care:

C2 = factorul de corecţie ce corespunde valorii pătratice a însuşirilor urmărite la fiicele fiecărui taur;

( ) ( ) ( ) ......XXX 23

22

21 +++ ∑∑∑ = suma valorilor

individuale a fiicelor fiecărui taur, ridicată la pătrat; n1, n2, n3 = numărul de fiice ale fiecărui taur.

Stabilirea gradelor de libertate

Gradele de libertate se stabilesc pentru fiecare sursă de variaţie după cum urmează:

• pentru variaţia totală: GL = N – 1; • pentru variaţia din interiorul fermei: GL = N – 2; • pentru variaţia dintre grupele de semisurori a diferiţilor

tauri: GL = nt – 2; • pentru variaţia din interiorul grupelor de semisurori:

GL = nf – nt; Stabilirea sumei pătratelor abaterilor

Suma pătratelor abaterilor se stabileşte pe baza cunoaşterii totalului sumelor valorilor individuale din fermă ( 2X∑∑ ) şi a factorilor de corecţie. Calculul se face pentru fiecare sursă de variaţie astfel:


326

• pentru variaţia totală: 2X∑∑ – C1; • pentru variaţia din interiorul fermei: 2X∑∑ – C2; • pentru variaţia dintre grupele de semisurori a diferiţilor

tauri: C2 – C1; • pentru variaţia din interiorul grupelor de semisurori:

2X∑∑ – C2; Semnificaţia simbolurilor folosite este aceeaşi ca mai sus. Stabilirea pătratelor medii (varianţei) Pătratul mediu se stabileşte prin raportarea sumei pătratelor

abaterilor pentru fiecare sursă de variaţie la numărul gradelor de libertate. Dintre toate sursele de variaţie, ultimele două, adică varianţa dintre grupele de semisurori a diferiţilor tauri şi varianţa din interiorul grupelor, ne ajută la stabilirea valorilor varianţei genetice şi de mediu.

Pentru aceasta se notează MSb variaţia dintre grupele de semisurori a diferiţilor tauri şi cu MSw varianţa din interiorul grupelor şi obţinem:

tf

22

wt

12b nn

CXMS şi 2 - nC - CMS

−−

== ∑∑

Se întocmeşte apoi un tabel de analiza varianţei care are următoarele rubrici:

Sursa de variaţie Suma pătratelor

abaterilor (SPA)

Gradele de libertate

(GL)

Pătratul mediu (PM)

Variaţia totală Variaţia din interiorul fermei Variaţia dintre grupele de semisurori a diferiţilor tauri

Variaţia din interiorul grupelor de semisurori Diferenţa dintre valorile ultimelor două surse de variaţie (MSb – MSw) reprezintă varianţa determinată numai de tauri. Când


327

numărul fiicelor este diferit, această valoare trebuie repartizată egal după numărul mediu ponderat de fiice. Stabilirea numărului mediu ponderat al fiicelor (No) Numărul mediu ponderat al fiicelor se stabileşte după relaţia:

2nnnn

Nt

f

2i

f

0 −

−= ∑

∑

, în care:

No = numărul mediu ponderat al fiicelor; nf = numărul total de fiice pentru toţi taurii; ∑ 2

in =suma pătratelor numărului de fiice pentru fiecare taur; ∑ fn = suma fiicelor fiecărui taur; nt = numărul total al taurilor din fermă.

Am arătat că diferenţa dintre ultimele două surse de variaţie

raportată la numărul mediu de fiice ponderate reprezintă tocmai varianţa genetică determinată numai de tauri. Dacă notăm valoarea acestui raport cu s2

G, se poate utiliza următoarea relaţie:

0

wbG2

NMS - MSs =

Stabilirea coeficientului de heritabilitate

Heritabilitatea unui caracter este dată de valoare raportului dintre varianţa genotipică şi varianţa fenotipică totală. Varianţa totală fenotipică este dată de varianţa genetică determinată de tauri la care se adaugă valoarea varianţei determinată de mame şi condiţiile de mediu; deci cu varianţa din interiorul grupelor se poate scrie relaţia:

4MS s sh

wG2

G2

2 ×+

=


328

Raportul se înmulţeşte cu 4 deoarece partea genetică comună a semisurorilor este de 0,25 sau 25%. Pentru determinarea erorii heritabilităţii estimată prin această metodă se poate folosi procedeul simplificat elaborat de A. Robertson şi care se bazează pe următoarea formulă de lucru:

S2

n4hSi

2h 2

+= , în care:

S = numărul masculilor; ni = numărul mediu de descendenţi ai masculilor respectivi. Se poate vedea că cu cât S şi ni sunt mai mari, cu atât eroarea heritabilităţii va fi mai mică.

În continuare, redăm calculul heritabilităţii pentru cantitatea de lapte la lactaţia I-a, în cazul populaţiei de rasă Brună din Moldova la care s–au identificat 16 grupe de semisurori după tată:

Tabelul 34 Nr. crt.

Codul taurului Nr. Fiice ∑X ∑ 2X

1 1865 1 2464,00 6071296,00 2 5158 5 17718,00 65375978,00 3 5586 3 11941,00 52560041,00 4 5644 4 13044,00 54927822,00 5 5710 12 47499,00 201320595,00 6 5716 1 2956,00 8737936,00 7 5859 12 38117,00 126992613,00 8 6693 1 3285,00 10791225,00 9 7920 1 2914,00 8491396,00

10 8818 25 78343,00 262866191,00 11 10120 5 20538,00 86075788,00 12 10777 4 12564,00 40968984,00 13 10900 1 5148,00 26501904,00 14 10922 39 130175,00 482400803,00 15 50041 3 7264,00 19082200,00 16 50615 2 6061,00 18368041,00

∑∑X 400031 - 2X∑∑ - 1471502813


329

1. Stabilirea factorilor de corecţie:

( ) ( ) 0083,1333540008

120400031

nXC

2

f

21 === ∑

( ) ( ) ( )

( ) ( ) ( ) 81,13530074482

6061.........5

177181

2464

nX.........

nX

nXC

222m

2m

2

22

1

21

2

=+++=

=+++= ∑∑∑

2. Stabilirea gradelor de libertate (GL): Gradele de libertate se stabilesc pentru fiecare sursă de variaţie după cum urmează:

• pentru variaţia totală: GL = nf – 1=120-1=119 ;

• pentru variaţia din interiorul fermei: GL = nf – 2=120-2=118 ;

• pentru variaţia dintre grupele de semisurori a diferiţilor tauri: GL = nt – 2 = 16-2 = 14;

• pentru variaţia din interiorul grupelor de semisurori: GL = nf – nt =120-16 = 104;

3. Stabilirea sumei pătratelor abaterilor (SPA): • pentru variaţia totală:

2X∑∑ – C1 = 1471502813 – 1333540008,0083 = =137962804,9917

• pentru variaţia din interiorul fermei: 2X∑∑ – C2 = 1471502813 – 1353007448,81 =

=118495364,19


330

• pentru variaţia dintre grupele de semisurori a diferiţilor tauri: C2 – C1 = 1353007448,81 – 1333540008,0083 = =19467440,8017

• pentru variaţia din interiorul grupelor de semisurori: 2X∑∑ – C2 = 1471502813 – 1353007448,81 =

118495364,19

Tabelul 35 Tabel de analiza varianţei

Sursa de variaţie Suma pătratelor

abaterilor (SPA)

Gradele de libertate

(GL)

Pătratul mediu (PM)

Variaţia totală 137962804,9917 119 11959351,3025 Variaţia din interiorul fermei 118495364,19 118 1004198,0016

Variaţia dintre grupele de semisurori a diferiţilor tauri

19467440,8017 14 1390531,4858

Variaţia din interiorul grupelor de semisurori 118495364,19 104 1139378,5018

4. Stabilirea mediei ponderate a fiicelor (No)

7,04216

120(2).......(5)(1)120

2nnn

nN

222

tf

2i

f0 =

−

+++−

=−

−=

∑

5. Stabilirea varianţei genetice (s2G) şi a lui h2

35675,1397

7,04251152,984

7,04181139378,50581390531,48

Ninter Pmintra Pms

oG

2

==

=−

=−

=


331

0,12h

12,04030360435,04641,1175053

35675,1397

45018,113937813977,35675

735675,13974inter Pm s

sh

2

G2

G2

2

=

=×=×=

=×+

=×+

=

Eroarea standard a lui h2 se determină după următoarea formulă:

( )

0,230,12h

0,230,3530,5330,12162

7,540,12

S2

n4hS

2i

2h 2

±=

=⋅+=

+=

+=

Aplicând aceeaşi metodă clasică pentru estimarea determinismului genetic în cazul conţinutului de grăsime în lapte (lactaţia I-a), valoarea lui h2 a fost de 0,73:

( )

0,440,73h

0,440,3530,5330,73162

7,540,73

S2

n4hS

2i

2h 2

±=

=⋅+=

+=

+=

Corelaţiile fenotipice şi genotipice

Estimarea corelaţiilor presupune aplicarea unor modele

experimentale şi statistice adecvate, care să conducă la obţinerea informaţiilor pentru două sau mai multe caractere de la acelaşi individ şi de la indivizi numeroşi din populaţie şi la posibilităţi de calcul al varianţelor şi covarianţelor caracterelor urmărite.

Corelaţia fenotipică (rP), exprimată prin coeficientul de corelaţie fenotipică, nu implică nici o problemă specială în determinare, deoarece datele de observaţie sunt folosite ca atare, calculându-se în mod separat varianţa fenotipică a celor două caractere din suma pătratelor abaterilor şi covarianţa fenotipică sau


332

totală a celor două caractere din suma produselor abaterilor. Coeficientul de corelaţie fenotipică rezultă din raportul între covarianţa corespunzătoare şi media geometrică a celor două varianţe sau din raportul dintre covarianţă şi produsul deviaţiilor standard al celor două caractere.

Corelaţia genotipică (rG), redată prin coeficientul de corelaţie genotipică, exprimă corelaţia valorilor de ameliorare, aditive, considerate simultan pentru ambele caractere. Estimarea coeficientului de corelaţie genotipică se bazează pe asemănarea dintre rude şi, în consecinţă, pe aceleaşi premise cu cele ale determinării heritabilităţii. Pe lângă calculul componenţilor varianţei pentru fiecare caracter în parte – care a fost redat la estimarea heritabilităţii – este necesar să se calculeze componenţii covarianţei, a celor două caractere considerate printr-o analiză a covarianţei. În final, corelaţia genotipică rezultă din raportul dintre componentul covarianţei valorilor de ameliorare aditivă şi media geometrică a componentelor varianţei aditive a celor două caractere. Pentru obţinerea elementelor din această relaţie trebuie să se asigure un plan experimental cu două sau trei surse de variaţie, asemănător cu cel folosit pentru estimarea heritabilităţii. Datele de observaţie se referă la cele două caractere măsurate pe toţi descendenţii constituiţi în familii de semisurori şi surori. Pentru exemplificare ne folosim de cele două însuşiri de producţie cantitatea de lapte (X) şi conţinutul de grăsime în lapte (Y) la Lactaţia I-a normală în cazul unei populaţii de rasă Brună din Moldova. Calculul corelaţiilor fenotipice şi genotipice este redat în continuare:


333

Tabelul 36

Nr. crt.

Codul taurului

Nr. fiice ∑X ∑Y ∑ 2X ∑ 2Y YX∑

1 1865 1 2464,00 3,51 6071296,00 12,32 8648,64 2 5158 5 17718,00 18,05 65375978,00 65,19 63806,06 3 5586 3 11941,00 11,52 52560041,00 44,28 45423,52 4 5644 4 13044,00 15,28 54927822,00 58,40 50286,27 5 5710 12 47499,00 46,28 201320595,00 178,89 183258,93 6 5716 1 2956,00 3,65 8737936,00 13,32 10789,40 7 5859 12 38117,00 49,92 126992613,00 192,36 144095,39 8 6693 1 3285,00 3,65 10791225,00 13,32 11990,25 9 7920 1 2914,00 3,72 8491396,00 13,84 10840,08

10 8818 25 78343,00 92,99 262866191,00 347,15 290335,07 11 10120 5 20538,00 18,75 86075788,00 70,34 77192,26 12 10777 4 12564,00 15,24 40968984,00 58,08 47925,42 13 10900 1 5148,00 3,74 26501904,00 13,99 19253,52 14 10922 39 130175,00 145,41 482400803,00 543,02 485523,45 15 50041 3 7264,00 12,78 19082200,00 54,85 30269,38 16 50615 2 6061,00 7,79 18368041,00 30,35 23608,64

∑∑X 400031 - - - -

∑∑Y - 452,28 - - - 2X∑∑ - - 1471502813 - -

2Y∑∑ - - 1709,70 -

YX∑∑ - - 1503246,28 1. Stabilirea gradelor de libertate (GL)

• pentru variaţia totală: GL = nf – 1=120-1=119 ;

• pentru variaţia dintre probe: GL = nt – 1 = 16-1 = 15;

• pentru variaţia din interiorul probei: GL = 119-15 = 104;


334

2. Stabilirea sumei pătratelor abaterilor pentru cele două caractere (SPA) Cantitatea de lapte

• pentru varianţa totală: ( ) ( )

∑∑ ∑∑ =−=− 99137962804,120

400031,001471502813n

XX2

f

22

• pentru varianţa dintre probe: ( ) ( ) ( ) ( )

( ) ( ) ( ) ( ) 80,19467440120

4000312

6061.......5

177181

2464

nX

nX.........

nX

nX

2222ft

2

m

2m

2

22

1

21

=−+++=

=−+++ ∑∑∑∑∑

• pentru varianţa din interiorul probelor: Varianţa totală-varianţa dintre probe = 137962804,99-19467440,80=118495364,19

Conţinutul de grăsime în lapte (%)

• pentru varianţa totală:

( ) ( )∑∑ ∑∑ =−=− 06,5

120452,287,7091

nYY

2

f

22

• pentru varianţa dintre probe: ( ) ( ) ( ) ( )

( ) ( ) ( ) ( ) 30,1120

28,452279,7.......

505,18

151,3

nY

nY........

nY

nY

2222f

2

m

2m

2

22

1

21

=−+++=

=−+++ ∑∑∑∑∑

• pentru varianţa din interiorul probelor: Varianţa totală – varianţa dintre probe = 5,06-1,30 = 3,76


335

3. Stabilirea covarianţelor pentru cele două caractere

• pentru covarianţa totală:

5590,4470120

28,45240003128,1503246n

YXXYf

−=⋅

−=⋅

−∑∑ ∑∑ ∑∑

• pentru covarianţa dintre probe:

798,6804120

452,284000312

7,796061........5

18,05177181

3,512464n

YXn

YX........n

YXn

YX

f

nn

2

22

1

11

−=⋅

−⋅

++⋅

+⋅

=

=⋅

−+++ ∑∑ ∑∑∑ ∑∑ ∑∑ ∑

• pentru covarianţa din interiorul probelor:

Covarianţa totală – covarianţa dintre probe = = – 4470,5590 – ( – 798,6804) = – 3671,8786

Tabel de analiză a varianţei şi covarianţei

Sursa de variaţie GL SPA pentru

lapte (Kg) Varianţa

SPA pentru

grăsime (%)

Varianţa Suma

produselor abaterilor

Covarianţa

Varianţa totală 119 137962804,9917 1159351,30 5,06 0,04 -4470,5590 -37,567

Varianţa dintre probe

15 19467440,80 1297829,39 1,30 0,09 -798,6804 -53,245

Variaţia din

interiorul probelor

104 118495364,19 1139378,50 3,76 0,04 -3671,8786 -35,306

4. Stabilirea mediei ponderate a fiicelor (No):

16,5116

120(2).......(5)(1)120

1nnn

nN

222

tf

2i

fo =

−

+++−

=−

−=

∑


336

5. Stabilirea varianţei genetice pentru fiecare caracter şi a covarianţei genetice (s2

G):

30692,675,16

1139378,501297829,39N

probelor interioruldin variantaprobe dintre variantalapte so

G2

=−

=

=−

=

0,015,16

0,040,09N

probelor interioruldin variantaprobe dintre variantagrasime%so

G2

=−

=

=−

=

-3,47485,16

35,306)(53,245N

probelor interioruldin cov.probe dintre cov.grasime-lapte Covo

G

=−−−

=

=−

=

20,0-0,0130692,67

4748,3

grasime sLapte s

grasime-Lapte Covgrasime-lapterG

2G

2G

G =⋅

−=⋅

=

( ) ( )

-0,175,0699137962804,

4470,5590

nY

Yn

XX

nYX

-XYgrasime-lapter

f

22

f

22

fP

=⋅

−=

=

−⋅

−

⋅

=

∑∑ ∑∑∑∑ ∑∑

∑∑ ∑∑ ∑∑

La fel ca şi în cazul calculării mediei şi la calcularea

coeficientului de corelaţie pot apărea erori atât din cauza modului de lucru cât şi îndeosebi din cauza numărului mic de indivizi cu care se


337

lucrează. De aceea se va calcula eroarea standard a coeficientului de corelaţie (sr), potrivit relaţiei:

nr1s

2r

−±= , unde:

r2 = pătratul coeficientului de corelaţie; n = numărul de indivizi. Pentru exemplul nostru:

087,095,1096,0

95,1004,01

120)2,0(1s2

rg =±=−

±=−−

±=

088,095,1097,0

95,100289,01

120)17,0(1s2

rp =±=−

±=−−

±=

Eroarea standard însoţeşte întotdeauna coeficientul de

corelaţie astfel: rg = -0,20 ± 0,087 şi rp = -0,17 ± 0,088

Repetabilitatea

Prin repetabilitate înţelegem constanţa de manifestare a aceluiaşi carcter în diferite momente ale vieţii individului. Repetabilitatea diferă ca valoare în funcţie de însuşirea luată în considerare, de caracteristicile genetice ale populaţiei, precum şi de condiţiile de mediu în care sunt ţinute animalele. Noi vom descrie doar metoda bazată pe analiza de varianţă. Şi în acest caz este necesar să stabilim varianţa totală şi apoi să o descompunem în varianţă din interirul grupului de animale (care va conţine numai influenţe de mediu special) şi între grupe de animale (care va cuprinde atât influenţe genetice cât şi de mediu general). Repetabilitatea fiind un parametru genetic, va prezenta aceleaşi particularităţi ca şi heritabilitatea, adică fiecare caracter, fiind determinat de un anumit complex poligenic care alcătuieşte


338

genotipul (gene cu anumite efecte) va prezenta o anumită valoare a repetabilităţii cuprinsă între 0-1 când se expriă în fracţii zecimale. Pentru a uşura înţelegerea procedeului de calcul al coeficientului de repetabilitate vom lua ca exemplu aceeaşi bază de date pentru populaţia de rasă Brună din Moldova. Dorim să cunoaştem repetabilitatea cantităţii de lapte la primele trei lactaţii succesive. Calculul este redat în continuare:

Tabelul 37 Nr. ord.

Cod taur

Lapte (Kg) Lactaţia I-a

Lapte (Kg) Lactaţia a II-a

Lapte (Kg) Lactaţia a III-a

Total

1 5158 3756 3406 3944 11106 2 5859 4190 3390 2447 10027 3 6693 3285 3285 3077 9647 4 5859 4858 3103 3843 11804 5 5158 3117 2530 2993 8640 6 5716 2956 2918 3732 9606 | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | | |

120 5710 4862 3203 2947 11012 ∑ TX 400031 343400 239943 983374

I. Suma pătratelor datelor

1. ( ) ,2126861789553120

983374an

GC22

X =⋅

=⋅

=

G = ∑∑X , unde X sunt valorile înregistrărilor pentru fiecare coloană sau linie, în cazul nostru pentru fiecare lactaţie în parte.

2. ,002936972472

3,008810917416

3(11012)...(11804)(9647)(10027)(11106)X 22222

B2

==

=+++++

=∑a

XB = suma (pe linie) pentru fiecare înregistrare în parte.


339

3. ,422796008368

12010,003355210042

120(239943)(343400)(400031)X 222

T2

==

=++

=∑n

XT = suma (pe coloană) pentru fiecare tratament în parte.

4. 00,3279182780(2947)........(3406)(4862)

(2956)(3117)(4858)(3285)(4190)(3756)X222

2222222

=++++

++++++=∑

∑ 2X = suma pătratelor valorilor pentru caracterul luat în studiu

II. Suma pătratelor abaterilor (SPA) ∑ 2X total = (4) – (1) = 3279182780,00 - 2686178955,21 = =593003824,79 ∑ 2X blocuri (între grupe) = (2) – (1) = 2936972472,00 – – 2686178955,21 = 250793516,79 ∑ 2X în interiorul grupelor = (4) – (2) = 3279182780,00 – – 2936972472,00 = 342210308,00 ∑ 2X tratamente (între lactaţii) = (3) – (1) = 2796008368,42 – – 2686178955,21 = 109829413,21 ∑ 2X eroare = (4) – (2) – (3) + (1) = 3279182780,00 – – 2936972472,00-2796008368,42+2686178955,21 = =232380894,79 III. Gradele de libertate (GL) GL total = (4) – (1) = 359 GL blocuri (între grupe) = (2) – (1) = 119 GL în interiorul grupelor = (4) – (2) = 240 GL tratamente (între lactaţii) = (3) – (1) = 2 GL eroare = (4) – (2) – (3) + (1) = 238


340

Tabel de analiză a varianţei Sursa de variaţie SPA GL PM Varianţa totală 593003824,79 359 -

Varianţa între grupe 250793516,79 119 2107508,54 Varianţa în interiorul

grupelor 342210308,00 240 1425876,28

Varianţa între lactaţii 109829413,21 2 54914706,60 Varianţa erorii 232380894,79 238 976390,31

0,320,67612107508,541425876,281

grupe intre PMgrupelor interiorulin PM1R =−=−=−=

În ce priveşte conţinutul de grăsime în lapte la primele trei

lactaţii succesive, coeficientul de repetabilitate a fost de 0,67.

Metoda REML Cea mai sigură metodă pentru estimarea parametrilor

genetici este REML (Restricted Maximum Likelihood). Aceasta se bazează pe un proces iterativ de maximizare a unei funcţii.

Tehnicile de calcul variază în funcţie de algoritmul de optimizare ales, dar toate solicită la fiecare ciclu de iteraţie soluţii BLUP, pentru diferite efecte ale modelului. Este necesar un număr mare de iteraţii până se ajunge la convergenţă, dar acest lucru nu poate fi evitat dacă se doreşte o evaluare eficace. De regulă, se acceptă drept criteriu de convergenţă o diferenţă între soluţiile rezultate din ultima şi penultima iteraţie, mai mică de un procent din media performanţelor înregistrate la caracterul respectiv.

În continuare vom prezenta modelul biometric pentru estimarea parametrilor genetici prin metoda REML :

Jijkl=µ+Fi+RJ+Ak+eijkl în care: Jijkl=performanţa “l” a individului “k” realizată la lactaţia “j”,

în ferma “i“, µ =media generală,


341

FI=efectul fermei “i” (factor fix); i=1. Rj=efectul rangului de lactatie “j” (factor fix); j=1. Aik=efectul genetic aditiv al individului “k”; (factor aleator). eijkl=eroarea asociată fiecărei performanţe măsurate. Este un model mixt deoarece include un factor aleator

(animalul) şi doi factori ficşi (aleşi de cercetător: ferma, şi rangul lactaţiei).

În notaţie matricială modelul poate fi scris astfel: J=Xb+Za+e în care: J=vectorul performanţelor; X=matrice de incidenţă, pentru efectele fixe (fermă şi rangul

lactaţiei). b= vectorul efectelor fixe necunoscute (soluţiile care se obţin

pe efectele fixe) Z= matrice de incidenţă, pentru efectele aleatoare (animalele). a=vectorul efectelor aleatoare necunoscute (valorile de

ameliorare). e=vectorul erorilor. Sistemul de ecuaţii corespunzător acestui model este

următorul:

în care: X’X=submatricea efectelor fixe; arată distribuţia

performanţelor observate pe fiecare nivel al factorilor ficşi. X’Z=submatricea care arată repartiţia performanţelor fiecărui

individ pe nivelurile factorilor ficşi. Z’Z=submatrice care arată distribuţia performanţelor pe

fiecare candidat la selecţie. A-1=matricea inversă a relaţiilor de înrudire între indivizii

analizaţi. Kt=raport de varianţe, specific fiecărui caracter analizat.

=

⋅

⋅+⋅⋅

⋅⋅− YZ'

YX'ab~

kAZZ'XZ'ZX'XX'

t1


342

Înainte de a obţine parametrii genetici se aplică “transformarea canonică” a datelor primare. Această metodă cere ca toţi indivizii să aibă prezente toate caracterele măsurate. De exemplu, din cele 120 performanţe observate la animalele de rasă Brună au fost analizate 120 înregistrări de date. În cazul în care ar fi existat o diferenţă între performanţele observate şi cele înregistrate, această diferenţă trebuia eliminată.

Pentru fiecare caracter se consideră că varianţa fenotipică (Vy) este suma varianţelor genotipice (G) şi de mediu ( R ):

Vy=G+R sau F=G+M. Etapele de calcul: 1. Se estimează Vy, pentru toate caracterele considerate, după

metodele clasice: exemplu pentru două caractere (Y1) şi (Y2). Caracterul Y1 Y2 Y1Y2

∑Y1 ∑Y2 ∑Y1Y2 ∑Y1

2 ∑Y22 (∑Y1∑Y2)/n=Cxy/n

Se

calculează Vy1=(∑Y12-((∑Y1)2/n)/(n-1) Vy2=(∑Y2

2-((∑Y2)2/n)/ (n-1) CovY1Y2= (∑Y1Y2-CXY/n)/ (n-1)

ş.a.m.d. pentru toate caracterele. 2. Se estimează matricea genotipică de start (G0), atribuind

caracterelor heritabilităţi medii acceptate la caracterele considerate.

Exemplu pentru două caractere:

G0=[h102 h20

2].diagonala matricei VY => 3. Prin diferentă între Vy şi G0 se obtine matricea corelaţiilor

de mediu (R0), matrice de start: R0=VY-G0

⋅

⋅=

221

211VyYCovY

YCovYVyVy

⋅⋅=

22

20

12

100

Vyh00VyhG


343

4. Se estimează valorile proprii (matricea B) şi vectorii proprii (matricea U), ale matricei R0; R0=U x B x U’ “ ‘ “ este simbolul folosit pentru a arăta că o matrice este transpusă (adică liniile matricei devin coloane).

5. Se estimează matricea P:

6. Se obţin valorile proprii şi vectorii proprii pentru matricea P x G0 x P’ P x G0 x P’=L x D x L’ în care: L=vectorii proprii ale matricei (P x G0 x P’) D=valorile proprii ale matricei (P x G0 x P’).

7. Se obţine matricea de transformare canonică M=L’ x P.

Cu ajutorul acestei matrice performanţele reale, ale indivizilor, sunt transformate în aşa fel încât corelaţiile dintre caractere devin nule.

Să notăm caracterele transformate cu Z: Z=M*Y. Făcând nule corelaţiile dintre caractere, indiferent de numărul

caracterelor analizare, se poate trece la evaluarea separată a fiecărui caracter, pe baza următoarelor relaţii:

în care: Z’Z=suma pătratelor caracterelor transformate bX’Z=corecţia pentru efectele fixe. âZz=corecţia pentru efectele aleatoare.

U'BP 1 ×= −

ricei_X)rangul_matervatii(Nr_de_obszZaZX'b~ZZ'roriiVarianta_e

−⋅⋅−⋅⋅−

=


344

în care:

â’=valorile de ameliorare pentru fiecare animal; A=matricea relaţiilor de înrudire; C22=submatricea efectelor aleatoare, după ce s-a

inversat tot sistemul de ecuaţii:

trace= suma elementelor aflate pe diagonala produsului (A-1*C22).

Pe baza acestor rezultate se obţin pentru fiecare caracter matricele notate cu QG si QR:

Deci QG şi QR sunt matrici diagonale. În final, la runda 1, prin retransformare la scala normală, se

obţin aceleaşi varianţe şi covarianţe genotipice şi de mediu, ca şi când evaluarea s-ar face simultan pe toate caracterele după relaţiile:

=

⋅+

−

−2221

12111

1 CCCC

kAZZ'XZ'ZX'XX'

=

t

2

1

G

caracterulla aditiva Valoarea

00

0 caracterul

la aditiva Varianta0

00 caracterul la

aditiva Varianta

Q

=

t

2

1

R

caracterul laerorii Valoarea

00

0 caracterul la

erorii Varianta0

00 caracterul la

erorii Varianta

Q

aleNr_de_animroriiVarianta_e)Ctrace(AaA'aditivaVarianta_a 22

11 ⋅⋅+⋅⋅=

−−


345

R1=M-1 x QR x (M-1)’ G 1=M-1 x QG x (M-1)’ în care: R1=matricea de varianţe-covarianţe de mediu, între caractere. G 1=matricea de varianţe-covarianţe genotipice, între

caractere. R1 şi G 1 sunt valabile pentru prima rundă de iteraţii.

Calculele se repetă până se ajunge la convergenţă, adică până când între ultimile şi penultimile rezultate R si G nu mai sunt diferenţe.

R şi G obţinute la final (la convergenţă) conţin componenţii cauzali ai varianţei.

În continuare, pe baza componenţilor cauzali, se obţin heritabilitătile, toate tipurile de corelaţii, respectiv repetabilităţile după relaţiile clasice cunoscute.

Cunoscând componenţii cauzali ai varianţei, estimarea heritabilităţii este destul de simplă, făcându-se raportul dintre varianţa aditivă şi varianţa fenotipică:

h2=VA/VF. Coeficienţii de corelaţie fenotipică sunt estimaţi folosind

relaţia:

unde: rP-coeficientul de corelaţie fenotipică; CovPxy-covarianţa fenotipică a caracterelor x şi y; SPx

2-varianţa fenotipică a caracterului x; SPy

2-varianţa fenotipică a caracterului y. Coeficienţii de corelaţie genotipică sunt estimaţi folosind

relaţia:

unde:

PyPx2Py

2Px

Pxy SSCovPxy

SS

CovPxyr⋅

=⋅

=

2Ay

2Ax

AxySS

CovAxyr⋅

=


346

rG-coeficientul de corelaţie genetică; CovAxy-covarianţa aditivă a caracterelor x şi y; SAx

2-varianţa aditivă a caracterului x; SAy

2-varianţa aditivă a caracterului y. Corelaţiile de mediu sunt estimate pe baza relaţiei:

unde: Covxy - covarianţa între taţi; Sxy

2 varianţa între taţi pentru caracterele x şi y. Pentru determinarea repetabilităţii se face raportul între

componenţii cauzali stabili ai varianţei şi varianţa fenotipică totală:

R=(VA+VD+VE+VMg )/VF =(VG+VMg)/VF. În vederea comparării rezultatelor, redăm valorile corelaţiilor între cantitatea de lapte şi conţinutul de grăsime în lapte obţinute prin metoda REML, convergenţa celor două matrici R şi G fiind de 99,99% la 57 de iteraţii:

rg = - 0,20 ± 0,087 şi rM = - 0,19 ± 0,088 rp = - 0,17 ± 0,088 Rezultatele obţinute prin folosirea celor două metode de

estimare a parametrilor genetici sunt asemănătoare.

Valoarea de ameliorare. Metoda BLUP Tehnicile de evaluare genetică au evoluat constant în ultimele

trei decenii sub influenţa simultană a progresului în statistică, informatică şi genetica cantitativă.

După anul 1950 au fost accelerate studiile cu privire la perfecţionarea metodelor de evaluare genetică a animalelor. Un rol însemnat în dezvoltarea acestor metode l-a avut „Şcoala Cornell”

2Ty

2Iy

2Tx

2Ix

Axy2SSSS

2CovTxyCovIxyr−⋅⋅

−=


347

(Universitatea Cornell, New York – SUA), sub conducerea lui Charles Roy Henderson.

Procedura modernă de evaluare genetică a fost elaborată încă din anul 1949 de către Henderson sub denumirea „Maximum Likelihood Method – metoda verosimilităţii maxime”. Ea a fost modificată după anul 1965 primind numele de metoda BLUP (Best Linear Unbiased Prediction)şi perfecţionată după anul 1972 într-o variantă nouă, numită „Mixed Model Method – metoda modelulul mixt”. În continuare vom prezenta etapele de lucru în cazul acestei metode (după I. Vintilă şi H. Grosu).

Pentru exemplificare ne vom folosi de aceeaşi bază de date la

populaţia de rasă Brună din Moldova. Ne propunem să determinăm valoarea de ameliorare a taurilor pentru cantitatea de lapte la lactaţia I normală.

Modelul matematic folosit în acest scop poate fi scris astfel: Yijk = µ + hi + sj + eijk

unde: Yijk = performanţa măsurată a descendentului k, al

reproducătorului j, realizată în cadrul nivelului i al efectului de mediu µ = media populaţiei, comună pentru toate observaţiile; hi = efectul fix al nivelului i al factorului de mediu (ex.:

fermă-an-sezon); sj = efectul randomizat al reproducătorului j (sj = 0,5; aj

reprezintă valoarea de ameliorare a reproducătorului j) eijk = efectul rezidual randomizat, asociat fiecărei observaţii.

În notaţie matematică, modelul liniar poate fi scris:

Y = Xb + Zs + e unde: Y = vectorul observaţiilor, n x 1;

b = vectorul efectelor fixe, p x 1; s = vectorul efectelor randomizate, q x 1; e = vectorul rezidual, n x 1; X = matrice de design care asociază performanţele la efectele

fixe, n x p;


348

Z = matrice de design care asociază performanţele la efectele randomizate, n x q;

cu: M (Y) = Xb Cov (e, s’) = 0 M (s) = 0 Var (s) = G M (e) = 0 Var (e) = R Var (Y) = ZGZ’R = V

Rezidual, e înglobează ansamblul factorilor neluaţi în

consideraţie, fie că sunt de natură genetică (valoarea genetică neaditivă) sau de mediu, jumătate din valoarea genetică aditivă a mamei descendentului şi contribuţia riscului de meioză.

Ecuaţiile modelului mixt sunt:

unde: Dacă reproducătorii nu sunt înrudiţi A = I, unde I este o

matrice de identitate, de dimensiune egală cu numărul de reproducători.

La diagonala ecuaţiilor celor mai mici pătrate se adaugă (rezultă din procesul derivării ecuaţiilor modelului mixt) un coeficient (k) fiecărui taur. Acesta reprezintă un raport între varianţa reziduală şi varianţa datorată reproducătorilor.

Aşa cum spuneam anterior, vom urmări evaluarea genetică a şaisprezece tauri pentru cantitatea de lapte a fiicelor la prima lactaţie. Fiicele sunt distribuite în aceeaşi fermă (Tabelul 38). Se constată o repartiţie nebalansată a observaţiilor pe coloană (subclasă), numărul fiicelor pe reproducător variind de la 1 la 39. Consecinţa nebalansării este modificarea preciziei predicţiei valorii de ameliorare.

=

⋅

+⋅⋅⋅⋅

− YZ'YX'

ub~

GZZ'XZ'ZZ'XX'

1

k1

2

211

e2

s2

AsσeσAG şi

σσAG −−− ===


349

Tabe

lul 3

8


350

Modelul liniar este mixt deoarece include pe lângă constanta µ (care simbolizează nivelul mediu de producţie al populaţiei), efectul fix al fermei hi şi efectul aleatoriu al reproducătorului sj. De asemenea, modelul conţine şi efectul aleatoriu rezidual (de mediu) eijk. Cele două variabile aleatoare ale modelului, s şi e au mediile nule şi varianţele σ2

s şi σ2e, astfel încât varianţa performanţelor (σ2

Y) este egală cu σ2

, plus σ2e. Valoarea medie a variabilelor este egală cu

µ plus hi.

Matematic se poate scrie: M (Y) = µ + hi = Xb Var (s) = σ2

s M (s) = 0 Var (e) = σ2

e M (e) = 0 Var (Y) = σ2

s + σ2e = σ2

Y Sistemul de ecuaţii se scrie astfel: - vezi fig. 88 Sistemul de ecuaţii 1. Explicarea sistemului de ecuaţii poate fi făcută luând ca exemplu factorul fix (ferma) şi factorul aleatoriu (taurul). Astfel, suma observaţiilor pentru populaţia de rasă Brună (400031) este alcătuită din participarea a 120 observaţii din total (120µ), toate realizate în aceeaşi fermă (120hi), din care o observaţie provine de la fiica taurului 1 (1s1), cinci de la fiicele taurului 2 (5s2), trei de la fiicele taurului 3 (3s3), patru de la fiicele taurului 4 (4s4), doisprezece de la fiicele taurului 5 (12s5), o observaţie de la fiica taurului 6 (1s6), treisprezece de la fiicele taurului 7 (13s7), o observaţie de la fiica taurului 8 (1s8), o observaţie de la fiica taurului 9 (1s9), douăzeci şi cinci de la fiicele taurului 10 (25s10), cinci de la fiicele taurului 11 (5s11), patru de la fiicele taurului 12 (4s12), o observaţie de la fiica taurului 13 (1s13), treizeci şi nouă de la fiicele taurului 14 (39s14), trei de la fiicele taurului 15 (3s15) şi două de la fiicele taurului 16 (2s16). Se construieşte astfel câte o linie şi câte o coloană pentru fiecare nivel al factorului fix şi al factorului aleatoriu din model. În exemplul nostru există optsprezece ecuaţii, din care două pentru efectele fixe (media generală plus ferma unde se face observaţia) şi şaisprezece pentru efectele aleatoare (cei şaisprezece reproducători).


351

Fig.

88

Sist

emul

de

ecuaţii

1


352

Fig.

89

Sist

emul

de

ecuaţii

2


353

Estimând valoarea lui h2 pentru cantitatea de lapte ca fiind 0,12, rezultă:

32,330,12

0,124k =−

= ,

32,33IIkh / h-4I)/σI(σG

iar )/σI(σG

22µ2e21e2s2

×==

==

=

−

Adăugând valoarea lui k pe diagonala matricei Z’Z această matrice va avea forma Z’Z+G-1. În formă matriceală, ecuaţiile modelului mixt sunt prezentate în fig. 89 - Sistemul de ecuaţii 2.

Se remarcă faptul că cele optsprezece ecuaţii cu optsprezece necunoscute nu sunt independente, respectiv prima ecuaţie este suma următoarei ecuaţii. Rezultă că în realitate nu există decât şaisprezece ecuaţii distincte, deci se vor obţine numai şaisprezece din cele optsprezece necunoscute. Pentru a obţine soluţiile sistemului de ecuaţii, prin inversare directă, trebuie impusă o restricţie modelului, considerând µ = 0, ceea ce echivalează cu scoaterea din sistemul de ecuaţii a primei linii şi a primei coloane. În general, valorile numerice estimate pentru efectele fixe depind de restricţiile impuse pentru rezolvarea ecuaţiilor. Dacă µ = 0, soluţia pentru hi reprezintă media observaţiilor pe fermă. Dacă hi = 0, se obţine o valoare estimată pentru µ. În cazul nostru se foloseşte µ = 0, ceea ce conduce la obţinerea soluţiilor din tabelul 39.

Soluţiile pentru reproducători reprezintă capacitatea de transmitere a fiecăruia, respectiv deviaţia mediei descendenţilor de la medie. Pentru a obţine valoarea de ameliorare trebuie înmulţite aceste deviaţii cu doi deoarece valoarea de ameliorare a unui individ este de două ori deviaţia mediei descendenţilor de la medie (media valorilor de ameliorare ale descendenţilor).

Clasamentul celor şaisprezece reproducători în ordine descrescătoare a valorii de ameliorare este redat în tabelul 40.


354

Tabelul 39 Media fermei Codul taurului Capacitatea de

transmitere Valoarea de ameliorare

1865 (s1) -26,5174 -53,0348 5158 (s2) 26,2080 52,4160 5586 (s3) 53,6960 107,3920 5644 (s4) -9,5685 -19,1370 5710 (s5) 165,2038 330,4076 5716 (s6) -11,7576 -23,5148 5859 (s7) -119,2474 -238,4948 6693 (s8) -1,8874 -3,7748 7920 (s9) -13,0174 -26,0348 8818 (s10) -93,3985 -186,7970 10120 (s11) 101,7437 203,4874 10777 (s12) -22,7795 -45,5590 10900 (s13) 54,0026 108,0052 10922 (s14) -5,5183 -11,0366 50041 (s15) -78,6719 -157,3438

3333,59

50615 (s16) -18,4901 -36,9802

Tabelul 40

Codul taurului Valoarea de ameliorare (Kg)

5710 330,4076 10120 203,4874 10900 108,0052 5586 107,3920 5158 52,4160 6693 -3,7748

10922 -11,0366 5644 -19,1370 5716 -23,5148 7920 -26,0348

50615 -36,9802 10777 -45,5590 1865 -53,0348

50041 -157,3438 8818 -186,7970 5859 -238,4948


355

Urmărind clasamentul prezentat putem conclude că din cei şaisprezece tauri folosiţi în populaţia studiată de rasă Brună, numai cinci tauri sunt amelioratori pentru cantitatea de lapte iar restul înrăutăţitori. Dintre acestea, cea mai bună valoare de ameliorare o are taurul cu codul 5710 şi invers, ca şi neameliorator, taurul cu codul 5859.

Conversia valorilor de ameliorare a taurilor din alte ţări în valori indigene INTERBULL, un comitet internaţional de coordonare a nivelului de evaluare genetică, a propus metoda Wilmink pentru convertirea valorilor de ameliorare a taurilor din diferite ţări. După această metodă, conversia este realizată prin multiplicarea valorii străine printr-un factor de conversie şi cu ajutorul unei constante. Algebric, formula de conversie este: VAic = a × VAe + b , în care : VAic = valoare de ameliorare indigenă obţinută prin conversie VAe = valoarea de ameliorare din exterior ( din ţara străină ) a şi b = constante specifice ţării şi caracterelor apreciate (selecţionate) Pentru exemplificare prezentăm mai jos factorii de conversie a şi b calculaţi pentru caracterele de lapte (cantitatea de lapte, grăsime, proteine şi conţinutul în grăsime şi proteine) a diferitelor populaţii de taurine: Holstein Friză americană, Holstein Friză canadiană, Friză olandeză, Montbeliarde şi Rotbunte (tabelul 41) De reţinut că aceşti factori de conversie sunt unidirecţionali. Factorii pentru conversia valorilor străine (din exterior) în valori indigene nu pot fi utilizate pentru conversia valorilor indigene în valori străine (externe). Aceşti factori urmează a fi calculaţi. Cunoscând valoarea de ameliorare străină şi formula de conversie adecvată este uşor de a stabili rezultatul convertit în baza indigenă. De exemplu, dacă taurul Lionel 51453 are o valoare de ameliorare de +134 în SUA, aceasta corespunde la noi în jur de : VAic = 0,659 x 134 + 2846 = 2934 Kg lapte


356

Tabelul 41 Formule de conversie a valorii de ameliorare

Ţara/rasa Baza de calcul Caracterul Formula de conversie Lapte , kg VAic = 0,516 x VAe + 970

Grăsime, kg VAic = 0,867 x VAe + 27 % grăsime VAic = 1,408 x VAe – 0,22

Proteină, kg VAic = 0,682 x VAe + 23 FRA/MON Tauri pentru i. a.

născuţi în 1985

% proteină VAic = 1,006 x VAe – 0,22 Lapte , kg VAic = 0,659 x VAe + 2846


Proteină, kg VAic = 0,571 x VAe + 72,1 USA/HOL1) 1995



Proteină, kg VAic = 2,112 x VAe + 65 CAN/HOL1) 1995

% proteină VAic = 1.892 x VAe – 0,32 Lapte , kg VAic = 1,012 x VAe + 2294

Grăsime, kg VAic = 1,168 x VAe + 110 % grăsime VAic = 0,938 x VAe + 0,21

Proteină, kg VAic = 0,937 x VAe + 67 NLD/HOL 1995 HC2)


Grăsime, kg VAic = 0,955 x VAe + 72 % grăsime VAic = 0,944 x VAe + 0,194

Proteină, kg VAic = 0,889 x VAe + 46 DEUvit/RTB 1990 RC3)

% proteină VAic = 1,064 x VAe – 0,183 1) VA – reprezintă numai jumătate din valoarea de ameliorare (“transmitting ability”); 2) Vaci

Holstein; 3)Vaci Bălţată cu roşu

În general, există o bună corelaţie între valorile de ameliorare din ţara noastră şi valorile corespunzătoare din străinătate, dar nu întotdeauna corespondenţa este perfectă. Pentru exemplul analizat mai sus taurul Lionel a obţinut un rezultat de +2352 kg lapte prin testarea efectivă în SUA. În acest caz eroarea de conversie este de 582 Kg lapte. Aceasta demonstreză că toată conversia valorilor de ameliorare străine are o oarecare insecuritate (eroare), iar valorile convertite au, de regulă, valori superioare celor estimate direct. Consecinţa este că testarea din străinătate (în afară) nu înlocuieşte în nici un caz testarea indigenă. De aceea, dacă valorile de ameliorare au o precizie inferioară de 75 % faţă de cele estimate în ţara respectivă, se manifestă prudenţă privind rezultatele din aceste ţări terţe pentru a efectua conversia.


357

Factorii principali pentru un program de ameliorare genetică la taurine

• Gestiunea resurselor umane disponibile într-o structură organizatorică flexibilă capabilă de a lua decizii într-un timp scurt;

• Un obiectiv al selecţiei clar şi bine definit; • Un program mondial de identificare a reproducătorilor; • Instrumente de marketing simple capabile să reflecte

potenţialul programului de selecţie; • Un program pentru donatoare de embrioni în măsură de a

produce material genetic fiabil şi eficace (interval între generaţii mic, potenţial genetic ridicat);

• Un program MOET în măsură de a utiliza tehnici reproductive foarte avansate (tehnici bazate pe celulele germinale : recoltare de ovule, fertilizare in vitro, utilizare de embrioni şi spermă sexată, “fabricarea” de spermatozoizi);

• Validarea unui program de transfer de embrioni în populaţii de taurine;

• Un sistem de selecţie a taurilor şi donatoarelor eficient şi sigur;

• Condiţii optime de creştere a tăuraşilor care să garanteze sănătatea şi posibilitatea folosirii la reproducţie;

• Schemă eficientă de producere a materialului seminal, cu siguranţă sanitară, în măsură să ofere informaţii de la crescători asupra nivelului de fertilitate;

• Infrastructură eficientă cu un sistem logistic bine structurat, fără “timpi morţi”, cu un nivel de informatizare ridicat;

• Crescători care colaborează activ la programul de testare după descendenţi şi care furnizează informaţii corecte şi credibile;

• Organizaţii naţionale capabile de culegere şi difuzare a informaţiilor, a unor date precise şi corecte, în măsură să efectueze evaluarea genetică pentru un vario număr de caractere;

• Organizaţie mondială, independentă, în măsură de a recolta indicii genetici de la toate ţările lumii şi de a le confrunta;

• Un sistem naţional de identificare a animalelor supuse selecţiei.


358

CAPITOLUL 9 PROGRAM DE AMELIORARE A RASEI BRUNĂ

DIN MOLDOVA 9.1. Principiile de bază ale metodologiei de

ameliorare genetică a rasei Brună Având în vedere condiţiile pedoclimatice, social-economice

şi tradiţiile specifice zonei Moldovei, nivelul de ameliorare al rasei Brună, direcţiile şi obiectivele precizate în managementul genetic, sistemul de ameliorare al rasei se bazează pe următoarele principii:

• Realizarea progresului genetic maxim prin folosirea presiunii de selecţie prin tauri ameliratori, selecţia primiparelor şi reforma selectivă. Aceasta presupune concentrarea lucrărilor de selecţie asupra plusvariantelor populaţiei active în vederea producerii dirijate a generaţiilor de tăuraşi destinaţi la însămânţări artificiale şi folosirea intensivă a taurilor testaţi amelioratori.

• Pentru a mări intensitatea de selecţie şi a micşora intervalul de generaţie se va extinde biotehnica ingineriei genetice, în special a transferului de embrioni de la vaci de mare performanţă.

• Structurarea efectivului de taurine pe principiul piramidei ameliorării în nuclee de elită şi candidate la acest titlu, nuclee de înmulţire şi ferme de producţie.

• Folosirea cu precădere a sistemului de ameliorare în rasă curată pentru multiplicarea şi ameliorarea genetică a populaţiei active.

• Pentru nucleele de elită (fermele de elită) se recomandă înmulţirea efectivului prin izolare reproductivă şi deci, împerecherile înrudite, în vederea consolidării însuşirilor valoroase, fără a exclude posibilitatea imigraţiei de gene valoroase prin folosirea însămânţărilor artificiale cu material seminal de la cei mai buni tauri de rasă Brună din ţară sau din alte ţări, în special Brown Swiss, Schwyz, Brună germană, austriacă şi italiană.

• Progresul genetic prevăzut în nucleele de elită se bazează pe folosirea taurilor testaţi după descendenţi, amelioratori pentru majoritatea însuşirilor de selecţie şi pe nominalizarea anuală a


359

împerecherilor în funcţie de scopul urmărit şi valoarea de ameliorare a taurilor parteneri.

• În fermele de producţie se poate utiliza atât creşterea în rasă curată cât şi prin încrucişare. Pentru încrucişare se vor folosi fie rase din tulpina Schwyz, fie alte rase mixte, de lapte sau de carne (Blanc Belgian Blue, Limousine, Piemontese, Charolaise) pentru obţinerea hibrizilor folosiţi în exclusivitate pentru carne.

9.2. Elementele principale şi etapele de lucru Pentru o bună înţelegere de către cei interesaţi prezentăm în

continuare elementele principale şi etapele de lucru a unui program zonal de ameliorare.

În elaborarea Programului zonal de ameliorare a taurinelor de rasă Brună din Moldova s-au avut în vedere:

• situaţia actuală a efectivelor şi necesitatea sporirii efectivelor totale şi matcă; • situaţia actuală a producţiilor de lapte şi carne şi necesitatea sporirii performanţelor productive; • calitatea materialului biologic existent în exploataţiile private şi cu capital majoritar de stat privind potenţialul genetic pentru lapte şi carne; • condiţiile de creştere, exploatare şi managementul exploataţiilor din zonă. Pentru exploataţiile private şi cu capital majoritar de stat, în

perioada 2001-2005 se prevăd creşteri ale efectivului matcă total, după cum rezultă din tabelul 42. Faţă de efectivul matcă total realizat la finele anului 2000, se prevede un spor de 3,17% în anul 2005, care va contribui la sporirea producţiei totale de lapte şi carne.

Realizarea creşterii efectivului şi nivelului productiv va fi posibilă prin dirijarea activităţii de ameliorare genetică şi a managementului spre următoarele obiective:

• ameliorarea potenţialului genetic, atât pentru producţia de lapte cât şi de carne, până la obţinerea tipului prefigurat (tabelul 43);


360

Tabe

lul 4

2


361

Tabelul 43 Tipul prefigurat al rasei Brună în zona studiată Specificare U/M Tipul prefigurat

Greutatea corporală la vaci Kg 580 Talia cm 130 Cantitatea de lapte – lact. normală Kg 4500 (EM) Cantitatea de grăsime Kg 175.5 (EM) Cantitatea de proteine Kg 157.5 (EM) Conţinul în grăsime % 3.90 Conţinutul în proteină % 3.50 Viteza de muls (Kg/min) Kg/min 2.10 Simetria funcţională a ugerului % 46 Indicele laptelui - 7.7 : 1

Luni 14 - 15 Indicii de sacrificare: Vârsta Greutatea Kg 450

• înlocuirea ritmică a vacilor existente (14-20% reformă) cu primipare superioare (15% reformă la viţele) sub raportul potenţialului genetic pentru lapte şi carne, concomitent cu potenţarea vitalităţii, longevităţii, rezistenţei organice şi a însuşirilor de reproducţie (85% natalitate);

• îmbunătăţirea, în mod deosebit, a aptitudinilor ugerului

pentru mulsul mecanic, cu accent special pe forma şi volumul ugerului, simetria funcţională, uniformitatea mameloanelor, ligamentul suspensor şi viteza de muls;

• îmbunătăţirea capacităţii corporale, a însuşirilor de

precocitate şi optimizarea valorificării hranei pentru lapte şi carne.


362

9.3. Parametrii programului de ameliorare a taurinelor de rasă Brună din Moldova pentru perioada 2001-2005

Parametrii programului tehnic ai lucrărilor de ameliorare genetică a rasei Brună, pentru perioada 2001-2005, se referă la următoarele:

• stabilirea parametrilor morfoproductivi, de reproducţie şi genetici ai populaţiei active şi nucleelor de elită (mame de tauri), a primiparelor şi vacilor ieşite din efectiv (tab. 44-51); • valoarea de ameliorare a taurilor folosiţi la reproducţie; • necesarul de reproducători şi efective selecţionate

Tabelul 44

Valorile medii şi variabilitatea criteriilor principale de preselecţie şi a celor suplimentare de selecţie în populaţia activă de rasă Brună

Lactaţia I Limitele

variabilităţii Însuşirea U/M n xsX ± s V% Min Max

Cantitatea de grăsime kg 361 105,21±1,22 23,11 21,96 32 291

Producţia de lapte kg 361 2641,90±30,31 575,96 21,80 991 5391 Greutatea corporală kg 295 476,80±1,96 33,79 7,08 406 585

Talia cm 329 124,24±0,14 2,57 2,07 115 129 Lungimea corpului cm 329 147,82±0,26 4,81 3,25 134 159 Adâncimea toracelui cm 329 62,06±0,19 3,52 5,67 45 70

Perimetrul toracic cm 329 180,62±0,44 8,08 4,47 150 203

Lungimea crupei cm 316 47,63±0,17 3,05 6,41 39 58

Lărgimea crupei la şolduri cm 328 45,99±0,21 3,89 8,46 37 58

Nota uger pct. 211 25,47±0,13 1,96 7,70 18 30

Nota exterior (1-99) pct. 211 85,247±0,47 4,17 5,12 74 93

Vârsta la prima fătare zile 457 943,20±5,36 114,73 12,16 719 1299

Repausul mamar zile 291 79,86±1,86 31,85 39,88 20 191 Intervalul între fătări zile 317 403,12±4,24 75,62 18,76 286 692


363

Tabelul 45

Valorile medii şi variabilitatea criteriilor principale de preselecţie şi a celor suplimentare de selecţie în populaţia activă de rasă Brună

Lactaţia a II-a Limitele

variabilităţii Însuşirea U/M n xsX ± s V% Min Max


Producţia de lapte kg 280 3247,40±47,11 788,35 24,27 1633 7232 Greutatea corporală kg 227 546,09±2,02 30,55 5,59 470 675 Talia cm 273 126,93±0,10 1,72 1,35 122 133 Lungimea corpului cm 272 152,74±0,25 4,26 2,79 137 164 Adâncimea toracelui cm 272 64,58±0,21 3,55 5,50 50 72 Perimetrul toracic cm 272 187,56±0,39 6,43 3,43 172 253 Lungimea crupei cm 258 48,84±0,16 2,67 5,46 42 59 Lărgimea crupei la şolduri cm 270 47,11±0,20 3,28 6,97 40 59

Nota exterior (1-99) Pct. 69 86,45±0,54 4,54 5,26 75 95

Nota uger Pct. 69 26,47±0,27 2,31 8,75 22 28 Repausul mamar zile 231 81,53±2,03 30,95 37,96 20 181 Intervalul între fătări zile 243 395,52±4,66 72,65 18,36 282 692

Tabelul 46 Valorile medii şi variabilitatea criteriilor principale de preselecţie şi a celor

suplimentare de selecţie în populaţia activă de rasă Brună Lactaţia a III-a şi peste

Limitele variabilităţii Însuşirea U/M N xsX ± s V%

Min Max Cantitatea de grăsime Kg 189 135,60±2,54 34,89 25,81 44 263 Producţia de lapte Kg 189 3476,90±62,59 860,55 24,75 1271 6670 Greutatea corporală Kg 183 590,28±1,94 26,33 4,46 525 674 Talia Cm 197 128,36±0,13 1,87 1,46 121 134 Lungimea corpului Cm 196 156,40±0,27 3,87 2,47 142 169 Adâncimea toracelui Cm 197 66,26±0,20 2,85 4,30 55 73 Perimetrul toracic Cm 196 193,03±0,45 6,32 3,27 178 213 Lungimea crupei Cm 190 49,97±0,22 3,08 6,17 42 57 Lărgimea crupei la şolduri Cm 196 48,46±0,24 3,39 6,99 40 58 Nota exterior (1-99) Pct. 93 97,54±0,44 4,30 4,91 77 97

Nota uger Pct. 93 26,91±0,24 2,35 8,75 22 30 Repausul mamar Zile 177 85,80±2,30 30,60 35,66 21 198 Intervalul între fătări Zile 174 401,09±5,50 72,60 18,10 313 684


364


secundare de selecţie a vacilor mame de tauri din populaţia activă de rasă Brună Lactaţia I

Limitele variabilităţii Însuşirea U/M n xsX ± s V% Min Max

Cantitatea de grăsime kg 25 157,80±3,02 15,12 9,51 138 186 Producţia de lapte kg 25 3966,32±62,23 311,65 7,80 3601 4693 Greutatea corporală kg 25 473,80±6,17 30,89 6,52 435 540 Talia cm 25 123,08±0,77 3,86 3,13 127 134 Lungimea corpului cm 25 147,80±0,97 4,86 3,28 136 158 Adâncimea toracelui cm 25 62,68±0,66 3,33 5,32 58 70 Perimetrul toracic cm 25 176,92±2,17 10,87 6,14 156 201 Lungimea crupei cm 25 47,00±0,54 2,70 5,76 43 54 Lărgimea crupei la şolduri cm 25 44,68±0,53 2,66 6,04 38 51 Nota exterior (1-99) Pct. 25 86,04±3,62 4,25 4,95 79 95

Nota uger Pct. 25 25,20±0,36 1,82 7,22 22 28


secundare de selecţie a vacilor mame de tauri din populaţia activă de rasă Brună Lactaţia a II-a

Limitele variabilităţii

Însuşirea U/M n xsX ± s V% Min Max

Cantitatea de grăsime Kg 21 155,14 ± 4,97 22,80 14,69 85 194 Producţia de lapte Kg 21 3933,09 ±131,77 603,52 15,34 2203 4852 Greutatea corporală Kg 21 550,95 ±9,16 41,97 7,61 480 659 Talia Cm 21 126,38 ±0,29 1,35 1,44 124 129 Lungimea corpului Cm 21 151,14 ±0,88 4,05 2,68 140 158 Adâncimea toracelui Cm 21 65,28 ±0,36 1,64 2,50 61 68 Perimetrul toracic Cm 21 188,47 ±1,10 5,06 2,69 181 198 Lungimea crupei Cm 21 48,14 ±0,46 2,12 4,40 44 53 Lărgimea crupei la şolduri Cm 21 48,81 ±0,64 2,94 6,41 41 56

Nota exterior (1-99) Pct. 21 87,23 ±0,79 3,63 4,17 83 94

Nota uger Pct. 21 26,80 ±0,47 1,82 6,79 22 28


365


suplimentare de selecţie a vacilor mame de tauri în populaţia activă de rasă Brună Lactaţia a III-a şi peste

Limitele variabilităţii Însuşirea U/M n xsX ± s V%

Min Max Cantitatea de grăsime kg 73 153,62±3,87 31,01 20,13 89 210 Producţia de lapte kg 73 4060,25±124,38 995,07 24,51 2550 6029 Greutatea corporală kg 73 596,27±3,59 30,67 5,14 575 670 Talia cm 73 128,31±0,26 2,22 1,73 124 134 Lungimea corpului cm 73 157,47±0,52 4,43 2,81 142 173 Adâncimea toracelui cm 73 66,46±0,39 3,40 5,12 55 74 Perimetrul toracic cm 73 189,55±0,71 6,08 3,80 180 207 Lungimea crupei cm 73 50,64±0,37 3,17 6,27 45 60 Lărgimea crupei la şolduri cm 73 48,67±0,41 3,46 7,12 43 57

Nota exterior (1-99) Pct. 73 88,05±0,51 4,34 4,92 77 97

Nota uger Pct. 73 26,35±0,37 2,33 5,84 22 30

Tabelul 50 Valorile medii şi variabilitatea criteriilor principale de selecţie la vacile

ieşite din efectivul populaţiei de rasă Brună Limitele

variabilităţii Însuşirea U/M N xsX ± s V% Min Max


Producţia de lapte kg 98 3042,00±78,11 722,49 25,39 1337 4500

Tabelul 51

Heritabilitatea însuşirilor morfo-productive la rasa Brună din zona studiată Specificare h2

Producţia de lapte 0,39 Conţinutul în grăsime 0,60 Cantitatea de grăsime 0,51

Talia 0,20 Adâncimea toracelui 0,16

Lărgimea crupei la şolduri 0,12 Lungimea corpului 0,48 Perimetrul toracic 0,15

Perimetrul fluierului 0,42


366

Necesarul de reproducători şi efective selecţionate În conformitate cu programul de creştere a efectivelor de

taurine la nivelul anului 2005 în zona analizată este necesar a se realiza următorii parametri privind numărul de reproducători şi efective selecţionate:

Efectiv matcă total............................................................................... 61715 capete Efectiv matcă la I.A. (75%)................................................................. 46286 capete Efectiv matcă la montă naturală (25%)............................................... 15429 capete Efectiv matcă la I.A. cu m.s.c. de la tauri testaţi amelioratori (74%).. 34252 capete Efectiv matcă la I.A. cu m.s.c. de la tauri în aşteptare (26%)............. 12034 capete Necesarul de tauri testaţi amelioratori (8200 vaci/taur)...................... 4 capete Necesarul anual de tăuraşi din împerecheri nominalizate (1/6).......... 24 capete Necesarul anual de tauri pentru montă naturală (70 vaci/taur)........... 220 capete Necesarul de vaci mame de tauri (1/4)................................................ 96 capete Necesarul de vaci în ferme de elită (nr. mame x 2)............................. 192 capete Reforma anuală pentru taurii testaţi amelioratori (33%)..................... 1 cap Reforma anuală pentru taurii folosiţi la montă naturală (20%)........... 44 capete

Efectivul de 24 tăuraşi proveniţi din împerecheri

nominalizate, în urma eliminărilor succesive (aplicând o intensitate de selecţie de 8,33%) şi anume: 4 tăuraşi eliminaţi la 1 lună (17%), 5 tăuraşi la 12 luni (25%), 3 tăuraşi la 15 luni (20%) şi 10 tăuraşi eliminaţi după TDC şi TDL (83%), pot asigura 2 tauri testaţi, faţă de necesarul de înlocuire anuală de 1 taur, rezultând deci un excedent de 1 taur testat care poate fi livrat pentru alte zone unde se creşte rasa Brună.

9.4. Stabilirea surselor şi mărimii progresului

genetic În ameliorarea genetică a taurinelor acţionează trei surse

principale de progres genetic.

1. Progresul genetic indus prin taurii folosiţi la reproducţie Prima şi cea mai importantă sursă de progres genetic în

ameliorarea taurinelor o constituie exercitarea presiunii de selecţie prin tauri amelioratori.


367

Analizând taurii de rasă Brună folosiţi la reproducţie în zona Moldovei se constată că au avut valoarea de ameliorare (VA), pentru criteriul principal de selecţie, în medie, 15,25 kg grăsime, cu limite între 1,20 kg şi 36,42 kg grăsime.

Având în vedere valoarea de ameliorare a taurilor folosiţi la reproducţie în populaţia de taurine Brună din arealul studiat, se scontează pe un câştig genetic de 401 kg lapte pe generaţie, după următorul calcul:

• valoarea de ameliorare a taurilor = 15,25 kg grăsime

• câştigul genetic 4013,8

10015,25∆g =×

= kg lapte

2. Progresul genetic indus în populaţia analizată prin selecţia

primiparelor În estimarea progresului genetic indus în populaţie prin selecţia

primiparelor, succesiunea lucrărilor este următoarea: • stabilirea dinamicii efectivului matcă pentru perioada 2001-

2005. • stabilirea dinamicii natalităţii şi a procentului de reformă la

vaci şi viţele, astfel: - 85% natalitate în fiecare an - 15% reformă din numărul total de viţele - 14-20% reformă anuală la vaci

• stabilirea parametrilor statistici la vacile primipare pentru caracterele de decizie: 105,21 kg grăsime şi 2642 kg lapte

• stabilirea mărimii intensităţii de selecţie şi a diferenţei de selecţie în deviaţii standard (s) şi în valori absolute pentru caracterele de decizie (tabelul 52)

• stabilirea diferenţei medii de selecţie la primipare pentru întreaga perioadă

• stabilirea progresului genetic indus în populaţie prin selecţia primiparelor:

lapte Kg 24,452,7820,390,5∆gsx 0,5h∆g 2

=××==


368

Tabelul 52 Stabilirea diferenţei medii de selecţie la primipare

Specificare 2001 2002 2003 2004 2005 Efectiv matcă (cap.) 33000 35000 36500 37500 38000 Natalitatea (%) 85 85 85 85 85 Viţei obţinuţi (total cap.) 28050 29750 31025 31875 32300 Reforma viţele (%) 15 15 15 15 15 Reforma viţele (cap.) 2104 2231 2327 2391 2422 Viţele candidate (cap.) 14025 14875 15512 15937 16150 Necesar de înlocuire: • spor efectiv (%) - 6,0 4,2 2,7 1,3

•spor efectiv (cap.) - 2000 1500 1000 500 • reforma (%) 20 20 21 22 23 • reforma (cap.) 6600 7000 7665 8250 8740 Total necesar înlocuire (cap.) 6600 9000 9165 9250 9240 Proporţia reţinerii (r) în % 47,0 60,5 59,0 58,0 57,2 Diferenţa de selecţie (s) standardizată 0,798 0,644 0,684 0,682 0,644

Diferenţa de selecţie (s) în kg 322 260 274 275 260 Diferenţa de selecţie medie în (kg) pe anii 2001-2005 278,2

Pentru accelerarea efectului selecţiei în populaţie, selecţia

primiparelor se va face după primele 120 zile de lactaţie. În acest scop s-a stabilit pragul de selecţie al primiparelor avându-se în vedere evoluţia procentuală normală a producţiei de lapte la rasa Brună (tabelul 53).

Tabelul 53 Evoluţia normală (%) a producţiei de lapte pe luni de lactaţie

Lunile de lactaţie I II III IV V VI VII VIII IX X

% din producţia pe lactaţie normală

12,6 13,4 12,4 11,5 10,8 10,1 9,3 8,4 6,7 4,2

Potrivit acestor procente, în primele 120 de zile de lactaţie se

obţine 49,9% din producţia pe lactaţie normală, adică: 2642,9 kg lapte x 49,9%=1318,35 kg lapte Aceasta înseamnă că primiparele din zona analizată,

selecţionate în lotul de prăsilă, să realizeze în primele 120 de zile de


369

lactaţie 1318 kg lapte sau o producţie medie zilnică de 11 kg lapte (1318,06 : 120=11 kg lapte).

Pentru a avea siguranţa realizării numărului de animale planificate, pragul de selecţie al primiparelor, după 120 zile de lactaţie, se va reduce cu 10%, ceea ce înseamnă că vor fi reţinute toate primiparele care realizează cel puţin 10 kg lapte pe zi sau 1200 kg lapte total în primele 120 zile de lactaţie.

Superioritatea selecţiei după performanţa productivă a primiparelor este ilustrată prin exemplul ipotetic prezentat la pagina 204 – figura 83. Dacă se foloseşte varianta de program de ameliorare cu nuclee de prăsilă, se poate realiza o diferenţă de selecţie medie de 531,6 kg lapte pentru perioada 2001-2005 şi un câştig genetic de 103,66 kg lapte. În funcţie de diferenţa de selecţie (s) şi exigenţa minimă realizată de vacile mame de tauri (tabelul 54), cât şi de intensitatea de selecţie practicată, se poate realiza un câştig genetic anual cuprins între 91,12 kg lapte şi 108,72 kg lapte (tabelul 55).

3. Progresul genetic indus în populaţia analizată prin

reforma selectivă În estimarea progresului genetic indus în populaţia de taurine

Brună din Moldova s-au avut în vedere următorii parametri: • reforma selectivă = 17% • coeficient de repetabilitate (CR) = 0,546 • producţia medie a vacilor selecţionate ( sX )=3384,80 kg • producţia medie a populaţiei reformate ( pX )=3042 kg

(s=122,49) Luând în calcul aceşti parametri progresul genetic indus în

populaţie prin reforma selectivă va fi:

lapte kg 187,163042)-,800,546(3384)X-XCR(∆g ps ===


370

Tabe

lul 5

4

Tabe

lul 5

5


371

În final, pe baza surselor de progres genetic estimate mai sus, s-a calculat progresul genetic total indus în populaţie prin însumarea valorilor celor trei surse, astfel:

∆g total = ∆g tauri + ∆g primipare + ∆g reformă selectivă ∆g total = 401 + 54,24 + 187,16 = 642,4 kg lapte Prin urmare, în populaţia Brună din Moldova, prin aplicarea

programului preconizat este posibil a se realiza un progres genetic total de 642,4 kg lapte pe generaţie sau 116,8 kg lapte progres genetic anual.

Dacă considerăm că în populaţia Brună vor fi utilizaţi tauri cu o valoare a ascendenţei de 7000 kg lapte iar intervalul mediu între generaţii este de 5,5 ani, rezultă că sunt necesare 2 generaţii sau 11 ani pentru a se realiza ameliorarea genetică a efectivului până la producţia medie de 4500 kg lapte.

Această performanţă poate fi realizată la nivelul anului 2010, dacă se va opera cu parametrii propuşi prin acest program de ameliorare.


372

ANEXA 1 Datele primare privind producţia de lapte la populaţia

de rasă Brună din Moldova Nr. ord. Cod Taur Lapte Kg

Lact. I-a Lapte Kg Lact. II-a

Lapte Kg Lact. IIIa

Grăsime % L. I

Grăsime % L. II-a

Grăsime % L. III-a

1 5158 3756 3406 3944 3.72 3.72 3.83 2 5859 4190 3390 2447 3.34 3.39 3.56 3 6693 3285 3285 3077 3.65 3.65 3.94 4 5859 4858 3103 3843 3.49 3.50 3.62 5 5158 3117 2530 2993 3.58 3.64 3.68 6 5716 2956 2918 3732 3.65 3.66 3.58 7 10120 4513 4090 3711 3.84 3.79 3.72 8 10120 4277 2327 3946 3.71 3.67 3.38 9 5859 3529 3529 2834 3.88 3.88 3.49 10 10922 2690 2650 3140 3.97 3.94 3.61 11 4865 2464 2464 3208 3.51 3.51 3.55 12 10922 2444 1990 4156 3.80 3.80 3.86 13 10922 4931 3735 2890 3.84 3.70 3.84 14 10922 1777 1777 1102 3.74 3.74 3.89 15 10922 3589 3031 3285 3.76 3.85 3.46 16 10922 2878 2239 2478 3.78 3.74 3.69 17 10900 5148 2745 3052 3.74 3.04 3.84 18 10922 2112 2112 2734 3.67 3.67 3.64 19 10922 4992 3946 3046 3.90 3.98 3.60 20 5158 2870 2870 3342 3.68 3.68 3.50 21 10922 3633 2345 1984 4.05 3.96 3.48 22 10922 2115 2115 2611 3.60 3.60 3.71 23 5710 5370 4150 1278 3.93 3.88 3.73 24 5710 3562 3506 3035 3.87 3.86 3.98 25 5710 4862 2303 2947 3.70 3.76 3.78 26 5710 2755 2755 4143 4.30 4.30 3.45 27 10922 3393 3263 2946 3.74 3.77 4.03 28 10922 3704 3502 0 3.72 3.74 0.00 29 10922 2428 2428 0 3.63 3.63 0.00 30 10922 1855 1855 2341 3.81 3.81 4.07 31 10922 3221 3093 3255 3.54 3.54 3.77 32 10922 2195 2195 3317 3.29 3.29 3.53 33 10922 3195 3133 0 3.85 3.84 0.00 34 10922 3777 2913 2938 3.60 3.52 3.86 35 10922 3962 2857 3201 3.57 3.57 3.99 36 10922 4176 3346 2819 3.95 3.99 3.91 37 10922 3267 2246 3365 3.78 3.69 3.88 38 10922 3716 2911 4264 3.62 3.62 3.82 39 10922 3784 3784 0 3.74 3.74 0.00 40 10922 5868 3871 2000 3.57 3.61 3.81 41 10922 5868 3871 2000 3.57 3.61 3.81 42 10922 4261 3274 3548 3.56 3.57 4.22 43 10922 3413 3715 2991 3.55 4.61 3.85 44 10922 2899 2899 2129 3.86 3.86 3.75 45 8818 2875 2875 0 3.70 3.70 0.00 46 8818 2933 2933 2359 3.84 3.84 3.84 47 8818 3388 3388 2159 3.48 3.48 3.95 48 8818 3073 2923 1807 3.20 3.20 3.68 49 8818 3072 3072 0 3.67 3.67 0.00 50 8818 5210 3065 4535 3.59 3.70 3.80 51 7920 2914 2914 2397 3.72 3.72 3.94 52 8818 3171 3171 3588 3.82 3.82 3.68 53 8818 3670 3439 3281 3.75 3.78 3.81 54 8818 3582 3582 0 3.83 3.83 0.00 55 8818 3591 3591 2397 3.62 3.62 3.94 56 5586 5640 5252 0 3.67 3.64 0.00 57 5710 3546 3167 4186 3.75 3.78 3.88 58 50615 3040 2975 0 3.95 3.94 0.00 59 8818 3263 3014 0 3.95 3.96 0.00


373

ANEXA 1 (continuare) Datele primare privind producţia de lapte la populaţia

de rasă Brună din Moldova (continuare) Nr. ord. Cod Taur Lapte Kg

Lact. I-a Lapte Kg Lact. II-a

Lapte Kg Lact. IIIa

Grăsime % L. I

Grăsime % L. II-a

Grăsime % L. III-a

60 8818 3921 3405 0 3.71 3.69 0.00 61 8818 2675 2614 0 4.09 4.09 0.00 62 8818 2846 2300 3487 3.69 3.69 3.69 63 50615 3021 2817 0 3.84 3.78 0.00 64 8818 2763 2500 0 3.48 3.54 0.00 65 5644 1478 1478 2882 3.83 3.83 3.96 66 5644 3479 2822 0 3.81 3.83 0.00 67 5644 6036 2989 0 3.94 3.95 0.00 68 8818 4607 3524 2398 3.90 3.95 3.90 69 8818 1645 1645 2909 3.48 3.48 3.96 70 8818 1864 1773 0 3.92 4.43 0.00 71 8818 2437 2437 3219 3.55 3.55 3.81 72 10777 4124 3582 0 3.82 3.83 0.00 73 10777 2490 2224 0 3.75 3.78 0.00 74 8818 2483 2483 0 3.78 3.78 0.00 75 10777 3098 2520 0 3.90 3.93 0.00 76 5586 2480 2480 0 3.93 3.93 0.00 77 10777 2852 2286 0 3.77 3.81 0.00 78 8818 1462 1462 0 4.11 4.11 0.00 79 8818 2841 2841 0 4.12 4.12 0.00 80 5644 2051 2051 0 3.70 3.70 0.00 81 5586 3821 3284 0 3.92 3.95 0.00 82 5859 1496 1496 0 4.13 4.13 0.00 83 5859 4235 3862 0 3.61 3.62 0.00 84 5859 2853 2831 0 4.03 4.03 0.00 85 5859 2649 2643 0 4.01 4.01 0.00 86 5859 2888 2881 0 4.03 4.03 0.00 87 5859 3011 3513 0 3.70 3.70 0.00 88 50041 3060 3060 0 3.77 3.77 0.00 89 50041 2766 1258 0 4.35 4.35 0.00 90 50041 1438 1438 0 4.66 4.66 0.00 91 5859 1240 1240 0 3.90 3.90 0.00 92 5859 2964 2964 0 3.95 3.95 0.00 93 5859 1240 1240 0 3.90 3.90 0.00 94 5859 2964 2964 0 3.95 3.95 0.00 95 8818 3576 3406 3994 3.72 3.72 3.83 96 8818 4190 3390 2447 3.34 3.39 3.56 97 8818 3205 3285 3077 3.65 3.65 3.94 98 5158 4858 3103 3843 3.49 3.50 3.62 99 5158 3117 2530 2993 3.58 3.64 3.68 100 10120 2956 2918 3732 3.65 3.66 3.58 101 10120 4515 4090 3711 3.84 3.79 3.72 102 10120 4277 2327 3946 3.71 3.67 3.38 103 10922 3529 3529 2834 3.88 3.88 3.49 104 10922 2690 2650 3140 3.94 3.94 3.61 105 10922 2464 2464 3208 3.51 3.51 3.55 106 10922 1990 1990 4156 3.80 3.80 3.86 107 10922 3584 3584 3422 3.69 3.69 3.96 108 10922 4931 3765 2890 3.84 3.70 3.84 109 10922 1117 1177 1102 3.74 3.74 3.89 110 10922 3589 3031 3285 3.76 3.85 3.46 111 10922 2878 2434 2478 3.78 3.74 3.69 112 10922 5148 2745 3052 3.74 3.04 3.84 113 10922 2112 2112 2734 3.67 3.67 3.64 114 5710 4992 3946 3046 3.90 3.98 3.60 115 5710 2870 2870 3342 3.68 3.68 3.50 116 5710 3633 2345 1964 4.05 3.96 3.48 117 5710 2115 2115 2611 3.60 3.60 3.71 118 5710 5370 4150 1278 3.93 3.88 3.73 119 5710 3562 3506 3035 3.87 3.86 3.98 120 5710 4862 3203 2947 3.70 3.76 3.78


374

ANEXA 2


375

ANEXA 3


376

ANEXA 4


377

ANEXA 5


378

ANEXA 5 continuare


379

ANEXA 5 (continuare)


380

ANEXA 6 Formulele indecşilor de selecţie din diferite ţări

Ţara Formula Specificare AFRICA DE SUD BVI = 2Kg G + 3Kg P + 3 TBI TBI = valoarea indicelui conformaţiei

AUSTRALIA ASI = - 0,03KgL + KgG + 3KgP (L=lapte, G=grăsime, P=proteine)

BELGIA INET = - KgL + 55Kg G + 230Kg P

CANADA

LPI = [ 6(2Kg G + 9Kg P) + 4(5 uger + 4 membre şi ongloane + punctaj total + 1 capacitatea corporală)] × 7 TEV = 26 × (10 producţie lapte + 4 longevitate + 1,5 procentul de celule somatice)

Conformaţia = se ia în consideraţie punctajul obţinut la prima apreciere. Nota globală = se consideră punctajul după mai multe aprecieri.

DANEMARCA

S-index = 100 + (0,75 Y-index + 0,23 coeficientul de transformare + 0,25 fertilitate +0,18 uşurinţa fătării + 0,42 rezistenţa la mamite + 0,21 dezvoltarea scheletului (osatura) + 0,36 membre şi ongloane + 0,35 mameloane 0,14 viteza de muls 0,04 temperament) Y-index = - lapte + 3 grăsime + 6 proteine

GERMANIA

RZM PN = 95,6 + 0,13Kg G + 0,53Kg P RZM PR = 94,5 + 0,15Kg G + 0,60Kg P RZG = 100 + 0,9 (RZM-100) + 0,27 (RZE-100) + 0,22 (RZS-100) + 0,12 (RZN-100) + 0,05 (RZZ-100)

RZM = indicele pentru producţie; RZE = indicele pentru morfologie; RZS = indicele pentru conţinutul în celule somatice; RZN = viaţa (longevitatea) productivă; RZZ = fertilitatea şi uşurinţa fătării; PN = bălţată cu negru; PR = bălţată cu roşu

FRANŢA INEL = 1,15(1Kg P + 3 P %) ISU = 100 +26,85(0,7 INEL/20 +0,25 Mo + 0,05 viteza de muls)

Mo = valoarea indicelui pentru conformaţie (morfologie)

MAREA BRITANIE

PIN = - 0,03Kg L + 0,60Kg G + 4,04Kg P ITEM = Lire (₤) PIN +1,8 caractere pentru lapte + 1,1 unghiul chişiţei (înclinarea) + 21,7 profunzimea ugerului – 2,5 lungimea mameloanelor

UNGARIA TTI = 6Kg G + 14Kg P + 80 morfologie + 70 uger

ITALIA ILQM = 0,90 ILQ + 180 (diferitele note ale ugerului) ILQ = 4,5 (-0,173Kg L + 1Kg G + 11Kg P)

TIPO = valoarea indicelui pentru conformaţie

NOUA ZEELANDĂ

Breeding Worth (BW) = -0,052L (litri) + 0,541Kg G + 4,042Kg P – 0,445Kg greutatea vie + 1,093 longevitatea

OLANDA INET = -0,15Kg L + 2Kg G + 12Kg P SireSum = 2 × INET + 1 × (diferitele note pentru conformaţie)

SUEDIA

TMI = 1Kg P + 0,5 spor zilnic + 0,3 fertilitate + 0,1 mortalitate la viţei (efect patern) + 0,1 mortalitate la viţei (efectul matern) + 0,3 rezistenţa la mamite +0,15 rezistenţa la îmbolnăviri + 0,1 scheletul (osatura) + 0,2 ongloane şi membre + 0,5 uger + 0,15 temperament > 100 sau 0,30 temperament < 100

USA

TPI = + Kg G + 3Kg P + 0,65 uger +0,35 ongloane şi membre + PTAT Net Merit (NM) = 10 (lapte, grăsime, proteine) + 4 longevitate – procentul de celule somatice

PTAT = valoarea indicelui conformaţiei


381

ANEXA 7

1 – Tipul ideal al rasei Friză

a b

2. a – vacă de lapte cu o foarte bună capacitate corporală b – vacă cu părul de pe corp abundent

a b

3. a – taur cu părul creţ pe corp b – taur cu cerbicea foarte dezvoltată

a b


382

ANEXA 7 (continuare)

a b c 4. a – linia superioară înclinată postero-anterior; b – ochi cu cataractă; c – ochi normal

a b c

5. Aplomburi corecte la taurine: a- lateral; b – spate; c - faţă

a b c d e

6. Aplombul membrelor văzute din spate: a – larg dinapoi; b, c – normal cu membre paralele;

d – uşor panard; e – strîmt jos

a b

7. a – membre posterioare sub el dinapoi b – genunchi apropiaţi şi membre anterioare în „X”


383

BIBLIOGRAFIE ALEXOIU, A. – 1998 – Descrierea lineară a caracterelor de exterior, Rev. Cresc. de Taurine, nr. 5, Bucureşti ALEXOIU, A. – 2002 – Aprecierea conformaţiei corporale la taurine. Descrierea lineară a caracterelor de exterior, Ed. Ceres, Bucureşti ALEXOIU, A., ROŞCA, L. – 1988 – Ghid practic de selecţie şi dirijare a împerecherilor în fermele de taurine, Ed. Ceres, Bucureşti BANKS, B. D. – 1985 – Genetic parameters of Holstein type traite scored linearly, J. Dairy Sci, 68 (supl): 227 BANOS, G., SIGURDSSON, A – 1996 – Application of contemporany methods for the use of international data in national genetic evolutions, J. Dairy Sci. 79: 1117-1125 BIEDERMANN, G., BOCK, S. – 1991 – Analyse der Exterieurbeurteilung Schwarzbunbter Kuhe in Hessen. Zuchtungskunde, 63: 431 BOICHARD, D. – 1990 – Estimation of the economic value of conception rate in dairy cattle, Livest. Prd. Sci., 24: 187-204 BOGDAN A.T., BISTRICEANU M., MĂJINĂ C.- 1981.- Reproducţia animalelor de fermă. Ed. Scrisul Românesc, Craiova BOGDAN, A. T., TÂRNOVEAN I., DORINA SALANŢIU.- 1984.- Fertilitatea, natalitatea şi prolificitatea în zootehnie, vol. I.. Ed. Dacia, Cluj-Napoca BOGDAN, A. T., TÂRNOVEAN I., DORINA SALANŢIU.- 1984.-Fertilitatea, natalitatea şi prolificitatea în zootehnie, vol. II. Ed. Dacia, Cluj-Napoca BOLDMAN, K. B. & col. – 1992 – Prediction of six transmitting abilities for herdlife from transmitting abilities for linear type traits, J. Dairy Sci. 75: 552.19 BRÖNIMANN, R., FLÜCKIGER, E., ROTHENBÜHLER, E. – 1992 – Production laitiere, 7e édition, LMZ – Centrale des moyens d’enseignement agricole, Zollikofen BUCĂTARU, N. – 1993 – Genetică, Ed. Universitas, Chişinău BUCĂTARU, N., UJICĂ, V., MACIUC, V., GROSU, H. – 1999 – Parametrii fenotipici şi heritabilitatea unor însuşiri morfo-productive la o populaţie de taurine Bălţată cu negru românească, Lucr. Şt., vol. 7, Zootehnie, Universitatea Agrară de Stat, Chişinău


384

BURNSIDE, E. B. & col. – 1984 – Type production and longevity in dairy cattle: a review Anim. Breed. Abstr. 52: 711 CASSELL, B. G. & col. – 1990 – Relationship between sire evaluation for linear type traits and lifetime net income from grade or registres daughters, J. Dairy. Sc, 73: 198 CĂLINESCU, E. – 1969 – Testarea taurilor sub raportul producţiei de carne, Ed. Agrosilvică, Bucureşti CĂLINESCU, E. – 1972 – Testul performanţelor proprii în producţia de carne la tauri din rasele mixte, Ed. Ceres, Bucureşti CONSTANTINESCU, G. K. – 1930,1938 – Tratat de Zootehnie generală, Vol. I şi II, I.A.G.B., Bucureşti CRAPLET, C. – 1973 – La vache laitiére, Ed. Vigot, Frères, Paris DIERS, H – 1992 – Phenotipic and genetic Parameters of Type traits, World classifiers workshop, Brantford, Ontario, 17-18 XU 1992, Canada DINESCU, ST. – 1997 – Creşterea vacilor de lapte, Ed. Ceres, Bucureşti DRĂGĂNESCU, C. – 1970 – Cercetări privind metodica folosită în practica ameliorării animalelor în România, Teză de doctorat, I.A.N.B., Bucureşti DRĂGĂNESCU, C. – 1979 – Ameliorarea animalelor, Ed. Ceres, Bucureşti DRĂGĂNESCU, I.C. – 1986 – Estimarea valorii de ameliorare la taurine. Elemente metodologice îmbunătăţite privind stabilirea valorii de ameliorare la taurine, Rev. Creşt. Anim, 11, Bucureşti DRĂGĂNESCU, C., SANDU, GH. – 1987 – Procedee cantitative elementare în ameliorarea animalelor domestice (Îndrumător de lucrări practice), I.A.N.B., Bucureşti DUCROCQ, V – 1990 – Les techniques d’évaluation génétique des bovins laitiérs, INRA Prod. Anim., 3(1), p. 3-16 DUCROCQ, V., CHAMPIS, H. – 1995 – Solution of multiple trait mixed model equations, an approach using a cannonical transformation when different models describe differents traits, Annual Meeting of the ADSA, Itacha NY, USA, June 25-28 FALCONER, D.S. – 1969 – Introducere în genetica cantitativă (traducere), Ed. Agro-Silvică, Bucureşti FURTUNESCU, AL. – 1971 – Zootehnie generală şi genetică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti FURTUNESCU, AL. – 1975 – Determinarea valorii de ameliorare a reproducătorilor, Ed. Ceres, Bucureşti


385

GEORGESCU, GH., GROSU, H. – 1994 – Concepte şi principii actuale privind ameliorarea taurinelor, Simpoz. Naţional C.N.R.S.A., Bucureşti GEORGESCU, GH., VELEA, C., STANCIU, G., UJICĂ, V, GEORGESCU, D., RÂMNEANŢU, N. – 1990 – Tehnologia creşterii bovinelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti GEORGESCU, GH. şi col. – 1983 – Cartea Fermierului – Creşterea Taurinelor, Ed. Ceres, Bucureşti GEORGESCU, GH. şi col. – 1985 – Cercetări privind nivelul ameliorării taurinelor de rasă Brună din zona subcarpatică a Munteniei, Lucr. Şt., seria D, vol. XXVIII, Zoot., Bucureşti GEORGESCU, GH. şi col. – 1997 – Creşterea taurinelor, Ed. Casa Fermierului, Bucureşti GEORGESCU, GH. şi col. – 1998 – Tratat de creştere a bovinelor, Vol. IV, Ameliorare, Partea I, Ed. Ceres, Bucureşti GÎLCĂ I., IRIMIA H. -1996.- Aprecierea valorii de ameliorare a animalelor, Ed. Periscop, Iaşi GROSU, H. şi col. – 1997 – Modele lineare utilizate în ameliorarea genetică a animalelor, Ed. Coral-Sanivet, Bucureşti GROSU, H. – 2003 – Programe de ameliorare, Ed. Tehnică Agricolă, Bucureşti HARRIS, D.L. & col. – 1984 – Animal breeding programs: a systematic approach to their design, Advances in Agricultural Technology, Agricultural Research Service, USDA HENDERSON, C.R. – 1975 – Best linear unbiased estimation and prediction under a selection model, Biometrics 32, 423-449 HENDERSON, C.R. – 1983 - Estimation of variances and covariances under multiple trait models, J. Dairy. Sci. 26: 1581 KENNEDY, B.W. – 1995 – Quantitative genetics theory in animal breeding, CGIL Animal and Poultry Science, Univ. of Guelph, Canada LUPAN, V., CHILIMAR, S., UJICĂ, V. – 1997 – Tehnologia creşterii bovinelor, Univ. Agrară de Stat, Chişinău LUSH, J.L. – 1937 – Animal Breeding Plans, Yowa State University Press MACIUC, V. – 1999 – Studiul comparativ asupra principalelor elemente de genetică cantitativă şi imunogenetică la unele populaţii de taurine Bălţată cu negru din Republica Moldova şi zona de Est a României. Teză de doctorat, Chişinău, Republica Moldova


386

MACIUC, V., UJICĂ, V. şi col. – 2001 – Contribuţii la studiul însuşirilor morfo-productive la populaţii de taurine Bălţată cu negru din România şi Republica Moldova. A 30-a sesiune de comunicări ştiinţifice. U.S.A.M.V., Bucureşti MACIUC, V., UJICĂ, V. şi col. – 2002 – Determinismul genetic şi corelaţiile fenotipice ale unor însuşiri productive la populaţii de taurine Bălţată cu negru din România şi R. Moldova. Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice. Lucrări ştiinţifice, seria zootehnie CD, vol. 45, U.Ş.A.M.V. Iaşi MARINESCU, I. – 1978 – Morfostructura şi capacitatea productivă la animale, Ed. Ceres, Bucureşti MĂRGINEAN, GH. – 1995 – Studiul determinismului genetic a unor caractere la taurine. Teză de doctorat, U.Ş.A.M.V., Bucureşti MĂRGINEAN, GH. – 1999 – Introducerea sistemului codificat de identificare a taurinelor în România, Rev. Cresc. De Taurine, nr. 9, Bucureşti MEYER, K. – 1985 – Maximum likelihood estimation of variance components for a multivariate mixed model with equal design matrices, Biometrics 41, 153-165 MEYER, K. – 1991 – Estimating variances and covariances for multivariate animal models by restricted maximul likelihood, Genet. Sel. Evol., 23: 67-83 MOLDOVEANU, GH. şi col. – 1961 – Aprecierea valorii productive a animalelor după exterior, Ed. Agrosilvică, Bucureşti MOLDOVEANU, GH. şi col. – 1973 – Zootehnia României, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti NEGRUŢIU, E., PETRE, A. – 1970 – Cercetări de genetică cantitativă la rasele Bălţată românească şi Brună de Maramureş din Transilvania, A.S.A.S, C.I.D.A.S., Bucureşti NEGRUŢIU, E., PETRE, A. – 1975 – Ameliorarea animalelor domestice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti NISTOR GH. -1995.- Zootehnie generală. Ed. Mirton, Timişoara NISTOR GH. -1995.- Zootehnie specială. Ed. Mirton, Timişoara PETRE, A. – 1970 – Variaţia genetică şi heritabilitatea principalelor însuşiri morfo-productive la populaţia de taurine Bălţată românească din Transilvania. Teză de doctorat, I.A. Cluj-Napoca PETRE, A. şi col. – 1978 – Contribuţii la elaborarea programului de selecţie a taurinelor Bălţată-Simmental din centrul şi nordul


387

Transilvaniei. Cercetarea în zootehnie în sprijinul producţiei, vol. III, I.A. Cluj-Napoca PIPERNEA, N. – 1974 – Ereditatea principalelor caractere şi însuşiri la animalele domestice, Ed. Ceres, Bucureşti PIPERNEA, N. – 1979 – Îmbunătăţirea structurii genetice a populaţiilor de animale, Ed. Ceres, Bucureşti PIPERNEA, N., UJICĂ, V. şi col. – 1975 – Repetabilitatea principalelor însuşiri productive la taurinele de rasă Brună, aparţinând fermelor de elită din Moldova, Lucr. Şt., I.A. Iaşi PIPERNEA, N., UJICĂ, V. şi col. – 1975 – Valoarea biologică a taurinelor din rasa Friză, de diferite provenienţe, crescute în Moldova, Lucr. Şt., I.A. Iaşi PIPERNEA, N., UJICĂ, V. şi col. – 1976 – Studiul aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic la o populaţie de taurine Brună, din Moldova, Lucr. Şt., I.A. Iaşi PIPERNEA, N., UJICĂ, V. şi col. – 1977 – Stadiul actual şi perspectivele ameliorării taurinelor în Moldova, Rev. Cercetări agronomice în Moldova, vol. 4, Iaşi PIPERNEA, N., UJICĂ, V. şi col. – 1988 – Principii în elaborarea planurilor de ameliorare a taurinelor în fermele de elită, Lucr. Şt. I.A.I., vol. 31, seria Zoot. – Med. Vet., p-9-13, Iaşi PIPERNEA, N., UJICĂ, V. – 1993 – Elaborarea parametrilor programelor de ameliorare a raselor de taurine din zona de est a ţării (Moldova), Referate tehnice de recepţie anuale 1975-1993 POP I.M., STAN GH. -1997.- Biotehnologii in alimentaţia animalelor. Ed. Junimea, Iaşi POPESCU-VIFOR, ŞT., RĂCUŢANU, MARIA – 1975 – Folosirea indicilor de selecţie în ameliorarea animalelor, Rev. de Creşterea animalelor, 1, Bucureşti POPESCU-VIFOR, ŞT. şi col. – 1979 – Genetică animală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti POPESCU-VIFOR, ŞT. şi col. – 1990 – Genetica populaţiilor de animale, Ed. Ceres, Bucureşti QUAAS, R. L., POLLAK, E. J. – 1980 – Mixed methodology for form and ranch beef cattle testing program, J. Anim. Sci, 51: 1277 REENTS, R. & col. – 1996 – Implementation of animal model for production traits of dairy cattle in Estonia, Interbull Buletin, nr. 14, Veldhoven, The Netherlands


388

REENTS, R. – 1995 – Genetic evaluation for somatic cell score with a test day model for multiple lactations, J. Dairy Sci. 77, 78: 2671, 2858 REENTS, R. – 1996 – Genetic evaluation for dairy production traits with a test day model for multiple lactations, Interbull Buletin, nr. 14, Veldhoven, The Netherlands SANDU, GH. – 1995 – Modele experimentale în zotehnie, Ed. Coral-Sanivet, Bucureşti SCHOEFER, L.R. – 1993 – Linear models and computing strategies in animal breeding, University of Guelph, Ontario, Canada SNEDECOR, G. W. – 1968 – Metode statistice aplicate în cercetările de agricultură şi biologie (traducere), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti SORCA, ELENA – 1981 – Parametrii genetici ai principalelor însuşiri ale ugerului la rasa Friză şi posibilităţile de folosire a unui indice de selecţie pentru ameliorarea acestora, Teză de doctorat, I.A.B.N., Bucureşti STAHL, W. – 1974 - Genetica populaţiilor pentru zootehnişti (traducere), Ed. Ceres, Bucureşti STANCIU, G. – 1999 – Tehnologia creşterii bovinelor, Ed. BRUMAR, Timişoara TACU, A. – 1968 – Metode statistice în zootehnie şi medicină veterinară, Ed. Agrosilvică, Bucureşti TEMIŞAN, V. – 1976 – Stadiul actual, programul şi perspectivele ameliorării aptitudinilor pentru producţia de carne ale raselor de taurine din România, Teză de doctorat, I.A. Cluj-Napoca UJICĂ, V., – 1973 – Variabilitatea şi heritabilitatea caracterelor ugerului la vacile din rasa Brună de Maramureş, Rev. de Zoot. şi Med. Vet., nr. 6, p. 32-38, Bucureşti UJICĂ, V. – 1974 – Cercetări asupra creşterii taurinelor din rasa Brună de Maramureş şi a metişilor Holstein-Friză X Brună. Teză de doctorat, Inst. Agr. Cluj-Napoca UJICĂ, V. – 2000 – The genetic evolution of exterior characters in Romanian cattle population Black and White (BNR), Interbull meeting, Uppsala, Sweden UJICĂ, V., GÎLCĂ, I. – 1992 – Tehnologia creşterii bovinelor, Lucr. Practice, Lito, U.Ş.A.M.V., Iaşi UJICĂ, V. şi col. – 1989 – Parametrii programului de ameliorare a taurinelor de rasă Pinzgau din zona Vatra-Dornei – Câmpulung


389

Moldovenesc şi necesitatea conservării fondului genetic al acestei rase, Lucr.-Simp. „Probleme actuale în ameliorarea şi exploatarea animalelor de fermă, patologia reproducerii”, Inst. Agr. Timişoara UJICĂ, V. şi col. – 1990 – Ponderea variabilităţii genetice a principalelor însuşiri morfo-productive ale populaţiei de taurine Brună din zona de est a ţării şi utilizarea acesteia în procesul de ameliorare, Lucr. Şt., vol. 33-34, U.Ş.A.M.V. Iaşi UJICĂ, V. şi col. – 1992-1993 – Descrierea lineară, metodă modernă de ameliorare genetică a însuşirilor de exterior, Lucr. Şt., vol. 35-36, U.Ş.A.M.V. Iaşi UJICĂ, V. şi col. – 1996-1997 – Folosirea descrierii lineare în ameliorarea genetică a taurinelor Pinzgau din nordul Moldovei, Lucr. Şt., vol. 39-40, U.Ş.A.M.V. Iaşi UJICĂ, V. şi col. – 2000 – Aspects of Cattle Breeding in Small and Medium Family Farms in the Hill and Mountains Zones of Moldova – Romania, Buletin FAO, Rev. Technical Series 57 VELEA, C. şi col. – 1998 – Programul de ameliorare al taurinelor din Centrul şi N-V ţării, Simp. A.S.A.S., Bucureşti VELEA, C. – 1999 – Producţia, reproducţia şi ameliorarea taurinelor, vol I şi II, Ed. Tehnică Agricolă, Bucureşti VERKAMP, R.F. & col. – 1995 – Selection for longevity and yield in dairy cattle using transmitting abilities for yield and type, Anim. Prod, 61: 189-197 VERRIER, E. & col. – 1993 – Long term effects of selection based on animal model BLUP in a finite population, Theortical and Applied Genetics, 87: 446-454 VILLANUEVA, B., KENNEDY, B. W. – 1990 – Effects of selection on genetic parameters of corelated traits, Theor. Appl. Genet., 80: 746-752 VINTILĂ, I. – 1988 – Bazele ameliorării genetice a populaţiilor de animale domestice, Ed. Facla, Timişoara VINTILĂ, I. şi col. – 1995 – Program MOET, o alternativă de selecţie modernă a taurinelor în România. Lucr. Ştiinţ. Zoot, Vol. XXVIII, Lito, Timişoara VLAIC, A., OROIAN, T. – 2002 – Elemente de genetică pentru zootehnişti, Ed. Tehnică Agricolă, Bucureşti


390

CUPRINS

PARTEA I – NOŢIUNI TEORETICE

5

CAPITOLUL 1 Situaţia creşterii bovinelor.........................................................

1.1. Noţiuni introductive. Importanţa creşterii taurinelor................ 1.2. Situaţia şi evoluţia creşterii bovinelor pe glob.......................... 1.3. Situaţia şi evoluţia creşterii bovinelor în ţara noastră...............

5 5 6 7

CAPITOLUL 2 Clasificare bovinelor...................................................................

2.1 Clasificare raselor de taurine..................................................... 2.1.1.Rasele locale neameliorate............................................... 2.1.2.Rasele locale ameliorate...................................................

9 9 10 11

CAPITOLUL 3 Tehnologia reproducţiei taurinelor...........................................

3.1 Factorii care determină sporirea efectivului de taurine............. 3.2. Programarea reproducţiei în fermele de vaci............................

3.2.1.Programarea asigurării efectivului de reproducţie şi a structurii optime......................................................................... 3.2.2.Programarea sezonului de însămânţări (monte) la vaci şi viţele.......................................................................................... 3.2.3. Programarea introducerii viţelelor la reproducţie............

3.3. Organizarea şi dirijarea însămânţării (montei) la vaci şi viţele 3.3.1. Stabilirea termenului optim la însămânţare după fătare.. 3.3.2. Urmărirea şi depistarea vacilor şi viţelelor în călduri..... 3.3.3.Alegerea momentului optim de însămânţare în timpul căldurilor................................................................................... 3.3.4.Alegerea sistemului de reproducţie şi efectuarea însămânţărilor............................................................................ 3.3.5.Gestaţia şi factorii de influenţă.........................................

3.4. Organizarea şi supravegherea fătărilor la vaci şi juninci.......... 3.4.1.Supravegherea fătării şi tratarea parturientei....................

17 17 18 19 19 21 22 22 23 24 25 26 27 28


391

CAPITOLUL 4 Tehnologia creşterii vacilor gestante........................................

4.1. Repausul mamar optim al vacilor gestante............................... 4.2. Tehnologia întreţinerii vacilor gestante.................................... 4.3. Tehnologia hrănirii vacilor gestante.........................................

30 30 31 32

CAPITOLUL 5 Tehnologia exploatării taurilor de reproducţie........................

5.1. Tehnica întreţinerii taurilor....................................................... 5.2. Tehnica hrănirii taurilor de reproducţie.................................... 5.3. Regimul de utilizare a taurilor de reproducţie..........................

34 34 35 37

CAPITOLUL 6 Tehnologia ameliorării taurinelor............................................

6.1. Particularităţile ameliorării taurinelor. Direcţii şi obiective..... 6.2. Selecţia taurinelor de reproducţie. Producerea dirijată a tăuraşilor de reproducţie.................................................................. 6.3. Selecţia tăuraşilor de reproducţie. Selecţia vacilor de reproducţie.......................................................................................

6.3.1. Selecţia tăuraşilo pentru reţeaua de însămânţări artificiale.................................................................................... 6.3.2. Tehnica selecţiei vacilor de reproducţie.......................... 6.3.3. Potrivirea perechilor la taurine........................................

6.4. Sistemele de ameliorare utilizate la taurine.............................. 6.4.1. Sistemul de ameliorare în rasă curată............................. 6.4.2. Sistemul de ameliorare prin încrucişare..........................

6.5. Organizarea ameliorării taurinelor în România........................

38 38 40 41 41 47 48 49 49 50 51

CAPITOLUL 7 Creşterea tineretului taurin.......................................................

7.1. Importanţa creşterii raţionale a tineretului taurin..................... 7.2. Alcătuirea planului de creştere a tineretului taurin................... 7.3. Tehnica întreţinerii şi hrănirii viţeilor.......................................

7.3.1. Întreţinerea viţeilor.......................................................... 7.3.2. Îngrijirea viţeilor şi regimul de mişcare.......................... 7.3.3. Tehnica hrănirii viţeilor................................................... 7.3.4. Tehnica de înţărcare a viţeilor.........................................

53 53 53 55 55 56 57 62


392

7.4. Tehnica întreţinerii şi hrănirii tineretului femel de reproducţie 7.4.1. Tehnica întreţinerii tineretului femel de reproducţie 7.4.2. Tehnica hrănirii tineretului femel de reproducţie

7.4.3. Tehnica întreţinerii şi hrănirii tineretului mascul de reproducţie

CAPITOLUL 8 Tehnica exploatării taurinelor pentru producţia de lapte......

8.1. Resursele de furaje folosite în alimentaţia vacilor pentru lapte 8.2. Tehnica hrănirii vacilor lactante...............................................

8.2.1. Tehnica hrănirii vacilor lactante pe timp de vară............ 8.2.2. Tehnica hrănirii vacilor lactante pe timp de iarnă...........

67 67 69 72 73

CAPITOLUL 9 Tehnologia mulgerii vacilor.......................................................

9.1. Sistemul de mulgere manual..................................................... 9.1.1. Tehnica mulsului manual................................................

9.2. Mulsul mecanic......................................................................... 9.3. Principiile mulgerii raţionale.................................................... 9.4. Tratarea şi păstrarea laptelui.....................................................

78 78 78 79 82 84

CAPITOLUL 10 Tehnologia exploatării taurinelor pentru producţia de carne

10.1. Tehnologia de îngrăşare în sistem intensiv............................. 10.1.1. Tehnica hrănirii taurinelor în sistem intensiv................

10.2. Tehnologia de îngrăşare în sistem intensiv............................. 10.2.1. Tehnica hrănirii tineretului taurin pentru producţia de carne în sistem semiintensiv......................................................

10.3. Tehnologia de îngrăşare în sistem extensiv............................ 10.3.1. Tehnica hrănirii tineretului taurin pentru producţia de carne în sistem extensiv.............................................................

86 86 87 88 89 93 93


393

PARTEA II – NOŢIUNI PRACTICE.. ............................. 97 CAPITOLUL 1 Rasele de taurine şi principalii metişi dintre ele.....................

99

CAPITOLUL 2 Identificarea taurinelor în sistem unitar codificat de individualizare şi înregistrare...................................................

113

CAPITOLUL 3 Aprecierea pielii şi părului. Culorile la taurine......................

116

CAPITOLUL 4 Tehnica aprecierii exteriorului.................................................

4.1. Examenul analitic al exteriorului.............................................. 4.2. Examenul de sinteză al exteriorului..........................................

120 120 162

CAPITOLUL 5 Controlul producţiei de lapte la taurine..................................

5.1. Controlul cantitativ şi calitativ al producţiei de lapte............... 5.2. Calcularea şi exprimarea producţiei de lapte individuală şi pe fermă................................................................................................ 5.3. Alcătuirea curbei de lactaţie şi estimarea producţiei de lapte potenţiale pe lactaţie normală.......................................................... 5.4. Tehnica controlului aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic............................................................................................

207 209 229 244 252

CAPITOLUL 6 Tehnica selecţiei vacilor mame de tauri şi nominalizarea împerecherilor............................................................................

262

CAPITOLUL 7 Tehnica elaborării programului de management a resurselor genetice în exploataţiile de taurine.........................

7.1. Testarea vacilor primipare după performanţe proprii............... 7.2. Selecţia lotului de prăsilă..........................................................

274 282 289


394

CAPITOLUL 8 Parametrii fenotipici şi genetici ai populaţiilor.......................

8.1. Studiul statistic al variabilităţii caracterelor de selecţie............ 8.2. Calculul variabilităţii, parametrii şi statisticii........................... 8.3. Analiza varianţei şi covarianţei................................................. 8.4. Teste de omogenitate a mediilor şi varianţelor......................... 8.5. Ecuaţia dreptei de regresie........................................................ 8.6. Studiul genetic al caracterelor cantitative.................................

• Heritabilitatea........................................................................ • Corelaţiile fenotipice şi genetice........................................... • Repetabilitatea....................................................................... • Metoda REML...................................................................... • Valoarea de ameliorare. Metoda BLUP................................ • Conversia valorilor de ameliorare a taurilor din alte ţări în valori indigene......................................................................... • Factorii principali pentru un program de ameliorare genetică la taurine....................................................................

298 298 303 305 312 316 319 322 331 337 340 346 355 357

CAPITOLUL 9 Program de ameliorare a rasei Brună din Moldova...............

9.1. Principiile de bază ale metodologiei de ameliorare genetică a rasei Brună....................................................................................... 9.2. Elementele principale şi etapele de lucru................................. 9.3. Parametrii programului de ameliorare a taurinelor de rasă Brună din Moldova pentru perioada 2001-2005............................. 9.4. Stabilirea surselor şi mărimii progresului genetic....................

358 358 359 362 366

ANEXE

372

BIBLIOGRAFIE

383

BIBLIOTECA

BIOS


397

BIBLIOTECA

BIOS


Date post:	03-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	mrgaffa
View:	5,870 times
Download:	27 times

Tehnologia cresterii bovinelor

Documents