UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

SPECIALIZAREA I.E.A. ANUL II

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Şef lucr. dr. Marius Sorin ZAHARIA

TEHNOLOGIA CULTURILOR DE CÂMP

Iaşi, 2006

2

CAP.1 PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE 1.1 OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE

ŞTIINŢE Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv este studiul biologiei,

ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţinerii unor

producţii ridicate şi de calitate superioară, în condiţii de eficienţă economică şi de

păstrare a echilibrului ecologic şi purităţii mediului.

În sens mai larg, fitotehnia include studiul tuturor plantelor cultivate

(anuale, perene, ierboase sau lemnoase), atât din cultura mare, cât şi cele horticole

sau furajere. Prin diversificarea mare a modurilor şi scopurilor de cultură, din

sfera largă a fitotehniei s-au desprins noi discipline ca: Legumicultura,

Pomicultura, Viticultura şi Producerea furajelor.

Plantele de câmp, aflate în prezent în sfera de activitate a Fitotehniei, sunt

acele plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice),

care deţin circa 80% din terenul arabil al ţării noastre. Ele asigură cea mai mare

parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor şi a furajării animalelor,

precum şi materie primă pentru diverse ramuri industriale producătoare de bunuri

de consum.

Fitotehnia este una din ramurile de bază a ştiinţei agricole care stabileşte

tehnologiile de cultivare ale plantelor, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei.

Ea nu se rezumă numai la a da reţete (numărul de plante la unitatea de suprafaţă,

lucrările şi epocile de executat, cantitatea de sămânţă la hectar, doze de

îngrăşăminte sau pesticide etc.), ci are un caracter dinamic, prin cunoaşterea

profundă a relaţiilor între plante şi mediu şi stabilirea măsurilor de armonizare ale

acestora, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară. Optimi-

zarea factorilor din relaţia plantă-mediu include soluţionarea diferenţiată a tuturor

problemelor privind amplasarea şi rotaţia culturilor, fertilizarea, lucrările solului,

folosirea seminţelor valoroase şi semănatul diferenţiat, lucrări corespunzătoare de

întreţinere a culturilor şi recoltarea. Toate acestea au ca scop crearea celor mai

favorabile condiţii pentru intensificarea procesului de fotosinteză prin care se

sintetizează substanţe organice şi organo-minerale din substanţe anorganice luate

din mediul înconjurător de către plante.

Produsele fotosintezei sunt folosite, în parte, pentru creşterea şi

dezvoltarea plantei; o altă parte din aceste produse reprezintă substanţe de rezervă

3

(hidraţi de carbon, grăsimi, proteine etc.) acumulate în rădăcini, tuberculi, tulpini,

frunze, fructe sau seminţe, constituind produsul util omului, pentru care se cultivă

fiecare plantă în parte.

Din radiaţia solară activă în fotosinteză, cu lungimea de undă cuprinsă

între 0,7 - 0,3 microni, cea mai mare parte (71%) cade pe mări şi oceane (fiind

deci neutilizabilă), iar circa 20% ajunge pe suprafeţe ocupate cu culturi, păduri,

stepe etc. Din radiaţia care ajunge pe plante verzi o parte este convertită în energie

chimică de către acestea (numit coeficient de utilizare sau de convertire).

Energia din partea vizibilă a spectrului solar (activă în fotosinteză), ajunsă

pe pământ, în zona temperată este, în medie, de 3.000 – 4.000 Kcal/zi/m2, din care

25 - 50% este absorbită de vegetaţie, iar 50 – 75% se întoarce în mediu sub formă

de lumină reflectată (din care o parte întreţine fenomenele meteorologice) (I.

PUIA şi V. SORAN, 1981).

Din energia luminoasă absorbită de plante, cea mai mare parte (în medie,

97%) este folosită în evapotranspiraţie (hidratarea şi reglarea temperaturii

plantelor) sau se pierde sub formă de căldură.

Prin fotosinteză plantele verzi reţin abia 0,6 – 7,7% (în medie, circa 3%)

din energia luminoasă ajunsă asupra lor. Însă cea mai mare parte din energia

luminoasă de la soare nu ajunge pe suprafaţa verde.

Randamentul potenţial (teoretic) de transformare a radiaţiei solare,

vizibile, în energie chimică este de 18%, iar actualele producţii (considerate mari)

reprezintă doar a 5-a sau a 6-a parte a recoltei potenţiale (C. HERA, 1979). După

unele calcule teoretice (prezentate de N. ZAMFIRESCU, 1977) la plantele

superioare efectul fotosintetic ar trebui să se ridice la 28%, iar coeficientul de

convertire sau randamentul fotosintetic la 20%.

Din energia solară convertită în energie chimică prin fotosinteză şi fixată

în biomasă (biomasa brută), o parte este consumată în procesele de creştere şi

dezvoltare, de metabolism, iar o parte se acumulează sub formă de substanţe

organice de rezervă. Consumul prin respiraţie este de 30 – 50% din energia

acumulată, în condiţii ecologice obişnuite.

Diferenţa între efectul fotosintetic (energia solară convertită în energie

chimică) şi consumul prin transpiraţie, respiraţie (excluzând energia din respiraţie

utilizată în sinteza altor compuşi chimici) este de 50 – 70% şi constituie

"producţia netă" a fotosintezei (randamentul bioenergetic) sau randamentul

fotosintetic (producţia netă a vegetaţiei terestre). Suma randamentelor zilnice pe

întreaga perioadă de vegetaţie constituie randamentul fotosintetic total (biomasa

4

totală), din care o parte este produs agricol (recolta). Raportat la producţia primară

netă, recolta economică reprezintă cel mult 30%, diferenţa de circa 70% constituie

din punct de vedere economic producţia secundară, care în unele cazuri se

confundă cu deşeurile. Din producţia netă a vegetaţiei terestre, energia folosită de

om este de circa 7%.

Randamentul fotosintetic este influenţat de condiţiile climatice (lumină,

temperatură, umiditate), cele de nutriţie, de vârsta plantei şi durata perioadei de

vegetaţie. În general, plantele cu perioadă de vegetaţie mai lungă realizează

randamente fotosintetice totale mai mari. În timpul vegetaţiei plantele au la

început un randament fofosintetic mai redus, care creşte până în faza de înflorire -

fecundare, după care scade treptat spre maturitate. Factorii de vegetaţie care

influenţează fotosinteza şi respiraţia (temperatura, lumina etc.) pot modifica

raportul între ele, influenţând randamentul fotosintetic.

Culturile de toamnă îşi petrec mare parte din vegetaţie (6 luni) în condiţii

mai puţin prielnice pentru fotosinteză (nopţi lungi, temperaturi şi lumină reduse),

timp în care respiraţia continuă, determinând o creştere redusă a biomasei. În

condiţiile din ţara noastră, grâul de toamnă îşi elaborează circa 3% din substanţa

uscată totală în perioada octombrie - martie (circa 180 zile), 97% acumulându-se

în perioada aprilie - iunie (90 zile). Culturile de primăvară parcurg vegetaţia în

condiţii mai favorabile pentru fotosinteză.

Valorificarea mai intensă a energiei solare, implicit creşterea

randamentului fotosintetic, se realizează prin folosirea unor soiuri sau hibrizi cu

productivitate ridicată şi prin aplicarea tehnologiei de cultură care menţine

procesul fotosintetic la nivel înalt (densitate de cultură optimă, fertilizare raţională

şi asigurarea apei, combaterea buruienilor etc.). După cum s-a arătat însă,

sortimentele de plante agricole actuale au o eficienţă redusă a valorificării luminii

solare (în special a celei intense).

Metodele de cercetare. Obiectul de cercetare al fitotehniei este planta

cultivată, îndeplinind funcţia de producător de substanţe organice necesare

omului. Atingerea obiectivelor urmărite de fitotehnie (producţii ridicate şi de

calitate superioară) se realizează numai prin aplicarea în producţie a cuceririlor

ştiinţifice, renunţându-se la improvizaţie, amatorism şi empirism.

Fitotehnia, ca ştiinţă, are metode proprii de cercetare, în vederea stabilirii

particularităţilor biologice, ecologice şi a tehnologiei de cultură a plantelor, în

funcţie de biotip şi condiţiile pedoclimatice. Cercetările se efectuează prin:

experienţe executate în câmp, în case de vegetaţie, în laborator şi prin minuţioase

5

cercetări în fitotroane, după tehnici de cercetare adecvate. Cercetările executate în

câmp, în condiţii obişnuite de viaţă a plantelor, au ca scop stabilirea: rotaţiilor

culturilor, fertilizării (doze, epoci şi mod de aplicare a îngrăşămintelor), a celor

mai adecvate lucrări ale solului, soluţionarea problemelor privind însămânţarea

(epoca, densitatea, distanţa între rânduri, adâncimea de semănat şi cantitatea de

sămânţă la ha), precum şi cele referitoare la lucrările de întreţinere. În vederea

fundamentării unor probleme, la care se cere dirijarea factorilor de vegetaţie,

cercetările fitotehnice se execută în case de vegetaţie şi laborator, precum şi în

fitotroane.

În ultimul timp, cercetările din domeniul fitotehniei sunt orientate nu numai

spre punerea în valoare a capacităţii productive a plantelor (soiurilor), ci realizarea

acesteia cu cheltuieli cât mai mici şi cu un consum minim de energie. Tehnologiile

viitorului vor trebui sa se adapteze crizei mondiale de energie, prin găsirea

minimului de lucrări posibile. Nu numai lucrările mecanice consumă energie, ci şi

producţia de îngrăşăminte (mai ales cele cu azot), pesticide, irigaţie etc.

Cercetările în domeniul fitotehniei în ţara noastră se efectuează în Institute

de Cercetări (I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.P.C. Braşov etc), staţiuni de cercetări

agricole şi în cadrul instituţiilor de învăţământ superior agronomic din ţară. Pentru

principalele plante de cultură sunt programe de cercetare, cuprinzând probleme de

biologie, ameliorare şi tehnică de cultură. Rezultatele obţinute sunt verificate pe

suprafeţe mai mari, pentru diferite condiţii pedoclimatice, apoi sunt generalizate

în producţie.

Legătura fitotehniei cu alte ştiinţe. În vederea atingerii obiectivelor

propuse, fitotehnia foloseşte cuceririle ştiinţifice şi ale altor discipline. În

aspectele teoretice, fitotehnia se sprijină pe ştiinţele fundamentale, cum sunt:

Biologia, Fiziologia vegetală, Botanica, Ecologia, Chimia (biochimia şi

agrochimia), de cunoştinţe din Biofizică (izotopi radioactivi) şi Matematică

(prelucrarea datelor experimentale) etc.

În latura aplicativă, fitotehnia foloseşte cuceririle din majoritatea ştiinţelor

agronomice: Agrotehnica, Ameliorarea plantelor, Pedologia, Climatologia,

Protecţia plantelor, Mecanizarea agriculturii, având legături strânse şi cu

Zootehnia, Organizarea întreprinderilor agricole, Economia agrară şi alte

discipline ce contribuie la sporirea producţiei vegetale.

6

CAP. 2 CEREALE 2.1 GRÂUL

Tehnologia de cultivare Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie

semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară,

să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu

are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în

profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.

Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare

timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea

devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să

se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile

vegetale.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte:

mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră,

cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte

plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru

sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul,

chimenul.

Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor

foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după

recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o

arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale

care să îngreuneze lucrarea solului.

Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă

solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează

mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost

corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare

excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul

a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii

animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească

a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare,

7

terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate

suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.

Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca

şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive.

Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare,

terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate

mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea

devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea

substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.

Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării

şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării

unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată

atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o

plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul

rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează

suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie

foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea

pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.

Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi

avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.

Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu,

lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate.

În mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective

sunt destinate pentru culturi succesive.

Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte

bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol

rămâne o cantitate mare de masă organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O

deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele

probleme la efectuarea lucrărilor solului.

Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în

zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne

bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură

ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în

zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.

Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste

250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar

8

reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din

diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau

a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive),

rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare

foarte favorabile.

Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea,

menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă,

floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă.

Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne

un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la semănatul grâului.

Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie

semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a

lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie

adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii,

soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe

terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită

printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru

grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea

sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a

rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive

care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea

târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat.

Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte

favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate

fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă

decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă

avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai

devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-

soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de

cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi

încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în

elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este

favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.

9

Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de

o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o

cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din

România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor

mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele

importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii

care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea

unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu

potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură

adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice

şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea

terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primul

rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de

Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită

doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu

pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare

ambelor culturi.

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă

şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea

recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după

orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate,

culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la

culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe

suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu

boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România),

adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este

posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.

Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:

îmburuienarea terenului cu buruieni specifice, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor,

acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionază:

fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos,

ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă.

În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu,

este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul

10

favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în

asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care

reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea

culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi

de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea

îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive

este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe +

paiele aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991).

Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi;

în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un

volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor

nutritive din rezerva solului. În plus, consumul maxim de elemente nutritive al

plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi

până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din

fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie

cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv care

trebuie administrat pe solurile din România.

Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante

viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis,

favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie

(elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.

Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de

culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea

vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la

cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului,

creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din

rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor

organice.

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în

cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.

11

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie

să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de

azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi

pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.

La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.

Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când

azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de

înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile

agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară,

deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea

substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de

remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea

vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea

îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de

azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi

formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de

mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării

terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea

suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă

din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.

În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă

administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere

cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.

În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit,

urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat

că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul

rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.

Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu

de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două

fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt

disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta)

întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru

a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la

întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în

12

forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul

lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare

aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea

azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul

cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă

(cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic,

posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă

(după ICCPT.Fundulea, 1990) :

DN = 30 x Rs - Ns -Ngg + Npr,

în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns =

aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha

pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la

2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat

plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare;

Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha

după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se

adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.

Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este

cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha; pe terenurile agricole bine cultivate şi după

premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu

azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o

leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea

totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele

cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii

sau la desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai

umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la

alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în

iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al solului

în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în

primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste

elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după

recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se

administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după

13

semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi

aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie

de maximum 20% produs comercial. În acest mod se pot efectua îngrăşările târzii,

inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor

foliare.

Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate

tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă

la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu

sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de

grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea

de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului,

îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea

sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte

maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor

mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific.

Formula de calculare a dozelor este următoarea:

DP= 15 x Rs - Pgg,

în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs = recolta scontată, în

t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi

de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi,

dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează

cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha,

fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte

complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.

Potasiul. Îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient

aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează

sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului

determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cloroză, necroza marginală

a frunzelor.

În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 -

80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de

îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-

un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că

administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

14

Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd

semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste

îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta

premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul

remanent.

Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe

solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau

prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc

proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15

- 20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg

boabe/ha.

Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de

costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile

agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi

convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide,

cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie

economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din

aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră

de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu

solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita

amendării.

Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul

semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu

în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme

deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la

semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor

(seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie

pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte

mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a

permite semănatul în bune condiţii.

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o

15

lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2

zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi

amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a

împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi

crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în

sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie

cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe

ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică

pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar

dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.

În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în

agregat cu grapa stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare;

pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se

întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la

scăderi progresive de recoltă.

În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin

arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi

se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească

condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate.

Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii

trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie

încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări. În

condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm

adâncime.

Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile

repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la

recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea

rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o

consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură

dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie.

Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea

bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt

efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi

reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute

perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea

terenului.

16

Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări

superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în

agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această

ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se

urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe

adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de

semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).

Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa

solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene;

diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate

în precipitaţii.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă pentru

zahăr, cartof de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de

resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1 - 2 lucrări) pentru mărunţirea

resturilor de plante şi a buruienilor.

Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu

plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a

scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni,

pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.

În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape

cu discuri, combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului

germinativ.

Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate),

arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie;

această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime,

realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual,

a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de

întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul),

conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele

secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar

rezulta bulgări greu de mărunţit.

Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru

a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta

se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de

0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după GH.

BÂLTEANU, 1989). Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia,

17

sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-

soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat,

să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere),

din categoriile biologice “sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua

înmulţiri“, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă

minimum 85% şi MMB cât mai mare.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se

pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. În

prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe

tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza

(Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului,

cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu

preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de

cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin

(Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).

Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună,

fuzarioza şi mălură pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor

înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate

redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai

mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi

pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu),

unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă

(Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate

insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0

kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5

Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate

astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul

ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).

Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu

mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii

să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze

450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu

18

să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea

dezvoltaţi).

Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele

răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger,

primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia

se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De

asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la

temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar

neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.

Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic,

sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi

boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele

să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte

des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici

datorită densităţii exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de

toamnă în România este 1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia

Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10

octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se

recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5

octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure,

la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie

să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de

semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data

semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,

umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea,

trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de

semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în

câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă;

starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului

germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat.

Grâul are capacitatea ca, prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite,

densităţile nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în

primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi

productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrăşăminte se

19

urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de

fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB

cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată

cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa

buruienilor.

La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate,

costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare

pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.

În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele

foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări

densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă, că erorile

tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot

fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul

(pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de

regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură,

soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile

din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate

suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată,

iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu

umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul

semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat

datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent,

prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să

înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.

În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România

există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41)

care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri,

adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a

asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.

Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi

18 cm (după W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de

producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în

funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România grâul este semănat,

20

în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile

universale existente mai frecvent în dotare).

În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat

ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai

rapidă a seminţei.

O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului

este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în

creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace

terestre, a lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi

dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod

foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai

avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în

tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de

vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.

Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi

adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie;

şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin

închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări

corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise

2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul

roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în

vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de

lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.

După G. FISCHBECK şi colab., 1975 este prezentată o schemă de semănat

în cărări, în cazul în care se lucrează cu un singur tractor, cu o semănătoare cu

lăţimea de lucru de 3 m; maşina pentru administrat îngrăşăminte are 6 m lăţime de

lucru, maşina pentru erbicidare are 12 m lăţime de lucru.

Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu

mijloace “avio“ (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat,

urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme

care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa

dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru

aplicarea tratamentelor.

Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de

rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire

21

care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea

patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la

desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni,

infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi

calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate

numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe

lucrări (7 - 8 treceri).

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca

necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a

pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile

depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se

fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie

evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme

când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul

iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt

descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea

şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe

solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de

tăvălugit trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza

aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa

solului.

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din

tehnologia clasică de cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia

recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. În

majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la

desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea,

importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul,

încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura

grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în

mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca

urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile

de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în

epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.

22

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare

obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile

din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis,

Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi

arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.

Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate

care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha). Administrarea se face

primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea

primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă;

temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt,

timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând

MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).

Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de

buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora,

Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas,

Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea

situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin

Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D

(Longran 60 WP, 1 l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-

sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).

Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate

speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se

recomandă preparatele continând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 +

Icedin Forte, O,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, 1 l/ha).

Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale

grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai

devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării

erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia

unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în

anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba

vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în

zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.

Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de

tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha),

diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are 1 - 3

23

frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de

semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha), aplicat fie

toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de 1 - 3

frunze ale buruienii.

Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat,

aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau

preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.

În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi

monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g

+ 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri

preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus

tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi,

de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat. În cazuri extreme, când în

toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă

tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC ,

2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare

(PED) este de 5% plante atacate.

Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se

efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7

exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit

locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când

temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare,

la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3

larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de

maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2

(1 larvă/m2 pentru culturile semincere).

Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS,

1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3

l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).

Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător

periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele,

argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se

recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate

înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se

24

fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de

apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.

Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în

ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente

repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura

trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este

de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre.

Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-

cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate

la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3

exemplare/m2, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea

ploşniţelor.

Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa -

Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel

mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat

timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile

preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.

Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%,

administrată sub formă de momeli.

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor

preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă

îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte

sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor

doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea

rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului,

fertilizarea echilibrată.

În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu

produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, 1 l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5

l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5

kg/ha) (ultimile două preparate speciale pentru făinare). Pragul economic de

dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25%

pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.

25

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se

transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului,

frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi

cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată

înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante,

respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente,

iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii

(Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit

prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei,

respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se

recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.

Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite

prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea

samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze

moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se

recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5

kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un

interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea făinării.

Pragul economic de dăunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.

Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe

suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică

doze mari de îngrăşăminte cu azot. Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare

este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente

preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai

frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria;

Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează

stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm

înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau

dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul

tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor “avio“.

Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm,

scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic

şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele

plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a

26

MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi

recoltate mecanizat, fără dificultate.

În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de

ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi

aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.

În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au

extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu

(GH. V. ROMAN, 1969 - 1970); în majoritatea zonelor de cultură a grâului

căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii

ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă

interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de

apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este

acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la

semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.

Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În

situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a

arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei

udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. În situaţiile în care pregătirea

patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu

răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din

primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în

primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea

paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni

sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna

iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci

când boabele ajung la 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat

lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare

operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când

boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie

recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin

scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este

27

absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a

evita deprecierea calităţii lor.

Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -

13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică

pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de

aproximativ 5 - 8 zile.

Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul

combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a

reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu

scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina

se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi

necăzute.

În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea

divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu

vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru

uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe

teren în brazdă continuă.

Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura

grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie,

care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a.

Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent

folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport),

aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga

tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi

transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÂLTEANU, 1989).

Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru

furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior

paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii,

ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive

speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a

combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate,

încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze

moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.

Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului)

28

nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar

fi un atac puternic de vierme roşu.

Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de

2.600 kg boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a

fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în

ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha

(Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie). Prin

comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial

(SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.

În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au

oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei

variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi,

producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) şi 1995

(3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii

favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

2.2. SECARA

Tehnologia de cultivare Rotaţia

Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare.

Ea are un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie.

Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai bune

pentru secară, în diferite zone de cultură, astfel: pe soluri nisipoase leguminoasele,

porumbul timpuriu şi pepeni verzi; pe solurile cernoziomoide (din nordul ţării)

borceagul, inul pentru fibre şi cerealele; pentru solurile acide sărace (podzoluri şi

brune podzolite) cartofii timpurii, iar pentru solurile din zona de stepă borceagul

de toamnă, rapiţa, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.

Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din

zona ei de cultură, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de

buruieni şi permite executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.

Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente este

de 2 - 3 kg N, 1 - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg K2O, fiind apropiat de cel al grâului.

Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul

că secara se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează bine la

îngrăşăminte.

29

Pe baza cercetărilor din ultimii ani, se recomandă aplicarea

îngrăşămintelor în dozele prezentate în tabelul 3.18.

Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură, iar azotul, fie în

întregime primăvara pe solul îngheţat, fie 1/3 – 1/2 toamna la arătură, iar diferenţa

primăvara la pornirea în vegetaţie.

Tabelul 2.2.1 Dozele de îngrăşăminte chimice la secară

Dozele de substanţă activă (kg/ha) Fertilitatea solului N P2O5 K2O Ridicată 40-50 40-60 -

Mijlocie 50-60 50-70 40-50

Scăzută 60-80 70-90 60-80

Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de

toamnă. Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit,

deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul

dezgolirii lui prin tasarea solului “înfoiat” (datorită ploilor şi zăpezii) este mai

mare decât la grâu.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul secarei),

iar germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi la grâu.

Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea grâului

de toamnă, pentru înrădăcinare şi înfrăţire (are nevoie de 45 – 50 zile de

vegetaţie), şi pentru faptul că pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim. În

zonele subcarpatice secara se seamănă între 15 - 25 septembrie, iar în zonele

sudice între 25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea timpuriu duce la

formarea unei mase vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii

sau epuizării sub stratul gros de zăpadă.

Densitatea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe

germinabile la m2.

Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu.

Adâncimea de semănat: 2 - 3 cm pe solurile grele, 3 - 4 cm pe solurile

mijlocii şi 5 - 6 cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează nodul de înfrăţire

mai la suprafaţă, nu este justificat semănatul la adâncime mai mare. Un semănat

mai adânc de 2 - 3 cm, pe soluri mai grele şi umede, duce la întârzierea răsăririi,

reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.

30

Cantitatea de sămânţă la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de

MMB şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara

poliploidă (cu MMB de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare.

Cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10 – 15%, când secara se seamănă mai târziu

sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.

Lucrările de îngrijire

Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi

tehnică şi cu aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la

iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii,

deoarece cultivându-se în zone submontane şi stând mai mult timp sub zăpadă,

plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi autoconsumului, mai ales

dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă vegetativă prea bogată. De asemenea, la

secară, nodul de înfrăţire fiind mai la suprafaţă, plantele sunt mai expuse

dezrădăcinării. În primul caz se impune fertilizarea suplimentară cu azot la ieşirea

din iarnă, iar în al doilea caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.

Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm

de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida),

obţinându-se, în general, culturi curate.

Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul de

toamnă.

Recoltarea

Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă

umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a

putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu,

cu unele particularităţi.

Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara,

fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât

grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare

este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii

în pârgă.

Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina,

miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în

unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie mai mică.

Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi

la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai

vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de

31

secara este de peste 60 q/ha (400 spice/m2 cu 1,5 - 2 g fiecare).

La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă

producţii de 30 - 50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha).

Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai mare decât cea de boabe.

2.3. TRITICALE

Tehnologia de cultivare Rotaţia

Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se amplasează în

rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul mai timpuriu:

leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, rapiţă, cartof şi porumb

timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr recoltate timpuriu, cânepă pentru

fibre etc. Triticale nu se cultivă după cereale de toamnă sau de primăvară, datorită

în special sensibilităţii la fuzarioză.

Fertilizarea

Triticale are următorul consum specific pentru 1.000kg boabe: 28 kg N, 10

kg P2O5 şi 31 kg K2O (GH. BÎLTEANU, 1989). Deoarece soiurile actuale de

triticale cultivate în ţara noastră au rezistenţă la cădere inferioară grâului (având

talia mai înaltă), un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de

valorificare a elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie

moderate, în funcţie de fertilitatea solului (tab. 3.21, după C. VASILICĂ, 1991).

Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează în două

reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului). Tabelul 3.21

Dozele de îngrăşăminte la triticale (kg/ha) Fertilitatea solului N P2O5 K2O

Scăzută 80 – 100 70 – 90 50 – 60 Mijlocie 70 – 80 60 – 70 40 – 50 Ridicată 60 – 70 40 – 60 -

Lucrările solului

Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului germinativ pentru

triticale sunt similare cu cele care se efectuează pentru grâul de toamnă.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia peste 85%. Înaintea

semănatului sămânţa se tratează cu produsele şi în dozele folosite la grâul de

toamnă.

32

Epoca de semănat este între 15 septembrie - 1 octombrie în zonele mai reci

(colinare) ale ţării şi 1 - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi vestul ţării.

Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea semănatului nu

permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor, având efecte negative asupra

rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de producţie.

Adâncimea de semănat este 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Densitatea la semănat este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile la m2.

Distanta între rânduri este de 12,5 cm.

Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg, în funcţie

de densitate, mărimea seminţelor şi de sămânţa utilă.

Lucrările de îngrijire

Obiectivele şi tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire pentru triticale

sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. O atenţie deosebită trebuie să

se acorde prevenirii căderii plantelor, respectării dozelor şi momentul optim de

erbicidare în timpul vegetaţiei (sfârşitul înfrăţitului - sfârşitul alungirii primului

internod al paiului), pentru a preveni efectele fitotoxice ale erbicidelor.

Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în

toamnele secetoase o udare de răsărire (cu 300 - 400 m3 apă la ha), iar în timpul

vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al I.U.A.

(cu 1 - 2 udări, folosind 500 - 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice pentru apă).

Recoltarea

Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a boabelor, însă nu se

întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi. Triticale, fiind

mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi), se recoltează înainte

ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.

Combinele se reglează corespunzător, ţinând cont de faptul că triticale se

treieră, în general, mai greu decât grâul şi secara, iar boabele sunt sensibile la

fisurare. Producţiile realizate de triticale în ţara noastră sunt de 4.000 – 6.000 kg

boabe/ha.

2.4 ORZUL

Tehnologia de cultivare Rotaţia

În stabilirea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz cultivată şi

scopul culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare la orz, fără cheltuieli

suplimentare, asigură sporuri de producţie de circa 20 %.

33

Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de

toamnă faţă de planta premergătoare. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă,

trebuie să revină după plante care eliberează terenul timpuriu (în prima parte a

verii). Cele mai bune premergătoare pentru orzuI de toamnă sunt: leguminoasele

anuale şi perene, borceagurile, rapiţa, inul pentru fibre şi cel de sămânţă. Pentru

orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt indicate aceleaşi

premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.

Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de

buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre

plantele care ocupă suprafeţe mari în zona de cultură a orzoaicei de primăvară

(zone subcarpatice), bune premergătoare sunt: cartoful şi sfecla pentru zahăr,

fertilizate; se poate cultiva şi după in pentru fibre sau după porumb dacă resturile

organice au fost tocate şi bine încorporate în sol să nu îngreuneze semănatul.

După orz si orzoaică de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte

devreme (decada a 2-a a lunii iunie), se pot însămânţa culturi duble pentru furaj

(porumb, sorg) sau pentru boabe (soia, fasole). Succesul acestor culturi este

asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are umiditate

suficientă (din ploi sau irigare).

În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură

ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, deoarece

trifoiul provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea plantelor şi se

depreciază însuşirile tehnologice ale boabelor.

Fertilizarea

Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al

grâului. Astfel, pentru 1.000 kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie,

orzul consumă în medie, între 24 - 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O.

Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat

economic de orzul de toamnă, nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de grajd se

aplică altor plante, orzul se fertilizează, în general, cu îngrăşăminte chimice.

Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate

sunt prezentate în tabelele 2.4.1 şi 2.4.2 (L. DRĂGHICI şi colab., 1975 etc.).

Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da

o parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul

(floarea-soarelui, porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe solurile

uşoare (nisipoase; luto-nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii, precum

şi atunci când doza aplicată este mică (sub 60-70 kg N/ha).

34

Tabelul 2.4.1 Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N,

kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta

premergătoare, fertilizarea din anii precedenţi şi fertilitatea naturală a solului

Cultura şi rezistenţa la cădere a soiului

Foarte bună (după

leguminoase anuale şi perene sau cartof bine

fertilizat cu azot şi gunoi de grajd)

Bună (după cartof fertilizat numai organic, după sfecla pentru zahăr şi in)

Mijlocie (după prăşitoare,

porumb, floarea soarelui, mediu fertilizată; după cereale păioase

în primul an)

Slabă (după premergătoare târzii, insuficient

fertilizate)

Orz de toamnă, soiuri cu rezistenţă bună la cădere

20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200

Orz de toamnă, soiuri cu rezistenţă mijlocie la cădere

10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100

Orzoaică de toamnă, soiuri cu rezistenţă mijlocie la cădere

10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80

Notă: În cazul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri

uşoare, nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele mai

mici pe soluri mai grele, fertile şi în anii mai săraci în precipitaţii.

Tabelul 2.4.2 Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu

fosfor (P2O5 kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă Aprovizionarea cu fosfor mobil

Producţia de boabe

(q/ha)

Bună (6-8 mg P2O5 /100 g sol) Sole fertilizate în anii anteriori cu gunoi de grajd şi cu fosfor

Mijlocie (4-6 mg P2O5 /100 g sol) Sole fertilizate în anii anteriori cu fosfor

Slabă (<4 mg P2O5 /100 g sol) Sole nefertilizate în anii anteriori cu gunoi de grajd şi fosfor

Sub 30 10-20 30-40 50-60 30 – 50 30-40 50-60 70-80

Peste 50 50-60 70-80 90-110 Notă: În cadrul limitelor indicate în tabel dozele mai mari sunt recomandate

pentru orzoaica de toamnă, iar cele mai mici pentru orzul de toamnă.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.

Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest

element, dându-se 80 – 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 – 120 kg/ha

pentru orzoaica de toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul la pregătirea

patului germinativ.

Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK sunt prezentate în tabelul 2.4.3.

La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi

potasiu se face la arătura de bază, iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ,

primăvara. Printr-o fertilizare completă, în care intră şi îngrăşămintele cu potasiu,

chiar şi pe soluri bine aprovizionate cu acest element, se asigură o mai bună

rezistenţă la cădere a orzului (L. MUNTEAN, 1978).

35

Tabelul 2.4.3 Dozele orientative de substanţe nutritive recomandate la orzoaica de

primăvară (în substanţă activă, kg/ha) Specificare N P2O5 K2O

După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri mai slab aprovizionate cu elemente nutritive 65-75 70-80 40-50

Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente nutritive 30-40 30-40 20-30

Amendamentele, atât pentru orz, cât şi pentru orzoaica de toamnă şi

primăvară, se recomandă să se aplice pe solurile acide, constituind o măsură

necesară pentru a asigura producţii ridicate. În funcţie de aciditatea solului se

aplică 3 - 6 tone/ha amendamente calcaroase, o dată la 6 - 7 ani, sub arătura de

bază (de preferinţă nu în anul semănării orzului de toamnă, ci în anii anteriori).

Lucrările solului

La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi pregătirea

patului germinativ sunt similare cu cele pentru grâul de toamnă, cu menţiunea că

au pretenţii mai ridicate în ceea ce priveşte calitatea acestor lucrări.

Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ

influenţează direct buna dezvoltare a plantelor şi, deci, rezistenţa la iernare a acestora.

Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o

răsărire uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea

producţiei.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate: puritate (peste 98%),

germinaţie (peste 90%) şi MMB specifică. Înainte de semănat, sămânţa se tratează

contra bolilor produse de: Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc. Se folosesc

produsele: Gamavit 85 PSU (3 kg/t de sămânţă), Vitalin 85 PTS (3kg/t de

sămânţă), Vincit P (1,5 kg/t de sămânţă) etc. Cu acţiune insectofungicidă este

produsul Tirametox 90 PST (3,0 kg/t de sămânţă).

Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile

înaintea grâului (între 15 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în

iarnă bine înrădăcinate şi călite. Semănatul mai timpuriu determină o dezvoltare

prea puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză,

făinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.

În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca

optimă de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul lunii

septembrie şi prima decadă a lui octombrie.

Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă, când se poate

ieşi la câmp. Întârzierea semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi

36

dimensiunea boabelor, scade conţinutul în amidon şi creşte conţinutul în proteină,

diminuând calitatea produsului.

Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 – 500 boabe

germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă 450 – 550 boabe germinabile/m2, iar la

orzoaica de primăvară 450 – 500 boabe germinabile/m2. Deşi orzul are o înfrăţire

bună, în toamnele secetoase şi când se seamănă după epoca optimă densitatea la

orzul de toamnă trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m2.

Distanţa între rânduri la orz şi orzoaică este de 12,5 cm. Reducerea

distanţei între rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi

foarte bine pregătite, caz în care se seamănă la 8 – 10 cm sau chiar 6 – 8 cm şi se

asigură o mai uniformă repartizare a spaţiului de nutriţie.

Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5 cm, iar

la orzoaica de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate,

deoarece plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crusta, orzul având o mai

slabă putere de străbatere. Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul

semănat – răsărire, cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor (după G.

AUFHAMMER, 1973, citat de GH. BÎLTEANU, 1989).

Cantitatea de sămânţă la hectar, la densitatea amintită, pentru orz şi

orzoaică este între 160 – 200 kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.

Lucrările de îngrijire

La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi iarna,

eliminarea excesului de umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de

întreţinere la desprimăvărare, în funcţie de starea culturii (fertilizare, tăvălugire în

cazul fenomenului de „descălţare”, combatere a buruienilor, bolilor şi

dăunătorilor), sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. Combaterea

buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se face cu erbicidele redate în tabelul

2.4.4, folosite şi la grâu şi secară (dozele la orz şi orzoaică sunt mai reduse cu 10 –

20 % decât la grâu şi secară).

Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare, între care Erysiphe

graminis f. sp. hordei (făinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea frunzelor),

Rhynchosporium secalis (rhynchosporioza) se folosesc fungicidele Tilt 250 EC

(0,5 l/ha), Tango (0,6 l/ha), Bumper 250 EC (0,5 l/ha), Granit 20 SC (1 l/ha) etc,

aplicate în două faze: primul tratament la apariţia atacului (o dată cu erbicidarea

sau mai târziu), iar al doilea în faza de burduf – înspicare. Aceste tratamente

asigură menţinerea a circa două frunze verzi, neatacate, până în faza de umplere a

37

boabelor, asigurând sporuri de producţie în special în anii favorabili dezvoltării

bolilor foliare.

Tabelul 2.4.4 Erbicidele, dozele şi perioada aplicării în culturile de orz şi orzoaică

Erbicidul Doza în produs

comercial (l sau kg/ha)

Perioada aplicării

1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D Sare de dimetil amină (2,4 D) 2,0 - 2,5 În faza de înfrăţire până la începutul formării

paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

Dikotex 2,0 – 3,0 În faza de înfrăţire până la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

Acetadin 4,0 – 6,0 În faza de înfrăţire până la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D

Icedin forte 1,5 – 2,0 În faza de înfrăţire până la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

Basagran 2,0 – 4,0 În faza de înfrăţire până la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

3. Combaterea buruienilor monocotiledonate(odos etc.)

Avadex BW 4,0 – 6,0 Erbicidul se încorporează în sol odată cu pregătirea patului germinativ

Avadex BW 10 G 30 – 50 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze

Iloxan (Diclofopmetyl) 2,0 – 3,0 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul

are 2-3 frunze

Sufix BW 3,0 – 3,5 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze

4. În culturile infestate cu iarba – vântului Igran, Granarg 3,0 – 4,0 După însămânţare sau răsărire Puma 0,8 – 1,0 Primăvara, când buruiana are 2 – 4 frunze Iloxan 2,0 – 2,5 Primăvara, când buruiana are 2 – 4 frunze

Notă: Se folosesc şi alte produse prezentate la grâu

Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor părţilor aeriene la orz se fac

şi tratamente în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului (Oulema

melanopa) se fac tratamente cu unul din produsele: Sinoratox R35 (1/ha), Decis

2,5 CE (0,3l/ha), Karate (0,4 l/ha) etc. Cu aceste produse se limitează şi atacul de

afide, tripşi, muşte etc.

Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii

cu deficit de umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are o mare

importanţă, când partea a doua a verii şi perioada semănatului sunt secetoase.

Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat (500 m3/ha), asigurând şi

pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după semănat, pentru răsărire (300 –

400 m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut face fără irigare.

Primăvara se fac 1 – 2 udări de 300 – 500 m3/ha, pentru menţinerea

umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din

intervalul umidităţii active.

Recoltarea orzului

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă. Începe

38

la coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 – 17%. Întârzierea

recoltatului provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi a scuturării

boabelor. Orzoaica pentru malţ nu se recoltează la umiditate mai ridicată de 15%,

deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor; dacă

recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste 15%, se trece imediat la

uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).

Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. El trece foarte

repede în „răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este

mai mare decât la grâu.

Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în

ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 – 70

q/ha. Soiurile de orzoaică de toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de 40

– 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.

Raportul boabe: paie este la orz de circa 1 : 1,5.

De menţionat că orzul de toamnă asigură producţii care depăşesc, în multe

judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.

Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a

porumbului şi, deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că

extinderea orzului în cultură duce implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai

puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la porumb.

2.4 OVĂZUL

Tehnologia de cultivare Rotaţia

Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este bine

fertilizat. El dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene (însă în

practică, după acestea, sunt preferate alte culturi cu pondere mai mare: grâu,

porumb, sfeclă). Ovăzul se cultivă, de obicei, după prăşitoare (cartof, porumb,

floarea-soarelui). Nu se cultivă după el însuşi, nici după sfeclă pentru zahăr sau de

furaj, decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi, comuni

ambelor culturi.

După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoase, etc. Nu se practică

semănarea trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai

puternic şi o mai lungă perioadă de timp decât în orz sau grâu.

Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive ale ovăzului, pentru 100 kg boabe + paiele

39

care revin (circa 150 kg), este în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P2O5; 2,74 kg K2O

şi 0,65 kg CaO. Ritmul absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.

Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice şi chimice pe toate

tipurile de sol. În mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.

Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi

planta premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori

medii se recomandă: N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N75P60 pe

solurile podzolice, mai sărace. Pe solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg

K2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.

Lucrările solului

În funcţie de premergătoare, lucrările solului se execută ca şi pentru

orzoaica sau grâul de primăvară, o atenţie deosebită trebuind să se acorde reţinerii

apei în sol, la care ovăzul are cerinţe mari.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%, iar

masa seminţelor cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai viguroase şi

mai productive. Seminţele mari, având procent mai mare de pleve, sunt

preferabile pentru semănat, iar cele mici, cu procent de pleve mai redus, sunt mai

indicate pentru furaj.

Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a

tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri), sămânţa se tratează cu “Vitavax 200 (2

kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.

Se obţin rezultate bune prin tratamentul cu formaldehidă prin: cufundare;

cufundare şi sudaţie; sudaţie.

Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,15% formaldehidă (350

ml formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 10 minute,

amestecându-se continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire la umbră. Cu 100

l soluţie apoasă de formaldehidă 0,15% se pot trata 300 - 350 kg sămânţă de ovăz.

Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,15%

formaldehidă, în care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp seminţele

se scot şi se depozitează în vrac, acoperite cu o prelată umectată cu aceeaşi

soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi seminţele se usucă în strat subţire, la

umbră.

La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de formaldehidă

în concentraţie de 0,50%. Folosind 1 l formaldehidă 40% la 80 l apă. Cu aceasta

se stropeşte sămânţa, după care se strânge în grămadă şi se acoperă cu o prelată

40

umectată, ţinându-se, astfel, 4 ore. Apoi seminţele se usucă în strat subţire, la

umbră. La o tonă de seminţe se folosesc 10 l soluţie apoasă de formaldehidă în

concentraţie de 0,5%.

Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate

ieşi la câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din

precipitaţiile de peste iarnă.

Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie. Densitatea de

semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m2.

Distanta între rânduri este de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la 10

cm sau chiar 6 - 8 cm între rânduri.

Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea

solului. Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ redusă;

semănatul mai adânc reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.

Cantitatea de sămânţă, la densitatea amintită, în funcţie de valoarea

culturală, este cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.

Lucrările de îngrijire

Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura orzoaicei de primăvară

(tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.).

La combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar în cazul

”Icedinului” forte de 1 - 1,5 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma

melanopa) se tratează (la avertizare) cu “Sinoratox” R35 (1,5 - 3,5l/ha), care

combat şi alţi dăunători: Oscinella frit şi alte diptere, apoi afide şi tripşi.

Recoltarea

Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte

cereale. Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să

aibă tijele uscate, iar boabele să fie la începutul maturităţii depline. În acest caz

seminţele scuturate pe platformă ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se

recoltează cu combina până când tijele plantelor nu sunt uscate (deşi bobul e

matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se înfundă, iar

randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile

sunt foarte mari.

Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina

sau în locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze:

tăierea plantelor la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.

Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură.

Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile

41

realizate sunt mici, deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab

fertilizate. Din producţia de boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.

Sunt unităţi care obţin peste 25 q/ha, însă producţia medie pe ţară, în

ultimii ani, a fost de 15 - 20 q/ha.

Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la 1 : 2.

2.5 PORUMBUL

Tehnologia de cultivare

Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi

potenţialul productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor

tehnologii moderne de cultivare, pot asigura realizarea unor recolte la nivelul

celor mai avansate ţări ale lumii.

Rotaţia

Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.

Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi

furajere, după care urmează, cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful,

sfecla şi floarea-soarelui.

Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de

azot (120 - 160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului

mare de apă, nu este considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în

zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.

Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a

celor două culturi. În această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o

premergătoare timpurie. În culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor

specii, această rotaţie se întrerupe după 4 - 5 ani.

Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.

Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai

joase, cu apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase

excesului temporar de umiditate – terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi

măsură ca porumbul.

În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe

soluri fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate

raţional şi irigate, se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.

Se poate aprecia, însă, că prin monocultura prelungită se reduce conţinutul

de humus, se degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se

42

epuizează solul în macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi

dăunătorii specifici, impunându-se, deci utilizarea unor doze mărite de

îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.

Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se

realizează în asolamente de 4 - 6 ani.

La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de

primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu

perioadă de vegetaţie mai scurtă în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va acorda

atenţie utilizării erbicidelor triazinice şi prevenirii infestării cu gărgăriţă.

Fertilizarea

Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul

este o plantă mare consumatoare de substanţe nutritive. F. ANGELINI (1965)

apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin excelenţă”.

Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în

funcţie de nivelul recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în

tabelul 2.5.1.

Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot şi potasiu.

Tabelul 2.5.1 Consumul specific de elemente nutritive (kg/t) în funcţie de nivelul

producţiei Producţia de boabe (t/ha) Elementul

chimic 3 - 4 5 – 6 7 - 8 9 - 10 11 - 12 13 - 14 > 14 N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18

P2O5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6 K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9

Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură

formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează

favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea

limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la

culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică

transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin sensibile la secetă şi boli şi

întârzie maturitatea.

Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.

Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului.

Insuficienţa lui se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul

radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se accentuează

protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.

43

Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă

prin îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne

slab dezvoltat.

Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe

toate tipurile de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se

aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc.

Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau

fermentat, o dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la

aplicare în condiţii de monocultură.

Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin

procese microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea

unor sporuri mari de recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe

cele erodate s-au obţinut prin aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48

P32-48.

Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care

sunt mult aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se

produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se

recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se recomandă lupinul alb.

Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile

de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă;

potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în

condiţii de irigare.

Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de

tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.

Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi,

pe fond nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar

în condiţii de fertilizare locurile se inversează.

La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere: tipul de sol,

nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul

precipitaţiilor, hibridul cultivat, planta .premergătoare.

Fertilizarea cu azot. În tabelul 2.5.2 sunt prezentate dozele optime

economice de azot (după CR. HERA şi Z. BORLAN, 1980).

Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt cu

30 - 90 kg mai mici decât în cultură irigată.

În funcţie de producţia planificată consumul specific se modifică

determinarea dozei putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare

44

tonă de boabe la o producţie sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 - 10 t/ha

şi, respectiv, 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.

Tabelul 2.5.2 Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia

planificată (boabe) şi de asigurarea potenţială a solului cu azot (apreciată după indicele azot – I.N.)*

DOE de N (kg/ha) la IN al solului Producţia planificată boabe (kg/ha) 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 14000

144 168 191 211 231 248 265 280 308

134 157 180 201 220 238 254 269 297

122 146 169 190 209 226 213 258 286

113 138 160 181 200 217 234 249 277

106 130 153 173 193 210 227 242 270

100 124 147 167 186 204 221 236 234

94 118 141 161 180 199 216 230 258

89 114 137 157 176 194 210 226 254

Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după

leguminoase, de asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată

direct porumbului şi, respectiv, cu 1 kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la

planta premergătoare; se reduce cu 20 - 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la

frângerea tulpinilor.

Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea

soarelui şi cu 25 kg N/ha după cartoful târziu sau în al III-lea an de monocultură

În funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie -

februarie, doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub medie;

se măreşte cu 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în

primăveri umede şi se micşorează cu 20 kg în primăverile secetoase.

Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:

- 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de

amoniu, concomitent cu semănatul;

- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub

formă de uree, azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;

- concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10 - 20 kg/ha, corelate cu

dozele, aplicate anterior şi starea culturii.

Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de

aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) recomandă

dozele economice înscrise în tabelul 2.5.3.

Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9 kg

P2O5 /t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu

conţinut sub 6 mg P2O5 /100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P2O5 pentru

fiecare mg sub limita menţionată.

45

Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P2O5, când aplicarea

s-a făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată

plantei premergătoare.

Tabelul 2.5.3 Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5 , în funcţie de producţia planificată (boabe) şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil

DOE de P2O5 (kg/ha) când PAL** este de (ppm P): Producţia planificată boabe (kg/ha) 10 20 30 40 50 60

5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 13000 14000

82 95

106 115 122 129 134 139 143 146

61 74 85 93 101 107 113 117 121 125

42 55 66 75 82 89 94 99

103 106

27 40 50 59 67 73 79 83 87 91

14 27 38 47 54 61 66 71 75 78

- 18 28 37 45 51 57 61 65 69

Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.

Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea

patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi

concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).

Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare

a solului cu potasiu mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt

prezentate în tabelul 2.5.4.

Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul

se aplică direct şi cu 1 kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.

Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate,

nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi

aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.

Tabelul 2.5.4 Doza optimă de K2O, în funcţie de producţia planificată şi de starea

de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppmK): Producţia planificată

boabe (kg/ha) 60 100 140 180 220 260 5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 13000 14000

120 141 160 176 190 203 214 224 233 242

86 107 125 141 155 168 179 190 199 207

54 75 94

110 124 137 148 158 167 175

26 47 65 81 95

108 119 129 139 147

- 21 39 56 70 82 94

104 113 121

- -

17 33 47 60 71 81 91 99

Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea

îngrăşămintelor cu fosfor.

46

Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi

ani, cu azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a

sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.

Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3

stropiri, la intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de

sulfat de zinc în concentraţie de 1%.

Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul

de saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată

la 4 - 5 ani, este obligatorie în cultura porumbului.

Lucrările solului

Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi

vizează, pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea,

nivelarea şi realizarea în rezerve cât mai mari de apă în sol.

După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm

adâncime pe terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele,

cu plugul în agregat cu grapa stelată. Până în toamnă terenul se menţine afânat şi

curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu discuri.

Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu

se justifică prin sporurile de producţie obţinute.

După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi

adâncimi ca şi arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.

În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate,

pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80

cm, o dată la 4 ani.

Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie

de grosimea acestuia. Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a

lungul curbelor de nivel.

Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi

răsărirea porumbului. Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi

vegetale la suprafaţă, solul se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau

cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după

zvântarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu

colţi, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu

combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat. Se vor evita trecerile repetate

cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la semănat.

47

Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm

este mărunţit şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea

apei la bob.

Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate

se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni:

administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de

pregătire a patului germinativ.

În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime

(„minimum tillage”), în două variante:

- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul,

erbicidarea şi semănatul;

- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura;

discuirea şi erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.

În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în

sistemul „no tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei

premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura

succesivă pe terenuri irigate, prin însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o

singură trecere, realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul şi

erbicidarea.

Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura

nu se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri.

Rezultatele de până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se

diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi

germinaţia minimă de 90%.

Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium,

Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t),

Metoben 70 (2kg/t), TMTD 75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a

seminţelor” în sol.

Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus

dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP (12,5kg/t),

Furadan 35 ST (2,5kg/t), Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST (25kg/t),

Sinolintox 10 G (20 l/t).

Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când, la

ora 7, la 10 cm adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de încălzire.

48

Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se

seamănă între 1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie, în celelalte zone.

Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar

încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire

se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci,

perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata

răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere, existând şi pericolul

putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin întârzierea

semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare este

împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică,

fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.

Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile

scăzute, pe soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.

Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor

recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât

alte prăşitoare. Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin

introducerea de hibrizi noi, mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au

condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor verigi cu densitatea

lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La

densităţi prea mari însă, frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic

scăzut, în lan se accentuează protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice

din boabe.

Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii

sunt: hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.

Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor,

numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere.

Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze

mai mic comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.

Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1

asigură producţii ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil

aparatului vegetativ.

Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid.

În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul

limitativ al recoltei îl constituie nivelul de fertilizare.

La stabilirea densităţii trebuie să se ţină seama de posibilităţile de

aprovizionare cu apă pe tot timpul vegetaţiei. În zonele cu precipitaţii reduse

49

(Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în stabilirea densităţii îl

constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă – primăvară, până

la semănat.

Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se

reduce, din start, cu 3 - 5 mii plante/ha. Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte

cu 10 - 15 mii plante/ha.

În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică

densităţile menţionate în tabelul 2.5.5.

Tabelul 2.5.5 Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie

a hibrizilor şi tipul de cultură Densitatea la

maturitate Culturi neirigate (mii plante/ha)

Culturi irigate (mii plante/ha)

Hibrizi timpurii Hibrizi mijlocii Hibrizi târzii

45 – 60 40 – 55 40 – 50

65 – 70 60 – 65 60 – 65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de

puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la

semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce

apar până la răsărire şi în intervalul răsărire – recoltare.

Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele

irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.

Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor

sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează

o mai bună distribuţie a plantelor în lan.

Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului.

În regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5-6 cm. Pe

suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de

semănat se măreşte la 6-8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de

semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5-30 ore.

Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu

SPC8 pe terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de

5 - 11 km/oră.

Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire,

porumbul (la fel ca şi sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în

primele faze şi o densitate redusă la unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în

competiţia cu cele 800 – 1.500 buruieni care răsar la 1 m2 .Cercetările efectuate în

50

15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în prezent

pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce înseamnă

3.000 – 7.000 kg/ha boabe.

Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale,

prin utilizarea erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea

erbicidelor.

În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută

următoarele lucrări:

- grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru distrugerea

buruienilor şi a crustei;

- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce

se ridică roua, ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută

perpendicular pe direcţia rândurilor.

- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la

viteza maximă a tractorului;

- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu

viteza de 4 - 5 km/ha, pentru a nu acoperi plantele;

- praşila a doua se execută după 10 -14 zile, la adâncimea de 7-8 cm, cu viteza

de 8-10 km/h;

- praşila a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6 cm,

cu viteza de 10 - 12 km/h.

Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar

două, după primele două praşile mecanice.

Praşila a patra nu aduce sporuri în recoltă.

Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului.

Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în

tabelul 3.42. Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude

efectuarea a 1 - 3 praşile mecanice.

Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este

necesar.

Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca

necesară, dacă nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când

porumbul este amplasat pe terenuri proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după

leguminoase perene, care menţin solul reavăn, şi favorabil atacului viermilor-

sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.

51

Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-

sârmă trebuie să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai

eficiente decât cele din perioada de vegetaţie.

Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de

apă al porumbului variază, între 4.800 şi 5.800 m3/ ha.

Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 - 30

iunie si 20 - 30 august.

Necesarul de apa zilnic este de 15 - 25 m3/ha/zi în luna mai, 35 - 45

m3/ha/zi în luna iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august.

Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul

vegetaţiei să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA) pe

adâncimea de 60 - 80 cm. În caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica o

udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m3/ha; următoarea udare cu circa 10 zile

înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după fecundare, în perioada

umplerii boabelor.

Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.

2.6. SORGUL

Tehnologia de cultivare Rotaţie

Ritmul lent de creştere din primele faze de vegetaţie şi, deci, pericolul

mare de îmburuienare, impune cultivarea sorgului după plante care lasă terenul

curat de buruieni, de obicei culturi prăşitoare. După sorg nu se pot cultiva cereale

de toamnă, pentru care are o acţiune nefavorabilă, epuizând terenul în apă şi

substanţe nutritive. Din acest considerent, după sorg se vor cultiva numai culturi

de primăvară.

Fertilizare

După QUINEBI şi colab. (1958), pentru 1.000 kg boabe şi producţia

secundară aferentă sunt necesare 23,5 kg azot; 7,2 kg fosfor şi 6,9 kg potasiu.

După E. PARISI (1936), citat de GH. BÎLTEANU (1991), pentru o tonă de

tulpini sorgul zaharat consumă 1,7 kg azot şi 0,9 kg fosfor.

În condiţii de umiditate favorabilă, sorgul reacţionează prielnic la

fertilizarea cu azot atât în ceea ce priveşte nivelul recoltei, cât şi conţinutul de

proteină. În zonele secetoase, efect favorabil prezintă şi fosforul. Dozele practicate

azi în lume variază, în funcţie de condiţiile de experimentare, între N50-150P36-100.

52

În condiţii de irigare, A. GIARDINI (1981), citat de GH. BÎLTEANU (1991),

recomandă N200P150.

La sorgul zaharat fertilizarea directă urmăreşte calitatea sucului, fapt

pentru care se recomandă, pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri fertile.

Când sucul se utilizează în alte scopuri decât cele alimentare fertilizarea se poate

efectua cu N90-120P70-80. Gunoiul de grajd se recomandă a fi aplicat plantei

premergătoare, cu excepţia măturilor de sorg de pe solurile nisipoase, unde se

recomandă aplicarea lui directă, încorporat adânc în sol.

Lucrările solului

Pentru sorg se execută aceleaşi lucrări ca şi în cazul porumbului. Patul

germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi curat de buruieni.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritate minimă de 97% şi

germinaţia de cel puţin 85%. În sol îşi reduce germinaţia cu 30 – 50% faţă de

laborator. Seminţele se tratează înainte de semănat cu fungicide şi insecticide la

fel ca la porumb.

Perioada de semănat este când temperatura solului se ridică dimineaţa la ora

8, la 14 - 15°C. Scăderea temperaturii la 12°C după semănat reduce numărul

plantelor răsărite cu peste 50%.

Densitatea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii.

plante recoltabile, iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile.

Cantitatea de sămânţă este de 10 - 15 kg/ha la sorgul pentru boabe şi de 6 -

8 kg la cel pentru sirop şi mături.

Distanţa între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleaşi semănători ca şi

la porumb.

Adâncimea de însămânţare este de 4 - 5 cm pe solurile grele şi pe cele cu

umiditate suficientă şi de 6 - 8 cm pe solurile uşoare şi pe cele grele cu deficit de

umiditate.

Lucrările de îngrijire

Tăvălugitul după semănat asigură o bună răsărire a plantelor. Pentru

distrugerea buruienilor în curs de răsărire, cultura se grăpează atât înainte cât şi

după răsărit. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza sapa rotativă. În culturile

neerbicidate se execută 2 – 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile manuale.

Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale monocotiledonate

şi dicotiledonate, solul se erbicidează preemergent cu Onezin 50, Romazin 500,

53

Sancozin 50 SC, Satecid în doze de 2 – 5 kg/ha, Atred 50 WP, Atred 500 L,

Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP 5 – 10 kg/ha.

Pentru buruienile dicotiledonate, se erbicidează postemergent cu SDMA

sau Icedin F (2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha), DMA (1 l/ha).

În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1 - 3 tratamente pentru

combaterea păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu Carbetox 37

(2 l/ha) sau cu alte produse.

În culturile pentru mături, în faza de 4 - 5 frunze se execută răritul şi

înlăturarea lăstarilor.

În anii secetoşi, prin irigare, se obţin producţii ridicate.

Recoltarea

Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor (fără

pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub

panicule.

Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza

de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina.

Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură,

ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se leagă

în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.

Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a

boabelor, prin tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se depozitează

sub şoproane pentru uscare.

Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la

sorgul pentru mături 3 - 4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din care

se pot obţine peste 3.000 l alcool.

CAP.3 LEGUMINOASELE PENTRU BOABE 3.1.MAZĂREA

Tehnologia de cultivare Rotaţia

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul

devreme, permiţând lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care să fie

nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate

se obţin după cereale păioase şi după unele culturi prăşitoare cu recoltare mai

timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute bine buruienile.

54

În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea

mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr, cartof,

rapiţă (cu rezultate destul de bune). Se recomandă, de altfel, ca mazărea să urmeze

după porumb, datorită rezistenţei (relative) la efectul remanent al erbicidelor pe

bază de atrazin.

Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase,

pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din

cauza perpetuării şi amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura

culturilor din România ar fi neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al

leguminoasei în asolament.

Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi, ca atare, monocultura este

exclusă. În cazul cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare fenomenul de

"oboseala solului", care se manifestă, în principal, prin tulburări bruşte de creştere,

absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste

fenomene sunt accentuate de stagnarea apei şi de excesul de apă, datorate compactării

solului şi drenajului defectuos. În monocultură se amplifică îmburuienarea terenului,

atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil. În prezent, se

acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3 - 4 ani, fără risc, cu condiţia

tratării seminţelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.

La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe

culturi şi o excelentă premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu,

are o influenţă favorabilă asupra structurii solului, solul este reavăn şi se poate

ara în condiţii bune, în sol rămâne o cantitate apreciabilă de materie organică şi de

azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30 - 100 kg N/ha). În condiţiile din România

mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează să fie semănat grâu de toamnă.

Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate

culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.

Fertilizarea

Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre

consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.

Azotul. În condiţii normale de cultivare, s-a determinat că cea mai mare

parte din azotul necesar plantelor de mazăre (42 - 75%) este asigurat prin

activitatea bacteriilor fixatoare; restul provine din rezervele solului sau din

remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.

Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după

premergătoare fertilizate, mazărea nu necesită îngrăşăminte cu azot; administrarea

55

acestora are un efect nesemnificativ asupra nivelului producţiilor şi a continuţului

boabelor în proteine. Din contră, azotul, în cantităţi mai mari, are a serie de efecte

nefavorabile, printre care: favorizarea dezvoltării vegetative în dauna formării

păstăilor şi a boabelor; amplificarea problemelor legate de buruieni; este

influenţată nefavorabil formarea nodozităţilor şi fixarea azotului de către bacteriile

din nodozităţi.

Administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată

numai în condiţii de cultivare mai puţin favorabile: pe solurile mai puţin fertile,

cum sunt cele acide sau cele nisipoase, care oferă condiţii mai puţin bune pentru

activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare care sărăcesc solul în azot.

Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, în funcţie de situaţia concretă; întreaga doză

aplicată la pregătirea patului germinativ.

Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influenţând favorabil

formarea nodozităţilor, deci fixarea azotului şi determină un înflorit mai bogat şi o

legare mai bună a boabelor. Deşi consumul de fosfor este moderat, totuşi trebuie

reţinut că mazărea reacţionează puternic la insuficienţa fosforului.

Ca urmare, în toate situaţiile se recomandă administrarea îngrăşămintelor

cu fosfor, dozele fiind de 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 -

60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace.

Potasiul. Pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi

necesară. Dozele, în asemenea, situaţii sunt de 40 - 60 kg K2O/ha, aplicate o dată

cu fosforul, sub arătură (ca îngrăşăminte simple) sau la patul germinativ (ca

îngrăşăminte complexe).

Influenţa favorabilă a administrării îngrăşămintelor cu microelelemente,

îndeosebi a borului, molibdenului, manganului, este menţionată frecvent de către

specialişti. Microelementele contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de fixare a

azotului şi, în general, la o mai bună dezvoltare a plantelor. Îngrăşămintele cu

microelemente pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte de semănat sau

în vegetaţie, prin stropiri pe frunze.

Lucrările solului

Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii deosebite

faţă de lucrările de pregătire a terenului.

Dezmiriştirea. Imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea

terenului de resturile vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de

dezmiriştit, cu scopul mărunţirii buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea) şi a

stratului superficial al solului.

56

Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu

grapa stelată, la adâncimea de 25 - 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă,

adesea, să se are mai adânc decât pentru alte culturi; îndeosebi pe solurile grele,

afânarea adâncă a solului favorizând o mai bună dezvoltare a rădăcinilor în

straturile adânci ale solului.

Arăturile efectuate vara se lucrează în mod repetat până în toamnă (se

grăpează), lucrări prin care este nivelat terenul, sunt mărunţiţi bulgării şi sunt

distruse buruienile care răsar, reducând, astfel, rezerva de buruieni.

Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi

lucrate încă din toamnă sau pot fi lăsate în “brazdă crudă“. În mod obişnuit, se

susţine necesitatea grăpării şi nivelării arăturii în toamnă, ceea ce oferă avantajul

că, la desprimăvărare, terenul se usucă mai repede şi mai uniform şi se poate

semăna mai devreme; cultivatorii de mazăre din zonele secetoase (de exemplu,

Dobrogea) preferă acest sistem de lucrare a solului.

Pe anumite terenuri, şi îndeosebi în zonele cu soluri grele şi unde cad

cantităţi mari de precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi nivelarea terenului în

toamnă pot conduce la compactarea exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se

usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul. În asemenea situaţii este de

preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă.

În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după

ce apa s-a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea

agregatelor agricole; din aceleaşi motive, trebuie redus la minimum numărul de

treceri pe teren cu agregatele agricole.

Grăparea. De regulă, în primăvară, sunt necesare două lucrări, dintre care

o lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru mobilizarea solului şi o a doua

lucrare, efectuată chiar înainte de semănat, cu combinatorul sau cu grapa cu

discuri în agregat cu câmpuri de grapă cu colţi şi lamă nivelatoare, pentru

mobilizarea solului pe adâncimea de semănant.

Prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine

nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuire a

seminţelor, realizarea unei culturi uniform dezvoltate, foarte important pentru a

înlesni recoltarea mecanizată a culturii.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din culturi

certificate, să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă puritatea

fizica minimum 98% şi capacitatea de germinaţie minimum 80%.

57

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Împotriva

agenţilor patogeni de pe tegumentul seminţei, care produc fuzarioza (Fusarium

sp.) şi antracnoza (Ascochyta pisi) se recomandă folosirea preparatelor pe bază de

tiuram (Tiradin 70 PUS, 4,0 kg/t de sămânţă), tiofanat metil (Metoben 70 PU, 2,0

kg/t de sămânţă). Tratamentele trebuie efectuate cu circa 2 săptămâni înainte de

semănat, pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene.

Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau

concomitent cu semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre

(care conţine bacteria specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2

- 4 flacoane pentru cantitatea de sămânţă semănată la un hectar.

Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci

când se poate pregăti terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat bine), fără a se

tasa. Calendaristic, în România, culturile de mazăre sunt semănate în cursul lunii

martie (de regulă, în prima jumătate a lunii martie în sud şi în a doua jumătate în

restul zonelor); spre nord şi în unii ani cu desprimăvărare târzie, sunt situaţii în

care mazărea este semănată la începutul lunii aprilie.

Semănatul timpuriu oferă avantaje certe: sunt folosite bine cele 100 - 120

zile cu vreme favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de umiditate,

temperatură şi lungime a zilei (lunile martie-iunie). În acest fel, este valorificată în

condiţii optime umiditatea acumulată în sol în sezonul rece şi care asigură

germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.

Semănatul întârziat antrenează, de regulă, scăderea importantă a

producţiilor; se discută chiar despre pierderi de producţie de 50%, la o întârziere

de 20 zile faţă de perioada optimă de semănat. Sunt afectate toate componentele

de producţie şi îndeosebi numărul de boabe formate pe o plantă.

Densităţile de semănat folosite în România sunt de 125 - 140 boabe

germinabile/m2, pentru a se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m2. În mod

obişnuit, la mazăre, se estimează un procent de răsărire în câmp de 75%.

Mazărea posedă o anumită “supleţe“ în privind densitatea lanului şi poate

compensa parţial, prin ramificare, densităţile prea mici. Ca urmare, cu cât zona are

un climat mai moderat, sub aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se

poate semăna cu densităţi mai mici, iar întârzierea semănatului are efecte negative

mai puţin pronunţate. Din contră, cu cât zona de cultivare este mai secetoasă, cu

atât trebuie semănat mai devreme şi se va lucra cu densităţi mai mari. Cantităţile

de sămânţă corespunzătoare densităţilor optime sunt de regulă de 250 - 300 kg/ha.

58

Mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 cm), prin care se asigură o

mai bună distribuire a seminţelor. Semănatul mazării în cărări (similar cu ce s-a

prezentat la grâu) oferă avantaje certe, permiţând aplicarea tratamentelor de

combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, foarte uniform şi până în faze de

vegetaţie mai avansate.

Datorită cerinţelor mari faţă de umiditate în faza de germinare, mazărea

trebuie semănată mai adânc; în condiţiile din România se seamănă la circa 6 cm

adâncime.

Semănatul superficial este foarte dăunător deoarece conduce la un răsărit

neuniform şi poate spori pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat

de adânc este, de asemenea, defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în

curs de germinare este insuficientă, se amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se

înregistrează pierderi importante de densitate.

Lucrările de îngrijire

Se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat

şi s-a semănat devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală, nu sunt

probleme deosebite cu buruienile. Totuşi, la începutul vegetaţiei, mazărea este

sensibilă la concurenţa buruienilor, care pot diminua considerabil producţiile şi

pot crea dificultăţi la recoltare.

Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul

erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale şi perene, cele

mai frecvente şi mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi (Sinapis, Sonchus,

Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în

vegetaţie a unor tratamente cu preparate pe bază de MCPA (Dicotex 40 lichid, 1,5

- 2,0 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2 - 3 l/ha), când plantele de mazăre au 8 - 10

cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă.

În cultura mazării se poate folosi şi prometrinul (Gesagard 50 WP, 3 - 5

kg/ha) aplicat după semănat şi înainte de răsărit; acest erbicid controlează atât

buruienile monocotiledonate, cât şi cele dicotiledonate anuale. În acest caz,

trebuie semănat ceva mai adânc decât în mod obişnuit (îndeosebi pe solurile

uşoare), pentru a evita apariţia unor efecte fitotoxice (inhibarea germinaţiei), în

cazul că, după semănat, survin precipitaţii mai bogate şi care deplasează pelicula

de erbicid în zona de germinare a seminţelor.

Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi (alături de ale

buruieni monocotiledonate), acesta poate fi combătut prin tratamente “în

vegetaţie“, cu propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 - 1 l/ha) sau fenoxapropetil

59

(Furore Super 75 EW, 2 - 3 l/ha) administrate postemergent, când plantele de

costrei au 15 - 30 cm înălţime.

În culturile de mazăre din zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni

monocotiledonate anuale specifice acestor zone, cum este odosul (Avena fatua); în

asemenea situaţii se pot face tratamente cu trialat (Avadex BW EC, 5 - 6 l/ha),

aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol la pregătirea patului germinativ, sau

se poate folosi fluazifopbutil (Fusilade Super), asociat, eventual, cu erbicide

pentru controlul dicotiledonatelor.

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de

mazăre de la noi este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în

câmp, dar ales în depozite. Adulţii hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi

îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor. La

coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi

străbătută de adult în primăvara următoare.

Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul

înfloritului, pentru distrugerea adulţilor, cu produse pe bază de dimetoat

(Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se

pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul distrugerii larvelor.

După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie gazarea seminţelor

în spaţii ermetic închise, timp de 48 ore; se folosesc sulfura de carbon (1 - 1,5 l/t

de sămânţă) sau fosfura de aluminiu (pastile de Phostoxin sau Delicia, 30 g/t de

sămânţă, în depozite şi 40 - 50 g/t de sămânţă sub prelate).

Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea

revenirii mazării prea curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de

semănat. În situaţii extreme, pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita

pisi), boală răspândită în toată ţara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt

necesare tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare, după controlul

culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat după răsărit, fiind

repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se utilizează

benlate (Fundazol 2 kg/ha), mancozeb (Dithane M-45, 2 kg/ha) sau preparate pe

bază de cupru (Turdacupral 50 PU sau Oxiclorura de cupru, 4 kg/ha).

Recoltarea

Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de

cultivare a mazării. Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai

multe motive: coacerea eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi

60

scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate;

spargerea uşoară a boabelor la treierat.

Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este

foarte scurtă, de numai 4 - 5 zile.Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate

cu prioritate faţă de alte culturi.

La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni.

Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit,

frunzele s-au uscat şi 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au

întărit. De regulă, maturarea şi recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii

iunie; în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai ploioşi, se întârzie până în

prima decadă a lunii iulie.

În ţara noastră recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două

faze): în prima fază plantele sunt smulse sau tăiate cu maşina de recoltat mazăre

(sau manual, pe suprafeţe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva

zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare se treieră cu combina de

cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă şi efectuându-se o serie de relaje

specifice, îndeosebi cu scopul de a limita spargerea boabelor: reducerea turaţiei

aparatului de treier la mai puţin de 600 rotaţii/minut; mărirea distanţelor dintre

bătător şi contrabătător; reglajele se refac de 2 - 3 ori pe zi.

Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună

organizare; se lucrează de preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.

Treieratul se desfăşoară cel mai bine când umiditatea boabelor este

cuprinsă între 18 şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22%

treieratul se face cu dificultate.

Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă

la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o

singură trecere cu combina. În acest caz se practică montarea unor “degete“

speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al combinei. În anumite situaţii,

pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate desicante

(Reglone).

Imediat după recoltare şi înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie

supuse operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei, eliminarea

impurităţile, uscarea boabelor până la 14% umiditate).

Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de

peste 3.000 kg boabe/ha. Din producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%.

61

Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme

deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin

presare, folosind presa pentru furaje. Se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t vreji/ha.

3.2. FASOLEA

Tehnologia de cultivare Rotaţia

Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare.

Cere un teren bine lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi

vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat profund, având în vedere că

sistemul radicular al fasolei este destul de slab dezvoltat şi are tendinţa de a se

dezvolta în stratul superficial al solului.

Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul rând

grâul şi orzul de toamnă), precum şi prăşitoarele bine întreţinute (porumb, sfeclă

de zahăr, cartof), recoltate cât mai devreme.

Se interzice amplasarea culturilor de fasole după porumbul erbicidat cu

triazine, deoarece fasolea este foarte sensibilă la efectul remanent al acestora.

Totodată, nu se recomandă amplasarea după plante cu care are boli comune

(floarea-soarelui, soia, alte leguminoase); după asemenea culturi, fasolea nu

trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani.

Cultura repetată a fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului de

boli (antracnoză, bacterioză, rugini, putregai cenuşiu), şi în acest caz fiind necesar

un interval de pauză de minimum 3 ani.

La rândul său, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea

culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.

Fertilizarea

Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în primul

rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta reacţionează

moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi poate asigura cea mai mare parte din

necesarul de azot (până la 75%) pe cale simbiotică şi poate valorifica destul de

bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare.

Fosforul. Îngrăşarea cu fosfor în cultura fasolei este obligatorie pe toate

tipurile de sol. Pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P2O5/100 g

sol) se recomandă să se aplice 30 - 40 kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate

(< 2 mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la 40 - 60 kg P2O5/ha; administrarea

îngrăşămintelor se face înainte de arătură (sub formă de superfosfat) sau la

62

pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe) (după

recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).

Azotul. Necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se

stabileşte în funcţie de mai mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea naturală

a solului, eficienţa activităţii de fixare simbiotică a azotului.

În principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu

preparate bacteriene, nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat.

Ulterior (la circa 20 - 25 de zile după răsărit) se recomandă efectuarea unor

controale asupra dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii acestora. În funcţie de

rezultatul controlului se stabileşte mărimea dozei de azot. În mod obişnuit se aplică

30 - 50 kg N/ha, doza mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă “bacterizarea“ nu a

reuşit. Îngrăşămintele se administrează concomitent cu lucrările de prăşit mecanic,

cu ajutorul echipamentelor de fertilizare montate pe cultivator.

Potasiul. Necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile

insuficient aprovizionate cu acest element (sub 14 mg K2O/100 g sol); se folosesc

doze de 40 - 60 kg K2O, epoca de aplicare fiind similară cu cea a fosforului.

În cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor

insuficienţei unor microelemente (bor, zinc sau molibden). În asemenea situaţii se

recomandă să se folosească îngrăşăminte cu microelemente, aplicate înainte de

semănat sau în timpul vegetaţiei, prin stropiri pe frunze.

În cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este obligatorie

amendarea solului (amendamente calcaroase), avându-se în vedere că fasolea nu

suportă reacţia acidă.

Lucrările solului

Fasolea are o serie de particularităţi (putere redusă de străbatere a

germenilor spre suprafaţă, necesar mare de apă pentru germinat) care impun o

atenţie mai mare decât pentru alte culturi (de exemplu, porumb) la efectuarea

lucrărilor solului.

Lucrările solului constau din dezmiriştit, efectuat imediat după recoltarea

premergătoarei şi urmat de arătură adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea

profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene.

Până în toamnă, se efectuează lucrări repetate de grăpat, pentru mărunţirea

şi nivelarea arăturii şi pentru distrugerea buruienilor. Foarte importantă este

evitarea denivelării terenului prin lucrările de pregătire. Atunci când situaţia

existentă pe teren impune, se fac lucrări speciale pentru nivelarea terenului;

aceasta este o cerinţa obligatorie, pentru a se putea realiza un semănat uniform şi a

63

obţine o dezvoltare uniformă a culturii şi care să faciliteze recoltarea mecanizată,

cu pierderi minime.

Imediat după zvântarea solului în primăvară este necesară, de regulă, o

lucrare de grăpat, cu scopul afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste

iarnă. Patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare cu

combinatorul, efectuată superficial (6 - 7 cm adâncime). Pe terenurile tasate,

insuficient nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se administrează

erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă), ultima lucrare înainte

de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lamă

nivelatoare.

În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în

primăvară: solul pierde multă apă prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în

sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea inoculării bacteriene

scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de fasole destinată semănatului trebuie să posede o puritate

fizică de minimum 98%, o facultate germinativă de minimum 75% şi să provină

din culturi neinfestate cu boli. În mod frecvent, cultivatorii de fasole din ţara

noastră practică alegerea la masă a seminţelor, cu scopul eliminării boabele

pătate şi a celor sparte sau fisurate.

Tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor

patogeni prezenţi pe tegumentul seminţei este obligatorie. În acest scop, se

recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4 kg/t de

sămânţă), benomil (Benlate 50 WP, 2 kg/t de sămânţă) sau tiofanat metil

(Metoben 70 PU, 3 kg/t de sămânţă).

Tratarea cu preparate bacteriene (preparatul românesc Nitragin-fasole,

conţinând bacteria specifică Rhizobium phaseoli) se face chiar înainte de semănat,

folosind o suspensie bacteriană preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă

pentru sămânţă la un hectar; există şi posibilitatea administrării preparatului în

timpul semănatului, prin pulverizarea suspensiei bacteriene în brăzdarele

semănătorii.

Semănatul. Perioada optimă pentru semănatul fasolei corespunde cu perioada

de semănat a porumbului (când se realizează în sol, la adâncimea de semănat,

temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire). Calendaristic, semănatul

culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10 - 25 aprilie în

64

Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul Moldovei şi

Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci.

Trebuie menţionat că există frecvent tendinţa de a semăna fasolea mai

târziu, după ce s-a încheiat semănatul porumbului şi vremea s-a încălzit bine.

Efectele întârzierii semănatului sunt extrem de dăunătoare: solul pierde apă şi se

usucă, astfel încât germinarea şi răsărirea întârzie şi sunt neuniforme; înfloritul şi

fecundarea întârzie şi se prelungesc în perioada secetoasă şi cu arşiţă din vară,

ceea ce amplifică procesele de avortare şi sterilitate; producţiile se reduc

considerabil. Semănatul prea timpuriu al fasolei este, de asemenea, dăunător: în

solul umed şi rece, răsărirea este întârziată, favorizând clocirea şi putrezirea

boabelor.

La stabilirea densităţii de semănat la fasole se are în vedere că trebuie

realizată, la recoltare, o densitate de 25 - 35 plante/m2 în cultură neirigată şi 40 -

45 plante/m2 în cultură irigată. Pentru a obţine aceste densităţi, şi ţinând cont de

pierderile de plante pe parcursul vegetaţiei (în primul rând datorită atacului de

boli), este necesar să fie semănate 35 - 45 boabe germinabile/m2 la neirigat şi 50 -

55 boabe germinabile/m2 la irigat. Trebuie reţinut că densităţile prea mici (situaţie

frecvent întâlnită în culturile de fasole de la noi) favorizează ramificarea plantelor,

din care cauză se prelungeşte perioada de înflorire şi maturarea păstăilor şi

boabelor vor fi foarte neuniforme.

Cantităţile de sămânţă necesare pentru semănat, corespunzătoare

densităţilor recomandate, sunt cuprinse între 80 şi 200 kg/ha (în funcţie de

mărimea seminţelor).

În condiţiile din România, fasolea este semănată în benzi de câte 3 rânduri,

distanţate la 45 cm şi lăsând 70 cm între benzi; se folosesc semănători de precizie

pentru semănat în cuiburi, prevăzute cu 9 secţii. Există şi posibilitatea de a

semăna echidistant, la 50 cm între rânduri, folosind semănătoarea echipată cu 8

secţii; în acest caz, se pune condiţia existenţei în dotare a unor tractoare de putere

mijlocie, destinate efectuării lucrărilor de întreţinere. În situaţiile în care se va

iriga pe brazde, se seamănă în benzi de câte 3 rânduri la 45 cm şi 80 cm între

benzi, distanţă care permite deschiderea brazdelor.

Respectarea adâncimii de semănat este foarte importantă la fasole, pe de o

parte, din cauza puterii relativ mici de străbatere a germenilor, iar pe de altă parte,

din cauza necesarului mare de apă pentru germinat. Se impune să se realizeze un

semănat foarte uniform, adâncimea fiind corelată cu umiditatea şi textura solului:

4 - 5 cm în solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm în solurile

65

uşoare şi ceva mai uscate. În primăverile umede, când solul este reavăn, se poate

semăna chiar mai superficial, la 3 - 4 cm adâncime (trebuie urmărită zilnic

pierderea umidităţii din stratul superficial al solului).

Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor. Cea mai importantă lucrare de îngrijire din

tehnologia de cultivare a fasolei este combaterea buruienilor. Fasolea este o plantă

care luptă destul de slab cu buruienile; ca urmare, este sensibilă la îmburuienare,

îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la îmburuienarea târzie. Este

necesară o strategie complexă de combatere integrată a buruienilor, prin asocierea

măsurilor preventive (rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere.

Folosirea erbicidelor asociate este obligatorie pentru realizarea unor culturi

curate de buruieni. De regulă, se administrează înainte de semănat un erbicid

antigramineic şi un erbicid pentru controlul dicotiledonatelor, în vegetaţie. Pentru

monocotiledonate (şi unele dicotiledonate) sunt generalizate tratamentele cu

preparate pe bază de trifluralin (Treflan 48 CE sau Triflurom 48, 1,75 - 2,5 l/ha),

aplicate înainte de semănat şi încorporat imediat şi adânc in sol, prin lucrări cu

grapa cu discuri, sau alaclor (Mecloran 35 CE, 8 - 13 l/ha sau Alanex 48 EC, 6 - 9

l/ha) administrate preemergent.

Combaterea dicotiledonatelor se face în vegetaţie, prin administrarea unor

erbicide conţinând bentazon (Basagran, 2 - 4 l/ha) sau fomesafen (Flex, 1 - 1,5

l/ha); se pot efectua 1 - 2 tratamente: în faza când fasolea a format prima pereche

de frunze trifoliate (primul tratament) şi când a doua generaţie de buruieni

dicotiledonate este în faza de rozetă (al doilea tratament).

Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă tratamente

cu cicloxidim (Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul are 10-30 cm

înălţime. După tratament se suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu întrerupe

translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu diminua eficacitatea

tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază

de aplicare: quizalofopetil (Traga Super EC, 2 - 3 l/ha), propaquizafop (Agil 100

EC, 0,8 - 1 l/ha).

Combaterea chimică se completează cu 2-3 praşile mecanice şi, eventual,

o lucrare de prăşit + plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii

buruienilor rezistente la erbicide. Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie

încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de fasole, pentru a nu

stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.

66

Lucrările de combatere a bolilor constau din tratamente la sămânţă şi

din tratamente în vegetaţie. Cea mai răspândită boală este antracnoza

(Colletotrichum lindemuthianum), mai frecventă şi mai păgubitoare în zonele şi în

anii cu precipitaţii abundente. Ciuperca se transmite prin miceliile din tegumentul

seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare. În vederea unui

control eficient al bolii, se recomandă controlarea repetată a culturilor şi

tratamente în vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se face, de regulă, imediat

după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de cotiledoane; în perioada

următoare, tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor.

Se folosesc preparate pe bază de captan (Captadin 50 PU, 0,25%), hidroxid de

cupru (Cuzin 15 SC, 28 l/ha), oxiclorură de cupru (Turdacupral 50 PU, 4 kg/ha).

Bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare,

care se transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare. În

vegetaţie se fac 3 tratamente, primul după răsărit şi până la apariţia frunzelor

trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea păstăilor. Se

folosesc Turdacupral sau Oxiclorură de cupru, în doză de 4 kg/ha.

Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei

(Acanthoscelides obtectus), care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase.

Are o singură generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite. În câmp este

necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea apariţiei în masă a adulţilor (a

doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau malation

(Carbetox 37 CE, 2 l/ha. De asemenea, sunt obligatorii tratamente preventive la

depozitare, prin gazare, în spaţii închise, cu permetrin (Coopex 25 WP, 20 g/t de

sămânţă), clorpirifos metil (Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de sămânţă).

Irigarea este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a

fasolei - plantă deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la

irigare. Adesea, în zonele de câmpie din sud, irigarea este o condiţie esenţială

pentru a realiza recolte economice la fasole. În mod obişnuit, se recomandă să se

aplice o udare la începutul înfloritului, după care udările se repetă la interval de 10

- 15 zile; de regulă sunt necesare 2 - 3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe

brazde (după VL. IONESCU-SISESTI şi col., 1982).

Recoltarea

Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme

deosebite din cauza: coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor; dehiscenţei

păstăilor; plantele au la maturitate portul culcat, rar semiculcat; păstăile bazale au

inserţia joasă; boabele se sparg uşor la treierat.

67

Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole.

Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi

boabele au ajuns la 17% umiditate sau mai puţin.

Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima faza, se dislocă sau

se smulg plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini speciale pentru recoltat

fasole, dislocatoare) sau manual (pe suprafeţe mici). Plantele sunt lăsate câteva

zile pe teren (2 - 3 zile), pentru uscare, în brazdă continuă sau în căpiţe mici,

adunate cu manual, cu furca, apoi se treieră cu combina, reglată corespunzător; în

timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea ridicătoarelor de

brazdă sau manual, cu furca. Pentru a limita spargerea boabelor, este necesar să se

lucreze cu turaţii mici la aparatul de treier şi cu distanţe mai mari între bătător şi

contrabătător; totodată, este obligatorie refacerea reglajelor la combină de 2 - 3 ori

pe zi, în funcţie de evoluţia vremii.

Se poate afirma că problema recoltatului fasolei de câmp nu este rezolvată

în România, fapt care limitează extinderea suprafeţele cultivate cu această plantă

şi obţinerea unor producţii care să satisfacă cerinţele pentru consumul intern. În

ţara noastră se apelează încă, destul de frecvent, la recoltatul manual al culturilor

de fasole de câmp: lucrarea este foarte laborioasă şi costisitoare, necesită multă

forţă de muncă şi durează mai mult timp. În cazul recoltării manuale pierderile

sunt, însă, minime (dacă lucrarea este bine organizată), spargerea boabelor este

mult diminuată şi rezultă o recoltă de foarte bună calitate (procent redus de

spargere sau fisurare şi puţine impurităţi).

În ţara noastră, producţiile medii nu depăşesc, de regulă 1.000 kg boabe la

ha. În ultimii 15 ani, acestea au oscilat între 229 kg/ha în 1979 - 1981 şi 1.377

kg/ha în 1991, cauza principală constituind-o favorabilitatea condiţiilor

meteorologice, şi îndeosebi regimul precipitaţilor în lunile de vară. În condiţii de

irigare şi la o tehnologie corectă de cultivare, se recoltează peste 2.000 kg

boabe/ha.

Pe plan mondial, reţin atenţia producţiile în jur de 1.500 kg/ha obţinute în

unele ţări din Asia, cultivatoare importante de fasole (China, Indonezia, Iran,

Japonia). Potenţialul de producţie al speciilor de fasole este evaluat la 4.000 -

6.000 kg boabe/ha.

68

3.3 SOIA

Tehnologia de cultivare a soiei Rotaţia

Cercetările efectuate în U.S.A., C.S.I., China şi România au demonstrat că

soia nu este pretenţioasă la planta premergătoare şi la durata rotaţiei. Preferă,

totuşi, ca plante premergătoare cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere

graminee care asigură în sol o cantitate mare de apă, precum şi unele plante

prăşitoare, în zone mai umede sau în condiţii de irigare, cum ar fi sfecla pentru

zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful.

Nu se recomandă ca plante premergătoare leguminoasele anuale sau

perene, eliminând posibilitatea valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii

solului de către aceste culturi. Floarea-soarelui şi rapiţa nu se folosesc ca plante

premergătoare având boli comune (Sclerotinia sclerotiorum)

Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), soia este o bună

premergătoare pentru cele mai multe plante neleguminoase, ameliorând, totodată,

şi însuşirile fizice ale solului. Soiurile timpurii de soia pot constitui premergătoare

bune pentru cerealele păioase de toamnă.

Culturile de porumb în care buruienile s-au combătut cu erbicide triazinice

nu pot constitui premergătoare soiei, foarte sensibilă la acestea.

Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg seminţe şi

biomasa secundară aferentă are valori de: 7,1 - 11 kg azot, 1,6 - 4,0 kg P2O5, 1,8 -

4,0 kg K2O, la care se mai adaugă cantităţi importante de calciu, magneziu, sulf şi

microelemente. Cercetările au demonstrat că soia consumă, în medie, de 5,1 ori

mai mult azot şi de 2,2 ori mai mult potasiu raportat la întreaga plantă şi de 3 - 8

ori mai mult azot şi 1,3 ori mai mult potasiu raportat la producţia de seminţe, faţă

de consumul de fosfor. Cerinţele mari faţa de azot se datorează conţinutului ridicat

al plantei în acest element.

Azotul. Aprovizionarea plantelor de soia cu azot se face pe două căi:

absorbţia nitraţilor din sol, reduşi la amoniac la nivelul frunzelor de către enzima

nitrat-reductază şi fixarea bacteriană a azotului atmosferic, graţie enzimei

nitrogenază din nodozităţile cu bacterii Bradyrhizobium japonicum.

În mod obişnuit cele două căi se completează reciproc, azotul din sol fiind

indispensabil plantei în primele faze ale vegetaţiei, până ce funcţionează sistemul

simbiotic. La începutul perioadei de vegetaţie, timp de 25 - 35 zile, până când se

stabileşte simbioza dintre bacteriile Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile de

69

soia, plantele îşi procură azotul necesar numai din sol; apoi, după instalarea

mecanismului de simbioză, o mare parte din azot (20 - 80%) este pusă la

dispoziţia plantei prin asimilarea lui din atmosferă de către bacteriile fixatoare de

azot. Faza critică în nutriţia plantelor cu azot, este perioada premergătoare

înfloririi (2 săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior

prin fertilizarea cu azot. În perioada înfloririi şi formării seminţelor se realizează

48 - 57% din substanţa uscată şi se asimilează 50 -73% din substanţele nutritive.

Azotul se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii păstăilor

apoi sunt translocate în seminţe (50 - 64% din azotul total). Transferul azotului din

frunze spre seminţe determină îmbătrânirea şi reducerea capacităţii de fotosinteză a

frunzelor, care se îngălbenesc şi cad.

Realizarea în bune condiţii a simbiozei dintre rădăcini cu bacteriile

Bradyrhizobium japonicm depinde de: aptitudinea de a lupta cu alte tulpini (suşe)

din sol şi de a forma cât mai repede nodozităţi (competitive); capacitatea ridicată

de fixare a azotului (eficacitatea fixării); toleranţă la condiţiile mai vitrege

(temperatură, umiditate, pH) şi capacitatea de a supravieţui în sol; compatibilitatea

cu soiurile de soia cultivate.

Eficienţa mai ridicată a bacteriilor se constată pe solurile bine

aprovizionate în fosfor, potasiu, sulf, calciu, molibden, magneziu, cobalt precum

şi în condiţii optime de umiditate. Temperaturile scăzute şi cele, foarte ridicate

inhibă procesul de simbioză; fungicidele aplicate pe seminţe, precum şi unele

erbicide (metribuzin, trifluralin. etc. în doze mari) determină distrugerea unui

număr mare de bacterii şi, ca urmare, formarea unui număr redus de nodozităţi sau

lipsa acestora.

În condiţii favorabile, tulpinile actuale de Bradyrhizobium japonicum

determină acumularea a 60 - 168 până la 220 kg azot la ha (preparate bacteriene

pe substrat de turbă).

Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, contribuind

la sporirea numărului de nodozităţi, în funcţie de condiţiile climatice şi soiul

cultivat. Fosforul influenţează direct instalarea simbiozei, dar şi indirect, prin

fortificarea plantelor, care, fiind mai bine dezvoltate asigură nutriţia unui număr

mai mare de nodozităţi. Conţinutul nodozităţilor în fosfor este de două ori mai

mare decât în rădăcini.

Cerinţele mari fată de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la

înflorire până la maturitate. Imediat după răsărire, când sistemul radicular şi

capacitatea acestuia de absorbţie a fosforului nu sunt încă dezvoltate, cerinţele faţă

70

de fosfor nu sunt asigurate. Vremea rece şi umedă, în unele primăveri, împiedică

absorbţia fosforului. Asigurarea ulterioară cu fosfor nu compensează carenţa din

primele faze de vegetaţie. În general, soia absoarbe mai bine fosforul din sol,

comparativ cu porumbul, inul sau ovăzul, ceea ce demonstrează o capacitate mai

ridicată de a folosi rezervele existente în sol.

Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor,

frunzele au culoarea albăstruie-verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se

reduce capacitatea de germinaţie a seminţelor.

Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi

productivitatea plantelor. Marginile frunzelor se necrozează, având nuanţe albe-

transparente până la brune-cenuşii, necroze care avansează bazipetal; frunzele cad

în scurt timp. Fosforul îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu azotul şi

potasiul, mărind producţia.

Potasiul se absoarbe în cantitate maximă în perioada creşterii vegetative

rapide, reducându-se pe măsură ce începe formarea seminţelor. El joacă un rol

însemnat în sinteza grăsimilor şi depunerea lor în seminţe. Potasiul favorizează

formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului, creşterea rezistenţei la boli,

absorbţia calciului. Insuficienţa potasiului afectează procesele biochimice şi

fiziologice ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care se

extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce rezistenta la

cădere şi la secetă a plantelor.

Dintre celelalte elemente soia consumă cantităţi importante: de sulf, care

influenţează favorabil dezvoltarea nodozităţilor şi fixarea azotului; de calciu, care

ajută la formarea nodozităţilor, creând un mediu propice pentru bacterii; de

magneziu, care îmbunătăţeşte activitatea fotosintetizantă şi de fixare a azotului în

nodozităţi etc.

Pe solurile acide, unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea

azotului, sunt necesare microelemente; molibden, zinc, bor, cupru, mangan, iar pe

solurile alcaline, cu conţinut ridicat în fosfor, este necesară prezenţa zincului sau a

fierului pe solurile erodate.

Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu azot se stabilesc în funcţie

de fertilitatea solului şi de aplicarea bacteriilor simbiotice. Pe solurile sărace în

azot se aplică 30 - 40 kg azot la ha, înainte de semănat, necesar pentru primele

faze de vegetaţie (de preferat azot amidic). Pe celelalte soluri, fertilizarea cu azot

se face în funcţie de testarea reuşitei simbiozei dintre bacterii şi rădăcini, după

apariţia primei frunze trifoliate. Verificarea reuşitei bacterizării se face în faza în

71

care plantele de soia au 1 - 3 frunze trifoliate, pe diagonala lanului în 5 - 10 puncte

de control, stabilindu-se procentul de plante cu nodozităţi, iar prin strivirea

acestora se stabileşte eficienţa activităţii bacteriilor (conţinutul de culoare roşie

presupune o activitate bună a bacteriilor, prin prezenţa leghemoglobinei). În

funcţie de reuşita bacterizării, se stabilesc dozele de azot orientative (tab. 3.3.1).

Tabelul 3.3.1 Dozele orientative de îngrăşăminte la soia

N P2O5 K2O N (kg/ha) în sol: P2O5 - kg/ha

Nodozităţi pe plantă

Plante cu nodozităţi irigat neirigat

mg P2O5 la 100 g sol irigat neirigat

KAL (ppm)

D.O.E. K2O-(kg/ha) pt.

2.000-3.000 kg/ha

peste 5 peste 85% 30 - 50 0 - 30 sub 2 60 - 90 50 - 80 40 - 100 34 - 127 1 - 5 peste 50% 40 - 60 60 - 60 2 – 5 40 - 60 30 - 50 100 - 140 13 - 70 lipsă 0 60 - 100 50 - 70 peste 5 - - 140 - 260 0 - 49

Azotul aplicat fazial este utilizat mai bine când se încorporează în sol până

la începutul înfloririi plantelor, odată cu executarea praşilelor mecanice între

rânduri (praşila I şi a II-a).

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplica în funcţie de producţia

scontată şi de valorile cartării, agrochimice privind conţinutul solului în fosfor şi

potasiu (v. tab. 3.3.1).

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplicai sub arătura de bază. Dacă nu

s-au aplicat sub arătura de bază, mai pot fi aplicate sub formă de îngrăşăminte

complexe la pregătirea, patului germinativ.

Microelementele pot fi aplicate tratând seminţele pe cale uscată sau umedă

sau extraradicular, când se obţin sporuri însemnate de producţie şi îmbunătăţirea

calităţii recoltei. Ele contribuie la creşterea sistemului radicular, facilitează simbioza

dintre bacterii şi rădăcini, determiriă o nutriţie mai bună a plantelor de soia.

O deosebită importanţă în cultura soiei prezintă biopreparatele de

Bradyrhizobium japonicum, folosindu-se în mod obişnuit patru doze la sămânţa

necesară însămânţării unui ha.

Soia valorifică efectul remanent al fertilizării organice şi al amen-

damentelor după 2 - 4 ani de la aplicarea lor.

Lucrările solului

Prin lucrările de pregătire a solului în vederea însămânţării soiei se

urmăresc: afânarea şi aerisirea solului; încorporarea în sol a tuturor resturilor

vegetale, a îngrăşămintelor şi amendamentelor; distrugerea totală a buruienilor;

crearea unui pat germinativ optim pentru semănat şi care să asigure răsărirea

plantelor şi dezvoltarea lor în continuare; acumularea unor rezerve mari de apă în

sol, care să permită aprovizionarea plantelor pe durata vegetaţiei.

72

Lucrările solului trebuie să se execute ţinând seama de tipul de sol,

microclimatul zonei, structura culturilor, cu alte cuvinte să se aplice o agrotehnică

diferenţiată.

Experienţele executate în diferite zone au scos în evidenţă că, pe solurile

grele, cu textură argilo-lutoasă sau argiloasă, adâncimea arăturii trebuie să fie

cuprinsă între 25 - 28 cm, în funcţie de umiditatea solului şi de resturile vegetale

care trebuie încorporate în sol. Pe cernoziomurile din Moldova şi Transilvania

adâncimea arăturii poate fi de 20 - 22 cm. Esenţial este ca arătura să fie de cea mai

bună calitate, respectiv uniform executată.

Efectuarea arăturii este influenţată de planta premergătoare. După

recoltarea plantelor premergătoare timpurii (cereale păioase), arătura se efectuează

în 1 - 2 zile, când solul este încă reavăn şi permite executarea unei lucrări de

calitate, prin care se încorporează resturile vegetale şi îngrăşămintele cu fosfor şi

potasiu. Arătura se menţine curată de buruieni şi afânată până la venirea iernii. În

condiţii de secetă, când solul este uscat şi nu există posibilităţi de a se iriga, pentru

a nu se face o arătură cu bulgări mari, cu consum mare de energie, se amână

executarea arăturii până când intervine o ploaie care să umezească solul pe 20 - 25

cm adâncime. În acest caz, după eliberarea terenului de planta premergătoare se

execută o lucrare cu grapa cu discuri la adâncimea de 7 - 11 cm.

După planta premergătoare ce se recoltează târziu se efectuează arătura de

toamnă cu plugul în agregat cu gripa rotativă, urmărindu-se calitatea şi efectuarea

ei cât mai timpurie.

În zonele cu terenuri mai joase din incintele îndiguite, sau pe cele din

Lunca Dunării şi a altor râuri, sau chiar pe cele joase unde apa stagnează

primăvara, se execută lucrarea de drenaj, iar pe terenurile cu denivelări mai mari

(crovuri, gorgoane) se efectuează macronivelarea solului.

Pentru pregătirea patului germinativ, prima lucrare în primăvară este

distrugerea crustei, a buruienilor şi nivelarea cu ajutorul grapei cu colţi reglabili,

perpendicular sau în diagonală faţă de lucrările precedente. După 2 - 3 săptămâni

se efectuează o lucrare de distrugere a buruienilor cu grapa cu discuri sau cu

ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa cu colţi reglabili; Dacă este cazul, se

încorporează şi erbicidele antigramineice. Când terenul prezintă denivelări se va

executa şi o micronivelare cu ajutorul nivelatorului sau cu bara nivelatoare. Patul

germinativ se pregăteşte în preziua sau ziua semănatului cu combinatorul, care

lasă terenul bine mărunţit, nivelat şi puţin tasat, înlesnind semănatul de calitate al

soiei. Cu ajutorul combinatorului se pot încorpora şi erbicidele antigramineice

73

nevolatile. Adâncimea de lucru a combinatorului nu trebuie să depăşească

adâncimea semănatului (5 cm).

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să facă parte dintr-un soi zonat, să

aibă puritate de cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%, iar

masa a 1.000 de boabe să fie cât mai mare. Tratarea seminţelor cu fungicide

împotriva bolilor se efectuează numai în situaţia în care suspensia de bacterii

(Nitragin-soia) se administrează direct în sol, o dată cu semănatul. Pentru tratarea

seminţelor se utilizează produsul Tiradin-75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50

PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t.

Tratarea seminţelor cu Nitragin-soia (Bradyrhizobium japonicum) se face

conform instrucţiunilor ce însoţesc preparatul, folosindu-se 4 sau mai multe doze

la sămânţa necesară însămânţării unui hectar, la adăpost de razele solare, mai bine

direct în câmp, însămânţarea făcându-se imediat. Când seminţele au fost tratate

cu fungicide, suspensia bacteriană se introduce direct în brazdă, în zona destinată

seminţelor cu ajutorul unui dispozitiv special prevăzut cu duze, ataşat la

brăzdarele semănătorii.

Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de realizarea temperaturii

minime de germinaţie în sol, care este de 7 - 8°C la adâncimea de semănat şi care

corespunde cu temperatura medie a aerului de 14 - 15°C, iar vremea este în curs

de încălzire. Semănatul în cadrul epocii optime are importanţă deosebită în

dirijarea creşterii şi fructificării, asigurând parcurgerea primelor faze de vegetaţie

în condiţii de zile scurte şi temperaturi mai scăzute, care determină diferenţierea

unui număr mai mare de noduri pe tulpină, prelungirea perioadei de înflorire şi o

mai bună fructificare. Se asigură condiţii mai bune de umiditate pentru germinarea

seminţelor, pentru răsărire, o eficienţă mai ridicată a erbicidelor şi maturarea mai

timpurie a plantelor. Soiurile tardive şi semitardive valorifică foarte bine condiţiile

ce se creează prin semănatul timpuriu.

Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează începând cu

prima sau a doua decadă a lunii aprilie în sudul ţării şi în decada a doua sau a treia

a lunii aprilie în celelalte zone ale ţării. Soiurile târzii şi semitârzii se seamănă în

prima parte a epocii optime, iar soiurile semitimpurii şi cele timpurii, adaptate la o

fotoperioadă mai lungă se seamănă în a doua parte a perioadei optime de semănat.

Semănatul soiei se realizează paralel cu semănatul porumbului şi nu după

terminarea însămânţării acestuia.

Densitatea la semănat trebuie să realizeze 35 - 45 plante/m2 în condiţii de

74

irigare şi 30 - 40 plante/m2 în condiţii de neirigare. Pentru a se realiza aceste densităţi

se seamănă 50 - 55 seminţe germinabie/m2 şi respectiv, 45 - 50 seminţe

germinabile/m2. Aceste desimi se diferenţiază şi în funcţie de zona de cultură: 40 - 45

pl./m2 în prima zonă, 38 - 42 pl./m2 în zona a doua şi 35 - 40 pl./m2 în zona a treia - în

condiţii de irigare, respectiv 35 - 40 şi 30 - 35 pl./m2 - în condiţii de neirigare.

Densităţi mai mari (peste 70 pl./m2) nu se justifică, deoarece, se

micşorează rezistenţa la cădere şi la boli scade conţinutul seminţelor în substanţe

proteice şi se măreşte norma de sămânţă la hectar. Nici desimile mai mici (sub 30

pl./ha) nu sunt favorabile, deoarece plantele ramifică mai mult şi se realizează

neuniformităţi la maturare, primele păstăi se formează prea jos pe plantă şi se

produc pierderi la recoltare.

Între seminţele germinabile introduse în sol şi numărul de plante obţinute

la recoltare este o diferenţă de circa 15%, procent cu care se suplimentează norma

de sămânţă. Cantitatea de sămânţă corespunzătoare densităţilor la semănat

stabilite se încadrează între 70 - 100 kg/ha, depinzând de puritate, capacitatea de

germinaţie şi masa a 1.000 de boabe.

Distanţa între rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a terenului şi

posibilităţile de combatere a acestora. Pe terenurile slab sau mijlociu îmburuienate

şi în condiţiile combinării combaterii chimice a buruienilor cu lucrările de prăşit

mecanic între rânduri, pe terenuri neirigate sau irigate prin aspersiune se

efectuează semănatul în rânduri echidistante la 50 cm, sau în benzi de 3 rânduri la

45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La irigarea prin brazde se utilizează distanţa

între rânduri de 80 cm. În condiţiile combaterii ireproşabile a buruienilor

semănatul soiei în rânduri apropiate (25 - 30 cm sau chiar 15 cm) a determinat

obţinerea unor sporuri însemnate de producţie (10 - 15%). Sporul de producţie se

datorează creşterii uniforme şi mai viguroase a plantelor până la înflorire, ca

urmare a reducerii competiţiei dintre plante pe rând, precum şi datorită acoperirii

solului mai timpuriu de către covorul vegetal şi captării unei cantităţi suplimentare

de energie solară. Soiurile timpurii, cu talia mică, răspund mai bine la semănatul

în rânduri apropiate.

Semănatul în benzi, formate din două rânduri la distanţa de 25 - 30 cm şi

cu 70 cm între benzi, permite îngrijirea culturii prin praşile mecanice şi

combaterea buruienilor cu erbicide, reducându-se consumul de erbicide (cu circa

50%). Această metodă de semănat se recomandă pe solurile infestate de buruieni

cu răsărire eşalonată (Solamum nigrum, Xanthium sp., Abuthilon sp.) şi în cazul

irigării prin brazde (80 cm între benzi).

75

Soia se poate semăna şi la distanţe de 60 - 70 cm între rânduri, când se

creează condiţii mai bune pentru irigarea culturii prin praşile mecanice, fără

folosirea erbicidelor.

Pentru soiurile cu creştere nedeterminată, pentru soiurile timpurii, cât şi

atunci când, din diferite motive, semănatul se face mai târziu, este mai

avantajoasă, distanţa mai mică între rânduri. Soiurile cu creştere determinată se

pot semăna la distanţe între rânduri mai mari sau mai mici. Trebuie remarcat

faptul că, la schimbarea distantei între rânduri, nu se modifică şi desimea

semănatului. Distanţa seminţelor pe rând se poate realiza prin alegerea discului de

distribuţie şi a raportului de transmisie dorit. Distanţa pe rând se verifică prin

sondaje, corectând abaterile constatate, prin modificarea reglajului.

Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5

- 3,5 cm pe solurile mai grele, la semănatul timpuriu, în condiţii de bună

aprovizionare cu apă şi între 2,5 - 4,0 cm pe soluri mijlocii. Semănatul prea

superficial într-un strat de sol uscat sau semănatul la o adâncime de peste 5 cm în

sol greu şi umed influenţează negativ germinaţia şi răsărirea, conduce la densităţi

necorespunzătoare şi la producţii mici de boabe.

Semănătorile vor fi echipate obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de

adâncime, jalonându-se terenul la prima trecere.

Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor trebuie să seefectueze

integrat, revenind un rol însemnat lucrărilor mecanice, manuale, tratamentelor cu

erbicide şi insectofungicide.

Măsurile agrotehnice privind amplasarea culturii după premergătoare care

lasă terenul curat de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor solului, distrugerea

buruienilor răsărite la pregătirea patului germinativ şi alegerea perioadei de

semănat, contribuie mult la diminuarea gradului de îmburuienare încă din primele

faze de vegetaţie. Buruienile se pot distruge cu mai multă uşurinţă prin praşile

mecanice, lucrări cu sapa rotativă, praşile selective manuale pe rând. Eventuala

crustă şi buruienile se distrug cu ajutorul sapei rotative sau al grapei cu colţi

reglabili, cu multă atenţie pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire sau pe

cele răsărite, consecinţele fiind foarte favorabile asupra producţiei. Când plantele

de soia formează prima frunză trifoliată, fiind şi mai bine înrădăcinate, lucrările cu

sapa rotativă (cu colţii invers sensului de înaintare) realizează distrugerea

buruienilor, fără a cauza pierderi de plante la soia. Se efectuează 1 - 2 lucrări cu

sapa rotativă, o lucrare înainte de prima praşilă mecanică între rânduri, care se

76

efectuează când se cunosc bine rândurile de plante, la 6 - 8 cm adâncime şi a doua

lucrare între prima şi a doua praşilă. Concomitent cu efectuarea primei praşile

mecanice între rânduri, prin ataşarea unor organe active de la sapa rotativă la

cultivator, se poate prelucra solul din zona rândurilor de plante, afânându-l şi

încălzindu-l totodată. Se mai efectuează două sau trei praşile (la 8 - 10 cm

adâncime) în funcţie de gradul de îmburuienare, ultima înainte de înflorirea în

masa a soiei. Pe lângă combaterea buruienilor, lucrările cu sapa rotativă şi

cultivatorul determină aerisirea şi încălzirea solului, benefică simbiozei între

rădăcini şi bacterii. Pentru protejarea plantelor de soia se folosesc discuri de

protecţie la cultivator.

O combatere eficientă a buruienilor (şi a celor care apar spre faza de

maturitate a soiei, ce pot micşora producţia cu 50 - 70%) nu se poate realiza fără

folosirea erbicidelor care, la soia, reprezintă o măsură obligatorie când se seamănă

în rânduri apropiate (tab. 3.3.2).

Combaterea chimică a buruienilor la soia poate fi, eficientă dacă se are în

vedere managementul combaterii integrate a acestora cu următoarele precizări:

Erbicidul Sencor nu se va aplica la soiurile timpurii de soia care au

manifestat simptome de fitotoxicitate:

-Erbicidele antigramineice nevolatile, asociate cu erbicide

antidicotiledonate (tankmix) se vor aplica în doze mai reduse cu 25 - 30% faţă de

dozele recomandate;

- Dozele şi epocile de aplicare se stabilesc în funcţie de tipul de sol

(conţinutul în humus) şi condiţiile climatice;

- În condiţii de infestare redusă cu monocotiledonate anuale, erbicidele

Dynam, Pivot şi Bolero se pot aplica şi singure (fără aplicarea unui graminicid la

semănat), deoarece combat parţial şi unele buruieni monocotiledonate anuale

(Setaria sp. + Echinocloa sp.) în faza de 2 - 3 frunzuliţe şi până la înfrăţire, iar

buruienile dicotiledonate cu 2 - 4 frunze ;

- Erbicidele Flex, Blazer, Galaxy, Basagran se pot aplica în 2 tratamente

secvenţiale, folosind jumătăţi de doze pentru un tratament. Primul tratament se va

aplica după răsărirea soiei (1 - 2 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile

dicotiledonate cu 1 - 2 frunzuliţe; al doilea tratament se va efectua la reinfestarea

cu specii de buruieni dicotiledonate (3 - 4 săptămâni), când buruienile au 2 - 4

frunzuliţe.

- Buruienile dicotiledonate perene (Cirsium sp., Sonchus sp., Convolvulus

sp.) se distrug prin 2 - 3 praşile mecanice şi manuale selective.

77

- Combaterea costreiului din rizomi este mai eficientă când se irigă cultura

cu 10 - 15 zile înainte de tratament iar după tratament nu se mai efectuează praşile

mecanice sau manuale 15 - 17 zile după tratament pentru a nu se întrerupe

translocarea erbicidului spre rizomi.

- La tratamentele în vegetaţie se utilizează 200 - 300 l soluţie la hectar, o

cantitate mai mare ducând la scurgerea soluţiei de pe frunze, reducându-se

eficacitatea erbicidului.

Tabelul 3.3.2 Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor

Erbicide, produs comercial (substanţă activă)

Doza - kg, l/ha produs comercial

Observaţii

A.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, fără Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp.

Lasso CE (48% Alaclor) sau 4 - 6 Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4 - 6 Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) sau 1 - 1,5 Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4 - 5 Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) sau 1,5 - 2 Guardian CE (82% Acetoclor + antidol) sau 1,75 - 2,5Sencor 70 EP (70% Metribuzin) sau 0,25 - 5

Erbicidele fiind nevolatile se încorporează în sol cu combinatorul la adâncimea de 3 - 4 cm. În condiţii de irigare se aplică imediat după semănat (preemergent)

Triflurom 48 (48% Trifluralin) sau 1,70 - 2,5Treflan 24 EC (24% Trifluralin) sau 3,5 - 5,0 Treflan 48 EC (48% Trifluralin) plus 1,5 - 2,0 Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5

Trifluralinul fiind volatil, erbicidele se încorporează la 8 - 10 cm adâncime prin 2 treceri perpendiculare cu combinatorul

B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide antigramineice prevăzute la punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide antidicotiledonate Pivot 100 LC (10% Imazetapyr) sau 0,5 - 0,75Flex (25% Fomesafen) 1,0 - 1,5 Blazer 2 S (24% Acifluorfen de sodiu + surfactant) sau 2 - 2,5

Galaxy (36% Bentazon + 8% Acifluorfen) 2 Basagran forte (48% Bentazon + 15% Wettol)+ 2 - 2,5

Tratamentul în vegetaţie se face când plantele de soia au 2-3 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile sunt în faza de 3-4 frunzuliţe.

Bolero (4% Imazamax) 0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din rizomi. Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combarerea costeiului din rizomi erbicidele Galant Super (10% Haloxifop- R-metil) 1 - 1,5 Agil 100 EC (10% Propaquizafop) 0,8 - 1,0 Furore super 75 EW (12,5 fluazifop-butyl) 2,5 - 3,0 Targa 10 CE (Quizalofop-etil 2 - 3 Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl) 2 - 3 Pantera 40 EC (5% Quizalofop-P-tefuril) 1,5 - 2 Leopard 5 EC (5% Quizalofop-P-etil) 1,5 - 2 Nabu S (12,5% Setoxidim) 7 - 10

Pentru combaterea costreiului din rizomi se aplică al treilea tratament în momentul în care plantele de costrei au 15 - 25 cm înălţime. Stabilirea dozei se face în funcţie de gradul de infestare, precum şi de înălţimea plantelor de costrei.

D.) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic, de tip Roundup Ready

Roundup C.S. (36% Glifosat) 2 - 4 Se poate aplica până la o săptămână înainte de înflorire a plantelor de soia

- Când se aplică erbicidul Pivot, se impun restricţii pentru plantele

postmergătoare (4 - 5 luni pentru grâu şi orz; 9 - 10 luni pentru porumb, tutun,

78

orzoaică de primăvară; 24 - 26 luni floarea-soarelui, cartof; 36 luni sfeclă şi

legume).

- Erbicidul Roundup combate toate speciile de buruieni şi se poate aplica

secvenţial (2 + 2 l/ha sau 2 + 2,5 l/ha, cu realizarea primului tratament în faza de 3

- 4 perechi de frunze la soia, iar înălţimea buruienilor de 10 - 15 cm, urmat de al

doilea tratament la reinfestare (3 - 4 săptămâni) sau întreaga doza o singură dată în

funcţie de gradul de infestare şi înălţimea buruienilor.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor

Cele mai periculoase boli la soia sunt produse de agenţii patogeni care

provoacă mana soiei (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas

glycine), fuzarioza (Fusarium ssp.), rizoctonia (Rizoctonia ssp.), putregaiul alb

(Sclerotinia sclerotiorum), care se transmit prin sol şi resturi vegetale, iar în condiţii

favorabile de umiditate şi temperatură pot aduce prejudicii culturii de soia.

Pentru prevenirea pierderilor produse de Fusarium ssp. şi Pythium

debaryanum se recomandă tratarea seminţelor cu produsul Beret MLX 360 în

doză de 1,25 l/t sămânţă, iar pentru Phomopsis sojae cu Tiramet 2 kg/t sămânţă.

În momentul când bolile sunt semnalate în câmp se execută 2 - 3

tratamente cu Turdacupral 4 kg/ha, zeamă bordeleză în concentraţie de 1% sau

Orthocid 50 în cantitate de 2,5 kg/ha produs comercial.

Primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar celelalte

tratamente la interval de 8 - 10 zile.

Principalii dăunători sunt păianjenul roşu (Tetranicus urticae), care

produce defolierea prematură şi se combate în momentul semnalării cu Sintox 25,

în doză de 2 l/ha produs comercial; musca cenuşie a culturilor (Hylemia sp.), care

atacă cotiledoanele în timpul germinaţiei sau la răsărire şi se combate cu Lindatox

3, Peb + Lindan, 5 + 3 în doze de 25 - 30 kg/ha, înainte de pregătirea patului

germinativ; molia păstăilor (Etiella zinkenella) se combate tratând sămânţa după

recoltare cu Phostoxin sau Delicia în doză de 30 g la tonă în magazii închise;

musca (Phorbia platura), ce atacă seminţele şi plăntuţele în faza de germinare, se

combate prin tratamente preventive la sol.

Irigarea soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se manifestă

perioade de secetă. Apa este necesară încă de la germinare şi până la maturarea

seminţelor, consumându-se între 6.000 şi 7.000 m3/ha apă pentru o producţie de

peste 3.000 kg seminţe la hectar şi părţile aferente de biomasă.

În faza de germinaţie-răsărire lipsa apei determină o răsărire neuniformă,

micşorând desimea normală a lanului, iar în faza de butonizare-înflorire se întârzie

79

creşterea vegetativă, se produce căderea florilor şi diminuarea producţiei de

seminţe.

Udările se aplică în perioada critică pentru apă a soiei, de la apariţia

primelor flori şi până la umplerea seminţelor, calendaristic între 15 iunie şi

sfârşitul lunii august. În această perioadă trebuie să se asigure menţinerea

umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm la peste 50% din i.u.a. (intervalul

umidităţii active). Prima udare se realizează înainte de înflorire, următoarele la

intervale de 10 - 14 zile, în funcţie şi de precipitaţiile înregistrate. Sunt necesare 4

- 5 udări cu norme de udare de 700 - 800 m3/ha pe solurile cu permeabilitate bună

şi 400 - 500 m3/ha pe solurile cu permeabilitate slabă şi pe nisipuri. La irigarea

prin brazde, norma de udare este cuprinsă între 800 şi 1.000 m3/ha.

În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de

200 - 300 m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în

sol. Irigarea se realizează prin aspersiune sau prin brazde.

Recoltarea

Recoltarea. soiei ridică probleme legate de limitarea pierderilor de

seminţe din cauza inserţiei joase a primelor păstăi. Pentru reducerea la minimum a

pierderilor la recoltare se iau măsuri de nivelare a terenului înainte de semănat,

realizarea densităţii optime, fără plante căzute, folosirea soiurilor cu inserţie a

primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la nivelul solului, executarea lucrărilor de

prăşit fără denivelarea solului.

Momentul optim de recoltare poate fi determinat luându-se în considerare

următoarele: îngălbenirea frunzelor şi căderea acestora; brunificarea a minimum

70% din păstăi; seminţele capătă culoarea specifică soiului şi se întăresc;

seminţele au umiditatea de 16%.

Pentru evitarea pierderilor la recoltarea cu combina, înălţimea de tăiere a

plantelor va fi coborâtă cât mai mult posibil (4 - 6 cm), viteza de înaintare a combinei

să nu depăşească 4 - 5 km/h, turaţia bătătorului va fi de 400 - 600 rotaţii/minut,

deschiderea între bătător si contrabătător de 20 - 25 mm la intrare şi 15 - 18 mm la

ieşire, sitele să fie cele corespunzătoare, iar reglajele se vor verifica de mai multe ori

într-o zi de lucru urmărindu-se ca pierderile să nu depăşească 2 - 3%.

Producţiile ce se pot realiza oscilează între 3 - 4,5 t/ha în zona I de cultură

(Câmpia Română şi Dobrogea), în condiţii de irigare; 2,5 - 3,5 t/ha în zona a II-a

de cultură (partea de nord a Câmpiei Române, Câmpia de Vest, sudul Moldovei)

şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a (nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei,

zonele subcarpatice).

80

CAP.4 PLANTE OLEAGINOASE 4.1. FLOAREA-SOARELUI

Tehnologia de cultivare a florii-soarelui Rotaţia

Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt culturile cu

recoltare timpurie (cerealele păioase de toamnă şi, în primul rând, grâul de

toamnă), precum şi unele culturi recoltate toamna, cum este porumbul (cu condiţia

să nu se folosească la porumb mai mult de 1,5 kg Atrazin/ha şi să se facă

tratamente contra răţişoarei); rezultate bune se obţin şi după mazăre.

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu

boli comune şi, în special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb

(Sclerotinia sclerotiorum) dintre care soia, fasolea şi rapiţa, care ocupă suprafeţe

mari în zonele de cultură a florii-soarelui. Totodată, trebuie evitate ca

premergătoare cânepa şi tutunul (din cauza atacului de lupoaie). în cazul atacurilor

puternice de putregai cenuşiu, cartoful şi inul sunt, de asemenea, culturi ce nu pot

preceda culturile de floarea-soarelui.

Sensibilitatea ridicată a florii-soarelui la diferite boli care sunt greu de

combătut pe cale chimică, manifestată prin pierderi mari de recoltă, cere luarea

unor măsuri drastice pentru reducerea frecvenţei şi intensităţii atacului. Prevenirea

eficientă a bolilor se face prin evitarea cultivării florii-soarelui pe acelaşi loc un

număr cât mai mare de ani, interval de timp în care se produce o epuizare a

formelor de rezistenţă a patogenului în sol.

Ca urmare, cultivarea repetată pe acelaşi teren este exclusă, datorită, în

primul rând, atacului de boli (pătarea brună şi frângerea tulpinilor, mană,

putregaiul alb, putregaiul cenuşiu), dar şi din cauza atacului de lupoaie

(Orobanche sp.) şi de dăunători (răţişoara porumbului). Floarea-soarelui poate

reveni pe acelaşi teren după minimum 6 ani (8 ani în condiţii de irigare şi pe

loturile semincere).

După floarea-soarelui se cultivă, cu rezultate bune, toate culturile

neafectate de boli comune; se pot obţine producţii mari şi la grâul cultivat după

floarea-soarelui, cu condiţia recoltării florii-soarelui până la 15 septembrie, tocării

şi încorporării adânci a resturilor vegetale şi aplicării unor doze ceva mai mari de

îngrăşăminte cu azot.

Fertilizarea

81

Cu fiecare tonă de seminţe, floarea-soarelui extrage din sol 18 - 35 kg

azot, 2,9 - 7,0 kg fosfor, 3,8 - 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 - 2,3 kg

magneziu. Produsele secundare (calatidii, tulpini, frunze) conţin, de asemenea,

cantităţi apreciabile de elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%), calciu

(1,10%), azot (1,3%), magneziu (0,58%), sodiu (după CR.HERA şi col., 1998).

Consumurile sunt mai mici decât cele menţionate în literatura mai veche,

justificat de raportul îmbunătăţit între masa totală a plantei şi producţia de

sămânţă (indicele de recoltă a crescut de la 0,16 - 0,25 la 0,33 - 0,40) (V.

BÂRNAURE, 1991).

Absorbţia elementelor nutritive este rapidă la floarea-soarelui, în legătură

cu ritmul de producere a substanţei uscate în timpul primelor stadii de dezvoltare.

Concentraţia în elemente nutritive este, de aceea, foarte ridicată în plantele tinere

şi descreşte spre maturitate. GACHON (1972) a arătat că 66% din N, P şi Ca, 75%

din K şi 90% din Mg sunt absorbite într-un interval de 2 luni, şi anume de la

apariţia butonului floral şi până la înflorire.

O particularitate a plantei de floarea-soarelui este de a nu putea compensa

carenţele de elemente nutritive din fazele iniţiale de creştere; dacă, de exemplu,

floarea-soarelui nu este bine aprovizionată în perioada formării primordiilor

florale (3 - 5 săptămâni după răsărire), se formează puţine flori şi producţia

rămâne mică, chiar dacă, ulterior, condiţiile de vegetaţie sunt mult mai bune.

Azotul. Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de aprovizionarea cu

azot, mijlociu pretenţioasă la fosfor şi foarte exigentă la potasiu. Îngrăşarea de

bază trebuie gândită ţinând cont de gradul de fertilitate al solului, rotaţie,

cantităţile de fosfor şi potasiu extrase din sol prin recoltă.

Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât şi excesul de azot, în special în

fazele timpurii, au repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi

dezvoltare şi, implicit, asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei. Pe

măsură ce avansează în vegetaţie, plantele subnutrite cu azot au frunzele

îmbătrânite, de culoare galbenă, iar la recoltare au calatidii mici şi cu multe

seminţe seci.

Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este capabilă de a absorbi

azotul levigat în straturile mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se

constată că floarea-soarelui valorifică puţin eficient azotul din îngrăşăminte.

În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate absorbi cel puţin 3 - 4 kg

azot/ha/zi; absorbţia tardivă de azot nu corectează efectele insuficienţei azotului în

fazele precoce.

82

Pe toate tipurile de sol, excesul de azot provoacă scăderea accentuată a

conţinutului de ulei, iar pe solurile brune şi brune podzolite diminuează cu 14 -

28% producţia de seminţe. În toate fazele de vegetaţie, excesul de azot provoacă

creşterea luxuriantă şi prelungirea vegetaţiei plantelor în detrimentul producţiei de

seminţe şi al conţinutului în ulei şi, desigur, al rezistenţei la atacul de boli şi la

secetă.

La evitarea excesului de azot (pe toată suprafaţa sau în vetre) contribuie:

folosirea în primăvară de îngrăşăminte chimice complexe sau nitrocalcar;

fracţionarea cantităţilor de azot: o parte se administrează la pregătirea patului

germinativ şi restul în timpul vegetaţiei.

Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în

primul rând, în funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al solului

(tab.4.1.1, după CR. HERA şi Z. BORLAN, citaţi de V.BÂRNAURE, 1991).

Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb,

cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la

nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de

gunoi administrată la planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui

şi cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă relativă (mai puţin de 80 m3/ha apă,

sub capacitatea de câmp).

Azotul se administrează o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau

concomitent cu semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrăşăminte lichide

sau îngrăşăminte complexe; cealaltă jumătate, concomitent cu praşila I sau, sub

formă nitrică, la praşilele I şi a II-a.

Fosforul influenţează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiţii

determină şi o sporire a producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul.

Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deşi

este citată de numeroşi autori ca având o capaciate mare de folosire a fosfaţilor

din sol; acest lucru nu este valabil pentru fazele iniţiale de creştere. Pe de altă

parte, în ţara noastră regimul precipitaţiilor şi temperatura (în cultură neirigată)

din perioada de înflorire şi fructificare nu permit o valorificare superioară a

rezervelor de fosfor din sol.

Absorbţia fosforului urmează un ritm apropiat de cel al azotului şi depinde

mai mult de explorare a solului de către rădăcinile florii-soarelui.

Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrăşăminte cu fosfor sunt cele

complexe. Dintre îngrăşămintele simple se va folosi, cu mai bune rezultate,

83

superfosfatul concentrat pe soluri uşor acide şi superfosfatul simplu pe soluri

neutre şi alcaline (V. BÂRNAURE, 1991).

Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu

încorporare sub brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe

rând, odată cu semănatul, cel mai bine sub formă de îngrăşăminte NP. Acest mod

de fertilizare favorizează o bună înrădăcinare şi creştere iniţială a plantei,

conferindu-i rezistenţă la secetă şi făcând posibile economii la cantitatea de fosfor,

de 15 - 20%.

Tabelul 4.1.1 Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

Producţia Indicele de azot (kg/ha) 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 2.500 94 85 80 77 74 72 71 3.000 107 98 93 89 87 85 84 3.500 117 111 103 100 97 95 94

Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii-

soarelui sunt prezentate în tabelul 4.1.2 (după CR. HERA şi col., citat de V.

BÂRNAURE, 1991).

Tabelul 4.1.2 Doze de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

Producţia (kg/ha) P-Al (ppm) (P2O5 mg/100 g sol = P-Al - ppm x 0,23)

15 20 25 30 35 40 45 50 3.000 124 114 103 93 84 76 67 60 3.500 146 135 124 115 105 97 89 81

Potasiul. Floarea-soarelui absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în

proporţie de 90%, prin resturile vegetale rămase după recoltare.

Potasiul are influenţe pozitive prin utilizarea mai bună a apei de către

floarea-soarelui, sporirea rezistenţei la frângere, la atacul diferitelor boli. La

insuficienţa potasiului, plantele de floarea-soarelui rămân mai mici şi capătă

aspect de tufă (cu internodii scurte şi frunze dese). Suprafaţa foliară se reduce

drastic la carenţa de potasiu.

Pe solurile cu mai puţin de 15 mg K2O/100 g sol) (soluri brune, soluri

podzolite şi podzolice) trebuie folosite 60 - 80 kg potasiu/ha. În cultură irigată,

potasiul trebuie folosit în toate condiţiile.

Ca îngrăşăminte cu potasiu, produse industrial, se recomandă sarea

potasică, administrată toamna (sub arătură), îngrăşămintele complexe de tip NPK

(înainte sau concomitent cu semănatul).

Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari (700 - 800 kg/ha)

pe soluri carbonatate şi pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a

84

gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor, dacă acesta se administrează la planta

premergătoare (porumb, sfeclă, cartof - în condiţii de irigare) (V. BÂRNAURE,

1991). Floarea-soarelui valorifică superior efectul remanent al gunoiului de grajd.

Plantele de floarea-soarelui prezintă, uneori, semne de suferinţă specifice

dezechilibrului de nutriţie cu microelemente, mai frecventă fiind carenţa de

molibden (în primăverile răcoroase, pe solurile acide) şi cea de bor (în anii cu

primăveri secetoase), carenţe care se combat prin încorporarea, o dată cu lucrările

solului, a 0,55 - 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 - 1,5 kg/ha molibdat de sodiu.

Lucrările solului

Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan şi structurat, care

să permită o răsărire rapidă şi uniformă, o înrădăcinare profundă şi un control

eficient al buruienilor. Aceasta este o garanţie a unei bune alimentări cu apă şi

elemente nutritive a plantelor şi o mai bună rezistenţă la cădere.

Cele mai frecvente consecinţe ale unei pregătiri neglijente a solului pentru

floarea-soarelui sunt: stagnarea seminţei în sol, care nu reuşeşte să străbată crusta

compactă de la suprafaţa solului; tendinţa pivotului rădăcinii de a se dezvolta

superficial atunci când întâlneste o zonă prea compactă; concurenţa cu buruienile

până în stadiul de 5 perechi de frunze.

Lucrarea de dezmiriştit se realizează cât mai devreme posibil după

recoltarea premergătoarei şi este urmată de arătura adâncă, efectuată pe un sol

scurs bine, evitând, pe cât posibil, patinarea care netezeşte şi compactează fundul

brazdei. Adâncimea arăturii pentru floarea-soarelui trebuie să fie de 22 - 25 cm;

lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile puternic îmburuienate sau cu

cantităţi mai mari de resturi vegetale rămase pe teren şi pe solurile compactate. În

zonele mai umedă şi pe solurile mai grele, îmbunătăţrea regimului aerohidric al

solului, prin scarificare la 60 cm, aduce sporuri de producţie de până la 28% (M.

CROITORU, citat de V. BÂRNAURE, 1991).

În primăvară, pentru a obţine un pat germinativ cât mai aproape de aceste

cerinţe ideale, trebuie limitat numărul de treceri pe teren cu utilajele agricole la un

minim care să evite tasarea excesivă. În plus, trebuie să nu se lucreze pe un sol

insuficient scurs în adâncime; în asemenea situaţii, este de preferat, să se întârzie

câteva zile data semănatului. La umiditate ridicată, tasarea produsă de roţile

tractorului determină deteriorarea însuşirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care

se lucrează nu realizează o mărunţire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia,

care îngreuiează şi întârzie pregătirea patului germinativ şi favorizează pierderea

umidităţii din sol.

85

Suprafeţele lucrate bine încă din toamnă şi care la desprimăvărare se

prezintă fără resturi vegetale şi nivelate se lucrează cu combinatorul, iar cele arate

în toamnă, care prezintă denivelări şi unele resturi vegetale incomplet încorporate,

se lucrează cu grapa cu discuri uşoară în agregat cu grapa cu colţi şi lamă

nivelatoare.

Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor

de lucru si de evitarea lucrării când solul este prea umed. Ultima lucrare de

pregătire a patului germinativ se execută cu combinatorul, în ziua sau preziua

semănatului, şi nu mai devreme, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului

înaintea răsăririi culturii.

Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe, cu

scopul de a evita numărul de treceri prea mare (combinatoare). Prin ultimele

lucrări sunt încorporate erbicidele şi îngrăşămintele.

Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esenţial care trebuie avut în

vedere la pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta, solul trebuie lucrat

superficial, printr-un număr cât mai redus de lucrări; se va evita afânarea excesivă,

întoarcerea şi răscolirea energică a solului, prin care se favorizează pierderea apei

prin evaporare într-o perioadă în care aceasta este accelerată de temperaturile în

creştere şi vânturile care bat cu intensitate (CR. HERA şi col., 1989).

Sămânţa şi semănatul

Obţinerea de plante viguroase printr-o răsărire uniformă şi rapidă este

determinată de folosirea la semănat a unui material semincer cu indici calitativi

superiori: valoare biologică şi culturală ridicată (puritate fizică minimum 98%,

germinaţie minimum 85%), integritate fizică, fără spărturi sau fisuri, lipsa bolilor.

Sămânţa trebuie sa fie din anul precedent şi să aparţină unor categorii biologice

superioare, în cazul soiurilor, şi să fie din F1, în cazul hibrizilor.

O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii de seminţe mari şi omogene; în

cazul folosirii de seminţe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot ajunge la 25 -

40%, în anumite condiţii, şi nu se realizează o distribuţie uniformă a plantelor pe teren.

O lucrare efectuată de unii cultivatorii de floarea-soarelui de la noi (şi care

se justifică adesea) este alegerea seminţelor la masă. Prin această operaţiune sunt

îndepărtate seminţele mici, fisurate, decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea

fizică creşte până la 100% şi capacitatea de germinaţie peste 95%, asigurându-se o

răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai puţin atacate de boli

şi sporuri de producţie. Seminţele germinabile intacte dau germeni normali în

proporţie de 95%, cele fisurate - 85%, iar cele decojite şi cu miez parţial lipsă sub

86

75% (uneori sub 50%) (ZOIA CERESNYES şi N. PANĂ, citaţi de

V.BÂRNAURE, 1991).

Tratarea seminţei de floarea-soarelui înainte de semănat, contra bolilor şi

dăunătorilor este obligatorie. Se recomandă să se efectueze tratamente contra

manei (Plasmopara helianthi) cu metalaxil (Apron 35 SD, 4 kg/t de sămânţă) sau

oxadixil (Wakil PTS, 2 kg/t de sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (Fundulea 206,

Felix). Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului

cenuşiu (Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul dintre produsele: procimidon

(Sumilex 50 PU, 1 kg/t de sămânţă), iprodione (Rovral 50 PU, 2,0 kg/t de

sămânţă), vinclozolin + carbendazim (Konker SC, 1,25 l/t de sămânţă), mancozeb

+ tiofanat metil (Mancoben 60 PTS, 2 kg/t de sămânţă), tiofanat metil + tiuram

(Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de sămânţă).

Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului - Tanymecus

dilaticollis şi viermilor sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu

carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de

sămânţă) efectuate centralizat, de specialişti, deoarece aceste produse sunt foarte

toxice (după AL. BARBULESCU şi col., 1993).

Epoca de semănat. Semănatul culturilor de floarea-soarelui începe atunci

când în sol se realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare a

seminţei (şi vremea este în curs de încălzire); sunt asigurate, astfel, condiţii

favorabile pentru germinarea rapidă şi uniformă a seminţelor şi răsărirea plantelor.

Calendaristic, momentul semănatului florii-soarelui este determinat de

evoluţia condiţiilor climatice în primăvară, perioada optimă de semănat începând,

după unele estimari, la circa 15 zile de la desprimăvărare (GH. V. ROMAN şi col.

1992); în primăverile secetoase se recomandă semănatul la începutul intervalului,

iar în cele umede şi reci se poate semăna ceva mai târziu.

Calendaristic, semănatul se face, de regulă, între 25 martie (zone cu

desprimăvărare mai timpurie) şi 15 aprilie. Durata optimă de semănat în fiecare an

este de 5 - 6 zile. Întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau

începutul lunii mai determină scăderi importante de producţie.

La semănatul prea timpuriu, multe seminţe pier prin mucegăire, răsăritul

se prelungeşte şi este eşalonat ( după GH. BÂLTEANU şi GH. V. ROMAN,

1986), plantele sunt debile, atacurile de mană şi putregai alb sunt mai pronunţate,

producţia de seminţe scade şi se diminuează, de asemenea, procentul de ulei.

Întârzierea semănatului este însoţită de răsărirea neuniformă a plantelor,

datorită reducerii umidităţii din sol şi de deplasarea fazei de înflorire în perioada

87

de secetă din a doua jumătate a lunii iulie, ceea ce determină importante scăderi de

producţie. Trebuie subliniat că în zona solului brun-roşcat din Câmpia Română,

scăderi drastice de recoltă s-au constatat doar la întârzierea semănatului până în

ultimile zile ale lunii aprilie.

Densitatea. În condiţii bune de vegetaţie, la formele existente în prezent în

cultură în România, producţiile cele mai mari se obţin dacă la recoltare există

45.000 - 50.000 plante/ha în cultură neirigată şi 50.000 - 60.000 plante/ha în

cultură irigată. Valorile de densitate inferioare sunt recomandate pentru soiul

Record, iar cele superioare pentru hibrizii cu talie mică şi rezistenţă bună la

frângere şi cădere. Ceilalţi hibrizi cu talie mai înaltă reacţionează bine la o

densitate intermediară. Densităţile excesive duc la cădere şi frângere (plante mai

înalte şi mai subţiri), atac de boli (mai ales pătarea brună, dar şi la putregai), la

consumuri specifice mai mari de apă şi elemente nutritive, la sporirea proporţiei

de seminţe seci.

Foarte important este ca repartizarea seminţelor pe rând la semănat să fie

uniformă, pentru asigurarera creşterii şi dezvoltării armonioase a tuturor plantelor.

La semănat se vor asigura densităţi mai mari cu 10 - 15% (exprimate în

seminţe germinabile/m2) faţă de densităţile de recoltare.

Cantitatea de sămânţă la hectar, corespunzătoare densităţilor optime,

variază, obişnuit, între 4,0 si 5,5 kg/ha.

Distanţa dintre rânduri. În condiţii de cultură neirigată sau irigată prin

aspersiune, este generalizat semănatul florii-soarelui la distanţa de 70 cm între

rânduri, prin care sunt asigurate posibilităţile de combatere a buruienilor prin

praşile mecanice. În conditii de irigare prin brazde se seamănă la 80 cm distanţă

între rânduri. Trebuie reţinut că, între diferite distanţe de semănat experimentate

în condiţiile de la noi (70 cm, 50 cm, 70 cm/25cm), diferenţele de producţie nu

sunt importante; ca atare, se seamănă la 70 cm între rânduri - distanţă care permite

utilizarea sistemei de maşini de la porumb. În climatul mai umed din vestul

Europei, culturile de floarea-soarelui sunt semănate la 60 cm între rânduri,

distanţă care asigură o mai bună distribuire pe teren a plantelor.

Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm; se poate semăna la 4 - 5 cm

adâncime pe soluri mai grele, umede şi numai dacă nu se folosesc erbicide

triazinice, care la adâncimi mici de semănat vin în contact cu sămânţa în curs de

germinare şi provoacă pagube (efecte fitotoxice - cu atât mai mari, cu cât solul

este mai uşor).

88

Respectarea vitezei de semânat este, de asemenea, o condiţie importantă; o

viteza redusă (4,5 km/h) permite o repartiţie optimă a seminţelor pe rând şi

uniformitatea adâncimii, ceea ce va asigura o răsărire uniformă a plantelor.

Lucrările de îngrijire

Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurenţa buruienilor până în

stadiul de 5 perechi de frunze. Într-un interval de 30 - 40 zile, floarea-soarelui

trebuie, deci, să fie protejată prin tratamente cu erbicide şi prin prăşit.

Erbicidarea. Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de

buruienile prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui. Principalele

variante de combatere a buruienilor din culturile de floarea-soarelui cu ajutorul

erbicidelor sunt prezentate în tabelul 5.13.

Prăşitul are un rol dublu: de a completa acţiunea erbicidelor (în

numeroase cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) şi de a

ameliora structura solului şi a favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Prăşitul culturii

influenţeaza hotărâtor creşterea plantelor şi nivelul recoltei. Floarea-soarelui se

prăşeşte de 2 - 3 ori mecanic între rânduri şi de 2 - 3 ori manual pe rând, la

adâncimea de 6 - 10 cm.

Prima prăşilă se face imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting

bine şi s-au format primele două frunze adevărate. Mai întâi se prăşeşte mecanizat

şi apoi se prăşeşte manual. A doua praşilă mecanică trebuie făcută la interval scurt

(10 - 12 zile), imediat ce apar buruienile. La interval de circa 15 zile se face a treia

praşilă mecanică. Ultimul prăşit se efectuează la înălţimea plantelor de 60 - 70

cm, întârzierea făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul, deoarece se

lovesc plantele (planta este foarte sensibilă la rupere).

Zona de protecţie la prăşit creşte de la 8 - 10 cm la prima praşilă, până la

14 - 15 cm la ultima (frunzele sunt rigide şi se rup cu uşurinţă). Este indicat să se

folosească la primele lucrări discuri de protecţie a rândurilor, plantele fiind

sensibile şi la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru se stabileşte astfel ca să nu se

arunce pământul pe rând: de regulă, viteza I la prima lucrare şi vitezele II şi a III-a

la următoarele (după A. BONJEAN, 1986).

Polenizarea suplimentară a florii-soarelui, prin instalare de stupi de

albine (1,5 - 2 stupi/ha) înainte de înflorire, în vecinătatea culturilor, aduce sporuri

de producţie de 300 - 600 kg/ha (I. CÂRNU şi colab., 1982).

Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substanţiale

de producţie (plus 30 - 56%).

89

Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe

orice parte a plantei (se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetaţie.

Pieirea plantelor şi reducerea drastică a densităţii lanurilor pot conduce la scăderi

de producţie foarte importante. Sensibilitatea maximă a plantelor se înregistrează

la răsărire şi la formarea calatidiului. Agentul patogen se conservă în sol sub

formă de scleroţi o durată mare de timp, de ordinul a 7 - 8 ani. Contaminarea se

face la nivelul solului, umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu frecvent). În

anii secetoşi, atacul este mai putin amplu şi dăunător; în anii cu veri ploioase, pe

solurile unde apare exces de umiditate (aşa cum este solul brun-roşcat), este

favorizat atacul târziu, iar pierderile de plante pot depăşi 30% (C. GHEORGHIEŞ,

GH. V. ROMAN, 1984).

Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate dezvolta

pe majoritatea organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind ţesuturile

senescente cu o cuvertură cenuşie (apare mai ales pe calatidiu, spre sfârşitul verii).

Pagubele cele mai importante se observă cel mai mult după înflorit. Boala se

propagă prin conidii în timpul vegetaţiei şi prin miceliu şi scleroţi de la un an la

altul (C. BĂRBULESCU şi col., 1993).

În cazul ambelor boli, tratamentele la sămânţă sunt eficiente. Dacă

predomină atacul pe calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la

diferenţierea netă calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, al doilea la 10 - 15

zile după sfârşitul înfloritului, folosind unul din produsele: iprodione (Rovral 50

PU, 1 kg/ha), vinclozolin (Ronilan 50 WP, 1 kg/ha), procimidon (Sumilex 50 WP, 1

kg/ha), benomil (Benlate 50 WP, 1,5 kg/ha), carbendazin (Bavistin 50 WP, 2 kg/ha;

fusilazol (Punch 40 EC, 0,4 l/ha); iprodione + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha).

Cultivarea hibrizilor Super, Select, Festiv, Felix, cu rezistenţă la putregaiul

alb, este o soluţie pentru limitarea infestării.

Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se conservă pe

resturile de cultură infestate rămase la suprafaţa solului. Infestarea se face în

primăvară, şi, în situaţia în care umiditatea persistă, se poate ajunge la distrugerea

ţesuturilor tulpinii şi căderea în masă a plantelor (reducerea producţiei,

deprecierea calităţii, pierderi mari la recoltare sau imposibilitatea recoltării

mecanizate).

Boala a apărut în 1981 în judeţele din vestul României şi s-a extins foarte

repede, îndeosebi în zonele mai umede, cu exces temporar de umiditate; pe solului

brun-roşcat din Câmpia Română, cu frecvente porţiuni depresionare (crovuri)

boala a fost semnalată pentru prima dată în 1984 (C. GHEORGHIEŞ, GH. V.

90

ROMAN). Eficiente sunt măsurile preventive: distrugerea resturilor vegetale,

cultivarea hibriziilor toleranţi, Felix şi Select, evitarea amplasării culturilor de

floarea-soarelui pe solele unde apare excesul de umiditate. În vegetaţie se

recomandă două tratamente: primul în faza de 6 - 8 perechi de frunze, al doilea la

diferenţierea calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, folosind preparate pe

bază de fusilazol, carbendazin, vinclozolin + carbendazim, iprodione +

carbendazim (după recomandările de la combaterea putregaiurilor), sau produse

conţinând trifumizol (Trifmine 30 WP, 1 kg/ha), nuarimol (Trimidal 9 EC, 1 l/ha),

bioxazol (Baycor 300 EC, 2 l/ha).

Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în

toată ţara şi considerată, până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-

soarelui. În prezent, importanţa ei s-a redus prin măsurile preventive care se iau

(extinderea cultivării hibrizilor rezistenţi - Festiv, Super, Select, respectarea

rotaţiei de 6 ani, tratarea seminţelor înainte de semănat). Transmiterea bolii de la

un an la altul se face prin resturile de plante rămase în sol, simptomele de atac

manifestându-se încă de la începutul vegetaţiei. O mare atenţie trebuie acordată

distrugerii samulastrei de floarea-soarelui şi a resturilor vegetale (AL.

BARBULESCU şi col., 1993).

Combaterea dăunătorilor. Cei mai importanţi sunt gărgăriţa porumbului

sau răţişoara (Tanymecus dilaticollis) şi viermi sârmă (Agriotes sp.), dăunători

foarte păgubitori pe majoritatea terenurilor agricole de la noi. Atacul de răţişoară

este mai puternic în sudul şi estul ţării, după porumb şi în primăverile calde şi

secetoase; viermii sârmă crează probleme pe terenurile cu încărcare mare de

păioase, pe solurile mai grele şi în primăverile umede şi răcoroase, când răsărirea

şi dezvoltarea plantulelor se desfăşoară mai lent. Sunt obligatorii tratamentele la

sămânţă cu produse conţinând carbofuran. În anumite situaţii, când nu s-au

efectuat aceste tratamente, dar şi în unele primăveri, secetoase şi calde, sau când

floarea-soarelui urmează după porumb, sunt necesare tratamente, în perioada

răsăririi florii-soarelui, cu dimetoat+deltametrin (Dimecis 300, 3,5 l/ha), sau, în

lipsa acestuia, cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha) în amestec cu deltametrin

(Decis 2,5 EC, 0,25 l/ha).

Irigarea. Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al

porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la

desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei.

Faza de sensibilitate maximă la secetă se situează într-un interval de circa

40 zile (corespunzând creşterii plantelor şi înfloritului calatidiului), din stadiul de

91

buton floral (de 3 cm) la stadiul de sfârşit de înflorire. Insuficienţa apei la înflorit

diminuează numărul de seminţe pe calatidiu, iar seceta în faza de umplere a

seminţelor afectează MMB şi conţinutul in ulei.

Pentru o producţie de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt de 420 mm apă, în

medie. Până la înflorire, un disponibil de apă de 160 mm în sol + precipitaţii este

suficient pentru a obţine un indice foliar nelimitant (2,5 - 3). În faza de maturitate,

trebuie urmărit să fie menţinut un foliaj în activitate cât mai îndelungată, pentru

care s-a calculat un necesar de 150 - 200 mm de apă disponibilă (apa din sol +

ploi + irigare).

Perioada în care apa de irigare determină sporuri de recoltă este formarea

calatidiului, înflorire şi umplerea seminţelor. În functie de zonă şi hibrid,

necesarul de apă este de 40 - 60 m3/ha şi zi, situat calendaristic în lunile iunie şi

iulie. La irigarea prin aspersiune, lipsa ploilor în această perioadă impune

aplicarea a 2 - 3 udări cu norme de 400-800 m3/ha, la un timp de revenire de 7-14

zile, în funcţie de textura solului (la irigarea prin aspersiune). La irigarea pe

brazde, norma de udare este de 1.000 - 1.200 m3/ha la prima udare şi 800 - 1.000

m3/ha la următoarele.

Recoltarea

Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 - 85 % din calatidii

au culoarea brună şi brună-galbuie (numai 15 - 20 % sunt încă galbene), resturile

de flori de pe calatidiu cad singure, florile de la baza şi mijlocul tulpinii sunt

uscate. O dezvoltare uniformă a culturii şi o coacere cât mai omogenă sunt

condiţii importante pentru recoltarea cu pierderi minime. În caz contrar, unele

calatidii intră în supracoacere şi pierderile de seminţe prin scuturare pot ajunge

chiar la 1.000 kg/ha.

Perioada de recoltare se situează, în mod normal, în România (cu unele

diferenţe în funcţie de zonă şi climat), între ultima decadă a lunii august şi

mijlocul lunii septembrie. O recoltare prea târzie diminuează producţia prin

pierderile de boabe datorită scuturării, bolilor, dăunătorilor, păsărilor. Durata

normală de recoltare mecanizată a unei sole cu floarea-soarelui este de 6 - 8 zile.

Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-soarelui se poate începe de la

15 % umiditate şi trebuie să se încheie cel mai târziu la 9 - 10% umiditate; în caz

contrar, se produc pierderi mari prin scuturare.

Recoltarea se face cu combina pentru cerale, prevăzută cu echipamentul

special pentru recoltarea florii-soarelui şi reglată corespunzător: turaţia bătătorului

trebuie redusă la 450 - 700 rotaţii/minut, pentru a nu decortica seminţele şi a nu

92

creşte conţinutul de impurităţi; distanţa bătător-contrabătător va fi 25 - 30 mm la

intrare şi 12 - 18 mm la ieşire; ventilare bine reglată, pentru a elimina seminţele

seci şi resturile de flori, dar fără a antrena seminţele pline.

Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un conţinut ridicat de

impurităţi umede, pericolul deprecierii recoltei şi cheltuieli mari de uscare. Din

contră, un recoltat prea târziu sporeşte pierderile prin atacul păsărilor, căderea

plantelor, decojirea seminţelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor.

Defolierea chimică este recomandată în cazul maturării întârziate a florii-

soarelui sau când recolta este ameninţată de atacul agenţilor patogeni Botrytis sau

Sclerotinia. Se foloseşte diquat (Reglone 20 LS, 3 - 10 l/ha), când 50% din plante

au calatidiile galbene cu început de brunificare şi umiditatea seminţelor a scăzut la

30 - 35%; după 9 zile de la tratament, umiditatea seminţelor scade la 15 - 17% şi

se poate recolta (N. GUMANIUC şi col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).

Pe suprafeţe restrânse şi în anumite condiţii speciale, se apelează la

recoltarea manuală a culturilor de floarea-soarelui. Calatidiile sunt tăiate cu

secera, sunt puse la uscat şi apoi sunt treierate cu combina, la staţionar. Este

important de subliniat că se reduc mult pierderile prin scuturare, dar consumul

mare de muncă manuală limitează folosirea acestei metode de recoltare.

Producţii. Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de producţie,

care depăşeşte 4.500 kg seminţe/ha la hibrizii româneşti existenţi în cultură.

Producţiile medii în ţara noastră se situează în jur de 1.500 kg/ha. Multe unităţi

agricole cu experienţă în cultivarea florii-soarelui obţin frecvent producţii de

seminţe de peste 2.500 kg/ha. Pe plan mondial, producţiile medii în ţările mari

cultivatoare se situează între 1.300 si 2.000 kg/ha.

4.2. RAPIŢA

Tehnologia de cultivare Rotaţie

Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la începutul

lunii august, pentru a asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi acumularea

apei necesare răsăririi. Cele mai bune premergătoare sunt: cerealele de toamnă,

cartoful timpuriu, mazărea, borceagul de toamnă şi trifoiul roşu după prima coasă.

Nu se cultivă după soia şi floarea-soarelui, pentru a preveni extinderea atacului de

Sclerotinia sclerotiorum. Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz

de atac de Sclerotinia, după 7-8 ani.

93

Fertilizarea Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare consumatoare de

elemente nutritive. Pentru o tonă de seminţe şi producţia de biomasă aferentă,

consumul specific este de 50 - 60 kg azot, 30 - 60 kg fosfor, 40 - 50 kg potasiu, 50

- 60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante cantităţi de microelemente. După D.

SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), pentru 100 kg seminţe, plus

partea aeriană de masă verde, rapiţa consumă 2 kg N, 2,5 kg P2O5, 10 kg K2O.

Absorbţia elementelor nutritive are loc cu intensitate din primele faze de

vegetaţie; cele mai mari cantităţi, însă, sunt absorbite în perioada de la

desprimăvărare şi până la începutul fructificării.

Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30

t/ha, a determinat obţinerea de sporuri economice atât la rapiţă, cât şi la cultura

dublă care a urmat sau la grâul semănat în toamnă (GH. BÎLTEANU şi V.

BÎRNAURE, 1979). În acest caz se reduc dozele de îngrăşăminte chimice cu 1,0 -

1,5 kg N, 0,75 kg P şi 2,0 - 2,5 kg K pentru fiecare tonă de gunoi de grajd.

Îngrăşămintele chimice aplicate singure sunt foarte bine valorificate. V.

BÎRNAURE (1979) menţionează că, în diferite ţări mari cultivatoare de rapiţă,

pentru producţii de circa 3 000 kg/ha seminţe se aplică următoarele doze de azot:

Suedia 120 - 140 kg; Germania 150 - 200 kg; Italia 150 kg; Franţa 120 - 190 kg.

Cantităţile de fosfor şi potasiu variază între 100 - 140 kg.

Dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia

planificată şi valorile cartării agrochimice privind conţinutul în fosfor, potasiu şi

indicele azot sunt, în general, următoarele: azot 80 – 180 kg; fosfor 50 – 80 kg;

potasiu 60 - 80 kg.

Întreaga doză de fosfor şi de potasiu şi 1/3 din doza de azot se vor aplica sub

arătura de bază, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi dată primăvara timpuriu.

Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia în limitele pH 6,5 -

7,5, se aplică amendamente cu calciu.

Lucrările solului

Arătura se va efectua imediat după eliberarea terenului la adâncimea de 20

- 25 cm, în agregat cu grapa stelată. În situaţia când solul este uscat şi arătura nu

poate fi efectuată fără a scoate bolovani, se impune prelucrarea solului cu grapa cu

discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura să se realizeze

după prima ploaie. Până la semănat arătura se menţine curată de buruieni,

mărunţită şi afânată prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

94

Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat. Dacă

terenul este prea afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a asigura

încorporarea seminţei la adâncimea optima. La data semănatului terenul trebuie să

fie bine mărunţit şi aşezat.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să provină din anul însămânţării, să aibă puritatea

minimă de 97% şi germinaţia minimă de 85%.

Sămânţa se tratează cu Rapco T7 (6 kg la 100 kg sămânţă) sau cu alte

produse ca Ronilan 50 WP Sumilex WP, Rowral 50 WP (1 kg/t).

Perioada de semănat în sudul ţării este 5 - 15 septembrie, iar pentru estul,

vestul şi nordul ţării, 1 - 10 septembrie (I. PICU şi A. TIANU, 1983; P. ZAHAN,

1983; I. POP, 1985). Semănatul mai devreme, în toamnele cu precipitaţii,

favorizează o creştere avansată a plantelor până în iarnă, cu început de alungire a

tulpinii, determină scăderea rezistenţei la iernare şi dispariţia unui număr mai

mare de plante sau a tulpinilor florifere principale.

Rapiţa de primăvară se seamănă timpuriu, în prima urgenţă. Densitatea

plantelor la recoltare, în majoritatea ţărilor cultivatoare, este de 70 - 80 plante/m2.

Semănatul. În ţara noastră, la semănat, se asigură 100 - 150 boabe

germinabile/m2, pentru, a avea la recoltare 80 - 110 plante/m2. La aceste densităţi

se asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a

plantelor, micşorându-se, astfel, pierderile prin scuturare. Cantitatea de sămânţă

este de 6 - 10 kg/ha, în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii

patului germinativ. Semănatul se realizează cu semănătorile pentru cereale, la

distanţa între rânduri de 12,5 cm. La această distanţă culturile luptă mai bine cu

buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se pot recolta

mecanizat în condiţii bune.

Adâncimea de semănat este de 2,5 - 3,5 cm, în funcţie de umiditatea

solului şi textură.

Lucrările de îngrijire

Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele

menţionate în tabelul 4.2.1. Erbicidele volatile Treflan, Balan, sau Ro-Neet sunt

de preferat, deoarece combat foarte bine samulastra de grâu sau orz şi numeroase

specii de buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense din seminţe. Se aplica

preemergent şi se încorporează prin dublă discuire (N. ŞARPE, 1987).

Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot fi

combătute prin aplicarea în vegetaţie (postemergent) a erbicidelor selective ca:

95

Fusilade forte 1 – 1,3 l/ha, Pantera, Targa super, Leopard 1,5 l/ha, Select super,

Aramo 1,5 l/ha, Agil 1,0 l/ha, Galant super 1,0 l/ha.

Combaterea dăunătorilor. Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat

prin tratarea seminţelor cu Chinook 200 FS 20 l/t.

Păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae) se combat cu Sinoratox 35 CE

sau Carbetox 37, în doză de 1,5 1/ha.

Gărgăriţa tulpinilor (Centorrhynchchus sp.) se combate prin 3 tratamente

cu Sinoratox 35 CE, 3 l/ha. Intervalul de pauză este de 14 - 21 zile.

Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE

- 0,075 l/ha prin două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile, sau cu

Sumicidin 20 CE 0,025% în perioada înfloritului.

Tabelul 4.2.1

Combaterea chimică a buruienilor din cultura de rapiţă Erbicide Dozele de produs comercial în funcţie de conţinutul solului

în humus 2 – 3% 3 – 4%

Treflan 24 EC 3,5 – 4 4,0 – 5,0 Balan (180 g/l benefin) 6,0 – 7,0 7,0 – 8,0 Ro-Neet (720 g/l cycloate) 6,0 – 7,0 7,0 – 8,0 Dual 500 (500 g/l metalaclor) 3,5 – 4,0 4,0 – 5,0 Lasso (480 g/l alaclor) 4,0 – 5,0 5,0 – 6,0

Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300 -

400 m3 apă/ha, pentru stimularea răsăririi plantelor şi a formării rozetei de bază

până la întrarea în iarnă. Primăvara sunt necesare udări la începutul legării

primelor silicve cu 400 - 500 m3/ha şi la încheierea înfloritului cu 500 -600 m3/ha.

Udările târzii favorizează căderea plantelor şi atacul de afide.

Recoltare. Producţii

Recoltarea este dificilă din cauza scuturării uşoare a seminţelor. Se

execută mecanizat, în două faze, sau direct cu combina de cereale.

Recoltarea în două faze se execută când plantele au culoare galbenă, iar

seminţele au început să se brunifice şi au umiditatea, de 25 - 30%. Tăierea

plantelor se realizează cu vindroverul, la “mirişte” înaltă de 20 - 25 cm. După

câteva zile, în care seminţele îşi desăvârşesc maturitatea şi umiditatea scade la 12

- 14%, plantele se treieră din mers cu combina, tăind miriştea sub brazda de rapiţă,

la combină făcându-se modificările necesare pentru prevenirea pierderilor şi a

spargerii sau descojirii seminţelor.

Recoltarea directă cu combina va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea

desicantului Reglone, 2 - 3 l/ha şi a 150 - 200 l apă, în faza când silicvele au

devenit galbene-liliachii şi a început colorarea seminţelor. În momentul

96

declanşării recoltatului, umiditatea seminţelor trebuie să fie în jur de 16%.

Lucrarea se execută seara, dimineaţa şi în cursul nopţii.

Seminţele sunt imediat precurăţite şi uscate la umiditatea de 9 – 10%.

Când nu poate fi asigurată uscarea imediată, depozitarea se va face în straturi de 5

- 10 cm, necurăţite de silicve şi se vor lopăta până la scăderea umidităţii la 10%.

Producţiile obţinute sunt cuprinse între 2.000 – 4.000 kg/ha. Producţia

medie de rapiţă în Europa, în ultimii ani, a fost în jur de 2.800 kg/ha.

CAP. 5 PLANTE TEXTILE 5.1. INUL PENTRU FIBRE

Tehnologia de cultivare Rotaţia

Inul pentru fibre este pretenţios la planta premergătoare. Cele mai bune

premergătoare sunt: grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea), borceagul,

precum şi cartoful sau sfecla pentru zahăr, dacă au fost fertilizate corespunzător şi

nu au fost atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Plantele bune

premergătoare sunt orzoaica şi porumbul neerbicidat cu triazine. Nu se vor folosi

ca plante premergătoare şi nici postmergătoare cânepa şi rapiţa.

Inul pentru fibre se poate folosi ca plantă protectoare pentru morcov,

ierburi perene etc. În zonele unde se practică “topitul la rouă” se seamănă

perpendicular pe rândurile de in o graminee care formează un covor ierbos ce

favorizează topitul, iar în anul următor se asigură o producţie normală de fân, aşa

cum s-a dovedit în experienţele de la S.C.A. Livada.

Pe acelaşi teren, inul pentru fibre nu trebuie să revină mai devreme de 6

ani din cauza aşa-numitei “oboseli” a solului sau “alergia inului” faţă de el însuşi,

cauzată de un complex de factori cum ar fi secreţiile autotoxice ale rădăcinilor

(lineina), acumularea germenilor unor boli (septorioza, antracnoza, rugina,

fusarioza), acidifierea şi acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumul

unor microelemente (mai ales bor), înmulţirea unor buruieni specifice care elimină

în sol secreţii ce inhibă germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.).

După inul pentru fibre pot urma toate plantele de cultură, cu excepţia celor

cu boli comune (cartof, sfeclă). Culturile succesive şi grâul de toamnă găsesc

condiţii foarte bune de sol.

Fertilizarea

Pentru o tonă de substanţă uscată recoltată, inul pentru fibre extrage din sol

12 kg azot, 4,9 kg P2O5 şi 18 kg K2O. Deşi nu consumă cantităţi mari de elemente

97

nutritive, inul pentru fibre este foarte pretenţios la fertilizare, din următoarele

considerente: are perioadă scurtă de vegetaţie; rădăcina este slab dezvoltată şi cu

capacitate redusă de a folosi elementele mai greu solubile din sol; coeficientul de

valorificare a îngrăşămintelor este scăzut: 70 - 80% la azot, 15 - 20% la fosfor şi

50 - 60% la potasiu; absorbţia intensă a elementelor nutritive are loc de timpuriu

şi într-un termen scurt: 70% din azot, 60 - 70% din P2O5, şi peste 80% din K2O

până la începutul înfloritului; însămânţarea în rânduri apropiate exclude

posibilitatea favorizării solubilizării elementelor nutritive, prin executarea unor

lucrări în timpul vegetaţiei.

Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează producţia şi

calitatea acesteia.

Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică

asimilaţia clorofiliană, determină randamentul în fibre şi calitatea acestora.

Fosforul, în cantităţi suficiente, atenuează efectul negativ al azotului,

scurtează perioada de vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibre

elementare în fascicule şi depunerea celulozei în pereţii celulelor, influenţează

favorabil uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei.

Potasiul, asigurat în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelor

compacte, biosinteza celulozei şi rezistenţa fibrelor.

Cercetările din ţara noastră au precizat că fertilizarea inului pentru fibre

trebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive de bază (NPK), cantităţile de

fosfor puse la dispoziţia plantei să fie egale sau mai mari decât cele de azot, iar

cele de potasiu egale sau mai mari decât cantităţile de fosfor.

Raportul între elementele nutritive NPK să fie de 1:3:3 pe solurile fertile,

de 1:2:3 pe solurile cu fertilitate mijlocie, iar pe solurile sărace de 1:1,5:1,5.

Dozele de îngrăşăminte chimice se diferenţiază în funcţie de soi, planta

premergătoare, fertilitatea solului şi desimea semănatului. Pe solurile cu fertilitate

mijlocie (8 - 10 mg P2O5, şi 12 - 25 mg K2O la 100 g sol) se recomandă N32-64,

P48-80, iar pe solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P2O5 şi 15 mg K2O la 100 g

sol) să se utilizeze N48-80, P64-96, K64-96. Dozele minime se recomandă după cereale

de toamnă şi la soiurile sensibile la cădere, iar cele maxime după plante prăşitoare

şi la soiurile rezistente la cădere (Mădăraş, Mureş etc.). După plante leguminoase

dozele de azot se micşorează cu 20 - 30 kg/ha, iar în microzonele cu precipitaţii

abundente se măresc cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care au primit amendamente cu

1 - 2 ani înainte, dozele de fosfor şi potasiu se măresc cu 20 - 30 kg/ha,

98

adăugându-se, totodată, 0,3 - 1,0 kg/ha bor pentru atenuarea efectului dăunător al

calciului asupra calităţii fuiorului.

Microelementele au influenţă pozitivă asupra producţiei şi calităţii

acesteia. Folosirea borului a determinat sporuri de 120 - 200 kg/ha la fibre şi 100 -

160 kg/ha la seminţe.

Manganul a determinat creşterea randamentului de fibre, mărirea rezistenţei

acestora, iar cuprul a mărit activitatea fotosintetică.

Zincul, sub formă de sulfat de zinc, aplicat prin încorporare în sol sau

extraradicular în timpul vegetaţiei, a determinat sporuri de producţie în zone mai

reci şi mai umede din Franţa.

Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece duce la

căderea “în vetre” sau pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; de asemenea,

îmburuienează solul, nu este folosit complet datorită perioadei scurte de vegetaţie,

reduce procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere, recomandându-

se la planta premergătoare.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică

sub arătura de bază; cele cu fosfor fie sub arătura de bază, fie în primăvară la

pregătirea patului germinativ, sub formă de îngrăşăminte complexe, fără să scadă

producţia. Aplicarea a jumătate din doza de azot la pregătirea patului germinativ şi

jumătate în faza de brădişor determină sporirea proporţiei de fibre lungi cu 8 -

15%. Aplicarea se face cu avionul, elicopterul sau terestru, când s-au lăsat cărări

la semănat şi după ce se evaporă roua.

Lucrările solului

Inul pentru fibre are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi este

sensibil la îmburuienare. Lucrările de bază se efectuează în funcţie de planta

premergătoare şi grosimea stratului arabil. Se efectuează o arătură adâncă la 23 - 25

cm după plante premergătoare ce eliberează terenul timpuriu şi la 28 - 30 cm după

cele târzii (porumb, cartof, sfeclă etc.), încorporându-se bine resturile vegetale,

terenul menţinându-se afânat şi curat de buruieni, nivelat până la venirea iernii.

Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu multă atenţie (grădinăreşte), fără a

pulveriza solul (pericol de formare a crustei). Cu ajutorul combinatorului se pregăteşte

patul germinativ, mărunţindu-l pe adâncimea semănatului, iar sub această adâncime solul

să fie tasat. Dacă este cazul, se încorporează şi erbicidele antigramineice.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătoasă, cu puritatea

minimă de 99%, germinaţia minimă 85%, cu MMB cât mai mare posibil, să fie

99

lipsită de cuscută, omogenă, lucioasă. Sămânţa se tratează împotriva antracnozei

(Colletotrichum lini) şi fusariozei (Fusarium lini) cu Tiradin 75 - 3,5 kg, Oftanol

T - 2 kg la tona de sămânţă sau contra bolilor şi dăunătorilor (puricilor) şi cu

Furadan 35 ST - 8 kg/t sau Carbodan 35 ST 8 kg/t. Tratamentele se efectuează

numai pe cale uscată.

Epoca de semănat. Temperatura minimă de germinare este de 2 - 3°C, dar

semănatul se face când în sol, la adâncimea de 4 - 5 cm, se realizează, 2 - 3 zile la

rând, la orele 7 dimineaţa, temperatura de 4 - 5°C.

Semănat în epoca optimă inul formează tulpini înalte, neramificate, cu

fibre lungi, rezistente la cădere, îmburuienare şi purici. Semănat prea devreme,

inul poate fi distrus de eventualele temperaturi scăzute (-1°C distruge plantele în

faza cotiledonală); mai târziu se scurtează faza creşterii intense, tulpinile şi fuiorul

rămân de dimensiuni mai reduse, atacul puricilor aduce prejudicii lanului. În

depresiunile Ciuc, Gheorgheni, valea Râului Negru, semănatul se efectuează când

temperatura în sol ajunge la 7°C, datorită pericolului îngheţurilor târzii.

Densitatea la semănat. Cercetările din ţara noastră şi din alte ţări au

evidenţiat că desimea optimă la recoltare a inului pentru fibre este de 1.800 –

2.000 plante/m2. De la semnat şi până la recoltare se produc pierderi de 27 - 35%

faţă de numărul seminţelor încorporate în sol. Ca urmare, desimea semănatului

trebuie să fie de 2400 - 3000 plante/m2, în funcţie de fertilitatea solului (desime

mai mare pe soluri mai fertile), epoca semănatului (desime mai mare în epoca

optimă) şi rezistenţa soiului la cădere (desime mare la soiurile rezistente).

Distanţa între rânduri, folosită în România, este de 12,5 cm.

Adâncimea semănatului este de 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele

(lutoase) şi mijlocii (nisipo-lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate.

Semănatul mai adânc sau mai la suprafaţă determină goluri în lan.

Lucrări de îngrijire

Erbicidarea. Din cauza creşterii lente în primele faze de vegetaţie şi

umbririi reduse a solului, inul poate fi invadat de buruieni ce pot produce pagube

de 25 - 50% din valoarea producţiei. Combaterea buruienilor prin pliviri manuale

este costisitoare şi greu de efectuat, singura cale de distrugere fiind combaterea

integrată din care nu lipseşte folosirea erbicidelor.

1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la MCPA (acid 2

metil-4 chlorphenoxiacetic), cum sunt: Chenopodium album, Sinapis arvensis,

Raphanus raphanistrum, Thlaspi arvense, Capsella bursa-pastoris şi altete, se

utilizează erbicidul Dikotex 40 EC (40% MCPA) în doză de 1,5 – 2,0 l/ha,

100

aplicându-se în faza de brădişor, când plantele de in au 6 - 10 cm înălţime, iar

buruienile dicotiledonate sunt în faza cotiledonală sau de rozetă, iar temperatura

aerului mai mare de 14°C.

2. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente sau mediu

rezistente la MCPA (Amaranthus sp., Atriplex patula, Galium aparine, Sonchus

arvensis, Convolvulus arvensis, Matricaria sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp.)

se utilizează unul din următoarele erbicide: Brominal flax (12% bromoxynil + 12%

MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha; Buctril M (20% bromoxynil + 20% MCPA), 1 l/ha;

Basagran (48% bentazon), 2 - 4 l/ha; Glean (75% chlorsulfuron), 10 - 15 g/ha.

Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de “brădişor”, de la

4 - 5 cm înălţime a inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se află în faza

cotiledonală sau de rozetă şi temperatura aerului înregistrează de la 8 - 10°C, până

la 25°C.

3. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate

(Setaria sp., Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la aplicarea

erbicidelor antigramineice: Diizocab (70% butylate), în doză de 4 - 6 l/ha, sau

Lasso (48% alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual 500 (50% methalachlor), în

doză de 3 - 6 l/ha.

Aceste erbicide se încorporează în sol prin două treceri perpendiculare cu

combinatorul la adâncimea de 6 - 8 cm Diizocabul şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şi

Dual, dozele fiind calculate în funcţie de conţinutul solului în humus (de la 1 la 4%).

Erbicidele antidicotiledonate se aplică conform cu indicaţiile de la

punctele 1 şi 2.

4. Culturile de în infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate,

printre care se află şi odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium remotum), mohorul

(Setaria sp.) se tratează cu următoarele erbicide: Avadex BW EC (48% triallte) în

doză de 5,0 - 6,5 l/ha (1 - 4% humus) care se aplică înaintea semănatului şi se

încorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan (28% diclofop) + Buctril

M în doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (20% sethoxydim) + Buctril M în doze de

1,5 + 1,0 l/ha care se aplică după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunzuliţe,

iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de cotiledoane sau rozetă de frunze;

Fusilade Super (12,5% fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 - 1,0 l/ha se

aplică atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea acestuia, iar

buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă.

101

5. Pirul (Agropyron repens) poate fi combătut cu Fusilade Super în doză

de 4 - 5 l/ha, în momentul când lăstarii acestuia au înălţimea de 10 - 15 cm,

asociat cu erbicide antidicotiledonate (Buctril M, Basagran, Glean).

6. Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe terenurile

îmburuienate se practică două erbicidări postemergente: prima erbicidare se

efectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime, cu Basagran în doză de 2 - 4 l/ha sau în

faza de “brăduţ” (6 - 10 cm) cu Dikotex 40 EC în doză de 1,5 - 2 l/ha, iar a doua

erbicidare se face când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu erbicide asociate:

Fusilade Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1 l/ha), Brominal flax (1,5

l/ha) sau Glean (10 g/ha).

Pe terenurile infestate cu buruieni rezistente la toate erbicidele, trebuie

evitată amplasarea inului. La efectuarea erbicidărilor postemergente se vor folosi

200 - 350 l/ha soluţie pentru tratamente corecte.

Adăugarea în soluţia de erbicidare cu Dikotex a 9 kg/ha azotat de amoniu

sau 14 kg/ha uree a determinat o mai bună combatere a buruienilor şi obţinerea

unor sporuri de producţie de 90 - 130 kg/ha fibre şi 70 - 90 kg/ha sămânţă.

Utilizarea microelementelor bor (250 g/ha), zinc (100 g/ha) şi molibden (100

g/ha); alături de azot, a determinat sporuri mai mari de producţie, fiind diminuat

atacul unor boli (bacterioză, fuzarioză şi rugină).

Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat în

momentul răsăririi plantelor de in, când produc cele mai mari pagube utilizându-

se insecticidele Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha sau Fastac 10 EC – 0,1 l/ha în 300 – 400 l

apă/ha. Aceste tratamente se execută atunci când nu s-au tratat seminţele cu

insecticide la însămânţare. Tratamentele se efectuează cu maşini de prăfuit sau

stropit, după ce s-a evaporat roua de pe plante şi pe timp liniştit.

Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile mai secetoase din faza

de 30 cm înălţime a inului până la înflorire, se combate cu insecticidele Fastac 100

- 0,1 kg/ha sau Sinoratox 35 CE - 2 kg/ha.

Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini,

putrezirea plăntuţelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza - Colletotrichum

lini, pătarea brună - Phoma linicola, fusarioza Fusarium lini, septorioza - Septoria

linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în timpul vegetaţiei, la avertizare, cu

Fundazol sau cu alte fungicide.

Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub formă de

vetre, se face cu Reglone 3 - 4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard după ce s-au

uscat. Combaterea trebuie să se facă înainte de fructificarea cuscutei.

102

Irigarea inului este necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă, prin

care se asigură realizarea producţiilor mari, cantitativ şi calitativ, şi se efectuează

prin aspersiune, aplicându-se udarea de răsărire cu 200 - 250 m3/ha iar în timpul

creşterii intense 2 - 3 udări cu 600 - 700 m3/ha. Irigarea după înflorit poate

favoriza căderea plantelor; ca atare nu este necesară, cu atât mai mult cu cât

consumul de apă al plantelor se reduce după încetarea creşterii.

Recoltarea

Fazele de maturare ale inului pentru fibre sunt următoarele:

Maturarea galbenă-timpurie se recunoaşte prin culoarea galbenă a

plantelor, la care rămân verzi numai frunzele superioare, vârful tulpinii şi

capsulele. Frunzele bazale au căzut, seminţele au culoarea galbenă şi vârful

castaniu. Recoltat în această fază, inul realizează fibre de calitate bună şi producţii

mici de seminţe.

Maturarea galbenă-deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea

plantei galbenă-închis, frunzele au căzut, seminţele s-au întărit, au luciu

caracteristic soiului şi culoarea castanie. Fibrele sunt rezistente, dar mai puţin

elastice. În această fază se recoltează plantele de in prin smulgere.

Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoarea castanie-brună,

seminţele se desprind de pe pereţii fructului, fibrele s-au lignificat, au pierdut

elasticitatea, încât rezultă fuior puţin, inferior calitativ şi cu multă puzderie

aderentă.

Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere cu

mijloace mecanizate sau manuală a plantelor. Smulgerea manuală a inului se face

în mănunchiuri mici, care se scutură de pământ şi se aşează în pale pe categorii de

lungime şi culoare. După 1 - 2 zile se leagă în snopi cu diametrul de 15 - 20 cm,

apoi snopii se aşează câte 4 - 6 în piramidă pentru uscare. Când s-au uscat

suficient, snopii se clădesc în şire separate pe categorii de calitate la marginea

solei şi accesibile mijloacelor de transport sau se predau direct centrelor de

colectare sau topitoriilor.

În zonele mai ploioase plantele se lasă nelegate, aşezate sub formă de

piramidă, lungi de circa 1 m, cu pereţii subţiri, unde rămân 1 - 3 săptămâni pentru

a se usca complet, după care se leagă în snopi şi se depozitează sau se transportă

la beneficiar.

Recoltarea mecanizată se realizează cu combina rusească LKV- 4 T, care

smulge plantele, le decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu sunt

maturate uniform şi suficient uscate, se renunţă la aparatul de legat şi tulpinile

103

rămân în brazdă continuă (pale) pe teren (LK-4 T).

Tot mecanizat, inul pentru fibre se poate recolta şi cu combina TLZV-4,

importată din fosta Cehoslovacie, care smulge plantele, leagă tulpinile în snopi

sau le poate lăsa în brazdă continuă (TLZ-4), când se renunţă la aparatul de legat.

Plantele uscate în brazde pot fi legate în snopi manual sau cu maşini speciale

(PTP-1). Solele recoltate mecanizat trebuie să fie plane, curate de buruieni, cu

plante uniforme. Capsulele recoltate pe diferite căi se treieră cu combina C-12,

reglată în acest scop sau cu maşini speciale în topitorii.

Inul ajuns în topitorii se decapsulează (dacă această operaţie nu s-a făcut la

recoltare) urmând preindustrializarea (topitul, meliţatul etc.).

Producţiile soiurilor actuale, în condiţii favorabile şi cu tehnologii

corecte, oscilează între 4.500 – 8.000 kg/ha, din care 70% sunt tulpini uscate, 10%

seminţe şi 20% pleavă.

În urma topirii inului se obţin circa 14 - 27% fibre, din care 47 - 76% fuior

şi 60 – 24% câlţi.

5.2 CÂNEPA PENTRU FIBRE Tehnologia de cultivare

Rotaţia

Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt trifoiul, lucerna,

cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi neatacat de

sfredelitor (Pyrausta nubilalis), leguminoasele anuale (mazăre, fasole, soia).

Cânepa nu se seamănă după floarea-soarelui şi tutun (datorită plantei parazite

comune Orobanche sp.), grâu sau borceag, care favorizează larvele moliei cânepei

(Grapholita delineana).

Deşi cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren

(cânepişti), practicarea monoculturii este contraindicată, ducând la înmulţirea

buruienilor, a moliei, puricilor (Psylliodes attenuata), sfredelitorului porumbului

şi lupoaiei (Orobanche sp.). După cânepă se cultivă cu rezultate bune grâul de

toamnă, secara, triticale şi alte plante, cu excepţia florii-soarelui şi tutunului.

Fertilizarea

Având un consum ridicat de substanţe nutritive, cânepa este pretenţioasă la

fertilizare. La o producţie de 1 tonă tulpini, cânepa consumă 12 - 14 kg azot, 4,0 -

4,5 kg P2O5, 6,4 - 7,0 kg K2O, 15,6 - 19,0 kg CaO, remarcându-se consumul

ridicat de calciu şi azot, care influenţează producţia de tulpini şi fibre.

104

Fertilizarea cu cantităţi mari de elemente nutritive este necesară din

următoarele considerente: cânepa are sistemul radicular mai puţin dezvoltat (8 -

10%) comparativ cu biomasa totală; capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este

mică; dacă se cultivă pentru fibre, are perioada de vegetaţie mai mică (105 - 115

zile); capacitatea de utilizare a elementelor nutritive este relativ redusă (58% N;

13% P2O5; 30% K2O); acumularea a 70 - 75% din substanţa uscată în a doua parte

a vegetaţiei; absorbţia într-o perioadă relativ scurtă (jumătatea lui iunie - sfârşitul

lunii iulie) a 70 - 85% din necesarul de azot, 65 - 80% din necesarul de fosfor şi

75 - 80% din necesarul de potasiu (SALONTAI, 1971).

Ca urmare a acestor exigenţe, se impune o fertilizare abundentă şi o

împrăştiere uniformă a îngrăşămintelor.

Azotul influenţează pozitiv producţia de tulpini şi fibre; contribuie la

dezvoltarea rapidă a plantelor, realizând sporuri de producţie între 15 - 40% pe

cernoziomuri şi 100 - 174% pe soluri brune (în experienţe mai vechi), rezultate

confirmate în cercetări mai noi (SEGĂRCEANU, 1978).

Cânepa pentru fibre se fertilizează cu 100 - 120 kg/ha azot după cereale

păioase în funcţie de indicele de azot (4,5 - 1,5), adăugându-se 15 - 25 kg/ha după

prăşitoare sau scăzându-se 20 - 30 kg/ha după leguminoase (HERA, 1981). Pe

soluri acide se recomandă nitrocalcarul, îngrăşămintele complexe, ureea, iar pe

soluri neutre azotat de amoniu, ureea îngrăşămintele complexe. Cea mai bună

metodă de aplicare a azotului ar fi 50% din doză la pregătirea patului germinativ

şi 60% înainte de îmbobocire, dar în practică, de obicei, se aplică întreaga doză la

pregătirea patului germinativ.

Fosforul şi potasiul determină un randament mai mare în fibre şi

îmbunătăţirea însuşirilor tehnologice ale acestora (structură, rezistenţă

elasticitate). Potasiul măreşte rezistenţa tulpinilor la frângere. Se recomandă 50 -

80 kg/ha P2O5 şi 30 - 80 kg/ha K2O, administrate sub arătura de bază; sub formă

de îngrăşăminte complexe, ele se aplică la pregătirea patului germinativ, dacă din

diferite motive nu s-au aplicat sub arătura de bază. Cânepa monoică se fertilizează

cu N150P120K120.

Gunoiul de grajd realizează sporuri însemnate de producţie administrat

direct sau la planta premergătoare. După plantele ce se recoltează devreme

(cereale păioase, rapiţă) gunoiul se aplică direct în doză de 20 t/ha în zonele

subumede şi 30 t/ha în zonele umede, făcându-se corecţii asupra azotului şi

fosforului. Când planta premergătoare este cartoful, sfecla pentru zahăr sau

porumbul, gunoiul se aplică acestor plante (sporuri 20 - 110%).

105

Îngrăşămintele organo-minerale (20 t/ha gunoi + N40-70P40K60) determină

sporuri deosebit de mari la producţia de tulpini şi fibre, precum şi îmbunătăţirea

calităţii acestora.

Pe solurile turboase şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată

microelementelor bor, mangan, cupru (GH. BÎLTEANU, 1974). După eficienţa

economică a fertilizării, cânepa poate fi considerată o plantă care valorifică foarte

bine îngrăşămintele.

Lucrările solului

După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului într-un timp

cât mai scurt, se efectuează arătura la adâncimea de 25 - 28 cm în condiţii optime

de umiditate. Pe vertisoluri (smolniţe) şi pe alte soluri grele (lăcoviştile din

Banat), cânepa impune efectuarea a două arături sau scarificarea la adâncimea de

60 cm. După recoltarea cartofului, a sfeclei sau porumbului se lucrează mai întâi

cu grapa cu discuri şi apoi se ară. Arătura se menţine curată de buruieni, nivelată

şi afânată cu ajutorul grapei cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili.

Patul germinativ se pregăteşte în primăvară cu combinatorul la adâncimea de

5 - 6 cm, ocazie cu care se încorporează şi erbicidele preemergente ce se aplică în sol.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate şi

minimum 75% capacitate de germinaţie (geminaţia este foarte bună când

depăşeşte 90%) şi MMB cât mai mare (peste 20 - 22 g), când se asigură un spor

de peste 30% la producţia de fibră. Materialul de semănat se tratează cu Tiradin

75 – 2,5 kg/t sau Tiramet – 2,5 kg/t şi cu produse corbifuge.

Epoca de semănat corespunzătoare este atunci când în sol, la adâncimea de

5 - 7 cm, temperatura se menţine la 7 - 8°C (înainte de semănatul porumbului). La

semănatul prea timpuriu, plantele suferă din cauza temperaturilor scăzute, cresc

încet, nu ajung la înălţimea normală, puricii produc pagube mari, iar întârzierea

semănatului favorizează atacul moliei (Grapholita delineana) scurtează perioada

de vegetaţie, plantele înfloresc prematur, producţiile sunt mai scăzute, iar fibrele

au însuşiri tehnologice inferioare.

Densitatea la semănat este de 400 - 450 nucule germinabile la m2 la cânepa

dioică pentru a se realiza 330 - 380 plante recoltabile la m2, iar la cânepa monoică

se recomandă 350 - 450 nucule germinabile la m2. Aceste desimi se realizează cu

80 - 95 kg material de semănat la ha.

Distanta între rânduri la semănat, cea mai folosită, este de 12,5 cm la

distanţă mai mare între rânduri (20 cm) înălţimea plantelor nu este mai mare decât

106

la 12,5 cm, dar creşte grosimea tulpinilor, se diminuează svelteţea şi calitatea

fibrelor (SEGĂRCEANU, 1978). Semănatul se efectuează cu semănătorile

universale: SUP - 15, SUP - 21, SUP - 29.

Adâncimea semănatului este de 3 - 4 cm pe soluri normale; pe soluri mai

uşoare sau în primăveri secetoase, adâncimea ajunge la 5 - 6 cm. După semănat se

trece cu grapa cu colţi reglabili (colţii mult aplecaţi), pentru a nu lăsa vizibile

rândurile şi a evita, astfel, pagubele produse de ciori, porumbei şi alte păsări, care

ar consuma seminţele netratate cu produse corbifuge.

Lucrările de îngrijire

Pe solurile mijlocii, bine structurate şi corect lucrate, cânepa reuşeşte bine

fără alte lucrări de îngrijire. Dacă terenul este prea afânat, sau primăvara este

secetoasă, se aplică o lucrare cu tăvălugul imediat după semănat. Eventuala crustă

ce apare după semănat şi care ar împiedica răsărirea se distruge cu grapa

uşoară având colţii aplecaţi sau tăvălugul stelat.

Erbicidarea. Buruienile perene (Cirsium arvense, Sonchus arvensis) se

înlătură prin pliviri selective manuale. Prin semănatul des şi creşterea rapidă,

cânepa are capacitatea de a distruge buruienile prin umbrire şi prin microclimatul

specific creat, nefiind necesare erbicidele în cazul cânepei pentru fibre, acestea

administrându-se, de regulă, la cânepa pentru sămânţă. În cazul când se utilizează

erbicide, trebuie avută în vedere sensibilitatea mare a cânepei la acţiunea

fitotoxică a acestora, mai ales la erbicidele antidicotiledonate. Pentru combaterea

buruienilor monocotiledonate se recomandă unul din erbicidele: Diizocab (70%

butylate) în doză de 4 - 6 l/ha, Triflurom (24% trifluralin) în doză de 3 - 5 l/ha,

Dual 500 (50% metolachlor) în doză de 3 - 5 l/ha, Lasso (48% alachlor) în doză de

4 - 6 l/ha. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se utilizează Patoran (50%

metobromuron) în doză de 3 - 5 kg/ha sau Afalon (50% linuron) în doză de 1,5 -

2,5 kg/ha.

La toate erbicidele dozele minime se aplică pe soluri cu 1,5 - 2% humus,

iar cele maxime pe soluri cu 3 - 4% humus. Erbicidele Diizocab şi Triflurom se

încorporează în sol prin două treceri cu combinatorul la 8 - 10 cm adâncime, iar

erbicidele Dual şi Lasso la 3 - 5 cm. Erbicidele Patoran şi Afalon fie se aplică

odată cu Dual sau Lasso, fie se aplică după prima lucrare de încorporare a

erbicidelor Diizocab sau Triflurom cu combinatorul, a doua lucrare efectuându-se

la 3 - 5 cm adâncime.Combaterea dăunătorilor. Cele mai păgubitoare boli sunt

putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), pătarea albă a frunzelor de cânepă

(Septoria cannabina), mucegaiul alb (Bothrytis infestans) şi mana

107

(Peronoplasmopara cannabina). Un dăunător periculos pentru cânepă este lupoaia

(Orobanche sp.).Bolile de lupoaie se previn prin asolamente de 5 – 6 ani,

utilizarea seminţelor sănătoase şi tratate, cultivarea de soiuri rezistente, smulgerea

plantelor de lupoaie şi arderea lor.

Alţi dăunători ai cânepei sunt: puricele (Psylliodes attenuata), molia

cânepei (Grapholita delineana), sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) etc.

Puricele se combate prin tratarea seminţelor cu Furadan 35 ST înainte de

semănat (8 kg/t) sau în timpul răsăririi plantelor cu Sinoratox 35 CE în doză de 2

l/ha sau cu Wofatox 30 PU, în concentraţie de 0,15%.

Molia cânepei se previne şi combate prin respectarea asolamentelor cu

plante bune premergătoare, semănatul în epoca optimă sau combaterea la pragul

economic de dăunare cu Methation 50 CE (1,5-2,0 kg/ha), Sumithion 50 CE,

Sinoratox 35 CE – 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha.

Atacul de sfredelitor se preîntâmpină prin evitarea porumbului ca plantă

premergătoare sau prin tratamente la avertizare cu Methation 50 CE – 2 l/ha sau

Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha.

Recoltarea

Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la sfârşitul înfloririi

plantelor mascule (cânepa de vară), când nu se mai scutură polen.

Cânepa monoică intră în faza de maturitate tehnică în a doua decadă a lunii

august, după scuturarea polenului florilor mascule. În această fază se realizează

cea mai bună calitate a fibrelor. Recoltarea mai timpurie duce la obţinerea unor

producţii mici de fibră, cu însuşiri tehnologice inferioare (în special rezistenţă), iar

întârzierea determină degradarea tulpinilor, pierderea fineţei fibrelor, care devin

aspre şi casante.

Recoltarea cânepei se realizează manual sau mecanizat, prin tăierea

plantelor de la bază.

Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu cuţite

speciale la înălţimea de 4 - 6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 - 20 cm

diametru, aşezate în formă de foarfece deschise (X) pentru uscare. Când plantele

s-au uscat pe partea superioară (s-au îngălbenit), snopii se întorc cu partea opusă

spre lumină şi se usucă încă 2 - 3 zile, în total uscarea realizându-se în 4 - 8 zile.

Se scutură apoi frunzele uscate, pentru a nu păta fibrele la topire şi se leagă snopii

în două locuri, dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi într-un singur loc, dacă

sunt mai scurte.

108

Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1, care taie tulpinile şi

le lasă pe sol în strat subţire. După uscare se procedează ca şi în cazul recoltării

manuale, desfrunzindu-se tulpinile şi legându-se. Productivitatea maşinii este de 4

- 5 ha pe schimb, când nu se foloseşte aparatul de legare. Pentru a folosi maşina

J.S.K -2,1, cu aparatul de legare a tulpinilor în snopi, este necesar să se facă

defolierea plantelor, folosind preparatul Purivel (80% metoxuron + 20% emul-

gator) în cantitate de 6 - 8 kg/ha. Tratamentele se fac cu avionul sau elicopterul,

folosind 100 - 150 l soluţie la hectar, dimineaţa până la orele 1000 sau seara după

orele 1700, deoarece în mijlocul zilei aerul uscat şi temperatura ridicată duc la

cristalizarea produsului pe suprafaţa frunzelor, devenind inactiv. Produsul Purivel

acţionează pe bază de selectivitate morfologică: tulpinile având de 10 ori mai

puţine stomate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu frunzele, sunt astfel

protejate (absorb puţină soluţie). Momentul efectuării tratamentului coincide cu

schimbarea culorii frunzelor spre verde-gălbui (10 - 15 zile de la începutul

scuturării polenului, ceea ce înseamnă 10 - 12 zile înainte de recoltare sau de

sfârşitul înfloritului). Dacă intervin precipitaţii de peste 5 mm în primele 4 - 6 ore

după tratament, produsul este ineficient. Dacă se întârzie tratamentul până la

degradarea clorofilei plantelor mascule, nu se asigură defolierea. Tratamentul

efectuat prea devreme (când frunzele au culoarea verde normală) depreciază

fibrele, iar producţia este mai mică. La tratamente corecte defolierea se produce în

10 - 12 zile, în proporţie de 90 - 100%. În urma defolierii, maşina J.S.K.-2,1

recoltează cânepa direct în snopi legaţi (1,5 ha pe schimb), care se aşează în glugi

(piramide) pentru uscare, apoi se transportă la topitorii.

Din anul 1976 s-a omologat maşina românească de recoltat cânepă MRC-

2,4 cu o productivitate de 7 - 8 ha pe schimb, care lasă tulpinile tăiate în brazdă

subţire pe teren. După uscare, se defoliază şi se leagă mecanic în snopi cu maşina

de adunat cânepă pentru fibră MACF care serveşte şi pentru manipularea

tulpinilor în topitorii, formând şi baloţi de cânepă uscată.

La predarea tulpinilor pentru preindustrializare, se apreciază lungimea,

grosimea, culoarea, atacul de dăunători, vătămarea de grindină şi puritatea.

Cânepa cultivată pentru fibre realizează producţii medii de 5 - 6 t/ha

tulpini uscate, soiurile noi cultivate în ţara noastră având un potenţial productiv de

8 - 12 t ha. Producţia de fibră se situează între 2,83 - 3,15 t/ha. Din greutatea

tulpinilor uscate puse la topit rezultă 16 - 25% fibră, din care 60% o reprezintă

fuiorul şi 40% câlţii.

109

CAP. 6 PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE 6.1 CARTOFUL Tehnologia de cultivare Rotaţia

Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu

posibilităţi de mecanizare şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi

amplasarea culturii prezintă o deosebită importanţă pentru cultivator.

Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura

solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în

apropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru

mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai mare

de 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.

Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea

asigura alimentarea raţională a maşinilor de plantat.

Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-hidric

echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără

pericol de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu

posibilităţi de irigare în zonele secetoase.

Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient

teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori de

fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat

atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).

În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin

după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul

roşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu),

după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb-siloz (cultură succesivă

sau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două

plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli

care pot fi transmise cartofului).

Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi

porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca

plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul

prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.

Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în

monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante

110

succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varză

de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune

la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă.

Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi

şi părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P2O5

7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În cazul recoltării extratimpurii şi timpurii

a cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare: 8 - 10 kg N, 3 kg P2O5,

12 - 14 kg K2O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente nutritive,

în tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de

potasiu, 7,9% oxid de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU, 1991).

Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg

azot se obţin în ţara noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei

foliare a plantei şi formarea unui sistem radicular mai activ se realizează absorbţia

unor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în tuberculi,

determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au

greutatea peste 80 g). Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a

plantei creşte luxuriant, ceea ce frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai

ales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce se realizează tuberizarea,

azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei. Aplicarea azotului în două

etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea tuberculilor, determină

formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu

situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ

sau la plantare.

În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şi

îngrăşăminte cu magneziu, care determină transferul activ al glucidelor în

tuberculi. În alte ţări (Olanda), pentru a limita creşterea plantei de cartof se fac

tratamente cu Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9 (Alar - acid N -

dimetil - amino - succinamic).

Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi

diminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de

azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi acid

clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le

micşorează rezistenţa la păstrare.

Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este

necesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a

111

obţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină

seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai greu rezervele din sol,

iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu cele

semitimpurii.

Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40

- 50 kg tuberculi la 1 kg substanţă activă (P2O5). Cartoful este una din plantele

care valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor. Sub influenţa fosforului creşte mai

ales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora. Se constată

creşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi

sporirea proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi

contribuie la formarea unui periderm dens, elastic, conferind o bună rezistenţă

tuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare. Fosforul se foloseşte în cantităţi

mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru

consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii

materialului de plantare, determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o

rezistenţă mai bună la păstrare.

Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi

pentru 1 kg potasiu substanţă activă (K2O), valori mai mari întâlnindu-se în zona

foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în potasiu. Potasiul

influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât şi prin masa

acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale

azotului. Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive,

deoarece menţine foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putându-

se obţine sporuri de producţie. Mărind randamentul fotosintezei, folosirea

potasiului în culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede dimensiunile

şi greutatea minimă de recoltare a tuberculilor. Alături de fosfor, potasiul participă

direct şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la folosirea economică a

apei, la creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare.

Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul

în elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi

hidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări (Danemarca, C.S.I., Canada, Germania

etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea culturilor de

cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha

(ECATERINA CONSTANTINESCU, I969). În experienţe executate în zona

Făgăraş, s-au realizat sporuri de 370 kg tuberculi la tona de gunoi (V.

BÎRNAURE, 1971).

112

Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele

timpurii (creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive

neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive

(castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).

În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele

extreme din punct de vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul

nefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele şi reci.

Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de

condiţiile pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor,

cele mai bune rezultate se obţin folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale.

Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducându-

se dozele de îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P2O5 şi 2,5 K2O pentru

fiecare tonă de gunoi aplicată.

În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de

20 - 40 t/ha, fie ca atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când

se măreşte eficienţa cu 11 - 20%.

Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi)

pot substitui gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.

Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare,

aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnice

se măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P2O5 iar

cea de potasiu cu 10 kg/ha K2O; după leguminoase anuale se micşorează doza de

azot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P2O5; după

leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte

doza de fosfor cu 20 kg/ha P2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se

micşorează doza de îngrăşăminte chimice cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 -

40 kg/ha potasiu; pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/ha

doza de azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă se

măreşte doza de azot cu 10 kg/ha.

Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt

nitrocalcarul şi ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea

şi sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH. BÎLTEANU consideră

contraindicat sulfatul de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le

provoacă în sol şi în nutriţia plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupra

însuşirilor culinare ale tuberculilor. Îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nici

o restricţie, iar cele cu potasiu, care conţin clor trebuie aplicate în toamnă,

113

facilitând astfel spălarea clorului din sol. Îngrăşămintele complexe binare şi

ternare, toate, dau rezultate bune în cultura cartofului.

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi

potasiu se aplică, de regulă, sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se

administrează numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau în două etape;

la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire

(prăşit mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire). Îngrăşămintele

complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.

Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin

fertilizarea odată cu aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra - radiculare

(zeamă bordeleză 1% + 1,5% P2O5 + 1% K2O + 0,5 N.

În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor, mangan,

cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura

de bază, iar manganul se aplică extra - radicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, sub

formă de sulfat de mangan.

Lucrările solului

Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim

aero-hidric corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor

nutritive în sol şi distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executate

diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura solului, planta

premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.

Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile

grele. În condiţii de mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat.

Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă rândurile de plante provoacă

micşorarea producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a

terenului se manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă al

solului (BERINDEI, 1972). Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu

argilă, practic impermeabil, începe la 18 - 20 cm, mecanizarea culturii reduce mult

producţia de tuberculi. Cea mai mare importanţă în cultura mecanizată a carto-

fului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formării bulgărilor, mai ales cei

de mărimea tuberculilor.

Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor

de sol, dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm,

făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib,

facilitându-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai bune de

executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru

114

recoltarea mecanizată (BREDT, 1981).

Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat

rezultate bune. Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a

arăturii, pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor, indiferent de mărimea

acestora. Formarea bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilor

solului şi epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon

uniform, o eficacitate mai bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată,

reduce rănirea tuberculilor, costurile de curăţire, transport şi păstrare.

Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în

cultura mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de

plantare, forma bilonului, erbicidarea şi recoltarea.

Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare,

administrarea îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu,

tocarea eventualelor resturi vegetale. Până la venirea iernii arătura se menţine

curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai devreme în

primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri mai

uşoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a

terenului.

În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a

zvântat, evitând formarea viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară pe

teren insuficient zvântat şi fără mărunţirea corespunzătoare, bulgării se formează

în mijlocul cuibului de cartof, printre stoloni şi tuberculi; dacă solul a fost lucrat

pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub tuberculi;

tasarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la marginea

cuibului de cartof, cu repercusiuni negative la recoltare; bulgării formaţi cu ocazia

lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau între biloane.

Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul

cultivatorului echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm

sau cuţite tip daltă, pentru adâncimi de 14 - 18 cm (BRIA, 1982). Pentru

suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cu

tractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul

CPC-2 în agregat cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune pentru

plantarea cartofului. Se realizează o adâncime de lucru până la 18 cm şi un grad

de mărunţire de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru 12 - 14 ha pe

schimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea

combinatoarelor şi grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune

115

pentru plantarea cartofului. Folosirea combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă

pentru pregătirea unui pat germinativ corespunzător, acesta fiind alcătuit în funcţie

de starea terenului: numai din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rotativă

elicoidală, dacă se urmăreşte o mai bună nivelare şi combatere a buruienilor; din

vibrocultor şi grapă rotativă elicoidală, în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar

fără buruieni. La lucrările de pregătire a solului în primăvară se aplică şi

îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de tasare se

practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme.

Materialul de plantat şi plantarea

Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice

stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea

ce se realizează prin sortare la deschiderea silozului sau depozitului. Calitatea

materialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor mari la cartof.

La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 -

7 t/ha prin încolţirea tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor

începe cu 30 - 40 zile înainte de plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi

constă din următoarele operaţiuni succesive:

- sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtând

tuberculii vătămaţi şi bolnavi;

- tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă),

prin îmbăiere în soluţie timp de 5 minute, după care se acoperă cu rogojini,

prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore pentru "sudaţie" (transpiraţie);

- asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat

de circa 40 cm în camere încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără

ca aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 - 10 zile);

- forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizează

folosindu-se solarii sau alte spaţii care beneficiază de lumină naturală sau

artificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine temperaturi de 12 -

15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii

sunt mari (1 - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 -

12°C, până la plantare.

În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi

de 10 - 15 kg) care se grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor

rezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap la cap iar pe înălţime se suprapun

prin aşezare pe suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de 50 - 60 cm

pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de

116

încolţire. Pentru asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare

următoarele:

- menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);

- aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;

- menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe

podea, stropirea tuberculilor cu apă cu stropitori sau vermorelul;

- iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40 w/m2);

- eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în

stive din 7 în 7 zile, pentru a se obţine o încolţire uniformă.

În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică

sistemul de înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a

terminat încolţirea la lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă

sau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip în proporţii egale.

Între straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat,

stratificarea făcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul

de înrădăcinare. Coşurile se ţin în camere de încolţire menţinându-se temperatura

normală şi aerisirea de două ori pe zi. Umectarea materialului de înrădăcinare se

poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi 30 g sare

potasică în 10 1 apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile. Înrădăcinarea se

poate face în lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii

încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 - 10 zile, timp în care colţii cresc puternic şi la

baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile. În momentul plantării tuberculii se transportă

în câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare, plantându-se cu multă grijă, pentru

a nu se rupe colţii şi rădăcinile. În fiecare cuib se introduce şi o anumită cantitate de

material folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş, nisip).

Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreaga

suprafaţă a tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz)

care se face transversal pe diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-se

cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de circa 1 cm de la margine sau tăierea

circulară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât substanţele de

rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară,

forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest

procedeu se întrebuinţează numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (cel

mai târziu la sfârşitul lunii ianuarie).

O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu

unde electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care se

117

urmăreşte o pornire mai timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele

variante:

- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute,

o singură dată;

- acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi

tratarea din nou a materialului cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30

minute (întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se poate face plantarea

materialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);

- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu

unde aritmice de 50 - 100 Hz;

- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minute

cu unde aritmice de 50 - 100 Hz.

Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3

- 4 colţi bine formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la

unitatea de suprafaţă. În situaţii în care tuberculii pentru plantare sunt prea mari,

se poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit. În acest caz tuberculii se taie

longitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două

jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare,

manual sau cu maşina specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a

materialului, folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg Mancozeb la tona de

tuberculi.

Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă

este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3 -

4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări

puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la care începe pornirea

colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.

Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale tem-

peraturii: ei nu pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează

temperatura specifică de 6 - 7°C.

Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării

timpurii în condiţii de temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de

acumulare a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea

secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea unor stoloni mai scurţi,

uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof.

Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a

ultimelor îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu

118

trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18 - 25 zile).

Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în

zona nisipurilor din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură.

Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la

10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul lunii aprilie în zonele cu climă

foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.

În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în

anii cu desprimăvărare târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează

în zonele de câmpie, atunci când întârzierea plantatului este mai mare de 6 - 8 zile,

iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12 zile şi, respectiv, la

15 - 18 zile.

Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că

producţiile la cultura cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45

mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta îşi autoreglează numărul de

tulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de mediu, în

special de fertilitatea solului (DRAICA 1985). Unii cercetători opinează că este

mai indicat să se realizeze un număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care

asigură producţii bune decât un număr mai mare, care se concurează între ele şi

pot debilita planta, în situaţiile când solul nu este suficient de fertil sau elementele

climatice sunt nefavorabile (MOORLI J., VECER A.).

La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele

aspecte (IANOŞI, 1991):

- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin

reglarea desimii;

- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu

mărimea materialului de plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită

reducerii desimii de plantare; între soiuri sunt diferenţe semnificative.

Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează la

greutate, se calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicator

determină norma de plantare, respectiv costul materialului, care poate reprezenta

25 - 40% din cheltuielile directe de producţie.

La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi număr

de tuberculi plantaţi (respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu

mărimea acestora dar, indiferent de mărimea tuberculului la aceeaşi normă de

plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie (ALBEN, 1978;

BREMNER, 1963; DRAICA 1977). La aceeaşi normă de plantare se preferă

119

tuberculi mai mici faţă de cei mari, deoarece se formează un număr mai mare de

tulpini principale la hectar, un număr mai mare de tuberculi şi producţie mai mare

(HOLLIDAY, 1969; EL SAELD, 1963; HOLMES 1966).

Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de

220 - 240 mii tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul

potenţialului soiului, în condiţii tehnologice corespunzătoare. Această densitate se

asigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea de 30 - 45 mm

(diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul

asigură pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.

Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr

de 65 - 75 mii tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ce

înseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha. Plantarea unui număr mai mare de

tuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul că, în perioada scurtă

de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea de

suprafaţă prin creşterea recoltei la fiecare cuib. Orientativ, desimea plantatului la

cartof este dată în tabelul 6.1.1.

În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de

cartof, cât mai ales desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de

tulpini principale la hectar. În cazul când se plantează tuberculi mai mici se

măreşte desimea la plantare, pentru a se asigura numărul normal de tulpini

principale şi o suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mai mare.

Tabelul 6.1.1

Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi / ha). Soiuri Scopul culturii Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii

Consum extratimpuriu şi timpuriu 70-75 65-70 - - Consum de vară - 55-60 50-55 - Consum de toamnă-iarnă - - 50-55 45-50 Prelucrări industriale - - 50-55 45-50 Material de plantare 60-65 60-65 55-60 50-55

Luând în consideraţie "fracţiile de calibrare" a materialului de plantare, se

recomandă următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985):

I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la

fertilizare optimă şi irigare);

II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat).

La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile

menţionate în fracţia I de calibru cresc la 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurile

care formează număr mare de tuberculi în cuib, la ambele fracţii de calibrare

120

desimea se reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha. În cazul în care se folosesc la plantat

tuberculi tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii de

neirigare şi 75 - 85 mii tuberculi/ha în condiţii de irigare.

Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea

plantatului şi greutatea medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de

tuberculi necesară pentru suprafaţa planificată a se cultiva cu cartof la care se

adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din timpul

manipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar

oscilează între 1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi

desimea stabilită la unitatea de suprafaţă (tabelul 6.1.2).

Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof

extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc

distanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se

deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în care

tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi

mijloace, fie manual. Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4

sau cu maşina de plantat cartofi încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa

între rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult lucrările de îngrijire, fără a se

înregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa de 60 cm

între rânduri. Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta

între rânduri şi desimea stabilită, între 19 - 27 cm.

Tabelul 6.1.2

Norma de plantare în funcţie de desime şi mărimea tuberculilor (IANOŞI, S., 1995)

Fracţia materialului de plantare Necesarul de material de plantare (kg/ha), funcţie de desime

Diametrul tuberculului

(mm)

Greutate medie (g) 63500 58000 53300 49400 44400 40400 37000 33300

23 - 30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670 30 - 35 27 1710 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900 35 - 40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230 40 - 45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730 45 - 50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360 50 - 55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 3160 55 - 60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100

Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa

BP 62,5, care asigură distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de

plantat 6 SAD-75, la distanţe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului la

distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru

mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic

121

egale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). În

asemenea condiţii se efectuează mai repede plantarea, lucrările de îngrijire se

execută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu ocazia lucrărilor

de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Pe

terenurile plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei

secţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP 62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se

face cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5).

În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat

realizează o productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de

muncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate foarte bună a lucrării în următoarele

condiţii: materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de pământ şi alte

impurităţi; să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curat

de buruieni şi fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru

a se putea face alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să se

facă corespunzător pentru fiecare categorie texturală de sol; să nu se planteze pe

vreme ploioasă.

După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de

plantat cartofi 6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacia, care poate planta până

la 10 ha pe schimb. Având în vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 t

tuberculi, care poate fi alimentat direct de mijloacele de transport prin basculare,

pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune, ca o condiţie

esenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare. În

zonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizare

impune cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea

agregatelor de lucru şi, uneori, restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea,

utilajelor folosite, se utilizează pentru plantarea cartofului maşina SA-2-0,74

importată din fosta Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite

de reglare a adâncimii între 6 - 12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm,

iar distanţa tuberculilor pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea

buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără. Aparatul de plantare este

prevăzut cu disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie "labă de

gâscă şi patină alungită", iar roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele de

acoperire sunt cu rariţe. Maşina lucrează în agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65

CP, are viteza de deplasare 4 - 6 km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h (C.

COTA , 1987).

122

Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri

Solana (MPC-2), în agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997).

Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin

acoperire cu biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6

SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat

simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cm

deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare,

astfel ca, după aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat

de pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv, 16 - 19 cm.

Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în

zonele cu ploi abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona

cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari

de 4 - 5%. În celelalte situaţii se poate planta fără biloane, aşa-numita "acoperire

plană". În acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm.

Cercetările efectuate la Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţă

că, în zona foarte favorabilă de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantare

este de 7 - 12 cm; la Câmpia Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm,

iar la Mărculeşti, în condiţii de irigare, de 17 cm, adâncime la care umiditatea şi

temperatura sunt mai favorabile formării tuberculilor. La plantare mai adâncă de

10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare.

Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului.

Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii

punându-se tot la a doua brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia

brazdă în cazul plugului tras de animale; în ambele cazuri distanţa între rânduri

este de aproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele brazdei, la

jumătatea intervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin

răsturnarea brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile

situate în pantă plantarea cartofului se face pe curbele de nivel, formându-se

biloane pentru prevenirea eroziunii solului.

Lucrări de îngrijire

Îngrijirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor. De la plantare

la răsărire, intervalul este de peste 30 zile (la cartoful preîncolţit de 18 - 25 zile).

În acest interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales

pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă.

Combaterea buruienilor. Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când

lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile

123

după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-

plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de

înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama

biloanelor, dar şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează din

nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug

buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperă

şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa-

plasă şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată

(când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după

intervale de 8 - 12 zile.

Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul

nu este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare

terenul rămâne "plan", îngrijirea culturii se face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţi

reglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.

Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de

asemenea, diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se

execută o praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 -

10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5 km/h.

Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la

cartoful extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a

se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi

mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să

nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările

următoare. În final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra

tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o

bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile

biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a

tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă solul este tasat, înaintea

pieselor tip rariţă se vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nu

formează bulgări (BERINDEI, 1982). În cazul infestării cu buruieni perene, se va

executa o praşilă manuală completă pe rând sau una două lucrări de plivit.

Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a

bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de

distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de

vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.

124

La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi

se face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi

refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărul

lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.

Îngrijirea culturilor de cartof folosind erbicidele pentru combaterea

buruienilor. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate,

deoarece primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din

lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru

distrugerea lor. Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei

cu 20 - 35%, chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu

mijloace mecanice.

Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad

eficienţa tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai

ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau

imposibilă. În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată

practică combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive,

agrotehnice, chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui

sortiment diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi

perene. În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie anticipate,

cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi

selectivitatea şi modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie

un dezavantaj care poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului de

cartof (MORAR, 1999).

Combaterea buruienilor anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp.,

Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp,

Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium

aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp.,

Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp.

Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.) se face folosind erbicidele din

tabelul 6.1.3.

Erbicidele simple ca: Gesagard, Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin,

Merkazin, Lexone se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această

lucrare şi până aproape de răsărirea plantelor de cartof (3 - 4 zile înainte de

răsărire).

În zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se

aplică în perioada de după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.

125

Erbicidele asociate: Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone,

Afalon, Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după

rebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilor

monocotiledonate anuale.

Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără

riscuri şi după răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm

înălţime. Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat în

totalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus

ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6

frunze adevărate.

Tabelul 6.1.3 Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate

din cultura cartofului. kg sau l/ha, în funcţie de humus Erbicide (substanţa activă) 1-2% 3-4% peste 4%

Erbicide preemergente simple Gesagard 50, Cosatrin 50, Prohelan 50, Prometrex 50, (toate cu 50% prometryn), Igran 50 (50% terbutrin), Afalon 50 (50% linuron), Aresin 50 (50% monolinuron)

2,0-3,5 4,5-5,5 6-8

Sencor 70 (70% metribuzin) 0,75-1,0 1,25-,50 1,5-2,5 Lexone 75 GA (75% metribuzin) 0,7-1,0 1,0-1,5 1,5-2,0

Erbicide preemergente complexe Codal (20% metholachlor + 20% prometryn) 6,0-6,5 7,0-8,0 8,0-10,0 Dual 500 (50% metholachlor) sau 3,0-3,5 4,0-4,5 5,0-7,0 Lasso (48% alachlor) plus 3,5-4,0 4,5-5,5 5,5-8,0 Gesagard 50 sau 2,25-2,5 3,5-4,0 4,0-6,0 Sencor 70 sau 0,5-0,75 0,75-1,25 1,25-2,0 Lexone 75 GA 0,5-0,75 0,75-1,00 1,00-1,25

Erbicide postemergente Titus (sulfonil - ureic) + surfactant 0,040 0,040 0,040 Basagran 48 (48% bentazon) 3,0 3,0 3,0

Buruienile-problemă ca Solanum nigrum pot fi combătute cu ajutorul

erbicidului Basagran care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. În multe zone

din Transilvania, Moldova şi Oltenia culturile de cartof pot fi infestate cu

Agropyron repens iar în sudul ţării, în condiţii de irigare este prezent costreiul

(Sorghum halepense). Pentru combaterea acestor buruieni se aplică erbicide

selective postemergente (tab. 6.1.4).

Tabelul 6.1.4 Combaterea costreiului din culturile de cartof (l/ha produs comercial)

Erbicide (substanţă activă) Sorghum halepense (costrei)

Agropyron repens (pir)

Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butil) Gallant (12,5% haloxifop-ethoxy-ethyil) Targa (10,1% quizalofop-ethyl

2,0 - 3,0 4,0 - 6,0

Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de

creştere, dar în momentul când plăntuţele de costrei au 15-35 cm înălţime iar cele

126

de pir au 10-15 cm. Dozele maxime (6 l/ha) sunt indicate când este prezentă şi

specia Cynodon dactylon (pir gros). Pentru combaterea buruienilor anuale se

aplică erbicide anti-, mono-, şi dicotiledonate (v. tab. 6.1.3).

Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu,

după care urmează culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie.

Erbicidele asociate se aplică în primele zile după plantarea cartofului,

înainte de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 -

400 m3 apă la hectar.

În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 - 2

lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului.

Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea

cartofului realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate

concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o

peliculă la suprafaţa solului.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor de

cartof privind agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie

adesea cauza unor producţii mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi

patogeni care produc boli ale cartofului amintim: Ervinia carotovora var.

atroseptica - înnegrirea bazei tulpinii; Erwinia carotovora var. carotovora -

putregaiul umed; Rizoctonia solani - rizoctonioza; Phytophtora infestans - mana;

Fusarium sp. - putregaiul uscat; Alternaria solani - alternarioza; Corynebacterium

sepedonicum - putregaiul inelar; Synchytrium endobioticum - râia neagră;

Streptomyces scabies - râia comună, iar dintre dăunători: gândacul din Colorado

Leptinotarsa decemlineata. Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin

buletine de avertizare. Întârzierea cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul

avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la mană, prin

faptul că această intervenţie nu mai este preventivă. Doza de fungicid este de 5

kg/ha la Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45, Vandozeb 80 PU, Sandofan

C-50 PU, Temoal 52 PU, de 2,5 kg/ha la Ridomil plus, Curzate plus T 85 PU şi de

0,5 kg/ha la Brestan 60 WP. Respectarea dozei de fungicid şi a celei de lichid (200

l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin calibrarea corectă a

echipamentelor de stropit.

Împotriva gândacului din Colorado se vor folosi următoarele produse: Decis

2,5 EC - 0,3 kg/ha; Victenon 50 WP - 0,3 kg/ha; Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25

EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha; Dipterex 80 -

1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se

127

utilizează Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru

un singur tratament. Se fac 4 - 8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4

tratamente pentru combarerea gândacului din Colorado.

Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de

cultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la

altul. Contra adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când numărul

este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru mană şi

gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele

recomandate fiind compatibile.

Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au

evidenţiat că cea mai mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la

maturitate. În anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de

aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se

menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea

pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de

nivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.

Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 m3/ha, 60 - 70% din

acest consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a

tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă,

umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 - 70%

din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40-70 cm.

Recoltarea

Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând

din luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face

manual pe solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapa

sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu

recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.

Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de

obicei în luna iulie, când peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649

care produce mai puţine vătămări, iar în luna august cu combina CRC-2 (sau cu

combina E-684).

Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea

lor, conform cu cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la

depozitul de tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se calibrează în

vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile.

128

Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se

recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă

culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea

corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu

combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei

tehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile se

distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală,

folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu

maşina de tocat vrejuri MTV-4, sau cu maşina universală de tocat resturi vegetale

(MUTRV) care lucrează în agregat cu tractorul L-445.

Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai

mari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de

vătămare a tuberculilor.

Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe suprafaţa

solului în spatele maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei din lotul

semincer se sortează pe 3 categorii: cei peste 80 g sunt destinaţi consumului; între

40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează pentru furaj. În solele

cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii: tuberculi mari şi

mijlocii, întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj.

Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă

transportoare şi îi depune în buncăre, remorci sau containere pentru transport.

Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea

acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina

lucrează bine numai pe solurile uşoare.

Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi

resturile vegetale, încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din

buncărul combinei sau din mers în remorca tractată paralel cu combina. Capetele

parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru întoarcerea agregatelor.

Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare.

Maşina de scos cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scos

cartof pe un rând cu brăzdar oscilant – MSC-1 B.O., în agregat cu tractorul L-445,

au un indice minim de vătămare a tuberculilor.În urma acestor maşini tuberculii

trebuie strânşi imediat. Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi

bolnavi) cu maşina ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat

(MP-1). Pentru calibrarea tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina de

calibrat MCC-60 (45), care lucrează în flux cu maşina ISIC-30.

129

În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii,

15 - 25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii

şi târzii. Având în vedere că din totalul stolonilor formaţi pe tulpina subterană

numai 30 – 40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve pentru a se obţine

producţii de 70 – 110 t/ha.

6.2 SFECLA PENTRU ZAHĂR

Tehnologia de cultivare Rotaţia

Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul

devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a

fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se asigură acumularea apei în sol,

combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.

Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele

anuale şi cartoful (în zona favorabilă acestuia).

Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea

Sfeclei de Zahăr şi a Substanţelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiţii

de neirigare, cât şi de irigare, asolamente speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani

astfel:

- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu

următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; porumb; floarea-soarelui; cereale de

toamnă;

- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu

următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi;

cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea rotaţie: sfecla pentru zahăr;

orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul

din cauza dăunătorilor comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauza

consumului mare de apă şi potasiu, porumbul erbicidat cu erbicide triazinice,

sorgul şi iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele

ocupate de culturi succesive.

Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat

cu nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, în

cazul infestării puternice (A. VASILIU, 1959).

La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu,

porumb şi alte culturi cu care nu are dăunători comuni.

130

Fertilizarea

Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive.

Pentru o producţie de 40 t/ha rădăcini şi 36 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol

circa 165 kg azot, 70 kg P2O5 şi 250 kg K2O.

Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de

GH. BÎLTEANU (1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 -

5,0; P - 1,7 - 2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 - 2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6.

GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice privind

necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) la apariţia perechii a doua şi

a treia de frunze; 2) la începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioada

tuberizării şi cumulării zahărului (iulie - august).

În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru

formarea frunzelor. Pe măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică

asimilarea fosforului şi potasiului, elemente deosebit de importante pentru sinteza

şi acumularea zahărului.

Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor,

consumul maxim fiind înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70%

din întregul necesar. După diferiţi autori, în funcţie de condiţiile de experimentare,

la 1 kg N s.a. se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.

Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de

azot frânează acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină

creşterea conţinutului de azot vătămător.

Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra

germenilor şi plantelor de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976).

Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie

la creşterea producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH.

BÎLTEANU, 1974).

Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie,

consumul maxim fiind înregistrat în intervalul iulie - august.

Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotului

în ceea ce priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, 1

kg fosfor asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W.

BROUWER, 1970).

Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o

coloraţie verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei

şi diminuarea conţinutului de zahăr.

131

Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea,

influenţând negativ producţia.

Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea

zahărului în rădăcini şi conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli.

Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea lor

prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul

producţiei de rădăcini.

Sporul de producţie realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini

respectiv 4,5 - 5,5 zahăr (W. BROUWER, 1970).

Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul.

Carenţa de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea

“inimii sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest element apare pe solurile cernoziomice

şi aluviale cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea carenţei în bor se

realizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată au

fertilizarea de bază (CR. HERA şi Z. BORDAN, 1975).

Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante

sporuri de recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al

gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia de substanţe nutritive ale plantei.

Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat,

încorporat în sol sub arătura de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi

încorporat, doza de îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P2O5,

şi 2,5 kg/ha K2O, când îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr şi

1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5, şi 1 kg/ha K2O, când s-a aplicat plantei

premergătoare.

Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită

condiţiilor climatice, leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.

Administrarea îngrăşămintelor îngrăşămintele chimice, pe lângă cele

organice, au un rol primordial în nivelul producţiei sfeclei pentru zahăr. Astfel, la

S.C.A. Lovrin, în perioada 1975 - 1985, prin fertilizare cu NPK, în funcţie de

nivelul dozelor şi rapoartelor experimentale, s-au obţinut sporuri la producţia de

rădăcini cuprinse între 26 - 84%, reflectate şi în producţia de zahăr care a crescut

cu 13 - 70% (O. SEGĂRCEANU, 1986). În condiţiile cernoziomului mediu

levigat de la Girişul de Criş (jud. Bihor), sporul obţinut la producţia de rădăcini a

oscilat între 27 - 133%, iar la producţia de zahăr între 27 - 140% (I.

ŢUCUDEAN, 1986).

132

Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone

pedoclimatice ale ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia de

rădăcini şi de 14,8 - 54,6% la producţia de zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960).

Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul

recoltei scontate şi aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în

cartarea agrochimică. În funcţie de aceste două elemente, în tabelul 6.2.1 sunt

prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de

îngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează

N120-160P70-150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180 P80-115 K60-110.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu

efectuarea arăturii adânci de vară sau de toamnă.

Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică

fracţionat: jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul

vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică, folosind cultivatorul CPT - 5,4 cu

fertilizatoare.

Tabelul 6.2.1 Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcţie de recolta scontată

(Rs) şi de gradul de asigurare a solului Recolta scontată

(Rs) (kg/ha) Indicele de azot - IN

0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 40000 203 189 176 165 154 145 136 131 125 50000 235 220 208 196 186 177 169 163 157 60000 263 248 235 223 213 204 196 189 184 70000 283 271 258 247 236 228 219 214 208 80000 301 289 276 265 254 245 237 231 225

Rs (kg/ha) Asigurarea solului cu fosfaţi mobili (P-AI) la ppmP 5 10 20 30 40 50 60 70 80

40000 105 98 90 85 82 80 79 79 78 50000 126 119 111 106 103 101 100 100 99 60000 144 137 129 124 121 119 118 118 117 70000 161 154 146 141 138 136 135 135 134 80000 174 167 159 154 151 149 148 148 147

Rs (kg/ha) Asigurarea solului cu potasiu mobil (K-AI) la ppmK 40 60 80 100 120 140 160 180 200

40000 141 119 103 90 82 73 68 66 60 50000 161 139 123 110 102 93 88 83 80 60000 177 155 139 126 117 109 104 93 96 70000 190 168 152 138 130 122 116 111 109 80000 199 178 162 149 140 133 127 121 119

Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se

folosesc ca îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul

elementelor nutritive din aceste îngrăşăminte nu corespunde întotdeauna

necesităţilor de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin completare

cu îngrăşăminte simple.

133

Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr

constituie un important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%,

fără a diminua conţinutul de zahăr (GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Aceste

îngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi dăunătorilor,

putând fi aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie,

utilizându-se doze de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri.

Lucrările solului

Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii,

mărunţirea şi nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi

reglarea regimului aerohidric necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. Cercetările

efectuate de V. POPESCU (1988); au evidenţiat că rădăcinile sfeclei pentru zahăr

se dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între 1,07 şi

1,45 g cm3, cu influenţe depresive asupra producţiei spre limita superioară; se

apreciază favorabil solul cu porozitatea totală de 48 - 60%, din care 30 - 36%,

porozitate capilară şi 18 - 24% porozitate de aeraţie.

După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută

imediat dezmiriştirea cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a

agregatului. Prin această lucrare se previne pierderea apei din sol şi se asigură

înmagazinarea întregii cantităţi de apă provenită din precipitaţii; conţinutul în apă,

determinat toamna pe teren dezmiriştit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriştit

de 11% (V. POPESCU, 1988).

Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se va

efectua nivelarea de exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul.

Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30 cm cu scormonitor în agregat cu

grapa stelată. Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului NT - 2,8 sau cu

alte mijloace adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară,

printr-o singură trecere cu combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă.

Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu combinatorul

format din grapa cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de “tip

croskillet”), iar pe solurile mai grele şi tasate se înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din

compunerea combinatorului cu vibrocultorul ale cărui organe active pot afâna şi mărunţi

mai bine aceste soluri. Adâncimea de mobilizare a solului nu trebuie să depăşească 4 cm fapt

pentru care se interzice folosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la adâncimi de lucru

mai mici de 8 - 9 cm.

134

Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă

patul germinativ este perfect mărunţit, nivelat, afânat în profunzime pentru a

asigura apa şi aerul necesare germinaţiei seminţelor şi răsăririi plantelor.

Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimea

la care se încorporează sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului. Cele mai

bune rezultate se obţin când semănatul se face la 2 cm, iar solul are bulgări cu

diametrul mai mic de 5 cm.

Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Pentru semănat se utilizează sămânţă provenită din loturi

semincere certificate, din categoria biologică înmulţirea I, cu puritatea minimă de

99% şi germinaţia minimă de 75%.

Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp.,

Bothynoderes punctiventris, Cheatocnema tibialis), sămânţa se tratează cu unul

din următoarele produse: Seedox 80 în cantitate de 10 kg/t; Furadan 35 ST - 28 l/t

sau Promet 666 SGO 25 l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t.

Pentru a preveni atacul ciupercilor Pythium, Phoma, Peronospora,

Aphanomyces, Fusarium, Mucor, Aspergillus, sămânţa se tratează cu Tiradin 75,

(6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a.

Sămânţa se livrează unităţilor agricole cultivatoare sub formă “şlefuită" în

cazul soiurilor plurigerme şi “neşlefuită” la soiurile monogerme. Glomerulele

şlefuite se pot draja, respectiv se acoperă cu un liant în care se adaugă substanţe

nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori. Sămânţa drajată şi calibrată

asigură realizarea unui semănat de mare precizie.

Semănatul. Epoca de semănat. Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru

germinare impun ca semănatul să fie executat primăvara timpuriu, când

temperatura solului la adâncimea de încorporare se stabilizează (2 - 3 zile) la 3 -

4°C, iar terenul este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile

târzii din primăvară, cât şi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie.

Calendaristic, semănatul trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25

martie în zona de nord a ţării.

Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere

uniformă a plantelor, se evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea

temperaturii şi contribuie la obţinerea unor culturi încheiate, care stânjenesc

dezvoltarea buruienilor.

Densitatea. Rezultatele experimentale din ţara noastră reliefează că cele

mai mari producţii se obţin când se asigură la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în

135

culturile neirigate şi 110 - 120 mii plante/ha la culturile irigate. În cazul soiurilor

precoce, de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească la

120 mii plante ha şi în cultură neirigată (I. FAZECAŞ şi colab., 1977).

Datorită capacităţii germinative scăzute a glomerulelor de sfeclă,

realizarea densităţii menţionate se asigură prin semănarea unui număr dublu sau

chiar de peste trei ori mai mare de seminţe.

Distanţele de semănat. Pe suprafeţele unde recoltarea se face mecanizat,

sfecla pentru zahăr se seamănă la distanţe între rânduri de 45 cm, iar pe

suprafeţele unde recoltatul se face semimecanizat, semănatul se execută în benzi

după schema:45-60-45-45-45-60-45.

În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa între glomerule pe rând.

Cantitatea de sămânţă, în funcţie de distanţele de semănat, pe rând (8 - 12

cm, variază la soiurile monogerme între 5 - 8 kg/ha, iar la soiurile plurigerme între

8 - 12,5 kg la ha.

Adâncimea de semănat. Sămânţa monogermă are o putere de străbatere

mai mică decât sămânţa plurigermă, motiv pentru care adâncimea de încorporare

va fi de 2 - 3 cm la sămânţa monogermă şi 3 - 4 cm la sămânţa plurigermă.

Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime,

precum şi cu discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânţa

monogermă) sau 2 mm (la sămânţa plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8 mm.

Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care patinarea este

minimă şi creşte precizia de distribuţie a glomerulelor pe rând.

Lucrările de îngrijire

Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la

semănat până la recoltare, pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul fără

crustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare.

Prăşitul. Ritmul lent de creştere din primele săptămâni măreşte pericolul

de îmburuienare a culturii de sfeclă pentru zahăr.

Prima praşilă mecanică se execută după 8 - 10 zile de la însămânţare, deci

înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii,

lăsând o zonă de protecţie de 5 - 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de

răsărire. Lucrarea se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de

cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de protecţie a

rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 - 6 cm.

De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice,

care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 - 14

136

zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare.

Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a II-

a, 10 - 12 cm la praşila a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a.

Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2 km/h

la praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări.

La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie

a rândurilor şi cu cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie

se scot, iar cuţitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale.

Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în

care frunzele au turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se

execută 2 - 3 praşile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a

perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.

Răritul. Asigurarea densităţii optime se realizează prin rărit. Lucrarea

începe atunci când plantele au două frunze adevărate, în condiţii normale de

vegetaţie şi la patru frunze, când se semnalează atac de dăunători, devansarea sau

întârzierea efectuării lucrării soldându-se cu importante pierderi de producţie.

Executarea răritului se face manual, la distanţa între plante pe rând la 18 -

22 cm, folosind în exclusivitate săpăligi speciale cu lamă îngustă de 15 cm.

Odată cu răritul se face completarea golurilor, manual, când acestea sunt

sporadice şi cu maşina de semănat, când rămân porţiuni de rânduri nesemănate.

Agricultura modernă dă ca soluţie, pentru realizarea densităţii dorite,

semănatul sfeclei la distanţă definitivă bob cu bob, cu sămânţă din soiuri

monogerme genetic, cu indicatori de calitate superiori, cu condiţia protejării

perfecte a culturii împotriva buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor.

Combaterea chimică a buruienilor. Metodele chimice au un rol

hotărâtor în combaterea buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr. Pentru

combaterea buruienilor se vor folosi erbicide antigramineice asociate cu erbicide

antidicotiledoneice (tab. 6.2.2).

Erbicidele Olticarb, Ro-Neet, Diizocab sau Eradicane 6 E se aplică înainte

de semănatul sfeclei şi se încorporează prin două lucrări cu combinatorul, la 6 - 7

cm adâncime.

Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se

încorporează superficial la 3 - 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul.

Erbicidul Betanal AM se utilizează atunci când dicotiledonatele anuale n-

au fost bine combătute de Venzar, Hexilur, Elbatan sau Ador. Se aplică după

răsărirea sfeclei, când buruienile dicotiledonate au 2 - 3 frunze.

137

Tabelul 6.2.2

Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr

Nr. crt. Erbicidul

Doze de produs

comercial (l/ha sau kg/ha)

Buruieni combătute

Erbicide preemergente 1 Pyramin WP 4-6 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate 2 Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8 + 3-4 Monocotiledonate şi dicotiledonate

3 Ro-Neet 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate

4 Olticarb 75 CE + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate

5 Diizocab 80 CE + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate

6 Dual 500 EC + Venzar 80 WP* 3-6 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate

7 Eradicane 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate

8 Nortron + Venzar 80 WP* 8-10 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate 9 Dual 960 EC 2-3 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate

10 TCA 10-15 Monocotiledonate 11 Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate 12 Duacil 6,5 G 30 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate

Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie 1 Fusilade super 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 2 Nabu S 6-8 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 3 Targa 10 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 4 Furore 90 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 5 Gallant 125 EE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 6 Betanal 6 Dicotiledonate anuale 7 Goltix 70 WP 7 Dicotiledonate anuale 8 Lontrel 300** 0,3-0,5 Dicotiledonate 9 Kusagard 75 WP 1,5 Monocotiledonate anuale

10 Nortron Super 2,4-3 Monocotiledonate şi dicotiledonate 11 Betanal AM-11 6 Dicotiledonate anuale

12 Betanal Tangem 8 (4+4) Monocotiledonate şi unele dicotiledonate

13 Betanal Compact 4,5 (1,5+1,5+,1,5) Dicotiledonate anuale

14 Betanal Progres 4 (2+2) Dicotiledonate anuale 15 Focus Ultra 3-4 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 16 Gallant Super 1-1,5 Monocotiledonate inclusiv S. halepense

* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur,

Elbatan, Adol.

** - În asociaţie cu Fusilade, Gallant, Targa, dacă există Cirsium arvense.

În solele puternic infectate cu Avena fatua, după răsărirea sfeclei se

foloseşte unul din erbicidele: Fusilade super, Gallant sau Targa, în doze de 1,5 - 2

l/ha. Dacă cultura este infestată şi cu Sorghum halepense, dozele din erbicidele

menţionate se măresc la 2 - 3 l/ha, tratamentul efectuându-se atunci când plantele

de costrei au 15 - 35 cm înălţime.

Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de

asemenea, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective.

138

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Institutul de Cercetare şi Producţie

pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr Fundulea (1990) menţionează,

la această cultură, 10 boli şi 17 dăunători.

Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai

frecventă în zonele şi în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de

irigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la producţia de rădăcini şi 40% la

producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din următoarele

produse: Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5

l/ha; Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M

70, în doză de 0,3 l/ha; Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în

doză de 2 l/ha; Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în doză de 7 l/ha.

Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).

Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris

linearis, Tanymecus sp:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramente la

sămânţă şi în vegetaţie prin tratamente cu Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC

(0,5 l/ha).

Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în

vegetaţie cu unul din următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC

(0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux 25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3

l/ha), Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha) şi Dursban 4 EC

(1,5 l/ha).

Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală,

astfel că, la densităţi crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări

atacului, se efectuează un tratament suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau

Sinoratox R-35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha.

Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr

este posibilă în zonele cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a

regimului de irigaţie corespunzător cu cerinţele plantelor în diferite faze de

vegetaţie.

Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la

mijlocul lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din sol

ajunge la 50% din i.u.a. în stepă şi silvostepă şi la 70% din i.u.a în zona pădurilor

din câmpie, pe adâncimea de 0 - 80 cm, folosind o normă de udare de 500 - 600

m3/ha, revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în

funcţie de textura solurilor.

139

Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3 - 5 udări

în iulie - august şi o udare în septembrie.

Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie,

când are loc creşterea frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începe

creşterea rapidă a corpului sfeclei.

Pe solurile cu aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi.

Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile

în anii normali şi numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi.

Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la

maturitate, când rădăcinile au atins greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicat

de zahăr.

Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie

în zonele din sudul ţării şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord.

Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi

devin de culoare verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. În acest

moment greutatea rădăcinilor este de 1,5 - 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor.

Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai

cantităţile obligatorii prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi

prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în vederea prelucrării ulterioare este

admisă numai când temperaturile scad sub 10°C.

O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu

greutate mai mică de 1 kg se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul

celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil. Rădăcinile mai mari de 1 kg se

decoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele uscate şi verzi

şi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm.

Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele

măsuri: să nu se recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de

ore; transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea şi decoletarea; depozitarea

în câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari de

circa 1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.

Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat.

Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două

coarne în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează

tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.

Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar

extragerea rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se

140

execută în bune condiţii dacă la semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în

benzi). Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în grămezi cât

mai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.

Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-

3 + MRS-3, şi BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat

sfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricaţie străină.

Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea în două faze. Pentru a lucra

în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant şi în

rânduri drepte; răsărirea să fie explozivă şi fără goluri; distanta între plante 18 - 22

cm; la prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se facă şanţuri, să nu se acopere

coletul plantelor cu pământ; terenul să fie curat de buruieni; culturile cu distanţa

între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra

solului, la peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie oblic; la recoltare

terenul să aibă umiditate normală; producţia să nu fie peste 30 t/ha; lucrarea de

decoletat să înceapă după ce se ridică roua; înainte de decoletare se deschid

drumuri cu dislocatorul şi se extrag rădăcinile normal, după care se eliberează

terenul; la ambele capete ale parcelei, pe distanta de 18 - 20 m, plantele se

recoltează manual, pentru a asigura zona de întoarcere pentru agregate.

După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi în

câmp, deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă la

organizarea în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării.

În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile

zonate în prezent se pot realiza producţii de peste 50 t/ha rădăcini. Producţia de

frunze şi colete reprezintă 38% din recolta de rădăcini.

CAP. 7 TUTUNUL Tehnologia de cultivare a tutunului Rotaţia

Tutunul suportă monocultura mai mulţi ani fără să se înregistreze

fenomenul de “oboseală” a solului, dar se distruge structura solului şi se înmulţesc

paraziţii specifici (boli, viroze, dăunători). Pe terenuri proaspăt defrişate, după o

pajişte desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul se poate cultiva 2 - 3 ani la

rând, întrucât aceste suprafeţe sunt fertile şi libere de paraziţi specifici. În aceste

condiţii se obţin rezultate bune la soiurile de tutun pentru ţigări de foi, dar nu şi

141

pentru tipul Oriental şi Virginia. Cultivarea tutunului în monocultură se ia în

considerare numai în situaţia în care terenurile specifice tipului şi soiului ce se

cultivă nu sunt suficiente, iar amplasarea pe alte terenuri decât cele specifice duce

la diminuarea calităţii. Spre deosebire de monocultură, asolamentul contribuie la

obţinerea unor recolte mari de tutun, superioare calitativ şi rentabile, făcând ca

soiurile să-şi păstreze însuşirile normale bio-productive, reducându-se gradul de

infestare a solului cu seminţe de buruieni, boli şi dăunători specifici.

Alegerea plantei premergătoare tutunului se face în funcţie de tipul de

tutun cultivat: pentru soiurile din tipul oriental, semioriental şi Virginia, cultivate

pentru ţigarete superioare, cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase:

grâu, orz, ovăz. Acestea, recoltându-se timpuriu, permit executarea în bune

condiţii a lucrărilor solului, îmbunătăţirea structurii lui, îmbogăţirea în substanţe

organice; soiurile tipului de mare consum pentru ţigarete, pot fi cultivate după

leguminoasele pentru boabe, dacă solurile sunt mai sărace; tutunurile mai tari la

fumat, destinate ţigărilor de foi sau pentru pipă se cultivă după leguminoase

(borceag, mazăre etc.) care lasă solul bogat în azot.

Porumbul (cel tratat cu erbicide triazinice este interzis ca plantă

premergătoare) şi bumbacul sunt mai puţin indicate ca premergătoare pentru

tutun, din cauză că părăsesc târziu terenul, se distruge structura solului prin

praşile, rămân resturi vegetale care împiedică plantarea tutunului în condiţii bune,

se întârzie executarea lucrărilor solului. Nici alte plante prăşitoare nu sunt indicate

ca premergătoare, deoarece, repetarea prăşitului duce la distrugerea structurii

solului, se dezvoltă numeroşi dăunători polifagi (viermi-sârmă, buha

semănăturilor etc.) periculoşi pentru tutun. Nu se recomandă ca plantă

premergătoare tutunului cele din familia Solanaceae (cartofi, tomate, ardei etc.),

castraveţii, pepenii, varza, dovlecii, fasolea, cânepa şi floarea-soarelui, datorită

unor paraziţi comuni (viroze, lupoaie, diferite insecte). Tutunul este o bună

premergătoare pentru toate culturile, cu excepţia celor care au dăunători comuni, a

solanaceelor, întrucât eliberează terenul destul de timpuriu şi-l lasă curat de

buruieni şi în bună stare de fertilitate.

Fertilizarea

Administrarea de macroelemente (N, P, K, Ca, Mg), microelemente (B, Cl,

Zn, Fe, Mn, Mo etc.) şi îngrăşăminte organice constituie un mijloc important de

sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a calităţii frunzelor de tutun. Tutunul are

cerinţe mari faţă de elementele fertilizante atât, cantitativ, cât şi a raportului dintre ele,

în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de zona ecologică de cultură.

142

La o producţie de 1.000 kg frunze uscate tutunul consumă 75,5 kg azot,

16,3 kg P2O5, 124,2 kg K2O şi 104 CaO (HITIER şi SABOURIN, 1965). Se

observă că tutunul este o plantă mare consumatoare de potasiu şi calciu, mijlocie

de azot şi mică de fosfor. Îngrăşămintele aplicate trebuie să fie cât mai complete şi

în raporturi cât mai echilibrate. Fertilizarea unilaterală influenţează negativ

calitatea frunzelor, dar şi producţia.

Azotul în interdependenţă cu fosforul şi potasiul, influenţează creşterea

frunzelor şi conţinutul în nicotină. Din a 15-a zi de la plantare şi până în a 45-a zi,

absorbţia azotului este foarte intensă, după care se reduce, ca şi în primele 15 zile

de viaţă (W. PARKER, 1937).

Fosforul are acţiune pozitivă atât asupra producţiei, cât şi a calităţii

acesteia, sporind conţinutul în hidraţi de carbon din frunze. Acţiunea pozitivă se

manifestă încă din primele zile ale vegetaţiei, când tutunul se află în răsadniţă,

influenţând pozitiv creşterea sistemului radicular. La exces de fosfor se reduce

combustibilitatea tutunului.

Potasiul ameliorează însuşirile de calitate a tutunului: gust. aromă,

culoare, ardere şi măreşte conţinutul în hidraţi de carbon solubili.

Calciul este important ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin

raporturile cu alte elemente din sol, raporturi care influenţează mai mult absorbţia

acestora. Insuficienţa calciului determină apariţia de frunze deformate, groase, de

calitate inferioară; excesul de calciu conduce la formarea de frunze casante, “rău

colorate”, cu combustibilitate redusă.

Gunoiul de grajd. Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd în doze de 20 -

40 t/ha la tipul Burley, 10 - 20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum şi pentru

ţigări de foi, 5 - 10 t/ha la soiurile pentru ţigarete superioare, cu excepţia celor din

tipul oriental la care nu se aplică. Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei şi din

vestul tării, la soiurile de tip Virginia, se recomandă aplicarea gunoiului de grajd

la planta premergătoare, sub arătura de bază, împreună cu 48 - 64 kg/ha, P2O5,

adăugându-se la plantarea tutunului 32 - 48 kg/ha N. Pe celelalte tipuri de sol

gunoiul se aplică direct, completat cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice, pentru

diminuarea efectului negativ al azotului.

Pe terenurile slab fertile şi, mai ales, pe cele nisipoase, îngrăşămintele

verzi (trifoi roşu, lupin, secară etc.) pot folosi ca sursă de materie organică pentru

tutun, mărind gradul de fertilitate a solului, conservând umiditatea şi sporind

afânarea solurilor compacte. Chiar şi tulpinile de tutun tocate sunt o sursă de

materie organică, lăsând în sol 4 - 5 % K2O şi 2 –3 % N.

143

Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice sunt eficiente la toate

tipurile de tutun şi pe toate tipurile de sol, aplicându-se în funcţie de fertilitate şi

soiul cultivat aşa cum rezultă din tabelul 7.1 întocmit după dozele recomandate de

S.C.C.C.I.T. Bucureşti.

Tabelul 7.1 Doze orientative de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului şi tipul de

tutun Fertilitatea solului Doze (kg/ha s.a.)

Tipuri de tutun Aprovi-zionare

Indice azot (IN)

P2O5 (ppm) K2O (ppm)

Ele-mente Oriental Semi-

oriental Virginia Burley Mare consum

F. slabă - < 0,8 - P2O5 70 90 120 160 120 N 40 50 50 120 80

P2O5 60 80 100 140 100 Slabă < 2 8,1-18,0 < 66,0 K2O 70 90 120 160 120 N 30 40 40 80 70

P2O5 50 60 80 100 80 Mijlocie 2,1-4,0 18,1-36,0 66,1-132,0 K2O 60 70 100 140 100 N 20 30 20 70 50

P2O5 40 50 70 80 60 Bună 4,1-6,0 36,1-72,0 132,1-200,0 K2O 40 50 70 100 60 P2O5 - - 50 60 - F. bună - > 72,1 < 200,0 K2O - - 50 60 -

Fertilizarea la tutun poate fi de bază, în momentul plantării şi în timpul

vegetaţiei, (suplimentară).

În cazul fertilizării de bază, îngrăşămintele se aplică sub arătura de bază

(gunoiul, fosforul şi potasiul), contribuind la aprovizionarea cu elemente nutritive

a plantelor de tutun vreme îndelungată, urmărind fertilitatea solului şi

îmbunătăţind însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestuia, iar azotul se aplică

la pregătirea solului pentru plantare.

Fertilizarea în momentul plantării asigură elemente de nutriţie în primele

faze de vegetaţie şi se face, de regulă, localizat (pe rând), în apropierea sistemului

radicular, mărindu-se coeficientul de utilizare a substanţelor nutritive.

Fertilizarea suplimentară se face prin aplicarea îngrăşămintelor pe sol, dar

şi prin tratamente extraradiculare cu soluţii nutritive care conţin în special azot.

“Udarea” tutunului la plantare cu o soluţie nutritivă diluată (6 g N + 12 g P2O5 la

10 l apă), folosind 0,5 l la plantă, ajută la prinderea mai bună a plăntuţelor şi

creşterea lor ulterioară. Îngrăşămintele suplimentare aplicate pe sol se

încorporează prin praşile cu ajutorul cultivatorului. După apariţia inflorescenţelor,

fertilizarea suplimentară nu mai este eficientă. O fertilizare cu N : P 1 : 3 (10 - 15

kg N – 30 - 45 kg P205) este eficientă dacă se aplică la prima praşilă.

Amendamentele folosite la tutun. Tutunul se dezvoltă în bune condiţii la

un pH al solului slab acid, cuprins între 5,6 - 6,6. Dacă pH-ul solului scade sub 5,6

144

este nevoie să se intervină cu amendamente calcaroase. Se asigură astfel şi

înlăturarea pericolului apariţiei efectelor negative asupra tutunului datorate

toxicităţii magneziului.

Se aplică 6 t/ha amendamente calcaroase sub arătura de bază, o dată la 4

ani, crescând, totodată, conţinutul calciului în frunze cu consecinţe favorabile.

Lucrările solului

Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie pregătit cu multă atenţie.

Solul trebuie să fie afânat profund, mărunţit corespunzător, pentru a acumula şi

păstra umiditatea şi pentru a se combate buruienile. Experienţele din ţara noastră

au scos în evidenţă că arăturile executate la 22 - 25 cm adâncime dau rezultatele

cele mai bune. În solurile uşoare se lucrează mai superficial decât pe cele mijlocii

şi grele. Este necesar ca, prin arătură, să se evite formarea hardpanului.

Solurile nisipoase din zona de cultură a tutunului de tip Virginia trebuie

arate la adâncimea de 28 - 30 cm, toamna târziu sau primăvara devreme (POP,

1974) ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele organice şi minerale. În

această arătură se acumulează o cantitate mare de apă şi se reduce evaporaţia,

nitraţii se acumulează mai adânc în sol, unde pe terenurile nisipoase se dezvoltă

cea mai mare parte din rădăcini (RAUHE, 1958).

În primăvară arătura se lucrează cu grapa cât mai de timpuriu, apoi terenul

se întreţine curat de buruieni şi afânat cu ajutorul cultivatorului urmat de grapă.

Dacă solul s-a tasat prea mult în timpul iernii, se execută o arătură superficială (10

- 15 cm) cu plugul fără cormană, urmat de grapă. Se efectuează 1 - 3 afânări până

la plantare şi se evită pulverizarea solului. Adâncimea de afânare cu cultivatorul

este de 10 - 12 cm.

Producerea şi plantarea răsadului

Tutunul nu se seamănă direct în câmp, deoarece are o mare sensibilitate la

temperaturile joase. Germinaţia lui la cel puţin 12°C şi o perioadă de vegetaţie

relativ lungă determină ca tutunul să se însămânţeze şi să crească o anumită

perioadă de timp în răsadniţe. Numai după ce vremea s-a încălzit şi a trecut

pericolul îngheţurilor târzii de primăvară, el se transplantează în câmp, în teren

pregătit în prealabil.

Producerea răsadului

Răsadniţele. În condiţiile din ţara noastră, cele mai indicate pentru

producerea răsadului sunt răsadniţele încălzite cu biocombustibili (gunoi de grajd

proaspăt), fără a fi influenţate de condiţiile climatice din primăvară. Există şi

răsadniţe încălzite cu aburi sau apă caldă. Cele mai indicate răsadniţe sunt cele la

145

care platforma de gunoi (cel mai bun, de cabaline) bine tasat, este de 40 - 60 cm

grosime, suprafaţa calculându-se în funcţie de numărul de rame (tocuri) ce

urmează să se aşeze pe platformă, distanţa între ele fiind de 50 cm, iar la marginea

platformei de 60 cm. Tocurile de răsadniţă “se îmbracă” în gunoi şi în interior şi

în exterior, lăsându-se 5 - 6 zile pentru aşezarea gunoiului. Se introduce apoi în

tocul răsadniţei amestecul nutritiv format din o parte pământ de ţelină sau grădină,

două părţi mraniţă şi o parte nisip, după ce, în prealabil, a fost dezinfectat cu

Basamid G98 în doză de 35 g/m2 sau Dazomet 90 G - 9% în doză de 35 g/m2 sau

Bromură de methil 50 - 75 g/m2 ori Formalină 38% (concentraţie 4%) în doză de 2

l soluţie la m2 sau Vapam 2%.

Pentru dezinfecţie amestecul nutritiv se întinde în strat subţire de 10 - 15

cm grosime şi se tratează cu produsele specificate, se omogenizează, se adună în

grămezi şi se acoperă cu folie de polietilenă. Dezinfecţia cu Basamid se face încă

din toamnă sau în cursul iernii. Se introduce amestecul nutritiv sub forma unui

strat de 15 - 20 cm grosime, se acoperă tocurile cu geamuri timp de 8 - 12 zile; în

acest timp, prin procesele fermentative din gunoi se degajă căldură, temperatura

ridicându-se la 60°C după 4 – 5 zile. După 8 - 12 zile temperatura se stabilizează

la circa 40°C, când se poate trece la semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 - 65

de zile înainte de plantarea tutunului (tab. 7.2).

Tabelul 7.2. Perioada de semănat a tutunului în răsadniţă

Zona Perioada de semănat

Răsadniţe calde

Răsadniţe semicalde Tunele

Sudul ţării 25 II-10 III 10 III-20 III 15 III-30 III Nordul ţării şi zonele mai reci 1 III-10 III 10 III-20 III 20III-30 III

Sămânţa destinată semănatului este produsă în unităţi specializate pentru

fiecare soi ce se cultivă şi se expediază la producători tratată cu Criptodin 5 g/kg

sămânţă sau Merpan 5 g/kg sămânţă.

Pentru grăbirea răsăririi sămânţa poate fi preîncolţită în prealabil,

asigurându-se obţinerea răsadului “bun de plantare” cu 5 - 10 zile mai devreme.

Suprafaţa de răsadniţă se calculează în funcţie de numărul de plante ce se

obţin la m2, desimea plantelor în câmp şi suprafaţa planificată a se planta cu soiul

respectiv.

În răsadniţele calde se obţin 2.200 – 2.500 fire de răsad la m2, din care

2.000 fire sunt bune de plantat. În răsadniţele semicalde se obţin 2.000 fire la m2,

iar în cele reci 1.500 fire răsad la m2, bune de plantat fiind 1.500 şi respectiv,

1.000 de fire la m2.

146

Suprafaţa de răsadniţă, în funcţie de soi, este dată în tabelul 7.3. Cantitatea

de sămânţă este de 0,4 - 0,6 g/m2 în răsadniţe calde şi 0,5 - 0,7 g/m2 în răsadniţe

reci şi tunele.

În afară de răsadniţele calde răsadul de tutun se mai poate obţine în sere,

solarii încălzite sau neîncălzite, în răsadniţe semicalde şi în tunele sau în brazde reci.

Semănatul se face manual prin împrăştiere, după ce în prealabil, sămânţa

(mică) de tutun se amestecă cu nisip uscat; 1 kg nisip pentru cantitatea de sămânţă

necesară la 6 m2. După semănat se împrăştie deasupra seminţei un strat de mraniţă

foarte bine mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4 mm, se presează uniform cu o

scândură, pentru a pune în contact intim sămânţa cu pământul, apoi se udă cu apă

călduţă (cu stropitoarea cu sită fină) şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri.

Sămânţa germinează şi planta răsare într-o perioadă cu 7 - 9 zile. În răsadniţele

calde semănatul se face când temperatura din stratul de gunoi a scăzut la 30 - 35°C.

Tabelul 7.3 Suprafaţa de răsadniţă pentru 1 ha de tutun

Soiul (tipuri) Răsadniţă caldă Solarii şi tunel Brazde reci Djebel (O) 90-100 100-110 120-130 Molovata (O) 70-80 80-85 100-110 Ghimpaţi (S.O) 60-65 65-70 75-80 Virginia (V) 40-55 45-50 55-60 Burley (B) 35-40 40-45 45-50 Banat (M.C) 35-40 40-45 45-50 Bărăgan (M.C) 40-45 45-50 55-60

Îngrijirea răsadului constă din: asigurarea şi reglarea temperaturii în

răsadniţei, aerisirea, udarea, combaterea buruienilor, răritul, terotatul, fertilizarea

suplimentară, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi călirea răsadului etc.

Asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţe se face cu scopul bunei

germinări a seminţelor şi răsăririi plantelor. Până la răsărire este necesară o

temperatură de 30 - 32°C. Imediat după răsărire se renunţă în timpul zilei, la

protejarea răsadniţelor cu rogojini, temperatura păstrându-se în limitele de 18 -

25°C. Controlul temperaturii se face cu termometre de sol şi de cameră. În zilele

prea călduroase se foloseşte umbrirea. Până în faza de urechiuşe, răsadul va fi

umbrit ziua între orele 11 - 16; după această fază răsadul se umbreşte numai în

zilele foarte calde, asigurându-se condiţii normale de iluminare prin spălarea

geamurilor şi foliei şi îndepărtarea acestora în zilele călduroase.

Aerisirea răsadului. În perioada germinării seminţelor aerisirea se face

numai la orele amiezii, în situaţia când temperatura este prea ridicată. Pe măsură

ce creşte răsadul, aerisirea se, face mai des. În prima perioadă de creştere a

răsadului ramele se ridică pe suporţi la o înălţime de 5 - 6 cm, o perioadă scurtă în

147

timpul amiezii, apoi ramele se ridică la 20 - 30 cm deasupra tocului, menţinându-

se ridicate tot timpul zilei. După faza de urechiuşe răsadniţele se ţin descoperite pe

timp călduros, toată ziua şi se acoperă numai noaptea sau când timpul este rece şi

ploios. Serele, solariile şi tunelele se aerisesc mai intens.

Udarea răsadului este o operaţiune foarte importantă, având drept scop

menţinerea unei umidităţi moderate în stratul superficial al patului germinativ. La

început răsadurile se udă mai des şi cu cantităţi mai mici de apă, apoi mai rar, dar

cu norme mai mari de udare. În perioada semănat – răsărire - înrădăcinare şi în

faza de cruciuliţă, când sistemul radicular al răsadului se dezvoltă mai lent,

udările vor fi până la trei pe zi, cu norme de 0,5 - 1,0 l/m2. Prima udare se face în

jurul orei 9, a doua la amiază şi a treia în jurul orei 16. Temperatura apei în

perioada germinării trebuie să fie mai ridicată; după aceea apa va avea

temperatura aerului atmosferic. Pe timp rece apa se încălzeşte, astfel încât, în

momentul când ajunge pe răsad, să aibă o temperatură de 23 - 25° C.

Între fazele de “cruciuliţă” şi “urechiuşe” răsadul nu se udă 2 - 3 zile,

conferindu-i rezistenţă la îmbolnăvire, după care se poate uda normal. După faza

de urechiuşe şi până la călirea răsadului pentru plantat, udarea se face mai rar,

asigurându-se apă suficientă în stratul nutritiv, pe 8 - 10 cm adâncime.

Combaterea buruienilor se face prin pliviri sau cu erbicide. Primul plivit

are loc când plantele au răsărit şi buruienile depăşesc ca dimensiune tutunul şi se

efectuează după ce s-a udat bine cu apă, astfel încât, prin smulgerea buruienilor,

să nu fie deranjate plantele de tutun. Este bine ca plivitul să se facă în zilele mai

înnourate, mai puţin călduroase. Plivitul se execută de câte ori este nevoie.

Combaterea buruienilor se poate face şi cu ajutorul erbicidelor. Se recomandă

erbicidul Enide 50 WP în doză de 1,5 g/m2, aplicat concomitent cu semănatul sau

cu 1 - 3 zile după semănat, sau erbicidul Devrinol 50 WP, 3 g/25 m2, aplicat cu 7

zile înainte de semănat. Se poate folosi şi erbicidul Dymid 0,5 g/m2.

Răritul răsadului se face spre sfârşitul fazei de cruciuliţă, fără a depăşi

faza de urechiuşe, procedându-se ca la plivit, atunci când se constată că desimea

răsadurilor este prea mare.

Terotatul se efectuează cu scopul de a dezvolta un număr mai mare de

rădăcini laterale de la baza tulpiniţei. Constă din împrăştierea sau cernerea peste

răsad a unei cantităţi de mraniţă sau amestec nutritiv, dezinfectate în prealabil,

stratul dintre plante având 0,2 - 0,5 cm grosime. Terotatul se repetă la intervale de

3 - 5 zile, având şi rolul de a evita spălarea stratului superior de sol din răsadniţă şi

formarea crustei. Terotajul se execută după fiecare plivit, rărit, când frunzele sunt

148

uscate, pentru a nu se lipi mraniţa de ele. După terotare, mraniţa se scutură de pe

frunze şi apoi se efectuează udarea.

Fertilizarea suplimentară este impusă de consumul ridicat al elementelor

nutritive de către plante şi datorită spălării lor cu ocazia udărilor, fiind necesară

repetarea operaţiei de 3 - 4 ori în timpul perioadei de vegetaţie în răsadniţă: prima

fertilizare se face în faza de cruciuliţă; a doua la 4 - 5 zile după prima; a treia când

răsadul este în faza de urechiuşe, iar a patra se face cu 7 - 10 zile înainte de

transplantare în câmp.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face folosind o soluţie formată din

10 l apă, 50 g sulfat de amoniu sau 30 - 50 g azotat de amoniu, 80 - 120 g

superfosfat şi 40 - 80 g sulfat de potasiu. Soluţia se diluează cu o cantitate egală

de apă şi se utilizează 2 l/m2, după care se udă foarte bine pentru a spăla

îngrăşămintele de pe frunze.

Fertilizarea suplimentară cu soluţie de gunoi de pasăre este foarte

eficientă. La o parte gunoi de pasăre uscat se folosesc zece părţi apă. Gunoiul se

pune într-un sac de pânză rară şi se ţine în apă la macerat 24 de ore, agitându-se

din timp în timp. Conţinutul sacului se stoarce bine iar soluţia rezultată se diluează

cu o cantitate egală de apă. Se folosesc 2 l soluţie la m2. După fiecare fertilizare

răsadul se udă abundent.

Combaterea bolilor. Principalele boli ale răsadului de tutun sunt: căderea

răsadului, produsă de Rhizoctonia solani şi Pythium sp.; putrezirea neagră a

rădăcinilor, provocată de Thieloviopsis basicola şi mana tutunului, produsă de

ciuperca Peronospora tabacina.

Căderea răsadului se combate cu Tiuram 70 PU sau Captadin 50 PU, în

concentraţie de 0,3%, folosindu-se 30 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, repetându-se

tratamentul după 7 zile.

Putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu fungicidul Chinoin -

Fundazol în doză de 2 g/m2, folosindu-se 200 l soluţie la 100 m2 răsadniţă,

tratamentul repetându-se după 7 zile.

Mana se combate cu Tiuram 70 PU, Captadin 50 PU, Turdacupral 50 PU

sau Perozin B 75, toate în concentraţie de 0,30%, folosindu-se 30 l soluţie pentru

100 m2 răsadniţă.

Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători în răsadniţă sunt:

coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci).

Combaterea chimică a coropişniţei se face aplicând, înainte de semănat, unul din

149

insecticidele: Furadan 10 G, în doză de 3 - 5 g/m2 sau Sintogrill 5G în doză de 3

g/m2, distribuite uniform. Coropişniţa se mai combate şi cu momeli otrăvite.

Tripsul este un dăunător periculos şi pentru faptul că transmite în răsad

virusul care produce boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3 Smith). Pentru

combatere se utilizează insecticidul Carbetox 37 EC 0,4%, Sinoratox 35 R,

0,15%, Metasytox 0,1% sau Actelic 0,1%, folosindu-se 30 l emulsie la 100 m2

răsadniţă. Un tratament se face în faza de urechiuşe şi unul cu 3 - 5 zile înainte de

transplantare.

Călirea răsadului se face cu 7 - 10 zile înainte de plantare şi constă din

pregătirea lui pentru condiţiile din câmp. Răsadul se lasă descoperit ziua şi

noaptea, se udă o dată la două zile, cu apă (mai puţină), iar cu 3 - 4 zile înainte de

plantare nu se mai udă. Răsadul se acoperă numai în caz de îngheţ, pericol de

brumă sau ploi abundente.

Răsadul bine călit nu se veştejeşte în zilele călduroase, dacă nu este udat.

O plantă de tutun bine călită are tulpina elastică (îndoită după deget nu se rupe),

lungimea de 8 - 12 cm, respectiv cu 4 - 6 frunze când plantarea se face manual şi

16 - 18 cm (7 - 8 frunze) când plantarea se face mecanizat.

Plantarea tutunului

Răsadul de tutun pentru plantare, fără a se scutura de pământ, se aşează în

cutii şi se acoperă cu o pânză udă, transportându-se în câmp la locul de plantare.

Plantatul se face în orele de dimineaţă şi după amiază, iar dacă este înnorat,

plantatul se poate face pe parcursul întregii zile.

Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale zonei şi

perioada de vegetaţie a soiurilor. Pentru toate soiurile şi în toate zonele plantarea

între 1 şi 10 mai a realizat cele mai mari producţii. Întârzierea plantării peste data

de 25 mai determină scăderi de producţie deosebit de mari.

Densitatea plantatului are o deosebită importanţă la tutun pentru realizarea

unor producţii mari şi de calitate. Până la o anumită limită, care constituie

densitatea optimă, scăderea producţiei individuale a plantelor prin creşterea

desimii, nu duce la reducerea producţiei la unitatea de suprafaţă. Ţinând seama de

particularităţile soiurilor, desimile cele mai mari se asigură la soiurile din tipul

oriental; soiurile din tipul Virginia, de mare consum şi ţigări de foi se plantează la

desimi mai mici. Reducerea spaţiului de nutriţie peste limita optimă determină

reducerea în frunze a substanţelor răşinoase ce concură la formarea aromei.

În cazul mecanizării totale a culturii tutunului, densitatea la semănat se

păstrează nemodificată la unitatea de suprafaţă.

150

Tehnica plantării tutunului este similară cu aceea a plantării răsadurilor de

legume. Terenul destinat plantării se marchează la distanţe stabilite între rânduri şi

pe rând, după care se practică în sol un orificiu cu plantatorul, în care se toarnă o

cantitate de apă stabilită. După ce apa este absorbită, se introduce cu grijă răsadul

în pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât mai

uniform. Cu acelaşi plantator se strânge pământul lângă răsad, făcând o mişcare

de jos în sus şi din afară spre răsad. Se adună lângă răsad un strat de pământ

mărunţit şi uscat, pentru a împiedica formarea crustei la suprafaţă. Pentru

plantarea manuală a unui ha cu tutun sunt necesari 15 - 17 lucrători.

Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de

plantat răsad MRP-5 în agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina “Balthes” de

producţie canadiană. Se mai pot folosi: maşina de plantat şi fertilizat tutun (MPFT

– 2); maşina de plantat răsaduri produse în ghivece nutritive (MPRPGN).

Lucrările de îngrijire

De la plantarea tutunului şi până la recoltare se aplică lucrări de întreţinere

şi îngrijire a solului şi plantei de tutun: completarea golurilor, combaterea

buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, politul, cârnitul, copilitul,

recepatul şi irigarea.

Completarea golurilor trebuie realizată fără întârziere, la 3 - 4 zile de la

plantare; altfel plantele cu care s-au completat golurile rămân în urmă cu dezvoltarea,

sunt debilitate, constituind pe timpul vegetaţiei substraturi de infecţie cu diferite boli.

Pentru aceasta, se utilizează răsaduri de cea mai bund calitate. Combaterea

buruienilor. Buruienile consumă apa şi substanţele nutritive necesare plantelor de

tutun, fiind, totodată, gazde ale unor boli şi dăunători cum sunt: Pseudomonas tabaci

(focul sălbatic), Thieloviopsis basicola (putrezirea neagră a rădăcinilor), Thrips tabaci

(tripsul).

Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul

erbicidelor, completate cu praşile.

Prăşitul. Prima praşilă se efectuează la 7 - 8 zile de la plantare, după ce s-

au prins plantele, la adâncimea de 6 - 8 cm pentru afânarea solului şi distrugerea

buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la intervale de 10-15 zile, în funcţie de

precipitaţiile căzute şi de gradul de îmburuienare. Praşilele se execută mecanizat,

dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi chiar între rânduri,

dacă utilajele ar distruge frunzele tutunului.

Muşuroitul sau bilonatul, când plantele au 20 – 30 cm înălţime, ajută la

formarea rădăcinilor adventive, mărind rezistenţa la cădere a plantelor.

151

Combaterea chimică a buruienilor este o măsură deosebit de importantă,

pentru protejarea frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Se folosesc

erbicidele din tabelul 7.4.

Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se utilizează erbicidele

Triflurom, Balan, Tillam, Dual, Stomp, Devrinol; pentru combaterea buruienilor

maonocotiledonate şi dicotiledonate se folosesc erbicidele Patoran şi Tobacron

împreună cu un erbicid antigramineic.

Combaterea buruienilor cu erbicide se completează cu praşile mecanice şi

eventual manuale, în funcţie de efectul acestora.

Pe solurile nisipoase infestate cu Agropyron repens şi Cynodon dactylon,

sau pe cele cernoziomice şi brun-roşcate de pădure infestate cu Sorghum

halepense, pe lângă erbicidele ce se administrează pentru combaterea buruienilor

monocotiledonate şi dicotiledonate se foloseşte unul din erbicidele: Fusilade super

(12,5% fluazifop-butyl); Gallant (12,5% haloxyfop-ethoxy-ethil): Targa (10,1%

quizalofop-ethyl), pentru combaterea pirului şi costreiului.

Tabelul 7.4 Erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor la tutun

Denumirea comercială a erbicidului (s.a.)

Doza l, kg/ha, Humus 0,5-2 ….3 - 4,5%

Modul de aplicare

Triflurom (24% trifluralin) 3,0 - 4,0 Balan (18% benefin) 5,0 - 8,0

Tillam (72% pebulate) 5,0 - 6,0

Se încorporează imediat în sol fiind volatile, la 8 – 10 cm adâncime prin două lucrări cu combinatorul.

Dual 500 (50% metolaclor) 3,0 - 6,0 Stomp 330 EC (33% pendimetalin) 4,0 - 5,0

Se încorporează cu combinatorul la 3 – 5 cm adâncime.

Devrinol 500 WP (50% napropamide) 2,0 - 4,0 Se încorporează la 8 – 10 cm adâncime fiind volatil

Patoran 50 (50% metobromuron) 2,5 - 4,0 Tobacron ( 33% metolaclor + 17% metobromuron) 3,0 - 6,0

Se încorporează la 4 – 5 cm adâncime la pregătirea terenului pentru transplantare

Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butyl) 1,5 - 3,0

Nabu EC (sethoxymidim) 0,5 - 2,0

Postemergent, când gramineele au 3 – 6 frunze.

Gallant 125 EC (haloxyfop-ethoxy ethyl) 1,5 - 2,0 Postemergent, în toate stadiile

gramineelor. Targa (quazilofop-ethyl) 1,0 - 3,0

Kusagard 75 SP (aloxydium sodium) 1,5 - 3,0

Postemergent, când gramineele anuale au 2 – 6 frunze, iar cele perene 4 – 5 frunze

Pirul se combate când are 10 - 15 cm înălţime, iar costreiul când are 25 -

35 cm înălţime, folosindu-se 200 - 350 l soluţie la hectar, renunţându-se la praşile

timp de cel puţin 30 de zile pentru translocarea substanţelor spre rizomi.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai frecvente ale

tutunului sunt: micozele – înnegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana), mana

(Peronospora tabacina), făinarea (Erysiphe cichoracearum), mucegaiul tulpinii

(Sclerotinia sclerotiorum), etc. care se combat prin tratarea seminţelor, plantarea

152

la epocă optimă, politul de timpuriu şi cu produse chimice (Ridomil 72 WP –

0,25%, Ridomil plus cold 42,5 EP – 3 kg/ha, Captadin 50 PU – 0,2%, Dithane M-

45 – 0,2%, Turdacupral 50 PV – 0,3 – 0,4% în 600 l apă/ha pentru mană, iar

pentru făinare sulf muiabil PU – 0,4 – 0,5%, Karathane EC 0,3 l/ha, Thiovit PU –

0,3 – 0,4%; bacteriozele tutunului – focul sălbatic (Pseudomonas tabaci), pătarea

unghiulară (Pseudomonas angulata), vestejirea şi ofilirea (Pseudomonas

solanacearum), se combat prin dezinfectarea seminţelor şi amestecului nutritiv,

asolamente de 4 ani, distrugerea buruienilor solanaceae, corectarea pH-ului şi

utilizarea de Dithane M-45 – 0,3%; virozele tutunului – mozaicul tutunului

(Nicotiana virus 1), boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3), răsucirea

frunzelor (Nicotiana virus 4) etc. se previn şi combat prin distrugerea insectelor cu

Carbetox 37 CE – 0,5% (3 l/ha), Sinoratox 35 EC – 1 l/ha, Mospilan 20 SP 0,13

kg/ha, plantarea în epoca optimă, culturi curate de buruieni, politul timpuriu,

îndepărtarea şi arderea plantelor virozate.

Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care atacă

plantele pe tot timpul vegetaţiei. Insecta are 3 generaţii: de primăvară (aprilie -

iunie); de vară (iulie - august); de toamnă - iarnă (august până în aprilie anul

următor). Combaterea se face prin respectarea asolamentului şi rotaţiei,

distrugerea buruienilor, recoltarea la timp al frunzelor şi combaterea chimică prin

2 – 4 tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 EC (3,5 – 4,0 l/ha), Mospilan

20 SP (0,15 – 20 kg/ha), Sinoratox 35 EC (1,0 – 1,5 l/ha), Fastac 10 EC (1,0 – 1,5

l/ha),Decis 25 EC (0,3 – 0,4 l/ha). Tratamentele se repetă la 14 zile, iar la

Morspilan după 21 – 25 zile.

Alţi dăunători sunt: nematozii tutunului (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp.,

etc.), murgociul sau buha semănăturilor (Euxoa segetum), viermii sârmă (Agriotes

sp.), afidele (Myzodes persicae), omizile defoliatoare (Autographa gamma),

omida capsulelor (Heliothis oboleta).

Combaterea nematozilor se face prin dezinfecţia amestecului nutritiv,

pentru murgoci şi viermii sârmă, se folosesc insecticide granulate la sol (Temic 10

G – 10 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha), afidele se combat cu aceleaşi produse

care se folosesc pentru combaterea tripsului, iar pentru combaterea omizilor se

folosesc tratamente cu insecticide la 10 – 15 zile de la eclozare, mai ales pentru

larvele din generaţiile I şi II (produse folosite şi pentru combaterea tripsului).

Politul constă din înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă, în

condiţii necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de

îngrijire sau murdărite cu pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu

153

prezintă importanţă industrială, constituind mediu favorabil de infecţie pentru

celelalte frunze. La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar la cele cu

frunze mici 4 - 5 frunze (până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se face

după praşila a treia, manuală.

Cârnitul este operaţiunea de înlăturare a inflorescenţelor plantei de tutun,

efectuată mai timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de frunze, mai mare

sau mai mic, în scopul creşterii producţiei de frunze şi calităţii acestora. Se

execută în funcţie de soi, fertilitatea solului şi condiţiile meteorologice.

Pe soluri cu fertilitate mai scăzută suprimarea inflorescenţei se face de

timpuriu (chiar de la îmbobocire) şi mai “adânc”, adică cu un număr mai mare de

frunze. Pe soluri cu fertilitate ridicată cârnitul se face mai târziu şi mai înalt (mai

sus), adică cu un număr mai mic de frunze.

Soiurile cu frunze mari se cârnesc, lăsând pe plantă, în funcţie de soi şi

climă, un număr de 15 - 20 frunze, care se maturează mai timpuriu, realizând un

conţinut mai ridicat de nicotină şi hidraţi de carbon.

Soiurile de tutun pentru ţigarete din tipul oriental şi semioriental, se

cârnesc mai târziu, la deschiderea primelor flori, îndepărtându-se 2 - 3 frunze

(cârnit înalt).

Soiurile de tutun din tipul de mare consum, Virginia şi Burley – se cârnesc

timpuriu şi adânc pe terenurile mai puţin fertile şi cu condiţii de secetă şi se cârnesc

înalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie sau bună şi cu umiditate suficientă. În anii

mai ploioşi şi pe solurile fertile soiurile din tipul Virginia nu se cârnesc.

Copilitul (sau înlăturarea lăstarilor) este o lucrare necesară la toate soiurile

de tutun la care s-a aplicat cârnitul, deoarece, în urma acestei operaţiuni (a

cârnitului) se dezvoltă copili (lăstari) la subsuoara frunzelor, mai mult sau mai

puţin viguroşi.

Aceşti copili produc frunze mici, de calitate inferioară şi trebuie înlăturaţi

când au 6 - 10 cm lungime, repetându-se operaţiunea de 2 - 3 ori. Înlăturarea copililor

dimineaţa şi seara, când sunt mai turgescenţi, se face cu mai multă uşurinţă.

Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţe

inhibitoare de creştere (hidrazidă maleică etc.). Copilii au importanţă în cazul

când trebuie regenerată o cultură de tutun afectată de grindină.

Recepatul. Plantele afectate de grindină se retează la cel de al doilea

internod de la suprafaţa solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai

mulţi copili, dintre care se alege unul singur, care continuă creşterea plantei,

obţinându-se o oarecare producţie de frunze (V. ARGHIRESCU, 1939).

154

Irigarea tutunului se poate realiza în multe zone de cultură, cu consecinţe

pozitive asupra producţiei, fără diminuarea calităţii. La o cantitate mai mare de

apă se reduce conţinutul în nicotină, se îmbunătăţeşte culoarea şi consistenţa

frunzelor. Pe solurile nisipoase tutunul se irigă de 6 - 8 ori în funcţie de

precipitaţiile înregistrate: prima udare se aplică înainte de plantare, a doua udare

după ce plantele s-au prins, adică s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere. În

continuare, până la înflorire, se mai udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori.

Plantele se dezvoltă foarte bine când umiditatea solului se menţine la 60 - 80% din

capacitatea de câmp. Normele de udare sunt de 200 - 300 m3/ha. Pe solurile

zonale sau pe aluviuni numărul udărilor este de 3 - 6, cu norme de udare de 400 -

500 m3/ha apă.

Recoltarea

Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când au

ajuns la dezvoltarea maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi

minerale. Maturarea frunzelor se face treptat şi recoltarea este eşalonată,

înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de la bază şi a

celor din vârful plantei.

La soiurile de tutun cultivate în ţara noastră se deosebesc pe tulpină cinci

etaje de frunze. Mai mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse în

etajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf asigură numai 12% din recoltă, iar zona de

la bază numai 10%.

Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vedere

morfologic, prin culoarea verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului, apariţia

de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini, căderea perişorilor,

răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori se

produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică frunzele se rup cu uşurinţă de pe

tulpină.

Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat de

maturare, asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă;

recoltarea soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se face când o treime din

suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip Virginia se recoltează când

două treimi din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile

selecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se

observă pete rotunde de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate

pe soluri fertile se recoltează la maturitatea completă; soiurile pentru ţigări de foi

se recoltează mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cu

155

fertilitate mai redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de

culoare galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi

recoltarea frunzelor se amână; în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltarea

frunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică.

Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă roua

de pe plante, în mai multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o singură

recoltare se desprind de pe plantă 2 - 7 frunze (mai puţine la baza tulpinii, mai

multe spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte două

frunze, în timp ce la soiurile de mare consum recoltarea se face în mai puţine

etape (3 etape); în prima etapă se recoltează frunzele de la baza plantei; în etapa a

doua cele de la mijloc şi în etapa a treia frunzele de la vârful plantei.

Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia

laterală şi în jos, pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului

pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi se încarcă în coşuri sau lăzi, cu

peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare. La recoltarea

manuală muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini speciale (Balthes),

frunzele depozitându-se în buncăre speciale.

Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat

frunzele, dar în acest caz se lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se

maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind tocate

şi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot realiza

tratând plantele cu Ethrel (acid 2-cloro-etil-fosforic), datorită căruia frunzele se

îngălbenesc după 3 - 5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Se

utilizează 1.350 –2.250 g Ethrel s.a. în 400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA,1977).

Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze mari (Virginia,

Burley, de mare consum).

Înşiratul, dospirea şi uscarea frunzelor

După recoltare frunzele de tutun sunt supuse unor operaţiuni fizice şi

biochimice care determină calitatea fumativă a lor, însuşire ce se pune în evidenţă

în fabricile care le prelucrează.

Înşiratul frunzelor este prima operaţiune cu care începe acest lung proces

de pregătire şi constă în introducerea manuală sau mecanizată a unor sârme sau

sfori prin nervurile lor. Cu ocazia înşirării frunzele se sortează după mărime, grad

de maturare, integritate, atac de boli sau dăunători etc.

După mărime, frunzele se sortează în: mari, mijlocii şi mici, iar cele

atacate, de boli şi dăunători se înşiră separat. Înşiratul pe sfoară sau pe sârma,

156

manual, se face cu ajutorul unui ac special (andrea), iar mecanizat cu ajutorul unei

maşini de înşirat (MTS-2), care lucrează pe principiul maşinii de cusut.

Lungimea sforilor sau a sârmelor este de 4 m, din care 3,5 m, prezintă

lungimea de înşirare, iar 0,5 m, partea cu care şirele se leagă pe gherghefuri, pe

cărucioare sau pe alţi suporţi.

Frunzele mari se înşiră faţă la faţă lăsând circa 1 cm între nervuri pentru

aerare cât mai bună, iar frunzele mici se înşiră cu faţa la partea dorsală.

Astfel pregătite, frunzele încep procesul de dospire (fermentarea în verde)

şi de uscare. Prin dospit şi uscare se îmbunătăţesc şi se fixează în frunzele de tutun

însuşirile de calitate specifice soiului şi dezvoltate în timpul perioadei de vegetaţie

în câmp, în raport cu condiţiile de climă şi sol. Prin conducerea raţională a acestor

procese tehnologice se pot corecta multe din defectele pe care le posedă tutunul

recoltat din câmp.

Dospirea (sau fermentaţia în verde) reprezintă un complex de procese şi

reacţii din frunzele de tutun care determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii

lor. Factorii care determină transformările sunt: temperatura şi umiditatea.

Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între 25 - 36°C, iar umiditatea

relativă a aerului între 75 şi 85%.

La recoltare frunzele conţin 80 - 85% apă, iar în timpul dospirii trebuie să

se elimine 30 - 45% din această apă. În zonele unde nu există condiţii naturale de

dospire, acestea se creează prin adăposturi adecvate.

Durata procesului de dospire este de 2 - 4 zile la soiurile pentru ţigarete

superioare şi ajunge la 21 zile la soiurile de tipul pentru ţigări de foi în funcţie de

gradul de maturitate, temperatură şi umiditate.

În timpul procesului de dospire frunzele îşi continuă procesele de

respiraţie şi transpiraţie. Se înregistrează transformarea substanţelor organice

complexe în substanţe simple. Amidonul se hidrolizează, se degradează

substanţele albuminoide şi clorofila, îmbunătăţindu-se continuu calitatea

tutunului. Nicotina nu suferă schimbări importante, dar creşte în schimb, proporţia

de acizi organici (citric şi acetic). Prin degradarea clorofilei se obţine îngălbenirea

frunzelor, proces important pentru creşterea calităţii acestora.

La sfârşitul dospirii frunzele sunt de culoare galbenă, urmând fixarea

acestei culori la soiurile pentru ţigarete sau transformarea culorii în maro la

soiurile pentru ţigări de foi. La capătul acestui proces frunzele de tutun mai conţin

40 – 50% apă, care trebuie eliminată cât mai repede, mai ales la soiurile pentru

157

ţigarete superioare şi la soiurile tipului Virginia a căror culoare trebuie să rămână

galbenă-deschisă.

Tutunul pentru ţigări de foi este supus procesului de dospire un timp mai

îndelungat, într-un mediu mai umed şi apoi, prin fixarea culorii, prin pierderea

rapidă a apei, i se determină o culoare specifică.

Dospirea tutunului se face în şiruri, pe gherghefuri aşezate în încăperi cu

un mediu optim de căldură şi umiditate sau în “năsadă” (frunzele se aşează cu

cotorul în jos în straturi de 20 cm grosime) înainte de înşirare, în solarii sau în

camere speciale.

Gherghefurile sunt rame aşezate vertical, între marginile cărora se întind

şirurile de frunze, legate paralel. Dospirea se poate grăbi dacă se scot

gherghefurile la soare 2 - 3 ore pe zi.

Fixarea culorii se face prin expunerea frunzelor direct la soare sau cu

ajutorul curenţilor de aer, iar în cazul uscării la căldură artificială, prin ridicarea

treptată a temperaturii până la 40°C şi coborârea umidităţii relative sub 50%.

Depăşirea temperaturii de 50°C slăbeşte activitatea fermenţilor şi provoacă

coagularea complexului fermentativ, pierzându-se capacitatea de fermentare a

tutunului, proces care urmează după uscare.

Uscarea frunzelor după dospire asigură fixarea culorii şi eliminarea apei,

prevenind procesele de alterare. Prin uscare, umiditatea în frunze trebuie să scadă

la 20 - 25%. Se practică uscarea pe cale naturală şi uscarea cu ajutorul căldurii

artificiale (la soiurile tipului Virginia). Tutunul destinat pentru pipă sau ţigări de

foi se usucă la umbră, sub acţiunea curenţilor de aer, într-o perioadă de timp mai

lungă (4 - 6 săptămâni).

Uscarea la soare. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pe

gherghefuri mobile, afară, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie sau

noaptea. Gherghefurile se ţin afară la soare, distanţate, pentru a asigura circulaţia

aerului, iar noaptea sau pe timp de ploaie se adăpostesc în şoproane, pentru a le

feri de picăturile de rouă sau ploaie care înnegresc frunzele.

În vederea dospirii şi uscării tutunului din tipurile orientale, semiorientale

şi de mare consum se pot folosi solarii acoperite cu folie de polietilenă. Durata

uscării la soare a frunzelor de tutun depinde de soi şi condiţiile privind

temperatura şi umiditatea relativa din timpul uscării.

Uscarea tutunului Burley se realizează la umbră şi la curenţi de aer, în

magazii construite, şoproane, solarii acoperite cu folie de polietilenă de culoare

închisă. Durata de uscare a acestui tip de tutun este, de regulă, 30 - 40 zile în

158

uscătorii la umbră şi 21 - 23 zile în solarii acoperite cu folie.

Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunul de tip

Virginia asigurându-se o culoare deschisă frunzelor şi caracteristici calitative

deosebite.

Avantajele acestei metode de uscare constau în obţinerea unui produs de

calitate bună, reducerea volumului de muncă, reducerea spaţiului necesar uscării

şi reducerea duratei uscării.

Reducerea bruscă a proceselor vitale din frunzele de tutun în momentul

îngălbenirii (trecerea la fixarea culorii) asigură un conţinut mai ridicat în hidraţi

de carbon solubili.

Uscarea se face în uscătorii speciale în care se realizează atât dospirea, cât şi

fixarea culorii.

În timpul dospirii şi uscării, în frunzele de tutun se petrec o serie de

transformări biochimice care duc la îmbunătăţirea calitativă a lor. Astfel, în timpul

dospirii şi uscării la tutunurile de culoare deschisă se pierd 11 – 18% din substanţa

organică, datorită procesului de respiraţie, în special hidraţi de carbon, şi creşte

procentul de substanţe minerale.

Hidraţii de carbon suferă transformări însemnate. Amidonul se transformă

aproape în întregime în cursul procesului de dospire şi uscare în hidraţi de carbon

solubili, sub acţiunea enzimelor (TRIFU, 1953).

Substanţele proteice, sub acţiunea enzimelor proteolitice, se scindează în

substanţe cu moleculă mai mică, ajungând până la aminoacizi. Conţinutul în

nicotină scade iar cel de acizi organici creşte, mai ales de acid citric şi acetic şi

scade cel de acid malic, oxalic şi formic, mărindu-se elasticitatea frunzelor,

însuşire importantă la tutunul pentru ţigări de foi.

Modificările culorii se datorează procesului de degradare a pigmentului

verde, ce intră în compoziţia clorofilei, ceea ce face să iasă în relief xantofila.

Culoarea galbenă este un indicator foarte preţios pentru aprecierea diferitelor faze

prin care trece frunza de la dospire şi până la uscare.

Păstrarea tutunului uscat. După ce recolta de frunze a fost dospită şi

uscată, se pregăteşte pentru predare la centrele de recepţie. Şirurile sunt scoase de

pe gherghefuri, se îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3 - 5 şiruri

(evenghiuri), evitându-se sfărâmarea frunzelor în timpul manipulării lor. Se

verifică ca toate frunzele să fie bine uscate, în special nervura principală.

Păstrarea tutunului se poate face şi în baschii, care sunt poduri

confecţionate din scânduri, dispuse la 15 – 20 cm de pardoseala magaziei. Pe

159

aceste poduri se aşează evenghiurile sau şirele de tutun ordonate, cu folie

îndreptate în acelaşi sens. Cu grosimea stratului de tutun se poate ajunge la 80 –

100 cm, după care se acoperă cu pânză de sac.

Păstrarea se face în camere uscate, ce pot fi ventilate la nevoie, fără

mirosuri neplăcute care se pot imprima în frunzele de tutun. Urmează clasarea

tutunului, alesul şi “păpuşitul”.

Alesul şi păpuşitul tutunului sunt operaţii pregătitoare în vederea predării

recoltei la centrele de colectare. Ele încep, de regulă în luna octombrie. Se aleg

frunzele după mărime, culoare, consistenţă, se netezesc şi se aşează în

mănunchiuri de câte 20 - 25 care se leagă cu un fir de rafie, de pănuşi de porumb,

de sfoară, tei topit etc., în apropiere de cotor, aceste mănunchiuri numindu-se

“păpuşi”. Sunt aşezate în păpuşi frunzele soiurilor pentru ţigarete superioare şi

cele de mare consum.

Frunzele se pot aşeza “în stos”, când se grupează ca şi în cazul păpuşii, dar

nu se leagă la bază. La soiurile cu frunze mari se folosesc pachete de 10 - 12

frunze, iar la cele cu frunze mici, de 25 - 30 frunze.

Aşezarea frunzelor “în fascicule” constă în formarea de pachete a 8 - 10

frunze, la soiurile din tipul pentru ţigări de foi, fără netezirea limbului şi care se leagă

la bază cu o frunză de tutun.

Aşezarea frunzelor “în tonga” (vrac) se face după alegerea lor pe calităţi.

Frunzele aşezate într-o încăpere, cu cotorul în jos, în straturi de 20 cm grosime,

formează “năsada”.

La soiurile orientale de cea mai bună calitate, frunzele se întind cu grijă şi

se aşează cu regularitate una peste alta, modul de aşezare fiind în “pastale”.

Fermentarea tutunului este ultima fază a prelucrării lui, premergătoare

transformării industriale în produse consumabile (fumabile). Fermentarea are loc

în depozitele şi fabricile de fermentare.

Tutunul, imediat după uscare, este lipsit de însuşiri fumatice: miros

neplăcut, fumul este aspru, înţepător, amărui, lipsit de gust; se poate conserva,

nefiind un produs stabil, în el continuând unele procese biochimice.

Transformarea tutunului într-un produs ameliorat, conservabil cu o

compoziţie chimică stabilă se face prin procesele de fermentare. Fermentarea

tutunului este sezonală şi extrasezonală sau industrială.

Fermentarea sezonală se face în timpul primăverii, când vremea se

încălzeşte, folosindu-se procedeul fermentării în baloturi, în butoaie sau lăzi, pe

mese şi pe stelaje.

160

Fermentarea industrială (sau extrasezonală) este metoda cea mai bună,

întrucât procesul poate fi dirijat, indiferent de condiţiile anterioare, potrivit

cerinţelor diferitelor tipuri şi categorii de tutun. Temperatura şi umiditatea din

camere este controlată; fermentarea durează 12 - 21 zile, produsul având

umiditatea de păstrare.

După fermentare tutunul se alege din nou pe calităţi, apoi este aşezat în

baloturi de diferite forme şi mărimi şi expediat la fabrică unde este transformat în

produse de fumat.

Producţia de frunze de tutun este destul de variabilă, în funcţie de tip şi

condiţiile de cultură. Soiurile de tip oriental asigură producţii medii de 1.000 –

1.500 kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum până la 2.500 – 3.000

kg/ha frunze uscate.

161

BIBLIOGRAFIE

Bâlteanu Gh., 1998 – Fitotehnie, vol.1, Ed. Ceres, Bucureşti.

Bâlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol.2, Ed. Ceres, Bucureşti.

Muteanu L, Borcean I., Axinte M., Roman Gh.V., 1995 – Fitotehnie, Ed. Didactică şi

Pedagogică Bucureşti.

Muntean L., Borceanu I., Axinte M., Roman Gh., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.

Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal,

Bucureşti.

ÎNTREBĂRI PENTRU CAPITOLE Intrebări pentru cereale:

- Cum se poate realiza desimea optimă la recoltare la grâu, secara, orz şi

ovăz ?

- Cum puteţi preveni atacul unor agenţi patogeni si daunători la cerealele

păioase ?

- Cum puteţi preveni si combate buruienile din cultura de porumb ?

Intrebări pentru leguminoase:

- Care este mecanismul de realizare a simbiozei dintre rădăcinile

leguminoaselor şi Rhizobium sp.?

- În ce condiţii soia se poate cultiva în rânduri aproapiate ?

- Care dintre leguminoasele pentru boabe se pot cultiva intercalat cu alte

plante ?

Întrebări pentru oleaginoase:

- Care dintre plantele oleaginoase se pot cultiva în rânduri apropiate ?

- Cum putem îmbunătăţi procesul de polenizare şi fecundare la floarea-

soarelui ?

Întrebări pentru rădăcinoase :

- În ce constă combaterea integrată a buruienilor din cultura cartofului ?

- În ce condiţii sfecla pentru zahăr se răreşte şi în ce condiţii nu se

răreşte ?

REFERATE : 1. Importanţa desimii plantelor şi modul de realizare la cereale.

2. Importanţa lucrărilor de îngrijire şi modul de realizare a

combaterii buruienilor la principalele plante prăşitoare (porumb,

cartof, sfeclă pentru zahăr).