LUCRARE DE LICENŢĂ

FISCALITATE ŞI COMPORTAMENTUL CONTRIBUABILULUI

CUPRINS

1. ELEMENTE DE TEORIE FISCALA

1.1 DEFINITIA IMPOZITELOR SI TAXELOR …………………………………...pag. 41.2 ELEMENTE TEHNICE……………………………………………………….…pag. 41.3 CLASIFICAREA IMPOZITELOR SI TAXELOR………………………............pag. 7

2. EFECTELE FISCALITATII

2.1 EFECTELE ECONOMICE……………………………………………………...pag.18 2.1.1. EFECTELE ECONOMICE ASUPRA IMPOZITELOR DIRECTE ………pag 19 2.1.2. EFECTELE ECONOMICE ASUPRA IMPOZITELOR INDIRECTE…….pag 24 2.2 EFECTELE JURIDICE ………………………………………………………....pag 26 2.3. EFECTELE PSHIO-SOCIALE…………………………………………………pag 27 2.3.1. EFECTELE PSIHOLOGICE… ……………………………………………pag 27 2.3.2. EFECTELE SOCIALE……………………………………………………..pag 28 2.3.2.1. EFECTELE SOCIALE ASUPRA IMPOZITELOR DIRECTE………………………………………………………………………………...pag 29 2.3.2.2. EFECTELE SOCIALE ASUPRA IMPOZITELOR INDIRECTE……………………………………………………………………..……….pag 31

3. COMPORTAMENTUL CONTRIBUABILULUI

3.1 EFECTE ASUPRA CONTRIBUABILILOR……………………………………pag 34 3.1.1. EFECTUL DE ANUNT...…..……………………………………………...pag 35 3.1.2 EFECTUL DE VENIT……………………………………………………..pag 403.2 DECLARATIILE CONTRIBUABILULUI PRIVIND IMPOZITELE SI TAXELE………………………...……………………………………………………….pag 42

4. STUDIU DE CAZ

4.1. EFECTE ASUPRA VALORII ADAUGATE SI INVESTITIILOR……………pag 444.2. EFECTE ASUPRA CONTRIBUABILULUI...…………………………………pag 484.3. EFECTE ASUPRA CONSUMULUI POPULATIEI SI ECONOMISIRII …….pag 514.4. EFECTE ASUPRA POPULATIEI SI CASTIGULUI SALARIAL ……………pag 544.5. EFECTE ASUPRA FLUXURILOR ECONOMICE …………………………...pag 57

CONCLUZII………………………………………………………………………..pag 61

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………pag 63

Cap.1 Elemente de teorie fiscală

1.1 Definirea taxelor şi impozitelor

Apariţia şi evoluţia impozitelor poate fi caracterizată ca un proces complex şi de durată, început o dată cu destrămarea comunei primitive, apariţia statului şi a proprietăţii private, scindarea societăţii în clase sociale, dezvoltarea forţelor de productie şi a relaţiilor marfă bani.

În economiile moderne, statele colectează impozite atât pentru finanţarea cheltuielilor, cât şi pentru îndeplinirea triplului său rol de stabilizare, de distribuire şi de alocare. De asemenea, impozitele sunt utilizate ca pârghii de intervenţie în scopul stabilizării nivelului de ocupare a forţei de muncă şi a capacităţilor, a preţurilor şi a balanţei de plăţi, ca şi pentru realocarea mai eficientă a resurselor din societate.

Definiţiile date impozitelor sunt multiple, fiecare dintre acestea reflectând poziţia autorilor respectivi în legatură cu criteriile dimensionării sarcinilor fiscale.

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil datorată, conform legii bugetului, de către persoanele fizice sau persoanele juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru bunurile pe care le posedă1.

Taxele, ca formă a impozitelor indirecte, reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane fizice sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii de drept public .

Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor directe şi anume: - caracter obligatoriu;- titlu nerambursabil;- urmărire în caz de neplată;

Între impozite şi taxe există unele deosebiri . Astfel în cazul impozitului lipseşte cu totul obligaţia prestării unui serviciu direct şi imediat din partea societăţii, situaţia fiind inversă în ceea ce priveşte taxele.

Deosebiri între impozite şi taxe există şi în ce priveşte modul de determinare a cuantumului acestora . Astfel, cuantumul impozitului se stabileşte, în principal, în funcţie de venitul impozabil, în timp ce mărimea taxei este influenţată, în general de natura serviciului prestat.

Termenele de plată sunt stabilite la date fixe – pentru impozite – şi în momentul solicitării sau după efectuarea prestaţiei serviciilor – la taxe.

În ce priveşte deosebirile din punct de vedere al echivalentului ; în unele cazuri aceasta are un caracter relativ deoarece sunt reglementate şi taxe care se percep fără un echivalent direct şi imediat, precum şi taxe care numai în parte reprezintă echivalentul serviciului prestat (de exemplu, taxele locale care se datorează anual de către persoanele fizice care posedă mijloace de transport ).

1.2 Elemente tehnice ale prelevărilor fiscale

1 L. Donath – Finante Publice, Editura Marineasa Timisoara 2004

În virtutea faptului că prelevarea fiscală are caracter obligatoriu (statuată prin legi), transferul de valoare pe care îl incumbă aceasta generează un raport fiscal de natura juridica între persoanele fizice şi juridice, pe de o parte, şi stat, pe de alta parte. Documentul care atestă existenţa raportului juridic amintit poartă denumira de titlu de creantă fiscală şi detaliază în cuprinsul său o serie de componente - elemente tehnice - prin intermediul cărora se particularizează o anumită prelevare fiscală, principale fiind: denumirea, subiectul pasiv, subiectul activ, suportatorul obiectul impozabil, unitatea de impunere, cota de impunere, asieta, debitul fiscal termenul de plată.

1. Denumirea ilustrează numele prelevării fiscale în stransă legatură cu lexicul ţării care o instituie, aşa cum reiese aceasta din dispoziţiile legale. Componenta face de regulă referire la conţinutul economic al prelevării obligatorii, însa există multe situaţii în care acest lucru nu se întâmplă.

2. Subiectul activ (beneficiarul) reprezintă subiectul îndrituit prin lege să încaseze cuantumul prelevării fiscale, acesta nefiind altcineva decat autoritatea statului (autoritate publica centrală, autoritaţile publice locale sau alte organisme cu caracter public).

3. Subiectul pasiv (contribuabil sau subiectul prelevării fiscale) este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării fiscale, transferul de valoare efectuat derulându-se în relaţie directă cu statul (plata prelevării fiscale nu este mijlocită de nici un intermediar).

4. Suportatorul relevă persoana fizică sau juridică la care în urma impunerii i se diminuează puterea de cumpărare. De notat este şi faptul că nu în toate cazurile suportatorul este una şi aceeaşi persoană cu contribuabilul.

5. Obiectul impozabil reprezintă materia care se supune impunerii şi a cărei deţinere determină individualizarea obligaţiei de plată a prelevării fiscale. În teoria şi practica mondială există trei categorii de obiecte impozabile: venitul, averea şi cheltuiala (consumul).

6. Unitatea de impunere denotă unitatea de masură prin care se exprimămărimea obiectului impozabil şi are fie o expresie monetară (unitatea monetară -cazul în care obiectul impozabil este venitul sau cheltuiala), fie o expresie fizico-naturală (metrul pătrat, hectarul, kilogramul, tona, etc. - cazul în care obiectulimpozabil este averea).

7. Cota de impunere constituie valoarea prelevării fiscale stabilită pentru fiecare unitate de impunere, putând să capete fie o formă fixă (valoare absolută) pe unitatea de impunere, fie o formă procentuală (valoare relativă) aplicată unităţii de impunere.

Existenţa cotei relative a determinat particularizarea a patru tehnici diferite de impunere în forma procentuală: impunerea proporţională, progresivă, regresivă şi degresivă.

a) Impunera în cota procentuală proporţională presupune că asupra valorii obiectului impozabil se aplică o cotă procentuală unică, care nu se modifică odată cu modificarea valorii obiectului impozabil. b) Impunerea în cote procentuale progresive constă în aplicarea asupra valorii obiectului impozabil a unei cote procentuale care creşte fie într-un ritm constant, fie într-un ritm variabil pe masură ce valoarea obiectului impozabil creşte. Se observă astfel că trend-ul de majorare a prelevării fiscale este superior dinamicii creşterii valorii materiei impozabile.

Există doua variante ale impunerii în cote progresive de impunere: impunerea în regresie simplă (se aplică asupra valorii obiectului impozabil procentul de impunere aferent tranşei de încadrare) şi impunerea în progresie compusă (materia impozabilă divizată pe mai multe tranşe, iar asupra valorii fiecărei tranşe se aplică cote de impunere procentuale crescătoare).

Acelaşi efect de progresivitate se poate obţine şi prin practicarea impunerii progresive prin deducere sau a celei progresive prin detracţie, adică prin uzitarea cotei proporţionale de

a

impunere în combinaţie cu scăderea de sume fixe fie din valoarea materiei impozabile, fie din cuantumul prelevării fiscale.

Impunerea progresivă prin deducere presupune că asupra bazei impozabile diminuate cu o sumă fixă (valoare neimpozabilă aferentă asigurării minimului de subzistenţă se aplică o cotă procentuală proporţională de impunere.

Impunerea progresivă prin detracţie constă în aplicarea asupra valorii obiectului impozabil a unei cote procentuale proporţionale de impunere, în final scăzându-se din rezultatul obţinut o sumă fixă.

c)Impunerea în cote procentuale regresive ilustrează aplicarea asupra valoriiobiectului impozabil a unei cote procentuale care scade fie într-un ritm constant, fieîntr-un ritm variabil pe masură ce valoarea obiectului impozabil creşte (tehnica estefoarte rar utilizată în practică).d) Impunerea în cote procentuale degresive relevă aplicarea asupra valoriiobiectului impozabil a unei cote procentuale care creşte pâna la un anumit pragdupă care scade pe masură ce valoarea obiectului impozabil creşte.

8. Asieta fiscală exprimă modul de aşezare a impozitelor şi include ansamblul măsurilor întreprinse de organele fiscale în vederea identificării şi evaluării obiectului impozabil, stabilirii mărimii prelevării fiscale şi perceperii acesteia.

Evaluarea obiectului impozabil presupune uzitarea unor metode capabile să asigure determinarea mărimii acestuia, uzuale fiind: metoda evaluării directe şi metoda evaluării indirecte.

Metoda evaluării directe include evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului.

a. Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane se efectuează atunci cândmărimea obiectului impozabil este cunoscută de o altă persoană decat subiectulpasiv, iar această persoană este obligată prin lege să depună la organele fiscale odeclaraţie în acest scop.b. Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului se realizează cu participareadirectă şi nemijlocită a subiectului pasiv, care este obligat în acest caz să ţinăevidenţa veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de activitatea pe care o desfasoară şisă depună la organele fiscale o declaraţie din care să rezulte toate detaliile referitoarela obiectele aflate sub incidenţa impunerii.

Evaluarea indirectă cunoaşte la rându-i trei variante operaţionale: evaluarea pe baza unor indici exterioare ale obiectelor impozabile, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.

a. Evaluarea pe baza indiciilor (semnelor) exterioare ale obiectului impozabilasigură dimensionarea cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se iaîn considerare situaţia socio-economică a persoanei care deţine obiectul respectiv.Reperele folosite la acest mod de evaluare se diferenţiază în funcţie de naturaobiectului impozabil şi pot fi: suprafaţa de teren, numărul animalelor din gospodărie,preţul pământului, arenda, numărul camerelor, numărul uşilor sau ferestrelor, chiriaprezumtivă a se încasa, ş.a.m.d.b. Evaluarea forfetară presupune că organele fiscale încearcă să aproximezecu o cât mai mare exactitate valoarea obiectului impozabil, bazându-se peelementele care sunt în relatie directă cu acesta. Metoda este caracteristicăactivităţilor la care nu se pot ţine evidenţe financiar-contabile, nici măcar în partidăsimplă. Estimarea forfetară poate fi legală (baza de impozitare este evaluată conformunor proceduri stabilite prin legi fiscale) sau convenţional (baza de impozitareeste estimată prin acorduri în urma unor discuţii cu contribuabilul), fără însă aavea pretenţia de exactitate cu privire la valoarea obiectului impozabil.

c. Evaluarea administrativă este demarată unilateral de către autoritatea fiscală, care fundamentează valoarea obiectului impozabil pe baza elementelor pe care lecunoaşte sau le are la dispozitie. În situaţiile în care subiectul pasiv nu este deacord cu mărimea obiectului impozabil astfel dimensionată, acesta are dreptul să o conteste prin prezentarea argumentelor de rigoare.

Stabilirii mărimii prelevării fiscale presupune determinarea debitului fiscal, ţinând cont de cota de impunere (stabilită prin reglementare) şi valoarea obiectului impozabil (rezultată în urma dimensionării acestuia prin metoda directă sau metoda indirectă).

Perceperea prelevării fiscale reprezintă procedura efectivă de încasare a debitului fiscal de către stat. În perioada precapitalistă colectarea prelevărilor fiscale se făcea de către un reprezentant al comunităţii sau prin intermediul unor arendaşi, iar în perioada modernă perceperea debitelor fiscale se realizează prin intermediul unor instituţii fiscale specializate.

Practica fiscală actuală cunoaste patru procedee de încasare a debitelor fiscale:- direct de la contribuabili, prin prezentarea acestora la casieria fiscului (sistem

„portabil") sau prin deplasarea organului fiscal la sediul sau reşedinta contribuabilului (sistem. „cherabil");

- electronic, prin utilizarea de către contribuabili a calculatoarelor personale şi a legăturilor de internet;

- stopaj la sursă, prin calcularea, reţinerea şi virarea debitului fiscal de către o terţă persoană în patrimoniul căruia se formează obiectul impozabil;

- aplicarea şi anularea de timbre mobile, pentru actele şi acţiunile notariale, administrative, judecătoreşti, consulare, etc.

9. Debitul fiscal reprezintă cuantumul total al prelevării fiscale pe care contribuabilul trebuie să îl plătească autorităţii de stat, fiind rezultatul operaţiunilor efectuate în cadrul asietei fiscale. 10. Termenul de plată indică scadenţa fiscală, adica data limită până la care se poate plăti debitul fiscal. Din motive ce ţin de uşurarea modului de administrare a prelevărilor obligatorii, frecvent scadenţa fiscală este stabilită ca fiind un interval temporal în care se poate efectua plata şi foarte rar o dată fixă.

În afara celor zece componente prezentate anterior, unii teoreticieni mai prezinta drept elemente tehnice ale prelevărilor fiscale sursa, autoritatea, posibilitatea, facilităţile fiscale, sancţiunile aplicabile si căile de contestaţie sau de atac2.

1.3 Clasificarea impozitelor şi taxelor

Impozitele utilizate în practica fiscală sunt variate, atât sub aspectul formei pe care acestea le îmbraca, cât şi din punctul de vedere al conţinutului.

1. În funcţie de incidenţa asupra contribuabililor, impozitele se grupează în două mari categorii şi anume:

a. impozite directe,b. impozite indirecte.a. impozitele directe se caracterizează prin incidenţa directă asupra contribuabililor, persoane fizice sau juridice, ele fiind stabilite nominal, în funcţie de mărimea veniturilor sau / şi a averilor acestora.

La rândul lor, impozitele directe pot fi grupate în:

2 M. Mutascu – Finante Publice, Editura Artres – Timisoara 2005

A1. impozite reale (obiective) - se caracterizează prin aceea că se stabilesc asupra obiectivelor impozabile, fără a ţine seama de situaţia personală a subiectului impozitului. Din categoria impozitelor reale fac parte:- impozitul funciar;- impozitul pe clădiri;- impozitul pe activităţile industriale comerciale, profesiile liberale;- impozitul pe capitalul mobiliar.A2. impozite personale (subiective) sunt aşezate asupra veniturilor sau averilor contribuabililor şi ţin seama de situaţia personală a acestora. În această categorie sunt incluse:- impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile societăţilor de capital- impozitul pe averea propriu-zisă

- impozitele pe averea propiu-zisă - impozitul pe circulaţia averii - impozitul pe sporul de avere

b. impozitele indirecte sunt impozitele care se percep cu ocazia vânzărilor de bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor de lucrări.

Caracteristic acestei categorii de impozite este faptul că ele nu sunt stabilite asupra subiectului impunerii în mod direct şi nominal ci, indirect asupra vânzarilor de bunuri, prestărilor de servicii sau executării de lucrari.

În cazul impozitelor indirecte, calitatea de subiect al impunerii este atribuită, prin lege, unei alte persoane decât suportatorului efectiv al acesteia. Impozitele indirecte pot fi grupate în:

- taxe de consumaţie (accize, taxa pe valoarea adăugată),- monopoluri fiscale,- taxe vamale,- taxe de timbru şi de înregistrare.

2. După obiectul impunerii, impozitele se pot grupa în: a. impozite pe venit care vizează veniturile persoanelor fizice sau pe cele ale societăţilor comerciale (impozitul pe profit),b. impozite pe avere, care afectează bunurile de natură imobiliară sau imobiliară ale contribuabililor (impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri etc.),c.impozite pe consum (pe cheltuieli), care vizează cheltuielile de consum (accizele, taxa pe valoarea adăugată).

3. Dupa scopul urmărit prin instituirea impozitelor, se disting:a. impozite financiare (cu caracter fiscal), instituite de stat în vedereaasigurării constituirii veniturilor sale (impozitele pe venit, taxele deconsumaţie etc.),b. impozite de ordine, introduse pentru limitarea unor acţiuni sau pentrustimularea realizării unor obiective care nu au caracter fiscal.

4. Dupa frecvenţa cu care se încasează la buget, impozitele sunt: a. impozite permanente (ordinare), a căror percepere şi încasare prezintă o anumită regularitate,

b. impozite incidentale (extraordinare), ocazionale, instituite şi încasate o singura dată, în mod excepţional.

5. După instituţia care le administrează, impozitele se pot grupa în funcţie de structura organizatorică a statelor în care acestea sunt aplicate, astfel:

a. În statele de tip federal se disting:

- impozite federale - impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale unei federaţii, - impozite locale, ale departamentelor, judeţelor, precum şi ale municipiilor, oraşelor şi comunelor.

b. În statele de tip unitar există:- impozite ale administraţiei centrale de stat,- impozite ale administraţiei locale.

6. Clasificarea impozitelor se poate face după criterii tehnice, conform cărora distingem:

a. impozite proporţionale şi impozite progresive.Impozitele de tip proporţional se caracterizează prin aplicarea asupra materiei

impozabile a unei singure cote de impunere, indiferent de mărimea materiei impozabile, în timp ce impozitele progresive constau în creşterea cotei de impunere o dată cu creşterea mărimii materiei impozabile.

În literatura de specialitate mai sunt menţionate impozitele de tip degresiv şi cele de tip regresiv. Caracteristic impozitelor degresive este aplicarea unor cote de impunere descrescătoare, pe măsura scăderii materiei impozabile. În schimb, impozitele regresive constau în aplicarea unor cote de impunere crescătoare până la un anumit nivel al materiei impozabile, după care, pe măsură ce baza de impunere creşte, cotele se reduc.

b. impozite de repartiţieImpozitul de repartiţie este acela al cărui cuantum este stabilit apriori de către legiuitor,

în suma totală numită contingent, aceasta fiind repartizată între contribuabili. Aceste impozite ţin, însa, de domeniul trecutului, în prezent utilizându-se impozitele de cotitate, caracterizate prin stabilirea unei cote de impozit, care se aplică asupra materiei impozabile.c. impozite sintetice şi impozite analitice

Impozitele sintetice se aşează asupra ansamblului materiei impozabile, fără a avea în vedere componenţa acesteia. Spre deosebire de acestea, impozitele analitice se instituie asupra fiecărei componente a materiei impozabile.

Clasificarea impozitelor se poate face, desigur, şi în funcţie de alte criterii, cea mai importantă clasificare fiind aceea care grupează impozitele după felul în care acestea afectează veniturile contribuabililor supuse impunerii, şi anume în impozite directe şi impozite indirecte3.

A. Taxele de consumaţieTaxele de consumaţie sunt impozite cuprinse în preţul de vânzare al mărfurilor produse

şi realizate în interiorul tării. La plata acestora sunt supuse atât bunurile de consum cât şi mijloacele de producţie apărute în capitalismul timpuriu, taxele de consumaţie au cuprins pe măsura trecerii timpului un număr tot mai mare de produse. În prezent, se impun aproape toate mărfurile vândute, iar cotele taxelor de consumaţie au fost majorate.

Taxele de consumaţie au un câmp de aplicare diferit de la ţară la ţară. În orice caz, randamentul lor fiscal este mare. Se mai numesc şi impozite pe consum, deoarece se aplică asupra preţului bunurilor care intră în consum şi pot fi de două feluri: pe produs şi generate pe vânzări.

Taxele de consumaţie pe produs sau accizele (impozitele speciale pe consum). Sunt cele mai vechi taxe pe consum, tradiţionale. Obişnuit, se aşează asupra bunurilor care intră în consumul celor mai largi categorii ale populaţiei. Astfel de produse sunt: zahărul, sarea, uleiul, tutunul, dulciurile, băuturile, cafeaua, ceaiul, combustibili lichizi, cereale în unele ţări, aparatele electrice, textile, încaltamintea, anumite obiecte de lux, care se consumă în cantităţi mari şi nu pot fi substituite uşor cu altele, având o cerere neelastică.

3 L. Donath – Finante Publice, Editura Marineasa Timisoara 2004

Numărul şi felul produselor asupra cărora se impun accize diferă de la o ţară la alta. Caracteristic este însa faptul că pentru toate ţările în ultima vreme, în valoarea taxelor de consumaţie, ponderea taxelor pe produs (accize) este în scădere.

Accizele se stabilesc fie în sume fixe pe unitatea de marfă fie în procente (proporţional) asupra preţului de vânzare. Produsele de import sunt supuse aceloraşi taxe, iar produsele de export, cu unele excepţii scutite. Cât priveşte nivelul taxelor de consumaţie pe produs se afirmă o tot mai pronunţată tendinţă de creştere. La unele bunuri, mai cu seamă la cele aflate sub incidenţa măsurilor de restrângere a consumului, cotelor accizelor ating valori extrem de mari. Este vorba de taxe asupra produselor care dăunează sănătăţii (tutun, alcool), asupra celor de lux sau asupra produselor obţinute cu consumuri ridicate de resurse, precum şi a unora provenite din import. Practicarea accizelor, cum se vede, are nu numai scopuri fiscale, dar şi sociale, uneori chiar politice.

Potrivit actualului regim fiscal din România, pentru anumite bunuri din producţia internă sau din import (băuturi alcoolice, cafeaua, ţigările, benzina, aparatele video, televizoarele, bijuteriile, anumite bunuri de lux etc.) sunt aplicate accize. Inetruirea lor este de dată recentă (începând cu 1991) şi au ca principal ţel procurarea de venituri la buget (în subsidiar se urmăresc şi scopuri sociale).

Accizele sunt stabilite în cote procentuale, diferenţiate după felul produselor, mai ridicate pentru cele de lux, aşa cum se practică şi în alte ţări. Baza de calcul este preţul negociat, în cazul bunurilor de producţie proprie, iar la produsele de import se aplică la valoarea de vamă (la aceasta se adaugă şi taxele vamale, alte taxe speciale stabilite prin lege). Plătitorii acestora sunt întreprinderile de orice fel, asociaţiile comerciale, persoane fizice autorizate care produc, importă sau comercializează bunuri din categoria celor care, potrivit legii, intră sub incidenţa accizelor. Se suportă firesc de către consumatori, ca orice impozit indirect.

Taxele generate de consumaţie (impozitele pe consum generate) se aplică asupra vânzării tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau elemente pentru producţie şi sunt cunoscute sub denumirea generică de impozite pe cifra de afaceri. Au fost introduse dupa primul razboi mondial fiind reclamate de necesitatea crescândă de resurse financiare a statelor capitaliste.

Obiectul impozitului pe cifra de afaceri este deverul (cifra de afaceri), adică ansamblul vânzărilor totale sau nete ale întreprinderilor industrial comerciale, de construcţii, agricole, de transporturi, restaurante, hoteluri, unităţi prestatoare de servicii, altele. Comparativ cu impozitul pe produs (accize), cel pe cifra de afaceri este mai comod pentru stat, deoarece are un randament fiscal mai ridicat şi nu reclamă cheltuieli mari de percepere.

În practica financiară a ţărilor capitaliste sunt întalnite trei forme de aşezare a impozitului pe cifra de afaceri şi anume : a) forma cumulativă ; b) forma impozitului unic şi c) forma impozitului unic, cu plata fracţionată (taxa pe valoarea adăugată).

În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt impuse în fiecare stadiu prin care trece, de la ieşirea din fabricaţie şi până intră în consum. Este perceput, deci de fiecare dată când bunurile sunt supuse unei tranzacţii. Acelaşi produs deci, se impune de mai multe ori. Aceasta înseamnă că, cu cât ciclul de producţie şi circulaţie este mai lung, cu atât impozitul datorat statului va fi mai mare.

Impozitul cumulativ numit şi "impozit în cascadă", "multifazic", "bulgăre de zăpadă” etc., tocmai fiindcă se percepe pentru fiecare tranzacţie (în cascadă), are ca bază de calcul preţul de vânzare a bunurilor care include şi impozitul plătit la stadiile anterioare, adică cifra de afaceri brută. În acest fel, efectele impunerii succesive pe stadii se acumulează sporind nu numai impozitul datorat, (o stratificare de impozit) care încarcă valoarea mărfii şi preţul.

Uşor de observat, că impozitul cumulativ pe cifra de afaceri (vânzări, tranzacţii) are caracter multiplu. El majorează cu mărimea impozitelor plătite în aval şi prin aceasta

provoacă greutăţi în desfacere, influenţând negativ capacitatea de concurenţă a întreprinderii. Faptul că afectează întregul circuit are ca efect integrarea pe verticala (concentrarea producţiei), care face posibilă evitarea plăţii impozitului la una sau chiar două stadii, dezavantajând întreprinderile neintegrate şi stânjenind diversificarea producţiei. Prin urmare, este lipsit de neutralitate. Este totodată lipsit de transparenţă, adică nu se poate cunoaste cât s-a vărsat la buget de-a lungul parcursului mărfii. Practicarea impozitului cumulativ induce în economie distorsiuni. Unele avantaje trebuie însă, recunoscute: are randament fiscal ridicat prin cumul de impozite, nu ridică probleme de identificare a contribuabilului, frauda este mai mică. Totuşi inconvenienţele sunt mai numeroase, motiv pentru care azi impozitele cumulative nu se mai practică. A fost folosit în Germania, Olanda etc.

Impozitul unic sau monofazic pe cifra de afaceri se încasează o singură dată, indiferent de numărul stadiilor prin care trece marfa supusă impunerii. Sunt întalnite două moduri de percepere a impozitului monofazic. Una, când impozitul se plăteşte în momentul vânzării produsului de către producător şi atunci se numeşte taxă de producţie. Cealaltă, când impozitul se percepe în stadiul comerţului (cu ridicata ori cu amănuntul) şi poartă numele de taxă asupra vânzării sau impozit pe circulaţie. Impozitul unic se mai practică azi în S.U.A.

Ca şi în cazul celorlalte tehnici de impunere a cifrei de afaceri, impozitul unic se încorporează în preţ şi se suportă în final prin cheltuielile de cumpărare. Deoarece nu se aplică decât o singură dată, trebuie stabilit la un nivel relativ ridicat pentru a fi productiv (randament fiscal). Mai avantajos este impozitul unic de producţie în comparaţie cu cel pe circulaţie fiindcă numărul plătitorilor este mai mic iar statul are posibilitatea să urmărească cu mai multă rigoare aşezarea şi perceperea sa. Prezintă însă, după neajunsuri notabile : 1) este susceptibil de fraudă ; dacă o parte din producţie "scapă" fiscului, asupra ei nu se mai poate aplica taxa. Mijlocul de control la îndemână, în acest caz, este verificarea materiei prime intrate în întreprindere ; 2) prezintă dificultate în alegerea stadiului pentru impozitare. De pildă, în întreprinderile textile nu se poate cunoaşte ce este materie primă : firul, ţesătura ori confecţia. Soluţia o găsim în aplicarea impozitului în ultimul stadiu al producţiei. Chiar înlaturate aceste inconvenienţe, randamentul impozitului unic este scăzut, se administrează cu pierderi şi loveşte în desfaşurarea concurenţei.

Cât priveşte forma impozitului unic, dar cu plata fracţionată este de arătat că el constituie o sinteză a impozitului cumulativ pe tranzacţii şi a celui unic pe producţie (comerţ, eliminând inconvenienţele lor. Este o formă mai nouă de impozitare. A fost introdus întaia oara în Franţa. (în 1984), ulterior, treptat, în ţările membre ale Uniunii Europene (C.E.E.) azi se practică în peste 80 de state de pe toate continentele.

Impozitul, în acest caz, este tot multistadial, dar numai asupra cifrei de afaceri nete, adică la valoarea adăugată în fiecare fază a acestui circuit. De aici îşi trage denumirea de taxă pe valoarea adaugată cum se foloseşte pretutindeni.

Valoarea adăugată este pulsul de valoare pe care bunul (serviciul) îl dobândeşte într-un anumit stadiu în urma prelucrării proprii. Cantitativ, este echivalentă cu diferenţa dintre preţul de vânzare a produsului, după ce i s-a adăugat prelucrarea proprie şi preţul de cumpărare a acestuia (diferenţa, pentru un producător, între valoarea producţiei evaluate la preţurile pieţei şi cea a consumului sau intermediar).

Taxa se aplică fie sub forma unei cote proporţionale fie în cote diferite, în funcţie de produs şi operaţie, astfel încât pentru o anumită marfă să se perceapă acelaşi impozit, indiferent de lungimea circuitului pe care îl parcurge. Datorită impunerii succesive a valorilor adăugate la valoarea iniţială, în diferitele stadii de producţie şi comercializare, marfa suportă de fapt o singură taxă pe valoarea ei finală. Perceperea taxei se face însă fracţionat în fiecare fază a circuitului economic, corespunzător cu valoarea ce se adaugă treptat produsului (serviciului). Aceste caracteristici fac din taxa pe valoarea adăugată un impozit unic cu plata fragmentată, diferit de taxele de consumabile tradiţionale.

Obiectul taxei pe valoarea adăugată îl constituie, în principiu, operaţiile cu plată şi asimilate acestora, efectuate în mod autonom de persoane juridice sau fizice. Sunt asimilate acestora toate livrările de bunuri mobile, circulaţia bunurilor imobiliare, prestările de servicii şi importul de bunuri şi servicii. Asupra acestor operaţii se pot aplica scutiri; ca regulă generală, sunt exonerate exporturile.

Platitorii taxei pe valoarea adăugată sunt toate persoanele juridice şi fizice care efectuează operaţii supuse taxării. Suportatorii taxei sunt însa, consumatorii mărfurilor respective o dată cu cumpărarea lor, ca în cazul oricărui impozit indirect.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare a bunurilor sau tariful serviciilor prestate. Cum perioada de impunere este luna (uneori trimestrul etc.) se stabileşte volumul total al vânzărilor sau prestărilor (cifra de afaceri) la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se deduc toate taxele care au grevat costul elementelor constitutive ale preţului de vânzare (tarifului). Acest lucru este posibil, respectivele taxe fiind înscrise în facturile, documentele ce însoţesc marfa, distincte de preţ. Principiul deductibilităţii face din taxa pe valoarea adăugată o taxă noncumulativă în comparaţie cu taxele în cascada clasică.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula folosind una din metodele : a) din totalul vânzărilor agentului economic se scade totalul cumpărărilor sale, diferenţa (valoarea adăugată) urmând a fi impozitată. În practică este puţin folosită fiindcă nu permite diferenţierea cotelor, iar documentele (facturile) ce însoţesc marfa nu oferă informaţii asupra taxelor plătite în amonte; b) se aplică cota de impozit asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv obţinându-se taxa pe preţul de vânzare din care se scade suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată (calculată în acelaşi mod) în stadiul anterior, conform informaţiilor din facturi.

Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată sunt diferite de la ţară la ţară. Obişnuit, se practică între 1 la 4 cote în funcţie de natura mărfurilor şi a operaţiilor efectuate diferenţiate. Astfel, în Franta, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, etc. se folosesc trei categorii de cote : o cotă redusă pentru mărfurile de primă necesitate, care ia valori între 2% şi 17%, o cotă normală aplicată bunurilor şi serviciilor obişnuite, care are o mărime intermediară cuprinsă între 12% şi 23% şi o cotă majorată, la bunurile de lux şi la cele care fac obiect al monopolului de stat, cu niveluri cuprinse între 23% şi 38%. În alte ţări, cum sunt Germania, Olanda, Irlanda, Luxemburg se utilizează numai două categorii de cote şi anume, cota redusă şi cota normală, în Marea Britanie se practică o singură cotă. În ultima vreme, în cadrul Uniunii Europene, se manifestă o tendinţă de reducere a diferenţelor nivelurilor cotelor pe ţări, urmărindu-se unificarea lor şi a regimurilor scutirilor, pentru înlaturarea în final, a graniţelor fiscale intracomunitare.

În ţările care mai recent au introdus taxa pe valoarea adăugată exista multe particularitaţi şi apare ca alternativă la impozitele clasice de vânzări. Atenţia generală ce se acordă acestui tip de impozit indirect se datorează avantajelor comparative. Taxa pe valoarea adăugată elimină efectele impozitelor clasice în cascadă prin aceea că nu se mai aplică la întreaga valoare din fiecare stadiu al circuitului produsului, inclusiv impozitele plătite în amonte, ci numai la partea adăugată. Prin deducerea taxei percepute în stadiile anterioare asupra produselor şi serviciilor achizitionate, are loc o ieftinire a produsului final, stimulând agenţii economici să-şi extindă afacerile şi să realizeze o cifră de afaceri cât mai mare. În aceeaşi direcţie acţionează şi datorită faptului că mărimea taxei rămâne neschimbată pentru aceleaşi operaţii (cota este aceiaşi) indiferent de volumul afacerilor. Deoarece, taxa se percepe la fiecare stadiu al circuitului economic al mărfii sunt accelerate încasările la buget nu se mai aşteaptă încheierea parcursului mărfii, mai ales că incită mai puţin la fraudă pentru că producătorii şi comercianţii primesc facturi din care deduc impozitele plătite deja. În acest fel pot controla dacă s-au vărsat sumele anterior datorate. Practicarea de exonerări la bunurile

pentru investiţii şi export are efect stimulativ asupra acestor operaţii. În general, nu provoacă distorsiuni fiscale în defavoarea circuitelor lungi, pe care le accelerează, şi activează concurenţa.

Cu toate avantajele recunoscute, taxa pe valoarea adăugată prezintă şi inconvenienţe. Activitatea implicată de aplicarea ei este laborioasă, necesită o dotare tehnică adecvată şi specialişti, evident şi cheltuieli suplimentare. Dar, cel mai însemnat neajuns constă în aceea că nu poate elimina definitiv regresivitatea impunerii pe vânzări, chiar dacă se practică mai multe cote de impozit. Cât privesc efectele asupra fenomenului inflaţionist trebuie spus că în ţările ce practică taxa pe valoarea adăugată nu s-au constatat influenţe majore. O creştere nesemnificativă a preţurilor la bunurile către populaţie - de sub 0.5% - a avut loc numai la introducerea taxei.

În totalul prelevărilor obligatorii, taxa pe valoarea adăugată deţine o parte însemnată depăşind 28% în ţările dezvoltate. În aceste ţări, în general, taxele generate pe consum au o pondere superioară taxelor pe produs în ansamblul impozitelor indirecte. Situaţia este inversată pentru ţările în curs de dezvoltare. În nici una din grupele de ţari, cum se vede, introducerea taxei pe valoarea adăugată n-a însemnat renunţarea la accize.

În România dinainte de 1990 şi până la mijlocul anului 1993, cu unele adaptări, singurul impozit general pe vânzări care a funcţionat a fost impozitul pe circulaţia mărfurilor. A fost o formă a impozitului pe cifra de afaceri brută, multistadial şi cumulativ care nu mai corespundea exigenţelor tranziţiei şi nici celor de aliniere la standardele fiscale europene. Ajustările ce s-au adus după 1991, mai ales, au pregătit premisele introducerii în cadrul reformei fiscale din ţara noastră a taxei pe valoarea adăugată. Aceasta a avut loc în mai 1993, modelul taxei pe valoarea adăugată adoptat de România este cel practicat în ţările din vestul Europei, cu unele particularităţi ce ţin de perioada pe care economia ţării o parcurge şi de politica economico-socială promovată de guvern.

În ce priveşte regimul exonerărilor şi scutirilor, deşi asemănator practicilor internaţionale, are o configuraţie specifică, dar este supus rectificărilor periodice.

Introducerea T.V.A. a produs distorsiuni asupra preţurilor, precum şi unele fenomene de inechitate fiscală. O mai deplină armonizare între componentele sistemului fiscal ar fi de natură să elimine carenţele din funcţionarea taxei. În aceeaşi direcţie vor acţiona şi măsurile de întărire a disciplinei financiare.

B. Monopolurile fiscaleDreptul exclusiv al statului de a produce şi comercializa la un anumit preţ produse şi de

a-şi însuşi pe această cale venituri poartă denumirea de monopol fiscal. Preţurile la care respectivele mărfuri se vând depăsesc valoarea, respectiv includ pe langă cost plus profit, şi impozitul indirect, în cele mai multe ţări, constituie monopoluri fiscale, de regulă, produsele a căror consum trebuie, în anumite limite, ţinute sub control şi care aduc venituri mari. Astfel de mărfuri sunt: sarea, tutunul, chibriturile, alcoolul, zahărul uneori, petrolul, cărtile de joc, alte produse specifice, precum si unele servicii publice cum ar fi poşta, telecomunicatiile, altele.Faţă de trecut, aria de acţiune a monopolurilor fiscale ca şi importanţa lor a scăzut, statele folosind pentru a-şi procura venituri alte instrumente fiscale (preponderent impozitele). În unele ţări. totuşi, monopolurile fiscale continuă să aducă încasări relativ ridicate.De pildă, în Germania se practică monopoluri fiscale asupra alcoolului sau asupra băuturilor alcoolizate, în Spania asupra tutunului şi a petrolului, în Italia asupra tutunului, chibriturilor şi pietrelor de brichete. Proporţia acestor prelevări este determinată de structura sistemului fiscal raţional.

În funcţie de sfera de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi depline sau parţiale. Se consideră monopol fiscal deplin dacă se instituie atât asupra producţiei, cât şi a comerţului cu ridicata sau cu amănuntul a produselor. Parţiale sunt monopolurile dacă sunt instituite, fie

numai asupra unei părţi a producţiei a vânzărilor cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Deoarece, mărfurile asupra cărora se stabilesc monopoluri fiscale aparţin statului, acesta poate fixa un nivel ridicat de preţ care să aducă şi profit dar să cuprindă şi impozit indirect ce se încasează de la consumatori. Sporirea veniturilor de la monopolurile fiscale se poate realiza prin: diminuarea costurilor; înrăutăţirea calitătii produselor în condiţiile unui nivel neschimbat al preţurilor; creşterea preţurilor etc. în cele mai multe cazuri, majoritatea veniturilor de la monopolurile fiscale are drept consecinţă erodarea puterii de cumpărare a celor care consumă produse din categoria celor asupra cărora s-au instituit.

În prezent, monopolurile fiscale se procură şi se gestionează, în cazul multor activităţi, diferit de trecut. Statul nu mai administrează toate activităţile aducătoare de venituri de natura monopolurilor fiscale, ci cedează unele din acestea unor particulari persoane fizice şi juridice care varsă trezoreriei în schimbul licenţelor contribute cu acest titlu. Şi în România, legea privind monopolurile fiscale este elaborată pornind de la această particularitate, dar statul continuă să păstreze în gestiune proprie activitaţi ce fac obiect al monopolurilor fiscale (producţia de armament şi material militar).

Algoritmul de calcul al impozitului indirect reprezentând monopolul fiscal este:Mf=Pv-(Cp+P)

unde Mf- monopolul fiscal - Pv-pretul de vânzare stabilit de către stat la bunul de produs - Cp-costul ocazionat de producere a bunului - P- profitul statului ca întreprinzător

C. Taxele vamale. Conţinut şi clasificareTaxele vamale sunt impozite percepute de stat asupra mărfurilor la trecerea graniţelor

vamale ale statului respectiv. Ele sunt o categorie de impozite deosebite, având rolul de a procura venituri fiscale bugetului, dar şi de a proteja economia natională de concurenţa străină.

După obiectul impunerii, taxele vamale sunt grupate în taxe vamale de import, taxe vamale de export şi taxe vamale de tranzit. Cele mai des folosite dintre acestea sunt taxele vamale de import, pe care statul le încasează la intrarea în tară a unor mărfuri cumpărate pe piata externă. Calculul lor se face pe baza unor cote proporţionale, aplicate la valoarea vamală. Plata cade în sarcina importatorului. Taxele vamale de export sunt rar întalnite, deoarece statele sunt interesate în stimularea exporturilor pe seama cărora se obţin cele mai însemnate încasări valutare. Când se practică totusi astfel de taxe ele se instituie de obicei, fie asupra materiilor prime pentru a determina prelucrarea lor în tară, fie asupra semifabricatelor ori produselor finite care deţin o pondere ridicată în export. Taxele vamale de tranzit se stabilesc asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu prilejul trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări. În prezent aceste taxe aproape că nu se mai practică, statele fiind interesate în dezvoltarea tranzitului de mărfuri, care constituie o sursă de încasări în valută. Astfel de încasări provin în principal din folosirea unor servicii naţionale (căi ferate, drumuri publice, reţeaua hotelieră, unităţi de reparaţii etc.) dar şi din cumpărările de bunuri. O sursă de venit în creştere, mai cu seamă în ultimele decenii, din această activitate este aceea de antrepozitare (antrepozitul este locul unde o marfă străină poate rămane fără a se plăti taxe vamale de import), de asemenea şi aceea din organizarea de exporturi libere (în incinta lor nu se aplica taxe vamale). În ambele cazuri, veniturile statului teritorial nu provin din vamă, ci din serviciile prestate (din contravaloarea acestora). Trebuie spus, de aceea, că toate veniturile

provenind din comercializarea de servicii şi de bunuri de pe urma tranzitului nu au caracter fiscal decat în măsura în care încorporează impozite, astfel ele aparţin comerţului exterior.

Taxele vamale după modul de exprimare pot fi specifice, ad-valorem şi compuse. Cele dintâi, se stabilesc ca sumă fixă pe unităţi naturale (m2, kg, litri etc.), taxele vamale ad-valorem se calculează ca procent asupra preţului mărfii, iar taxele vamale compuse sau mixte, cum mai sunt numite, apar ca o combinaţie a celorlalte două (se aplică ambele prin însumare).

Nivelul taxelor vamale percepute de un stat diferă în funcţie de natura mărfurilor care fac obiectul impunerii. De regulă, produsele finite sunt supuse la taxe vamale de import mai ridicate comparativ cu cele aplicate asupra semifabricatelor ori materiilor prime. În acesl fel, importatorul îşi protejează industria proprie de concurenţă străină. La materiile prime, dacă acestea, pentru statul importator, sunt deficitare, se practică taxe vamale mai reduse sau chiar sunt scutite de plata lor. De asemenea, taxe vamale mai scăzute se aplica (sau nu sunt taxate) la importul de maşini, utilaje, instalaţii şi alte produse industriale necesare dezvoltării şi care nu se fabrică în ţara respectivă, precum şi pentru bunurile agroalimentare când necesarul intern nu poate fi acoperit din producţie proprie.

După acelaşi criteriu sunt diferenţiate şi taxele vamale de export. Astfel, la produsele finite (industriale, agricole), de obicei se practică, taxe vamale mai reduse cu scopul stimulării exportului şi obţinerii pe această cale de venituri bugetare. În schimb, taxele vamale pe exportul materiilor prime sunt mai ridicate, urmărind împiedicarea ieşirii acestora din ţară şi încurajarea prelucrării lor în interior.

La stabilirea nivelului taxelor vamale se are în vedere şi natura relaţiilor comerciale care există între statele participante. În cazul că acestea au încheiat convenţii prin care îsi acordă reciproc anumite avantaje vamale, taxele vamale pe importuri sunt mai reduse. Dacă acestea lipsesc, importatorul aplică taxe vamale ca pentru oricare altă ţară, mai ridicate.

Din cele prezentate se poate aprecia că nivelul taxelor vamale este determinat de scopul avut în vedere la stabilirea lor. În raport cu acesta, taxele vamale se grupează în:

- taxe vamale fiscale, a căror unic scop este procurarea de venituri statului. În prezent, rolul lor s-a diminuat;

- taxe vamale protecţioniste, instituite cu scopul protejării pieţei interne de concurenţa străină;

- taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, aplicat între statele membre ale aceluiaşi organism sau cu alte state cu care au încheiate acorduri bilaterale prin care îsi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Nivelul taxelor este acelaşi ca pentru oricare ţară care beneficiază de clauză din partea unei anumite ţări şi este scăzut;

- taxe vamale preferenţiate, practicate în ţările care acordă preferinţe vamale în comerţul cu alte ţări sau la anumite mărfuri. Sunt mai reduse decât taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate;

- taxele vamale sancţionate sau de retorsiune, aplicate în replică la tratamentele discriminatorii ale altor state sau represalii;

- taxe vamale antidumping, instituite asupra mărfurilor provenite din ţările care practică dumpingul (vând produse la preţuri sub cele mondiale pentru a cuceri piaţa şi constituie încarcarea concurenţei loiale).

Taxele vamale se aplică la mărfurile pe care statul le acceptă pe piaţa sa.Există însa mărfuri ce nu sunt admise pe teritoriul unei ţări. În acest caz, se aplică

dreptul prohibitiv al statului în virtutea căruia interzice intrarea în ţară a respectivelor produse (stupefiante, arme, anumite obiecte de lux etc.).

Oricare ar fi caracterul taxelor vamale, nivelul la care au fost percepute influenţează preţul mărfurilor importate, cantitatea acestora, precum şi mărimea veniturilor statului. Aceasta deoarece, taxele vamale se încasează asupra valorii vamale a mărfurilor importate majorându-le preţul de vânzare la interior. Ea, prin urmare, are rolul unui impozit de

egalizare, ducând la apropierea nivelului preţului mărfii importate de nivelul preţului mărfii indigene şi prin aceasta înlatură concurenţa neloială a importurilor. Scumpind importul în raport cu mărfurile autohtone de acelaşi fel taxa vamală acţionează restrictiv dar trebuie arătat ca exportatorii dispun de mijloace de evitare a situaţiilor ivite.

Din nevoi de operativitate, taxele vamale, indiferent de felul acestora, precum şi modalităţile de folosire sunt înscrise într-un tabel care poartă denumirea de tarif vamal. Pentru fiecare grupă, produse ori produse individuale specificate în tariful vamal sunt trecute taxele vamale ce le corespund, care se aplică diferenţiat pe ţari, instituite în mod distinct pentru import, export si tranzit.

Tarifele vamale în capitalismul modern, pe langă funcţia fiscală (aduc venituri statului) au devenit tot mai mult în mâna statelor instrumente de reglare a schimburilor de bunuri şi servicii dintre ele.În România se practică exclusiv taxe vamale de import. Ele sunt cuprinse în tariful vamal de import, plătitorii fiind importatorii persoane fizice şi juridice după un regim diferit. Forma de taxare practicată este ad-valorem (în procente) şi se aplică la valoarea vamală, evaluarea taxelor facându-se în lei. Sumele datorate cu titlu de taxe vamale se varsă în contul unităţii care a făcut vămuirea, constituie venit la bugetul de stat.

D. Taxele de înregistrare şi de timbru. ContribuţiiPlăţile efectuate în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice ori juridice

în schimbul unor servicii prestate de instituţii publice poartă numele de taxe. În afara faptului că aduc plătitorului o contraprestaţie în servicii din partea statului, taxele întrunesc, în principiu, atributele impozitelor: obligativitate, nerambursabilitate, urmărire în caz de neplată. Nu necesită însa echivalent valoric între serviciul public prestat şi volumul taxei plătite. Taxele conţin un cost mic şi o fiscalitate ridicată. Prin urmare, ele reprezintă exclusiv contravaloarea serviciului public în folosul beneficiarului, ci constituie, covârşitor o sursă de venituri fiscale pentru stat. Solicitarea serviciului public este voluntară, dar pentru prestarea lui, vărsarea taxei la fisc este obligatorie. Din acest motiv, taxele apar ca impozite indirecte iar în majoritatea tărilor între aceste două categorii de prelevări nu se mai fac deosebiri.

În practică, pentru desemnarea prelevărilor asupra utilizării serviciilor publice se folosesc, adesea, numeroşi alţi termeni, cum ar fi acela de drepturi, vărsăminte, contribuţii, redevenţe şi chiar de remunerări, adică de preţuri. Aceste naţiuni nu sunt însa sinonime şi nici nu au conţinutul de taxă veritabilă. Taxa se deosebeşte de celelalte prelevări, vărsăminte prin aceea că acţionează întotdeauna numai la prestarea unui serviciu public în folosul plătitorului. Numeroase alte vărsăminte, drepturi, prelevări, nu întrunesc atributul de taxe (impozitele de pildă), având alt caracter. Totodată, taxa se deosebeşte de redevenţă, care este o taxă, dar cu sensul de plată pentru serviciul prestat în general (nu neapărat public), dupa cum şi preţul (tariful) este o plată. Aici, diferenţa faţă de taxe este în legatură cu costul serviciului, pe care redevenţele şi preţurile îl acoperă complet existând, în ambele cazuri, o echivalenţă între renumeraţii si volumul serviciilor în contrapartidă. La taxele autentice, prelevarea asupra serviciului public prestat nu corespunde costului sau, cum s-a aratat.

Dupa natura actelor şi faptelor generatoare, taxele practicate pot fi grupate în:- taxe judecătoreşti, plătite instanţelor judecătoreşti jurisdicţionale pentru acţiunile

introduse de către persoanele fizice ori juridice spre judecare;

- taxe de notariat, încasate la eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte, de copii sau traduceri de către notariate ;

- taxe consulare, aplicate la eliberarea, certificarea de originaluri, acordarea de vize etc. de către consulate ;

- taxe administrative încasate de diferite organe ale adminitraţiei de stat în legătura cu eliberarea de autorizatii,permise, legitimaţii etc., la cererea unor persoane.

Mărimea taxelor, indiferent de felul acestora, este stabilită în sumă fixă, proportional sau progresiv în funcţie de natura serviciului public solicitat.

Încasarea taxelor se face în numerar, ca oricare alt impozit, sau prin aplicare de timbru fiscal. IÎn acest din urmă caz, taxele sunt numite taxe de timbru. Sunt supuse taxelor de timbru operaţiuni efectuate de instituţiile de drept public cum sunt: efectele comerciale, fişele adresate publicului, eliberarea de acte cum sunt cele de identitate, paşaport, permise de conducere, autentificarea de acte, operaţiunile de bursă şi altele.Taxele în numerar se percep la vânzarea de imobile, la construirea de societăţi de capital şi la majorarea capitalului acestora, fuzionări, dizolvări, la publicitate funciară (acte pentru transfer de proprietate, pentru constituire de proprietate, cele de partajare a proprietăţii, actele de căsătorie, actele juridice etc.), cu prilejul înregistrării faptelor. În aceste cazuri, ele poartă nume de taxe de înregistrare.

În unele ţări, legislaţia financiară, deosebeşte o categorie intermediară între impozite şi taxe, denumită contribuţie. Sunt considerate contribuţie sumele plătite de diferite persoane fizice ori juridice cât anumite instituţii de drept public pentru serviciile reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Prin intermediul contribuţiei, beneficiarul avantajelor participă parţial la acoperirea cheltuielilor de stat şi la finanţarea acestora. Ca şi în cazul impozitelor plata contribuţiei este obligatorie.

De obicei, instituirea de contribuţii se face în legatură cu realizarea anumitor obiective economice, sociale, edilitar-gospodăreşti cu caracter public, precum şi cu desfăşurarea unor activităţi de servire de pe urma cărora persoane fizice ori juridice obţin avantaje (de pildă, cu prilejul construirii unei şosele, proprietarii de terenuri limitrofe participă cu contribuţii la acoperirea cheltuielilor, deoarece beneficiază de acestea).

În România se practică taxe tradiţionale. Cele mai numeroase dintre acestea sunt considerate taxe de timbru, care la rândul lor, reprezintă particularităţi. Aria lor de acţiune, încă restrânsă, se va extinde pe masură ce actele şi faptele generatoare se vor multiplica odată cu lărgirea circulaţei averilor si a pieţei financiare. Se practică şi taxe de înregistrare, deci legislaţia în materie nu operează expres cu această denumire (la transferul de proprietate, eliberarea de autorizaţii şi licenţe etc.) şi într-un caz şi în celălalt, cotele de taxare sunt, fie în procente, fie în sumă fixă. Plătitorii taxei sunt persoane fizice ori juridice în schimbul serviciilor specifice oferite de instituţiile publice. Sumele încasate cu titlu de taxă constituie venituri ale bugetului de stat (se cuprind, cele de timbru, distinct în bugetul de venituri şi cheltuieli ale Ministerului Justiţiei, dar pot fi şi vărsăminte la bugetul local (unele taxe de înregistrare).

2. Efectele Fiscalităţii

2.1 Efectele economice

Prelevările fiscale, ca principale forme de atragere a resurselor financiare la dispoziţia statului, determină ample mutaţii la nivelul vieţii economico-sociale şi se manifestă sub forma unor efecte micro şi macroeconomice, adică sub forma unor fenomene „care rezultă cu necesitate dintr-o cauză, fiind într-o legatură indestructibilă cu aceasta”4.

Mai precis, efectele fiscalităţii relevă “repercusiunile şi modificările pe care introducerea unei noi prelevări fiscale (sau majorarea cotei de impunere la o prelevare obligatorie deja existentă) le cauzează asupra echilibrului economic a unui singur subiect sau asupra echilibrului economic general"5. Efectele fiscalităţii sunt numeroase şi de mare complexitate, caracteristicile cele mai importante ale acestora vizând: natura efectelor, întinderea acţiunii, localizarea şi evaluarea amplitudinilor dobândite, precum şi folosirea consecinţelor în politicile economico –sociale determinate de constrângerea exercitată de impozitele directe şi/sau indirecte, efectele fiscalităţii nu se manifestă numai în sfera economică, ci şi în cea juridică, psihologică, precum şi în aria socio-ecologică, răsfrângându-se în final asupra tuturor contribuabililor persoane fizice şi juridice.

Efectele economice se propagă în mod particular, după cum impozitele sunt directe sau indirecte, asupra tuturor categoriilor de contribuabili şi vizează, pe de o parte, rezultatele financiare şi fluxurile de numerar ale agenţilor economici, iar pe de altă parte, bugetele de venituri şi cheltuieli ale gospodăriilor.

a.Efectele asupra rezultatelor financiare ale agenţilor economici relevă vectorulacţiunii impozitelor directe şi se sprijină pe regimul deducerilor fiscale, dar şi pecotele de impunere, cu impact imediat asupra rezultatelor financiare.Regimul deducerilor fiscale se referă la diferenţele care se creează între rezultatul contabil şi cel fiscal ca urmare a existenţei veniturilor neimpozabile (diminuează baza de impozitare) şi a cheltuielilor nedeductibile (majoreaza baza de impunere). De asemenea, practicarea deducerilor fiscale în cazul amortismentelor creează premisele unei baze impozabile mai mici şi conduce la nivel macroeconomic la o stimulare a cererii de bunuri investiţionale.b. Efectele asupra fluxurilor financiare ale agenţilor economici rezidă în impactulpe care prelevările fiscale indirecte le au asupra lichidităţilor firmei (asupra fluxurilorde trezorerie) şi sunt generate în principal de impozitele generale pe consum.Bunaoara, dacă încasarea facturilor de la clienţi se face dupa exercitarea dreptuluide deducere a prelevării fiscale indirecte, atunci valoarea acesteia aferentă mărfurilorvândute dar neîncasate influentează negativ trezoreria societăţii şi invers.c. Efectele asupra gospodăriilor sunt focalizate asupra bugetelor private devenituri şi "cheltuieli, putând fi constatate în stransă legatură cu manifestarea„dualismului" impozite directe - impozite indirecte. Fiscalitatea directă conferă oinfluenţă puternică asupra veniturilor disponibile ale gospodăriilor şi stimulează

4 L. Donath – Finante Publice, Editura Marineasa Timisoara 2004

55 Gillbert Alfredo, Scienza delle finanze e diritto tributario, Ed. Lattes, Torino, 2002, pag.111.

economisirea, pe când impactul impozitelor indirecte este mult mai ridicat asupraconsumului de bunuri şi servicii prin preţuri.6

2.1.1 Efectele economice asupra impozitelor directe

Toate efectele psihologice provocate de impozite modifică comportamentul economic al contribuabilului plătitor. De multe ori, în sens negativ. Dacă fiscalitatea ar fi "neutră" (având totuşi, unele efecte economice), atunci, se apreciază, că ar fi lipsită de efecte deformatoare pentru viata economică. Aceste consecinţe însa există, au fost de multa vreme observate, iar doctrinele financiare contemporane, pentru caracterizarea lor au introdus termcnul de "efecte ale distorsiunii economice de origine fiscală".

Noţiunea de distorsiune, deşi frecvent folosită în analiza financiară în ultima vreme, nu a dobândit înca o semnificaţie precisă. Etimologic, înseamna o alterare, deformare a unei stări preexistente. Cu aplicare la domeniul financiar, sensul original s-a extins . Sintetizând numeroasele puncte de vedere exprimate se poate considera că efectul de distorsiune constituie o deformare şi o alterare în sistemul economic cu cauza de ordin fiscal ori financiar ce îi deviază acestuia finalilatea. Obişnuit, factorul perturbator în sistem îl reprezintă o decizie fiscală neadecvată luată de autoritatea politică natională, dar poate fi şi o masură de natură externă (intervenţia unei autorităţi străine, de pildă, practicarea de impozite comparativ mai reduse, ducând la evaziune fiscală sau folosirea dublei impuneri etc.) Astfel de decizii greşite sau nepotrivite sunt frecvente: inerţia progresivitătii impunerii în perioade inflaţioniste; folosirea impunerii multistadiale, care duce la impozitul cumulativ; promovarea de discriminări de tratament fiscal (pentru contribuabilii autohtoni cu statut similar sau a celor străini faţa de cei din interior etc.); absenţa flexibilităţii fiscale în raport cu conjunctura; inadecvarea structurală a fiscalităţii, care face imposibila luarea de masuri sectoriale sau specifice (implică impozit specific); practicarea de tehnici fiscale nepotrivite, care generează erori în evaluarea bazei de prelevare; legislaţia fiscală lacunară şi multe altele. Ele dau naştere fie la evaziune, fie la repercusiuni suportate prin costuri, venituri şi economii, fie la majorarea nejustificată a prelevării.

Dezvoltarea economiei paralele se datorează creşterii presiunii fiscale, când o parte din forţa de muncă se îndreaptă spre activităţi neoficiale, apărând un „efect de transfer” a forţei de muncă dinspre economia oficială spre economia paralelă sau subterană. Dezvoltarea economiei paralele se produce ca urmare a dorinţei contribuabililor de a-şi asigura veniturile realizate înainte de creşterea presiunii fiscale fără un efort suplimentar, aceasta înlocuind treptat activităţile din economia reală oficială. Consecinţa o constituie scăderea numărului de contribuabili, contracţia materiei impozabile şi ineficienţa politicilor macroeconomice, care conduc la înregistrarea de pierderi de PIB şi de încasări fiscale.

Efectele deformatoare afectează anumite segmente ale economiei, cum ar fi repartizarea veniturilor, echilibrul preţurilor, bunaoară, un sector, activitate, chiar produs, şi vorbim de distorsiuni parţiale, sau lovesc întregul sistem economic (ansamblul activităţilor) şi distorsiunile sunt globale. Distorsiunile parţiale sunt, cel mai adesea, provocate de măsuri vizând modificarea unui impozit specific fără urmări notabile asupra nivelului superior de activitate, motiv pentru care apar ca distorsiuni de funcţionare. În schimb, distorsiunile globale sunt, totdeauna, cauzate de decizii fiscale generale, de natura modificării impozitelor pe consum (cheltuieli) de pilda. având consecinţe asupra întregii economii naţionale, uneori chiar a altor economii şi sunt distorsiuni structurale (indirect afectează şi funcţionarea economiei). Totodata. este necesar să se facă distincţie între distorsiunile de origine tehnică şi cele de origine juridică pe de o parte, şi distorsiunile de natură fiscală, pe de alta parte, ultimele fiind propriu - zis cauzate de măsuri ale autorităţilor politice. Nu trebuie însa, 6 M. Mutascu – Finante publice, Editura Artpres Timisoara 2005

nesocotită nici acţiunea celorlalte. Dar, oricum am privi-o, distorsiunea de origine fiscală nu trebuie confundată cu efectul impozitului, care înseamnă mai mult. Distorsiunea este numai o categorie specială de efecte, un efect de deformare şi /sau de alterare provocat de decizii (măsuri) fiscale ori financiare, motiv pentru care este considerată un fenomen relativ, legat de anumite condiţii. Pe scurt, de distorsiuni se poate vorbi numai in cazul unor măsuri de natură fiscală (financiară) ce perturbă finalitatea sistemului economic, respectiv echilibrului concurenţei, creşterea economică (aici sensul cel mai înalt pe care îl dobândeşte este evaziunea fiscală). Toate celelalte consecinţe provocate de acţiunea impozitelor nu sunt distorsiuni, ci efecte naturale (fireşti) ale prelevarilor. În vreme ce distorsiunile economice de origine fiscala pot fi în anumite margini (printr-o mai corecta fundamentare a deciziilor şi sporirea elasticizării lor), limitate, efectele fireşti ale impozitelor se produc atâta timp cât ele acţionează. Aceste din urmă efecte, cu toate că induc consecinţe în nivelul veniturilor şi preţurilor, nu alterează starea lor reciprocă aşa cum a determinat-o jocul pieţei (şi autoreglează), pe când distorsiunile strică definitiv raporturile dintre ele, tocmai prin faptul că deciziile nu sunt conforme cu desfaşurarea concurenţei.

În momentul luării deciziei de a înfiinţa o unitate structurală economică, creatoare de profit prin producerea de bunuri şi servicii economice, mediul fiscal influenţează asupra structurii juridice a societăţilor economice. Concret, este vorba de regimul fiscal aplicat societăţilor de capital comparativ cu societăţile de persoane şi de costurile fiscale legate de înfiinţarea societăţilor.

Diferitele tipuri de impozite generează distorsiuni de amplitudine diferită în economie. Teoria clasică, în contextul cercetării fenomenului incidenţei fiscale, trece în seama impozitelor directe efecte de distorsiune mai puţin importante în raport cu impozitele indirecte, fiindcă nu alterează în acceaşi măsură concurenţa pură (echilibru maxim). Numai că concurenţa pură este doar o ipoteză extremală ce nu corespunde celei reale (în care condiţiile teoretice de optim nu pot fi îndeplinite), prin urmare problema se cere a fi privită diferit. Din punctul de vedere al contribuabilului, în acceaşi mărime de prelevare vărsată fiscului, impozitul indirect antrenează o pierdere mai mare de utilităţi decat impozitul direct, în schimb, pentru fisc la acelaşi volum de încasări, randamentul prelevării directe este inferior celui adus de impozitele indirecte (aceasta din urmă afirmaţie nu se verifică decat în perioada de curs ascendent a economiei). Se vede că, în acest punct al analizei, s-au strecurat câteva impreciziuni. Întâi, se identifică efectele de distorsiune cu efectele în general ale impozitului. Apoi, teza distorsiunii diferenţiate a impozitelor directe şi indirecte deşi, reală, este dificil de pus în lumină, pentru că este greu de delimitat între ele şi înca şi mai greu de evaluat. Ceea ce poate fi cert delimitat şi chiar măsurat este efectul economic al impozitului, dacă în prealabil, este stabilit locul unde se produce. Interesează atat efectele particulare cât şi cele globale care, în ultima analiză, sunt reflectate în echilibrul economic. Se are în vedere producţia.

În general politica firmelor se aşează pe trei variabile: volumul producţiei, nivelul preţurilor şi profitul dorit (maxim). Problema ce se pune este ce se va întampla după plata impozitului. O astfel de analiză implică compararea stării de echilibru înainte şi dupa efectuarea vărsământului. Studiile consacrate sunt numeroase, mai bine ilustrate de şcoala italiană reprezentată prin Einaudi, L. Rossi, C.Cosciani, de şcoala franceză cu d'H.Krier, G.Dehove, J.C.Discliamps, într-o măsură de teoreticieni ai fenomenului fiscal englezi şi americani precum L. Robbins, E. Rolph, R.Musgrave. La introducerea unui impozit, pentru firmă se modifică existentul relaţiilor de costuri, care la rândul lor, determină schimbarea rentabilităţii activităţii impuse, a stării de echilibru individual şi la nivel de ramură economică.

Pe termen scurt, intreprinderea are posibilităţi reduse de a reacţiona la modificarea costurilor cauzată de fiscalitate (se adaptează, obişnuit prin schimbarea gradului de utilizare a capacităţilor), de aceea, le acceptă şi ca niveluri şi ca structură. Pe termen lung însa, impozitul va fi cuprins în costuri, iar noile relaţii dintre acestea vor dăinui. Dar, efectele impozitului

sunt diferite după tipul acestuia. Astfel, dacă, de pildă, se practică impozite fixe, acestea pot fi considerate ca fiind costuri fixe, căci marimea lor nu depinde de mărimea venitului firmei (exemple: impozitul pe drumurile publice nu depinde de volumul transporturilor din zonă, impozitul funciar nu este calculat în funcţie de recoltă, ci în funcţie de suprafaţă şi calitatea acesteia etc.). Ca urmare, impozitul fix duce la creşterea costurilor totale şi la diminuarea profitului, pe când veniturile totale ale firmei nu se modifică. Scăderea profitului înseamnă înrautăţirea situaţiei producătorului, pentru consumator însa, situaţia rămane neschimbată. Şi impozitul pe societăţi provoacă efecte de acelasi fel. EI lasă nemodificată producţia de echilibru (sau o diminuează), întocmai ca impozitul fix, şi preţul maximizator de profit (poate creşte), dar diminuează profitul. Aceasta înseamnă că impozitul pe corporaţii nu ajută la raţionalizarea alocării resurselor în economia concurenţială.

Pe termen lung, structura juridică va influenţa asupre diversificării surselor de finanţare şi a accesului limitat (în cazul societăţilor de persoane) sau nelimitat (în cazul societăţilor de capital) a societăţilor pe toate pieţele financiare.

Impozitele au, de asemenea, efecte şi asupra numărului societăţilor şi repartiţiei teritoriale a acestora. În scopul realizării unor obiective de politică macroeconomică, dar şi a satisfacerii unor cerinţe care provin de la nivel microeconomic, se poate stimula apariţia unor noi agenţi economici prin acordarea unor facilităţi fiscale. Prin exonerarea parţială sau integrală a beneficiilor realizate pe o perioadă delimitată de timp sau în funcţie de situarea geografică se realizează amplificarea numărului agenţilor economici, implantarea acestora în zone situate pe teritoriul naţional în care există un excedent de resurse umane şi materiale

Dacă impozitul este pe circulaţie (pe vânzare), atunci pentru o cantitate anumită vândută, firma plăteşte un impozit stabilit. Odată cu creşterea vânzărilor, creşte liniar şi impozitul. Consecinţele practicării impozitului pe circulaţie sunt: modificarea veniturilor totale cu diminuarea lor, creşterea preţului de vânzare, reducerea profitului producătorului. La această impunere, prin urmare, este afectat şi producatorul - prin profit, şi consumatorul - prin preţ. De arătat, că aceste efecte modifică nu numai câştigul şi pretul, dar determină alt punct de echilibru pentru fiecare din ele. Sub influenţa impozitelor, într-adevar, se modifică nu doar nivelul costurilor, ci şi oferta. La un venit constant, preţul creşte sau nu se modifică, iar cantitatea oferită scade. Dar, la impozitul pe vânzări de forma taxelor de consumaţie, efectele sunt mai complexe şi trebuie avut în vedere şi fenomenul repercusiunii. Fiecare plătitor, în acest caz, în cadrul circuitului produsului, îşi recuperează impozitul, până la contribuabilul final, care îl suportă. Creşterea preţului, aici este egala cu impozitul în fiecare faza a parcursului bunului (serviciului), identificându-se cu costul marginal în cazul concurenţei pure. Într-o primă fază, preţul pieţei rămâne neschimbat şi fiecare întreprindere îşi regăseşte noul echilibru prin reducerea volumului de producţie. Mai departe, această reacţie duce la reducerea ofertei globale şi, până la urmă, la un nou preţ de echilibru, care defineşte limitele repercusiunii. Însă. din impozitul total, fiecare firmă poate repercuta numai o fracţiune. La această nouă ofertă şi la acest nou preţ, firmele marginale nu mai pot rezista.

Când concurenţa este monopolistă, profitul monopolului este maxim înca înainte de impunere. În acest caz, un procent de impozit proporţional pe beneficiu nu cauzează modificarea preţurilor sale, nici a producţiei, dar profitul său este diminuat. Deşi, impozitul nu este translatat, şi echilibrul rămâne acelaşi după impunere, totuşi un impozit specific asupra producţiei ori vânzărilor, prin opoziţie, determină ajustarea curbelor de costuri şi preţurile de echilibru cresc. Trebuie spus ca în analiză au fost luate situaţiile mai simple. În realitate, avem de a face cu impozite simultane şi cu tehnici diferite (impunere progresivă, liniară, degresivă), creând cazuri mult mai complicate. Dar, relaţiile expuse sunt valabile şi în aceste din urmă situaţii.

Cât privesc efectele globale ale impozitelor şi echilibrul general, din capul locului este de arătat că ele se datoresc atât impozitelor individuale, care prin difuzii răspândesc

consecinţe în întreg sistemul economic (este drept, cele mai multe foarte slabe), cât, mai ales, impozitelor generale pe vânzări, atingând în mod egal toau sectoarele. Este de reţinut: efectul fiscalităţii asupra creării produsului naţional, efectul impozitelor asupra consumului produsului naţional şi efectul fiscalităţii asupra repartizării acestuia.

Două probleme sunt de semnalat în legatură cu influenţa impozitelor asupra creării produsului naţional. Prima, are în vedere mărimea fiscalităţii. Dacă aceasta este excesivă constituie restricţie în calea expansiunii producţiei naţionale. În anumite condiţii, duce la majorarea preţurilor şi restrângerea cererii (acolo unde este cerere elastică). Cealaltă, ţine de întrebuinţarea ce se dă resurselor din impozite Dacă impozitul este cheltuială în afara producţiei, atunci este consum de venit, care îngustează investiţia. În schimb, când impozitul este cheltuit reproductiv, aduce venit, sporeşte avuţia ţării. Aceasta înseamnă că în perioada de insuficientă a finanţelor private, statul poate completa golul prin cheltuieli publice cu scopuri economice alimentate din prelevări.

În legatură cu efectele induse de impozite în funcţie de utilizările pe care le primesc nu pot fi lăsate în afara analizei cele asupra sectorului public şi a managementului economiei. Ori aici, este de aratăt din capul locului, că statele utilizează impozitele pentru a-şi întari sectorul public faţă de cel anterior. Şi chiar dacă cheltuielile guvernamentale cresc mai repede comparativ cu încasările din surse fiscale, aprecierea rămane neschimbată, căci preocuparea pentru a găsi moduri mai eficace de finantare a necesităţilor sporeşte şi ea (este ilustrativă în acest sens, modificarea alcătuirii sistemului fiscal; în ultimul deceniu s-au instituit impozite noi pe vânzări). Totodata, statele folosesc obişnuit fiscalitatea ca instrument de conducere a economiei asupra căreia provoacă variate influenţe, având rol de reglator, cum s-a arătat în alt prilej. Dacă impozitele sunt corect aşezate şi bine gestionate pot genera "reglaje fine" asupra economiei, având efecte benefice pentru ea.

Efectele fiscalităţii asupra consumului sunt într-un singur sens; îl amputează. într-adevăr, impozitul cheltuie economiile, iar contribuabilul, işi va restrange consumul pentru a putea plăti datoria faţă de fisc. În general, reducerea consumului este însoţită şi de o modificare în modelul acestuia, căci, ea nu va opera asupra bunurilor (serviciilor) de uz curent. Când statul intervine pentru atenuarea efectelor, atunci se face pe calea transferurilor sociale: se subventionează consumul, anumite categorii ale populaţiei vor consuma pe seama altora într-un echivalent cu mărimea prelevărilor suportate de acestea din urma. Pentru a spori contribuţiile la fisc pe seama consumului, autorităţile politice folosesc doua căi la indemană: practicarea impozitului indirect cu includerea sa în preţ şi diminuarea minimului neimpozabil (vital).

Repartizarea produsului naţional sub acţiunea impozitelor priveşte componentele acestuia structura sa. Teoretic, întreaga suma a prelevărilor poate lua destinaţia consumului social, în realitate o parte serveşte finantării de investiţii economice. Dar, când fiscalitatea este mare, este sigur, că o parte mai mare din venit este transferată consumului public şi populaţiei care n-a suportat prelevarea. Repartizarea veniturilor prin impozite, cu alte cuvinte, loveşte în avuţia dobândită de contribuabil şi, în acelaşi timp, crează noi venituri din muncă (pentru beneficiarii transformărilor), care, la rândul lor alimentează fiscalitatea; se produce, astfel, nu numai un transfer ci şi un fel de circuit fiscal.

Presiunea fiscală produce efecte asupra dimensiunii societăţilor economice. În situaţia existenţei unui număr mare de societăţi mici în economie, pentru consolidarea poziţiei şi sporirea competitivităţii pe piaţă prin introducerea progresului tehnic este necesară creşterea puterii financiare a acestora prin concentrarea activităţilor. Regimul de impunere poate stimula sau descuraja concentrarea societăţilor.

Se poate concluziona că tehnicile de impunere actuale acţionează cu prioritate în sensul creării unor societăţi puternice, competitive, preferându-se creşterea numărului de societăţi prin crearea unora noi decât ca urmare a operaţiilor de sciziune a societăţilor existente.

Politicile fiscale variate şi variabile produc efecte asupra structurilor organizatorice şi gestiunii societăţilor-grup. Integrarea economică internaţională determină societăţile să-şi dezvolte structuri de grup, în care puterea decizională revine societăţii-grup, în condiţiile în care activităţile sunt desfăşurate în ţări diferite printr-o reţea de filiale autonome. Societăţile-grup se confruntă cu sisteme fiscale suverane şi distincte. Acestea pot genera apariţia riscului multiplelor impuneri a aceloraşi operaţiuni şi fluxuri de venit, în lipsa unor acorduri internaţionale şi a unei legislaţii fiscale naţionale favorabile internaţionalizării activităţilor economice.

Efectul variabilei fiscale asupra structurii organizatorice a societăţii constă în crearea unui centru de factoring şi unui centru de refacturation. Centrul de factoring constituie un organism de finanţare a cărui scop este eliminarea riscului de schimb. Centrul de refacturation este un intermediar juridic şi financiar.

Atunci când aceste centre sunt situate în state cu fiscalitate avantajoasă, intervine administraţia fiscală din ţara societăţii-mamă, care are obiecţii legate de costul administrativ, financiar şi de garantare a operaţiunilor desfăşurate prin centrul de factoring, precum şi altele legate de preţurile de transfer a operaţiunilor desfăşurate prin centrul de refacturation.

Societatea-grup se poate reorganiza structural sub forma unui holding care deţine acţiunile societăţii-grup şi filialelor. Acesta administrează participaţiilor grupului (în contul acestuia), al cărui proprietar juridic devine.

Riscurile fiscale apar şi atunci când holdingul este stabilit în ţări cu regim fiscal avantajos, fiind legate de divergenţele administraţiei fiscale rezultate ca urmare a reglementărilor fiscale din ţările unde îşi desfăşoară activitatea filialele, reacţii cu privire la impunerea capitalului, dividendelor distribuite persoanelor nerezidende, celor rezidende, precum şi reacţii referitoare la regimul plusvalorilor rezultate din cesionarea titlurilor financiare. Acestea au influenţă asupra deductibilităţii dobânzilor filialelor,a căror costuri au fost acceptate de societatea-grup şi asupra dividendelor distribuite.

Prin structurile organizatorice prezentate se urmăreşte diminuarea efectelor fiscale şi monetare ale societăţii-grup. Efectele fiscale diferă în funcţie de natura transferurilor operate şi de natura relaţiilor juridice dintre societăţi, de abandonarea creanţelor consimţite între filiale, de rgimul majorărilor şi reducerilor de capital, de regimul reevaluării activelor şi al deficitelor fiscale.

Impozitele directe provoacă efecte asupra gestiunii rezultatelor. Beneficiile impozabile sunt influenţate de regimul deducerilor fiscale. În momentul determinării rezultatului contabil, obligaţiile deductibile fiscal influenţează elasticitatea bazei impozabile a impozitului pe societate.

Beneficiul net este influenţat de tehnicile fiscale de determinare a bazei impozabile, care generează diferenţe (permanente sau temporare) între rezultatul contabil şi cel fiscal, precum şi de cota impozitului pe societate. Diferenţele permanente rezultă în urma amortizării şi provizioanelor deductibile fiscal, dar şi a cheltuielilor nedeductibile fiscal (amenzi, penalizări, cheltuieli de lux, depăşirea limitei deductibile fiscal a cheltuielilor reprezentând sponsorizări, donaţii, reclamă şi publicitate etc.) Diferenţele temporare sunt generate de regimul fiscal al pierderilor şi orice alte venituri sau obligaţii incluse în baza impozabilă într-un exerciţiu, în mod distinct faţă de cel în care au fost înregistrate în contabilitate.

Fiscalitatea produce efecte asupra surselor de finanţare a investiţiilor atât din interiorul, cât şi din exteriorul societăţilor. Autofinanţarea se realizează pe seama amortizării şi beneficiilor nedistribuite.

De asemenea, impozitele influenţează asupra deciziei de a cumpăra sau închiria imobilizări corporale. Cumpărarea sau luarea cu chirie a unei imobilizări corporale produc efecte diferite asupra societăţilor ca urmare a influenţei regimului fiscal asupra cheltuielilor de

investiţii, chiriei şi amortizării. Deciziile economice vor fi influenţate, deci, de resursele proprii, de structura de îndatorare, dar şi variabila fiscală.

Intensitatea efectelor produse de prelevările fiscale asupra trezoreriei societăţilor economice este accentuată de sensibilitatea materiei impozabile, regimul deducerilor şi reducerilor fiscale, nivelul cotelor, data exigibilităţii financiare a impozitelor, costurile fiscale ale amenzilor şi penalităţilor aplicate de organele de control şi instabilitatea legislaţiei fiscale.

Impozitele au efecte asupra inflaţiei, însă şi inflaţia influenţează asupra impozitelor. Inflaţia generează creşterea randamentului sistemului fiscal. Unele impozite se pot utiliza pentru reducerea cererii excedentare prin intermediul unor politici antiinflaţioniste. Totuşi, impozitele se dovedesc ineficiente în cazul unei inflaţii prin costuri şi a unei inflaţii structurale.

Impozitul pe venit, prin reducerea venitului disponibil, determină creşterea presiunii fiscale, care urmăreşte să diminueze presiunea cererii asupra preţurilor. Scopul îl constituie obţinerea efectului de stabilizare şi inducerea unei tendinţe de scădere a preţurilor, care sunt însoţite de riscuri (stagnare, recesiune sau accentuarea stării de criză deja existente).

Creşterea presiunii fiscale asupra veniturilor ridicate nu va influenţa consumul acestor categorii sociale, dar va diminua economisirea şi investiţiile. Consumul se poate reduce în mod real dacă se acţionează asupra veniturilor mici. Extinderea acestei acţiuni asupra tuturor categoriilor de venituri şi reducerea importurilor care nu afectează producţia produc efecte în sensul diminuării consumului şi economisirii, această decizie având însă un efect dur sub aspect social şi economic.

În afara categoriilor mari prezentate, asupra cărora cad efectele impozitelor trebuie avut în vedere şi sistemul preţurilor. Problema este dacă echilibrul general al acestuia, aşa cum s-a format sub acţiunea pieţei, este afectat de fiscalitate, mai cu seamă că impozitele indirecte sunt cuprinse în preţuri care le majorează. Numeroase studii consacrate acesteia arată, cu argumente neatacabile, că un impozit general asupra vânzărilor, atingându-le în acelaşi fel, nu poate provoca creşterea indicelui general al preţurilor. Ca în fapt, este suportat de factorii de producţie întocmai ca un impozit proporţional pe veniturile aduse de aceştia (afirmaţia este susţinută şi de introducerea T.V.A., în aproape toate tările, care n-a modificat preţurile sau le-a modificat cu foarte puţin). Totuşi. o modificare are loc, dar în scara preţurilor relative. Dacă însa, se afirmă elaslicitate monetară (inflaţie), atunci indicele general al preţurilor este afectat. Legat de acest din urma aspect, este şi efectul impozitului asupra cantităţii de monedă în circulaţie. Deşi, produsul este mai scump cu mărimea prelevării asupra vânzării, masa baneasca nu se modifică, căci impozitele sunt repercutate în preţuri.7

2.1.2. Efectele economice asupra impozitelor indirecte

Diferitele tipuri de impozite generează distorsiuni de amplitudine diferită în economie. Teoria clasică, în contextul cercetării fenomenului incidenţei fiscale, trece în seama impozitelor directe efecte de distorsiune mai puţin importante în raport cu impozitele indirecte, fiindcă nu alterează în aceeaşi măsură concurenţa pură (echilibrul maxim).

Printre efectele economice provocate de impozitele indirecte se numără influenţa asupra dimensiunii agenţilor economici, asupra trezoreriei societăţilor comerciale şi efectele asupra inflaţiei.

Impozitele indirecte au efecte asupra dimensiunii societăţilor economice. Unele impozite indirecte stimulează creşterea dimensiunii societăţilor prin concentrare. Impunerea unistadială a venitului consumat, în stadiul producţiei sau comerţului cu ridicata, stimulează concentrarea pe verticală, mai ales când circuitele de producţie şi distribuţie sunt lungi. Societăţile urmăresc prin aceasta reducerea ponderii obligaţiilor fiscale în preţul bunului

7 Fl. Catinianu - Finante Publice, ed. Mitron, Timisoara, 1997 pagina 273

economic final. Concentrarea verticală descurajează specializarea, distorsionează deciziile legate de alegerea factorilor de producţie şi relaţiile concurenţiale. Prin aplicarea TVA-ului, care este neutră în ceea ce priveşte concentrarea activităţilor se pot elimina eceste efecte negative. TVA stimulează concentrarea societăţilor competitive.

Impozitul cumulativ pe cifra de afaceri are caracter multiplu. El majorează preţul bunurilor cu mărimea impozitelor plătite în aval şi prin aceasta provoacă greutăţi în desfacere, influenţănd negativ capacitatea de concurenţă a întreprinderii. Faptul că afectează întregul circuit are drept efect integrarea pe verticală (concentrarea producţiei), care face posibilă evitarea plăţii impozitului la una sau chiar două stadii, dezavantajând întreprinderile neintegrate şi stânjenind diversificarea producţiei. Prin urmare, este lipsit de „neutralitate”.

De asemenea, este lipsit şi de transparenţă, în sensul că nu se poate cunoaşte ce sumă s-a vărsat la buget pe parcursul circulaţiei mărfii. Practicarea impozitului cumulativ induce distorsiuni în economie.

Alături de restul fluxurilor de trezorerie, prelevările fiscale, creditele bancare, condiţiile de acordare şi rambursare a acestora influenţează echilibrul pe termen scurt al trezoreriei societăţilor economice. Deşi are incidenţă asupra consumatorilor, abaterea netă a fluxurilor de TVA (diferenţa dintre TVA colectată asupra vânzărilor şi TVA deductibilă asupra cumpărărilor) degajă efecte asupra trezoreriei.

În cazul în care încasarea facturilor de la clienţi şi a TVA aferentă are loc după exercitarea dreptului de deducere şi plata sumei datorate către buget, TVA aferentă mărfurilor vândute şi neîncasate influenţează negativ lichiditatea şi starea de echilibru a tezoreririei societăţii vânzătoare. Atunci când plata facturilor către furnizori se efectuează după exercitarea dreptului de deducere de către societatea cumpărătoare, TVA exercită o influenţă pozitivă asupra trezoreriei.

În ambele situaţii, efectele au o intensitate care depinde de ponderea valorică a facturilor neîncasate în valoarea totală a facturilor emise şi, respectiv, de ponderea valorică a facturilor neplătite în valoarea totală a bunurilor şi serviilor cumpărate în intervalul de timp legal prevăzut pentru întocmirea decontului de TVA.

TVA descurajează recurgerea la creditul comercial datorită influenţei asupra tezoreriei. TVA aferentă avansurilor plătite furnizorilor pentru mărfurile ce urmează a fi primite devine deductibilă la plătitorii avansurilor numai din momentul întocmirii facturilor de către furnizori. Deci, TVA alături de avansurile plătite diminuează lichidităţile trezoreriei. TVA aferentă aconturilor primite de la clienţi majorează suma totală a TVA colectate în momentul primirii acontului. Dacă beneficiarii aconturilor întocmesc factura după întocmirea decontului de TVA, influenţa negativă a fluxului de TVA aferentă acontului se suprapune cu influenţa parţial pozitivă a sumelor (diminuate cu valoarea TVA) primite ca aconturi. Efectul final depinde de ansamblul operaţiunilor desfăşurate.

Când TVA deductibilă este mai mare decât TVA colectată, atunci pentru TVA dedusă societatea are un drept de creanţă asupra bugetului statului. Creşterea intervalului de timp prevăzut de legislaţia fiscală în care societatea îşi poate încasa creanţa influenţează negativ trezoreria. Pentru bugetul de stat aceasta constituie o finanţare temporară care nu este purtătoare de dobândă. Rambursarea lunară a TVA aferentă operaţiunilor de export de către stat, alături de stimularea acestuia contribuie la creşterea lichidităţilor trezoreriei. Acest efect pozitiv se diminuează parţial atunci când societatea trebuie să plătească o cauţiune pentru eventualele sume incorect rambursate.

Legăturile dintre inflaţie şi impozit au dublu sens. Inflaţia conduce la creşterea randamentului sistemului fiscal, iar pe de altă parte unele impozite pot fi utilizate pentru reducerea cererii excedentare prin intermediul unor politici antiinflaţioniste

Utilizarea impozitelor indirecte comportă riscuri greu de prevenit şi care necesită utilizarea rapidă a unei politici monetare. Impozitele directe se transmit prin intermediul preţurilor asupra consumului final de bunuri şi servicii economice.

Modificarea cotelor de impozitare generează efecte asupra nivelului preţurilor. Creşterea nivelului cotelor pentru reducerea cererii inflaţioniste poate stimula o „inflaţie prin impozit”. Practicarea unor cote diferite şi existenţa bunurilor substituibile generează modificarea structurii consumului şi atenuarea reducerii lui. Efectele se transmit asupra agenţilor economici. În funcţie de capacităţile de producţie disponibile şi de flexibilitatea ofertei se poate ajunge fie la atenuarea, fie la accentuarea dezechilibrelor existente.

Reducerea cotelor în scopul scăderii preţurilor urmăreşte diminuarea nivelului salariilor şi a preţurilor (în condiţiile exercitării unui control asupra acestora), însă este o decizie nelipsită de riscuri. Societăţile comerciale pot să menţină un nivel al preţurilor (constant sau uşor redus) care să le asigure creşterea marjei profitului pe seama reducerii cotei impozitului. Marja suplimentară poate fi egală sau inferioară reducerii preţurilor prognozate de decidentul public. Este o iluzie a spera că se va exercita o presiune de către consumatori şi aceştia vor reuşi să determine scăderea preţurilor. Dimpotrivă, ei vor continua să ceară, iar agenţii economici să producă.

Prin utilizarea concomitentă a unor măsuri selective de politică fiscală şi a politicii monetare se pot obţine efecte antiinflaţioniste. În cazul unei cereri excedentare inflaţioniste scopul acţiunilor selective este de a asigura o creştere economică limitată şi raţională a societăţilor economice, dar în condiţiile în care acestea sunt descurajate să crească preţurile. Momentul şi durata intervenţiei influenţează efectele produse şi trebuie bine stabilite.

O politică fiscală selectivă în scop antiinflaţionist constrânge societăţile economice care au o rată de creştere a marjei brute a profitului mai mare decât rata de creştere prognozată a PIB să plătească un impozit într-un cont blocat pentru beneficiile suplimentare obţinute, acesta urmând a fi rambursat la sfârşitul perioadei inflaţioniste.

La rândul său, în lipsa intervenţiei statului, inflaţia generează creşterea încasărilor fiscale. Orice decizie de creştere a cotelor se adaugă efectului generat de sensibilitatea materiei impozabile şi contribuie la creşterea presiunii fiscale, amplificând efectele analizate.

Efectele generate de interdependenţa dintre impozite şi inflaţie necesită revederea cotelor pentru a se evita creşterea presiunii fiscale. Politica fiscală nu poate lupta singură împotriva inflaţiei şi drept urmare, trebuie armonizată cu politica monetară.

2.2 Efectele juridice

Efectele juridice ale fiscalităţii sunt preponderent rezultatul acţiunii prelevărilor obligatorii directe, punându-şi amprenta asupra raportului juridic „contribuabil-stat", dar şi asupra numărului sau configuraţiei organizaţionale a agentilor economici, structurii juridice, dispersiei teritoriale şi dimensiunii acestora.

a. Efectele asupra raportului juridic fiscal se rezuma la modalitatile concrete princare se intrerupe raportul juridic existent intre contribuabil si stat cu privire la oprelevare fiscala. Daca acesta nu este stins in mod obisnuit (plata, scadere,compensare, anulare, prescriptie sau executare silita), atunci masurile coercitiveale statului devin foarte aspre, ajungandu-se in final la privare de libertate.b. Efectele asupra numarului agentilor economici si dispersiei teritoriale aleacestora sunt rezultatul practicarii unor exonerari sau scutiri, totale sau partiale, aprofiturilor impozabile, pe anumite perioade de timp si pentru anumite arii geografice.

c. Efectele asupra structurii juridice a agentilor economici ilustreaza modul incare potentialii investitori opteaza pentru o anumita forma juridica de societate, datfiind regimurile fiscale diferite de la o forma juridica de societate comerciala la alta.d. Efectele asupra dimensiunii agentilor economici rezida in faptul ca „atunci cand in economie exista un numar mare de societati mici, consolidarea pozitiei; sporirea competitivitatii pe piata ... necesita cresterea puterii financiare a acestora prin concentrarea activitatilor"8.

2.3 Efectele psiho-sociale

2.3.1 Efectele psihologice

Efectele psihologice se manifesta prin reactiile comportamentale diferite ale contribuabililor fata de constrangerea fiscala, fiind totodata si rezultatul unor factori, precum: educatia, cultura, calitatea informatiei, pregatirea profesionala, stare; sociala sau cea materiala. Ca urmare, in functie de modul in care contribuabilul percepere povara fiscala, prelevarea obligatorie va fi acceptata sau respinsa de la plata, integral sau partial, principalele efecte psihologice generate fiind: efectul de indepartare" fiscala, eludarea fiscala, evaziunea fiscala, translatia fiscala capitalizarea fiscala si difuziunea fiscala.

a. Efectul de “indepartare" fiscala subsumeaza toate reactiile unui contribuabil care la stirea ca are de platit un debit fiscal cauta fie sa diminueze sarcina fiscala prin restrangerea propriei activitati (efect de “indepartare fiscala" negativa), fie sa compenseze pierderea de putere de cumparare intensificandu-si munca (efect de indepartare fiscala" pozitiva).b.Budarea fiscala sau evaziunea fiscala legala (tax avoidance) reprezinta cazurile in care contribuabilul cauta sa evite plata debitului fiscal folosindu-se de normele fiscale interpretabile sau de cele care prezinta lacune in continut.c. Evaziunea fiscala (tax evasion) releva violarea directa si deschisa a legilorfiscale si consta in actiunea contribuabililor de ascundere totala sau partiala amateriei impozabile, in scopul reducerii sau eliminarii obligatiilor fiscale ce le revin.

De asemenea, evaziunea fiscala mai poate fi definita ca reprezentand „ascunderea surselor de impunere fata de autoritatile fiscale in vederea reducerii sarcinii fiscale"9.

d. Translatia fiscala consta in transferul debitului fiscal pe care un subiect(contribuabilul de jure) il face prin schimburile de pe piata, prin intermediul preturilorbunurilor si serviciilor, asupra unuia sau mai multor subiecti (contribuabilii de facto).e. Capitalizarea fiscala reprezinta un caz particular in care cumparatorul unuibun patrimonial transfera asupra vanzatorului prelevarea fiscala pe care operatiuneao incumba, prin diminuarea contractuala a pretului de tranzactie.f. Difuziunea fiscala presupune ansamblul efectelor de natura economica pecare fiscalitatea, prin comportamentul persoanelor fizice si juridice, le determinaasupra echilibrului economic general, modificand cererea, oferta si economisirea.

Efectele socio-ecologice sunt, in general, rezultatul actiunii fiscalitatii indirecte asupra societatii in ansamblu si, in mod special, asupra sanatatii populatiei si mediului inconjurator.

8 Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal in stiinta finantelor, Ed. Codecs, Bucuresti, 1998, pag.463.9 Tresch W. Richard, Public finance - A Normative Theory, Second Edition, Academic Press, San Diego, 2002, pag.513.

Efectele socio-ecologice ale fiscalitatii asupra sanatatii si mediului tin de utilizarea prelevarilor obligatorii in scopul inlocuirii costurilor poluarii mediului ambiant cu costuri fiscale, prelevarile obligatorii uzitate in acest caz purtand denumirea de taxe ecologice.10

2.3.2 Efectele sociale

Fiscalitatea este produsul unor factori sociali, care ii determina, inaintea oricaror altor factori si covarsitor, fizionomia. La randul sau, aceasta actioneaza strans socialul, unde provoaca variate si numeroase efecte. Acestea trebuie abordate sintetic caci exprima inlantuirea tuturor reactiilor contribuabililor la impozite: transformari ale gusturilor si ale scarii de valori, redistribuirea cheltuielilor, economiilor, eforturilor si datoriilor, conditiile de viata, in general. In acest cadru, cea dintai problema ce trebuie avuta in vedere este aceea a dimensiunii prelevararii fiscale. Presiunea fiscala, masura relativa a fiscalitatii este, fara indoiala, efectul social primar al impozitului. Ea reflecta gradul de suportabilitate, constrangerea prelevarii de unde si notiunea de fiscalism care are totusi, un inteles mai larg: de apasare fiscala, privita in raport cu puterea contributiva a platitorului si cu facilitatile acordate. Pentru a nu lovi in conditiile de trai ale contribuabilului si pentru a nu descuraja initiativa de a intreprinde, fiscalitatea nu trebuie sa atinga niveluri pe care societatea data nu le poate suporta. Se apreciaza ca dincolo de limita de la care randamentul ei descreste nu trebuie trecut (duce la stagnare, chiar descrestere economica). In orice caz, constrangerea fiscala nu este aceeasi pentru toti. Sub actiunea impozitului, sacrificiile pentru cetateni sunt diferite. Preocuparea autoritatilor este de diminuare a discrepantelor, fara a se fi putut atinge o deplina echitate fiscala. Din acest ultim punct de vedere, aspiratia spre o cat mai deplina justitie in repartizarea sarcinilor intre membrii societatii este, de asemenea, efect social al impozitelor. Dupa o lunga evolutie a cautarilor (s-au folosit variate formule), in prezent, s-a impus modelul echitafii intemeiat pe conceptul de facultate contributiva, care pune in pozitie egala a sacrificiului pe toti cei egali. Dar efectele sociale derivate ale impozitelor nu se opresc in acest punct, caci notabile sunt si acelea induse de regresivitatea impozitelor. Si aici, preocuparea ramane aceeasi pentru aplatizarea consecintelor, stiut fiind ca regresivitatea reduce consumul real al contribuabililor cu venit mic intr-un grad mai inalt decat il reduce pe cel al contribuabililor cu venituri mari. Mai mult, fenomenul se produce diferentiat dupa cum este vorba de impozite pe venituri sau impozite asupra preturilor. La impozitelc pe vanzari, in general, raportul lor fata de consum este proportional sau usor progresiv (de pilda, T.V.A.), dar in raport cu nivelurile de venit sunt regresive si sigur mult mai regresive decat impozitele progresive pe venit. Pentru amortizarea efectelor, in practica, obisnuit. se procedeaza la multiplicarea cotelor de impozit sau la practicarea de transferuri in beneficiul celor devaforizati. S-a constatat insa ca nu acestea sunt solutiile, fiindca erodeaza baza impozitului. Mai aproape de cerintele asigurarii protectiei echitatii fiscale ar fi simplitatea si eficienta impunerii.

Efectele "presiune fiscala" si "echitate fiscala" sunt efecte sociale globale, dar pot fi interpretate si individual. Sunt insa si efecte sociale strict particulare ale impozitelor. Notabile sunt cele asupra cheltuielilor si economiilor cetatenilor (familii).

Orice impozit este o cheltuiala de venit. Dupa plata sa, ramane la dispozitia gospodariei mai putin cu marimea prelevarii efectuate, reducandu-i cosumul curent. Dar, nu toate formele de prelevare afecteaza la fel cheltuielile gospodariei. Tehnicile de impunere indirecta sau de stopaj la sursa sunt mai putin defavorabile cheltuielilor pentru dotarea gospodariei, pentru ca ii reduc treptat consumul. Oricum, impozitul modifica, in timp, ritmul cheltuielilor care trebuie ajustate corespunzand noului venit. Sub acest aspect, valorificarca semnificatiei

10 M. Mutascu – Finante Publice, Editura Artpres, Timisoara, 2005, pagina 85

efectului fiscalitatii asupra cheltuielilor de catre politica financiara prezinta mare insemnatate pentru alegerea tipului de impozit si a tehnicii perceperii.

Fiscalitatea exercita, fara indoiala, efecte asupra economiilor. In fapt, idea este tot atat de veche ca si impozitul, numai interpretarile sunt diferite: unele pun in seama fiscalitatii multe din neajunsurile progresului economic, motivand aceasta prin fenomenul de diminuare a economiilor (acumularca de capital), altele, o folosesc pentru a justifica impozitarea indirecta. Cert este insa, ca impozitul amputeaza economiile, ii descurajeaza pe cei tentati sa economiseasca indemnandu-i sa consunme modificand destinatia viitoare a economiilor (de la investitii, inspre plasamente de securitate). Detailand, se poate spune ca fiscalitatea duce la sacrificarea economiilor in masura care poate ajunge pana la epuizarea lor. In astfel de imprejurari, se poate ajunge la transformarea in lichiditati a patrimoniului, echivaland cu o dezeconomie (economie negativa) cu efecte negative asupra integritatii gospodariei. Si efectele nu se localizeaza integral aici, caci daca la scara nationala nu se ajunge la epuizarea economiilor (dezeconomie), capitalul lichid se redistribuie, totusi. structura capitalul social se modifica. De aici, provine importanta cunoasterii efectelor fiscale asupra economiilor; ele trebuie protejate pentru ca sunt resurse de finantare a investitiilor private, cele mai importante pentru expansiune economica, iar cand se produc dezeconomii, fenomenul trebuie controlat din necesitati de orientare rationala a structurii capitalului national.11

Efectele sociale ale impozitelor sunt strans legate de conceptul de “presiune fiscala”. Aceasta masoara constrangerea exercitata de impozit, iar in determinarea cantitativa se utilizeaza formula : P=F/V, in care F reprezinta venitul individului sau colectivitatii pentru care se calculeaza presiunea fiscala. Efectele presiunii fiscale se manifesta prin diminuarea consumului si aduc atingere inclinatiei spre economisire, modifica destinatia investitiilor.12

2.3.2.1 Efectele sociale asupra impozitelor directe

Efectele asupra bugetelor de familie se manifestă diferit în funcţie de tipul impozitului. Un sistem fiscal al cărui randament se bazează, în principal, pe impozite directe, are o influenţă mai puternică asupra veniturilor disponibile ale bugetelor de familie din sectorul gospodării, în timp ce influenţa asupra consumului prin intermediul preţurilor este mai redusă.

Efectul de venit se manifestă asupra bugetelor de familie cu intensităţi care diferă în funcţie de veniturile realizate de categoriile sociale din societate, respectiv în funcţie de repartiţia primară a veniturilor şi de politica fiscală promovată de Guvern. Statul poate amplifica sau reduce unele efecte acţionând asupra bazelor şi cotelor de impozitare prin intermediul deducerilor, abaterilor şi reducerilor. Modificările decise au ca scop corectarea dezechilibrelor, absorbţia şomajului şi prevenirea tensiunilor inflaţioniste şi sociale.

Deci, în cadrul fiecărui buget ponderea impozitelor directe diferă de cea a impozitelor indirecte în funcţie de provenienţa şi utilizarea veniturilor, amploarea efectelor generate de impozite fiind determinată şi de obligaţiile familiale.

O politică fiscală care urmăreşte o neutralitate mai mare a impozitelor, stimularea investiţiilor şi plasamentelor pe diverse pieţe, determină creşterea veniturilor disponibile ale persoanelor cu venituri ridicate, în timp ce restul membrilor societăţii nu beneficiază de facilităţile fiscale oferite. Efectul de creştere a venitului disponibil se transmite mai departe în funcţie de deciziile psihologice individuale, aversiunea faţă de risc, înclinaţia marginală spre consum şi economisire.

Spre exemplu, prin reducerea impozitului pe venit cu dobânda la împrumutul pentru construirea de locuinţe, deducerea cheltuielilor cu reparaţiile locuinţelor şi altor cheltuieli de

11 Fl. Catinianu - Finante Publice, ed. Mitron, Timisoara, 1997 pagina 275

12 L. Donath – Finante Publice, Editura Marineasa, Timisoara, 2004, pagina 198

îmbunătăţire a stării acestora din baza impozabilă se generează extinderea proprietăţii imobiliare şi se stimulează plasamentele imobiliare.

De asemenea, deducerea plasamentelor salariaţilor la societăţile unde lucrează, a unei părţi din valoarea de cumpărare a acţiunilor, alături de reducerea impozitului pe venit cu activul fiscal aferent dividendelor distribuite stimulează apariţia deciziilor psihologice de a economisi şi investi cu efecte favorabile asupra creşterii calităţii vieţii.

Efectele de venit diferă în funcţie de dimensiunea plasamentelor pe pieţele financiare, amplificarea lor fiind facilitată de existenţa fondurilor şi societăţilor de investiţii care asigură accesul pe piaţă şi al categoriilor cu venituri mai reduse. Alături de efectele sociale directe se urmăreşte şi susţinerea creşterii economice.

O astfel de politică fiscală nu urmăreşte limitarea sau extinderea consumului anumitor bunuri prin intermediul impozitelor indirecte, astfel că dispare efectul de substituţie a bunurilor în cazul categoriilor cu venituri reduse.

Efectele asupra economisirii şi investiţiilor. Venitul realizat de factorul muncă este lovit de două ori: întâi în momentul recompensării muncii şi ulterior în momentul utilizării venitului, fie cu ocazia consumului imediat, fie în momentul consumului viitor. Fluctuaţiile presiunii fiscale vor influenţa deciziile contribuabililor cu privire la utilizarea venitului.

Excedentul de venit asupra consumului sau, cu alte cuvinte, partea din venit care nu este destinată consumului reprezintă economisirea. Economisirea poate fi forţată sau aparentă atunci când o persoană decide abţinerea de la un consum prezent fie pentru a putea acoperi o cheltuială viitoare care depăşeşte venitul curent, fie pentru a se apăra împotriva riscurilor vieţii, fie pentru a-şi asigura o securitate la bătrâneţe etc. În schimb, atunci când excedentul de venit apare după satisfacerea integrală a nevoilor, economisirea este reală sau consolidată. Este dificil de determinat ponderea deţinută de fiecare.

Economisirea poate fi considerată un consum viitor sau potenţial, fiind materializată în capital bănesc acumulat, care poate fi utilizat pentru realizarea unor investiţii productive, pentru efectuarea de plasamente pe piaţa financiară, cât şi pentru lărgirea consumului curent pe seama veniturilor anterior economisite (economisire aparentă sau forţată). Astfel, economisirea reală sau consolidată asigură susţinerea directă a procesului investiţional, în timp ce economisirea forţată sau aparentă îl susţine indirect şi temporar.

Decizia de a economisi şi investi conţine o componentă psihologică care influenţează activitatea agenţilor economici. Venitul rezultat ca urmare a investirii capitalului bănesc acumulat este lovit a doua oară de impozit.

Prin urmare, impozitul influenţează asupra opţiunii contribuabililor între consumul prezent şi cel viitor. Creşterea presiunii fiscale asupra venitului realizat determină reducerea venitului disponibil şi implicit a economisirii. Accentuarea fiscalităţii care loveşte venitul investit rezultat din economisire determină scăderea înclinaţiei marginale spre a economisi din cauza scăderii rentabilităţii plasamentelor.

Analizând în termeni de preţ se poate cosidera că preţul consumului curent corespunde cu rata dobânzii pe piaţă, iar a consumului viitor cu rata dobânzii sperate. Impozitul nu influenţează asupra recompensării nete a sumelor economisite şi investite. Apare astfel un dezechilibru între preţurile relative ale consumului prezent şi cele ale consumului viitor (economisirii).

Deci, deciziile psihologice individuale şi elasticitatea economisirii în raport cu dobânda generează apariţia efectului de substituţie şi a efectului de venit. Unii subiecţi vor prefer să-şi mărească consumul prezent, în timp ce alţii vor opta pentru comprimarea acestuia în vederea majorării sumelor economisite şi investite, pentru a compensa pierderile viitoare de dobândă generate de creşterea presiunii fiscale asupra acesteia.

În cazul în care rentabilitatea capitalului bănesc acumulat şi investit nu este satisfăcătoare, decizia psihologică de a transforma economisirea în investiţii productive

dispare. Scăderea recompensării capitalului investit determină scăderea investiţiilor şi pierderea competitivităţii întreprinderilor pe piaţă.

În concluzie, creşterea presiunii fiscale descurajează asumarea riscurilor şi luarea deciziilor de a utiliza o parte din venitul economisit pentru realizarea unor investiţii productive. Unii subiecţi vor prefera să-şi mărească consumul imediat pentru plasarea veniturilor economisite în colecţii, opere de artă, bijuterii, imobile etc. practic, economisirea este imobilizată în investiţii neproductive în defavoarea celor productive.

2.3.2.2 Efectele sociale asupra impozitelor indirecte

Efectele sociale depind de caracteristicile structurale ale sistemului fiscal şi influenţează, la rândul lor, atât calitatea vieţii, cât şi activităţile economice productive. Atunci când randamentul sistemului fiscal se bazează pe impozite indirecte, influenţa asupra consumului prin preţ este mai puternică.

Efectele fiscalităţii asupra bugetelor de familie sunt variate. Promovarea unei politici fiscale de atenuare a decalajelor sociale, printr-o redistribuire accentuată a veniturilor, va avea ce efect stimularea consumului categoriilor cu venituri reduse. Efectul asupra categoriilor cu venituri medii este relativ redus, în timp ce veniturile categoriilor cu venituri ridicate vor fi amputate, deciziile acestora de a economisi şi investi în scop productiv reducându-se.

Practicarea unor cote diferenţiate asupra bunurilor generează schimbări în structura bunurilor şi serviciilor consumate (apare procesul de substituibilitate). Consumul bunurilor durabile şi de lux scade, în special la categoriile cu venituri reduse. În cazul categoriilor cu venituri medii acest consum se reduce nesemnificativ şi chiar deloc în cazul celor cu venituri mari.

Bunurile de lux sau cele dăunătoare sănătăţii sunt lovite prin cote ridicate pe motivele iluzorii de justiţie socială şi protejare a sănătăţii. Nu trebuie acceptată modificare obiceiurilor şi preferinţelor individuale, deoarece limitează accesul pe piaţa unor bunuri de calitate. Pe lângă stratificarea socială, în economie se produce stratificarea pieţelor accesibile fiecărei categorii.

Utilizarea unei cote unice de TVA contribuie la asigurarea unei neutralităţi sociale a impozitului şi la eliminarea distorsiunilor provocate de cotele multiple asupra opţiunilor consumatorilor. Utilizarea accizelor nu trebuie să limiteze sau să facă imposibil accesul unor categorii de consumatori pe pieţele bunurilor şi serviciilor de calitate superioară.

De asemenea, există şi iluzia că prin intermediul impozitelor indirecte se asigură protecţie socială. Modul de stabilire a tranşelor de venit şi a progresivităţii impozitului pe venit concomitent cu exonerări şi deduceri de natură socială poate degenera într-o nivelare „periculoasă” a veniturilor în societate. Deşi efectele sociale ale impozitelor nu se pot elimina, singura protecţie socială reală o reprezintă asigurarea unei creşteri economice prudente şi constante, fără ingerenţe majore asupra deciziilor psiho-economice ale membrilor societăţii.

Impozitele au început să fie utilizate în scopul protejării mediului după anii ´70 de către ţările dezvoltate. Impozitele utilizate în scopul protejării mediului sunt denumite impozite ecologice sau taxe fiscale ecologice.

Astfel de impozite sunt: TVA pe produse poluante, accizele pe emisiile de dioxid de carbon, acciza pe cărbune, acciza asupra carburanţilor, acciza pe vehicule cu motor, taxele pe combustibili fosili, taxele pe îngrăşăminte chimice, taxele pe deversările fluidelor poluante, taxele pe produsele poluante în stadiul fabricării sau utilizării, etc.

Impozitele ecologice aplicate asupra materiilor prime poluante utilizate în producţie şi asupra emisiilor poluante generează la nivelul agenţilor economici apariţia unui efect de substituţie a unor substanţe poluante cu altele mai puţin poluante. Prin continuarea utilizării de substanţe poluante se produce creşterea costurilor şi a preţurilor produselor finale. Dacă

însă şi materiile prime ecologice sunt mai scumpe apare iarăşi un efect de creştere a preţurilor. De aici rezultă necesitatea reducerii sau eliminării impozitelor aplicate asupra materiilor prime şi produselor ecologice.

Aplicarea unor impozite ecologice proporţionale cu emisiile de substanţe poluante diminuează emisiile poluante accidentale sau temporare deosebit de periculoase.

Facilităţile fiscale oferite pentru stimularea investiţiilor de restructurare tehnologică în scop ecologic generează diverse efecte: schimbarea competitivităţii pe piaţă a societăţilor, apariţia de noi produse, modificarea structurii profesionale şi a ponderii forţei de muncă angajate. Dacă restructurările tehnologice în industriile poluante determină şomaj, în sectoarele care produc echipamente antipoluante apar noi locuri de muncă, apărând astfel un efect de compensare.

Prin urmare, efectele asupra creşterii economice sunt temperarea activităţilor economice poluante şi stimularea investiţiilor în tehnologii ecologice, care vor determina creşterea anumitor sectoare şi, în final, a întregului sistem economic.

Aplicarea impozitelor ecologice conduce la creşterea costurilor administraţiei publice legate de perceperea acestora. Costurile administrării impozitelor ecologice cresc în zonele în care capacităţile de producţie sunt vechi sau în care există industrii poluante, deci apare un efect regional al acestei creşteri.

Impozitele ecologice produc efecte redistributive în economie, fiind transmise prin intermediul preţurilor asupra consumatorilor. Costurile fiscale antipoluante incluse în preţurile produselor realizate de industriile poluante generează un efect de substituţie. Dacă acest efect lipseşte, apare un efect de venit la nivelul acţionarilor societăţilor poluante.

Efectele constrângerii fiscale se diminuează în cazul transferului costului fiscal al luptei antipoluare de la producătorii poluanţi la consumatori. Efectele finale asupra producătorilor poluanţi depind de costul şi preţul produselor lor în comparaţie cu cele ale produselor ecologice, dar şi de existenţa pe piaţă a unor produse substituibile

Pentru a se evita transmiterea integrală sau parţială a acestor impozite asupra consumatorilor, există posibilitatea exonerării profitului reinvestit în scop ecologic şi impunerea suplimentară a profitului distribuit, concomitent cu eliminarea dreptului de a beneficia de un activ fiscal asupra acestuia. Cotele de impunere suplimentară trebuie diferenţiate în funcţie de nivelul emisiilor poluante. Interzicerea deducerii TVA aferentă materiilor prime, produselor şi tehnologiilor poluante, în condiţiile interzicerii transmiterii efectului acestei măsuri asupra preţurilor constituie o altă posibilitate.

Impozitele ecologice trebuie să aibă în vedere contribuţia fiecărei societăţi la poluarea mediului natural. De asemenea, politicile de protecţie a mediului înconjurător trebuie armonizate cu politicile fiscale ecologice, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Motivul îl constituie poziţionarea mai slabă pe piaţa internaţională a societăţilor poluante din ţările în care există impozite ecologice în comparaţie cu cele din ţările în care aceste impozite lipsesc, fapt ce se propagă asupra ratei de schimb şi a balanţei de plăţi.

Costurile poluării sunt costurile pe care activităţile poluante le impun membrilor societăţii, fiind reprezentate de cheltuielile individuale, de cele suportate de sistemul de asigurări private şi de stat pentru corectarea consecinţelor poluării asupra individului şi mediului natural. Costul fiscal al luptei împotriva poluării urmăreşte limitarea costurilor poluării.

În consecinţă, costurile fiscale suportate de fiecare contribuabili sunt diferite. Dacă nu se reduce poluarea, aceste costuri se suprapun cu cele generate de combaterea efectelor poluării asupra sănătăţii, astfel că venitul disponibil este dublu amputat. Costurile eliminării poluării de către agenţii economici au în vedere stimularea cercetării şi a investiţiilor. Restul impozitelor urmăresc libera acceptare a acestor costuri de către conducerea societăţii.

Concluzia este că se impune standardizarea fiscală a procedeelor de stimulare a societăţilor în vederea eliminării poluării folosind tehnicile de impunere actuale şi nu altele noi. Standardizarea ar trebui să asigure în acelaşi timp diminuarea presiunii fiscale actuale (exercitate de impozitele tradiţionale şi de noile impozite). Se poate accepta instituirea unor impozite specifice doar în situaţii speciale.

Tehnicile de impunere actuale permit obţinerea finalităţilor dorite în condiţiile evitării distorsionării deciziilor psihologice ale tuturor membrilor societăţii şi reducerii costurilor actuale ale administraţiei fiscale.

Cap 3. Comportamentul contribuabilului

Arthur Laffer a readus în atenţia economiştilor ideea expusă de Adam Smith în Auţia naţiunilor potrivit căreia reducerea fiscalităţii poate conduce la creşterea veniturilor publice din această sursă. Astfel, dacă fiscalitatea creşte până la un punct în care devine inacceptabilă

pentru contribuabil, randamentul său se va reduce, antrenând după sine scăderea veniturilor bugetare. În aceste condiţii, autorităţile publice sunt nevoite să ţină cont de efectele pe care le produc impozitele asupra contribuabililor, asupra economiei şi asupra societăţii pentru a atinge un randament cât mai ridicat al acestora.13

De cele mai multe ori, când se vorbeşte despre noţiunea de efecte ale impozitelor se desemnează consecinţele fiscalităţii. Termenul ultim nu este însă riguros potrivit căci deşi, prin efect se înţelege o consecinţă, o urmare, un rezultat, în cazul fiscalităţii, consecinţele sunt mai cuprinzatoare. Nu este însă mai puţin adevărat că impozitele sunt pentru fiscalitate dimensiunea sa definitorie, încât identificarea noţiunilor nu este decât recunoaşterea acestei calităţi. Dar, ceea ce din capul locului este de reţinut, este realitatea că dintre toate elementele de finanţare, impozitele generează cele mai ample şi mai tari efecte. Problema a facut obiect al preocupărilor încă la clasici şi constituie şi azi.

În aria de cuprindere a studiului efectelor impozitelor sunt adunate variate 5 numeroase probleme de mare complexitate şi importanţă, cum sunt natura efectelor întinderea acţiunii lor, localizarea acestora şi evaluarea amplitudinii dobândite prin folosirea consecinţelor în politicile financiare, altele. De la început, interesul a căzut pe natura efectelor.

Natura efectelor depinde de volumul impozitelor, dar şi de structura lor, de configuraţia alcătuirii sistemului de impozite. Volumul impozitelor delimită dimensiunea prelevării şi efectele sale economice, dar exprimă şi reacţiile contribuabililor la reducerea veniturilor lor băneşti. Structura impozitelor, adică alegerea unui anumit tip şi număr de prelevări, provoacă deformări (distorsiuni economice, căci pentru a scăpa de impozite, contribuabilii îşi schimbă comportamentul (proiectele de consum, economii, investiţii). Cum se vede efectele sunt localizate în elemente diferite: contribuabil, economic, societate. Din acest punct de vedere: efectele impozitelor sunt asupra contribuabilului, efecte economice şi efecte sociale. Alte abordări sunt posibile, desigur.14

3.1.Efectele asupra contribuabililor

Efectele de eficienţă şi de echitate ataşabile principiilor impunerii (descrise în paragrafele anterioare) sunt descrise într-un cadru static. Multe din efectele impozitelor au asupra formării ratelor dobânzilor, a procesului de economisire, de acumulare a capitalului, de creştere economică, etc. un caracter dinamic (sau sunt intertemporale).15

Efectele impozitelor decurg din faptul că orice contribuabil, persoană fizică sau juridică, reacţionează diferit la practicarea unui nou impozit, înclinaţia acestora fiind de minimizare a poverii fiscale. Atitudinea contribuabilului faţă de un impozit este determinată de calitatea informării cu privire la natura impozitelor, stabilitatea fiscală, segmentul socio-profesional din care face parte, etc. De cele mai multe ori, reacţia contribuabililor nu este de acceptare, ci mai degraba de respingere sau chiar de refuzul plăţii impozitelor.

Cele mai cunoscute reacţii ale contribuabililor sunt cele ude anunţ", respectiv "de venit" după delimitarea utilizata de Pigou. Efectul de anunţ este anterior introducerii în practică a unui nou impozit şi se concretizează în reacţia psihologică a contribuabilului care caută soluţii pentru reducerea prelevărilor sale, în timp ce efectul de venit este posterior introducerii impozitelor şi afectează mărimea venitului disponibil în urma plăţii impozitului.16

Atitudinea contribuabilului faţă de impozit este rezultatul a diverse reacţii, determinate de: raţionalitatea fiscală, calitatea informării sale cu privire la impozitele pe care el trebuie să le platească dar şi ceilalţi din segmentul profesional şi social din care face parte, natura impozitelor, stabilitatea fiscală (există şi aici o anumită rezistenţă la inovare) etc., putând fi acceptat sau, dimporivă, provocând ostilitate, chiar refuzul plăţii. Este, în acest caz, vorba de efecte psihologice ale impozitelor.

Reacţiile psihologice ale contribuabililor sunt de două feluri: unele influenţează impozitele, altele se adaugă reacţiilor lor economice normale pe care, fie că le modifică, fie că

13 L. Donath – Finante Publice, Ed. Marineasa, Timisoara, 2004 pag. 19114 . Fl. Catinianu - Finante Publice, ed. Mitron, Timisoara, 1997 pag. 26115 Tax policy handbook, FMI, editor Parthasarathi Shome, 199316 L. Donath – Finante Publice, Ed. Marineasa Timisoara, 2004

le contrariază. Oricum le-am privi, este de arătat, că la acelaşi volum de prelevări, efectul psihologic poate fi mai mare sau mai mic şi, din această cauză, exercită consecinţe în economie sau sociale diferite. Aici, sunt reţinute reacţiile psihologice de eschivare faţa de fisc, precum şi cele de translaţie a lor asupra altor persoane cu care contribuabilul se află în raporturi economice. Aceste tipuri de reacţii, demult cunoscute, dau naştere la efecte considerate anterioare, respectiv posterioare impozitelor. Primele, sunt efecte " de anunţ ", celelalte, sunt efecte " de venit" cum au fost delimitate încă de Pigou.

Efectul de anunţ concentrează toate reacţiile subiectului prelevării, care la anunţul că are de plătit un impozit caută să reducă sarcina fiscală. Acest efect se situează înainte de plata impozitului. În cazul în care contribuabilul nu reacţionează în vreun fel anume, înseamnă că impozitul n-a provocat nici un efect de anunţ. Obişnuit însă reacţionează, de cele mai multe ori adaptându-se noii situaţii: fie activând ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, fie intensificându-şi munca pentru a compensa prelevarea, în unele cazuri, aratând sau ostilitate, sau eschivare de la plată, cum s-a aratat, fenomen cunoscut sub numele de evaziune fiscală.

La efectul de venit, situat după plata impozitului (efect posterior), consecinţele se datorează plăţii impozitului. Este efectul imediat al oricărui impozit. Plata sa diminuează venitul, diferit când este vorba de impozite directe (este micşorat venitul nominal cu mărimea prelevării) şi altfel când este vorba de impozite indirecte (reduc puterea de cumpărare pe seama cuprinderii prelevărilor în preţuri). În faţă cu acest tip de efect, contribuabilul încearcă să transfere total ori parţial povara sa fiscală asupra altora. Fenomenul atitudinal poartă numele de repercursiune.17

3.1.1 Efectul de anunţ (evaziune fiscală)

Efectul de anunţ se manifestă, cel mai adesa, prin sustragerea de către contribuabilii a unei părţi din materia impozabilă. Aceste fenomene poartă numele de evaziune fiscală.

Procedeele utilizate de plătitori pentru a se sustrage obligaţiilor fiscale care le revin sunt diverse şi în permanenţă adaptare la evoluţia legislaţiei fiscale, evoluţia relaţiilor economice şi a sistemului informaţional contabil. În materie de evaziune se pot identifica două mari categorii de procedee: procedee licite şi procedee ilicite, respectiv două forme de evaziune fiscală: evaziunea fiscală legală (licită sau legitimă) şi frauda fiscală (ilicită sau nelegitimă).

Din punct de vedere spaţial, se pot identifica evaziunea fiscală la nivel naţional (sub forma evaziunii fiscale legale şi a fraudei fiscale) şi evaziunea fiscală internaţională stimulate de proliferarea paradisurilor fiscale.

Evaziunea fiscală legală constituie un fenomen social care constă în sustragerea de către contribuabilii de drept a unei părti din materia impozabilă prin exploatarea lacunelor legislative în favoaraea lor. Această formă de evaziune nu este posibilă decât atunci când legea este neclară sau prezintă inadvertenţe. În cazul evaziunii legale, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o pozitie cât mai favorabila pentru a beneficia de avantajele oferite de reglementarile în vigoare. În situaţia în care legea fiscala este echivocă (prezintă o serie de zone “gri”) contribuabilii pot fi exoneraţi de răspundere, aşa cum este admis şi de materia Dreptului Civil, care afirmă următoarele: “convenţiile trebuie interpretate în sensul cel mai favorabil debitorului”( Codul Civil, art. 989). Evaziunea fiscală legală are loc atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii este sustrasă de la impunere datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectului impozabil. Frecvenţa evaziunii fiscale creşte în perioadele în care se modifică sau se introduc legi noi,

17 . Fl. Catinianu - Finante Publice, ed. Mitron, Timisoara, 1997 pag. 262

precum şi atunci când statul utilizează în mod deliberat impozitul, în scopul promovării unor politici economice stimulative în anumite domenii de activitate sau faţă de anumite categorii de cetăţeni. Lipsa voinţei sau incapacitatea organului legislativ în direcţia elaborării unei legislaţii clare şi precise constituie factori determinanţi.

Contribuabilii identifică o serie de mijloace prin care eludează în mod “legal” prevederile fiscale, prevalându-se de insuficienţele legislaţiei. Astfel, contribuabilii ramân în limita strictă a drepturilor lor şi statul nu poate interveni decât printr-o legislaţie bine studiată, clară şi precisă.

Acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale, reduceri, deduceri constituie un cadru propice pentru ocolirea obligaţiilor fiscale. Acordarea unor scutiri, delimitate temporal, în cazul înfiinţării de noi societăţi, de la plata impozitului pe profitul realizat constituie un exemplu. Pentru a se sustrage temporar de la plata obligaţiei fiscale contribuabilul solicită şi obţine infiinţarea unor noi societăţi cu acelaşi obiect de activitate. Restul proprietăţilor sunt menţinute într-o stare de cvasi-funcţionare. Acest procedeu se repetă permanent fară a determina apariţia unor noi forme de organizare şi exploatare a unor factori de producţie.

Atunci când cheltuielile generale ale societăţilor nu sunt reglementate, există posibilitatea supraevaluării acestora prin realizarea unor noi cheltuieli fără justificare economică, excesive şi somptuoase. Acestea constituie o pierdere atâta pentru fisc, cât şi pentru societate.Cele mai frecvente metode de evaziune sunt:

Practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi utilaje pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, masură care este menită să stimuleze acumularea,

Folosirea prevederilor legale cu privire la donaţii filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei parţi din veniturile realizate de la impunere,

Deducerea din veniturile impozabile a cheltuielilor de protocol, reclamă sau pubilicitate, constituirea de fonduri de amortizare sau rezervă intr-un cuantum mai mare decât cel justificat din punct de vedere economic, micşorand astfel venitul impozabil,

Evitarea plăţii impozitelor este posibilă ţinând cont de prevederile legale care permit, adesea, eliminarea din baza de impunere a unor părţi din materia impozabilă, venituri sau averi, practicarea amortizării accelerate, impunerea pe baza normelor de venit, posibilitatea împărţirii în mod egal a veniturilor între membrii familiei şi diminuarea, astfel, a impozitelor platite, posibilitatea optării pentru impunere după regimul persoanelor fizice sau a societăţilor, acordarea de facilităţi fiscale, achiziţionarea de acţiuni la societăţi care distribuie dividende reduse în scopul creşterii preţului de piaţa a titlurilor, etc.

Adesea, se constată în practică că asemenea măsuri de evitare a impunerii sunt încurajate în mod deliberat considerându-se ca fiind benefice. Asemenea reacţii apar atunci când unele acte şi fapte sunt impuse cu cote mai înalte decât altele, ceteri paribus, determinând reacţia firească de a opta pentru activităţi cu fiscalitate mai scăzuta sau care ies de sub incidenţa acesteia.

Evaziunea fiscala frauduloasa are caracter ilicit si se bazeaza pe rea credinta din partea contribuabilului. In acest caz, contribuabilul alege sa incalce prevederile legale cu privire la plata impozitelor, tinand cont de raportul dintre beneficiile inregistrate prin refuzul platii si penalitatile pe care le suporta in cazul in care este descoperita frauda, precum si de probabilitatea de a fi descoperit.

Evaziunea fiscala frauduloasa consta in ascunderea obiectului impozabil, subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor cai de sustragere de la plata impozitului datorat. Practic, evaziunea fiscala frauduloasa se prezinta sub forma: nedeclararii materiei impozabile, declararea unor venituri inferioare celor reale, tinerea unei contabilitati incorecte, defectuoase, nesincere. Evaziunea fiscala frauduloasa se sanctioneaza cu amenda sau pe cale penala, dupa cum este considerata contraventie sau infractiune. In general, este dificil sa se determine toate formele de evaziune de acest gen, ele fiind practic nelimitate. In activitatea fiscala, exista, insa, forme care se regasesc mai frecvent si de acelea trebuie sa se tina seama la cercetarea contabila:

Inregistrarile cu scop de a micsora rezultatele impozabile, Infiintarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive, Inscriere de cifre nereale in registrele contabile, Intocmirea de declaratii false, Intocmirea de documente de plati fictive, Tinerea de registre contabile duble sau nereale, Nejustificarea cu documente legale a inregistrarilor, Trecerea in conturi personale a unor parti din beneficiu pantru a se supune unui regim

de impozitare mai lejer, Reducerea cifrei de afaceri prin neemiterea facturilor pentru marfurile livrate, Crarea de conturi pasive la care se gasesc alocate diferite rezerve, Falsificarea unor acte justificative, Erori in intocmirea rapoartelor financiar-contabile.

Este mai greu de comis o frauda in cazul veniturilor salariale pentru care impozitul se calculeaza si se retine prin stopaj la sursa. Cu toate acestea, si in cazul acestui impozit pot apare manifestari ale evaziunii atunci cand salariatilor li se plateste un venit mai mare decat cel declarat, cu scopul eludarii platii contributiilor legale. La fel in cazul veniturilor obtinute din plasamente in titluri financiare, datorita controlului fiscal exercitat in mod indirect (incrucisat), atat asupra organismelor bancare care intermediaza recompensarea titlurilor financiare, gestionarea portofoliilor, cat si asupra contribuabililor investitori in asemenea plasamente. In schimb, frauda este frecventa in cazul impozitului pe societate, pe vanzarile de bunuri imobile, fondurilor de comert, a succesiunilor si chiar a T. V.A. O situatie grava de frauda fiscala este desfasurarea de activitati fara a le declara (economia neagra sau subterana).

În realitate, frauda fiscală este tot atâta de veche ca şi legislaţia fiscala, iar procedeele prin care cei interesaţi caută să se sustragă, parţial sau total, obligaţiilor fiscale stabilite, au devenit extreme de ingenioase şi active, evoluând de la procedee empirice la procedee evaluate, mult mai elaborate, sofisticate şi greu de identificat. Cu toată diversitatea metodelor la care contribuabilii recurg pentru a se sustrage ilegal de la obligaţiile care le revin este posibilă o clasificare a fenomenelor de evaziune fiscală ilegală: frauda tradiţionala, juridică, contabilă şi prin evaluare.

Pe plan internaţional, forma de evaziune, curent practicată, este cea de deschidere a unor sedii sociale în ţări unde fie se practică cote de impunere mult mai scăzute, fie nu se impun profiturile şi capitalurile, aceste teritorii fiind denumite “paradisuri fiscale”. Asemenea teritorii sunt Luxemburg, Bermude, Liechtenstein, Panama, etc.Măsurarea evaziunii fiscale se bazează pe doua tipuri de metode:

- metode aproximative,- metoda eşantionului reprezentativ al contribuabililor.

Metoda aproximativă relevă, fie o simplă afirmaţie politică fie, din contră, o estimare bazată pe metode stiinţifice. Afirmaţia politică constă în avansarea unei cifre speculative pentru obţinerea unui impact asupra opiniei publice. Obiectivul, în acest caz, nu este

furnizarea unei informaţii utilizabile, cât de a determina o reacţie în favoarea unor măsuri urmărite de cel care lansează aceste cifre.

Estimarea metodica se face plecând de la instrumente economice şi sociologice. Instrumentele economice se utilizează pentru a măsura frauda fiscala cât şi fenomenul mai vast al economiei subterane. Instrumentele sociologice pentru măsurarea evaziunii fiscale au fost elaborate plecand de la statistici ale controlului fiscal sub forma anchetelor particulare în randul anumitor profesii (considerate mai “expuse” la evaziunea fiscală). Metoda eşantionului reprezentativ al contribuabililor este o metoda foarte răspândită şi este utilizată în asociaţie cu un sondaj pentru o anchetă de opinie, sau cu verificări fiscale aprofundate.18

În toate statele sunt întâlnite numeroase cazuri de eschivare de la impunere.Cauzele unei astfel de reacţii sunt: sarcina fiscală excesiva; goluri în legislaţia fiscală unele forme dc fiscalitate inadecvate; erori în aşezarea impozitelor; precaritatea controlului fiscal. Fenomenul este numit evaziune fiscala şi semnifică acţiunea de sustragere de la impunere a unei parţi din materia impozabilă.

Reducerea asietei fiscale prin evaziune poate fi săvârşită la adăpostul legii -este legală, sau cu încălcarea ei şi este frauduloasă.

Evaziunea fiscala legală este săvârşită la adăpostul legii, neconstituind infracţiune. Sunt frecvente situaţiile când se sustrage de la impunere o parte din venit (avere) fără a se încalca prevederile legii, cu scopul reducerii obligaţiilor faţă de fisc. De pildă, venitul stabilit după criterii exterioare, dupa anumite norme medii este inferior celui real, o parte deci, rămâne în afara impunerii. De asemenea, existe numeroase cazuri când contribuabilii profitând de lacunele legii sau folosind prevederile ei, caută să ascundă sau nu o parte din materia impozabilă. Astfel impozitul pe valoarea adăugată este micşorat prin practicarea unei amortizări ridicată pe activele corporate (fapt admis de lege); venitul repartizat pe membrii familiei suportă o cota mai mică de impozitare decât în cazul în care este suportat numai de proprietarul real; alocarea unei părti din beneficii pentru acţiuni sociale, şi filantropice, indiferent dacă acestea s-au făcut ori nu, micşoreză venitul supus impozitării; opţiunea unui acţionar pentru sistemul impunerii pe societăţi dividendele ce i se cuvin, privilegiat fată de sistemul impunerii veniturilor persoanelor fizice; înfiinţarea de filiale în ţări unde fiscalitatea este mai redusă, toate aceste fapte fiind admise de lege.

Evaziunea fiscală frauduloasă este comisă cu încălcarea prevederilor legii constituind infracţiune. Între fraudele fiscale frecvent întâlnite pot fi enunţate întocmirea de declaraţii de impunere false (diminuarea materiei impozabile, nedeclararea tuturor veniturilor etc.); absenţa declaraţiei de impunere; prezentarea documente de plătă fictive; ţinerea de registre contabile nereale (contabilitate dublă, efectuarea de operaţii fără documente aferente, ascunzând astfel venituri; neîncadrarea corectă în termenele legale privind scutirile fiscale; supraevaluarea cheltuielilor, ce micsorează venitul impozabil; alterarea memoriei caselor de marcat şi de taxat. Astfel de încalcări ale dispoziţiilor legale sunt frecvent întalnite când fiscalitatea este excesiva iar controlul fiscal este slab. Potrivit legii, asemenea infractiuni sunt sancţionate penal.

Folosirea evaziunii fiscale nu este aceeaşi pentru toţi contribuabilii, iar impunerea administrativă sau pe baza declaraţiei altei persoane posibilitaţile de evaziune sunt mai reduse. În schimb, la impunerea pe baza de declaratie proprie sunt folosite toate posibilitatile pentru a eluda fiscul.

Practicarea evaziunilor are loc atât la nivel national (actele enunţate), cât şi international. Între state, regimurile fiscale de care beneficiază veniturile din economie sunt responsabile de comiterea unor însemnate evaziuni fiscale. Astfel, unele ţări mici, aplicând o fiscalitate redusă, au creat adevărate " paradisuri fiscale " pentru societaţile de capital străine, pentru filialele marilor firme din exterior, pentru nerezidenţi, provocând o evaziune fiscală

18 L. Donath – Finante Publice, Ed. Marineasa Timisoara, 2004 pag. 195

internatională de mari proporţii, care nu poate fi stăvilită. De pildă, în Liechtestein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme străine decat întreaga populaţie a ţării (raportul este de 40.000 la 25.000 locuitori), sau Elveţia, unde sunt situate multe filiale a unor companii internaţionale, sau Panama care are cea mai numeroasă flotă comercială din lume, altele (Luxemburg, Bernude, Bahamas), toate practicând impozite mici sau operând, unele, chiar scutiri.

Modalitatea de eludare a fiscului, obişnuit întalnită în tranzacţiile internaţionale o constituie practicarea de preţuri ce se abat de la cele concurenţiale (sc vinde ieftin către statele cu fiscalitate permisivă şi se cumpară de la acestea scump, realizând economii de impozite), iar căile îngrădirii sale sunt aşezate pe natura criteriului impunerii utilizat de autorităţile din fiecare ţară, precum şi pe tehnica evitării dublei impuneri. Dar, problema nu este soluţionată, rămânând preocupantă.

În Romania, în contextul schimbărilor din viaţa economică, fenomenul evaziune fiscală a luat o largă dezvoltare. Este vorba de frauda fiscală, constând din adoptarea unui comportament delictual şi de sustragere de la plată prin utilizarea de către contribuabili a lacunelor sistemului fiscal în avantajul sau fără a viola regulile goluri în legislaţie, ambiguitatea acesteia, lipsa de fermitate în aplicarea legii), tot mai mult prevalând prima formă. Pentru combaterea sa, acţiunile sunt reglemenlate (Legea nr. 87/1994), instituindu-se obligativitatea declarării de către contribuabili la organele fiscale a tuturor veniturilor şi obiectelor impozabile, dar şi sancţiuni care merg de la amendă (înca modice) până la privare de libertate. Efectele aplicării legii antievaziune de până acum arată că aplicarea ei este slabă. În continuare se evită fiscul şi se diminuează prin abuzuri impozitul, iar influenţele destabilizatoare asupra economiei s-au amplificat. S-ar impune imediat măsuri precum: eliminarea lacunelor legislative, coerenta în reglementări, rigurozitate în aplicarea legilor fiscale, control ferm şi sancţiuni severe, revizuirea legii înfiinţării de societăţi comerciale, mai ales a transferului de activităţi (spre cele scutite de impozit), îmbunătăţirea activităţii aparatului de control financial". Dar, măsura cea mai importantă rămâne, totuşi, considerarea nivelului presiunii fiscale, căci fiscalitatea grea constituie principala cauză a evaziunii. Este de preferat o fiscalitate redusă pe un numar mai mare de plătitori decat o fiscalitate grea pe un volum mic de activitate economica.

Evaziunea fiscala, de observat, influenteaza marimea prelevarilor pe seama diminuarii asietei fiscale (incasarile din impozite scad). Totodata, influenteaza comportamentul economic al contribuabilului privind cheltuielile, economiile si plasamentele si, pe aceasta cale, introduce efecte de distorsiune economica.19

3.1.2 Efectul de venit (repercursiunea impozitelor)

Spre deosebire de efectul de anunt, care nu constituie o permanenta, putand sa nu se produca, iar evaziunea fiscala (alte fenomene) este savarsita numai de unii din subiectii prelevarilor, efectul de venit este general (toate impozitelc afecteaza venitul), se petrece fara intrerupere si, in cazul unor impozite, este transferabil de catre platitorii acestora asupra altor persoane. Actiunea de transfer (translatie) de impozite de catre cel care plaleste catre cei care il suporta efectiv este numita repercusiune. In cadrul ei, contribuabilul legal (subiectul de impozit, persoana obligata prin lege la plata impozitului) este o alta persoana decat contribuabilul de fapt (persoana care suporta impozitul). Aceasta inseamna ca persoana care plateste impozitul reuseste sa-si recupereze, partial sau total, suma varsata fiscului de la alte persoane cu care se afla in raporturi economice. Efectul economic al impozitului, prin

19 . Fl. Catinianu - Finante Publice, ed. Mitron, Timisoara, 1997 pag. 265

mecanismul repercursiunii, se transmite intr-un alt sector al vietii economie, asupra altor persoane, la un alt nivel, pe o alta piata sau inlr-o alta economie. Conditia existentei sale este existenta schimbului, iar pretul este instrumentul prin care se realizeaza. Cum se vede, repercusiunea este o consecinta a impozitului, dar una indirecta, fiindca se produce prin intermediul contribuabilului platitor (acesta transfera sarcina fiscala).

Incidenta impzoitelor asupra veniturilor poate fi redata cu ajutorul urmatoarei scheme: Venit primar (salarii, beneficii din activitati individuale, chirii, dividende, etc.)+

venituri din transferuri (pensii, alocatii de sprijin, etc) = venit brut-impozite directe= venit net-impozite indirecte= venit disponibil+ beneficii din utilitati publice( invatamant, servicii de sanatate, subventii, etc.) =

venit final.20

Producerea repercusiunii are loc la initiativa contribuabilului platitor si nu constituie ilegalitate, caci legiuitorul distinge intre acesta si suporator (destinatar). Transferul sarcinii fiscale, intotdeauna insa, este precedat de anumite fenomene: percusiunea impozitului si translatia acestuia si succedata de altele: difuziunea impozitului si incidenta sarcinii fiscale.

Pentru ca prelevarea fiscala sa existe, trabuie sa aibe loc plata impozitului. Aceasta se face in legatura cu venitul obtinut, o tranzactie operata sau achizitionarea unui bun de consum. Prin asieta impozitului se desemneaza subiectul prelevarii (platitor). Percursiunea impozitului tocmai de aceste elemente este data, de asieta si de plata. Ea indica contribuabilul care plateste si motivul platii, din ce venit plateste sau actul implicat. Contribuabilul (persoana fizica si juriaica) poate sa plateasca si sa suporte impozitul sau poate sa-l transfere altei persoane. In primul caz, percusiunea asupra titularului venitului antreneaza o reducere imediata a venitului si deci a masei disponibilitatilor private, pe cand in al doilea caz, prelevarea se recupereaza, neafectand venitul.

Translatia este actiunea de transfer a impozitului de la contribuabilul legal la alte persoane (contribuabilii de fapt). Prin translafia (transferul) impozitului, sarcina fiscala este difuzata intre agentii economici.

Difuziunea impozitului, inseamna trecerea succesiva a sarcinii fiscale intre diferite persoane aflate in relatii economice (raspandirea acesteia). Astfel: contribuabilul legal, uzitand de o tranzactie asupra bunurilor si serviciilor va include impozitul in pretul acestora si in urma vanzarii il transmite, in totalitate sau in parte, altei persoane, care, la randul sau, va incerca sa-l repercuteze si el asupra altora. Dar, repercusiunea impozitului nu poate avea loc la nesfarsit, exista un suportator final. Apare astfel, incidenta, care este punctul final al impozitului.

Incidenta impozitului este actiunea (consecinta efectul) acestuia asupra contribuabilului. Ea incheie lantul actiuniior de transfer, definitiveaza difuziunea impozitului. Platitorul ultim este si suportatorul final (contribuabil de fapt). Dar, de incidenta se poate vorbi si in cazul cand nu are loc translatia de impozit. Din acest punct de vedere, ea poate fi directa, reprezentand starea cand contribuabilul platitor este si suportatorul impozitului (la impozitul pe salariu, de pilda, la care transferul de sarcina nu mai poate avea loc) si indirecta, cand contribuabilul de fapt este o alta persoana decat subiectul prelevarii (la impozitele pe vanzari, unde are loc transfer de sarcina fiscala, prin pret, asupra consumatorului) identificandu-se cu repercusiunea impozitului.

Repercusiunea apare ca un mod de aparare a contribuabililor in fata impozitelor. In cazul acesteia, nu poate fi vorba de sustragere de la impunere (evaziune), ci este o reactie de degrevare de impozite in care, obisnuit, inving cei mai puternici. De regula transferul sarcinii fiscale urmeaza miscarea produsului de la producator la consumator, situatie in care

20 L. Donath – Finante Publice, Ed. Marineasa Timisoara, 2004 pag. 196

repercusiunea este progresiva si este cea mai importanta forma a sa. Dar, exista situatii (concurenta este putemica, se vinde greu) cand comerciantii incearca sa translateze sarcina impozitului nu asupra cumparatorului, ci asupra producatorului de la care s-au aprovizionat, pe seama diminuarii pretului. Aici, drumul transferului este opus celui tipic, iar repercusiunea este regresiva. Se poate institui si forma repercusiunii oblice, atunci cand se tinde sa se transfere impozitul asupra altor bunuri sau asupra altei operatiuni economice decat aceea care a generat-o. De pilda, cresterea impozitului pe consum se repercuteaza prin cresterea cererii de salarii.

Dupa tipul impozitului repercusiunea actioneaza diferit. La impozitele directe, venitul distribuit, costul factorilor si profiturile suporta sarcina fiscala. Cand arc loc o agravare a impunerii acestora, sigur, venitul va scadea. Daca aceasta noua situatie pentru platitori determina o revizuire a planului utilizarii veniturilor ramase, o alta alocare a lor, atunci putem vorbi de fenomenul de repercusiune a impozitului. Ea si aici este suportata tot de consumator. Intr-adevar, producatorii, in urma majorarii impozitelor, pentru a-si conserva beneficiile le includ in costuri si cresc preturile, atunci cand pot. Oricum, actiunea sa este limitata la unele venituri. In schimb, impozitele indirecte se pot cel mai usor repercuta, fiindca ele se platesc de catre agentul economic care insa le include in pretul de vanzare, transferandu-le la consumator. Suma avansata catre stat este in acest fel recuperata. Aceasta este calea obisnuita de repercutare a impozitelor. ai pot fi recuperate prin transferul sarcinii fiscale asupra furnizorului (cumpara comerciantul de la producator la pret sub cel real si impozitul se repercuteaza asupra factorilor de productie) sau prin transpunerea sa asupra altei activitati economice. Respectivele cai de transpunere a impozitului asupra altei persoane dau formele concrete de repercusiune, cum s-a aratat.

Pentru contribuabil, impozitele, oricare ar fi prelevarea, provoaca diminuarea venitului,cum s-a putut constata. Acesta nu mai poate sa-si procure acelasi volum de utilitati ca inainte de prelevare. De aceea, prima sa reactie este de a afla daca poate compensa fiscalitatea printr-o sporire a activitatii, astfel incat sa-si conserve veniturile si nivelul de viata. Uneori, renunta si continua sa depuna acelasi efort, acceptand amputarea venitului, dar isi reconsidera consumul si economiile incat sa cheltuie ca inainte de impozit, alteori isi suplimenteaza munca si compenseaza pierderea de venit prelevata (numai in parte, niciodata integral). In ambele cazuri, avem de a face cu efectul deflafionist al impozitului ce se repartizeaza mai mult sau mai putin asupra cererii de bunuri (servicii) dupa masura in care economiile disponibile pot suplini pierderile contribuabilului din fiscalitate. Dar, exista si calea sustragerii de la plata eschivand fiscul. Prin urmare, fiscalitatea exercita efecte, atat asupra activitati contribuabilului, cat si asupra folosirii venitului pentru consum si economisire, nu arareori ii altereaza comportamentul financiar reducand asieta impozitului prin evaziune. Cunoasterea efectelor posibile prezinta insa, mare insemnatate, nu doar teoretica, cat mai ales practica. In raport cu reactiile previzibile ale contribuabilului se stabilesc masuri financiare menite, fie sa activeze, fie sa franeze anumite actiuni sau sa modifice structuri in cadrul activitatilor existente, dupa caz, sa combata tentatia fraudei fiscale. Intreaga politica fiscala de interventie in viata economica, asa cum a fost tratata in cadrul problematicii despre rolul impozitelor, in fapt este fundamental pentru cercetarea efectelor prelevarilor.

3.2 Declaratiile contribuabilului privind impozitele si taxele

Toti platitorii, persoane fizice sau juridice, romane si straine, carora le revin, potrivit legii, obligatii fiscale catre bugetul de stat si bugetele locale, trebuie sa intocmeasca sis a depuna declaratii sau deconturi de impunere, denumite declaratii de impozite sit axe.Declaratiile de impozite sit axe sunt documente prin care se declara:

- impozitele si taxele datorate, in cazul in care, potrivit legii, obligatia cacularii impozitelor si taxelor revine platitorului;

- bunurile si veniturile impozabile, in cazul in care, potrivit legii, stabilirea impozitului si taxei se face de organul fiscal;

- impozitele colectate prin stopaj la sursa, in cazul in care platitrul are obligatia de a calcula, retine si varsa impozite sit axe.

Declaratiile de impozite si taxe se intocmesc si se depun, potrivit reglementarilor legale in vigoare, la unitatea subordonata Ministreului Finantelor, in a carei raza teritoriala platitorul isi are sediul sau domiciliul, dupa caz, sau unde este luat in evidenta fiscala denumita organ fiscal competent.Declaratia de impozite si taxe trebuie sa contina:

- datele necesare pentru stabilirea identitatii platitorului;- numele si prenumele sau denumirea platitorului;- domiciliul sau sediul;- condul numeric personal sau codul fiscal, dupa caz;- baza de impunere;- cunatumul impozitelor sau taxelor, dupa caz, daca obligatia calcularii impozitului sau

taxei, potrivit legii, platitorului;- semnaturile autorizate si stampila, daca este cazul.

Plata impozitului sau taxei nu suspenda obligatia platitorului de a depune declaratia de impozite si taxe, platitorul este obligat sa depuna declaratia de impozite si taxe, chiar daca este scutit de plata impozitului, conform reglementarilor legale, precum si in alte cazuri stabilite de catre Ministerul Finantelor, prin ordin al ministrului finantelor.

Data de depunere a declratiei de impozite si taxe este considerata data inregistrarii sau primirii acesteia, dupa caz, la organul fiscal competent.Declaratia de impozite si taxe se depune de catre platitor la organul fiscal competent, direct la registratura acestuia sau la oficiul postal, prin scrisoare cu valoare declarata.Data de depunere a declaratiei de impozite si taxe este considerata data inregistrarii acesteia la organul fiscal sau data de expeditie a postei, dupa caz.Platitorul este obligat sa depuna o declaratie de impozite si taxe si daca in cursul anului fiscal se afla in una din urmatoarele situatii:

1. dizolvare, lichidare sau transformare, conform prevederilor legale;2. reorganizarea prin divizare, fuziune prin absorbtie sau fuziune prin contopire, conform

legii;3. incetarea activitatii, precum si terminarea activitatii supuse impozitarii sau taxarii;4. incetarea obligatiei de a calcula, retine si vira impozite sau taxe;5. modificari intervenite in baza de impozitare, in cazul reprezentantilor firmelor straine

cu activitati pe teritoriul romaniei, sau pentru impozitele si taxele datorate pentru cladiri, terenuri si mijloace pentru transport de catre persoanele juridice.

Declaratia de impozite si taxe se depune in termen de 15 zile de la data aparitiei uneia din situatiile prevazute la punctele 1) si 2). Declaratia de impozite si taxe se depunde pana la data de 25 a lunii urmatoare celei in care platitorul s-a aflat in una din situatiile prevazute la punctele 3), 4) si 5).

Platitorii au obligatia de a intocmi corect declaratiile de impozite si taxe, in conformitate cu reglementarile legale in vigoare, inscriind clar, lizibil si complet informatiile prevazute de formulare.

Organul fiscal competent va verifica modul de completare a declaratiei de impozite si taxe, iar in cazul in care constata erori in completarea acesteia va solicita in scris platitorului sa se prezinte la sediul sau pentru efectuarea corecturilor necesare.

Platitorul este obligat sa se prezinte in termenul stabilit pentru efectuarea corecturilor, organul fiscal competent va stabili din oficiu obligatia de plata.

Daca platitorul nu s-a prezentat in 15 zile de la termenul stabilit pentru efectuare corecturilor, organul fiscal competent va stabili din oficiu obligatia de plata.Declaratiile de impozite si taxe depuse pot fi corectate de platitori, din propie initiative, in cadrul termenelor si potrivit procedurii stabilite prin normele metodologice.

In cazul nedepunerii declaratiei de impozite si taxe, organul fiscal transmite platitorului o instiintare prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, prin care ii va notifica depasirea termenului legal de depunere a declaratiei

Daca, in termen de 15 zile de la data primirii instiintarii, platitorul nu depunde declaratia de impozite si taxe, organul fiscal competent va stabili din oficiu obligatia de plata.Impozitele si taxele stabilite din oficiu de organul fiscal competent se comunica platitorului printr-o instiintare de plata, transmisa potrivit legii.

Impozitele si taxele stabilite din oficiu de organele fiscale competente se corecteaza la data depunerii effective, de catre platitor, a declaratiei de impozite si taxe sau de la data efecutarii unui control fiscal.Depunerea cu intarziere a declaratiei de impozite si taxe se penalizeaza.

Cap.4. EFECTELE PRESIUNII FISCALE ÎN ROMÂNIA

Demersul ştiinţific din acest paragraf se concentrează pe studiul efectelor fiscalităţii în România în perioada 2000-2002, pe baza datelor prelucrate din anuarele statistice ale României din perioada 2000-2003.

Una din cele mai puternice dorinţe ale omului este de a prevedea evoluţia evenimentelor viitoare. A prevedea direcţiile politicii fiscale româneşti implică intuirea deciziilor luate de responsabilii guvernamentali şi politici, care sunt însă dificil de anticipat.

Deşi produce efecte asupra fluxurilor din economie, sistemul fiscal constituie „un instrument de prelevare şi nu de direcţionare, iar utilizarea sa în scop intervenţionist conduce la modificarea raporturilor dintre preţuri, poate antrena scăderi de productivitate şi generează redistribuiri de venituri care influenţează negativ asupra deciziilor psihologice individuale”.21

În consecinţă, politica fiscală se confruntă cu problema maximizării randamentului sistemului fiscal capabil să stimuleze efortul de a munci, deciziile psihologice de a economisi şi investi, competitivitatea şi creşterea economică durabilă.

4.1 EFECTE ASUPRA VALORII ADĂUGATE ŞI INVESTIŢIILOR

Valoarea adăugată brută este soldul contului de producţie şi măsoară excedentul valorii bunurilor sau a serviciilor produse peste valoarea bunurilor şi serviciilor consumate pentru producţie, reprezentând deci valoarea nou creată în procesul de producţie.

Valoarea adăugată în perioada 2000-2002

EXPLICAŢII UM2000 2001 2002

Deflator PIB % 144,30% 137,40% 123,50%

Valoarea adăugată brută

- preţuri curente mil.lei 711.325.100 1.042.837.300 1.352.099.400

- preţuri constante mil.lei 492.948.787 758.979.112 1.094.817.328

- abatere absolută mil.lei 12.473.687 47.654.012 51.980.028

- abatere relativă % 2,60 6,70 4,98

Ponderea valorii adăugate brute în PIB

% 88,50% 89,34% 89,41%

21 C. Corduneanu – Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura Codecs, Bucureşti, 1998, pag.

Investiţii

- preţuri curente mil.lei 124.987.200 204.195.200 271.734.700

- preţuri constante mil.lei 86.616.216 148.613.683 220.028.097

- abatere absolută mil.lei 2.668.116 23.626.483 15.832.897

- abatere relativă % 3,18 18,90 7,75

Presiunea fiscală globală % 20,84 18,33 17,88

Abaterea relativă a presiunii fiscale globale

% -7,84 -12,04 -2,48

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 2000-2003

Din tabelul 4.1 şi graficul 4.1 se poate observa evoluţia valorii adăugate brute comparativ cu evoluţia presiunii ficale, în mărimi relative. Evoluţia descendentă a presiunii fiscale globale a avut influenţă favorabilă asupra valorii adăugate brute. Reducerea presiunii fiscale cu 7,84% în anul 2000 si cu 12, 04 fata de anul 2000, de la 20,18% la 18.33/% a determinat creşterea valorii adăugate brute în preţuri constante cu 47.654.012 milioane lei, adică cu 6,70%. De asemenea, o relaxare a presiunii fiscale cu 12,04% în anul 2001 a dus la sporirea valorii adăugate cu 6,70%, fiind totodată şi cea mai mare creştere din perioada analizată. Similar, reducerea în anul 2002 a presiunii fiscale globale de la 18,33% la 17,88% a determinat o creştere cu 4,98% a valorii adăugate brute faţă de anul 2001.

Graficul 4.1 Dinamica valorii adăugate şi a presiunii fiscale globale

Produsul intern brut s-a format în anul 2000 în proporţie de 88,50% din valoarea adăugată brută din economie. Din punct de vedere al formării PIB, valoarea adăugată din industrie s-a situat în termeni reali sub nivelul anului anterior, pe fondul scăderii volumului producţiei şi a numărului de salariaţi, în timp ce în agricultură, valoarea adăugată brută în 2000 a fost mai mare decât în anul precedent, realizată exclusiv pe seama evoluţiilor pozitive din sectorul vegetal. În construcţii şi servicii s-a consemnat un regres accentuat comparativ cu anul anterior; valoarea adăugată brută din construcţii scăzând cu 9,6%, în timp ce valoarea adăugată brută din sectorul servicii a scăzut faţă de anul precedent cu peste 5%

Cel mai important câştig al anului 2000 a fost reluarea creşterii economice, pe baze sănătoase, având în vedere faptul că principalul motor al creşterii l-au constituit exporturile, peste două treimi din acestea fiind destinate ţărilor dezvoltate. Din punct de vedere al formării PIB, creşterea de 1,47 procente în preţuri curente s-a datorat evoluţiei favorabile din industrie (care a crescut cu 6,1 procente), construcţii (cu 6,3 procente) şi servicii (cu 3,1 procente), în timp ce valoarea adăugată din agricultură a scăzut cu 15,8 la sută.

Creşterea cu 5,69% a PIB din anul 2001 a fost susţinută de evoluţiile pozitive din industrie şi agricultură (a căror valoare adăugată brută s-a majorat cu 7,9%, respectiv 21,2%). Chiar dacă au înregistrat o creştere de numai 1,7%, serviciile continuă să reprezinte sectorul cu cea mai mare contribuţie la formarea PIB (46,4%), urmate de industrie (25,8%) şi agricultură (13,4%). Se remarcă faptul că, din această perspectivă, România tinde spre o structură a PIB comparabilă cu cea a ţărilor dezvoltate.

Din punct de vedere al formării PIB, dinamica acestuia în anul 2002 a fost susţinută de creşterile înregistrate în industrie (a cărei valoare adăugată brută s-a majorat cu 7,2 procente), în construcţii (cu 6,9 procente) şi în servicii (cu 5,3 la sută), în timp ce agricultura a înregistrat o scădere faţă de anul anterior (cu3,9 la sută), datorată restrângerii producţiei vegetale, ca urmare a condiţiilor climaterice nefavorabile.

Serviciile au continuat să deţină ponderea cea mai mare în formarea PIB (44,7 procente), urmate de industrie (29,1 procente) şi agricultură (11,7 procente), România evoluând treptat spre o structură a PIB comparabilă cu cea a ţărilor dezvoltate.

De asemenea, presiunea fiscală globală a produs efecte şi asupra investiţiilor, aşa cum reflectă tabelul 4.1 şi graficul 4.2. Diminuarea presiunii exercitate de ansamblul impozitelor influenţează evoluţia investiţiilor în mod favorabil, determinând o creştere a acestora. Dacă în anul 2000 reducerea presiunii fiscale cu 7,84 procente a condus la creşterea investiţiilor cu 3,18 procente, în anul imediat următor scăderea presiunii fiscale a avut un impact mai puternic asupra investiţiilor, determinând o sporire a acestora cu 18,90%, adică cu 23.626.483 milioane lei. Ritmul de creştere al investiţiilor a fost ceva mai redus în finalul perioadei, de 7,75%, influenţat de o slăbire a presiunii exercitate de impozite cu 2,48%.

Graficul 4.2 Dinamica investiţiilor şi a presiunii fiscale globale

În anul 2000 investiţiile au fost de 124.987.200 milioane lei. Acestea au fost destinate, în principal, industriei, agriculturii şi transporturilor. Ponderile investiţiilor din sectorul de stat şi public de interes naţional şi local în totalul investiţiilor realizate s-a redus comparativ cu anul 1999, aceste evoluţii au fost determinate de restrângerea sectorului de stat şi de constrângerile impuse de austeritatea bugetară.

În sectorul privat, acumularea de capital fix s-a intensificat, investiţiile realizate au crescut în termeni reali faţă anul precedent. Întreprinzătorii particulari s-au orientat cu precădere spre industria prelucrătoare şi agricultură.

La nivelul economiei naţionale, cea mai mare parte a investiţiilor s-a realizat din surse proprii (aproape 51 la sută din total); alte surse (capitalul străin, fondurile extrabugetare, resursele populaţiei şi cele alocate de Fondul Proprietăţii de Stat) au fost utilizate pentru finanţarea a circa 28 la sută din lucrări, în timp ce fondurile bugetare (centrale şi locale) au reprezentat sub 9 la sută din totalul surselor utilizate în procesul investiţional, iar creditele bancare circa 12 la sută.

Investiţiile realizate în economie în anul 2000 au însumat peste 124.987 miliarde lei, fiind în termeni reali cu 3,18% mai mari decât în anul precedent, iar cele din 20001 au insumat peste 204.195.200, fata de anul 2000, fiind aproape duble.. Acestea au fost realizate, în principal, în industrie (37,1 la sută din total), agricultură (16,9 la sută), construcţii (9,5 la sută).

Pe sectoare de proprietate, tendinţa investiţiilor a fost divergentă: în timp ce investiţiile din fonduri publice au continuat să scadă (în condiţiile în care sectorul întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat s-a restrâns, iar politica bugetară a fost austeră), cele din sectorul privat au crescut (cu 15,7% faţă de anul precedent), investiţiile din acest sector ajungând la 72.865,5 miliarde lei ( 58,29% din total), în majoritate utilaje şi mijloace de transport.

La nivelul economiei naţionale, cea mai mare parte a investiţiilor a fost finanţată din surse proprii (41,2%) şi din resursele populaţiei (26,4%); creditele bancare au reprezentat 12,5% din totalul resurselor, iar fondurile bugetare centrale şi locale sub 8%.

În anul 2001 investiţiile în economie s-au ridicat la peste 148.613 miliarde lei în termeni reali, fiind cu 18,9% mai mari decât în anul 2000. Acestea au fost realizate, în principal, în industrie, agricultură şi construcţii; aproape 48% din sumele investite au fost utilizate pentru achiziţionarea de utilaje şi mijloace de transport destinate retehnologizărilor şi dotării noilor obiective. Tendinţa de creştere a fost comună atât sectorului de stat, cât şi celui privat, dar ritmurile au fost diferite. În sectorul de stat, contrar evoluţiei din ultimii ani, investiţiile au crescut (cu 3,7%), ca urmare a realizării unor obiective majore, de interes naţional (cum ar fi lucrările pentru finalizarea celui de-al doilea reactor al Centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă, reabilitarea unor tronsoane de cale ferată sau a unor sisteme de irigaţii). Sectorul privat, preponderent în ceea ce priveşte investiţiile încă de la mijlocul anilor ’90, a înregistrat o creştere mai mare, de 5,9 procente, realizând în anul 2001 peste 62% la sută din totalul investiţiilor din economie.

Investiţiile realizate în economie în anul 2002 au însumat peste 271.734 miliarde lei şi au fost, în preţuri constante, cu 7,75% mai mari decât în anul anterior. Peste 48 la sută din sumele investite au fost utilizate pentru achiziţionarea de utilaje (inclusiv mijloace de transport) destinate retehnologizărilor şi dotării noilor obiective.

Pe forme de proprietate, tendinţa investiţiilor a fost divergentă: în timp ce investiţiile din sectorul public au scăzut cu 1,5% în preţuri curente (în condiţiile în care sectorul întreprinderilor cu capital majoritar de stat s-a restrâns, iar politica bugetară a fost austeră), cele din sectorul privat, în majoritate utilaje şi mijloace de transport, au crescut cu 12,4%, însumând aproape 172.240 miliarde lei (63,38% din total).

4.2 EFECTE ASUPRA CONTRIBUABILULUI

Presiunea fiscală determină efecte şi asupra numărului de agenţi economici, structurii lor juridice şi dimensiunii acestora, în funcţie de numărul de salariaţi, efecte prezentate atât în tabelul 4.2, cât şi în graficele 4.3, 4.4 şi 4.5.

Analizând numărului de agenţi economici activi din economie se observă după o reducere cu 3,35 procente în anul 2000 faţă de anul precedent, organizaţiile economice active încep apoi să crească treptat ca număr, mai întâi cu 1,04% în 2001 şi apoi cu 1,24% în anul 2002. În anul 1999 exista cel mai mare număr de agenţi economici activi în economie, respectiv 318.736, iar în anul 2000 au fost cei mai puţini agenţi economici activi, adică 308.064.

Se poate concluziona că reducerea presiunii fiscale globale influenţează în mod favorabil numărul de agenţi economici activi din economie, în sensul creşterii acestui număr.

Tabelul 4.2

Evoluţia numărului, structurii juridice şi a mărimii agenţilor economici

EXPLICAŢII UM2000 2001 2002

Număr de agenţi economici activi nr.soc. 308.064 311.260 315.105

Structura juridică agenţilor economici activi

- regii autonome nr.soc. 154 144 136

- societăţi pe acţiuni nr.soc. 12.536 12.598 12.258

- societăţi cu răspundere limitată nr.soc. 282.815 286.675 292.767

- alte tipuri de societăţi necooperatiste nr.soc. 10.056 9.355 7.622

- societăţi cooperatiste nr.soc. 2.503 2.488 2.322

Clase de mărime nr.soc.

- 0-9 salariaţi nr.soc. 270.843 271.713 274.674

- 10-49 salariaţi nr.soc. 28.085 29.888 30.418

- 50-249 salariaţi nr.soc. 7.145 7.702 8.067

- 250 salariaţi şi peste nr.soc. 1.991 1.957 1.946

Abaterea relativă a numărului de agenţi economici activi

% -3,35% 1,04% 1,24%

Dinamica structurii agenţilor economici activi %

- abaterea relativă a numărului de regii autonome % 0,65% -6,49% -5,56%

- abaterea relativă a numărului de societăţi pe acţiuni

% -1,12% 0,49% -2,70%

- abaterea relativă a numărului de societăţi cu răspundere limitată

% -3,21% 1,36% 2,13%

- abaterea relativă a numărului altor societăţi necooperatiste

% -11,11% -6,97% -18,52%

- abaterea relativă a numărului de societăţi cooperatiste

% 4,29% -0,60% -6,67%

Dinamica mărimii agenţilor economici activi %

- abaterea relativă a numărului de societăţi cu 0-9 salariaţi

% -5,06% 0,32% 1,09%

- abaterea relativă a numărului de societăţi cu 10-49 salariaţi

% 13,39% 6,42% 1,77%

- abaterea relativă a numărului de societăţi cu 50-249 salariaţi

% 9,03% 7,80% 4,74%

- abaterea relativă a numărului de societăţi cu mai mult de 250 salariaţi

% -7,09% -1,71% -0,56%

Presiunea fiscală globală % 20,84% 18,33% 17,88%

Abaterea relativă a presiunii fiscale globale % -7,84% -12,04% -2,48%

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României

În ce priveşte structura juridică a societăţilor economice, cea mai mare pondere o au societăţile cu răspundere limitată, al căror număr a început să crească din anul 2001, după ce s-a înregistrat o reducere cu 3,21% în anul 2000, când în economie au existat 282.815 societăţi cu răspundere limitată active.Urmează, în ordinea ponderii în totalul agenţilor economici activi, societăţile pe acţiuni, al căror număr este relativ constant în cei patru ani analizaţi.

Celalalte tipuri de societăţi economice necooperatiste îşi reduc numărul pe perioada celor patru ani de studiu, de la 11.313 în primul an, la 7.622 în ultimul.

Numărul societăţilor cooperatiste, precum şi al regiilor autonome evoluează în acelaşi mod. Astfel, creşterea din anul 2000 a celor două tipuri de societăţi este urmată de o diminuare a numărului lor în anii 2001 şi 2002. Cele mai multe regii autonome, şi anume 154, au existat în anul 2000, număr care s-a redus la 136 în anul 2002. Şi în cazul societăţilor cooperatiste, situaţia este similară, în anul 2000 existând cele mai multe societăţi de acest tip, 2.503, în creştere cu 4,29% faţă de anul 1999, în timp ce anul 2002 s-a remarcat ca fiind anul cu cele mai puţine societăţi cooperatiste, adică 2.322.

În funcţie de mărime, cele mai multe societăţi au fost cele care au până la 9 salariaţi inclusiv, urmate de cele cu un număr de salariaţi cuprins între 10 şi 49, apoi cele care au între

49 şi 249 salariaţi, cele mai puţine fiind societăţile cu peste 250 salariaţi. Cu excepţia anului 2002, când s-a înregistrat o reducere cu 5,06 puncte procentuale a numărului de societăţi cu 0-9 salariaţi, în ceilalţi ani numărul acestora a crescut, concomitent cu reducerea presiunii fiscale: în anul 2001 societăţile cu 0-9 salariaţi au crescut cu 0,32% faţă de anul precedent, iar la finele anului 2002 au crescut cu 1,09%.

Societăţile care au între 10 şi 49 salariaţi, precum şi cele cu 50-249 salariaţi au o dinamică asemănătoare: numărul lor creşte de la an la an, odată cu reducerea presiunii fiscale. În anul 2000 presiunea fiscală globală se reduce cu 7,84 procente şi are ca efect sporirea numărului de societăţi care au între 10 şi 49 salariaţi cu 13,39 procente, precum şi a celor cu 50-249 salariaţi cu 9,03 procente. Ritmul de creştere al numărului de societăţi din aceste două categorii scade în fiecare an, astfel încât în anul 2001 societăţile cu 10-49 salariaţii cresc cu o doar 6,42%, iar cele cu 49-249 salariaţi cresc cu 7,80%, ajungându-se în anul 2002 la 30.418 societăţi care au între 10 şi 49 salariaţi şi la 8.067 societăţi care au între 50 şi 249 salariaţi, cele mai multe din întreaga perioadă.

Societăţile cu peste 250 salariaţi au evoluat descendent, de la numărul maxim de 2.143 în 1999, la 1.946 la finele perioadei studiate, deci presiunea fiscală globală nu a avut o influenţă pozitivă asupra acestei categorii de societăţi.

4.3 EFECTE ASUPRA CONSUMULUI POPULAŢIEI ŞI ECONOMISIRII

Fluctuaţiile presiunii fiscale vor influenţa deciziile psihologice ale contribuabililor cu privire la utilizarea venitului, respectiv pentru consum sau pentru economisire ori investiţii.

Ţinând cont că în sistemul fiscal din România este un relativ echilibru între impozitele directe şi cele indirecte, se poate afirma că influenţa sistemului fiscal asupra bugetelor de familie din sectoul gospodăriilor se manifestă la fel de intens atât pe baza presiunii fiscale directe asupra veniturilor, cât şi pe baza presiunii fiscale indirecte asupra consumului, prin intermediul preţurilor.

Presiunea fiscală a impozitelor produce efecte asupra evoluţiei consumului, efecte prezentate în tabelul 4.3 şi graficul 4.6. Consumul populaţiei a crescut în preţuri constante cu 5,19% în 2001 faţă de anul anterior şi cu 1,64% în 2002, influenţat de reducerea presiunii fiscale globale. Cea mai mare creştere a consumului de la nivelul gospodăriilor a avut loc în anul 2000, fiind de 5,19%, când şi presiunea fiscală globală a înregistrat cea mai semnificativă reducere, adică de 7,84%. Se poate concluziona că scăderea presiunii fiscale globale a influenţat favorabil consumul populaţiei.

Tabelul 4.3

Economisirea şi consumul populaţiei

EXPLICAŢII UM2000 2001 2002

Deflator PIB % 144,30% 137,40% 123,50%

Consumul populaţiei

- preţuri curente mil.lei 634.590.400 917.185.700 1.151.355.900

- preţuri constante mil.lei 439.771.587 667.529.622 932.271.984

- abaterea absolută mil.lei -13.536.413 32.939.222 15.086.284

- abaterea relativă % -2,99% 5,19% 1,64%

Ponderea consumului final al populaţiei în PIB

% 78,95% 78,58% 76,13%

Abaterea ponderii consumului final al populaţiei în PIB

% -4,95% -0,47% -3,11%

Economisirea brută a populaţiei

- preţuri curente mil.lei 32.397.700 2.886.500 nefurnizat

- preţuri constante mil.lei 22.451.629 2.100.801 -

- abaterea absolută mil.lei 24.682.129 -30.296.899 -

- abaterea relativă % -1106,57% -93,52% -

Presiunea fiscală globală % 20,84% 18,33% 17,88%

Abaterea relativă a presiunii fiscale globale % -7,84% -12,04% -2,48%

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 2000-2003

Notă. Pentru ultimul an de analiză datele referitoare la economisirea brută a populaţiei nu au fost furnizate.

Pentru consumul final al gospodăriilor au fost utilizate în 1999 83,06 procente din PIB. Dintre toate categoriile de consum final, consumul populaţiei a fost cel mai afectat, reducându-se în termeni reali faţă de anul anterior. Declinul economic, creşterea şomajului şi inflaţia au imprimat cererii un trend descendent mai accentuat în a doua parte a anului.

Consumul gospodăriilor populaţiei a fost descurajat în anul 2000 de politica promovată de autorităţi în domeniul veniturilor, mai ales în prima jumătate a intervalului, precum şi de inflaţie, care a depăşit aşteptările; seceta la rândul său a afectat consumul populaţiei rurale. Deşi spre sfârşitul anului s-a produs o anumită ameliorare în acest sens, datorită creşterii unor categorii de venituri (pensii, alocaţii de stat pentru copii, burse şi într-o mai mică măsură a unor câştiguri salariale), consumul final al gospodăriilor populaţiei în anul 2000 a fost cu 2,99 procente mai mic decât în anul precedent. Aplicarea noului regim al taxei pe valoarea adăugată (care a micşorat cota standard de la 22 la 19%, dar a eliminat cotele reduse şi exceptările) a presupus majorarea impozitării la 47% din produsele şi serviciile din coşul de consum cu 8 şi, respectiv, 19 procente (alimentele de bază, medicamentele, transportul urban din prima categorie şi energia electrică, termică, gazele naturale pentru consumul casnic din a doua categorie) şi reducerea impozitării pentru restul produselor (reprezentând 53% din coşul de consum) cu circa 3%.

Consumul final efectiv al gospodăriilor populaţiei din anul 2001 a fost încurajat, mai ales în prima jumătate a anului, de evoluţia principalelor categorii de venituri (la sfârşitul primului semestru, de exemplu, câştigurile salariale crescuseră în termeni reali cu 2,73

procente comparativ cu aceeaşi perioadă a anului precedent, iar prin acţiunea de corelare a pensiilor, aplicată în etape succesive, pensia medie reală a ajuns la mijlocul anului 2001 să fie cu aproape 15 procente mai mare decât la sfârşitul lunii iunie 2000). În condiţiile unui an agricol normal, autoconsumul gospodăriilor populaţiei a manifestat şi el o tendinţă accentuată de creştere.

În a doua jumătate a anului, politicile în domeniul veniturilor au devenit mai prudente, iarcheltuielile gospodăriilor populaţiei pentru cumpărarea de bunuri şi servicii au început să scadă. Fenomenul nu a fost însă în măsură să anuleze creşterea acumulată în primul semestru, astfel încât, pe ansamblul întregului an, consumul final efectiv al gospodăriilor populaţiei a fost cu 5,19 procente mai mare decât în anul anterior. La această creştere au contribuit şi celelalte elemente de consum al populaţiei (respectiv cheltuiala pentru consum individual a administraţiei publice şi cheltuiala pentru consum individual a instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor).

În anul 2002 creşterea consumului final efectiv al populaţiei a fost cu peste 25% în preţuri curente, respectiv cu 1,64% în preţuri constante. Consumul final efectiv al gospodăriilor populaţiei a reprezentat 76,13% din PIB, în scădere cu 3,11 puncte procentuale faţă de ponderea din perioada anterioară.

Majorarea consumului populaţiei, realizată pe fondul continuării creşterii economice şi al eforturilor de combatere a sărăciei, a fost încurajată, în primul rând, de politica în domeniul veniturilor şi de evoluţia inflaţiei.

În plus, tendinţă de creştere au manifestat şi celelalte elemente componente ale consumului populaţiei, respectiv autoconsumul, cheltuielile pentru consum individual ale administraţiei publice şi cheltuielile pentru consum individual ale instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor.

Graficul 4.6 Consumul populaţiei şi presiunea fiscală globală

Economisirea, respectiv excedentul de venit asupra consumului, a fost instabilă pe parcursul întregii perioade analizate. Aceasta a crescut semnificativ în preţuri constante în

anul 2000, cu peste 22.400 miliarde lei, apoi s-a redus brusc în 2001 cu peste 30.000 miliarde, adică cu mai mult de 93,5%.

Graficul 4.7 Economisirea brută a populaţiei şi presiunea fiscală globală

4.4 EFECTE ASUPRA POPULAŢIEI OCUPATE ŞI CÂŞTIGULUI SALARIAL

Fiscalitatea are efecte nu numai asupra gradului de ocupare a populaţiei, ci şi asupra venitului salarial nominal. Tabelul 4.4 şi graficele 4.8 şi 4.9 prezintă evoluţia populaţiei ocupate şi a salariului nominal mediu lunar, comparativ cu evoluţia presiunii fiscale directe între anii 1999 şi 2002.

Tabelul 4.4

Populaţia ocupată şi câştigul salarial mediu lunar

EXPLICAŢII UM2000 2001 2002

Deflator PIB % 144,30% 137,40% 123,50%

Populaţia ocupată mii pers. 10.764 10.697 9.234

- abaterea relativă % -0,11% -0,62% -13,68%

Salariaţi mii pers. 6.039 5.969 5.697

- abatere absolută a numărului de salariaţi mii pers. -190 -70 -272

- abatere relativă a numărului de salariaţi % -3,05% -1,15% -4,55%

- pondere salariaţi în total populaţie ocupată % 56,10% 55,80% 61,70%

Câştigul salarial nominal mediu lunar

- preţuri curente lei/salariat 2.139.138 3.019.424 3.789.202

- preţuri constante lei/salariat 1.482.424 2.197.543 3.068.180

- abaterea absolută lei/salariat -40.454 58.405 48.756

- abaterea relativă % -2,66% 2,73% 1,61%

Presiunea fiscală directă % 10,50% 10,06% 9,51%

Abaterea relativă a presiunii fiscale directe % -11,65% -4,12% -5,49%

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 2000-2003

În anul 1999 existau cei mai mulţi salariaţi şi anume 10.776.000 persoane, după care acest număr a început să scadă, ajungând la 9.234.000 persoane în anul 2002. Cea mai importantă reducere a numărului de salariaţi a avut loc în anul 2002, când numărul populaţiei ocupate a scăzut cu 1.463.000 persoane, adică 13,68% comparativ cu anul 2001.

Politica salarială din anul 1999 a fost prudentă, neconcordanţele dintre creşterile salariale şi rezultatele economice fiind evitate în majoritatea sectoarelor economiei. Cu toate acestea, în unele unităţi de stat, mai ales regii autonome şi companii naţionale, au continuat să se producă abateri, salariile crescând în pofida acumulării de pierderi şi datorii faţă de bugetul de stat şi cel al asigurărilor sociale.

În anul 1999 câştigul salarial nominal mediu lunar net a fost mai mare decât în anul anterior, creşterea fiind, în principal, efectul renegocierii contractelor colective de muncă, însă câştigul salarial real mediu a fost mai mic decât în anul precedent la sfârşitul anului 1999.

În anul 2000, politica în domeniul veniturilor a reflectat preocupările autorităţilor de a îmbunătăţi situaţia unor categorii sociale defavorizate, precum şi eforturile de a limita presiunile inflaţioniste. Astfel, printre măsurile luate în acest domeniu s-au aflat atât cele de recorelare a pensiilor, de majorare a salariului minim pe economie (de la 450.000 lei la 1.000.000 lei) şi a alocaţiilor de stat pentru copii, cât şi cele de limitare a creşterilor salariale în regiile autonome, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital de stat, limitări doar parţial încununate de succes.

Politica salarială a fost prudentă, mai ales în prima jumătate a anului. În pofida presiunilor salariale, inerente unui an electoral, autorităţile au reuşit să limiteze creşterea acestora la un nivel comparativ cu rata inflaţiei în majoritatea domeniilor, putându-se aprecia că salariile nu au constituit în anul 2000 factorul major de explicare a inflaţiei mai mari decât anticipaţiile iniţiale. Accelerarea restructurării economice a determinat continuarea procesului de eliminare a forţei de muncă excedentare şi de redistribuire a acesteia.

Evoluţia veniturilor în anul 2001 a reflectat creşterea economică de ansamblu, pe fondul căreia a fost posibilă şi materializarea unor preocupări ale autorităţilor pentru ameliorarea nivelului de trai al populaţiei. Astfel, printre măsurile luate în acest sens s-au aflat cele de majorare a salariului minim pe economie (de la 1.000.000 lei la 1.400.000 lei pe lună), de modificare a grilei de salarizare a personalului din sectorul bugetar, de recorelare şi indexare trimestrială a pensiilor şi de creştere a altor venituri ale populaţiei (ajutorul de şomaj, de exemplu, a fost majorat până la nivelul mediu de 1.174.293 lei înregistrat în decembrie, reprezentând 84% din salariul minim brut pe ţară, faţă de 81%în urmă cu un an). Pe de altă

parte, au fost luate noi măsuri de întărire a disciplinei economico-financiare în regii autonome, societăţi şi companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat (OUG nr. 79/2001) prin care s-a limitat majorarea câştigurilor salariale la nivelul de creştere a productivităţii muncii.

În anul 2001, câştigul salarial nominal mediu net lunar a fost de 3.019.424 lei, cu 41,15 procente mai mare decât în 2000; în termeni reali, acesta a crescut cu 2,72 procente. Politica în domeniul veniturilor a fost mai relaxată în prima jumătate a anului, când şi creşterea preţurilor a fost mai moderată; spre sfârşitul perioadei de referinţă, politicile salariale mai prudente şi accentuarea inflaţiei au făcut ca tendinţa să se inverseze, astfel că în decembrie 2001 câştigul salarial în termenireali a fost mai mic decât în anul 2000 atât la nivelul economiei (cu 3,5 la sută), cât şi în majoritatea domeniilor de activitate. Excepţie au făcut câteva sectoare dominate de structuri monopoliste (de exemplu, industria de prelucrare a ţiţeiului, de cocsificare a cărbunelui şi tratare a combustibililor nucleari, poşta şi telecomunicaţiile) în care câştigurile salariale au crescut în termeni reali cu 9 până la 11 la sută.

În domeniul forţei de muncă, tendinţele s-au menţinut. Numărul persoanelor ocupate a scăzut cu 0,62 procente faţă de anul anterior. Din punct de vedere structural s-au remarcat unele tendinţe divergente. Astfel, în ramurile aflate încă în curs de restructurare (industrie, agricultură, construcţii, administraţie publică, învăţământ) numărul salariaţilor a scăzut (cu 0,5 până la 2%, cu excepţia agriculturii, unde reducerile au depăşit 10 procente); în sectorul serviciilor comerciale, în unele domenii aflate în plină dezvoltare (poştă şi telecomunicaţii, transport şi depozitare, activităţi financiare, bancare şi asigurări, tranzacţii imobiliare) au fost înregistrate creşteri de personal cuprinse între 2 şi aproape 19 procente.

Câştigul salarial mediu net pe economie s-a majorat în anul 2002 cu 25,49% în termeni nominali şi cu 1,61% în termeni reali. Creşterea reală a veniturilor salariale a fost favorizată atât de obţinerea de rezultate pozitive pe fondul continuării creşterii economice, cât şi de progresul procesului de dezinflaţie într-un ritm mai rapid decât cel estimat la începutul anului. Măsura în care angajaţii din principalele sectoare ale economiei au beneficiat de creşterea puterii de cumpărare a veniturilor salariale a fost neuniformă, fiind semnificativă în construcţii şi în unele activităţi de servicii (activităţi financiar-bancare şi de asigurări, poştă şi telecomunicaţii, învăţământ, transport şi depozitare), dar modestă în agricultură şi industrie. Pe ansamblul sectorului bugetar şi în industriile extractivă şi energetică, aflate preponderent în proprietatea statului, creşterea salariului mediu net real s-a plasat sub media pe economie, reflectând o politică a veniturilor mai prudentă comparativ cu anul anterior.

Piaţa forţei de muncă a fost de asemenea afectată de schimbările legislative produse la începutul anului 2002, care au condus la o majorare temporară a numărului de şomeri înregistraţi, datele statistice privind populaţia ocupată şi şomajul fiind dificil de interpretat şi ca urmare a modificărilor metodologice efectuate de INS în cadrul Anchetei forţei de muncă în gospodării (AMIGO).

Pe parcursul anului, gradul de ocupare a forţei de muncă a fost influenţat de o serie de factori: continuarea procesului de restructurare în industrie, care, pe măsura modernizării şi retehnologizării întreprinderilor, a determinat restrângerea necesarului de angajaţi; dezvoltarea sectorului serviciilor, în care raportul dintre forţa de muncă şi capital este semnificativ mai ridicat.

Numărul de salariaţi declarat de angajatori a scăzut în perioada analizată cu circa 272 mii persoane faţă de anul anterior, ajungând la 5.697 mii la sfârşitul lunii decembrie 2002. Deşi aproape jumătate din această scădere a fost determinată de întreprinderile cu activitate de comerţ, tendinţa descendentă a numărului de salariaţi a fost vizibilă în majoritatea ramurilor economice, excepţie făcând doar următoarele sectoare: tranzacţii imobiliare, administraţie publică, sănătate şi telecomunicaţii.

Posibilele explicaţii pentru reducerea numărului de salariaţi iau în considerare atât factori structurali – continuarea restructurării activităţii în industrie, transporturi şi depozitare, creşterea numărului de lucrători pe cont propriu în agricultură, dezvoltarea economiei paralele –, cât şi conjuncturali – apelul la alte forme de angajare (de exemplu, prin convenţie civilă) şi majorarea numărului de muncitori români cu contracte în străinătate.

Concluzia care se poate trage este că presiunea fiscală directă are o influenţă favorabilă asupra salariului nominal mediu lunar, reducerea sa de-a lungul anilor studiaţi provocând o creştere a câştigului salarial nominal mediu lunar, însă într-un ritm mult mai mic.

4.5 EFECTE ASUPRA FLUXURILOR ECONOMICE

Politica fiscală are un impact major şi asupra exporturilor şi importurilor ca ramuri ale comerţului exterior ale ţării, evoluţiile acestora fiind prezentate în tabelul 4.5 şi graficul 4.10.

Reducerea presiunii fiscale a impozitelor indirecte are un impact pozitiv asupra exporturilor şi importurilor, stimulându-le. În condiţiile reducerii presiunii fiscale indirecte în anul 2000 cu un procent de 3,62, exporturile au crescut în preţuri constante cu peste 19 puncte procentuale, în timp ce importurile au avut un ritm mai mare de creştere, respectiv 21,38%. Cea mai mică creştere înregistrată de exporturi, respectiv de 6,03 procente, s-a întâmplat în anul 2001, cu toate că în acest an presiunea fiscală indirectă s-a diminuat cel mai mult. Importurile au crescut cel mai mult în anul 2000, cu mai mult de 21 procente, în timp ce anul 2002 s-a încheiat cu cea mai mică sporire a acestora din toată perioada, adică cu 5,95%.

În anul 1999 în pofida scăderii producţiei, nivelul exporturilor s-a menţinut relativ ridicat. În industrie, sectorul de provenienţă a majorităţii mărfurilor comercializate de România pe pieţele externe, ponderea producţiei livrate la export în totalul livrărilor a crescut de la 24,6 la sută în anul 1998 la 27,7 la sută în 1999.

Scăderea importurilor comparativ cu anul 1998, principalul factor care a condus la diminuarea deficitului comercial extern, a fost la rândul său consecinţa modificărilor structurale din industrie, sector mare consumator de importuri de materii prime şi produse energetice.

De-a lungul întregului an 2000 principalul factor care a contribuit la creşterea economică a fost exportul, în semestrul al doilea aceasta fiind susţinută de cererea internă (în special de reluarea procesului investiţional). Cererea internă a avut tendinţe contradictorii pe parcursul anului; inhibată în primul semestru, pe fondul restrângerii consumului şi stagnării procesului investiţional, cererea internă s-a comprimat comparativ cu anul anterior (cu 0,4 puncte procentuale); creşterea treptată, dar moderată a consumului final în a doua parte a anului (corespunzător inversării sensului evoluţiei consumului populaţiei), concomitent cu accelerarea acumulării brute de capital fix, au condus, în final, la majorarea cererii interne, creşterea anuală fiind de 2,4 procente.

Tabelul 4.5

Exporturile şi importurile

EXPLICAŢII UM2000 2001 2002

Deflator PIB % 144,30% 137,40% 123,50%

Exporturi FOB

- preţuri curente mil.lei 226.405.787 329.848.062 459.050.585

- preţuri constante mil.lei 156.899.367 240.064.092 371.700.879

- abaterea absolută mil.lei 25.235.209 13.658.305 41.852.817

-abatere relativă % 19,17 6,03 12,69

Importuri CIF

- preţuri curente mil.lei 287.268.517 451.775.333 591.140.248

- preţuri constante mil.lei 199.077.281 328.803.008 478.656.071

- abaterea absolută mil.lei 35.069.838 41.534.491 26.880.738

- abatere relativă % 21,38 14,46 5,95

Deficit comercial

- preţuri curente mil.lei -60.862.730 -121.927.271 -132.089.663

- preţuri constante mil.lei -42.177.914 -88.738.916 -106.955.193

- abaterea absolută mil.lei -9.834.629 -27.876.186 14.972.078

- abatere relativă % 30,41% 45,80% -12,28%

Presiunea fiscală indirectă % 10,34 8,27 8,37

Abaterea relativă a presiunii fiscale indirecte

% -3,62 -20,08 1,20

Sursa: Date prelucrate pe baza Anuarelor statistice ale României 2000-2003

Graficul 4.10 Exporturile, importurile şi presiunea fiscală indirectă

Chiar dacă România a fost şi în anul 2000 un importator net, politicile de stimularea exportului (de exemplu facilităţile fiscale pentru producţia destinată exportului) au favorizat relansarea economică de ansamblu, în condiţiile în care cererea externă a prezentat o tendinţă de creştere comparativ cu anul precedent.

În sectorul extern, în anul 2001 situaţia s-a deteriorat comparativ cu anul 2000. Evoluţia deficitului comercial, care s-a ridicat la 88.738.916 milioane lei în termeni reali (cu peste 45,8 la sută mai mare decât în anul precedent) s-a datorat creşterii mai accentuate a importurilor CIF (cu 14,46 la sută) comparativ cu cea a exporturilor (de 6,03 la sută) şi a fost neuniformă pe parcursul anului. Reducerea drastică a ritmului de creştere a comerţului mondial după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA a influenţat negativ şi balanţa comercială a României, care a înregistrat în ultimul trimestru al anului un deficit record (1 185 milioane dolari SUA), cu aproape 54 procente mai mare decât în aceeaşi perioadă a anului 2000.

Exporturile au însumat 329.848.062 milioane lei în preţuri curente, cel mai ridicat nivel înregistrat de România după 1989, corespunzător unei medii lunare de 27.487.339 milioane lei. Creşterea exporturilor faţă de anul anterior în preţuri constante (cu 13.658.305 milioane lei) a fost determinată atât de majorarea volumului, cât şi de obţinerea de către producătorii români a unor preţuri mai mari pentru mărfurile valorificate pe pieţele externe.

Exportul a fost stimulat, în principal, de unele măsuri luate de autorităţi în acest scop (subvenţionarea parţială a dobânzilor la unele credite pentru export, acordarea de garanţii de export pentru produsele complexe şi cu ciclu lung de fabricaţie), de relansarea activităţii industriale şi de creşterea ponderii produselor industriale cu grad sporit de prelucrare în totalul mărfurilor exportate.

Structura exportului pe regimuri vamale pune în evidenţă amplificarea exportului produselor cu prelucrare în lohn în detrimentul exporturilor definitive. În structura exporturilor au continuat să fie preponderente produsele industriei uşoare, cele ale industriilor constructoare de maşini, aparate, echipamente şi mijloace de transport, produsele metalurgice şi cele minerale (reprezentând împreună 75 la sută din totalul exportului).

Importurile (CIF), care au totalizat 451.775.333 milioane lei, au fost cele mai mari din ultimii 12 ani şi corespund unei medii lunare, de peste 37.647.944 milioane lei. Creşterea importurilor (care a însumat la nivelul întregului an 41.534.491 milioane lei în preţuri constante) a fost generată în exclusivitate de componenta de volum, preţurile de achiziţie ale principalelor grupe de mărfuri importate fiind constante sau chiar mai mici decât în anul 2000.

Majorarea importului a avut cauze multiple, legate atât de evoluţiile din economia naţională, cât şi de conjunctura externă. În primul rând, expansiunea economiei a antrenat suplimentarea importurilor de materii prime şi produse energetice; în al doilea rând, reducerea producţiei agricole în anul 2000 ca urmare a secetei a determinat creşterea importurilor de produse agroalimentare, mai ales în prima jumătate a anului 2001; în al treilea rând, facilităţile acordate întreprinderilor mici şi mijlocii şi investitorilor (prin Legea nr. 133/1999 şi Legea nr. 332/2001) au stimulat importurile de maşini, utilaje şi mijloace de transport.

În plus, aprecierea reală a monedei naţionale şi nivelul relativ scăzut al preţurilor externe au susţinut tendinţa ascendentă a importurilor. În structura cererii de import pe grupe de mărfuri s-au remarcat maşinile, aparatele, echipamentele şi mijloacele de transport, produsele industriei uşoare, produsele minerale şi cele chimice şi plastice, care au reprezentat împreună aproape 73 la sută din total.

De asemenea, în anul 2002 în sectorul extern situaţia s-a îmbunătăţit comparativ cu anul anterior; creşterea mai accentuată în termeni reali a exporturilor (cu 12,69%) comparativ cu cea a importurilor (5,95%) a determinat reducerea deficitului comercial cu 12,28 la sută faţă de anul 2001, până la un nivel de 106.955.193 milioane lei.

Exporturile au înregistrat un nivel de 459.050.585 milioane lei în termeni nominali, respectiv 371.700.879 milioane lei în termeni reali, cel mai ridicat nivel istoric înregistrat de România, corespunzător unei medii lunare de aproape 38.255.000 milioane lei. Creşterea exporturilor faţă de anul anterior (cu 41.852.817 milioane lei în termeni reali) s-a realizat pe fondul câştigurilor de productivitate din industrie şi al deprecierii reale a leului în raport cu euro.

Exporturile au fost stimulate atât de politicile aplicate de autorităţi în acest domeniu, cât şi de menţinerea cererii pentru produsele româneşti pe piaţa Uniunii Europene, principalul partener comercial al României. Structura exportului pe regimuri vamale s-a îmbunătăţit: exportul produselor cu prelucrare în lohn s-a restrâns comparativ cu anul precedent în favoarea exporturilor definitive.

În ceea ce priveşte structura pe mărfuri a exporturilor, produsele industriei uşoare au continuat să fie dominante, chiar dacă a avut loc o diminuare a ponderii acestora (de la 34,8 procente în 2001, la 33,7 la sută în perioada analizată) în favoarea produselor minerale şi a celor din categoria „maşini, aparate, echipamente şi mijloace de transport”, a căror importanţă relativă a crescut faţă de anul anterior cu 1,6 şi, respectiv, 1,3 puncte procentuale.

Importurile (CIF), care au totalizat 478.656.071 milioane lei în preţuri constante, au crescut faţă de perioada anterioară cu 5,95%. Majorarea importurilor a fost generată atât de componenta de volum, cât şi decreşterea preţurilor ţiţeiului pe piaţa externă.

Cauzele majorării importurilor au fost legate de evoluţiile din economia naţională, de politica vamală promovată de autorităţi şi de conjunctura internaţională. Între acestea se distinge expansiunea economiei naţionale, care a antrenat suplimentarea importurilor de materii prime, maşini, utilaje şi mijloace de transport şi de produse energetice; eliminarea taxelor vamale la importurile de bunuri industriale provenite din ţările Uniunii Europene a fost, de asemenea, un important factor de susţinere a tendinţei ascendente a importurilor.

În structura cererii de import pe grupe de mărfuri nu s-au produs modificări semnificative comparativ cu anul precedent, continuând să se remarce cererea de import de maşini, aparate, echipamente şi mijloace de transport, de produse ale industriei uşoare şi de produse minerale.

CONCLUZII

În sistemul fiscal din România predomină încă impozitele directe, însă guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au urmărit să promoveze politici fiscale prin care să se reducă presiunea fiscală directă şi să se mute accentul spre impozitarea indirectă, în scopul stimulării înclinaţiei sectorului privat spre economisire şi investiţii.

Din analiza sistemului fiscal românesc se pot desprinde următoarele concluzii:1. Presiunea fiscală globală a înregistrat o tendinţă descendentă pe parcursul

anilor 1999-2002, scăzând de la un nivel de 22,6% în anul 1999, la 17,88% la finele anului 2002.

2. Atât presiunea fiscală directă, cât şi cea indirectă, au avut un trend descendent. Astfel, presiunea fiscală directă s-a redus treptat de la 11,88% în 1999 la 9,51% în 2002, reflectând sporirea veniturilor fiscale din impozite directe într-un ritm mai mic decât ritmul de creştere al PIB, cea mai importantă scădere (cu 11,65%) având loc în anul 2000.

3. Presiunea fiscală indirectă a avut cel mai ridicat nivel în anul 1999 (10,73%), apoi s-a redus treptat până la finele anului 2001, după care a sporit din nou sporeşte în 2002, când a atins nivelul de 8,37%.

Prin modalităţile de utilizare a impozitelor, politica fiscală generează efecte de natură psihologică, financiară, economică şi socială asupra mediului economico-social, pe care puterea publică încearcă să le modeleze în concordanţă cu finalităţile dorite, efecte prezentate în ultimul capitol al lucrării. Concluzii ce se pot desprinde sunt redate mai jos:

1. Reducerea presiunii fiscale globale a avut o influenţă favorabilă asupra evoluţiei valorii adăugate brute şi investiţiilor, stimulând creşterea acestora.

2. De asemenea, presiunea fiscală a exercitat efecte şi asupra numărului de agenţi economici, structurii lor juridice şi dimensiunii acestora, în funcţie de numărul de salariaţi.

Reducerea presiunii fiscale globale a avut o influenţă favorabilă asupra numărului de agenţi economici activi din economie, în sensul creşterii acestui număr.

Această reducere a influenţat creşterea numărului de societăţi cu răspundere limitată, care au avut cea mai mare pondere totalul agenţilor economici activi. Numărul societăţilor pe acţiuni a rămas relativ constant pe întreaga perioadă. relativ constant în cei patru ani analizaţi, în timp ce numărul societăţilor cooperatiste, precum şi al regiilor autonome a avut o evoluţie oscilantă, crescând mai întâi în anul 2000 şi apoi diminuându-se în ultimii doi ani.

3. Evoluţia consumul populaţiei comparativ cu cea a presiunii fiscale a fost una ascendentă, cu excepţia anului 2000, când acesta a fost descurajat de politica promovată de autorităţi în domeniul veniturilor, mai ales în prima jumătate a intervalului, precum şi de inflaţie, care a depăşit aşteptările, la care s-a adăugat şi seceta care a afectat consumul populaţiei rurale.

Impactul reducerii presiunii fiscale asupra economisirii populaţiei a fost diferit de la an la an. Economisirea a fost instabilă pe parcursul întregii perioade analizate. Aceasta a crescut semnificativ în preţuri constante în anul 2000, cu peste 22.400 miliarde lei, apoi s-a redus brusc în 2001 cu peste 30.000 miliarde, respectiv peste 93,5%.

4. Presiunea fiscală directă are o influenţă favorabilă asupra salariului nominal mediu lunar, reducerea sa de-a lungul anilor studiaţi provocând o creştere a câştigului salarial nominal mediu lunar, însă într-un ritm mult mai mic. Posibilele explicaţii pentru reducerea numărului de salariaţi iau în considerare atât factori structurali (continuarea restructurării activităţii în industrie, transporturi şi depozitare, creşterea numărului de lucrători pe cont propriu în agricultură, dezvoltarea economiei paralele), cât şi conjuncturali (apelul la alte forme de angajare şi majorarea numărului de muncitori români cu contracte în străinătate).

5. Reducerea presiunii fiscale indirecte a stimulat creşterea exporturilor şi a importurilor, însă într-un ritm diferit, ceea ce a condus la adâncirea deficitului comercial. Sporirea importurilor şi a exporturilor a fost determinată atât de evoluţia economiei naţionale, cât şi de conjunctura externă.

BIBLIOGRAFIE

1. Bunget O.-Control financiar si expertiza contabila, Ed. Mirton, Timisoara, 20042. Brezeanu P., Marinescu L.-Finantele publice si fiscalitatea intre teorie si practica, Ed.

Fundatiei “Romania de maine”, Bucuresti, 19983. Catinianu F-Finante publice, Ed. Mirton, Timisoara, 1997.4. Corduneanu Carmen-Sistemul fiscal in stiinta finantelor, Ed. Codecs, Bucuresti, 1998,

pag.4635. Cerna S-Moneda si teoria monetara, Ed. Mirton, Timisoara, 20006. Bodnar M.-Finante-Moneda, Centru editorial poligarifc ASE, Bucuresti, 19957. Drehuta E.-Administratia veniturilor bugetului public, Ed. Agora, Bacau, 19918. Donath Liliana-Finante publice si elemente de administrare a impozitelor, Ed.

Marineasa, Timisoara, 2004. 9. Gillbert Alfredo, Scienza delle finanze e diritto tributario, Ed. Lattes, Torino, 2002, pag.111 10. Hoanta N.- Economie si finante publice, Ed. Polirom, 2000 11. Mutascu M.-Finante publice, Ed. ArtPress, Timisoara, 2005. 12. Popovici D.- Finante publice, Ed. Mirton, Timisoara, 2005 13. Tresch W. Richard, Public finance - A Normative Theory, Second Edition, Academic Press, San Diego, 2002, pag.513 14. Tax policy handbook, FMI, editor Parthasarathi Shome, 1993 15. Talpoş, Ioan – Finanţele României, vol. I, Editura Sedona, Timişoara, 1995 16 Vacarel I.-Finante Publice, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1999 17. XXX - Anuarele statistice ale României 2000-2003 18. XXX - Rapoartele anuale BNR 1999-2002