39
19 Universitatea Spiru Haret TEORIE ECONOMICĂ Macroeconomie. Mondoeconomie - Sinteza - Coordonatori: Constantin Mecu Daniela Pașnicu 2016
19
UUnniivveerrssiittaatteeaa SSppiirruu HHaarreett
TTEEOORRIIEE EECCOONNOOMMIICCĂĂ
MMaaccrrooeeccoonnoommiiee.. MMoonnddooeeccoonnoommiiee
- Sinteza - Coordonatori: Constantin Mecu Daniela Pașnicu
2016
20
Lista Autorilor
- Prof.univ.dr. Constantin Mecu (cap.25, 26)
- Prof.univ.dr. Ionescu Cornel (cap. 17)
- Prof.univ.dr. Daniela Paşnicu (cap. 21, 26)
- Prof.univ.dr. Stelian Pânzaru (cap. 19)
- Prof. univ.dr. Gheorghe Zaman (24)
- dr. Catalin Ghinăraru - CS I (cap. 23)
- Conf.univ.dr. Mădălina Constantinescu (18)
- Conf.univ.dr. Eugen Ghiorghiţă (cap. 25)
- Conf.univ.dr. Nedelea Părăluţă (cap. 22)
- Lect.univ.dr. Mariana Iatagan (cap. 17)
- Lect.univ.dr. Costin Lianu (cap.26)
- Lect. univ. dr. Cristian Uţă (cap. 20, 25)
21
Structura cursului
Cap. 17. Creşterea şi dezvoltarea economică
Obiectivele şi structura capitolului
17.1. Conceptul de creştere economică
17.2. Factorii şi tipurile de creştere economică
17.3. Modele privind creşterea macroeconomică
17.3.1. Modele privind creşterea macroeconomică la scară naţională
17.3.2. Modele privind creşterea macroeconomică la scară globală
17.3.3. Noile teorii ale creşterii economice
17.4. Rezultatele macroeconomice. Indicatorii macroeconomici
17.5. Dezvoltarea economică durabilă
17.6. Echilibrul şi dezechilibrul macroeconomic
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
Cap.18. Venitul național și consumul
Obiectivele şi structura capitolului
18.1. Venitul naţional
18.1.2.Venitul naţional şi formele lui;
18.1.2.Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări;
18.2. Consumul: legităţile evoluţiei consumului
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
Cap. 19. Economiile și investițiile
19.1. Economiile
19.1.1. Delimitările conceptual privind economiile
19.1.2. Înclinaţia spre economii
19.1.3. Dinamica înclinației spre economii
19.1.4. Factorii care influențează dinamica înclinației spre economii 19.2. Investițiile
19.2.1. Delimitări conceptuale și tipologia investițiilor
19.2.2 Calculul multiplicatorului investiţiilor
19.2.3. Înclinația investițiilor
19.2.3. Determinarea acceleratorului
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
22
Bibliografie
Cap.20. Fluctuațiile activității economice
Obiectivele şi structura capitolului
20.1. Tipuri de cicluri economice
20.2. Caracteristicile ciclului economic
20.3. Cauzele ciclului economic
20.4. Politici anticiclice
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
Cap. 21. Inflația
Obiectivele şi structura capitolului
21.1. Definirea inflaţiei. Delimitări conceptuale
21.2. Măsurarea inflaţiei
21.3. Cauzele inflaţiei
21.4. Relaţia inflaţie–şomaj. Curba Phillips
21.5. Evoluţia inflaţiei în România
21.6. Consecinţele inflaţiei. Costul inflaţiei
21.7. Gestionarea inflaţiei
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
Cap. 22. Şomajul
Obiectivele şi structura capitolului
22.1 Concepte privind abordarea relaţiei şomaj-ocupare
22.2. Cauzele şomajului
22.3. Relaţia şomaj-inflaţie
22.4. Forme ale şomajului
22.5. Măsurarea şomajului
22.6. Consecinţele economico-sociale ale şomajului
22.7. Politici active şi pasive
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
Cap. 23. Statul și economia
Obiectivele şi structura capitolului
Introducere
23
23.1. Funcţiunile şi rolul entităţii suverane. Statul din
perspectivă
economică
23.2. Evoluţii doctrinare privind rolul statului/entităţii
suverane
în economie
23.3. Politicile economice
23.4. Entitatea suverană/Statul în economia globală – impactul
integrării europene asupra rolului entităţilor suverane
în economie
23.5. Entitatea suverană/Statul şi economia în România – un
secol
şi jumătate de existenţă şi acţiune
Concepte de bază
Întrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
Cap. 24. Eficienţa macroeconomică
Obiectivele şi structura capitolului
24. 1. Eficienţa economică: concept, curente de gândire
24.2. Măsurarea eficienţei economice
24.2.1. Indicatori de măsurare a eficienţei economice
24.2.2. Metode clasice de calcul al eficienţei
macroeconomice
24.2.3. Analiza eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei
de regresie simplă şi multiplă
24.3. Eficienţa economică abordată la nivel social
24.4. Externalităţile negative şi pozitive şi internalizarea lor
Concepte de bază
Întrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
Cap. 25. Globalizarea. Evoluții economice în noua economie Obiectivele şi structura capitolului
25.1. Globalizarea
25.1.1. Tentative de globalizare anterioare
celui de-Al Doilea Război Mondial
25.1.2. Trăsături ale ascensiunii sistemului capitalist
25.1.3. Premisele globalizării
25.2. Noua economie – trăsături caracteristice fundamentale
25.3. Evoluţii cantitative ale economiei mondiale
24
25.3.1. Evoluţii economice regionale – Evoluţia
Produsului Intern Brut
Concepte de bază
Întrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
Cap.26. Integrarea şi convergenţa economică în Uniunea Europeană Obiectivele şi structura capitolului
26.1. Integrarea economică
26.1.1. Conceptul de integrare economică
26.1.2. Scurt istoric al integrării economice
26.1.3. Contextul instituţional şi legislativ al integrării
economice
26.2. Convergenţa economică
26.2.1. Convergenta economică – obiectiv fundamental
al integrării europene
26.2.2. Indicatori şi modele de măsurare a convergenţei
economice
26.2.3. Analiza convergenţei economice în UE – cu
privire
specială la România
26.2.4. Strategia Naţională de Export – o condiţie
importantă
a convergenţei economice
Concepte de bază
Întrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie
25
Capitolul 17
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Conceptul de creştere economică
Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a rezultatelor economice, determinate în condiţiile combinării raţionale a factorilor de producţie, care se concretizează în creşterea PNB şi VN pe ansamblu şi pe locuitor.
Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg.
Tipuri ale creşterii economice: zero; pozitivă; negativă; extensivă; intensivă; intermediară.
Factorii şi tipurile de creştere economică
• Factorii de creştere economică
Factorii cu acţiune directă sunt: factorul uman (resursele de muncă),
factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate),
progresul tehnic sau tehnologic, factorul informaţional etc.
Factori cu acţiune indirectă (mediată): cererea agregată, respectiv, capacitatea de absorbţie a pieţei interne, rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală a statului, schimburile internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc.
• Tipuri de creştere economică
Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contribuţia prepon-derentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului produsului naţional brut (PNB).
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor.
Tipul intermediar de creştere economică caracterizează situaţia în care latura cantitativă şi cea calitativă au contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice.
Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi dezechilibru economic, ţinând seama de caracterul complex şi dinamic al nevoilor şi resurselor.
Modele privind creşterea macroeconomică
26
Modelele de creştere economică reprezintă o construcţie logico-
matematică corespunzătoare structurii logice a teoriei creşterii economice, care
evidenţiază ansamblul de factori ce concură la creşterea producţiei naţionale pe
ansamblu sau pe locuitor.
Modele privind creşterea macroeconomică la scară naţională
Modelul agregat de creştere economică Harrod–Domar
Spre deosebire de modelul keynesist pe ocuparea deplină, care era static,
Harrod şi Domar elaborează un model dinamic de creştere economică,
întroducând coeficientul marginal al capita-lului (Cm=ΔK/ΔY=l/ΔY), care este
un parametru al producţiei şi ofertei.
Modelul Solow şi Swan
Principala diferenţă dintre modelul neoclasic de creştere economică al lui
Solow (1956) şi modelul lui Harrod vizează premisa de flexibilitate a preţurilor,
inclusiv a ratei reale a dobânzii pe termen lung. Modelul Solow şi Swan
semnalează, deci, rolul progresului tehnic în creşterea economică. Autorii lui
disting trei tipuri de progres tehnic: neutru care nu modifică raportul dintre
muncă şi capital, capital intensive care sporeşte ponderea capitalului şi labour
intensive care sporeşte ponderea muncii, economisind capitalul.
Modelul Leontief (modelul input-output sau balanţa legăturilor dintre
ramuri). Este un model structural de analiză calitativă a procesului de creştere
economică, ce pune în discuţie o problemă teoretică şi practică deosebit de
complexă, şi anume aceea a interdependenţelor dintre compartimentele
structurilor din cadrul fiecărei economii naţionale.
Modele privind creşterea macroeconomică la scară globală
Modelul Forrester-Meadows (modelul dinamicii mondiale) şi teoria
creşterii zero
Fraţii Meadows au strâns informaţii cu privire la evoluţia celor cinci
variabile: populaţia şi dinamica ei; producţia, agricultura şi alimentaţia
populaţiei globului; resursele naturale (îndeosebi cele neregenerabile); producţia
industrială şi investiţiile de capital în acest domeniu; poluarea mediului natural,
în intervalul 1900-1970 şi, prin extrapolare, cu ajutorul calculatorului, au
urmărit să descopere tendinţele de viitor (în următoarea jumătate de secol).
Modelul mondial integrat cu mai multe niveluri – Teoria creşterii
organice
Modelul, dezvoltat de americanul Mihajlo Mesarovič şi germanul
Eduard Pestel a apărut ca răspuns la primul raport către Clubul de la Roma şi
27
la teoria creşterii zero și are în vedere: diversitatea lumii (a grupat ţările în
10 categorii); dialogul dintre oameni şi calculator; distingerea a două tipuri
de creştere: canceroasă (anarhică), organică (controlată, planificată);
impunerea unei noi atitudini faţă de natură şi oameni; propunerea unui nou
tip de educaţie.
Noile teorii ale creşterii economice
Diversele variante ale acestei noi teorii, denumită teoria creşterii
endogene (organice), cuprind un set de elemente importante, care le diferenţiază
de modelul lui Solow. Romer porneşte de la premisa unei rentabilităţi
proporţionale constante, dar în procesul de creştere economică apare şi o
externalitate pozitivă intrinsecă acestui proces. Noile teorii pot contribui la
explicarea fenomenelor de accelerare sau, dimpotrivă, de încetinire a ritmului de
creştere, observate în epoca postbelică. O importantă caracteristică a acestor noi
teorii ale creşterii este lipsa lor de compatibilitate cu ideea concurenţei perfecte.
Rezultatele macroeconomice. Indicatorii macroeconomici
Rezultatele activităţilor economice la nivel macroeconomic se măsoară prin următorii indicatorii:
– produsul global brut (PGB) – exprimă (în formă monetară) producţia de bunuri şi servicii a agenţilor economici dintr-o ţară, într-o perioadă de timp, incluzând şi consumul intermediar (CI);
– produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, de regulă, într-un an (PIB). PIB=PGB-CI
– produsul intern net (PIN) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un interval de timp. Se poate calcula scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix (amortizarea-Am): PIN=PIB-Am
– produsul naţional brut (PNB) – exprimă valoarea producţiei finale brute obţinute de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării, cât şi în exterior;
– produsul naţional net (PNN) – exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor obţinute de agenţii autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în exterior, exprimată în preţurile pieţei: PNN=PNB-Am. Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit venit naţional (VN).
28
Dezvoltarea economică durabilă
Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie etc.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea dezvoltare a economiei care să fie compatibilă cu mediul natural şi care să asigure satisfacerea trebuinţelor de viaţă al oamenilor în condiţiile în care să nu fie afectate posibilităţile de viaţă ale generaţiilor viitoare. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune a 4 sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces de funcţionare dinamic.
Definirea ecodezvoltării
Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie cu legile mediului ambiant ale echilibrului ecologic.
Dintre obiectivele strategiei privind politicile de protecţie a mediului se disting: a) stabilizarea evoluţiei populaţiei lumii printr-o legislaţie care să creeze o tranziţie demografică; b) crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic, capabile să se adapteze la progresul economic fără să degradeze mediul înconjurător; c) realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor economice asupra mediului; d) negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale; e) stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor globale de mediu.
Echilibrul macroeconomic
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cerere şi ofertă agregate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare etc.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a ofertei la exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Dezechilibrul macroeconomic
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice, şomaj, în inflaţie etc.
Principalele forme de dezechilibru sunt: a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii; b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară.
Concepte-cheie: indicatori macroeconomici; creştere economică; dezvoltare economică; dezvoltare durabilă; ecodezvoltare; creştere economică intensivă; echilibru economic; dezechilibru economic; modelul creşterii economice.
29
Capitolul 18
VENITUL ŞI CONSUMUL
Venitul naţional
Venitul naţional şi formele lui
Venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă (valoarea nou creată) în producţia bunurilor şi serviciilor prin aportul factorilor de producţie participanţi sau, altfel spus, venitul naţional este produsul naţional net al agenţilor economici şi singura sursă de remunerare a acestora.
Mărimea venitului naţional (produsul naţional net) se determină prin mai multe metode - cea de producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.
- metoda de producţie scăderea consumului de capital fix (amortizarea) din produsul naţional brut evidenţiat în preţurile factorilor de producţie;
- metoda de repartiţie prin însumarea veniturilor realizate de posesorii
factorilor de producţie participanţi la activitatea economică. Venitul
naţional cuprinde salarii + profituri + rente + dobânzi nete (diferenţa
dintre dobânda încasată şi dobânda plătită); Repartiţia venitului naţional creat cuprinde două etape: distribuirea sau
repartiţia primară şi redistribuirea sau repartiţia secundară.
Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în prețul
factorilor de producție, creată în decurs de 1 an de către agenţii economici ai unei ţării, în interiorul ţării şi în străinătate.
Factori de creştere ai venitului: a) sporirea numărului de persoane angajate; b) creşterea eficienţei, care depinde de gradul de calificare, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de ramură a economiei etc.
Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări se măsoară prin venitul naţional pe locuitor sau prin PNB/locuitor.
Decalajele între nivelurile de dezvoltare economică a diferitelor ţări sunt
dublate şi de decalaje privind puterea economică, măsurată prin venitul
naţional total creat anual sau PNB total. Producerea venitului naţional nu este
un scop în sine; ea urmăreşte satisfacerea trebuinţelor prezente şi viitoare ale
oamenilor. Atingerea acestui obiectiv impune repartizarea venitului
naţional. Repartiţia venitului global între principalii factorii de producţie (capital
şi muncă) nu are o relaţie univocă cu distribuţia sa între indivizi sau gospodării. O reducere a părţii profiturilor şi o creştere a părţii salariilor poate face repartiţia între persoa Amploarea redistribuirii în ţările contemporane definită de rata prelevărilor obligatorii (impozite şi cotizaţii sociale) este considerabilă, ajungând la 50% din PIB. Circuitele redistribuirii sunt:
30
circuitul asigurărilor sociale; transferurile fără contrapartidă contributivă și furnizarea de către stat a unor bunuri sau servicii private întregii populaţii sau a unei părţi a acesteia sau din subvenţii menite să reducă preţul acestor bunuri sau servicii
Repartiţia primară remunerează participanţii la procesul de producţie care îmbracă formele de salariu, profit, dobândă şi rentă. Se realizează prin intermediul pieţei.
Repartiţia secundară (redistribuirea) se realizează de către stat prin intermediul unei game largi de pârghii cu ajutorul cărora se corectează veniturile primare ale producătorilor în favoarea populaţiei care lucrează în sectorul de interes general (învăţământ, sănătate, apărare, administraţie precum şi pentru protecţia socială şi persoane defavorizate).
Veniturile formate în procesul redistribuirii se numesc venituri de transfer sau secundare.
Consumul: legităţile evoluţiei consumului
Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în
scopul satisfacerii trebuinţelor personale şi colective. În funcţie de subiectul
consumului, acesta se delimitează în: consum privat, care se referă la o
singură persoană, o familie sau o asociaţie; consum public (guvernamental)
care se referă la stat şi la instituţiile sale.
În procesul folosirii, venitul (V) obţinut de către posesorii factorilor de
producţie se împarte în două părţi: consum (C) şi economii (E):
E+C=V Consumul (C) este acea parte a venitului (V) care se utilizează pentru
procu-rarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor de consum ale oamenilor.
Economiile (E) reprezintă partea rămasă din venit după acoperirea nevoilor de consum.
Înclinaţia spre consum Înclinaţia medie spre consum (c) scoate în evidenţă dependenţa
consumului de venit (cât cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetară de
venit) : V
Cc
Înclinaţia marginală spre consum (c1) este relaţia dintre suma de bani
cheltuită pentru consum din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia
din urmă. Când venitul creşte, ea exprimă sporul de consum pe unitatea
suplimentară de venit şi se calculează cu ajutorul formulei:
V
C'c
,
unde: ΔC – variaţia absolută a consumului; ΔV – variaţia absolută a
venitului.
31
Dinamica înclinaţiei spre consum. Factorii care o influenţează Într-o ţară oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de
familii generează, în mod necesar, inegalitatea în rata consumului şi
economiilor.
Înclinaţia spre consum şi economii se modifică şi la un venit constant
datorită unor factori obiectivi şi subiectivi, acţionând independent de mişcarea
venitului.
Factorii obiectivi: Rata dobânzii; Relaţia dintre venitul actual şi cel
viitor; Politica fiscală; Modificările neprevăzute ale cursului titlurilor de
valoare; Evoluţia puterii de cumpărare a banilor; Creşterea siguranţei
economiilor depuse spre fructificare.
Factorii subiectivi: crearea de rezerve de valori pentru situaţii
neprevăzute şi pentru anii de bătrâneţe; acumularea de sume de bani pentru
acoperirea cheltuielilor privind studiile viitoare ale membrilor familiilor şi
pentru a lăsa urmaşilor o anumită avere; sporirea consumului viitor când
acesta este preferat unui consum mai modest în prezent; crearea unei mase
băneşti de manevră pentru a pune în aplicare proiecte speculative sau
comerciale.
Concepte cheie: Venit naţional; Venit personal; Venit disponibil; Consum; Înclinaţie medie spre consum; Înclinaţie marginală spre consum; Costul vieţii; Buget de familie; Repartiţie primară; Repartiţie secundară.
Capitolul 19
ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE
Economiile
Delimitările conceptual privind economiile Economiile (E) reprezintă partea din venit rămasă după scăderea
consumului: E=V-C. La nivelul unei economii naţionale, totalitatea
economiilor, transformate în bunuri de capital, reprezintă de fapt,
investiţiile, utilizate pentru creşterea, dezvoltarea producţiei.
Înclinaţia spre economii Înclinaţia medie spre economie (e) reprezintă raportul dintre economie şi
venitul total: V
Ee
32
e + c = 1
e = 1 – c; c = 1 – e Înclinaţia marginală spre economie este raportul dintre sporul de
economii şi sporul de venit. Ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit:
V
E'e
c’+ e’=1
Dinamica înclinaţiei spre economii
Pe termen lung, sporirea venitului real antrenează scăderea înclinaţiei
spre consum şi creşterea înclinaţiei spre economii. De regulă, rata consumului
este mai redusă pentru familiile care se află în vârful piramidei veniturilor, sau
care au o poziţie de mijloc, şi mai mare pentru familiile care se regăsesc la
baza piramidei veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată, deci, la
primele categorii de familii şi mai mică la celelalte.
Factorii care influenţează dinamica înclinaţiei spre economii
Evoluţia înclinaţiei spre economii este influenţată de o serie de factori
atât obiectivi cât şi subiectivi.
Principalii factori obiectivi sunt: rata dobânzii; relaţia dintre venitul
prezent şi cel viitor, anticipat a se obţine; politica fiscală; modificările
neprevăzute ale cursului titlurilor de valoare; evoluţia puterii de cumpărare a
banilor; creşterea siguranţei economiilor.
Principalii factori subiectivi sunt:
crearea de rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi pentru anii
de bătrâneţe;
acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind
studiile viitoare ale membrilor familiilor şi pentru a lăsa urmaşilor o anumită
avere;
sporirea consumului viitor, când acesta se preferă unui consum mai
modest în prezent;
crearea unei mase băneşti de manevră pentru a pune în aplicare
proiecte speculative sau comerciale.
Investiţiile
Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital; investiţia de înlocuire se constituie pe baza amortizărilor. Investiţia
33
brută este investiţia netă plus amortizarea. Ea stă la baza formării brute a capitalului.
Calculul multiplicatorului investiţiilor
Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţie,
care se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K). Acesta exprimă sporul de venit obţinut pe unitatea suplimentară de investiţii.
I
VK
sau
'e
1K k 1
Principalii factori care acţionează asupra multiplicatorului investiţiilor: a) dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin import de bunuri; b) gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul care creează bunuri de consum; c) prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în producerea bunurilor – capital.
Determinarea acceleratorului Înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura
economică. Acceleratorul scoate în evidenţă influenţa consumului şi a pieţei de desfacere asupra investiţiilor şi mersului economiei.
consumului a absolută variaţia
lorinvestiţii a absolută variaţia
C
Ia
Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economică, iar
sporirea investiţiilor, creşterea veniturilor şi a consumului.
Concepte-cheie: venitul naţional; repartiţia primară; repartiţia secundară (redistribuirea); consum; economii; înclinaţii spre consum şi spre economii; investiţie (netă, de înlocuire, brută); multiplicatorul investiţiilor; acceleratorul.
Capitolul 20 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
Clasificarea fluctuaţilor
Acestea se pot clasifica astfel: fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de factori naturali şi sociali, în funcţie de sezon; fluctuaţiile economice întâmplătoare sau accidentale sunt determinate de factori sau evenimente neaşteptate (inundaţii, secetă etc.); fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei şi se reproduc cu o anumită regularitate, în timp.
34
Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul căreia alternează perioade de creştere cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar declin economic.
Principalele determinări calitative ale ciclicităţii: 1) alternanţa – fenomenele de creştere economică sau descreştere alternează; 2) periodicitatea – procesul economic este dependent de evoluţia unor factori ai ciclicităţii economice; 3) inerenţa – procesul economic se supune întotdeauna trăsăturii de ciclicitate; 4) cumulativitatea, alternanţa în cadrul fenomenului ciclicitate se produce pe baza unui proces cumulativ în care anumite funcţionalităţi îşi ating, în timp, limitele specifice; 5) autoreglarea – ciclicitatea se caracterizează prin autoreglare.
Tipologia ciclurilor economice
Tipuri de cicluri economice: a) cicluri economice pe termen scurt - oscilaţii ce se desfăşoară pe o
perioadă de max. 1 an: oscilaţii săptămânale, care se datorează alternanţei săptămânale a unor variabile economice de comandă; oscilaţii lunare; oscilaţii sezoniere, în interiorul unui an (comportamente de consum specific în vacanţe şi în perioada sărbătorilor etc.); oscilaţii anuale.
b) cicluri economice care depăşesc durata unui an calendaristic: cicluri Kitchin, care au o durată de circa 40 de luni, se mai numesc şi cicluri ale stocurilor, deoarece principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor de orice fel; cicluri Juglar, care au o durată de cca 10 ani, se mai numesc şi cicluri decenale sau de afaceri, fiind determinate de evoluţiile marilor procese industriale; cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată de cca 50 de ani, constituindu-se într-o alternanţă a ciclurilor economice cu o durată mai mică.
Caracteristicile ciclului economic
Faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere prin: creşterea cererii agregate, creşterea preţurilor, mărirea marjei de profit, ceea ce încurajează creşterea producţiei, a investiţiilor, a consumului etc.
Faza de expansiune conţine şi principii de autonegare: creşterea preţurilor con-duce la reducerea puterii de cumpărare; creşterea ratei dobânzilor bancare conduce la creşterea economisirii, deci, la reducerea consumului, adică a cererii agregate.
Mecanismul ciclului economic – ansamblul proceselor care au loc în cadrul activităţii economice şi care conferă aceştia un caracter ondulatoriu specific cicli-cităţii economice.
Mecanismul fazei de expansiune: în vederea creşterii ofertei vor spori investiţiile; va spori cererea de credite bancare, va creşte relativ rata dobânzii; creşterea depozitelor bancare va conduce la reducerea consumului; faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere din însuşi conţinutul ei;
35
faza de expansiune conţine şi principiile de autonegare: creşterea preţurilor conduce la reducerea puterii de cumpărare etc.
Mecanismul fazei de recesiune: depăşirea pragului ratei real negative a dobânzii bancare; depăşirea pragului ratei real negative a salariilor; factorii care acţionează în sens contrar; efectul de clichet (structura de consum rămâne neschimbată); activizarea concurenţei economice punctul de relansare; continuarea creşterii forţelor productive; necesitatea refacerii stocurilor epuizate.
Cauzele ciclicităţii economice
Factorii ciclicităţii economice se împart în: I) Factori cauzali: a) factori de infrastructură – cei care condiţionează
procesul economic sub aspectul aprovizionării cu resurse economice; b) factori de structură – se referă la structura activităţii economice din cadrul sistemului în care este studiată ciclicitatea; c) factori de reglementare – intervenţia statului în economie, prin pârghii şi mecanisme economice; d) factori de anticipare – se referă la orientarea comporta-mentului agenţilor economici.
II. Factori perturbatori: a) perturbaţii naturale (calamităţi naturale); b) perturbaţii sociale; c) perturbaţii electorale; d) perturbaţii intraciclice – când se suprapun anumite ciclicităţi economice.
Fazele ciclului economic: 1) faza de expansiune: faza de creştere a variabilelor economice care cuantifică procesul economic; 2) faza de recesiune: faza de scădere a variabilelor economice care cuantifică procesul economic.
Punctele ciclului economic: a) punctul de relansare este punctul în care factorii ce concură la încurajarea creşterii economice preiau dominanţa asupra factorilor ce frânează creşterea economică; b) punctul de contracţie este punctul în care factorii ce concură la frânarea / scăderea variabilelor economice preiau dominanţa asupra facto-rilor ce încurajează creşterea economică.
Politici anticiclice
Politicile anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea.
Politica de relansare are drept scop susţinerea activităţii economice, stimulând investiţiile, consumul etc. relansarea prin ofertă, relansarea prin cerere.
Politica anticriză de rigoare este aplicată mai ales când tensiunile din sistemul economic (inflaţie) ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca, în aceste condiţii, statul să înceteze politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului.
Politicile intervenţioniste se bazează pe convingerea că statul poate acţiona în mod direct pentru îmbunătăţirea capacităţii productive a economiei, statul oferind el însuşi bunuri şi sevicii acolo unde se crede că piaţa ar eşua în oferirea lor.
36
Concepte-cheie: fluctuaţie; ciclicitate economică; ciclu economic; expansiune economică; recesiune economică; mecanismul expansiunii; mecanismul recesiunii; politici de relansare.
Capitolul 21
INFLAŢIA
Definirea inflaţiei. Delimitări conceptuale
Conceptul de inflaţie exprimă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deflaţia este opusul inflaţiei - pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor.
Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca
masa monetară să se micşoreze, accentuându-se, astfel, dezechilibrul dintre
cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.
Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a
economiei, în care producţia naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu
intensitate ridicată.
Măsurarea inflaţiei
Rata inflaţiei constituie rata modificării nivelului general al preţurilor
şi se măsoară după cum urmează:
Rata inflaţiei (anul t) =
)1(
)1(
anultpretuluinivelul
anultpretuluinivelultanulpretuluinivelulx100
Cei mai importanţi indici ai preţurilor sunt: indicele preţurilor de
consum, indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB şi indicele
preţurilor de producţie.
a) indicele general al preţurilor (IGP)
100PIB
PIBIGP
0
1 unde:
PIB1 = PIB în perioada curentă
PIB0 = PIB în perioada anterioară
b) indicele preţurilor de consum (IPC)
37
01
11
Pq
PqIPC unde
q1 – bunurile necesare subzistenţei populaţiei
P1 şi P0 – nivelul preţurilor în perioada curentă şi în cea de bază. c) Indicele preţurilor de producţie IPP măsoară nivelul preţurilor
practicate de angrosişti sau producători. Ponderile fixe utilizate pentru calcularea IPP sunt veniturile nete obţinute din vânzarea mărfurilor. Datorită gradului ridicat de detaliere, acest indice este folosit de întreprinderi.
d. indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB)
IP
IMIPCB
IM = indice masă monetară
IP = indice preţuri
Inflaţia poate fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume
excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri.
Formele inflaţiei
Formele inflaţiei sunt: a) inflaţia târâtoare presupune creşterea preţurilor
până la max. 3%; b) inflaţia moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor
până la 6%; c) inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se
apropie de 10%; d) inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10%
anual; e) hiperinflaţia.
Inflaţia, numai în anumite limite, exercită o mare influenţă asupra
capacităţii întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit, stimulând
înclinaţia spre consum şi descurajând înclinaţia spre economisire.
Creşterea economică inflaţionistă este situaţia în care rata inflaţiei este
mai mare decât ritmul mediu anual de creştere economică.
Spirala inflaţionistă este cursa de urmărire pe care o creează creşterea
salariilor → creşterea preţurilor → creşterea salariilor şi aşa mai departe.
Cauzele inflaţiei
Principalele cauze ale inflaţiei sunt: 1) emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii; 2) excedentul de cerere agregată peste oferta agregată (inflaţie prin cerere); 3) creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată (inflaţie prin costuri); 4) inflaţia importată; 5) inflaţia prin structuri.
Relaţia inflaţie–şomaj. Curba Phillips
Curba care ilustrează relaţia negativă dintre inflaţie şi şomaj este
numită curba lui Phillips, după numele economistului britanic, de origine
38
neo-zeelandeză, A.W. Phillips, care a studiat pentru prima oară această
relaţie.
Consecinţele inflaţiei
Consecinţele inflaţiei: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; redistribuirea veniturilor şi avuţiei; este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată încli-naţia spre economisire; inflaţia avantajează debitorii; redistribuirea de venituri şi de avuţie. În dinamica ei, rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei,. Inflaţia exercită o mare influenţă asupra capacităţii întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit. Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-economică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.
Măsuri antiinflaţioniste
Măsuri antiinflaţioniste:
a) măsuri de reducere a excesului de cerere agregată: politică monetară
riguroasă; politica dobânzilor la creditele acordate; politica bugetară a statului.
b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei: creşterea capacităţii de
adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţei; stimularea extinderii
potenţialului de pro-ducţie; o politică de salarizare corelată cu rezultatele
economice obţinute prin muncă, prin care să se evite mărimea costurilor
medii.
Concepte-cheie: inflaţie; deflaţie; inflaţia prin monedă; inflaţia prin
cerere; inflaţia prin costuri; creştere economică inflaţionistă; spirală
inflaţionistă; conse-cinţele (costul) inflaţiei; politică antiinflaţionistă.
Capitolul 22 ŞOMAJUL
Definirea şomajului
Acest concept defineşte un dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia
există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă. Șomajul ca
fenomen macroeconomic reprezintă subutilizarea unei părţi a forţei de muncă
activă, dornică de a munci. El este expresia dezechilibrului pieţei muncii, în
sensul că, oferta de forţă de muncă globală este mai mare decât cererea de
muncă globală din partea agenţilor economici.
Cauzele şomajului Cauzele şomajului sunt: ritmul de creştere economică bazat pe
productivitatea ridicată a muncii, care nu mai este capabil să asigure o ocupare
39
deplină a forţei de muncă; progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj; criza economică; modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice; imigrarea – emigrarea forţei de muncă; conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă.
Dacă există un excedent de cerere de muncă, atunci se creează un câmp de presiune în direcţia creşterii salariilor şi apar condiţii pentru inflaţie.
Formele şomajului
Principalele forme ale şomajului sunt: – şomaj ciclic – generat de evoluţia ciclului economic; – şomaj conjunctural – reprezintă efectul restrângerii activităţii
economice în unele ramuri, sectoare economice sub impactul unor factori conjucturali;
– şomaj structural – derivă din reconversia unor activităţi economice, din restructurări impuse de progresul tehnic;
– şomaj tehnologic – reprezintă efectul introducerii noilor tehnologii; – şomaj sezonier – legat de restrângerea activităţii economice în anumite
anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, având un caracter ciclic; – şomaj total – presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii; – şomaj deghizat – cuprinde acele persoane declarate şi înregistrate ca
şomeri dar care prestează anumite activităţi fără contract de muncă; – şomaj voluntar – reprezentat de persoanele care refuză locurile de
muncă oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale.
Indicatorii şomajului
Nivelul şomajului se poate măsura prin: a) Numărul de şomeri (indicator absolut). b) Rata şomajului (indicator relativ)
RS = 100activă populaţia
şomeri deNumăr .
c) Indicatori de ordin structural, care se referă la componenţa structurală a şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex etc.
Consecinţele economico - sociale ale şomajului
Consecinţele şomajului sunt următoarele: a) pe plan naţional - şomajul influenţează dinamica mărimi PIB; societatea
suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj; existenţa
unui şomaj de lungă durată poate genera acte de violenţă, infracţiuni etc.; b) la
nivel de individ-familie – şomajul se repercutează negativ asupra venitului;
indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul; erodarea economiilor dacă ele
40
există; deteriorarea calităţii forţei de muncă în condiţiile unui şomaj de lungă
durată.
Politici active şi pasive de combatere a şomajului
Dintre politicile active de combatere a şomajului se remarcă: organizarea de cursuri de (re)calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără o calificare corespunzătoare; stimularea agenţilor economici în extinderea activităţii economice; încurajarea investi-ţiilor; acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată şi tineri; încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică; dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale; extinderea ocupării atipice.
Politica pasivă constă în asigurarea unui venit sigur şomerului. Acesta se
numeşte indemnizaţie de şomaj sau ajutor de şomaj, fiind acordat pe o perioadă
determinată de timp, reprezentând un procent din salariul primit în ultima
perioadă de muncă.
Concepte-cheie: şomajul; generator al şomajului; şomajul voluntar;
şomajul tehnologic; şomajul structural; şomajul involuntar; consecinţele
(costul) şomajului; combaterea şomajului.
Capitolul 23
STATUL ŞI ECONOMIA
Funcţiunile şi rolul statului din perspectiva economică Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau
indirectă, prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, cu ajutorul unor anumite instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete. Principalele funcții ale statului sunt: de apărare și de reglementare; de creare a unui mediu de schimb, de tranzacţionare, de realizare şi de materializare a activităţii economice cât de cât unitare; funcţia bugetară şi prin extensiune fiscală.
Forme de manifestare a rolului statului în economie: a) Alături de firme private, care au o pondere dominantă în economia de
piaţă, există şi un sector public, care produce bunuri materiale şi servicii, influenţează raportul cerere-ofertă şi formarea preţurilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – poştă, telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie etc. El este producător, dar şi consumator.
b) Rolul statului se manifestă prin instrumente de politică economică: politică monetară, de credit, bugetară, fiscală, investiţii etc.
c) Politica de control direct şi/sau indirect asupra preţurilor şi veniturilor. d) În domeniul protecţiei sociale. Statul a devenit unul din principalii
factori de bunăstare.
41
e) Politica de protejare a concurenţei. f) Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică. g) Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe. Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile
buge-tare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite
destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice.
Politica fiscală
Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare.
Veniturile bugetare din impozite sunt în dependenţă de performanţele econo-mice: astfel, la o rată de impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când venitul naţional creşte şi scad atunci venitul naţional scade.
i = f(r x v) i = r x v
r – rata de impozitare i – impozitul încasat v – venitul
- rata marginală de impunere fiscală (Img):
V
IgIm
, ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de
venit Progresivitatea impozitelor, un model de impozitare direct care presupune
ca rata de impunere să se mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte. Rata optimă de presiune fiscală constituie acel prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe.
Programarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de
intervenţie a statului în economia de piaţă modernă, prin programe de
dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind obiective economice.
Programarea economică poate fi: a) indicativă; b) incitativă.
Multiplicatorul Cheltuielilor Publice, Multiplicatorul Fiscal și
Multiplicatorul Bugetului Echilibrat
Politica bugetară pozitivă sau politica de relansare bugetară reprezintă acele
măsuri prin care încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, a diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru. Politica de relansare se concretizează în efecte multiple sub denumirea de multiplicator; se disting trei tipuri de multiplicator: a) de cheltuială publică; b) fiscal; c) al bugetului echilibrat.
Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice. Mărirea cheltuielilor publice (G) determină o creştere mai mult decât proporţională a venitului (Y); astfel, multiplicatorul cheltuielilor publice are aceeaşi valoare ca multiplicatorul investiţiilor:
42
K'c1
1
G
Y
Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin diminuarea impozitelor, fără ca tabloul cheltuielilor bugetare să fie modificat. În acest caz, deficitul se finanţează prin împrumuturi.
Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului:
1G
YK .e.b
Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (G) să fie egală cu aceea a încasărilor (T) : (T = G).
Evoluţii doctrinare privind rolul statului în economie
În economia de piaţă actuală, intervenţia statului este o realitate, ea
având loc în forme şi în proporţii diferite. Problemele coordonării şi dirijării
economice nu pot fi abordate şi rezolvate corespunzător luându-se în
considerare numai piaţa, deoarece, nicăieri, aceasta nu există în formă pură,
ci ţinând seama şi de rolul economic al statului.
Conţinutul bugetului de stat
Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Veniturile au două resurse principale: a) fiscale; b) nefiscale. Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice,
chel-tuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, ordine publică, locuinţe etc.
Execuţia bugetară poate fi: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute; b) excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât cheltuielile; c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate.
Politicile economice – politicile anti-ciclice, atribut esenţial al acţiunii
statului în economie
Politicile anti-ciclice au în vedere acţiunea statală în economie sub
forma unor politici coerente şi mai cu seamă a unor politici de tip anti-ciclic, capabile să inverseze ciclul economic și să relanseze economia.
Intervenţia anti-ciclică poate lua două forme: de tip „monetar” prin folosirea pârghiei ratei dobânzii de referinţă ori prin aceea mai puţin convenţională a „relaxării cantitative” (efectiv introducerea de masă monetară în economie; de tip „fiscal-bugetar”, prin reducerea ori menţinerea la nivel redus a unor taxe impozite ori prin angajarea unor cheltuieli.
43
Statul în economia globală – impactul integrării europene asupra
rolului entităţilor suverane în economie
Pe fondul globalizării fluxurilor de mărfuri, capitaluri şi chiar forţa de muncă, a început o erodare a rolului tradiţional al statului în economie, punând accentuate limitări acţiunii acestora şi, în ultimă instanţă, făcând-o de fapt imposibilă.
Datoria publică
Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie externă, respectiv îndatorare internă şi îndatorare externă.
Datoria publică reprezintă împrumuturile interne sau externe contractate de către stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice. Serviciul datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente.
Gradul de îndatorare a unei ţări se poate determina prin raportarea datoriei publice la produsul intern brut sau la produsul naţional brut; rezultă, astfel, datoria publică (Dp) pe unitatea de PIB sau PNB, care, în condiţiile accentuării creşterii economice, se micşorează
Statul şi economia în România – un secol şi jumătate de existenţa şi acţiune
În această secțiune se puncteaza, pe opt etape istorice, evoluţia entităţii suverane româneşti şi a acţiunii sale economice, începând cu jumătatea secolului 19 (perioada Unirii Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei) şi până la momentul actual (2013).
Concepte-cheie: intervenţia statului; acţiuni ale statului; bugetul de
stat; multiplicatorii bugetari; datoria publică; politica fiscală; rata optimă de
presiune fiscală; planificarea (programarea) macroeconomică.
Capitolul 24
EFICIENŢA MACROECONOMICĂ
Eficienţa economică: concept, curente de gândire Un sistem economic se consideră eficient atunci când: niciunul dintre
membrii societăţii nu se îmbogăţeşte pe seama înrăutăţirii situaţiei
44
economice fie chiar şi a unui singur membru al societăţii1; nu se poate obţine
producţie suplimentară, fără creşterea cantităţii de inputuri; producţia se
realizează la cele mai mici costuri posibile.
Gândirea economică modernă în domeniul eficienţei economice are
trei orientări: eficienţa economică poate fi distorsionată de intervenţia
guvernelor; eficienţa economică poate să crească prin diminuarea eșecurilor
pieței ca urmare a implicării crescânde a statului în economie; eficienţa
economică optimă), bazată pe teoria parteneriatului public-privat.
Teoria parteneriatului are la bază practic două ipostaze: ipoteza
jocurilor strategice cu sumă nulă; ipoteza jocurilor strategice cu sumă
pozitivă.
Măsurarea eficienţei economice
Eficienţa economică se poate calcula în mai multe variante la nivelurile
macro, mezo, micro şi teritorial.
Indicatori macroeconomici ai eficienţei
Indicatorii macroeconomici ai eficienței economice pot fi împărțiți în:
Indicatori ai rezultatelor (efectelor) şi ai eforturilor (cheltuielilor).
Exemple de indicatori sintetici de rezultat: avuţia naţională (indicator
de potenţial); venitul naţional; produsul intern brut; volumul exporturilor,
consumul total al populaţiei etc. PIB este cel mai utilizat indicator pe plan
mondial ca instrument de măsurare a nivelului de dezvoltare economică şi
socială şi implicit al eficienţei. Indicatorul dezvoltării umane (IDU2) are o
sferă de cuprindere mai largă, prin coroborarea (compunerea) a trei
subindicatori şi anume: venitul naţional brut per capita; gradul de educaţie a
populaţie unei ţări; speranţa medie de viaţă la naştere.
Indicatorii sintetici de efort Din categoria indicatorilor valorici menţionăm: investiţiile;
importurile; datoria publică şi totală internă şi externă pe termenele scurt,
mediu şi lung; cheltuielile cu CDI; cheltuielile publice şi structura acestora
etc. Indicatori de efort în expresie fizică ai eficienţei macroeconomice
_______________ 1 Un al doilea criteriu general de optim economic este cel formulat de Kaldor N. şi
John Hicks, care consideră că la nivelul optim o parte a membrilor societăţii se poate îmbogăţi
şi alta sărăci cu condiţiile ca: a) mărimea îmbogăţirii să o depăşească pe cea a sărăcirii;
b) să existe un sistem de redistribuire a veniturilor la nivelul administraţiei centrale
sau locale prin care să se compenseze (total /parţial) sărăcirea grupului defavorizat. 2 Vezi: Indicators & Data Human Development Reports (HDR) UNITED NATIONS
DEVELOPMENT PROGRAMME (HDR) undr.org/eu/statistics.
45
menţionăm: consumul de energie per capita; consumul material total;
consumul de capital fix etc.
Metode clasice de calcul ale eficienţei macroeconomice
Raportarea rezultatelor la cheltuieli Eficienţă economică în formula sa economică (clasică) se determină
pe baza următorilor indicatori care compară rezultatele cu cheltuielile de
resurse: Ef1 = R1/Ch1
în care:
Ef1= eficienţa macroeconomică, sub forma unui raport adimensional.
R1 = rezultatul, efectul, output-ul (outcome) măsurat în mărimi valorice sau
fizice naturale.
În funcţie de mărimile pe care le înregistrează indicatorul de eficienţă
Ef1 putem avea următoarele variante: a) Ef1>1, adică o situaţie de eficienţă
macroeconomică; b) Ef2 =1. indicator cunoscut şi sub numele de prag de
rentabilitate, punct critic, neutru sau mort; c) Ef3 <1 în care R3 <Ch3, ceea
ce relevă o situaţie de ineficienţă.
Ecoeficienţa presupune raportarea PIB sau a volumului total al producţiei
(P) la consumul de capital natural sau impactul asupra mediului.
Raportarea cheltuielilor la rezultate
Acest indicator ne arată consumul de resurse ce revine unei unităţi de
rezultat (producţie), ceea ce presupune că indicatorul este cu atât mai favorabil
cu cât înregistrează valori mai mici, de unde şi necesitatea aplicării
principiului minimizării pentru aflarea variantei optime. Şi în cazul Ef2 va
avea următoarele variante: d) Ef21>1, adică Ch1>R1, varianta ineficienţei; e)
Ef22=1, adică Ch1=R1, varianta neutralizării sau punctului critic; f) Ef23<1,
adică Ch1<R1, varianta eficienţei.
Indicatorii structurali ai eficienţei macroeconomice
Indicatorului structural al eficienţei (ESR), se calculeaz[ cu următoarea
formulă:
ESR=Ri/Rt în care:
Ri= rezultatul sau output-ul cu o importanţă economico-financiară
deosebită (producţie de calitate superioară, a industriilor high-tech, a
exporturilor competitive;
Rt= producţie, output-ul total (PIB, valoarea adăugată)
Indicator structural al eficienţei (ESCh) se calculează prin raportarea lui Ch1
la cheltuielile totale (Cht) potrivit formulei:
ESCh= Chi/Cht, , În care:
46
Chi- anumite categorii de cheltuieli
Cht - cheltuielile totale
Eficienţa economică şi factorul timp
Prin tehnica actualizării sau discontării, bazată pe principiul
dobânzii compuse, s-a introdus un coeficient de actualizare
(discontare) α cu ajutorul căruia se aduc la acelaşi moment valorile
cheltuielilor şi rezultatelor cu ajutorul formulelor:
CAT= 1 2
1 2.......
(1 ) (1 ) (1 )
n
n
ChCh Ch
VAT= 1 2
1 2.......
(1 ) (1 ) (1 )
k
k
RR R
în care: CAT=cheltuielile actualizate totale; VAT=venituri,
rezultate actualizate totale; α=coeficient de actualizare sau discontare
care coroborează (reflectă) interferenţa dintre ratele aşteptate ale
dobânzii, inflaţiei, cursului valutar şi factori de risc natural sau de altă
natură.
Analiza eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei de regresie
simplă şi multiplă
Regresia simplă
Când rezultatul (y) este explicat prin influenţa unei singure variabile
explicative (x), avem o ecuaţie de regresie simplă care poate avea forma
lineară y = a + bx, în care:
a = nivel de pornire (constanta);
b = coeficient de regresie sau elasticitate.
Coeficienţii a şi b se determină pe baza seriilor cronologice ale
înregistrărilor statistice ale indicatorilor y şi N sau C, prin metoda celor mai
mici pătrate În practică, dependenţa dintre variabilele x şi y poate fi şi sub formă
nelineară ca de exemplu:
(3) xbayxaybay bx log;;
O astfel de dependenţă funcţională se rezolvă tot prin metoda celor mai
mici pătrate.
47
Regresia multiplă În cazul în care variabila dependentă (y) este explicitată ca o funcţie de
n factori de influenţă, variabile independente, x1, x2…xn, avem o ecuaţie de
regresie multiplă scrisă sub forma următoare:
(5) y = a0 + a1 x1 + a2 x2 +…+ an xn , în care:
a0 = constantă;
a1…an = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu aceeaşi semnificaţie ca şi
în cazul regresiei simple.
Eficienţa economică abordată la nivel social
Externalităţi - efecte, influenţe asupra părţilor terţe generate în procesul de
producţie şi consum de bunuri şi servicii. Efectele nefavorabile se numesc
externalităţi negative şi cele favorabile, externalităţi pozitive.
Principii generale de optim economico-social:
Criteriul de optimalitate Pareto care presupune că starea de optim în
economie şi societate se înregistrează în condiţiile în care îmbunătăţirea
(better off) situaţiei economice şi sociale a unui individ sau unei colectivităţi,
nu se realizează pe seama înrăutăţirii (worse off) fie chiar şi a unuia singur
individ;
Criteriul de optimalitate Kaldor–Hicks admite ca o parte a societăţii
să-şi îmbunătăţească starea economică şi alta să şi-o înrăutăţească în anumite
condiţii.
Externalităţile negative şi pozitive şi internalizarea lor
Externalităţile negative reprezintă costuri, prejudicii, daune, efecte
nefavorabile, de natură economică şi socială induse de către agenţii
economici, persoanelor fizice şi juridice terţilor sau părţilor terţe (third
parties).
CMS = CMP + CME, unde:
(CMP) - costul marginal privat
(CME) - costul marginal extern sau externalitatea negativă
(CMS) - costul marginal social
Internalizarea externalităţilor negative, reprezintă mecanismul economico-
financiar prin intermediul căruia la costul marginal privat se adaugă costul
marginal extern, ceea ce va duce la mărirea preţului de vânzare şi, pe cale de
consecinţă, la scăderea cererii pentru producţia respectivă adică a ofertei.
Externalităţile pozitive - beneficii marginale externe, avantaje,
foloase în favoarea terţilor sau părţilor terţe, pentru care aceştia nu plătesc.
48
BMS = BMP + BME, unde:
(BMP) - beneficiul marginal privat;
(BME) - beneficiul marginal extern;
(BMS) - beneficiul marginal social.
Internalizarea externalităţilor pozitive presupune un proces
instrumentat prin politicile autorităţilor publice locale şi centrale, cu influenţă
directă asupra nivelului optim al producţiei din punct de vedere social.
Concepte de bază: eficiența economică; indicatori macroeconomici ai
eficienței; indicatori sintetici de rezultate; indicatori sintetici de efort;
indicatori structurali; regresie simplă; regresie multiplă; optimul Pareto;
optimul Kaldor-Hicks; externalități pozitive; externalități negative.
Capitolul 25
Globalizarea. Evoluţii economice în noua economie
Globalizarea
Tentative de globalizare anterioare celui de-al doilea război
mondial
Despre procesul de globalizare propriu-zisă se poate vorbi după cel de-
al doilea război mondial, aşadar, după 1945.
Cu toate acestea, tentative de expansiune şi hegemonie economică şi
politică au existat din cele mai vechi timpuri. În mod firesc, aceste tentative
mai mult sau mai puţin efemere nu pot fi catalogate drept tentative de
„globalizare”, ci, mai degrabă, pot fi desemnate drept tentative de
„regionalizare”.
Trăsături ale ascensiunii sistemului capitalist
Intensificarea relaţiilor comerciale monetare dintre marile centre
urbane a stimulat dezvoltarea meşteşugurilor urbane şi a activităţilor de
credit.
Trăsături specifice expansionismului economic de tip capitalist:
raţionalizarea acţiunilor umane îndreptate spre obţinerea câştigului
(profitului); schimburile de bunuri îşi pierd caracteristicile specifice
economiei seminaturale de subzistenţă; răspândirea relaţiilor contractuale;
inovarea unori noi instrumente (instituţii) comerciale (cutume), treptat
uniformizate juridic (Merchant Law), destinate asigurării celerităţii
contractelor şi reducerii costurilor de tranzacţie; creşterea treptată a
49
transparenţei informaţiei, a ritmului de derulare şi a securităţii tranzacţiilor;
sporirea dependenţei activităţilor comerciale de cele de creditare; apariţia şi
dezvoltarea rapidă a unei noi pături sociale de oameni bogaţi: burghezia;
înlocuirea într-o proporţie din ce în ce mai mare a concurenţei militare şi
politice cu concurenţa economică.
Premisele globalizării
Dintre premisele globalizării menționăm: dizolvarea celor trei mari
imperii ale Europei consacrate prin Congresul de la Viena (1815), și anume
Imperiul Habsburgic (Austro-Ungar), Imperiul Rus şi Imperiul Otoman;
reformarea relaţiilor sociale şi economice dintre locuitorii majorităţii ţărilor
lumii; generalizării regimurilor democratic-constituţionale prin extinderea
sistemului juridic de Common Law; promovarea principiilor colaborării
echitabile în relaţiile economice internaţionale, liberei circulaţii a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor de către organizațiile internaționale,
etc.
Noua societate – cadrul constituirii şi evoluţiei Noii Economii mondiale
Noua societate se caracterizează prin: utilizarea pe scară largă a
computerului, internetului și a rețelelor de socializare; mobilitatea talentelor;
întărirea cooperării și interdependenței; apariția orașelor globale; promovarea
unui nou set de principii de organizare și conducere (organizarea în rețea);
stimularea promovării reformelor și reglementării raporturilor globale; etc.
Noua Economie are trei caracteristici fundamentale, profund
interconectate:
se concentrează pe informații și cunoștințe ca bază a producției,
productivităţii și competitivităţii.
este o economie globală, producția și gestionarea bunurilor și
serviciilor fiind organizată la nivel planetar.
Internetul este sistemul de organizare în Noua Economie.
Evoluţii cantitative ale economiei mondiale
În iulie 2013, potrivit unor estimări, populaţia globului era de 7,095
miliarde locuitori3.
În anul 2012 Produsul Intern Brut nominal total estimat pe plan mondial
era de aproape 72 trilioane USD (circa 85 trilioane USD, PPS). Potrivit _______________
3 CIA, The World Factbook, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/geos/xx.html, accesat 08.02.2014.
50
estimărilor pentru acelaşi an, 2012, pe locuitor PIB-ul mediu nominal era de
peste 7000 USD (7718 USD), respectiv peste 12000 USD, PPS (12700 USD).
Segregarea avuţiei lumii este cuantificată la nivel global, regional şi
local prin coeficientul Gini. Pe plan mondial, valoarea estimată a
coeficientului Gini a crescut de la 37,2 în anul 1998 la 39 în anul 2007,
reflectând o înrăutăţire a distribuţiei veniturilor şi avuţiei.
Evoluţii economice regionale. Evoluţia Produsului Intern Brut
În perioada 2000-2012 PIB nominal mondial a crescut de 2,2 ori, cu
aproape 40 trilioane dolari USD. Creşterile absolute cele mai semnificative
sunt evidente în cazul economiilor regiunilor Asia de Est şi Pacific (peste 12
trilioane USD), respectiv Europa şi Asia Centrală, (circa 12 tril. USD) şi
America de Nord (circa 7 trilioane USD)
Din punctul de vedere al dominaţiei economice a lumii, economia
mondială îşi conservă şi în primul deceniu al mileniului trei caracteristica de
tripolaritate consacrată în anii ’70 ai secolului XX. Perioada 2000-2012
este marcată de schimbarea locurilor deţinute de primele trei regiuni ale
lumii: regiunea America de Nord trece de pe locul I pe locul al III-lea,
supremaţia mondială fiind preluată de regiunea Europa şi Asia Centrală.
Graţie ritmurilor înalte de creştere din perioada 2000-2012, regiunea Asia de
Est şi Pacific ocupa în anul 2012 poziţia a II-a din punctul de vedere al
valorii Produsului Intern Brut nominal agregat.
Capitolul 26
Integrarea şi convergenţa economică în Uniunea Europeană
Integrare economică
Conceptul de integrare economică
Integrarea reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a
economiei mondiale, bazat pe o treaptă calitativ superioară a
interdependenţelor dintre economiile naţionale, concretizat în crearea unor
entităţi economice comune, spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin unificarea politicilor vamale,
economice, financiar-monetare, orientate spre realizarea unei uniuni
economice şi politice a statelor membre.
Fiind un proces istoric complex de remodelare a fizionomiei economiei
mondiale, ţelul final al integrării – uniunea economică şi politică – poate fi
51
atins treptat prin parcurgerea graduală a mai multor stadii (etape): Zona de
comerţ liber; Uniunea vamală; Piaţa comună; Uniunea economică; Uniunea
politică.
Integrarea, componentă a globalizării economice
Mondializarea (globalizarea) activităţi lor economice ar putea fi definită ca
un proces care, ajuns în faza sa finală, ar însemna administrarea lumii de către forţe transnaţionale, ca pe o unitate economică integrată. În actualul stadiu, mondializarea reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială prin liberalizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie, prin sporirea ponderii producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul global, inter-dependent, de funcţionare a pieţelor, prin amplificarea rolului armonizării internaţionale în elaborarea politicilor economice şi a implicaţiilor în practica economică.
Globalizarea modifică condiţiile cadru de funcţionare a pieţelor şi scoate în evidenţa mai pregnant importanţa climatului, mediului de afaceri în funcţionarea pieţelor şi asigurarea competitivităţii firmelor. Mai mult, accesul la informaţie şi cunoştinţe, modul de circulaţie a acestora în economie, modul în care favorizează inovaţia, devin din ce în ce mai importante.
Globalizarea nu poate fi separată de tendinţe spre regionalizare şi
integrare. La rândul său, regionalizarea a evoluat, în ultimele decenii în
special, spre forme de integrare, de la cele simple spre cele complexe, de
astăzi, Uniunea Europeană fiind expresia cea mai sintetică.
Scurt istoric al integrării economice
Realizarea în practică a integrări economice, o constituie în prezent,
Uniunea Europeană. Uniunea Europeană (UE) s-a înfiinţat oficial pe 1
Noiembrie 1993 după ratificarea finală a Tratatului de la Maastricht şi este un
actor cu o importanţă uriaşă în economia globală. În urma aderării Croaţiei, pe
1 iulie 2013, UE cuprinde 28 de state membre care însumează o populaţie de
aproximativ 505,7 milioane locuitori.
Ideea integrării europene a avut la bază proiectul paneuropean de
apropiere între unele ţări europene este o iniţiativă care îl are ca precursor pe
Aristide Briand, fost preşedinte al guvernului francez şi ministru de externe
şi laureat al premiului Nobel pentru pace în 1926, reprezentant al Franţei la
Liga Naţiunilor. Deși, integrarea europeană a fost propusă în al paisprezecelea
secol, ea nu a fost pusă în practică decât după cel de-al Doilea Război Mondial
odată cu perioada de reconstrucţie economică, politică şi militară. Integrarea
economică îşi are rădăcinile în geografia specific europeană.
SUA a sprijinit integrarea economică din următoarele motive: economic
- de sprijinire a vest europenilor, de reconstrucţie economică, fiind singura în
măsură să susţină financiar, cu capital investiţional efortul de integrare;
52
anticomunismul - de întărire a frontului antisovietic şi anticomunist faţă de
ascensiunea şi dominaţia ideologiei sistemului politic totalitar de sorginte
sovietică în Europa de Est; expansionismul - de creare de noi pieţe externe
pentru capitalul american.
Contextul instituţional şi legislativ al integrării economice
Integrarea economică este dependentă puternic de legislaţie.
Pentru a explica cum este dezvoltată legislaţia se prezintă principalele
instituţii ale Uniunii Europene: Comisia Europeană, Parlamentul european,
Curtea Europeană de Justiţie, Consiliul de Miniştri, Consiliul Europei.
Alte instituţii şi organisme interinstituţionale cu importanţă deosebită
în zona politicii sunt:
Curtea de Conturi controlează respectarea dreptului
European;
Banca Centrală Europeană, localizată la Frankfurt,
responsabilă cu evoluţia zilnică a politicii monetare privind
moneda unică, incluzând decizii pentru ratele dobânzii din
zona EURO;
Comitetul Economic şi Social, un fel de parlament al
grupurilor de interes care este consultat în legislaţia
politicilor economice;
Comitetul Regiunilor care are rolul de a creşte implicarea
guvernelor sub-naţionale în activităţile UE, cu precădere în
politica regională;
Banca Europeană de Investiţii finanţează proiectele de
investiţii ale UE şi sprijină întreprinderile mici prin
intermediul Fondului European de Investiţii;
Ombudsmanul European investighează plângerile privind
proasta administrare de către instituţiile şi organismele UE;
Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor are rolul de
a asigura protecţia datelor cu caracter personal ale cetăţenilor;
Oficiul pentru Publicaţii public informaţii despre UE;
Oficiul European pentru Selecţia Personalului recrutează
personal pentru instituţiile şi organismele UE;
Şcoala Europeană de Administraţie organizează cursuri de
formare în diverse domenii pentru personalul instituţiilor UE;
Numeroase agenţii specializate şi organism descentralizate
desfăşoară o serie de activităţi de natură tehnică, ştiinţifică
sau de gestionare.
53
Convergenţa economică
Convergenţa economică- obiectiv fundamental al integrării
europene
În cazul Uniunii Europene politica de coeziune şi de reducere a
disparităţilor economico-sociale este un obiectiv fundamental al integrării
Convergenţa economică defineşte un proces prin care o economie
naţională sau o regiune distinctă economic realizează un proces de apropiere
al nivelului indicatorilor economici, sociali, monetari, financiari faţă de o
altă economie naţională mai avansată, de referinţă.
Din perspectivă economico-financiară se pot evidenţia trei tipuri de
convergenţă: Convergenţa reală; Convergenţa nominală; Convergenţa
instituţională.
Indicatorii şi modelele de convergenţa Sub aspectul indicatorilor de convergenţă există consacrate în prezent
mai multe modalităţi de măsurare care au condus la descriere unor modele de
convergenţa, astfel: Convergenţa de tip Beta; Convergenţa de tip Sigma;
Coeficientul Gini; Indexul Atkinson; Indexul Theil;
Analiza convergenţei în UE cu privire specială la România Concluzia analizei: convergenţa reală pentru România este un obiectiv
mai greu de atins în interiorul comunităţii, faţă de anticipările noastre la
intrarea în UE în anul 2007 întrucât ţara noastră păstrează şi în momentul de
faţă un decalaj important la acest indicator.
Analizând acest aspect contradictoriu al intrării în UE fără accelerarea
integrării, putem deduce că România va fi, pe o perioadă de decenii ani după
aderare, un receptor de asistenţă nerambursabilă din interiorul UE (fondurile
structurale), pentru a atinge pragul de 75% din media UE la PIB/loc, ceea ce
are următoarele implicaţii: România trebuie să dezvolte - cu cât mai rapid, cu
atât mai bine - o capacitate instituţională de gestionare pe termen lung a
ofertei de asistenţă nerambursabilă; România şi Bulgaria au în prezent
tendinţa de convergenţa cea mai slabă din rândul membrilor UE, fiind
considerate ultimul club de convergenţa.
Analiza de convergență a fost făcută atât prin prisma indicatorilor
statistici socio-economici a căror valori au fost luate din baza de date
EUROSTAT, cât și prin prisma unor indicatori dezvoltați de Comisia
Europeană menționați anterior.
Din analiza convergenţei Beta rezultă existența unui proces de
convergenţa atât la nivelul UE 15 cât şi UE27; viteza convergenţei nu este
constantă în timp şi nici pe regiuni ale UE, manifestându-se tendinţa unei
54
convergenţe mai accentuate la nivelul regiunilor dezvoltate care constituie
nucleu integrării europene. Multe regiuni sărace din nucleul integrării (UE 15)
au avut o viteză ridicată de convergenţa.
Referitor la convergența prin competitiviatte economică se consideră
că singura cale sigură de a asigura convergenţa reală a României este cea a
unei strategii corecte de competitivitate naţionala racordată la strategia de
competitivitate a UE. Pentru aceasta trebuie atent evaluată strategia
europeană pentru ca apoi România să fie capabilă să articuleze propria sa
viziune de integrare prin competitivitate în context european.
Acest lucru este realizabil întrucât Strategia Europa 2020, la nivelul
Uniunii Europene are la bază o structură de guvernanţă şi convergenţa
economică respectiv Semestrul european, Pactul de stabilitate şi creştere,
Procedura de dezechilibre economice, Pactul Euro Plus, precum şi
Remedierea sectorului financiar.
România şi-a asumat obiectivele UE de creştere economică Strategia
Europa 2020, prin transpunere în principale documente programatice ale
României, şi anume :
Programul Naţional de Reformă 2011-2013; 2014-2020
Programul de Convergenţă 2013–2016
În corespondenţă cu monitorizarea performanţei economice a statelor membre pe care Comisia Europeană o realizează în cadrul Semestrului European există obiective tematice în cadrul a trei domenii tematice cheie pentru creşterea economică în UE, şi anume: Promovarea creşterii economice şi a competitivităţii urmărită prin
direcţii strategice care vizează realizarea obiectivelor tematice pentru consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice şi inovării (OT1), îmbunătăţirea accesului la TIC, a folosirii şi calităţii acestora (OT2), îmbunătăţirea competitivităţii IMM-urilor, a sectorului agricol şi sectorului pescuitului şi acvaculturii (OT3), sprijinirea tranziţiei către o economie cu emisii scăzute de carbon (OT4), promovarea adaptării la schimbările climatice, a prevenirii şi a gestionării riscurilor (OT5), protecţia mediului şi promovarea utilizării eficiente a resurselor (OT6), promovarea transportului durabil şi eliminarea blocajelor de la nivelul reţelelor majore de infrastructură (OT7);
Piaţa muncii, politicile sociale şi educaţia ale cărui direcţii strategice se regăsesc în alte trei obiective tematice, respectiv promovarea ocupării forţei de muncă şi sprijinirea mobilităţii forţei de muncă (OT8), promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei (OT9) şi investiţiile în educaţie, competenţe şi învăţare pe tot parcursul vieţii (OT10);
55
Modernizarea administraţiei publice prin consolidarea capacităţii instituţionale şi asigurarea unei administraţii eficiente aflată în corespondenţă directă cu obiectivul tematic OT11 din Cadrul Strategic Comun.
Strategia naţionala de Export - condiţie importantă a convergenţei economică
Capacitatea României de a dezvolta durabil exporturile este
provocarea fundamentală pentru competitivitatea ţării.
Conform analizei, România are resurse importante de competitivitate,
care sunt insuficient valorificate. Concluzia generală analizei SWOT, dar şi a
celei privind lanţul valoric naţional, este că România are cele mai importante
avantaje dar şi dezavantaje în domeniul pregătirii şi educării sau recalificării
resurselor umane. Resursa umană rămâne în continuare factorul critic de
succes primordial pentru opţiunea strategică de viitor. De asemenea, se poate
constata că punctele slabe sunt localizate în capacitatea redusă de ofertare la
export conform cerinţelor pieţii, ceea ce conduce la o rigiditate structurală a
ofertei de export cu valoare adăugată mare şi o captivitate a sa faţă de
lanţurile productive dominante din ţările din prima linie a ierarhiei
exportatorilor (ţările mari exportatoare) care au tendinţa să externalizeze în
România numai funcţia de producţie. Prezenta strategie nu numai că atrage
atenţia asupra acestui aspect dar şi propune o viziune şi obiective menite să
schimbe radical modul în care România se înscrie în ierarhia exportatorilor
mondiali.
Concepte de bază: Integrare economică; Convergenţă economică;
Convergenţă reală; Convergenţă nominală; Convergenţă instituţională;
Convergenţa Beta; Convergenţa Sigma; PIB/loc; Dezechilibre economice;
Bunăstare economică; Indexul Atkinson; Coeficientul Gini; Indicele Theil;
Competitivitate
Teste de autoevaluare
1. Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă: Consumul intermediar este inclus în Produsul Global Brut.
Răspuns: A Dif: medie Referire: manual, p. 10.
2. Alegeţi răspunsul corect: Principiul multiplicatorului investiţiilor exprimă interacţiunea care se
formează între: a. creşterea venitului şi creşterea consumului; b. creşterea consumului şi creşterea economiilor; c. creşterea venitului şi creşterea investiţiilor d. creşterea economiilor şi creşterea investiţiilor.
Răspuns: c Dif: uşor Referire: manual, p. 53.
56
3. Completaţi ............ constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în
cadrul căreia alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar declin economic.
Răspuns: ciclicitatea Dif: mediu Referire: manual, p. 59
4. Rezolvaţi problema următoare: În situaţia în care PGB este 200 000 mld, consumul intermediar reprezintă
25% din PGB, iar amortizarea este cu 50% mai mare decât consumul intermediar, să se determine PIN.
Răspuns: 75 000 mld Dif: dificil Referire: manual, p.10. Întrebări de reflecţie
Explicaţi conceptul de integrare economică şi precizaţi premisele
integrării europene;
Care sunt etapele cheie în dezvoltarea UE?
Care au fost premisele globalizării?
Prezentaţi principalii indicatori relevanţi pentru situaţiile de eficienţă,
ineficienţă şi punct critic. Care este semnificaţia principiilor
maximizării şi minimizării în contextul relaţiei dintre variantele
eficiente şi cea optimă ?
Câte tipuri de externalităţi (spillovers) cunoaşteţi ? Prezentaţi
particularităţile fiecărui tip, precum şi condiţiile de optim privat şi
social. Importanţa Curbei Phillips; Dacă ciclurile de afaceri sunt inevitabile la ce folosesc politicile
macroeconomice?
Care sunt factorii care influenţează înclinaţia spre consum pe perioade
lungi şi scurte?
Ce înţelegeţi prin dezvoltarea economică durabilă?
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Constantin, Mecu; Daniela Paşnicu (coordonatori), Teorie economice
2: Macroeconomie, Mondoeconmie, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucharest, 2014, ISBN 978-606-20-0120-9.
2. Mecu, Constantin; Părăluţă Nedelea, Paşnicu Daniela, Barna Cristina,
Uţă Cristian, Zorzoliu Raluca, Ionescu Cornel, Economie Politică,
Aplicaţii practice, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2008; 3. J. Stiglitz, Globalizarea – speranţă şi deziluzie, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.
57
4. Krugman Paul, „Conştiinţa unui liberal”. Editura Publică, Colecţia de
Economie, 2009 5. Lipsey R., Chrystal A. Economia pozitivă, Editura Economica,
bucureşti, 1999.
Elaborată de, Prof.univ.dr. Daniela Pașnicu
