Marc Levy

Te voi revedea

(continuarea romanului Şi dacă e adevărat…)

Traducere din limba franceză deMarie-Jeanne Vasiloiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiLEVY, MARCTe voi revedea / Marc Levy; trad.: Marie-Jeanne Vasiloiu.- Bucureşti: Editura Trei, 2006ISBN 973-707-067-4

Aceasta carte a fost tradusa după Marc Levy, Vous REVOIR, Editura Robert Laffont, Paris, 2005

© 2005 Éditions Robert Laffont / Susanna Lea Associates

© Editura Trei, 2006CP. 27-0490, Bucureşti

Tel. /Fax: +4 021 300 60 90e-mail: office@edituratrei. ro

www. edituratrei. roISBN: 973-707-067-4

1

Fiului meu Louis

„Totuşi, gravitaţia nu poate fifăcută răspunzătoare pentru că

ne cade cineva cu tronc”.ALBERT EINSTEIN

Arthur îşi plăti nota la recepţia hotelului. Îi mai rămânea destul timp ca să dea o raită prin cartier. Funcţionarul de la biroul de bagaje îi înmână o recipisa pe care şi-o îndesă în buzunarul hainei. Traversă curtea şi o luă în sus, pe strada Beaux-Arts. Pavajul spălat cu jeturi puternice de apă se usca sub primele raze de soare. Pe strada Bonaparte, în câteva magazine, se simţea de pe acum animaţia. Arthur şovăi în faţa unei vitrine de patiserie, dar apoi îşi văzu iar de drum. Puţin mai sus, clopotniţa albă a bisericii Saint-Germain-des-Pres se contura pe fundalul cerului viu colorat al dimineţii ce abia începea. Merse până în piaţa Fürstenberg, încă pustie. Un oblon de fier se ridica. Arthur o salută pe tânăra florăreasă îmbrăcată într-un halat alb, care îi dădea o încântătoare înfăţişare de chimistă. Buchetele multicolore alcătuite de ea - adesea împreuna cu el - împodobeau cele trei încăperi ale micului apartament pe care, cu două zile în urmă, Arthur încă îl mai ocupa.

Florăreasa îi răspunse la salut, fără să ştie că n-avea să-l mai revadă.

În ajunul week-end-ului, când îi înapoiase portăresei cheile, închisese uşa peste câteva luni de viaţă trăite în străinătate şi peste cel mai extravagant proiect arhitectural pe

2

care îl realizase: un centru cultural franco-american.Poate că avea să se întoarcă, într-o bună zi, însoţit de

femeia care îi ocupa toate gândurile, pentru a-i arăta străzile înguste din acest cartier, pe care îl iubea atât de mult. Ar merge împreună de-a lungul malurilor Senei, unde prinsese gustul plimbărilor chiar şi în zilele ploioase, frecvente în capitală.

Se aşeză pe o bancă, să scrie scrisoarea care îi stătea pe inimă. Când ajunse aproape de sfârşit, închise plicul din hârtie Rives, fără să-l lipească, şi-l băgă în buzunar. Se uită la ceas şi o luă înapoi spre hotel.

Taxiul n-avea să mai întârzie mult; avionul urma să decoleze peste trei ore.

În seara asta, după lunga absenţă pe care şi-o impusese, avea să se întoarcă în oraşul lui.

1.

Cerul de deasupra golfului San Francisco părea cuprins de flăcări roşietice. Prin hublou, se zarea Golden Gate, ieşind din vălătucii de ceaţă. Avionul se înclina la verticala Tiburonului, începu să piardă încet din înălţime, îndreptându-se spre sud, şi viră din nou, survolând San Mateo Bridge. Din interiorul cabinei, îţi lăsa impresia că avea să alunece în felul acesta spre mlaştinile sărate, care străluceau cu mii de focuri.

*

Decapotabila Saab se strecură printre două camioane şi tăie, în diagonală, trei benzi, fără să-i pese de semnalele făcute de farurile câtorva şoferi nemulţumiţi. Părăsi autostrada 101 şi izbuti, la ţanc, să o ia pe breteaua care ducea la aeroportul internaţional San Francisco. Ajuns în josul pantei, Paul încetini, ca să verifice direcţia, pe panourile indicatoare. Se înfurie fiindcă greşise intersecţia şi făcu marşarier pe mai bine de o sută de metri, ca să găsească intrarea parcării.

*

3

În cockpit, ordinatorul de bord indica altitudinea de şapte sute de metri. Peisajul se schimbă din nou. O mulţime de turnuri, unele mai moderne ca altele, se decupau în lumina asfinţitului. Voleturile aripilor se desfăcură, mărind sustentaţia aparatului şi îngăduindu-i să-şi reducă tot mai mult viteza. Zgomotul surd al trenului de aterizare nu întârzie să se facă auzit.

*

În interiorul terminalului, panoul de afişare indica deja că zborul AF007 tocmai aterizase. Paul ţâşni, cu sufletul la gură, de pe scara rulantă şi se năpusti spre pasaj. Marmura era alunecoasă, el derapă la viraj, se apucă la timp de mâneca unui comandant de bord, care mergea în sens opus, abia dacă avu timp să se scuze şi o rupse iar la fugă, ca nebunul.

*

Airbus-ul A340, de la Air France, înainta încet pe pistă; botul lui ciudat se apropia într-un chip impresionant de geamul terminalului. Zgomotul motoarelor se stinse într-un lung şuierat, iar pasarela de pistă fu desfăşurată până la fuselaj.

*

În spatele barierei de la sosirile internaţionale, Paul se aplecă, sprijinindu-se cu mâinile pe genunchi încercând să-şi tragă sufletul, uşile culisante se dădură în lături şi valul primilor pasageri începu să se reverse în sala de aşteptare.

În depărtare, o mână se agita în mijlocul mulţimii; Paul îşi croi drum printre oameni şi ieşi în întâmpinarea celui mai bun prieten al său.

- Mă strângi cam tare, îi spuse Arthur lui Paul, care îl îmbrăţişa.

O chioşcăreasă îi privea înduioşata.- Potoleşte-te, chestia asta devine jenantă, insistă Arthur.- Nici nu ştii ce dor mi-a fost de tine, zise Paul, trăgându-l

4

spre ascensoarele care duceau la parcare. Prietenul lui îl privi în zeflemea.

- Ce-i cu cămaşa asta hawaiana de pe tine? Te crezi Magnum?

Paul se privi în oglinda liftului şi făcu o strâmbătură, încheindu-şi un nasture de la cămaşă.

- Am fost la Delahaye Moving, ca să-ti deschid noul apartament, continuă Paul. Oamenii care s-au ocupat de mutare ţi-au adus cutiile alaltăieri. Am făcut puţină ordine cum am putut şi eu. Ai cumpărat tot Parisul sau le-ai mai lăsat totuşi şi lor două-trei lucruri prin magazine?

- Îţi mulţumesc că ai avut grijă de toate; apartamentul e bun?

- Ai sa vezi, cred că o să-ţi placă; şi, pe urmă, nu eşti departe de birou.

De când terminase Arthur impunătoarea construcţie a centrului cultural, Paul făcuse tot ce i-a stat în putinţa ca să-l convingă să se întoarcă la San Francisco, pentru că nu izbutise să umple cu nimic golul lăsat în viaţa lui de plecarea celui pe care îl iubea ca pe un frate.

- Oraşul nu s-a schimbat cine ştie ce, spuse Arthur.- Noi am construit două turnuri între străzile a 14-a şi a

17-a, un hotel şi nişte birouri, şi tu zici că oraşul nu s-a schimbat?

- Cum merge biroul de arhitectură?- Daca lăsăm deoparte problemele pe care le-am avut cu

clienţii tăi parizieni, totul merge aproape bine. Maureen vine din concediu peste două săptămâni; ţi-a lăsat un bilet la birou, moare de nerăbdare să te revadă.

Pe toată durata şantierului de la Paris, Arthur şi asistenta lui vorbiseră de mai multe ori pe zi; ea îi rezolvase toate afacerile în curs.

Paul aproape că rată ieşirea de pe autostradă şi o tăie din nou pe diagonală, ca să ajungă la breteaua ce deservea strada a 3-a. Un concert de claxoane salută periculoasa manevra.

- Îmi pare rău, zise el, privind în oglinda retrovizoare.- Oh, fii pe pace, după ce ai avut de-a face cu piaţa

Etoile, nu te mai sperie nimic.- Ce-i aia?

5

- Locul cu cele mai mari ambuteiaje din lume. Mai dihai ca maşinuţele de la Luna Park. Şi unde mai pui că e gratuit!

Arthur profitase de ocazie că se opriseră la intersecţia cu Van Ness Avenue, ca să ridice capota. Acoperişul se plie cu un scrâşnet îngrozitor.

- Nu mă pot hotărî să mă descotorosesc de maşina asta, spuse Paul. E ea cam reumatică, dar ţine la tăvăleală.

Arthur coborî geamul şi trase în piept aerul mării.- Şi? Cum e Parisul? întreabă Paul, plin de entuziasm.- Cu mulţi parizieni!- Şi parizienele?- Tot elegante!- Dar tu şi parizienele? Ai avut aventuri?Arthur îi răspunse după o pauză.- Nu m-am călugărit, dacă la asta se referă întrebarea ta.- Eu îţi vorbesc despre chestii serioase. Eşti îndrăgostit?- Dar tu? întreba Arthur.- Burlac!Maşina Saab o lua pe Pacific Street, înspre nordul

oraşului. La intersecţia cu Fillmore, Paul se opri la bordură.- Iată-ne în faţa noului tău home sweet home. Sper să-ţi

placă; dacă nu te simţi bine aici, o să putem aranja cu agenţia imobiliară. Nu e simplu să alegi pentru altcineva…

Arthur îşi întrerupse prietenul; era sigur de pe acum că locul îi va plăcea.

Traversară holul micului imobil, încărcaţi de bagaje. Liftul îi duse la etajul trei. Trecând pe culoar, prin dreptul apartamentului 3B, Paul îl informa pe Arthur că îi văzuse vecina. „O frumuseţe”, şopti el, răsucind cheia în broasca uşii din faţă.

Din salon, privirea cădea pe acoperişurile din Pacific Heights. Noaptea înstelată intră în încăpere. Muncitorii de la mutări aşezaseră ici-colo mobila sosită din Franţa şi montaseră planşeta de arhitect în faţa ferestrei. Cutiile cu cărţi fuseseră golite, iar conţinutul lor umplea deja rafturile bibliotecii.

Arthur se apucă imediat să mute mobila, aşezând canapeaua cu faţa spre fereastră şi împingând cele doua fotolii spre micul şemineu.

6

- Văd că nu te-ai dezbărat de maniile tale.- E mai bine aşa, nu?- E perfect, răspunse Paul. Acum îţi place?- Mă simt la mine acasă!- Eşti din nou în oraşul tău, în cartierul tău şi, cu puţin

noroc, în viaţa ta.Paul îl duse să vadă celelalte camere; dormitorul, mobilat

deja cu un pat mare, două noptiere şi o consolă, avea dimensiunile potrivite. O rază de lună se strecura pe ferestruica băii de alături. Arthur o deschise imediat: priveliştea văzută de acolo era frumoasa.

Paul murea de necaz că trebuia să-l lase de unul singur chiar în seara venirii lui, dar avea o cina de lucru; biroul concura pentru un proiect important.

- Aş fi vrut să merg cu tine, spuse Arthur.- Cu mutra asta, a ta, de „decalat orar”, mai bine rămâi

acasă! Trec mâine să te iau la masă.Paul îl strânse pe Arthur în braţe şi îi mai spuse o dată

cât era de bucuros că s-a înapoiat. Ieşind din baie, se întoarse şi îi arată, cu degetul, pereţii încăperii.

- Ah! Apartamentul asta are o particularitate formidabilă, pe care încă n-ai observat-o.

- Care? întrebă Arthur.- Nici un dulap!

*

În inima oraşului San Francisco, un Triumph verde şi strălucitor o lua, cu mare viteză, pe Potrero Avenue. John Mackenzie, paznicul-şef al parcării de la San Francisco Memorial Hospital, îşi puse jos ziarul. Recunoscuse zgomotul atât de deosebit, scos de motorul cu care era dotată maşina tinerei doctoriţe, chiar de când aceasta trecuse de intersecţia cu Strada 22. Pneurile decapotabilei scrâşniră în faţa gheretei. Mackenzie se dădu jos de pe taburet şi se uită la capota intrată sub barieră până în dreptul parbrizului.

- Trebuie să-l operaţi de urgenţă pe decan sau faceţi asta doar ca să-mi daţi mie emoţii? întreabă paznicul, clătinând din cap.

- Niţică adrenalină nu-i poate face nici un rău inimii

7

dumitale; ar trebui să-mi mulţumeşti, John. Acum, mă laşi să intru? Te rog.

- În seara asta nu sunteţi de gardă, n-am nici un loc rezervat pentru dumneavoastră.

- Mi-am uitat în dulap manualul de neurochirurgie, nu intru decât un minut.

- Munca şi bolidul asta, al dumneavoastră, or să vă dea gata, până la urmă, domnişoară doctor. E liber la 27, în fund, pe dreapta.

Lauren îi mulţumi, cu un zâmbet, paznicului; bariera se ridică, iar ea apăsă imediat pe acceleraţie: din nou, scrâşnetul pneurilor. Vântul îi îndepărtă câteva şuviţe de păr de pe frunte, descoperind cicatricea unei răni vechi.

*

Singur în mijlocul salonului, Arthur se familiariza cu locurile. Paul îi instalase o micuţă combină stereo, pe una dintre etajerele bibliotecii. Dădu drumul aparatului şi începu să golească ultimele cutii îngrămădite într-un colt. La uşă, se auzi soneria. Arthur traversă camera. O încântătoare bătrânica îi întindea mâna.

- Rose Morrison, sunt vecina dumitale!Arthur o invită să intre, dar ea îl refuză.- Aş fi fost tare încântată să stau la taclale cu dumneata,

spuse ea, dar am o seară deosebit de încărcată. Bun, să ne punem, aşadar, de acord: fără rap, fără techno, eventual nişte R & B, dar numai de-ăla bun; cât priveşte hip-hop-ul, rămâne de văzut. Daca ai nevoie de ceva, orice ar fi, suni la mine, dar ceva mai tare, fiindcă sunt fudulă de ureche!

Apoi, Miss Morrison traversă la loc culoarul. Înveselit, Arthur rămase câteva clipe pe palier, după care se apucă iar de treabă.

După o oră, stomacul, care începuse să-l usture, îi aduse aminte că, de la masa luată în avion, nu mai mâncase nimic. Deschise frigiderul fără prea mari speranţe şi descoperi, surprins, o sticlă de lapte, un pachet de unt, o pungă cu pâine tăiată felii, nişte paste proaspete şi un bileţel de la Paul, care îi ura poftă bună.

8

*

Sala de aşteptare de la Urgenţe era ticsită. Până şi cel mai mic colţişor era ocupat cu brancarde, scaune rulante, fotolii, banchete. În spatele peretelui de sticlă de la recepţie, Lauren consulta lista cazurilor primite. Numele pacienţilor care fuseseră deja trataţi abia dacă aveau răgazul să dispară de pe panoul mare şi alb, că, în locul lor, apăreau altele.

- Am ratat cumva un cutremur? i se adresă ea, pe un ton ironic, asistentei de la recepţie.

- Dumnezeu te-a adus, suntem depăşiţi.- Văd! Ce s-a întâmplat? zise Lauren.- O remorcă s-a desprins de un camion şi, după aia, s-a

oprit în vitrina unui supermagazin. Douăzeci şi trei de răniţi, dintre care, zece grav. Şapte sunt în boxele din spatele meu, trei la scanner; am dat un bip la reanimare, ca să ne trimită întăriri, continuă Betty, întinzându-i un teanc de dosare.

- Ne aşteaptă o seară frumoasă! trase concluzia Lauren, îmbrăcând un halat.

Intră în prima sală de consultaţii.Tânăra femeie adormită pe pat trebuie să fi avut vreo

treizeci de ani. Lauren îi citi rapid fişa. Un firişor de sânge se scurgea din urechea stângă a rănitei. Deprinsă cu aceste semne clinice, interna îşi luă mica lampă-stilou, agăţată de buzunarul halatului şi ridică pleoapele pacientei, dar pupilele acesteia nu reacţionau la fasciculul de lumină. Doctoriţa examină extremităţile vineţii ale degetelor tinerei femei şi îi lăsă încetişor mâna. Din scrupulozitate, ea îi puse stetoscopul la baza gâtului, după care o acoperi cu cearşaful peste faţă. Lauren se uită la ceasul de pe perete, făcu o însemnare pe coperta dosarului, ieşi din încăpere şi se duse în boxa alăturată. Pe foaia de observaţie lăsată pe pat, ea notase că decesul avusese loc la ora 20 şi 21 de minute: ora unei morţi se cuvine a fi la fel de bine precizată ca şi cea a unei naşteri.

*

Arthur inspectă toate colţurile bucătăriei, deschise fiecare sertar şi, în cele din urmă, stinse focul de sub ceainicul care bolborosea. Ieşi din apartamentul lui, traversă palierul şi

9

sună la uşa vecinei. Fiindcă nu primise nici un răspuns, se pregătea să facă stânga împrejur, când uşa se deschise.

- Asta înseamnă pentru dumneata să „suni tare”? zise Miss Morrison.

- Nu voiam să vă deranjez; aveţi cumva nişte sare?Miss Morrison îl privi, consternată.- Nici nu-mi vine să cred că bărbaţii încă se mai folosesc

de nişte procedee aşa de răsuflate pentru a agăţa!În ochii lui Arthur se citea neliniştea. Bătrânica pufni într-

un râs sincer.- Ar trebui să-ţi vezi mutra! Intră, condimentele sunt în

coşuleţul de lângă chiuvetă, zise ea, arătându-i chicineta de lângă salon. Ia tot ce-ţi trebuie; eu te las, sunt foarte ocupată.

Şi dădu fuga să se aşeze din nou în fotoliul din faţa televizorului. Arthur trecu în spatele barului şi urmări, intrigat, părul alb al lui Miss Morrison, care se agita pe după spătarul fotoliului.

- Bun, drăguţă, fă ce vrei: rămâi, pleacă, dar fără zgomot. Într-o clipă, Bruce Lee o să facă un kata incredibil şi o să-l bumbăcească bine pe prăpăditul asta de şef de triadă, care începe să mă calce pe nervi.

Bătrânica îi făcu semn să se aşeze în fotoliul vecin, dar în tăcere!

- După ce se termină scena asta, ia din frigider farfuria cu friptură rece şi vino să vezi cu mine sfârşitul filmului, n-o să-ţi pară rău! La urma urmei, e mai bine întotdeauna să iei cina în doi, decât de unul singur!

*

Bărbatul prins în chingi, de masa de operaţie, suferise multiple fracturi de gambă; şi, luându-i în consideraţie paloarea fetei, „a suferi” era tocmai cuvântul potrivit.

Lauren deschise dulapul cu medicamente, pentru a lua o mică fiolă de sticlă şi o seringă.

- Nu suport injecţiile, gemu pacientul.- Aveţi amândouă picioarele rupte, şi vă sperie un ac!?

Bărbaţii nu vor înceta niciodată să mă uimească!- Ce injecţie îmi faceţi?- Una cu cel mai vechi remediu din lume împotriva

10

durerii.- E toxic?- Durerea provoacă stres, tahicardie, hipertensiune şi

lasă sechele mnezice1 ireversibile… credeţi-mă, e mai nocivă decât câteva miligrame de morfină.

- Mnezice?- Ce meserie aveţi, domnule Kowack?- Am un garaj.- Atunci, va propun un târg: lăsaţi-vă sănătatea pe mâna

mea, iar eu o să-mi las, într-una din zile, Triumph-ul pe mâna dumneavoastră, să-i faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă.

Lauren băgă acul în cateter şi apăsă pe pistonul seringii. Introducând alcaloidul în sângele lui Francis Kowack, avea să-l scutească de suferinţă. Lichidul opiaceu pătrunse în vena bazilară şi, imediat ce atinse trunchiul cerebral, inhibă mesajul neurologic al durerii. Lauren se aşeză pe un mic taburet cu rotile şi şterse fruntea pacientului, supraveghindu-i respiraţia. Omul se liniştea.

- Acest produs se numeşte morfină, de la zeul Morfeu, aşa că, acum, odihniţi-vă! Aţi avut mare noroc.

Kowack îşi înălţă ochii spre cer.- Îmi făceam şi eu cumpărăturile liniştit, la raionul de

produse congelate, mormăi bărbatul. Şi, când acolo, a dat peste mine un camion care mi-a făcut picioarele praf. După dumneavoastră, ca medic, care ar fi definiţia exacta a norocului?

- Faptul că nu sunteţi în boxa de alături!

Perdeaua sălii de consultaţii alunecă pe suportul ei. Profesorul Fernstein avea aerul său obişnuit din zilele rele.

- Credeam că, în week-end-ul ăsta, eşti liberă şi te odihneşti! zise Fernstein.

- Credinţa este o problema de religie! îi răspunse, fără să stea pe gânduri, Lauren. N-am făcut altceva decât să trec pe aici, dar, după cum puteţi constata, nu ducem lipsa de lucru, adăugă, continuându-şi consultaţia.

- Rareori ducem lipsă de lucru la Serviciul de Urgenţe. Dacă te joci cu sănătatea dumitale, te joci şi cu a pacienţilor. Câte ore de gardă ai făcut săptămâna asta? Dar nu văd de ce

1 Mnezic, ă (adj.) - relativ la memorie (N. t.)

11

te mai întreb; ai să-mi ripostezi iar că, atunci când iubeşti, nu stai să socoteşti, zise Fernstein, ieşind, furios, din boxă.

- E şi cazul, bombăni Lauren, punându-şi stetoscopul pe pieptul garajistului, care o privea, terorizat. Fiţi pe pace, eu sunt mereu în cea mai buna formă, iar el mereu ursuz, aşa cum vedeţi.

Intră şi Betty.- Mă ocup eu de el, îi spuse lui Lauren. E nevoie de tine

alături, suntem cu adevărat depăşiţi.Lauren se ridică şi o rugă pe asistentă s-o sune pe maică-

sa. Urma să rămână aici toată noaptea şi trebuia să se ocupe cineva de căţeluşa ei, Kali.

*

Miss Morrison spăla farfuriile; Arthur aţipise pe canapea.- Cred că e timpul să te duci la culcare.- Şi eu cred, zise Arthur, întinzându-se. Mulţumesc pentru

această seară.- Bun venit în Pacific Street, 212. De felul meu, sunt -

uneori - prea discretă, dar dacă ai nevoie de ceva, poţi să suni întotdeauna la uşa mea.

Pe când părăsea încăperea, Arthur observă un căţeluş alb cu negru, tolănit sub masă.

- Ăsta-i Pablo, spuse Miss Morrison. Când te uiţi aşa, la el, zici că-i mort, însă nu face altceva decât să doarmă, e activitatea lui preferată. De altfel, e vremea să-l trezesc, ca să-l duc la plimbare.

- Vreţi să mă ocup eu de el?- Du-te mai bine la culcare; în halul în care eşti, mi-e

teama că am să vă găsesc mâine dimineaţa pe amândoi sforăind la picioarele unui copac.

Arthur îi spuse noapte bună şi se duse la el. Ar fi vrut să mai aranjeze câte ceva prin casă, dar oboseala îi frânse elanul.

Lungit pe pat, cu mâinile sub cap, aruncă o privire prin crăpătura uşii. Cutiile de carton stivuite în salon îi trezeau amintirea unei nopţi mai de demult, când se instala la ultimul etaj al unei case în stil victorian, nu departe de aici.

12

*

Trecuse de ora două noaptea, şi asistenta şefă o căuta pe Lauren. În cele din urmă, sala de aşteptare de la Urgenţe se golise. Profitând de această acalmie, Betty hotărî să aprovizioneze din nou dulapurile de medicamente din sălile de consultaţie. O luă în sus, pe culoar, şi dădu deoparte perdeaua ultimei boxe. Ghemuită pe pat, Lauren dormea dusă. Betty trase pânza la loc şi se îndepărtă clătinând din cap.

2

Arthur se trezi pe la prânz. Lumina blândă a soarelui aflat la zenit intra pe fereastra salonului. Îşi pregăti un mic dejun frugal şi îl sună pe Paul, pe mobil.

- Salut, Baloo, îi răspunse prietenul lui, văd că ai făcut turul cadranului.

Paul îi propuse să meargă la masă împreună, dar Arthur avea în cap un alt proiect.

- Pe scurt, zise Paul, am de ales: ori te las să mergi pe jos până la Carmel, ori te duc eu.

- Nici măcar! Aş vrea să trec pe la garajul tatălui tău vitreg, să-mi recuperez Fordul şi să mergem amândoi acolo.

- Maşina ta n-a mai circulat din vremuri imemoriale; vrei să-ti petreci week-end-ul pe autostradă, aşteptând să fii depanat?

Dar Arthur îi aminti că break-ul avusese parte de perioade de odihnă şi mai lungi, şi, apoi, cunoscând pasiunea pentru automobilele vechi, pe care o avea tatăl vitreg al lui Paul, mai mult ca sigur că i-l bibilise.

- Bătrânul meu Ford din anii ‘60 este mai zdravăn decât cabrioleta ta preistorică.

Paul se uită la ceas: îi mai rămâneau câteva minute, ca să sune la garaj. Dacă nu avea nimic de obiectat, Arthur putea veni după el acolo.

La orele cincisprezece, cei doi prieteni se aflau în faţa garajului. Paul răsuci cheia în broască şi intră în atelier. Printre vehiculele poliţiei, aflate în reparaţie, lui Arthur i se păru că recunoaşte o veche ambulanţă ce dormea sub prelata ei. Se

13

apropie, ca să ridice un colţ al husei. Masca radiatorului avea un aer nostalgic. Arthur ocoli maşina, şovăi şi, în cele din urmă, deschise uşa din spate. În interiorul cabinei mari, o targă acoperită cu un strat gros de praf îi redeştepta atâtea amintiri, încât Paul fu nevoit să-şi ridice glasul, ca să-l scuture pe Arthur din reverie.

- Lasă baltă dovleacul şi vino încoace, Cenuşăreaso! Ca să-ţi scoatem Fordul, trebuie să mutam trei maşini. Dacă tot mergem la Carmel, măcar să nu pierdem apusul!

Arthur aranjă husa la loc, mângâie capota şi murmură „la revedere, Daisy”.

După ce apăsă de patru ori pe pedala de acceleraţie a Fordului, acesta abia dacă tuşi de trei ori şi începu să toarcă. Iar după alte câteva manevre de-ale lui Arthur şi tot atâtea ocări de-ale lui Paul, break-ul părăsi garajul şi o luă înspre nordul oraşului, pentru a ieşi în şoseaua Nr. 1, care mergea de-a lungul Pacificului.

- Tot te mai gândeşti la ea? întreba Paul.Drept răspuns, Arthur deschise fereastra; un vânt călduţ

intră în maşină.Paul bătu uşor în oglinda retrovizoare, ca şi cum ar fi

testat un microfon.- Unu, doi, unu, doi, trei, ah, da, merge; stai să mai fac o

încercare… Tot te mai gândeşti la ea?- Mi se mai întâmpla, răspunse Arthur.- Des?- Dimineaţa puţin, la prânz puţin, seara puţin, noaptea

puţin.- Bine ai făcut că ai plecat în Franţa ca s-o uiţi, arăţi pe

deplin vindecat! Şi în week-end te gândeşti la ea?- Eu nu ţi-am spus că mi-am interzis să trăiesc; ai vrut să

ştii dacă mă mai gândesc la ea, iar eu ţi-am răspuns şi gata. Dacă asta te poate linişti, află că am avut unele aventuri; şi, acum schimbă subiectul, că n-am chef să vorbesc despre aşa ceva.

Maşina mergea spre golful Monterrey. Paul privea plajele Pacificului, care defilau în spatele geamului. Kilometrii următori zburară în cea mai deplina tăcere.

- Sper că n-ai să încerci s-o revezi! spuse Paul.Arthur nu scoase nici o vorbă; o nouă tăcere se aşternu

14

în maşină.Peisajul înfăţişa când plaje, când bălţi saline, pe care

drumul le mărginea cu o dungă de asfalt. Paul închise radioul, care hârâia de fiecare dată când trecea printre două coline.

- Accelerează, o să pierdem apusul!- Avem un avans de două ore; şi, pe urmă, de când te-au

apucat trăirile bucolice?- Mi se fâlfâie de apus! Pe mine mă interesează fetele de

pe plajă!

*

Soarele cobora deja spre apus; razele lui se strecurau printre rafturile unei mici biblioteci, care acoperea fereastra din colţul salonului. Lauren dormise o bună parte a după-amiezii. Se uită la ceas şi se duse în baie. Îşi răcori faţa cu apă, deschise dulapul şi ezită în faţa unor pantaloni de jogging. Dacă voia să-şi înceapă la timp garda de noapte, abia avea răgazul să alerge puţin până la cheiul La Marina, dar simţea nevoia să ia o gură de aer.

Se îmbrăcă. Avea un orar absurd. Atâta pagubă pentru cină, o să ronţăie ceva pe drum! Apăsă pe tasta robotului. Un mesaj de la prietenul ei îi amintea că, în aceeaşi seară, urmau să asiste împreună la proiecţia ultimului documentar pe care îl realizase acesta. Şterse mesajul înainte ca vocea lui Robert să aibă răgazul de a-i prezenta ora întâlnirii.

*

Fordul părăsise şoseaua Nr. 1 de mai bine de un sfert de oră. Barierele proprietăţii se zăreau în depărtare, pe deal; Arthur făcu un viraj şi o lua înspre Carmel.

- Avem tot timpul; mai întâi să ne lăsam sacii, spuse Paul.

Dar Arthur refuză să se întoarcă, avea altceva în cap.- Ar fi trebuit să cumpăr nişte cârlige de rufe, continuă

Paul. Îmi imaginez că o să fim nevoiţi să ne croim drumul printre pânzele de păianjen; o să cam miroasă a închis în casă, nu?

- Uneori, mă întreb dacă ai să creşti vreodată. Casa e

15

întreţinută cu regularitate; sunt chiar şi cearşafuri curate pe paturi. Ştii, în Franţa există telefoane; în afară de asta, există şi calculatoare, şi internet, şi televiziune. Numai la bufetul de la Casa Albă mai dăinuie credinţa că francezii n-au apă curentă!

Arthur o luă pe un drum ce urca spre vârful dealului; în faţa lor, se profila grilajul de fier forjat al cimitirului.

De îndată ce Arthur coborî din maşină, Paul se strecură la volan.

- Ia zi, în casa asta fermecată, care este întreţinută în timp ce tu nu eşti în ea, nu cumva cuptorul şi frigiderul au pus mână de la mână şi ne-au pregătit cina?

- Nu, în privinţa asta, nu a fost prevăzut nimic.- Bun. Păi, atunci, trebuie să cumpărăm câte ceva, până

nu se închid toate magazinele. Vin şi eu mai încolo, zise Paul, cu glas voios; de fapt, prefer să-ţi las câteva clipe de intimitate cu mama ta.

La vreo doi kilometri de acolo, era o băcănie; Paul făgădui să se înapoieze cât poate de repede. Arthur se uită după maşina care se îndepărta, cu un val de praf ridicându-i-se pe urme. Se întoarse şi se duse drept spre poarta cimitirului. Lumina era blândă; ai fi zis că sufletul lui Lili plana în jurul lui, aşa cum simţise atât de des, după moartea ei. La capătul aleii, regăsi piatra de mormânt, albita de soare. Arthur închise ochii; gradina mirosea a mentă sălbatică. Începu să vorbească în şoaptă…

Îmi amintesc că, într-o zi, eram în grădina de trandafiri. Mă jucam, stând pe jos; aveam vreo şase-şapte ani. Era la începutul ultimului nostru an împreună. Tu ai ieşit din bucătărie şi te-ai instalat pe verandă. Eu nu te văzusem. Antonie coborâse spre mare, aşa că profitam de absenţa lui, ca să mă joc aşa cum nu aveam voie. Tăiam trandafirii cu foarfeca lui, mult prea mare pentru mâna mea. Tu ai lăsat leagănul şi ai coborât treptele peronului, ca să mă fereşti de o posibilă rană.

Când ţi-am auzit paşii, am crezut că ai să ţipi, fiindcă trădasem încrederea pe care mi-o acordai cu dragă inimă, şi ai să-mi iei unealta, aşa cum îi este luată o medalie celui care nu este demn de ea. Dar nici vorbă, te-ai aşezat lângă mine şi

16

m-ai privit. Apoi, mi-ai luat mâna în mâna ta, ghidându-mi-o de-a lungul tulpinei. Cu glasul îndulcit de zâmbet, mi-ai spus că trebuie să tai, întotdeauna sub ochi, ca să nu rănesc trandafirul; fiindcă un om nu trebuie să rănească niciodată un trandafir, nu-i aşa? Dar cine se gândeşte la ceea ce-i răneşte pe oameni?

Privirile ni s-au întâlnit. Ţi-ai pus un deget sub bărbia mea şi m-ai întrebat dacă mă simt singur. Am dat din cap, pentru a spune nu, cu toată forţa de care era nevoie pentru a alunga mai bine o minciună. De la distanţa care ne separa vârstele - pe care o populam în felul meu - tu nu puteai să ajungi întotdeauna până la mine. Mama, oare tu crezi într-o fatalitate care ne împinge să repetăm comportamentul părinţilor noştri?

Îmi amintesc de cuvintele din ultima scrisoare pe care mi-ai lăsat-o. Şi eu am renunţat, mamă.

Nu-mi închipuiam că pot iubi aşa cum am iubit-o. Am crezut în ea aşa cum crezi într-un vis. Când visul s-a risipit, am dispărut şi eu cu el. Credeam că am acţionat astfel din curaj, din abnegaţie, dar aş fi putut refuza să-i ascult pe toţi cei care îmi porunceau să n-o mai revăd. Ieşirea din comă este ca o renaştere. Lauren avea nevoie ca familia sa-i fie alături. Iar singura ei familie erau maică-sa şi un prieten cu care se împăcase. Ce sunt eu pentru ea? Un necunoscut şi nimic mai mult. În orice caz, nu aveam să-i dezvălui tocmai eu că toţi cei ce o înconjoară acceptaseră s-o lase pradă morţii! N-aveam dreptul să rup şubredul echilibru de care ea avea atâta nevoie.

Maică-sa mă implora să nu-i spun că şi ea renunţase. Neurochirurgul jura că asta i-ar fi provocat lui Lauren un şoc din care s-ar fi putut întâmpla să nu-şi mai revină. Iubitul, care se întorsese în viaţa ei, a fost ultima barieră ce se ridica între noi doi.

Ştiu ce crezi. Adevărul este altundeva, teama are chipuri nenumărate. Am avut nevoie de ceva timp pentru a-mi mărturisi teama că n-am să ştiu cum s-o port în visele mele, teama că n-am să pot fi la înălţimea lor, teama că n-am să le pot înfăptui, teama că, până la urmă, n-am să fiu bărbatul acela pe care ea îl aşteaptă, teama că n-am să pot recunoaşte că ea mă uitase.

17

Am vrut de mii de ori s-o caut, dar, şi atunci, mi-a fost teamă că ea n-o să mă creadă, teamă că n-o să ştiu să reinventez râsul nostru în doi, teamă că ea n-ar mai fi aceea pe care o iubisem şi, mai ales, mi-a fost teamă să n-o pierd din nou: aşa ceva, n-aş fi putut îndura. Am plecat în străinătate ca să mă îndepărtez de ea. Dar, când iubeşti, nu exista distanţe. Era de ajuns să-i semene o femeie de pe stradă, ca s-o văd pe ea mergând în faţa mea, era de ajuns să-i scriu numele pe o foaie de hârtie, ca s-o fac să se ivească, era de ajuns să-mi închid ochii, ca să-i văd pe ai ei, era de ajuns să mă cufund în tăcere, ca să-i aud vocea. Şi, în timpul ăsta, am ratat cel mai frumos proiect din cariera mea. Am construit un centru cultural a cărui faţadă, în întregime dalată, parcă ar fi de spital!

În acelaşi timp, fugeam de laşitatea mea. Am renunţat, mamă, şi dacă ai şti cât de tare mă urăsc pentru asta! Trăiesc o contradicţie: nădăjduiesc ca viaţa să ne aducă din nou unul în faţa celuilalt, dar nu ştiu dacă aş îndrăzni să-i vorbesc. Acum, trebuie să merg înainte; ştiu că vei înţelege ce am de gând să fac cu casa ta şi nu te vei supăra pe mine. Dar, fii pe pace, mama, n-am uitat că singurătatea este o gradină în care nu creşte nimic. Chiar dacă astăzi trăiesc fără Lauren, nu mai sunt singur; şi asta pentru că, undeva, există ea.

Arthur mângâie marmura albă şi se aşeză pe piatra care mai păstra ceva din căldura de peste zi. De-a lungul zidului ce mărginea mormântul lui Lili, creştea o viţa de vie care dădea, în fiecare vară, câţiva ciorchini ciuguliţi de păsările de la Carmel.

Arthur auzi paşi scrâşnind pe pietrişul aleii; se întoarse şi-l văzu pe Paul, care se aşeza în faţa unei stele mortuare, la câţiva metri de el. Prietenul lui începuse, şi el, să vorbească, cu un glas de mare taină.

- Ei, doamnă Tarmachov, nu prea merge treaba! Mormântul vă e într-un hal fără de hal, mai mare ruşinea! E mult de când nu ne-am văzut, dar nu sunt eu de vină, ştiţi asta. Din cauza unei femei, a cărei fantomă îl bântuia, tembelul de colo s-a hotărât să-şi lase de izbelişte cel mai bun prieten. Dar, în fine, nu e niciodată prea târziu, aşa că am adus tot ce trebuie.

18

Paul scoase dintr-o pungă de băcănie o perie, săpun lichid, o sticlă de apă şi se apucă să frece cu putere piatra.

- Pot să ştiu şi eu ce faci? întrebă Arthur. O cunoşti pe această doamnă Tarmachov?

- E moartă din 1906!- Paul, poţi să te laşi de tâmpenii două secunde? Totuşi,

ăsta e un loc de reculegere!- Ei bine, eu mă reculeg făcând curăţenie!- La mormântul unei necunoscute?- Dar nu e necunoscută, moşule, zise Paul, ridicându-se.

După ce m-ai adus de atâtea ori pe sus cu tine, la cimitir, ca să-ţi vizitezi mama, n-o să te apuci acum să-mi faci scene de gelozie fiindcă o simpatizez niţel pe vecina ei!

Paul clăti piatra, care îşi recăpătase albeaţa, şi îşi contempla, satisfăcut, opera. Arthur îl privi, consternat, şi se ridică la rândul lui.

- Da-mi cheile maşinii!- La revedere, doamna Tarmachov, zise Paul, nu fiţi

îngrijorată, după cât îl văd de pornit, de acum, până-n Crăciun, o să ne mai vedem de două ori, pe puţin. În orice caz, acum sunteţi curată până la toamnă.

Arthur îşi luă prietenul de braţ.- Aveam să-i spun nişte lucruri importante.Paul îl trase pe drumul care ducea spre poarta mare, de

fier forjat, a cimitirului.- Hai, acum vino, am cumpărat o coastă de vită pe care

ai s-o pomeneşti.Pe aleea unde Lili se odihnea cu faţa spre ocean, se

vedea umbra unui bătrân grădinar care grebla pietrişul. Arthur şi Paul se îndreptară spre maşina parcată ceva mai jos. Paul se uită la ceas, soarele nu mai avea mult până să se ascundă după linia orizontului.

- Cine conduce? Tu sau eu? întrebă Paul.- Vechiul Ford al mamei? Glumeşti! Adineauri a fost o

excepţie!Maşina se îndepărta pe drumul ce cobora în josul colinei.- Ce să-ţi spun! Nu mai pot eu de rabla ta de Ford. Crezi

că mor s-o conduc?- Atunci de ce mi-o ceri de fiecare dată?- Ia nu mă mai pisa!

19

- Vrei să facem diseară coasta aia, a ta, în şemineu?- Nu, mă gândeam s-o frigem mai degrabă în biblioteca!- Dar dacă, după plajă, ne-am duce să gustăm mai

degrabă nişte languste în port? propuse Arthur.Orizontul se drapa deja într-o mantie grea de mătase roz

pal, ţesută din panglici lungi, ce păreau să unească cerul cu oceanul.

*

Lauren alergase până când i se tăiase respiraţia. Acum îşi trăgea sufletul, stând pe o bancă, în faţa micului port cu vase de agrement, şi mâncând un sandviş. Catargele bărcilor cu pânze se legănau sub briza uşoară. Robert apăru pe alee, cu mâinile în buzunare.

- Ştiam eu că o să te găsesc aici.- Eşti clarvăzător sau ai pus detectivi pe urmele mele?- N-am nevoie să fiu ghicitor, spuse Robert, aşezându-se

pe bancă. Ştii, doar, că te cunosc: când nu eşti la spital sau acasă, în pat, atunci faci alergări.

- M-am evaporat!- Vrei să mă pui şi pe mine să mă evapor? Nu mi-ai

răspuns la telefoane.- Robert, n-am nici un chef să reiau această conversaţie.

Stagiul de internat mi se termină la toamnă şi mai am încă multă treabă de făcut, dacă vreau să fiu titularizată.

- În afară de ambiţiile legate de profesia ta, nu mai ştii de nimic altceva. De când ai avut accidentul, toate lucrurile s-au schimbat.

Lauren aruncă restul de sandviş într-un coş de gunoi, apoi se ridică şi îşi înnodă din nou şireturile pantofilor de sport.

- Am nevoie să mă defulez; te superi pe mine dacă îmi voi continua alergarea?

- Vino, spuse Robert, apucând-o de mâna.- Unde?- Bine ar fi dacă te-ai lăsa şi tu o dată condusă. Nu? Ce

zici? Şi, luând-o sub braţul lui protector, se îndepărtă de bancă

şi se îndreptă spre parcare. Câteva clipe mai târziu, maşina o

20

porni către Pacific Hights.

*

Cei doi fârtaţi se aşezaseră pe marginea digului. Valurile aveau reflexe uleioase; cerul căpătase, acum, culorile focului.

- N-aş vrea să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dar - în caz că n-ai remarcat - soarele asfinţeşte exact în partea cealaltă, îi spuse Arthur lui Paul, care se întorsese cu faţa spre plaja.

- Ba chiar ai face bine să ţi-l bagi! Soarele tău are toate şansele să fie tot acolo şi mâine dimineaţa; în schimb, sunt mai puţin sigur în privinţa celor două fete de colo.

Arthur le studie pe cele două tinere aşezate pe nisip; fetele râdeau.

O pală de vânt răvăşise părul uneia, cealaltă îşi îndepărta nisipul intrat în ochi.

- Bună ideea asta, cu langustele, exclamă Paul, bătându-l pe Arthur pe genunchi. Şi aşa mănânc prea multă carne, puţin peşte o să-mi prindă cât se poate de bine.

Pe cerul de deasupra golfului Monterrey se arătau primele stele. Câteva cupluri mai profitau încă o clipă de calmul de pe plajă.

- Sunt crustacee, preciză Arthur, plecând de pe dig.- Ce ifose şi pe langustele astea! Eu parcă înţelesesem

altceva de la ele! Bun, fata din stânga este exact genul tău, seamănă un pic cu lady Casper; eu, unul, o abordez pe cea din dreapta, adăuga Paul, îndepărtându-se.

*

- Ai la tine cheia? întrebă Robert, cotrobăindu-şi prin buzunare. Pe a mea am lăsat-o la birou.

Ea intră prima în apartament. Avea nevoie să se răcorească, aşa că îl lăsă pe Robert în salon. Aşezat pe canapea, el auzi curgând imediat apa duşului.

Robert împinse încetişor uşa dormitorului. Îşi aruncă hainele, una câte una, pe pat şi înaintă tiptil până la baie. Oglinda era aburită. Dădu deoparte perdeaua duşului şi intră în cabină.

21

- Vrei să te frec pe spate?Lauren nu răspunse; se lipi cu pântecele de peretele

dalat, a cărui atingere îi produse o senzaţie plăcută. Robert îşi puse mâinile pe ceafa ei şi îi masă umerii, după care o înlănţui cu şi mai multa tandreţe. Ea îşi înclină capul şi se lăsă în voia mângâierilor lui.

*

Şeful de sală îi instalase în faţa ferestrei largi. Onega râdea, ascultând poveştile lui Paul. Adolescenţa petrecută împreuna cu Arthur la internat, anii de facultate, primele ore în biroul de arhitectură, pe care îl puseseră pe picioare amândoi… Cu snoavele lui, avea să le distreze pe invitate până la sfârşitul mesei. Arthur rămăsese tăcut, cu privirea pierdută înspre ocean. Paul îi trase un picior pe sub masă, în timp ce chelnerul le înfăţişa nişte languste uriaşe.

- Pari cu mintea dusă în altă parte, şopti Mathilde, vecina lui, ca să nu-l întrerupă pe Paul.

- Poţi vorbi mai tare, că n-o să ne audă! Îmi pare rău; ce-i drept, eram cam absent, dar tocmai m-am întors dintr-o călătorie lungă, iar povestea asta o ştiu pe dinafară, pentru că eram şi eu acolo.

- Şi prietenul tău o spune de fiecare dată când invitaţi femei la masă? se înveseli Mathilde.

- Da, cu unele mici modificări şi înfrumuseţându-mi adesea rolul, răspuns Arthur.

Mathilde îl privi lung.- Duci dorul cuiva, nu-i aşa? Îţi stă scris, cu litere mari, în

privire, spuse ea.- De vină sunt tocmai locurile astea, pe care le-am bătut

de atâtea ori şi care îmi redeşteaptă atâtea amintiri.- După ultima despărţire, mi-au trebuit şase săptămâni

mari şi late, ca să-mi revin. Se zice că, pentru a te vindeca de un amor, ai nevoie de jumătate din timpul cât a durat. Şi, apoi, într-o dimineaţă, te trezeşti şi vezi că povara trecutului a dispărut ca prin farmec. Nici nu-ti imaginezi cât de uşoară îţi simţi inima în acel moment. În ceea ce mă priveşte, sunt liberă ca pasărea cerului.

Arthur întoarse mâna lui Mathilde ca pentru a-i citi în

22

palma.- Eşti foarte norocoasă! spuse el.- Şi, la tine, de când durează convalescenţa?- De câţiva ani!- Aţi fost atât de multă vreme împreuna? întrebă tânăra

femeie, cu glasul înduioşat.- Patru luni!Mathilde Berkane închise ochii şi îşi înfipse cu sălbăticie

cuţitul în langustă.

*

Robert stătea tolănit pe pat; se întinse să-şi ia blugii.- Ce cauţi? întrebă Lauren, care îşi ştergea părul cu un

prosop.- Pachetul meu!- Sper că n-ai de gând să fumezi aici!- Chewing-gum! spuse Robert, arătându-i cu mândrie

cutiuţa pe care o scosese din buzunarul pantalonilor.- Să faci bine sa le pui în hârtie, înainte de a le arunca;

pentru ceilalţi, e o chestie de-a dreptul dezgustătoare.Ea îşi puse nişte pantaloni şi o cămaşă bleu, cu sigla

Spitalului San Francisco Memorial.- E nostim, totuşi, riposta Robert, stând cu mâinile sub

cap. La spital, nu vezi decât lucruri oribile, în schimb te dezgustă chewing-gum-ul meu.

Lauren îşi îmbrăcă halatul şi îşi potrivi gulerul în faţa oglinzii. La gândul că avea să regăsească munca şi atmosfera Serviciului de Urgente, buna dispoziţie îi revenea.

Îşi luă din mers cheile de pe măsuţă şi ieşi din dormitor; se opri în mijlocul salonului şi se întoarse din drum. Se uita la Robert, tolănit gol puşcă, pe patul ei.

- Nu mai face mutra asta de căţel năpăstuit; în fond, la avanpremiera ta de diseară, ai nevoie doar de o femeie pe care s-o ţii de braţ. Ca s-o spunem pe a dreapta, tu eşti centrat pe propria-ţi persoană… iar eu, una, sunt de gardă!

Închise uşa apartamentului şi coborî spre parcare. După câteva minute, pleca, în înserarea călduţa, la volanul Triumph-ului. Pe Green Street, felinarele se aprindeau unul după altul, ca şi cum ar fi vrut s-o salute din mers. Ideea o făcu să

23

zâmbească.

3

Bătrânul Ford se căţăra pe coastă, sub o lună roşcovană, care lumina întregul golf Monterrey. De când le conduseseră pe cele două tinere la micul lor hotel, Paul nu mai scosese o vorba. Arthur închise radioul şi se opri în aria de staţionare, ce mărginea faleza. Opri motorul şi îşi sprijini bărbia în mâinile proptite de volanul de bachelită. Umbra casei se profila la picioarele lor. Coborî geamul, lăsând să intre în maşină parfumul mentei sălbatice care plutea pe colină.

- Ce-i cu mutra asta? întrebă Arthur.- Tu mă iei de tâmpit? Paul lovi în tabloul de bord.- Intenţionezi să te debarasezi şi de maşina asta? Ai de

gând să te descotoroseşti de toate amintirile?- Ce tot spui?- M-am prins de manevrele astea ale tale: „trecem mai

întâi pe la cimitir, pe urmă dăm o raită pe plaja şi, după aia, hai să mâncam mai degrabă nişte languste…”

Credeai cumva că, dacă e întuneric, n-o să văd panoul „De vânzare”, pus pe gard? De când ai luat hotărârea asta?

- De câteva săptămâni, dar încă n-am primit oferte serioase.

- Eu ţi-am spus să dai pagina după o femeie, nu să arzi biblioteca întregului tău trecut. Dacă te desparţi de casa lui Lili, o să regreţi. Într-o zi, vei veni din nou, vei merge de-a lungul gardului, vei suna la uşă şi nişte necunoscuţi te vor primi înăuntru, să-ţi vizitezi propriul cămin, iar când te vor conduce la uşa acestei case, care înseamnă toată copilăria ta, te vei simţi singur, nespus de singur.

Arthur porni Fordul; motorul începu imediat să toarcă. Poarta vopsită în verde, a proprietăţii, era deschisă; break-ul se opri îndată sub umbrarul de trestie ce închipuia un acoperiş de parcare.

- Eşti mai încăpăţânat decât un catâr! bombăni Paul, ieşind din maşina.

- Ai avut de-a face cu mulţi?

24

Cerul era fără nori. La lumina lunii, Arthur ghicea peisajul care îl înconjura. O luară pe scăriţa de piatră de pe marginea drumului. La jumătatea pantei, Arthur ghici, în dreapta lui, rămăşiţele grădinii de trandafiri. Parcul fusese lăsat în părăsire, dar mulţimea de miresme ce plutea în el îi redeştepta, la fiecare pas, un vălmăşag de amintiri olfactive.

Casa adormită era aşa cum o lăsase în ultima dimineaţă petrecută aici cu Lauren. Faţada, cu obloanele trase, mai îmbătrânise puţin, dar ţiglele de pe acoperiş erau intacte.

Paul înaintă până la peron, urcă treptele şi îl strigă pe Arthur, de pe verandă:

- Ai cheile?- Sunt la agenţie. Aşteaptă-mă aici, mai am un rând

înăuntru.- Şi, ca să le recuperezi, ai de gând să treci prin zid?Arthur nu răspunse. Se îndreptă spre fereastra de la

coltul casei şi scoase, fără să şovăie, o mică pană de lemn ce înţepenea oblonul, care se răsuci în balamale. Apoi, ridică rama ferestrei, pe care o zgâlţâi uşor şi o făcu să culiseze. Acum, nimic nu-l mai împiedica să se strecoare în casă.

Micul birou era cufundat în întuneric, dar, ca să-şi găsească drumul, Arthur n-avea nevoie de nici o lumină. Memoria de copil îi rămăsese intactă şi recunoştea fiecare colţ al casei. Evitând să se întoarcă, de teamă să nu vadă patul, se apropie de dulap, îi deschise uşa şi îngenunche. Era de ajuns să întindă mâna, ca să simtă valijoara neagră care continua să păstreze secretele lui Lili. Îi deschise cele două încuietori şi îi ridică încet capacul. Mireasma celor două parfumuri pe care Lili le amesteca într-o sticlă mare, de cristal galben, al cărei dop de argint îşi pierduse strălucirea, încă se mai răspândea din ea. Dar această amintire de la mama lui nu era singura care îi cuprinsese sufletul.

Arthur luă cheia lungă, care se afla acolo unde o lăsase în ziua când închisese pentru ultima oară această casă. Era exact după plecarea unui inspector de poliţie, care o ducea pe Lauren înapoi în camera de spital, de unde Arthur şi Paul o furaseră ca s-o salveze de la o moarte programă.

Arthur ieşi din birouaş. Ajuns pe culoar, aprinse lumina. Parchetul îi trosnea sub picioare; băgă cheia în broască şi o răsuci. Paul intră în casă.

25

- Îţi dai seama? Magnum şi Mac Gyver în aceeaşi casa!Cum intrară în bucătărie, Arthur deschise robinetul

buteliei de gaz, de sub chiuvetă, şi se duse să se aşeze la masa mare, de lemn. Aplecat deasupra aragazului, Paul supraveghea cafetiera italienească ce bolborosea pe flacără. Aroma suavă se şi împrăştiase în încăpere. Paul luă două boluri de pe etajera din lemn maroniu, apoi se aşeză şi el în faţa prietenului său.

- Păstrează pereţii ăştia şi scoate-ţi-o pe femeia aia din cap; şi aşa, ţi-a adus destule neajunsuri.

- Doar n-o s-o luam iar, de la capăt, cu conversaţia asta!- Ăla care face o mutra de înmormântare, când cinează

cu doua creaturi de vis, nu sunt eu, răspunse Paul, turnând lichidul fierbinte.

- Visul tău, nu al meu!Paul se burzului.- A venit timpul să-ţi faci niţică ordine în viaţă. Ai un

apartament nou, o profesie care te pasionează, un asociat genial, iar fetele pe care le vrăjesc se uită la mine, ţinând pumnii strânşi să le suni tu.

- Vorbeşti de aia care te mânca din ochi?- Nu vorbesc de Onega, ci de cealaltă! E cazul să te mai

distrezi şi tu!- Dar mă distrez, Paul; poate că nu chiar aşa ca tine, însă

mă distrez. Lauren nu mai face parte din viaţa mea, dar face parte din mine. Şi, apoi, ţi-am mai spus, nu-mi interzic să trăiesc. A fost prima seară, de la întoarcerea mea, şi, după câte ştiu, n-am cinat singuri.

Paul învârtea la nesfârşit linguriţa în ceaşcă.- Tu nu bei cafeaua cu zahăr… suflă Arthur, punându-şi

mâna peste cea a prietenului sau.În toiul nopţii limpezi, în intimitatea bucătăriei dintr-o

casă veche, de la malul mării, doi complici se priveau în tăcere.

- De fiecare dată când mă gândesc la povestea asta absurdă, pe care am trăit-o amândoi, îmi vine cheful să-ţi trăsnesc nişte palme, ca să te trezesc o dată pentru totdeauna, spuse Paul. Dacă te-ar apuca nebunia şi ai încerca s-o vezi, ce i-ai spune? Când mi-ai povestit prin ce treceai, te-am pus să-ţi faci un scanner… şi eu sunt prietenul tău cel mai

26

bun! Dar ea e doctoriţă; dacă i-ai fi spus adevărul, crezi că te-ar fi băgat în cămaşă de forţa cu sau fără cagula lui Hannibal Lecter? Ai făcut ce trebuia să faci şi te admir pentru asta. Ai avut curajul s-o aperi până la capăt.

- Cred că ar fi mai bine să mă duc la culcare, sunt obosit, spuse Arthur, ridicându-se.

Se îndepărta deja, pe culoar, când Paul îl strigă. Arthur îşi băgă capul din nou pe uşa întredeschisă.

- Sunt prietenul tău, ştii? spuse Paul.- Da!Arthur ieşi pe uşa din spate şi ocoli casa. Atinse cadrul

ruginit al leagănului şi privi în jur. Şipcile verandei erau dislocate, cele de la faţadă fuseseră scorojite de arşiţa verii şi de ceţurile sărate ale iernii. Gradina lăsată în paragină avea un aer trist. Arthur se înfioră sub vântul care începea să sufle. Scoase din haină plicul scrisorii începute la Paris, pe o bancă din piaţa Fürstenberg, scrise ultima pagină şi o băgă în buzunar.

*

Ceţurile Pacificului îşi întindeau valurile noptatice până în oraş. Aşezată în faţa barului pustiu de la Parisian Coffee, care se afla peste drum de intrarea Serviciului de Urgenţe, Lauren citea meniul zilei.

- Ce Dumnezeu mai căutaţi singură, la această oră din noapte, în barul meu? o întrebă patronul, servindu-i o băutură răcoritoare.

- O pauză, de exemplu!- Seara a fost aşa de agitată, încât jurai ca asişti la

baletul ambulanţelor! continuă el, ştergând paharele. E bine că salvaţi întreaga lume, dar v-aţi gândit că aveţi şi dumneavoastră o viaţă?

Lauren se plecă spre el, ca pentru a-i face o mărturisire.- Luaţi-mi şi mie o piatră de pe inimă: oare am devenit

subiectul tuturor conversaţiilor sau a fost Fernstein aici, în seara asta, să-şi ia cina?

- S-a aşezat acolo, recunoscu restauratorul, arătând spre fundul sălii.

Lauren se dădu jos de pe taburet şi se duse spre boxa

27

ocupata de profesor.- Dacă o să faceţi în continuare faţa asta, mă întorc să

mănânc singură, la bar, spuse Lauren, punându-şi paharul pe masă.

- În loc să spui prostii, mai bine te-ai aşeza.- Mustrările dumneavoastră, în prezenţa pacientului meu

de ieri, nu erau neapărat necesare. Uneori, mă trataţi de parcă v-aş fi nepoată.

- Eşti mai mult de atât, eşti creaţia mea! După accident, ţi-am cusut la loc toate alea…

- Multe mulţumiri că mi-aţi scos buloanele pe care le aveam în ambele părţi ale craniului, dom’ profesor.

- Mi-a reuşit figura mai bine decât lui Frankenstein; poate doar cu excepţia caracterului. Ce zici, vrei să împarţi o farfurie de clătite cu un felcer bătrân şi cu mult sirop de arţar?

- În ordinea asta, da.- Câţi pacienţi am tratat în noaptea asta? întrebă

Fernstein, împingând farfuria spre ea.- Cam o sutică, răspunse ea, servindu-se cu o porţie

generoasă de pancakes. Dar dumneavoastră ce mai faceţi pe aici, că doar n-oţi avea nevoie să cumulaţi gărzile, ca să vă mai iasă un ban?

- Bun scor pentru o zi de sâmbătă, căzu de acord Fernstein, cu gura plină.

În spatele geamului unui bistrou fără vârstă, un bătrân profesor de medicină şi eleva lui luau cina amândoi, gustând - complici - clipa de răgaz pe care le-o oferea noaptea ce se sfârşea.

Pe trotuarul din faţă, Serviciul de Urgenţe avea să le ignore absenţa pentru încă vreo câteva ore. În stradă, lumina pâlpâindă a unui felinar se stinse. Zorii, cu cerul palid, începeau să se arate.

*

Arthur aţipise pe balansoar. Revărsatul zorilor învăluia locurile cu o strălucire molcomă. Îşi deschise ochii şi privi casa, care părea cufundată într-un somn liniştit. Mai jos, oceanul lingea nisipul, desăvârşindu-şi opera de peste noapte. Plaja îşi regăsea veşmântul neted şi imaculat. Arthur se ridică

28

şi trase adânc, în piept, mireasma dimineţii răcoroase. Se repezi spre peron, traversă culoarul şi urcă în graba mare scara. La etaj, bătu darabana în uşă şi intră, cu sufletul la gură, în camera lui Paul.

- Dormi?Paul tresări şi se ridică pe pat dintr-o săritură. Se uită în

jur şi-l zări pe Arthur, în uşa întredeschisă.- Te duci chiar acum şi te culci la loc! Ai să uiţi de

existenţa mea până când limba mică a acestui deşteptător o să ajungă la o cifra decentă, să zicem unsprezece. Atunci şi numai atunci, o să-mi pui din nou întrebarea ta tâmpită.

Paul se răsuci şi capul îi dispăru sub perna uriaşă.Arthur ieşi din camera; pe coridor, făcu stânga împrejur

şi se înapoie.- Vrei să mă duc să iau o baghetă pentru micul dejun?- Afară! urlă Paul.

*

Lauren acţionă telecomanda uşii garajului şi opri motorul imediat ce băgă maşina înăuntru: Kali detesta Triumph-ul şi lătra de la primele zgomote scoase de acesta. Luând-o pe coridorul interior, ea urcă, patru câte patru, treptele scării principale şi intră în apartament. Cifrele micii pendule de pe şemineu arătau orele şase şi jumătate dimineaţa. Kali părăsi canapeaua, bucurându-se de venirea stăpânei sale. Lauren o luă în braţe.

După aceste mângâieri, căţeluşa se duse să-şi continue somnul pe covorul din fibră de cocos, din mijlocul salonului, iar Lauren se îndreptă spre bar, ca să-şi facă un ceai de plante.

Un bileţel de la maica-sa, fixat de uşa frigiderului cu o broscuţă-magnet, o informa că micuţa Kali îşi luase cina şi îşi făcuse plimbarea. Lauren îşi puse o bluză de pijama mult prea mare pentru ea şi se duse să se cuibărească sub cuvertură. Adormi de îndată.

4

Paul coborî scara cu bagajul în mână. Îl luă şi pe al lui

29

Arthur, de pe coridor, şi-l informă pe acesta că îl aşteaptă afară. Se instală în Ford, pe locul pasagerului, privi în jur şi se puse pe fluierat. Îşi trecu, discret, picioarele peste cutia de viteze şi se strecură la volan.

Arthur închise uşa casei pe dinăuntru. Intră în biroul lui Lili, deschise dulapul şi se uită la valijoara de piele neagră, care stătea pe raft. Atinse cu degetul încuietorile de aramă şi depuse plicul ascuns în buzunar, după care aşeză cheia, din nou, la locul ei.

Ieşi pe fereastră. Înţepenind oblonul cu piedica de lemn, parcă o auzi pe mama lui, care boscorodea, de fiecare dată când plecau amândoi la cumpărături în oraş, fiindcă Antoine tot nu reparase păcătosul ăla de oblon. Şi o revăzu pe Lili în gradină, dând din umeri şi spunând că, la urma urmei, toate casele aveau dreptul să facă riduri. Această bucăţică de lemn proptită de piatră vorbea despre nişte timpuri care nu vor trece niciodată, cu totul.

- Dă-te! îi spuse lui Paul, când deschise portiera.Intră în maşină şi strâmbă din nas.- Ce miros bizar, nu?Arthur demară. Puţin mai încolo, pe drum, geamul din

partea lui Paul coborî şi mâna acestuia apăru, ţinând cu vârful degetelor o pungă de plastic ce purta sigla unei măcelarii, pe care o aruncă într-o ladă de gunoi, la ieşirea de pe proprietate. Plecaseră cu mult înainte de ora micului dejun, astfel că aveau să evite ambuteiajele produse de maşinile ce se întorceau din week-end. La începutul după-amiezii, urmau să fie la San Francisco.

*

Lauren îşi întinse braţele spre tavan. Îşi părăsi cu părere de rău patul şi camera. Ca de obicei, începu să pregătească mâncarea pentru căţeluşă, în castronul ei greu, de pământ ars, şi apoi îşi pregăti propriul său platou. Se aşeză în mica încăpere din prelungirea salonului, unde pătrundea, pe fereastră, soarele dimineţii. De acolo, putea admira podul Golden Gate, întins ca o trăsură de unire între cele două maluri ale golfului, căsuţele cocoţate pe colinele din Sausalito şi chiar Tiburonul, cu micul lui port de pescuit. Lâncezeala

30

acestei dimineţi de duminică era tulburată doar de sirenele de ceaţă ale marilor cargouri ce porneau în larg, cărora li se adăugau ţipetele pescăruşilor.

După ce înghiţi pe nerăsuflate o bună parte din copiosul ei mic dejun, Lauren puse tava în chiuveta din bucătărie şi se duse în baie. Jetul puternic al duşului - care n-avea să-i şteargă niciodată cicatricele de pe piele - reuşi s-o trezească de-a binelea.

- Kali, nu te mai foi atâta, o să te duc imediat la plimbare.Lauren îşi înfăşură mijlocul cu un prosop, lăsându-şi sânii

goi în libertate. Renunţă la orice machiaj, deschise dulapul, îşi puse nişte blugi şi un tricou, îşi scoase tricoul, îşi puse o cămaşă, îşi scoase cămaşa şi îşi puse la loc tricoul. Se uită la ceas; cu maică-sa se întâlnea în portul de agrement abia după o oră; Kali adormise din nou, pe canapeaua écru. Aşa că Lauren se aşeză lângă căţeluşă, luă un manual gros, de neurochirurgie, din grămada de dosare împrăştiate pe măsuţa joasă şi se cufundă în lectură, rozându-şi creionul.

*

Fordul opri în faţa clădirii de pe Cervantes Boulevard, numărul 27. Paul îşi luă sacul de pe bancheta din spate şi coborî din maşină.

- Vrei să mergem diseară la cinema? întrebă, aplecându-se în dreptul portierei lui Arthur.

- Imposibil, seara asta e promisă cuiva.- Cuiva-fată sau cuiva-băiat? exclama Paul, radios.- Masa în faţa televizorului şi în tête à tête!- Iacătă o veste bună; şi cu cine, mă rog, dacă nu sunt

indiscret?- Eşti!- Ce?- Indiscret!Maşina se îndepărtă pe Fillmore Street. La intersecţia cu

Union Street, Arthur se opri pentru a-i ceda trecerea unui camion care ajunsese la stop înaintea lui. Un Triumph decapotabil, ascuns în spatele remorcii, profită de ocazie şi se fofilă fără să oprească; maşina verde cobora spre portul de agrement. Un câine prins cu centura, pe locul pasagerului,

31

lătra cât îl ţineau puterile. Camionul traversa intersecţia, iar Fordul urca pe colina Pacific Heights.

*

Mişcările sacadate ale cozii lui Kali arătau cât era de bucuroasă. Căţeluşa adulmeca gazonul cu luare aminte, încercând să afle ce animal o fi fost ăla care călcase pe iarbă înaintea ei. Din când în când, îşi înalta capul şi alerga să-şi ajungă familia. După ce făcea vreo câteva serpentine printre picioarele lui Lauren şi ale doamnei Kline, se ducea să deschidă drumul şi să inspecteze altă palmă de pământ; când le arăta prea multa afecţiune perechilor care se plimbau sau copiilor lor, mama lui Lauren o chema la ordine.

- Ai văzut cât suferă din cauza încheieturilor, zise Lauren, privind-o pe Kali, care se îndepărta.

- Îmbătrâneşte! Ca şi noi, de altfel, chiar dacă tu nu-ţi dai seama.

- Eşti într-o dispoziţie încântătoare; ai pierdut cumva la campionatul de bridge?

- Glumeşti! Le-am bătut pe toate fetele alea bătrâne! Eu îmi fac griji doar pentru tine.

- Ei bine, n-ai de ce, îmi merge bine, am o meserie pe care o iubesc, migrenele aproape că m-au lăsat de tot şi sunt fericită.

- Da, ai dreptate, ar trebui să văd partea bună a lucrurilor, săptămâna a fost frumoasă, tu ai reuşit să te eliberezi două ore ca să te ocupi de tine, toate-s bune!

Lauren arătă spre un bărbat şi o femeie care mergeau înaintea lor, pe digul micului port.

- El era cam ca tipul ăsta? îşi întrebă mama.- Cine?- Nu ştiu de ce, dar de ieri mă tot gândesc la el. Şi nu mai

ocoli subiectul ori de câte ori deschid discuţia.Doamna Kline oftă.- N-am ce să-ţi spun, scumpo. Nu ştiu cine era tipul ăla

care venea să te vadă la spital. Era drăguţ, foarte politicos; fără îndoială, vreun pacient care se plictisea şi era fericit să se afle acolo.

- Pacienţii nu se plimbă pe culoarele spitalului îmbrăcaţi

32

cu haine de tweed. Şi, pe urmă, am verificat lista tuturor oamenilor spitalizaţi în aripa aceea a clădirii, în epoca respectivă; nici unul nu-i corespundea.

- Te-ai dus să verifici aşa ceva? Ce încăpăţânată poţi să fii! Ce cauţi tu, de fapt?

- Ceea ce îmi ascunzi, luându-mă drept tâmpită. Vreau să ştiu cine era şi de ce era acolo în fiecare zi.

- La ce bun? Toate astea fac parte din trecut.Lauren o strigă pe Kali, care se îndepărtase cam mult.

Căţeluşa se întoarse şi îşi privi stăpâna, înainte de a veni în goană spre ea.

- Când am ieşit din comă, el era acolo; când am putut mişca mâna pentru prima oară, el mi-a luat-o în a lui, ca să mă liniştească; la cea mai mică tresărire, în toiul nopţii, el era tot acolo… Într-o dimineaţa, mi-a făgăduit că o să-mi povestească o chestie incredibilă şi a dispărut.

- Bărbatul ăsta este un pretext ca să-ţi ignori viaţa de femeie şi să nu te gândeşti decât la muncă. Ai făcut din el un soi de Făt-Frumos. E uşor să iubeşti pe cineva la care nu poţi ajunge, nu-ţi iei nici un risc.

- Totuşi, asta e ceea ce ai reuşit să faci chiar tu, vreme de douăzeci de ani de viaţă dusă alături de tata.

- Dacă n-ai fi fost fata mea, ţi-aş fi tras o palmă şi zău că ai fi meritat-o.

- Ce ciudată eşti, mamă. Nu te-ai îndoit niciodată că voi găsi puterea să ies singură din comă. Atunci, de ce, acum, când sunt în viaţă, ai atât de puţină încredere în mine? Ce-ar fi dacă n-aş mai asculta de bunul-simţ şi de logică şi mi-aş pleca urechea măcar o dată, ca să aud acel glas micuţ, care îmi vorbeşte din străfundul fiinţei mele? De ce îmi tresaltă inima de fiecare dată când am impresia că-l recunosc pe el? Oare nu se cuvine să-mi pun această întrebare? Îmi pare nespus de rău că tata a dispărut, îmi pare nespus de rău că te-a înşelat, dar asta nu e o boală ereditară. Nu sunt toţi bărbaţii ca tata!

Doamna Kline începu sa râdă cu pofta. Îşi puse mâna pe umărul fiicei sale şi o măsură cu privirea.

- Vrei să-mi dai lecţii tu, care n-ai avut de-a face decât cu băieţi cumsecade, băieţi care se uită la tine ca la Maica Precistă, ca la o minune a vieţii lor! Nu-i aşa că te simţi liniştită când ştii că celălalt e incapabil să te părăsească, orice

33

ai face? Măcar eu, una, am iubit!- Dacă n-ai fi fost mama mea, acum eu ţi-aş fi tras o

palmă.Doamna Kline îşi văzu de drum. Îşi deschise geanta,

scoase din ea un pachet de bomboane şi îi oferi una fiicei sale, care o refuză.

- Singurul lucru care mă înduioşează, din tot ce spui, e să constat că, în ciuda vieţii pe care o duci, în tine încă mai străluceşte o scânteioară de romantism. Ceea ce mă întristează, însă, e că o înăbuşi sub o asemenea naivitate. Ce aştepţi? Dacă tipul ăsta ar fi fost, cu adevărat, bărbatul vieţii tale, ar fi venit să te caute, fetiţo, sărăcuţa de tine! Nu l-a gonit nimeni, s-a dat singur la fund. Aşa că nu-i mai purta pică întregii lumi şi mai ales mamei tale, de parcă ea ar fi singura vinovată.

- Poate că a avut motivele lui!?- Ca, de exemplu, o altă femeie sau nişte copii? ripostă

doamna Kline, cu falsă ingenuitate.Pare-se că până şi Kali se săturase de tensiunea ce

domnea între mamă şi fiică. Aşa că luă un băţ, îl puse la picioarele lui Lauren şi lătră, înverşunată. Lauren luă de jos jucăria improvizată şi o aruncă departe.

- Nu ţi-ai pierdut deloc măiestria de a riposta imediat la orice atac. Nu mai stau, am de recitit un dosar pentru mâine, spuse Lauren.

- La vârsta ta, încă mai ai teme pentru acasă? Mă întreb când o sa te opreşti din alergătura asta, a ta, după reuşită? Pesemne că te plictiseşti de moarte cu iubiţelul tău! Vai, dar proastă mai sunt, cum să te plictiseşti, de vreme ce tocmai duminica te apucă somnul sau făcutul temelor?

Lauren se înfipse în faţa maică-sii, apucată de o poftă nestăvilită de-a o strânge de gât.

- Bărbatul vieţii mele o să fie mândru că-mi iubesc profesia şi n-o să stea să numere câte ore stau la muncă.

Efortul de a-şi stăpâni furia îi umfla vinişoarele de pe tâmple.

- Mâine dimineaţă, vom încerca să extirpăm o tumoare de pe creierul unei fetiţe, continuă Lauren. Aşa, când stăm de vorbă, totul poate părea o chestie de nimic, dar închipuie-ţi că tumoarea asta o lasă oarbă. Aşa că, în ajunul operaţiei, am de

34

ales între a merge la un film bun, unde să mă ţocăi cu Robert, halind floricele, sau a reciti cu cea mai mare atenţie procedura pentru mâine!

Lauren îşi fluieră căţeluşa. Părăsi aleea de promenadă ce se întindea de-a lungul portului de agrement şi se îndreptă spre parcare.

Căţeluşa îşi ocupă locul pe bancheta din faţă dreapta, Lauren îi legă centura de siguranţă de ham şi Triumph-ul părăsi Marina Boulevard într-un concert de lătraturi. O coti pe Cervantes şi o luă în sus, pe Fillmore. La intersecţia cu Greenwich, Lauren încetini, stând pe gânduri dacă să oprească şi să închirieze un film. Visa să revadă An Affair to Remember, cu Cary Grant şi Deborah Kerr, dar, amintindu-şi iar de dimineaţa de mâine, băgă în viteza a doua şi acceleră, trecând pe lângă un vechi Ford 1961, parcat în faţa videoclubului.

*

Arthur studia, unul câte unul, titlurile secţiunii „Arte marţiale”.

- Diseară, aş vrea să-i fac o surpriză unei prietene; ce m-aţi putea sfătui să iau? îl întrebă pe vânzător.

Acesta dispăru după tejghea, de unde ieşi cu un aer triumfător, ducând în braţe o cutie mica, de carton. Deschise ambalajul, cu o tăietură de cutter, şi îi prezentă lui Arthur filmul.

- Furia dragonului, în ediţie de colecţie! Are trei scene cu bătăi inedite! A sosit ieri; cu ăsta, o s-o înnebuniţi, nu alta!

- Credeţi?- Bruce Lee este o valoare certă; mai mult ca sigur că

fata e fana lui!Faţa lui Arthur se lumină.- Îl iau!- Prietena dumneavoastră n-are cumva o soră?Arthur ieşi, încântat, din videoclub. Seara se anunţa bine.

Pe drum, făcu o scurtă oprire la un magazin de catering, alese diverse antreuri şi mâncăruri, unele mai apetisante ca altele, şi se duse acasă cu inima uşoară. Parcă Fordul în faţa micului imobil situat la intersecţia dintre Pacific şi Fillmore.

35

După ce închise uşa apartamentului, puse pachetul de târguieli pe masa din bucătărie, dădu drumul combinei muzicale stereo, puse un disc cu Frank Sinatra şi îşi frecă mâinile. Încăperea era scăldată în lumina roşie a serii de vară. Cântând cât îl ţinea gura Strangers in the night, Arthur aranjă o masă elegantă, pentru doi, în salon. Destupă o sticla de Merlot 1999, încălzi lasagna gratinată şi aranjă antreurile italieneşti pe două farfurii de porţelan alb. Când termină, traversă livingul, ieşi pe palier, lăsând întredeschisă uşa apartamentului şi se duse peste drum. Bătu darabana în uşă şi auzi paşii uşori ai vecinei sale, care se apropiau.

- Sunt eu surdă, dar nici chiar aşa! spuse bătrâna doamnă, primindu-l cu un zâmbet larg.

- N-aţi uitat de seara noastră? o întrebă Arthur.- Glumeşti?!- Nu luaţi şi căţelul?- Pablo doarme buştean; ştii, e la fel de bătrân ca mine.- Dar nu sunteţi chiar aşa de în vârstă, Miss Morrison.- Ba da, ba da, crede-mă! spuse ea, trăgându-l de braţ,

pe coridor.Arthur o instală confortabil pe Miss Morrison şi o servi cu

un pahar de vin.- Am o surpriză pentru dumneavoastră! spuse el,

arătându-i caseta. Încântătorul chip al lui Miss Morrison se lumina.

- Scena luptei din port este o piesă antologică!- L-aţi văzut deja?- De un anumit număr de ori.- Şi nu v-aţi săturat de el?- Tu l-ai văzut vreodată pe Bruce Lee cu pieptul gol?

*

Kali se ridică dintr-o săritură, îşi luă lesa în bot şi începu să se învârtească prin salon, dând din coadă.

Lauren se cuibărise pe canapea, în halat şi şosete groase, de lână. Lăsă cititul şi o urmări, cu privirea înveselită, pe Kali - care se foia încoace şi încolo, gata să-şi ia „labele la spinare” -, închise tratatul de neurochirurgie şi îşi sărută pe cap, cu tandreţe, căţeluşa. „Mă îmbrac şi mergem”.

36

După câteva minute, Kali se zbenguia pe Green Street; niţel mai încolo, pe trotuarul străzii Fillmore, un tânăr plop părea să miroase straşnic de frumos: Kali îşi duse stăpâna într-acolo. Lauren era gânditoare, vântul serii o făcu să se înfioare.

Intervenţia de a doua zi o neliniştea, presimţea că Fernstein avea s-o pună la postul de comandă. De când luase hotărârea să iasă la pensie la sfârşitul anului, bătrânul profesor o solicita tot mai mult, de parcă ar fi vrut să-i accelereze procesul de formare. Imediat ce se întoarce, o să-şi citească iar şi iar notele, la lumina veiozei de pe noptieră.

*

Miss Morrison era încântata de felul în care îşi petrecea seara. Acum, era în bucătărie şi ştergea farfuriile pe care i le întindea Arthur.

- Pot să te întreb ceva?- Tot ce vreţi.- Nu-ţi place karate-ul; şi să nu-mi spui că un tânăr ca

tine n-a găsit decât o babă de optzeci de ani, cu care să-şi petreacă seara de duminică.

- În fraza pe care tocmai mi-aţi spus-o, nu-i nici o întrebare, Miss Morrison.

Bătrâna îşi puse mâna peste a lui Arthur şi făcu o mică strâmbătură.

- Ba bine că nu! Era o întrebare! Una indirectă, iar tu ai înţeles-o foarte bine. Şi mai termină odată cu Miss Morrison-ul ăsta, al tău, spune-mi Rose!

Arthur o privi lung pe Miss Morrison.- Vreţi să vă duc căţelul la plimbare?- Asta-i o ameninţare sau o întrebare? zise Rose.- Amândouă.Miss Morrison se duse să-l trezească pe Pablo şi îi puse

zgarda.- De ce i-aţi pus numele ăsta? o întrebă, din prag, Arthur.-… Aveam treizeci şi opt de ani, iar el, cu cinci sau poate

cu zece ani mai puţin! La vârsta mea, te mai înşeală memoria, când e în interesul tău. Originalul era un cubanez superb. Dansa dumnezeieşte şi era mult mai isteţ decât acest jack

37

russell, crede-mă pe cuvânt!- Vă cred bucuros, spuse Arthur, trăgând de lesa

căţeluşului, care se dădea înapoi, proptindu-se cu toate cele patru labe în pardoseala culoarului.

- Ah, Havana! ofta Miss Morrison, închizându-şi uşa.Arthur şi Pablo coborau pe Fillmore Street. Căţelul se opri

la rădăcina unui plop. Pentru un motiv care, lui Arthur, îi scăpa cu desăvârşire, copacul îi trezise, deodată animalului un deosebit interes. Arthur îşi vârî mâinile în buzunar şi se rezemă de micul zid înconjurător, lăsându-l pe Pablo să se bucure de acest rar moment de trezie. Telefonul mobil îi vibră în buzunar. Răspunse:

- Petreci o seară plăcută? întreabă Paul.- Excelentă.- De fapt, ce faci?- Paul, după părerea ta, de cât timp are nevoie un câine

ca să adulmece rădăcina unui copac?- Închid, spuse Paul, perplex, mă duc iute la culcare,

până nu-mi mai pui şi alte întrebări!

*

Două străzi mai încolo, la etajul al doilea al unei căsuţe victoriene cocoţate pe Green Street, lumina din dormitorul unei tinere specialiste în neurochirurgie se stinse.

5

Deşteptătorul de pe noptieră o trezi pe Lauren dintr-un somn atât de profund, încât simplul fapt de a deschide ochii era dureros. Oboseala acumulată în decursul anului o făcea să aibă, în unele dimineţi, o dispoziţie la fel de întunecată ca primele ore ale zilei. Încă nici nu se făcuse ora şapte, când ea îşi parcă Triumph-ul în spaţiul rezervat spitalului. Zece minute mai târziu, cu halatul pe ea, pleca de la parter, unde se afla Serviciul de Urgenţe, şi se duse în camera 307. Maimuţica se odihnea pe gâtul protector al girafei. Niţel mai încolo, un urs alb veghea asupra lor. Animalele Marciei încă mai dormeau pe pervazul ferestrei. Lauren privi desenele puse pe perete,

38

destul de îndemânatice pentru un copil care, de câteva luni, nu mai vedea decât în amintire.

Lauren se aşeză pe pat şi mângâie fruntea Marciei, care se deşteptă.

- Cucu, spuse Lauren, azi e ziua cea mare.- Nu încă, răspunse Marcia, deschizându-şi ochii. Pentru

moment, e încă noapte.- Nu pentru multă vreme, scumpo, nu pentru multă

vreme. Foarte curând, vor veni asistentele, ca să te pregătească.

- Tu nu stai cu mine? întrebă, neliniştită, Marcia.- Şi eu trebuie să mă pregătesc, o să ne întâlnim la

intrarea în sala de operaţie.- Tu mă operezi?- Eu îl asist pe profesorul Fernstein, cel despre care zici

tu că are vocea aia groasă.- Ţi-e frică? o întrebă fetiţa.- Mi-ai luat-o înainte, întrebarea asta voiam să ţi-o pun

eu.Copila îi spuse că nu se teme, pentru că are încredere.- Am să urc la etaj şi o să ne întâlnim foarte curând.- Diseară am să câştig pariul.- Ce pariu?- Că îţi ghicesc culoarea ochilor. Am scris-o pe o hârtie; e

în sertarul noptierei mele, îndoită. O s-o desfacem amândouă, după operaţie.

- Îţi promit, îi spuse Lauren, dând să plece.Marcia se plecă, fără să ţină seama de prezenţa lui

Lauren, care se întorsese din prag, ca s-o privească în tăcere. Copila se strecură sub pat.

- Ştiu foarte bine că te-ai ascuns pe undeva, dar n-ai de ce să te temi, spuse fetiţa.

Mâna ei pipăia podeaua, căutându-şi unul dintre animalele de pluş. Degetele fetiţei atinseră puiul de bufniţă şi se aşeză în faţa lui.

- Trebuie să ieşi de aici, n-ai de ce să te sperii de lumină, spuse ea. Dacă ai încredere în mine, am să-ţi arăt culorile; ai încredere în mine, aşa-i? Fiecare, când îi vine rândul; ce, tu crezi că pe mine nu mă sperie întunericul? Ştii, e greu să-ţi descriu cum e lumina, e pur şi simplu frumoasă. Eu prefer

39

verdele, dar îmi place mult şi roşul; culorile au mirosul lor, în felul ăsta le recunoşti. Stai, nu te mişca, o să-ţi arăt imediat.

Fetiţa ieşi din adăpostul ei şi se îndreptă, aşa cum putea, spre noptieră. Luă un mic vas de plastic şi un pahar, pe care le ascunsese acolo. După ce se băgă din nou sub pat, îi prezentă puiului de bufniţă, cu mândrie, o căpşună şi spuse cu glas hotărât „ăsta-i roşul”; „şi ăsta-i verdele”, mai zise ea, întinzând paharul cu mentă. „Vezi ce frumos miros culorile? Dacă vrei, poţi să guşti; eu n-am voie din cauza operaţiei, trebuie să fiu cu burta goală”.

Lauren se duse spre pat.- Cu cine vorbeşti? o întrebă pe Marcia.- Ştiam eu că eşti aici. Vorbesc cu un prieten, dar nu pot

să ţi-l arăt; se ascunde mereu fiindcă se teme de lumină, şi se teme şi de oameni.

- Cum îl cheamă?- Emilio. Dar tu nu poţi auzi ce spune.- De ce?- Nu poţi înţelege.Lauren îngenunche.- Pot să mă bag şi eu sub pat, cu tine?- Dacă nu ţi-e teamă de întuneric. Fetiţa se dădu deoparte şi o lăsă pe Lauren să se bage

sub pat.- Pot să-l iau cu mine sus?- Nu, avem un regulament vechi şi tâmpit, care nu le dă

voie animalelor să intre în sala de operaţii, dar, fii pe pace, odată şi odată toate astea se vor schimba.

*

După toate semnele, ziua avea să fie strălucitoare. Arthur preferase să plece pe jos la biroul lui de arhitectură, de pe Jackson Street. Paul îl aştepta în stradă.

- Prin urmare? îl întrebă Paul, a cărui mutră comică se ivise în crăpătura uşii.

- Prin urmare ce? îl întrebă Arthur, apăsând pe butonul cafetierei.

- Cât timp i-a luat câinelui să adulmece?- Douăzeci de minute!

40

- Te invidiez pentru felul în care îţi petreci serile, moşule! Am vorbit la telefon cu prietenele noastre de la Carmel; s-au întors şi sunt gata pentru o cină în patru, diseară. Ia-l şi pe cuţulache, dacă ţi-e teamă că o să te plictiseşti.

Paul bătu în cadranul ceasului; trebuia s-o ia din loc. Aveau întâlnire amândoi cu un important client al biroului lor.

*

Lauren intră în sasul de sterilizare. Îşi întinse braţele, pentru a îmbrăca halatul prezentat de o asistentă, şi le băgă pe mânecile acestuia. Apoi, îşi înnodă cordonul la spate şi se duse la chiuveta de oţel. Cu stomacul strâns din pricina tracului, tânăra doctoriţă începu să-şi spele cu toată minuţiozitatea mâinile. După ce şi le uscă, asistenta îi pudră palmele cu talc şi desfăcu o pereche de mănuşi sterile, pe care Lauren şi le puse imediat. Cu calota bleu-pal pe cap şi cu masca în dreptul gurii, respiră adânc şi intră în sala de operaţie.

În spatele pupitrului său, Adam Peterson, specialistul în neuro-imagistică funcţională, controla bunul mers al sistemului de ecografie preoperatorie. Clişeele RMN, care înfăţişau creierul Marciei, erau deja în computer. Comparându-le cu imaginile realizate în timp real, de către ecograf, computerul putea stabili, cu precizie, ce porţiune din tumoare era îndepărtată în cursul operaţiei.

*

La sfârşitul operaţiei, sistemul de imagistică alimentat cu date de către Adam, avea să prezinte noi imagini, reactualizate, ale creierului fetiţei. Profesorul Fernstein intră după câteva minute, însoţit de confratele său, doctorul Richard Lalonde, care se deplasase de la Montreal.

Doctorul Lalonde salută echipa, se instală în spatele aparatului de neuronavigaţie şi apucă cele două manete. Manipulate în mod savant de către chirurg, braţele mecanice, cuplate la computerul principal, aveau să taie cu precizie milimetrică masa tumorală. Pe toată durata intervenţiei, precizia actului chirurgical avea să fie critică. O infimă deviaţie

41

de traiectorie ar fi putut-o priva pe Marcia de capacitatea de a vorbi sau de a merge ori, dimpotrivă, un exces de prudenţă ar fi făcut ca operaţia să n-aibă rezultatul scontat. Tăcută şi concentrată, Lauren repeta în minte fiecare detaliu al procedurii care urma să înceapă neîntârziat şi pentru care se pregătea, fără încetare, de câteva săptămâni.

Marcia, care se afla în sala alăturată, fu adusa, în sfârşit, întinsă pe un pat cu rotile. Asistentele o aşezară cu multă atenţie pe masa de operaţie. Punga de perfuzie legată de braţul ei fu suspendată pe un stativ.

Norma, decana de vârstă a asistentelor din spital, îi povesti Marciei că adoptase un pui de panda.

- Dar cum l-ai adus? Ai avut voie? o întrebă Marcia.- Nu, râse Norma, o să rămână la el acasă, în China, dar

noi îi dăm toate cele de trebuinţa, până când va putea fi înţărcat.

Norma adăugă că nu reuşise să-i pună nici un nume puiului; oare ce nume îi puteai da unui panda?

În timp ce fetiţa reflecta la această problemă, Norma legă pastilele colorate de pe pieptul Marciei la electrocardiograf, iar medicul anestezist îi ataşă o sondă minusculă la degetul arătător. Această sondă avea să-i permită să controleze, în timp real, saturaţia cu gaze a sângelui pacientei sale. El băgă un ac în punga de perfuzie şi o asigură pe Marcia că se va putea gândi la numele puiului de panda după operaţie, dar acum trebuia să numere, împreună cu el, până la zece. Anestezicul coborî de-a lungul cateterului şi pătrunse în vena fetiţei. Marcia adormi între cifrele doi şi trei. Reanimatorul verifică imediat, pe diferite monitoare, constantele vitale. Norma fixă serclajul pe fruntea Marciei, pentru a preveni orice mişcare a capului acesteia.

Aidoma unui ilustru şef de orchestră, profesorul Fernstein îşi trecu în revistă echipa. De la postul său, fiecare participant răspunse că este gata. Fernstein îi dădu semnalul de începere doctorului Lalonde, iar acesta apăsă pe manetele aparatului de neuronavigaţie, sub privirea atentă a lui Lauren.

Incizia fu practicată la orele 9,27; începea o călătorie de douăsprezece ore în regiunile cele mai profunde ale creierului unui copil.

42

*

Clienţii păreau plăcut impresionaţi de proiectul prezentat de Paul şi Arthur. Directorii consorţiului care organizase concursul ce avea ca scop realizarea unui nou sediu, erau adunaţi în jurul imensei mese de acaju din sala de consiliu. După ce Arthur prezentă în detaliu, pe parcursul întregii dimineţi, planurile viitorului hol de intrare, ale spaţiilor de reuniune şi ale părţilor comune, Paul îl înlocui, imediat după prânz, şi comentă desenele şi tabelele proiectate pe un ecran din spatele lui. Când pendula de pe peretele sălii arătă ora şaisprezece, preşedintele şedinţei le mulţumi celor doi arhitecţi pentru munca depusă. Membrii consiliului director urmau să se întrunească la sfârşitul săptămânii, pentru a hotărî care dintre cele două proiecte finaliste avea să câştige.

Arthur şi Paul se ridicară şi îşi salutară gazdele, după care îşi luară rămas bun. În lift, Paul căscă îndelung.

- Cred că ne-am descurcat bine, nu?- Probabil, răspunse Arthur, cu glasul scăzut.- Te munceşte ceva? îl întrebă prietenul sau.- Crezi că la Macy’s or avea de vânzare lese extensibile?Paul îşi ridică braţele şi ochii spre cer. Se auzi soneria şi

uşile cabinei se deschiseră în parcarea de la subsolul trei.Înainte de a se aşeza la volan, Paul făcu nişte

genuflexiuni.- Sunt pustiit, zise el. Unele zile, aşa cum a fost asta, te

fac să pici în bot, nu alta.Arthur urcă în maşină fără să facă nici un comentariu.

*

Ritmul cardiac al Marciei era stabil. Fernstein ceru creşterea progresivă a cantităţii de anestezic. O a doua serie de ecografii confirma că exereza2 îşi urma cursul normal. Milimetru după milimetru, braţele electronice mânuite de doctorul Lalonde tăiau tumoarea situată în lobul occipital al creierului Marciei şi aduceau la suprafaţă fragmentele tăiate.

2 Exereză (aici) - îndepărtarea, pe cale chirurgicală, a unei tumori (N.t.)

43

După patru ore, doctorul îşi ridică fruntea.- Schimbul! ceru chirurgul, ai cărui ochi atinseseră

pragul-limita al oboselii.Fernstein îi făcu semn lui Lauren să se aşeze în faţa

aparatului. Ea şovăi o clipă, dar găsi în privirea liniştitoare a profesorului forţa de care avea nevoie. La cursurile de simulare, ea repetase de mii de ori aceste gesturi, dar astăzi, de performanţa ei depindea o viaţă.

De îndată ce se instală la comenzi, tracul îi dispăru. Lauren era în culmea fericirii. Cu cele două pense, atingea un vis.

Mâinile ei stăpâneau aparatul la perfecţie, îndemânarea îi era ireproşabilă. Toată echipa o privea în timp ce lucra, iar Norma putu citi în ochii profesorului cât era de mândru pentru eleva lui.

Lauren operă, fără oprire, timp de şapte ore. Când ceru să fie înlocuită, computerul indică o exereză realizată în procent de şaptezeci şi şase la sută. Lalonde îşi reluă locul. Clipind din ochi, îşi felicită tânăra colegă pentru performanţă.

*

- Te las la birou şi o şterg acasă, spuse Paul.- Lasă-mă în Union Square, am de cumpărat ceva.- Aş putea să ştiu şi eu de ce vrei să cumperi o lesă, dacă

n-ai câine?- E pentru o prietenă!- Lămureşte-mă, măcar are câine?- Are şaptezeci şi nouă de ani, dacă asta are darul de a te

linişti!- Nu chiar, oftă Paul, oprindu-se în faţa magazinului

Macy’s.- Unde ne întâlnim la cină? întrebă Arthur, în timp ce

cobora din maşină.- La Cliff House, ora opt. Dă-ţi şi tu niţel osteneala,

fiindcă, data trecută, nu s-ar putea spune că ai strălucit prin curtoazie. Ţi se oferă o a doua şansă de a face o primă bună impresie! Fă bine şi n-o rata!

Arthur privi cabrioleta care se îndepărta, aruncă o privire în vitrină şi intră pe uşa turnantă a marelui magazin.

44

*

Anestezistul remarcă, pe monitor, o uşoară modificare a traseului. Imediat, verifica saturaţia sanguină. Echipa observă că medicul se schimbase la faţă. Instinctul lui tocmai trăsese un semnal de alarmă.

- Aveţi vreo sângerare? întrebă el.- Pe imagine, nu e nimic până acum, spuse Fernstein,

plecându-se către monitorul doctorului Peterson.- E ceva în neregulă! declară anestezistul.- Mai fac o ecografie, răspunse specialistul însărcinat cu

imagistica.Atmosfera senină, care domnea în blocul operator, se

risipi brusc.- Fetiţa are o cădere! spuse sec doctorul Cobbler, mărind

debitul de oxigen.Lauren simţi că o lasă puterile. Îl fixă cu privirea pe

Fernstein şi înţelese din ochii profesorului că situaţia devenea critică.

- I-ai mâna, îi murmură şeful.- Ce-i de făcut? îl întrebă Lalonde pe Fernstein.- Continuăm! Adam, ce arată ecografia?- Pentru moment, nu mare lucru, răspunse medicul.- Am un început de aritmie, spuse Norma, urmărind

electrocardiograful, care clipea intermitent.Richard Lalonde bătu furios, cu latul palmei, în consola

lui.- Disecţie pe artera cerebrală posterioară! anunţă el.Membrii echipei se uitară unii la alţii. Lauren îşi ţinu

răsuflarea şi închise ochii.Erau orele şaptesprezece şi douăzeci şi două de minute.

Într-o clipă, peretele deteriorat al arterei care irigase regiunea posterioară a creierului Marciei se sfâşie pe doi centimetri. Sub presiunea jetului de sânge care ţâşnea, ruptura se mări şi mai mult. Valul ce năvălea din plaga deschisă se împrăştie în cavitatea craniană. În ciuda drenului pe care Fernstein îl implantă imediat, nivelul sângelui din interiorul craniului nu înceta să crească, înecând creierul cu o viteză fulgerătoare.

La orele şaptesprezece şi douăzeci şi şapte de minute,

45

sub privirile neputincioase ale celor patru medici şi ale asistentelor, Marcia încetă pentru totdeauna să mai respire. Mâna fetiţei, pe care Lauren continua s-o ţină în mâna ei, se deschise ca pentru a elibera un ultim suflu de viaţă, pe care l-ar fi ţinut ascuns în palmă.

Echipa părăsi, în tăcere, blocul operator şi se răspândi pe culoar. Nimeni nu putea face nimic. Tumoarea, în malignitatea ei, le ascunsese până şi aparatelor celor mai sofisticate, de care dispunea medicina modernă, anevrismul unei mici artere din creierul Marciei.

Lauren rămase singură, păstrând încă vreo câteva momente degetele inerte ale fetiţei în mâna ei. Norma se apropie şi desfăcu degetele tinerei doctoriţe.

- Acum, vino cu mine.- Făgăduisem, murmură Lauren.- Asta-i singura greşeală pe care ai făcut-o astăzi.- Unde e Fernstein? întrebă ea.- A trebuit să se ducă la părinţii micuţei.- Aş fi vrut să fac eu asta.- Cred că ai avut parte de porţia dumitale de emoţii, pe

ziua de azi. Şi, dacă îmi pot permite să-ţi dau un sfat, înainte de a intra în casă, du-te şi cască gura, câteva ore, într-un mare magazin.

- De ce?- Ca să vezi viaţă, o mulţime de vieţi!Lauren mângâie fruntea Marciei şi acoperi faţa copilei cu

cearşaful verde; ieşi din sală.Norma o privea în timp ce se îndepărta pe culoar. Clătină

din cap şi stinse lampa scialitică suspendată deasupra mesei de operaţie. Sala se cufundă în penumbră.

*

Arthur se bucură la cel de-al treilea etaj al marelui magazin: găsise lesa extensibilă care avea s-o umple de bucurie pe Miss Morrison. În zilele cu vreme închisă, ea va putea rămâne sub copertina din faţa intrării în imobil, la adăpost de ploaie, în timp ce Pablo va mişuna după pofta inimii, pe lângă rigolă.

Plecă de la casa centrală, unde tocmai plătise obiectul

46

cumpărat; în drum, o femeie care alegea nişte pijamale bărbăteşti îi adresă un zâmbet. Arthur îi zâmbi şi el, şi se îndreptă spre scara rulantă.

Stând pe scară, o mână delicată i se aşeză pe umăr. Arthur se întoarse, iar femeia coborî o treaptă, ca să se apropie de el.

Dintre toate legăturile lui amoroase, nu exista decât una pe care regreta că o trăise…

- Să nu-mi spui că nu m-ai recunoscut! zise Carol-Ann.- Iartă-mă, eram cu gândul în altă parte.- Ştiu, am aflat că te-ai stabilit în Franţa. Îţi merge mai

bine? îşi întrebă ea cu un aer compătimitor, fostul iubit.- Da; de ce?- Am aflat şi că fata aia, pentru care m-ai lăsat… în fine,

am auzit ca eşti văduv, ce tristeţe…- Despre ce vorbeşti? întrebă Arthur, perplex.- M-am întâlnit cu Paul la un cocktail, acum o lună. Îţi

spun, cu toată sinceritatea, că-mi pare nespus de rău.- Mi-a părut tare bine că te-am văzut, dar sunt niţel în

întârziere, răspunse Arthur.Voi să coboare câteva trepte, dar Carol-Ann îl apucă de

braţ şi îi arătă cu mândrie inelul care îi strălucea pe deget.- Săptămâna viitoare ne vom sărbători primul an de

căsnicie. Îl mai ţii minte pe Martin?- Nu prea bine, zise Arthur, ocolind balustrada, pentru a

ajunge la scara ce cobora la primul etaj.- Nu se poate să-l fi uitat pe Martin! Căpitanul echipei de

hochei! îl mustră Carol-Ann, cu multă mândrie.- Ah, da, un tip înalt, blond!- Foarte oacheş.- Oacheş, dar înalt!- Foarte înalt.- Ca să vezi, zise Arthur, privindu-şi vârful încălţărilor.- Va să zică, tot nu ţi-ai refăcut viaţa! îl căină Carol-Ann,

cu aerul ei compătimitor.- Ba da, mi-am refăcut-o şi, apoi, mi-am desfăcut-o.

Viaţa, ce vrei! răspunse Arthur, din ce în ce mai exasperat.- Doar n-o să-mi spui că un băiat aşa ca tine a rămas tot

burlac?- Nu, n-o să-ţi spun, pentru că în următoarele zece

47

minute ai uita, iar chestia asta n-are mare importanţă, mormăi Arthur.

O nouă balustradă, o nouă speranţă că ea o mai avea şi alte cumpărături de făcut la acel etaj, dar Carol-Ann se ţinu după el, înspre parter.

- Am o droaie de prietene nemăritate! Dacă vii la petrecerea noastră de aniversare, o să ţi-o prezint pe viitoarea femeie a vieţii tale. Sunt o peţitoare extraordinară, am darul de a vedea cine cu cine se potriveşte. Îţi plac în continuare femeile?

- O iubesc pe una dintre ele! Îţi mulţumesc, a fost o plăcere să te revăd şi multe salutari lui Martin.

Arthur îşi luă la revedere de la Carol-Ann şi o şterse în goana mare. Trecea prin faţa unui raion ce prezenta produsele unei mărci franţuzeşti de cosmetică. În acea clipă, îşi aminti ceva la fel de plăcut ca mireasma ce se împrăştia din flaconul pe care vânzătoarea îl deschisese în faţa clientei. Îşi închise ochii şi revăzu, în memorie, ziua în care păşea pe acea alee, însufleţit de o dragoste nevăzută şi certă. În acel moment se simţea fericit cum nu mai fusese niciodată în viaţă. Ieşi pe uşa turnantă.

Se pomeni pe trotuarul din Union Square. Manechinul din vitrină purta o rochie de seară elegantă şi mulată pe talie. Mâna fină, de lemn, arăta cu un deget nonşalant spre trecătorii de pe stradă. În reflexele portocalii ale soarelui, încălţămintea pare uşoară. Arthur stă neclintit, absent. Nu aude motocicleta cu ataş, ajunsă în spatele lui. Motociclistul a pierdut controlul motorului la virajul de la Polk Street, una dintre cele patru străzi care se deschid în marea piaţă. Tipul încearcă s-o evite pe femeia care traversează, se apleacă, face un zigzag; motorul urlă. Oamenii de pe stradă intră în panică; un bărbat îmbrăcat în costum se trânteşte la pământ, ca să se ferească de motor, un altul se trage înapoi şi se împiedică, o femeie ţipă şi se adăposteşte după o cabină telefonică. Motocicleta cu ataş îşi continuă cursa nebunească. Ataşul trece de un parapet, smulgând un panou, dar parcometrul pe care îl izbeşte este înfipt solid în pământ şi îl separă - secţionându-i brusc legătura - de corpul motocicletei. Acum, nu-l mai reţine nimic: are aceeaşi forma şi aproape aceeaşi viteza ca a unui obuz, se năpusteşte drept înainte.

48

Când îi atinge picioarele lui Arthur, îl ridică şi îl aruncă în aer. Timpul pare deodată că se întinde tacticos, ca o lungă tăcere. Botul ascuţit al ataşului se loveşte de sticlă. Imensa vitrină explodează în miriade de cioburi. Arthur se rostogoleşte pe jos, până în braţele manechinului, care, acum, stătea lungit pe covorul de sticlă. Pe ochi, i se aşează un val, lumina este opacă, în gură simte gustul de fier al sângelui. În toropeala care îl cuprinde, ar vrea să le spună oamenilor că nu e vorba decât de un accident stupid. Cuvintele îi rămân în gât.

Vrea să se ridice, dar e încă prea devreme. Genunchii refuză să-l ţină; şi vocea asta, care ţipă la el aşa de tare să rămână culcat! Vor veni ajutoare.

Dacă întârzie, Paul o să se facă foc. Trebuie să ducă la plimbare căţelul lui Miss Morrison. Suntem într-o duminică? Nu; poate luni? Trebuie să treacă iar pe la firmă, să semneze nişte planuri. Unde e tichetul de parcare? Buzunarul îi e complet sfâşiat. Avea mâna înăuntru; acum, stă pe ea şi simte o mică durere. Nu trebuie să se frece pe cap, toate cioburile astea de sticlă sunt tăioase. Lumina e orbitoare, dar începe să audă din nou, puţin câte puţin, sunetele. Buimăceala i se atenuează. Să deschidă ochii. Asta e faţa lui Carol-Ann. Care va să zică, nu se lasă. Dar nu vrea să i-o prezinte ea pe femeia vieţii lui; o cunoaşte deja, ei, drăcia dracului! Ar trebui să-şi pună o verighetă, ca să-l lase odată în pace. Chiar acum se întoarce şi îşi cumpără una. Pe Paul o să-l înfurie, însă el o să se distreze la culme.

O sirenă în depărtare. Trebuie neapărat să se ridice înainte de sosirea ambulanţei, n-are nici un rost să-i îngrijoreze, nu-l doare nimic, poate doar gura, niţel, şi-a muşcat falca. O muşcătură de falcă nu e ceva grav; doar neplăcut, din cauza aftelor, dar grav, cu adevărat, nu e. Arthur îşi adora vestonul de tweed. Sarah considera că tweedul e bătrânicios, dar nu mai putea el de ce credea Sarah, ea, care purta escarpenii cei mai vulgari din lume, cu boturile alea ascuţite din cale afară. E bine că i-a spus lui Sarah că şi noaptea petrecută împreună era tot un accident, nu erau făcuţi unul pentru altul, nu era nimeni de vină. Oare motociclistul s-o fi simţind bine? Precis că e bărbatul ăsta cu cască. Cu mutra lui spăşită, pare-se că a scăpat ieftin.

„Dacă îi întind mâna lui Carol-Ann, o să înşire, pe la toate

49

prietenele ei, că mi-a salvat viaţa, fiindcă m-a ajutat să mă ridic”.

- Arthur!- Carol-Ann!- Eram sigură că ai păţit ceva, în toată catastrofa asta

îngrozitoare, spuse tânăra femeie, înnebunită.El îşi şterse de praf, cu tot calmul, umerii vestonului,

smulse buzunarul care spânzura trist, îşi scutură capul, ca să scape de cioburi.

- Ce spaimă am tras! Ai avut mare noroc, continuă Carol-Ann, cu vocea piţigăiată.

Arthur o privi ţintă, cu un aer grav.- Totul e relativ, Carol-Ann. De haina mea s-a ales praful,

am tăieturi peste tot, iar coincidenţele dezastruoase se ţin scai de mine, chiar şi când mă duc să cumpăr o lesă pentru vecina mea.

- O lesă pentru vecina ta… Ai avut mare noroc că ai scăpat teafăr din accidentul asta! se indignă Carol-Ann.

Arthur o privi şi îşi luă o expresie gânditoare, încercând din toate puterile să rămână politicos. La Carol-Ann, îl agasa nu numai vocea; era insuportabilă din toate punctele de vedere. Încercă să-şi regăsească o umbră de echilibru şi vorbi pe un ton hotărât şi calm.

- Ai dreptate, sunt cam nerecunoscător. Am avut norocul să te părăsesc şi s-o întâlnesc pe femeia vieţii mele, iar ea era în comă! Până şi maică-sa acceptase ca fata ei să fie eutanasiată. Dar am avut un noroc nebun, fiindcă prietenul meu cel mai bun a binevoit să-mi dea o mână de ajutor, ca s-o răpim din spital.

Neliniştită, Carol-Ann făcu un pas înapoi, iar Arthur un pas înainte.

- Cum adică „s-o răpim”? întreabă ea, cu glasul pierit, strângându-şi geanta la piept.

- I-am furat corpul! Paul e acela care a şutit ambulanţa, de-aia se simte obligat să le povestească tuturora că sunt văduv. Dar să ştii, Carol-Ann, că, de fapt, nu sunt decât pe jumătate văduv! E un gen de văduvie foarte deosebit.

Arthur se clătină uşor pe picioarele lui lipsite de putere. Carol-Ann voi să-l sprijine, însă Arthur se redresă singur.

- Nu, adevăratul noroc e acela că Lauren mă putea ajuta

50

s-o menţin în viaţă. Totuşi, când corpul şi spiritul îşi sunt disociate, faptul că eşti medic constituie un avantaj. Te poţi ocupa de tine însuţi!

Gura lui Carol-Ann se întredeschise, căutând puţin aer. Arthur n-avea nici o nevoie să-şi recapete suflul, ci doar echilibrul. Se agăţă de mâneca lui Carol-Ann, care tresări şi scoase imediat un ţipăt.

- Şi, apoi, ea s-a deşteptat, în cele din urmă, şi asta chiar că a fost un noroc straşnic! Aşa că, vezi tu, Carol-Ann, adevăratul noroc n-a fost despărţirea noastră, n-a fost muzeul ăla de la Paris, n-a fost motocicleta cu ataş; adevăratul noroc al vieţii mele a fost ea! rosti epuizat, aşezându-se pe carcasa motorului.

Ambulanţa nou-nouţă a centrului spitalicesc tocmai se oprise lângă bordura trotuarului. Şeful echipei se repezi către Arthur, la care Carol-Ann se holba, parcă intrată în transă.

- Vă simţiţi bine, domnule? întrebă omul de la Salvare.- Deloc! declară Carol-Ann.Paramedicul îl luă de braţ şi voi să-l conducă spre

ambulanţă.- Totul e în ordine, vă asigur, zise Arthur, desprinzându-

se.- Trebuie să vă suturam plaga asta de pe frunte, insistă

paramedicul, căruia Carol-Ann îi făcea întruna semne să-l ia mai repede pe Arthur.

- Nu mă doare nimic, mă simt foarte bine, fiţi amabil, lăsaţi-mă să mă duc acasă.

- Cu toata sticla asta din jur, este foarte probabil să aveţi cioburi minuscule în ochi. Trebuie să vă luăm cu noi.

Obosit, Arthur se lăsă în voia celui de la Salvare, care îl întinse pe o targă. Îi acoperi ochii cu două comprese sterile, pentru a-i feri de vreo mişcare ce le-ar fi putut răni corneea, în aşteptarea momentului în care avea să primească îngrijiri. Acum, cu capul înfăşurat în bandaje, Arthur se simţea cufundat într-o întunecime neplăcută.

Cu sirenele urlând, ambulanţa o luă înapoi, pe Sutter Street coti pe Van Ness Avenue şi se îndreptă spre San Francisco Memorial Hospital.

51

6

Se auzi un clopoţel. Uşile liftului se deschiseră la etajul trei. Inscripţia de pe plăcuţa pusă pe zid indica intrarea în Serviciul de Neurologie. Lauren ieşi din cabină, fără să-şi salute colegii care coborau la etajele inferioare ale spitalului. Neoanele de pe tavanul culoarului lung se reflectau în pardoseala colorată. La fiecare pas, pantofii îi scârţâiau pe linoleum. Ea ridică mâna, voind sa râcâie încetişor la uşa camerei 307, dar braţul îi căzu, greoi, de-a lungul corpului. Intră.

Pe pat nu mai erau nici cearşafuri, nici pernă. Stativul pentru perfuzii stătea gol, drept, asemenea unui schelet, împins într-un colţ, lângă perdeaua nemişcată a băii. Radioul de pe noptieră era mut, animalele de pluş, care, de dimineaţă, încă mai zâmbeau de pe pervazul ferestrei, plecaseră să-şi îndeplinească menirea în alte camere. Din desenele copilăreşti puse pe perete, nu mai rămăseseră decât câteva bucăţele de scotch.

Mica Marcia s-a prăpădit în aceasta după-amiază, vor zice unii; alţii vor spune pur şi simplu că a murit, dar, pentru cei ce lucrau la acest etaj, camera 307 avea să rămână, încă vreo câteva ore, camera ei. Lauren se aşeză pe saltea, mângâie muşamaua care o proteja. Mâna ei febrilă se întinse spre noptieră şi deschise sertarul. Luă hârtia împăturită în patru şi aşteptă puţin, înainte de a citi secretul. Fetiţa oarbă, care îşi luase zborul spre cele veşnice, văzuse bine. Culoarea ochilor lui Lauren se estompă sub valul de lacrimi. Ea se frânse în două, ca să-şi stăpâneasca un hohot de plâns.

Uşa se întredeschise, însă Lauren nu auzi răsuflarea bărbatului cu tâmplele albe, care o privea plângând.

Pe cât de demn, pe atât de elegant în costumul negru, cu barba căruntă tunsă foarte scurt, pe lângă obraji, Santiago veni, cu paşi neauziţi, să se aşeze lângă ea şi îi puse mâna pe umăr.

- N-aveţi nici o vină, murmură el, cu un uşor accent argentinian. Voi sunteţi doar medici, nu dumnezei.

- Dar dumneavoastră cine sunteţi? bâigui Lauren printre suspine.

52

- Tatăl ei; am venit să-i iau lucrurile care au mai rămas, maică-sa nu mai are putere. Trebuie să v reveniţi. Şi alţi copii de aici au nevoie de dumneavoastră.

- Ar trebui să fie invers, spuse Lauren, sughiţând de plâns.

- Invers? întrebă omul, perplex.- Eu ar trebui să vă consolez, plânse ea şi mai tare.Bărbatul, sclav al bunei-cuviinţe, şovăi o clipă, apoi o luă

pe Lauren în braţe şi o lipi de el. Ochii lui cu iris azuriu, înconjuraţi de riduri, se umplură de lacrimi, ca şi ai lui Lauren şi, abia atunci, parcă într-un gest de curtoazie, i se alătură doctoriţei, acceptând, în sfârşit, să-şi lase suferinţa să răzbată, în voie, la suprafaţă.

*

Ambulanţa se opri sub copertina de la intrarea Serviciului de Urgenţe. Şoferul şi paramedicul îi îndrumară paşii lui Arthur până la peretele de sticlă al biroului de primire.

- Aţi sosit, zise brancardierul.- Nu vreţi să-mi scoateţi bandajul ăsta? Vă asigur că n-

am nimic, vreau doar să mă întorc la mine acasă.- Pică bine! răspunse Betty, cu glas autoritar, consultând

fişa de intervenţie pe care i-o dăduse paramedicul. Şi eu aş vrea să vă întoarceţi la dumneavoastră acasă, continuă ea, aş vrea ca toţi oamenii care aşteaptă în sala asta să se întoarcă la ei acasă şi, ca să încheiem, şi eu m-aş întoarce cu mare plăcere la mine acasă. Dar, până când se va milostivi Dumnezeu să ne îndeplinească dorinţa, va trebui să vă examinăm şi pe dumneavoastră, şi pe ei. Vine îndată cineva să va ia.

- În cât timp? întrebă Arthur, cu o voce aproape timidă.Betty se uită în tavan, ridică braţele spre cer şi exclamă.- Doar Dumnezeu poate şti! Duceţi-l în sala de aşteptare,

le spuse ea brancardierilor, în timp ce se îndepărta.

*

Tatăl Marciei se ridică şi deschise uşa dulapului. Luă o cutie mica, de carton, în care erau lucrurile fetiţei lui.

53

- Ea ţinea mult la dumneavoastră, spuse bărbatul, fără să se întoarcă.

Lauren îşi lăsă capul în jos.- De fapt, nu asta am vrut să spun, continuă omul.Şi, cum Lauren continua să tacă, el îi puse o altă

întrebare.- Orice vă voi spune între aceşti pereţi este considerat

secret medical, nu-i aşa?Lauren îi răspunse că îi făgăduieşte sub cuvânt de

onoare; atunci, Santiago veni lângă pat, se aşeză lângă ea şi murmură:

- Aş vrea să vă mulţumesc că mi-aţi îngăduit să plâng.Şi rămaseră amândoi acolo, neclintiţi.- Îi spuneaţi câteodată poveşti Marciei? întrebă Lauren în

şoaptă.- Eram plecat la muncă, departe de fiica mea; m-am

întors pentru operaţie. Dar, în fiecare seară, îi dădeam telefon de la Buenos Aires, ea îşi punea receptorul pe pernă, iar eu îi povesteam despre un popor de animale şi de plante, care trăiau în desişul unei păduri, într-un luminiş pe care oamenii nu l-au descoperit niciodată. Şi povestea asta a durat mai bine de trei ani. Tot spunându-i despre iepurele cu puteri de vrăjitor, despre cerbi, despre copacii care aveau fiecare numele lui, despre vulturul care zbura întotdeauna în cerc, pentru că avea o aripă mai scurtă decât alta, mi se întâmpla să mă mai încurc, dar Marcia mă corecta la cea mai mică greşeală. Nici nu se punea problema să găsim pătlăgica roşie firoscoasa ori castravetele care se prăpădea de râs, în altă parte decât acolo unde-i lăsasem în ajun.

- Era şi vreun pui de bufniţă în luminişul ăsta?Santiago zâmbi:- Ah, ăla era o figură! Emilio era paznic de noapte. În

timp ce animalele celelalte dormeau, el stătea treaz, ca să le apere. De fapt, slujba asta era doar un pretext, fiindcă puiul de bufniţă era un mare fricos. Când veneau zorii, zbura în cea mai mare viteză, să se ascundă într-o peşteră, pentru că se temea de lumină. Iepurele ştia chestia asta, dar nu i-a trădat niciodată secretul, pentru că era un tip de toată încrederea. Marcia adormea de multe ori înainte ca povestea să se sfârşească, iar eu îi ascultam respiraţia câteva clipe, până

54

când venea maică-sa să închidă telefonul. Răsuflarea ei de copil era, parcă, cea mai frumoasă muzică, iar eu îi ascultam notele în noaptea mea.

Tatăl fetitei tăcu. Se ridică şi se duse până la uşă.- Ştiţi, acolo, în Argentina, construiesc baraje! Acestea

sunt lucrări de mare importanţă, dar mândria mea era ea!- Staţi puţin! zise Lauren, cu glasul blând. Se aplecă şi se

uită sub pat. În umbra aruncată de somieră, un pui de bufniţă mic şi alb aştepta cu aripile încrucişate. Ea luă jucăria de pluş şi i-o întinse lui Santiago.

Omul se întoarse spre ea, primi pasărea şi o mângâie cu delicateţe.

- Păstraţi-o, îi spuse lui Lauren, înapoindu-i pasărea albă. Reparaţi-i ochii, doar sunteţi medic, ar trebui să puteţi face asta. Redaţi-i libertatea, faceţi în aşa fel încât să nu-i mai fie frică.

Bărbatul o salută şi ieşi din cameră. Când rămase singur, pe culoar, strânse la piept cutioara de carton.

Pagerul lui Lauren vibra; era căutată la biroul de primiri de la Urgenţe. Se duse imediat în sala asistentelor, de la acelaşi etaj şi ridică receptorul. Betty îi mulţumi lui Dumnezeu că Lauren nu plecase de la spital, serviciul nu se mai golea, avea nevoie imediat de întăriri.

- Cobor îndată, zise Lauren şi închise telefonul.Înainte de a ieşi din cameră, îşi îndesă în buzunarul

halatului o bufniţă ciudată; micuţa pasăre avea mare nevoie de căldură omenească: în după-amiaza asta îşi pierduse cea mai bună prietenă.

*

Arthur nu-şi mai găsea locul; căută mobilul în buzunarul drept al vestonului, dar vestonul lui nu mai avea defel buzunarul drept.

Cu ochii bandajaţi, încerca să-şi dea seama ce oră era. Paul o să fie furios; îşi amintea că, astăzi, se gândise deja că Paul o să fie furios, dar uitase de ce. Se ridică şi înaintă pe bâjbâite spre ghişeul de primire. Betty se repezi în calea lui.

- Sunteţi ceva de groază!

55

- Mi-e groază de spitale.- Bun, dacă tot sunteţi aici, să profităm de ocazie şi să

completăm fişa. Aţi mai fost pe la noi?- De ce? răspunse, îngrijorat, Arthur, care se ţinea de

marginea ghişeului.- Pentru că, dacă avem deja coordonatele

dumneavoastră în baza de date, merge mai repede.Arthur răspunse negativ. Betty avea memoria figurilor şi,

în ciuda bandajului care acoperea ochii acestui bărbat, trăsăturile lui îi spuneau ceva. Poate că-l întâlnise în altă parte? La urma urmei, puţin îi păsa, şi aşa avea din cale afară de multe treburi, ca să se mai gândească, acum, şi la chestia asta.

Arthur voia să se întoarcă acasă, aşteptarea durase prea mult; încerca să scape de pansament.

- Dumneavoastră aveţi de lucru până peste cap, iar eu mă simt bine. Zău, spuse el, vreau să mă duc acasă.

Betty îi imobiliză, fără menajamente, mâinile.- Ia încercaţi, să vedeţi ce iese!- Şi ce risc? întrebă Arthur, aproape înveselit.- La cea mai mica durere, la cea mai mica nevoie de

îngrijiri, care ar putea apărea în următoarele şase până la douăsprezece luni, v-aţi ras pe bot de asigurare! Dacă treceţi de această uşa, fie şi numai ca să va aprindeţi ţigara afară, am să vă resping fişa şi am să menţionez pe ea că aţi refuzat controlul medical. Chiar şi pentru o banală durere de dinţi, compania dumneavoastră de asigurări o să vă trimită la plimbare.

- Eu nu fumez! spuse Arthur, punându-şi braţele bloc, pe marginea ghişeului.

- Ştiu cât este de angoasant să te afli în întuneric, aveţi puţină răbdare; uite că vine domnişoara doctor, tocmai iese din liftul aflat în spatele dumneavoastră.

Lauren se apropie de recepţie. De când plecase din camera Marciei, nu scosese nici un cuvânt. Luă dosarul din mâna asistentei şi se adânci în lectura raportului întocmit de paramedic, conducându-l pe Arthur de braţ, în sala numărul 4. Dădu deoparte perdeaua boxei şi îl ajută să se instaleze pe pat. După ce îl culcă, începu să-i desfacă bandajul.

- Rămâneţi cu ochii închişi, deocamdată, îi spuse.

56

De la primele cuvinte pe care Lauren le rosti cu o voce menită totuşi să-l liniştească, inima lui Arthur începu să tresalte. Ea dădu deoparte cele două bucăţi de tifon şi îi ridică pleoapele, scăldându-i ochii în ser fiziologic.

- Vă doare?- Nu.- Aţi avut impresia că v-a intrat vreun ciob în ochi?- Deloc. Pansamentul ăsta a fost o idee de-a

paramedicului. N-am absolut nimic.- A procedat foarte bine. Acum, puteţi deschide ochii din

nou.Câteva secunde au fost de ajuns pentru ca lichidul să

acţioneze. Când vederea lui Arthur se limpezi, inima începu să-i bată şi mai tare. Ceea ce îşi dorise la mormântul lui Lili tocmai se împlinea.

- Vă simţiţi bine? întrebă Lauren, care observase paloarea pacientului său.

- Da, răspunse el, cu pieptul strâns.- Întindeţi-vă!Lauren se plecă asupra lui, ca să-i studieze corneea cu o

lupă. În timp ce-l examina, feţele le erau atât de apropiate, încât buzele aproape ca li se atingeau.

- N-aveţi absolut nimic la ochi, sunteţi foarte norocos!Arthur nu făcu nici un comentariu…- V-aţi pierdut cumva cunoştinţa?- Nu, nu încă!- Asta a fost o gluma?- O vagă tentativă.- Migrene?- Nici.Lauren îşi puse mâna pe spatele lui Arthur şi îi palpă

coloana vertebrală.- Simţiţi vreo durere?- Absolut nici una.- Aveţi o echimoză de toată frumuseţea la buză.

Deschideţi gura!- E neapărat nevoie?- De vreme ce v-o cer…Arthur se execută. Lauren îşi luă lampa.- Oho, e nevoie de cel puţin cinci puncte de sutură ca să

57

cos chestia asta.- Chiar atâtea?- Acum, am făcut eu o gluma! Vă clătiţi gura cu un

dezinfectant, timp de patru zile, şi o să fie prea îndeajuns.Ea îi curăţă rana de pe frunte şi îi lipi marginile cu gel.

Apoi, deschise un sertar şi rupse punguţa unui pansament pe care i-l puse peste plagă.

- V-am prins puţin din sprânceană; când veţi scoate leucoplastul, o să fie cam neplăcut câteva clipe. Celelalte tăieturi sunt minore, se vor cicatriza de la sine. Vă prescriu un antibiotic cu spectru larg. Îl veţi lua doar câteva zile, preventiv.

Arthur îşi încheie nasturele de la mânecă, se ridică şi îi mulţumi lui Lauren.

- Nu vă grăbiţi chiar aşa, spuse ea, împingându-l la loc, pe masa de consultaţie. Trebuie să vă controlez tensiunea.

Luă aparatul de măsurat tensiunea de pe suportul lui şi îl puse pe braţul lui Arthur. Tensiometrul era automat. Brasarda acestuia se umfla şi se dezumfla la intervale regulate. Câteva secunde au fost de ajuns pentru ca cifrele să apară pe cadranul fixat la căpătâiul mesei de consultaţie.

- Suferiţi de tahicardie? întrebă Lauren.- Nu, răspunse Arthur, foarte încurcat.- Totuşi, sunteţi într-o criză de mai mare dragul, inima vă

bate cu peste o sută douăzeci de pulsaţii pe minut şi aveţi tensiunea optsprezece, ceea ce înseamnă prea mult pentru un bărbat de vârsta dumneavoastră.

Arthur o privea pe Lauren, încercând să-şi scuze inima.- Sunt niţel cam ipohondru, iar spitalele mă bagă în

sperieţi.- Fostul meu iubit îşi dădea ochii peste cap doar când îmi

vedea halatul.- Fostul dumneavoastră iubit?- Nu contează.- Dar actualul suporta stetoscopul?- Aş vrea totuşi să mergeţi la un cardiolog, pot să-i dau

un bip unuia, dacă doriţi.- Inutil, zise Arthur, cu vocea tremurândă. Nu-i prima

oară când mi se întâmplă; mă rog, într-un spital, e pentru prima dată. Când mă prezint la concursuri, inima mi-o cam ia

58

la galop, sufăr de trac.- Ce profesie aveţi, de trebuie încă să vă mai prezentaţi

la concursuri? îl întrebă amuzată Lauren, scriindu-i o reţetă.Arthur ezită înainte de a răspunde. Profita de faptul că ea

se concentra asupra hârtiei, ca s-o privească tăcut şi atent. Lauren nu se schimbase, poate doar cu excepţia pieptănăturii. Mica cicatrice de pe frunte, pe care i-o iubise el atât de mult, aproape că dispăruse. Avea aceeaşi privire mândră şi imposibil de descris. Îi recunoştea fiecare expresie a chipului, cum era acea mişcare a arcului lui Cupidon, de sub nas, pe care o făcea când vorbea. Frumuseţea zâmbetului ei îi aducea în amintire momente fericite. Este oare cu putinţă să duci până într-atât dorul cuiva? Brasarda se umfla iar şi, pe cadran, apărură cifre noi. Lauren îşi ridică fruntea, ca să le urmărească.

- Sunt arhitect.- Şi lucraţi chiar şi în week-end?- Uneori chiar şi noaptea; suntem mereu „în priză”.- Ştiu despre ce vorbiţi!Arthur se ridică în capul oaselor, pe masă.- Aţi cunoscut vreun arhitect? întrebă el, cu voce febrilă.- După câte îmi aduc aminte, nu, însă vorbeam despre

profesia mea. Avem amândoi o trăsătură comună: muncim fără să numărăm orele.

- Dar prietenul dumneavoastră cu ce se ocupă?- E a doua oară când mă întrebaţi dacă sunt celibatară…

Inima vă bate mult prea repede, aş prefera să vă vadă unul dintre colegii mei.

Arthur smulse brasarda tensiometrului şi se sculă.- Aici, dumneavoastră sunteţi cea angoasată!El voia să se ducă acasă şi să se odihnească. Mâine totul

avea să meargă bine. Făgădui că îşi va controla tensiunea în zilele următoare şi, dacă va observa ceva anormal, se va duce imediat la un cardiolog.

- Promiteţi? insistă Lauren.Arthur imploră cerul să n-o mai lase să se uite aşa la el.

Dacă inima nu avea să-i plesnească dintr-o clipă în alta, atunci, avea s-o ia în braţe, să-i spună că e nebun după ea şi că era cu neputinţă să trăiască din nou în acelaşi oraş, fără să-şi vorbească. Avea să-i povestească totul, dacă nu cumva o să

59

cheme ea, mai înainte, paza, ca să-l interneze pe bune. Îşi luă vestonul sau, mai degrabă, ceea ce mai rămăsese din el, îşi interzise să-l îmbrace de faţă cu ea şi îi mulţumi. Tocmai ieşea din boxă, când o auzi că-l strigă din urmă.

- Arthur?De data asta, simţi că pulsul îi bătea chiar în cap. Se

întoarse.- Acesta vă este prenumele, nu?- Da, rosti el, cu o gură în care nu-i mai rămăsese nici o

picătură de salivă.- Reţeta dumneavoastră! spuse Lauren, întinzându-l foaia

rozalie.- Mulţumesc, răspunse Arthur, luând hârtia.- Mi-aţi mulţumit deja. Puneţi-vă vestonul; la ora asta,

serile sunt răcoroase, iar organismul dumneavoastră şi-a luat porţia de agresiuni pe ziua de azi.

Arthur îşi îmbrăcă, stângaci, o mânecă; chiar înainte de a ieşi, se întoarse şi o privi lung pe Lauren.

- Ce s-a întâmplat? întrebă ea.- Aveţi o bufniţă în buzunar, îi zise, cu un zâmbet trist pe

buze. Şi Arthur ieşi din boxa.În timp ce traversa holul, Betty îl strigă de după geam.

Se întoarse spre ea, buimac.- Semnaţi şi sunteţi liber, îi spuse asistenta, prezentându-

i un caiet gros şi negru. Arthur se iscăli în registrul Serviciului de Urgenţe.- Sunteţi sigur că vă simţiţi bine? se interesă asistenta

şefă. Aveţi un aer cam dus.- Se prea poate, răspunse el, îndepărtându-se.

*

Arthur pândea un taxi în faţa uşii de la Urgenţe, iar Lauren îl privea, fără ca el să-şi dea seama, din ghereta în care Betty îşi aranja fişele cazurilor tratate.

- Nu crezi că seamănă puţin cu el?- Nu ştiu despre cine vorbeşti, răspunse asistenta, cu

capul vârât în dosarele ei. Uneori, mă întreb dacă lucrăm într-un spital sau într-un birou de administraţie.

60

- Cred că în amândouă. Uită-te repede la el şi spune-mi ce impresie îţi face. E destul de bine, nu?

Betty îşi ridică ochelarii, aruncă o privire scurtă şi îşi băgă nasul iar în hârtii. Un vehicul de la Yellow Cab Company tocmai oprise; Arthur se azvârli în maşina şi aceasta se îndepărtă.

- N-are nici o legătură! zise Betty- Nu te-ai uitat decât două secunde.- Da, dar asta e a suta oară când mă întrebi aceeaşi

chestie, aşa că am antrenament; şi, pe urmă, ţi-am mai spus că am memoria figurilor. Dacă ar fi fost tipul tău, l-aş fi recunoscut imediat, că doar eu n-am fost în comă, pe timpul ăla.

Lauren luă un teanc de hârtii şi o ajută pe asistentă să le clasifice.

- Adineauri, când îl consultam, am avut un moment de mare îndoială.

- Şi de ce nu l-ai întrebat?- Mă şi văd spunându-i unui pacient: „Nu cumva, din cea

mai pură întâmplare, aţi petrecut cincisprezece zile aşezat la picioarele patului meu, în timp ce eu ieşeam din comă?”

Betty râse cu mare poftă.- Cred că iar l-am visat astă-noapte. Dar, când mă

trezesc, nu izbutesc niciodată să-mi aduc aminte trăsăturile lui.

- Dacă ar fi fost el, te-ar fi recunoscut. Ai douăzeci de „clienţi” care te aşteaptă. Ar trebui să-ţi scoţi ideile astea din cap şi să te duci la treburile tale. La urma urmei, dă şi tu pagina; doar ai pe cineva în viaţa ta, nu?

- Dar eşti sigură că nu era el? insistă Lauren, în şoaptă.- Absolut!- Mai vorbeşte-mi despre el.Betty lăsă balta vraful de acte şi se răsuci pe taburet.- Ce vrei să-ţi spun?- Este totuşi de necrezut, se revoltă Lauren. Un întreg

serviciu a dat cu nasul, zi de zi, vreme de două săptămâni, de omul ăsta, şi eu nu reuşesc să descopăr măcar o persoană care să ştie ceva despre el.

- Pesemne că era un tip discret de felul lui! mormăi Betty, prinzând un teanc de foi rozalii cu o agrafă.

61

- Şi nimeni nu şi-a pus întrebarea ce făcea acolo?- Din moment ce mama ta îi tolera prezenţa, n-aveam de

ce să ne amestecăm. Toată lumea de aici credea că e un prieten de-al tău, ba chiar ca îţi era iubit! La etajul ăla ai făcut geloase o mulţime de femei. Erau destule cele care ţi l-ar fi suflat cu dragă inimă.

- Mama crede că era un pacient, Fernstein că era o rudă, iar tu că era iubitul meu. Vad eu că nimeni nu izbuteşte să se pună de acord.

Betty tuşi uşor şi se ridică să ia un top de hârtie. Îşi lăsă ochelarii să-i cadă la loc, pe nas, şi o privi pe Lauren cu un aer grav.

- Dar şi tu erai acolo!- Ce încercaţi toţi să-mi ascundeţi?Mascându-şi stânjeneala, asistenta îşi vârî iar capul în

hârţoage.- Absolut nimic! Ştiu că pare bizar, dar singurul lucru

incredibil e că ai scăpat din chestia aia fără nici un fel de sechele şi ar trebui să-i mulţumeşti Celui de Sus, în loc să te încăpăţânezi să tot inventezi mistere.

Betty îi trase o lovitură zdravănă clopoţelului pe care îl avea în faţă şi chemă bonul cu numărul 125. Puse un dosar în braţele lui Lauren şi îi făcu semn să se întoarcă la postul ei.

- Dar, ce mama naibii, doar eu sunt medicul şef aici, bombăni Lauren, intrând în boxa numărul 4.

7

Taxiul îl lăsă pe Arthur în faţa casei. El îşi căută cheile, fără să fie în stare să le găsească şi şovăi înainte de a suna la Miss Morrison: probabil că nici n-o să-l audă. Dintr-un balcon, curgea un firicel de apă; ridică fruntea şi îşi zări vecina, care uda plantele. Îi făcu semn cu mâna. Miss Morrison se sperie, văzând în ce stare jalnică era. Încuietoarea ţârâi.

Miss Morrison îl aştepta pe palier, cu mâinile în solduri şi se uita la el, circumspectă.

- Îi faci cumva curte unei campioane de box?- Nu, s-a îndrăgostit de mine o motocicletă cu ataş, spuse

Arthur.

62

- Ai avut un accident de motocicletă?- De pieton! Şi, culmea culmilor, nici măcar nu traversam

strada, a dat peste mine pe trotuar, în faţă la Macy’s.- Dar ce făceai acolo?Lesa rămăsese îngropată printre ruinele vitrinei, aşa că

Arthur preferă să nu-i spună nimic vecinei lui. Miss Morrison se uită la vestonul sfâşiat de la un umăr la celălalt.

- Tare mi-e teamă că o să se vadă cârpeala! N-ai păstrat buzunarul?

- Nu, spuse Arthur, zâmbind, deşi durerea îi cuprinse deja buza umflată.

- Data viitoare, când te mai giugiuleşti cu iubiţica dumitale, pune-i mănuşi sau taie-i unghiile; totuşi, e mai prudent.

- Rose, nu mă mai face să râd, fiindcă sufăr ca un câine!- Dacă aş fi ştiut ca trebuie să te răstoarne o motocicletă

ca să-mi spui, în sfârşit, pe nume, l-aş fi chemat pe unul dintre vechii mei fârtaţi Hell’s Angel. Apropo de câine, Pablo a lătrat azi după-amiază; am crezut că e pe moarte, dar nici vorbă, doar lătra.

- Rose, te las, mă bag în pat.- O să-ti aduc un ceai de buruieni; cred că mai am eu, pe

undeva, şi nişte arnică.Arthur îi mulţumi şi îi spuse noapte bună; nici nu făcu

bine câţiva paşi, că vecina îl chemă iar. Ţinea în mână o legătura de chei.

- Bănuiesc că nu ţi le-ai găsit pe ale dumitale în lift! Astea sunt dublurile pe care mi le-ai lăsat mie; o să ai nevoie de ele, dacă vrei să intri în casă.

El îşi deschise uşa şi îi dădu vecinei cheile înapoi; mai avea un rând la birou şi prefera ca astea să rămână la ea. Intră în apartament, aprinse lampadarul halogen din salon şi îl stinse imediat, trăsnit de o migrenă de o rară intensitate. Se duse în baie şi luă doua pliculeţe de aspirină, din dulapul cu medicamente. Pentru a potoli furtuna ce i se dezlănţuia în ţeastă, avea nevoie de o doză dublă. Ţinu prafurile sub limbă, pentru ca medicamentul să intre direct în sânge şi să acţioneze mai repede. Patru luni de viata petrecute alături de o studentă la medicina îi dăduseră ocazia să afle unele mici şpiluri. Gustul amar îl făcu să se înfioare. Se aplecă deasupra

63

robinetului, ca să bea apă. În jurul lui, totul începu să se învârtească şi fu nevoit să se sprijine de chiuvetă. Se simţea sleit de puteri. Nici nu era de mirare; de azi dimineaţă, nu mai pusese nimic în gură. Stomacul gol şi greaţa se înţelegeau de minune. Îşi aruncă vestonul pe canapea şi se duse la bucătărie. Deschizând uşa frigiderului, se înfioră din cap până în picioare. Arthur luă farfuria pe care se afla o bucată de brânză şi trase de pe raft un pachet de pâine tăiată felii. Îşi încropi un sandviş destul de sărăcuţ, dar, chiar de la prima îmbucătură, renunţă să-l mai mănânce.

Mai bine se lăsa păgubaş, era KO. Intră în dormitor, se duse spre noptieră, urmări cordonul veiozei şi apăsă pe întrerupător. Întoarse capul spre uşă; pe semne se arsese vreo siguranţă, salonul era cufundat în întuneric.

Arthur nu înţelegea ce se petrece; în stânga lui, veioza părea aproape stinsă, lumina pe care o difuza era tulbure şi palidă, aproape portocalie, dar, când o privea din faţă, totul revenea la normal. Greaţa îi spori; Arthur ar fi vrut să fugă la baie, dar picioarele i se tăiară şi căzu la pământ.

Întins pe jos, la capul patului, incapabil să se ridice, încercă să se târască până la telefon. În piept, inima îi bătea să se rupă, fiecare pulsaţie fiind însoţită de o durere de nedescris. N-avea aer. Încerca să respire şi, chiar înainte de a-şi pierde cunoştinţa, auzi soneria de la uşă.

*

Paul se uită, furios, la ceas. Îi făcu semn şefului de sală şi ceru nota. După câteva clipe, în timp ce traversa parcarea restaurantului, se scuză încă o dată faţă de invitatele lui. Ce vină avea el, dacă se asociase cu un mocofan?

Onega îi luă apărarea lui Arthur; într-o epocă în care asumarea responsabilităţii în dragoste părea să fie un vestigiu al trecutului, un bărbat care a vrut să-şi ia iubita în căsătorie, după patru luni, nu putea avea un fond rău.

- Nu erau chiar căsătoriţi, bombăni Paul, deschizându-i Onegăi portiera.

*

64

Arthur probabil că se culcase, dar Miss Morrison nu era deloc liniştită: adineauri, când l-a văzut, avea o mină foarte ciudată. Bătrâna doamnă închise uşa apartamentului, puse tubul de arnică pe masa din bucătărie şi se întoarse în salon. Pablo dormea liniştit, în coşuleţul lui. Ea îl luă în braţe şi se cuibări în fotoliul uriaş, din faţa televizorului. Auzul o mai lăsase, dar ochii ei nu-şi pierduseră nimic din acuitate, aşa că văzuse prea bine că Arthur era palid.

*

- Eşti de noapte? întrebă Betty.- Îmi termin garda la ora două, răspunse Lauren.- Suntem într-o luni seara, nu cade nici o picătură de

ploaie, mai avem încă destul timp până la luna plină. Prin urmare, noaptea va fi calmă, ai să vezi.

- Să ne ţinem pumnii, zise Lauren, prinzându-şi părul.Betty avea de gând să profite de această acalmie pentru

a-şi aranja dulapurile cu medicamente. Lauren se oferi s-o ajute, dar pagerul pe care îl ţinea în buzunarul halatului scoase un bip. Recunoscu numărul de pe cadran; era nevoie de ea într-o rezervă de la etajul doi.

*

Paul şi Onega au condus-o acasă pe Mathilde, apoi au plecat să facă o plimbare nocturnă, la capătul Digului 39. Onega alesese acest loc, spre marea uimire a lui Paul. De-a lungul marelui debarcader de lemn, de la marginea oceanului, se înşirau dughene pentru turişti, restaurante zgomotoase şi locuri de atracţie din cale afară de luminate. La capătul pontonului, pe promenada udată de stropi, două lunete instalate pe stative ofereau, contra sumei de douăzeci şi cinci de cenţi, o imagine apropiată a închisorii Alcatraz, cocoţată pe o insuliţă din mijlocul golfului. În faţa aparatelor, câteva plăcuţe de aramă, fixate de balustradă, le aminteau vizitatorilor că nici curenţii, nici rechinii care cutreierau golful nu-i îngăduiseră vreodată unui deţinut să evadeze înotând, „cu excepţia lui Clint Eastwood”, preciza, între paranteze, inscripţia.

65

Paul o luă pe Onega de talie. Ea se întoarse şi-l privi drept în ochi.

- De ce ai vrut să venim aici? o întrebă.- Îmi place locul ăsta. Emigranţii din ţara mea povestesc

adesea despre sosirea lor la New York şi fericirea care îi cuprinde când, îngrămădiţi pe puntea vaporului, văd, în sfârşit, Manhattan-ul desprinzându-se dintre ceţuri. Eu am venit cu avionul, prin Asia. Primul lucru pe care l-am văzut, pe hublou, după ce am străpuns stratul de nori, a fost închisoarea Alcatraz. Şi am interpretat chestia asta ca pe un semn pe care mi-l trimitea viaţa. Cei care, la New York, au văzut libertatea, şi-au compromis-o ori şi-au ratat-o de multe ori; eu, însă, voi avea totul de câştigat!

- Veneai din Rusia? întrebă Paul, emoţionat.- Din Ucraina, nefericitule! spuse Onega, rulând r-urile cu

multă senzualitate. Să nu-i spui niciodată vreunui compatriot de-al meu că e rus! Pentru o asemenea ignoranţă ai merita să nu te mai sărut măcar câteva ore, adăugă ea, îmblânzindu-şi vocea.

- Ce vârsta aveai când ai venit? o întrebă Paul, cuprins de vrajă.

Onega se îndreptă spre capătul digului şi izbucni în râs.- M-am născut la Sausalito, prostule! Mi-am făcut studiile

la Berkeley şi sunt juristă la primărie. Dacă mi-ai fi pus ceva mai multe întrebări, în loc să vorbeşti tot timpul, ai fi ştiut deja.

Paul se simţi ca un caraghios; se sprijini de balustradă şi privi în larg. Onega se apropie şi se lipi de el.

- Iartă-mă, dar erai aşa de drăguţ, încât nu m-am putut împiedica să te duc, în continuare, cu preşul. Şi, apoi, nu era o minciună chiar atât de mare; cu o diferenţă de o generaţie, povestea asta e adevărată, i s-a întâmplat mamei. Mă duci acasă? Mâine încep lucrul devreme, spuse exact înainte de a-şi lipi buzele de gura lui Paul.

*

Televizorul era închis. Miss Morrison ar fi trebuit să-şi vadă filmul, dar, în seara asta, n-o prea trăgea inima. Îl puse jos pe Pablo şi luă cheile vecinului ei. Îl găsi pe Arthur zăcând

66

fără cunoştinţa, la picioarele canapelei. Se aplecă asupra lui şi îl bătu uşor pe obraji. El deschise ochii. Chipul calm pe care i-l arăta Miss Morrison era menit, chipurile, să-l liniştească, dar realitatea era cu totul pe dos. El îi auzea vocea ca din depărtare şi nu o vedea deloc. Încerca zadarnic să spună câteva cuvinte, însa îi era greu să le articuleze. Gura îi era uscată.

Miss Morrison se duse să umple un pahar cu apă şi îi umezi buzele.

- Stai liniştit, o să chem imediat ajutoare, îi spuse ea, mângâindu-l pe frunte, şi se duse spre birou, să caute telefonul.

Arthur reuşi să ţină paharul în mâna dreaptă; stânga nu se supunea nici unei comenzi. Lichidul rece ca gheaţa îi curse pe gâtlej; îl înghiţi. Voi să se ridice, dar picioarele nu i se clintiră. Bătrâna doamnă se întoarse ca să-l supravegheze; el mai căpătase ceva culoare în obraji. Exact când Rose voi să ia telefonul, soneria acestuia se făcu auzită.

- Tu faci mişto de viaţa mea? urlă Paul.- De cine am onoarea să fiu beştelita? întrebă Miss

Morrison.- Nu am sunat la Arthur?

*

Răgazul fusese de scurtă durată. Betty intră ca o furtună în boxa unde dormea Lauren.

- Dă-i zor, tocmai ne-a anunţat dispeceratul că sosesc zece ambulanţe. O încăierare într-un bar.

- Sălile de consultaţie sunt libere? întrebă Lauren, ridicându-se dintr-o săritură.

- E doar un pacient, nimic grav.- Atunci, scote-mi-l pe tip de acolo şi cheamă ajutoare;

zece unităţi mobile ne pot aduce până la douăzeci de răniţi.

*

Paul auzi sirena urlând în depărtare şi aruncă o privire în oglinda retrovizoare. La răstimpuri, se puteau vedea în ea, sclipind, girofarurile ambulanţei care se apropia de el.

67

Acceleră, bătând neliniştit cu degetele în volan, în cele din urmă, îşi opri maşina în faţa micului imobil în care stătea Arthur. Uşa blocului era deschisă; el se năpusti pe scară, urcă treptele în goană şi ajunse, gâfâind, în apartament.

Arthur zăcea lungit la picioarele canapelei, Miss Morrison îl ţinea de mână.

- Ne-a băgat tare rău în sperieţi, îi spuse ea lui Paul, dar cred că, acum, îi e mai bine. Am chemat o ambulanţă.

- Vine, zise Paul, apropiindu-se de Arthur. Cum te simţi? îşi întrebă prietenul, cu o voce care nu prea reuşea să-i mascheze îngrijorarea.

Arthur întoarse capul în direcţia lui, iar Paul îşi dădu seama imediat că ceva nu era în regulă.

- Nu te văd, murmură Arthur.

8

Brancardierul se asigură că targa era bine fixată şi strânse centura de siguranţă. Bătu în geamul care îl despărţea de şofer şi ambulanţa porni la drum. Aplecată peste balconul apartamentului lui Arthur, Miss Morrison privi cum vehiculul o cotea la intersecţie, înainte de a dispărea cu toate sirenele urlând. Închise fereastra, stinse lumina şi intră în apartamentul ei. Paul îi promise că o s-o sune cum afla ceva mai mult. Se aşeză în fotoliul ei, aşteptând în tăcere să sune telefonul.

Paul luă loc alături de paramedicul care urmarea tensiunea lui Arthur. Prietenul său îi făcu semn să se apropie.

- Nu trebuie să ne duca la Memorial, îi murmură el la ureche. Am fost acolo adineauri.

- Motiv în plus ca să te întorci şi să le faci scandal. Faptul că te-au lăsat să pleci în halul ăsta este o greşeală profesională. Paul se întrerupse atât cât sa-l privească pe Arthur cu un aer circumspect.

- Ai văzut-o?- Ea m-a consultat.- Nu te cred!Arthur întoarse capul, fără să răspundă.- De asta ţi s-a făcut aşa de rău, moşule; suferi de

68

sindromul inimii sfărâmate şi suferi de prea mult timp. Paul deschise gemuleţul despărţitor şi îl întrebă pe şofer

spre ce spital mergeau.- Misiunea San Pedro, răspunse acesta.- Perfect, bodogăni Paul, închizând geamul la loc.- Ştii, în după-amiaza asta m-am întâlnit cu Carol-Ann,

murmură Arthur.De data asta, Paul se uita la el cu un aer compătimitor.- Nu-i nici o nenorocire, linişteşte-te, delirezi un pic şi îţi

închipui că le revezi pe toate fostele tale iubite, dar o să-ţi treacă.

Ambulanţa sosi la destinaţie, zece minute mai târziu. De îndată ce brancardierii intrară în holul pustiu al Spitalului Misiunii San Pedro, Paul îşi dădu seama ce tâmpenie făcuse lăsându-i să vina aici. Asistenta Cybile îşi închise cartea şi ieşi din ghereta ei, pentru a-i conduce pe cei de la Salvare spre sala de consultaţie. În acest timp, Paul completă fişa cu privire la accident, pe marginea ghişeului de la recepţie. Când Cybile se întoarse la el, trecuse de miezul nopţii; îl chemase deja pe internistul de serviciu şi îi jură că acesta n-o să întârzie. Doctorul Brisson îşi termina vizita pe etaj. În sala de consultaţie, Arthur, pe care îl lăsaseră durerile, se scufundă încetişor în adâncul unui somn abisal. Migrena îi trecuse, în sfârşit, ca prin farmec. Şi, de când durerea îşi luase zborul, Arthur, fericit, vedea din nou…

Grădina de trandafiri era superbă, strălucind de mulţimea florilor în mii de culori. Un Cardinal alb, de o mărime cum încă nu mai văzuse vreodată, se deschidea în faţa lui… Miss Morrison veni fredonând. Ea avu grijă să taie floarea mult deasupra ochiului format pe tulpină şi o luă pe verandă. Se instală comod, pe balansoar, cu Pablo, care dormea, la picioarele ei. Ea smulse petalele una câte una şi începu să le coasă - cu nesfârşită delicateţe — pe vestonul de tweed. Era bună ideea asta, de a le folosi în locul buzunarului care lipsea. Uşa casei se deschise, şi mama lui coborî treptele peronului. Pe o tavă de nuiele împletite, ducea o ceaşca de cafea şi câţiva biscuiţi pentru căţel. Se aplecă spre animal, ca să-i dea biscuiţii.

- Sunt pentru tine, Kali, zise ea.

69

Oare de ce Miss Morrison nu-i spunea lui Lili adevărul? Căţeluşul ăsta răspundea la numele de Pablo, ce idee ciudată să-l strige Kali.

Dar Lili nu înceta să repete din ce în ce mai tare „Kali, Kali, Kali”, iar Miss Morrison se legăna, avântându-se din ce în ce mai sus, repetând, la rândul ei, şi râzând: „Kali, Kali, Kali”. Cele două femei se întoarseră spre Arthur şi îi făcură semn să tacă, punându-şi un deget autoritar pe buze. Arthur era furios. Această subita complicitate îl agasa cât se poate de rău. Se ridică, iar vântul începu să bată.

Furtuna venea în mare viteză dinspre ocean. Picături grele ricoşară pe acoperiş. Norii plini de apă, care acopereau cerul Carmelului, aveau să-şi deşerte povara deasupra grădinii de trandafiri. Sub impactul ploii, zeci de mici cratere se formau în pământ, de jur împrejurul său. Miss Morrison lăsă vestonul pe balansoar şi intră în casă, pentru a se adăposti. Pablo o urmă imediat, cu coada între picioare, dar, în prag, animalul se întoarse, lătrând ca şi cum ar fi vrut să vestească o primejdie. Arthur o chemă pe maică-sa; striga din toate puterile, luptând împotriva vântului, care îi trimitea cuvintele înapoi. Lili se întoarse, îşi privi fiul cu o expresie ce părea nespus de tristă şi, apoi, dispăru, înghiţită de umbra culoarului. Scârţâind din toate balamalele, oblonul de la fereastră biroului izbea faţada. Pablo înaintă până la prima treapta a peronului, urlând a moarte.

La picioarele colinei pe care se afla casa, oceanul se dezlănţuise. Arthur se gândi că-i va fi cu neputinţă să ajungă până la peştera de la poalele falezei. Totuşi, era locul ideal pentru o ascunzătoare. Se uita în depărtare, spre golf; hula puternică îl făcu să simtă o greaţă violentă.

Icni şi se aplecă în faţă.- Nu sunt sigur că o să mai suport mult chestia asta,

spuse Paul, cu tăviţa în mână.Asistenta Cybile îl ţinea pe Arthur de umeri, ca să nu

cadă de pe masa de consultaţie la fiecare spasm care îl zgâlţâia.

- Cretinul ăla de doctor vine odată, ori trebuie sa mă duc eu să-l caut cu bâta de baseball în mână? tună Paul.

70

*

La ultimul etaj al Spitalului Misiunii San Pedro, stând pe un scaun, în obscuritatea unei rezerve, internul Brisson conversa la telefon cu iubita lui. Ea luase hotărârea să-l părăsească şi-l suna de la el de acasă, înşirându-i toată lista de incompatibilităţi care nu le mai lăsa altă soluţie decât să se despartă. Tânărul doctor Brisson refuza să înţeleagă că este egoist şi arivist, iar Vera Zlicker refuza să-i mărturisească faptul că fostul său iubit o aştepta jos, într-o maşină, în timp ce ea îşi făcea valiza. Şi, la urma urmei, discuţia asta nu putea continua când el era într-o cameră de spital; până şi ruptura le era lipsită de intimitate, trase ea concluzia. Brisson îşi apropie celularul de monitorul cardiac, pentru ca Vera să audă bipurile slabe şi regulate ale inimii pacientului său. Şi preciză, cu o voce ţâfnoasă, că, în starea în care se afla ăla, slabe speranţe să-i deranjeze.

Întrebându-se dacă tee-shirt-ul pe care îl împăturea era într-adevăr al ei, Vera făcu o scurtă pauză. Îi era foarte greu să se gândească la două subiecte în acelaşi timp. Brisson crezu că Vera şovăia, în sfârşit, dar ea îl întreba chiar atunci dacă nu era imprudent să continue această conversaţie, dat fiind că i se spusese întotdeauna că telefoanele celulare perturbă aparatele medicale. Internul zbieră că, în acel minut, i se rupea de chestia asta şi îi ordonă iubitei lui să aibă cel puţin politeţea de a-l aştepta până a doua zi, când va ieşi din gardă. Exasperat, Brisson opri pagerul, care îi suna în buzunar, pe linia trei; la celălalt capăt al firului, Vera tocmai închisese telefonul.

*

O vinişoară situată în spatele creierului lui Arthur avusese de suferit în momentul când acesta fusese izbit de vitrină. În primele trei ore de după accident, din vasul rănit cursese o cantitate minimă de sânge, dar, la căderea serii, hemoragia devenise destul de puternica pentru a provoca primele tulburări de echilibru şi de vedere. Cele o mie de miligrame de aspirină luate pe cale sublinguală modificaseră datele problemei în mod semnificativ. Au fost de ajuns zece

71

minute, pentru ca moleculele de acid acetilsalicilic să fluidifice sângele cu care se amestecau. Prin rană, lichidul se răspândi de jur împrejurul creierului, ca un fluviu ce iese din matcă. În timp ce Arthur era dus la spital, hemoragia nu mai găsi un teritoriu pe care să se desfăşoare în înaintarea ei pe sub calota craniană şi, atunci, începu să comprime meningele.

Prima dintre cele trei membrane care acoperă encefalul reacţionă imediat. Crezând că are de-a face cu o formă de infecţie, îşi îndeplini rolul care îi fusese atribuit. La orele douăzeci şi două şi zece minute, se inflamă, încercând să-l oprească pe agresor. În câteva ore, hematomul care se formase ar fi comprimat creierul îndeajuns pentru a produce oprirea funcţiilor vitale. Arthur îşi pierdea cunoştinţa. Paul se întoarse s-o caute pe asistentă; ea îl rugă să fie amabil şi să aştepte pe un fotoliu: internul de gardă cunoştea cât se poate de bine regulamentul şi îl respecta cu sfinţenie. Paul nu avea dreptul să se afle de această parte a peretelui de sticlă.

Brisson apăsă, clocotind de furie, pe butonul parterului.

*

Nu departe de acolo, uşile ascensorului se deschideau în holul Serviciului de Urgenţe din alt spital. Lauren înaintă până la ghereta recepţiei şi luă un nou dosar din mâinile lui Betty.

Bărbatul în vârstă de patruzeci şi cinci de ani sosise cu o plagă abdominală profundă, ca urmare a unei inoportune lovituri de cuţit. Imediat după ce fusese primit, saturaţia sanguină scăzuse sub pragul critic, semn al unei hemoragii masive. Inima lui prezenta simptomele unei fibrilaţii iminente, aşa că Lauren se hotărâse să intervină pe cale chirurgicală, înainte de a fi prea târziu. Practică o incizie netă pentru a prinde cu pensa vena care sângera din abundenţă; arma albă însă pricinuise, în momentul când fusese trasă înapoi, şi alte distrugeri. Îndată ce tensiunea rănitului crescu, în aval de prima rană se dezvoltară multe alte disecţii.

Lauren fusese nevoită să-şi bage mâna în abdomenul bărbatului; cu degetul mare şi cu arătătorul, folosite pe post de pensă, prinsese o bună parte din intestinul subţire, pentru a opri sângerările cele mai abundente. Priza fusese abilă şi tensiunea omului era deja în creştere. Betty trebuise să lase

72

jos padelele defibrilatorului, pe care le ţinea cu braţele întinse, pentru a mări debitul perfuziei. Lauren se afla într-o postură absolut dificilă; nu se putea desprinde de bolnav: era vital să-i menţină tensiunea.

Când echipa de chirurgi apăru după cinci minute, Lauren trebui s-o însoţească până în sala de operaţie, ţinându-şi în continuare mâna în abdomenul pacientului sau.

După douăzeci de minute, şeful echipei de chirurgi îi spuse că poate sa-şi retragă mâna şi să-i lase să termine: hemoragia era stăvilită. Cu mâna amorţită, Lauren coborî în holul Serviciului de Urgenţe, unde mulţimea de răniţi era departe de a se micşora.

*

Brisson intră în boxă. Citi dosarul şi controlă constantele vitale ale lui Arthur, care erau stabile. Prin urmare singura care putea stârni îngrijorarea era starea lui de somnolenţă. Fără să ţină seama de regulamentul invocat de asistentă, Paul îl luă la întrebări pe intern de îndată ce acesta ieşi din sala de consultaţie.

Medicul de gardă îl rugă imediat să se ducă şi să aştepte în zona rezervată publicului. Paul îi ripostă că, în acel spital pustiu, pereţii nu se vor simţi ofensaţi dacă el va depăşi cu câţiva metri linia galbenă trasată pe o pardoseală destul de ponosită, de altfel. Brisson îşi umflă pieptul şi îi arată cu un deget autoritar că, dacă se punea problema unei discuţii, aceasta avea să aibă loc doar de cealaltă parte a liniei în chestiune. Şovăind între dorinţa de a-l strânge pe intern de gât în aceeaşi clipa şi nevoia de a auzi care era diagnosticul, Paul se supuse. Satisfăcut, tânărul medic preciză că nu putea prognoza nimic pentru moment. Urma să-l trimită pe Arthur să facă o radiografie, de îndată ce va fi posibil; Paul pomeni de scanner, dar spitalul nu dispunea de aşa ceva. Brisson îl asigură cât se poate de ferm că, daca radiografiile vor pune în evidenţă cea mai miă problema, îl va transfera pe Arthur, chiar de mâine, la un centru de imagistică medicală.

Paul îl întrebă de ce nu putea fi transferat acum, dar tânărul medic se opuse. Din clipa în care Arthur fusese primit la Mission San Pedro Hospital, se afla numai în

73

responsabilitatea sa. De data asta, Paul se gândi la locul în care ar putea să ascundă mai bine corpul internului, după ce avea să-l strângă de gât.

Brisson se întoarse pe călcâie şi urcă la etaj. Se ducea după un aparat mobil de făcut radiografii. Cum se făcu nevăzut, Paul intră în boxă şi îl scutură pe Arthur.

- Să nu adormi! Nu trebuie să te moleşeşti, mă auzi?Arthur deschise ochii: privirea îi era sticloasă. Mâna lui

căuta, bâjbâind, mâna prietenului.- Paul, tu îţi aminteşti care a fost - cu precizie - momentul

în care ni s-a sfârşit adolescenţa?- Nu-i greu deloc, a fost chiar adineauri!… Pare-mi-se că

te simţi mai bine; acum, ar trebui să te odihneşti.- Când ne-am întors de la internat, lucrurile nu mai erau

ca înainte; tu ai spus: „într-o bună zi, locul unde ai crescut nu te mai face să te simţi la tine acasă”. Eu voiam să revin la ceea ce lăsasem în urmă, dar tu nu.

- Cruţă-ţi puterile, o să avem timp să vorbim despre toate astea mai târziu.

Paul se uită la Arthur, luă un şervet şi îl udă la chiuvetă; apoi, îl împături şi îl puse pe fruntea prietenului său. Compresa părea sa-i facă bine lui Arthur.

- Astăzi, am vorbit cu ea. În tot acest timp, ceva din străfundul fiinţei mele îmi spunea că poate întreţin o iluzie. Că ea era un refugiu, un mod de a mă linişti pe mine însumi, pentru că dorinţa de a atinge inaccesibilul nu implica nici un risc.

- Eu ţi-am spus chestia asta, în week-end, cretinule; acum, lasă baltă tâmpeniile mele filosofice: eram furios şi nimic mai mult.

- De ce erai furios?- Fiindcă nu mai izbuteam să fim fericiţi în acelaşi timp.

Pentru mine, asta e tot una cu a îmbătrâni.- E bine să îmbătrâneşti, ştii? Ăsta e un noroc straşnic, îţi

spun un secret: când mă uit la persoanele în vârstă, de multe ori le invidiez.

- Pentru bătrâneţea lor?- Pentru că au ajuns la vârsta bătrâneţii, pentru că au

trăit până atunci!Paul se uită la tensiometru. Strânse pumnii, convins că

74

trebuia să acţioneze: tensiunea lui Arthur scăzuse şi mai mult. Felcerul ăla avea să-i ucidă tot ce avea mai scump pe lume: prietenul care, pentru el, însemna cât o întreagă familie.

- Chiar daca n-o să scap, să nu-i spui nimic lui Lauren.- Mai bine ai face economie de vorbe, decât să-mi înşiri

chestii de-astea tâmpite.Arthur căzu iar într-un fel de leşin; capul i se lăsă într-o

parte, pe targă. Ceasul din sala de consultaţii arăta ora unu şi cincizeci şi două de minute; secundarul îşi continua tic-tacul perfid. Paul se ridică şi îl sili pe Arthur să deschidă ochii.

- Ai să îmbătrâneşti mult şi bine, cretinule, o să am eu grijă de asta şi, când o să te chinuiască reumatismul, când n-ai să mai fii în stare nici să-ţi ridici bastonul ca să mă croieşti cu el, o să-ţi spun că din cauza mea suferi: fiindcă, într-una din cele mai rele seri din viaţa mea, aş fi putut să te scutesc de toate astea. Dar n-aveai decât să nu începi.

- Ce să încep? murmură Arthur.- Să nu te mai atragă aceleaşi lucruri care mă atrăgeau

pe mine, să fii fericit într-un fel pe care nu-l înţeleg şi, totodată, să mă obligi să îmbătrânesc.

Brisson intră în sală, însoţit de asistenta care împingea căruciorul cu aparatul pentru radiografii.

- Dumneata să ieşi imediat! îi strigă lui Paul pe un ton mânios.

Paul îl măsură din cap până-n picioare; aruncă o privire la maşinăria pe care asistenta Cybile o instalase la capătul patului şi i se adresă acesteia pe un ton serios.

- Cam cât cântăreşte drăcia asta?- Mult prea greu pentru şalele mele, care trebuie să se

opintească cu aparatul ăsta afurisit.Paul se răsuci brusc şi îl înhăţă pe Brisson de gulerul

halatului. Îi prezentă, cu de-amănuntul şi într-un mod cam prea ferm, amendamentele la regulamentul Spitalului Misiunii San Pedro, care urmau să intre în vigoare în clipa când avea să-l lase el din mâini.

- Prin urmare, aţi înţeles bine ce am spus? adăugă el, sub privirea amuzată a asistentei Cybile.

Eliberat, Brisson fu apucat de o tuse exagerată, care încetă de îndată ce Paul îşi încruntă puţin sprâncenele.

- Nu e nimic care să mă îngrijoreze, spuse internul, după

75

zece minute, examinând filmele fixate pe panoul luminos.- Dar pe un medic l-ar îngrijora? întrebă Paul.- Totul poate aştepta până mâine, răspunse, înţepat,

Brisson. Prietenul dumneavoastră e doar ameţit.Brisson îi ordonă asistentei să ducă aparatul în cabinetul

de radiologie, dar Paul se aşeză în drumul ei.- Poate că spitalul nu e ultimul refugiu al galanteriei, dar

să facem totuşi o încercare! zise el.Abia stăpânindu-şi furia, Brisson se execută şi luă

căruciorul din mâinile lui Cybile. De îndată ce doctorul dispăru în lift, asistenta bătu în geamul gheretei sale şi îi făcu semn lui Paul să vină la ea.

- E în pericol, nu-i aşa? întrebă Paul, tot mai îngrijorat.- Eu nu sunt decât o asistentă; oare părerea mea să

conteze cu adevărat?- Mai mult decât părerea unor anumiţi felceri, o asigură

Paul.- Atunci, ascultaţi-mă, murmură Cybile. Eu am nevoie de

slujba asta; dacă, într-o zi, o să-i faceţi un proces nătărăului, n-am să vă pot fi martor. Ăştia sunt la fel de uniţi ca gaborii; cine se apucă să vorbească, când treaba e cotoioasă, poate, după aia, să-şi caute de lucru toată viaţa. Nu-l mai angajează nici un spital. Acolo, nu e loc decât pentru cei care se susţin unii pe alţii, când e groasă. Acestea fiind zise, roiţi-o amândoi de aici, până nu-l omoară Brisson.

- Nu văd cum; şi, apoi, unde vreţi să ne ducem?- Aş fi tentată să vă spun că numai rezultatul contează,

dar am rugămintea să vă încredeţi în instinctul meu: în cazul lui, şi timpul contează.

Paul umbla de colo-colo, furios pe sine însuşi. Ştiuse că făcuseră o greşeala, chiar de când au intrat în spitalul ăsta. Încerca să se calmeze, dar frica îl împiedica să găsească o soluţie.

- Lauren!Paul se repezi la căpătâiul lui Arthur, care gemea.Avea ochii larg deschişi, iar privirea părea să-i fie aţintită

spre o altă lume.- Îmi pare rău, nu-s decât eu, zise Paul şi îl luă de mână.Arthur vorbea sacadat.- Jură… pe capul meu… că n-ai să-i spui niciodată

76

adevărul.- În momentul ăsta, aş prefera să jur mai degrabă pe

capul meu, spuse Paul.- Bine şi aşa, dacă îţi ţii promisiunea.Acestea au fost ultimele cuvinte rostite de Arthur. De

acum, hemoragia îi înecase toată zona posterioară a creierului. Pentru a proteja centrele vitale încă intacte, formidabila maşinărie hotărî să-şi deconecteze toate terminalele periferice. Centrul vederii, al vorbirii, al auzului şi al mişcării încetaseră de a mai fi operaţionale. Ceasul din sala de consultaţie indica orele două şi douăzeci de minute. Arthur intrase în comă.

9

Paul umbla de colo-colo, prin sala de aşteptare, îşi scoase telefonul mobil din fundul buzunarului, dar Cybile îl făcu imediat să înţeleagă că, în incinta spitalului, îi era interzis să-l folosească.

- Şi, mă rog, ce aparatură ştiinţifică ar putea fi perturbată aici, cu excepţia distribuitorului de băuturi? strigă el.

Cybile îi repetă interdicţia şi, cu un semn din cap, îi arătă parcarea Serviciului de Urgente.

- Articolul 2 al noului regulament de ordine interioară: „Telefonul meu e autorizat în sala de aşteptare”, insistă Paul.

- La Brisson nu ţine regulamentul dumneavoastră, aşa că daţi telefon de afară. Dacă trece pe aici careva de la pază, sunt pusă pe liber.

Paul mârâi şi ieşi pe uşile culisante.Câteva minute bune, Paul continuă să se fâţâie de colo-

colo, prin parcarea ambulanţelor, şi să se uite cum îi defila repertoriul telefonic pe ecranul celularului.

- La urma urmei, îmi bag picioarele, bombăni el, cu glasul scăzut, ăsta-i un caz de forţă majoră.

Apăsă pe o tastă, şi telefonul formă imediat numărul înregistrat în memorie.

- Memorial Hospital, cu ce vă pot ajuta? întrebă telefonista.

Paul insistă să i se facă legătura cu Serviciul de Urgenţe.

77

Aşteptă câteva minute. Betty preluă apelul. O ambulanţă - îi explică el - îl adusese la ei, la începutul serii, pe un tânăr lovit de o motocicletă în Union Square.

Betty îl întrebă imediat pe interlocutorul ei dacă era rudă cu victima. Paul îi răspunse că era fratele lui şi aproape că nici nu minţea. Asistenta îşi aducea aminte foarte bine de acest dosar. Pacientul părăsise spitalul, cu propriile sale mijloace, pe la orele douăzeci şi unu. Starea sănătăţii îi era bună.

- Nu chiar, ripostă Paul, mi-l puteţi da la telefon pe medicul care s-a ocupat de el? Cred că era o femeie. Este urgent, adăugă el.

Betty înţelese că se ivise o problemă sau, mai degrabă, că spitalul risca să aibă o problemă. Zece la sută din pacienţii aduşi la Urgenţă se întorceau în douăzeci şi patru de ore, ca urmare a unei erori sau a unei subestimări de diagnostic. În ziua în care procesele aveau să coste mai mult decât economiile făcute prin reducerile de personal, administratorii aveau să ia, în sfârşit, masurile pe care corpul medical le cerea fără încetare. Ea îşi băgă nasul iar în fişe, căutând-o pe cea a lui Arthur.

Betty nu descoperi nici o abatere de la protocolul de consultaţie; liniştită, îi bătu în geam lui Lauren, care tocmai trecea pe culoar. Îi făcu semn să se apropie, avea un apel pentru ea.

- Dacă e mama, spune-i că n-am timp. Trebuia să fiu plecată de o jumătate de oră, iar eu mai am de tratat încă doi pacienţi.

- Dacă mama ta te-ar suna la ora două şi jumătate noaptea, ţi-aş face legătura chiar şi în sala de operaţie. Ia telefonul ăsta, pare-se că e o chestie importantă.

Uluită, Lauren îşi puse receptorul la ureche.- În seara asta, aţi examinat un bărbat care a fost lovit de

motocicletă, vă amintiţi? îi spuse vocea, la aparat.- Da, foarte bine, răspunse Lauren. Sunteţi de la politie?- Nu, sunt prietenul lui cel mai bun. Când a ajuns acasă,

pacientului dumneavoastră i s-a făcut rău. Acum, şi-a pierdut cunoştinţa.

Lauren simţi că inima începe să-i bată cu putere, în piept.- Chemaţi imediat 911 şi aduceţi-l cât mai iute la mine, îl

aştept!

78

- Este deja spitalizat. Suntem la Mission San Pedro Hospital şi treaba nu merge deloc bine.

- Dacă prietenul dumneavoastră este deja într-un alt spital, nu pot face nimic pentru el, răspunse Lauren. Colegii mei se vor ocupa foarte bine de cazul lui, sunt sigură. Dacă doriţi, pot vorbi cu ei, dar, în afară de o uşoara tahicardie, nu le pot semnala nimic deosebit. Când a plecat de aici, totul era normal.

Paul îi descrise starea în care se afla Arthur; doctorul de gardă pretindea că n-ar fi fost nici un pericol să aştepte până a doua zi, dar el nu-i împărtăşea câtuşi de puţin părerea, numai un măgar nu şi-ar fi dat seama că prietenului său nu-i era deloc bine.

- Mi-e greu să-mi contrazic un confrate, fără să fi examinat eu însămi radiografiile. Ce zice scannerul?

- N-au scanner! spuse Paul.- Cum se numeşte internul de garda? întrebă Lauren.- Un oarecare doctor Brisson, zise Paul.- Patrick Brisson?- Pe ecusonul lui scria „Pat”; el trebuie să fie, îl

cunoaşteţi?- L-am cunoscut în anul patru de medicină şi este, cu

adevărat, un măgar.- Ce am de făcut? o imploră Paul.- Eu n-am câtuşi de puţin dreptul de a interveni pe lângă

el, dar pot încerca să-l sun. Cu acordul lui Brisson, l-am putea transfera pe prietenul dumneavoastră şi l-am examina la scanner chiar în noaptea asta. Al nostru funcţionează douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. De ce n-aţi venit imediat aici?

- E o poveste lungă şi, acum, nu prea avem timp.Paul îl zări pe intern intrând în ghereta lui Cybile; o rugă

pe Lauren să rămână la telefon şi traversă în fugă holul. Cu sufletul la gură, se înfipse în faţa lui Brisson şi îi lipi telefonul de ureche.

- Pe dumneavoastră vă caută, zise el.Brisson îl privi, uimit, şi luă aparatul.Schimbul de păreri dintre cei doi medici fu scurt. Brisson

o ascultă pe Lauren şi îi mulţumi pentru ajutorul pe care nu i-l ceruse. Situaţia pacientului era sub control, ceea ce era

79

departe de a fi cazul persoanei care îl însoţea; acest om, care îl deranjase fără nici un rost, avea o anumită tendinţă spre isterie. Fusese gata-gata să cheme poliţia, ca să i-l ia de pe cap.

Acum, că o liniştise pe Lauren, avea să închidă, încântat că o auzise, după atâţia ani, şi sperând să o revadă la o cafea ori, de ce nu, la o cină. Închise telefonul şi îl băgă în buzunar.

- Ce faceţi? întrebă Paul, trecând peste linia galbenă.- O să vă dau telefonul înapoi când o să plecaţi de aici!

spuse Brisson, cu un aer superior. Este interzis să-l folosiţi în incinta spitalului. Probabil ca Cybile v-a spus deja.

Paul se proţăpi în fata medicului şi îi tăie calea.- Bine, de acord, vi-l restitui, dar trebuie să-mi promiteţi

că, dacă îl mai folosiţi, veţi ieşi în parcare! continuă Brisson, mult mai puţin fudul.

- Ce a supus colega dumneavoastră? întrebă Paul, smulgându-şi telefonul din mâna internului.

- Că are încredere în mine, ceea ce, după cum se vede, nu e cazul tuturora.

Brisson arătă cu degetul inscripţia care delimita zona; rezervată exclusiv personalului medical.

- Daca mai treceţi o dată peste această linie de pe coridor, fie chiar şi zece centimetri, Cybile o să cheme poliţia şi o să vă dau afară de aici. Sper că am vorbit destul de clar.

Şi Brisson îi întoarse spatele, după care, se îndepărtă pe culoar. Asistenta şefă Cybile dădu din umeri.

*

Lauren îl internase pe ultimul rănit în încăierarea de la bar.

O asistentă stagiară o rugă să vadă încă un pacient. Era de ajuns să verifici tabelul gărzilor - izbucni Lauren - ca să observi că garda ei lua sfârşit la ora două. Prin urmare, era imposibil ca persoana căreia i se adresase tânăra asistentă, pe la trei noaptea, să mai fie Lauren. Emily Smith o privi, blocată.

- Bun, de acord, în ce boxă e bolnavul? întrebă Lauren, urmând-o resemnată.

Un băieţel cu febră mare se plângea că îl doare urechea.

80

Lauren îl examină şi diagnostică o otită zdravănă. Îi scrise reţeta şi o rugă pe Betty să-i arate tinerei stagiare cum să aplice tratamentul adecvat. Istovită, plecă, în sfârşit, de la Serviciul de Urgenţe, fără să mai stea să-şi scoată halatul.

În timp ce traversa parcarea pustie, Lauren visa la o baie, la o plapumă şi la o pernă mare. Se uită la ceas: următoarea ei gardă avea să înceapă peste mai puţin de şaisprezece ore; ar fi trebuit să doarmă de doua ori pe atât, ca să reziste până la sfârşitul săptămânii.

Se aşeză la volan şi îşi puse centura. Maşina o luă pe Motrero Avenue şi o coti pe Strada 23. Lui Lauren îi plăcea să conducă prin San Francisco în toiul nopţii, când oraşul calm i se aşternea dinainte. Asfaltul defila sub roţile maşinii. Deschise radioul şi trecu în viteza a treia. Triumph-ul gonea sub bolta înstelată a unui magnific cer de vară.

Serviciul de canalizare a oraşului repara conductele, la intersecţia cu strada Mc Allister. Circulaţia era blocată. Şeful de şantier se aplecă spre portiera Triumph-ului; echipa mai avea de lucrat doar câteva minute. Asta era o stradă cu sens unic, Lauren se gândi să facă marşarier, dar prezenţa unei maşini de poliţie, care supraveghea zona în care se lucra, o făcu să renunţe.

Silueta Spitalului Misiunii San Pedro i se oglindea în retrovizor; clădirea era la două străzi, în spatele ei.

Şoferul coborî prelata camionului municipal şi se urcă în cabină. Pe partea vehiculului, un afiş de la siguranţa circulaţiei îl punea în gardă pe cetăţean: „Este de ajuns o secundă de neatenţie… „

Poliţistul îi făcu semn lui Lauren că putea trece, în sfârşit. Ea se strecură printre utilajele de şantier, care părăseau centrul carosabilului, ca să se alinieze de-a lungul trotuarului. Dar, la stop, Lauren schimbă direcţia. De când erau interni pe lume, ea nu mai cunoscuse vreodată student mai plin de el ca Brisson.

Rezemat de geamul care dădea spre parcarea pustie, Paul reflecta. Cu girofarurile stinse, o ambulanţă purtând sigla aşezământului spitalicesc se opri pe amplasamentul rezervat maşinilor de salvare, şoferul coborî, închise portierele şi intră

81

în holul spitalului. După ce o salută pe asistenta de gardă, îşi agăţă legătura de chei într-un cui fixat pe peretele gheretei. Cybile îi dădu cheia unei săli de consultaţii; el îi mulţumi şi se duse la culcare în boxa neocupata.

Paul contempla, pe geam, ambulanţa. Alături de ea se opri un Triumph verde.

El o recunoscu imediat pe tânăra femeie ce se îndrepta, cu pasul hotărât, spre uşile automate de la Urgenţe.

În mijlocul parcării, ea se întoarse, îşi scoase halatul şi îl aruncă, ghemotoc, în portbagajul maşinii. După câteva clipe, intră în hol. Paul îi ieşi înainte.

- Doctor Kline, bănuiesc.- Dumneavoastră m-aţi sunat?- Da, cum v-aţi dat seama?- Sunteţi singurul care aşteaptă în hol. Dar

dumneavoastră cum aţi ştiut că sunt eu?Încurcat, Paul îşi privea ţinta bombeul pantofilor.- De două ore, mă rog de toţi zeii din lume să-mi vină

cineva în ajutor. Sunteţi primul Mesia care s-a prezentat… V-am văzut când v-aţi scos halatul în parcare.

- Brisson e pe aici? întreba Lauren.- Nu e prea departe: pe undeva, pe la etaj.- Şi prietenul dumneavoastră?Paul îi arătă prima boxa din spatele gheretei în care

stătea asistenta.- Haidem! zise Lauren, trăgându-l după ea.Dar Paul şovăi; avusese o mică altercaţie cu Brisson, iar

acesta îi interzisese să treacă peste linia galbena de la începutul culoarului şi îl ameninţase că va chema politia să-l dea afară. Se întreba dacă, în caz de infracţiune, Cybile ar executa sentinţa. Lauren oftă; această atitudine de „mic caporal”, i se potrivea de minune internului cu care fusese colegă în anul patru de facultate. Îl îndemnă pe Paul să nu mai complice lucrurile, se va duce singură să-l caute pe pacient, dându-se drept iubita lui.

- Pe mine mă vor lăsa să trec, îl asigură ea.- Încercaţi totuşi să-i spuneţi pe nume, nu „pacient”; asta

poate trezi bănuieli. Paul se temea că Brisson nu va putea fi păcălit.- Nu ne-am mai văzut de mulţi ani şi, dacă luăm în

82

consideraţie cât timp petrece admirându-se, nu cred că ar recunoaşte nici chipul propriei sale mame.

Lauren se prezentă la ghereta lui Cybile. Asistenta de gardă îşi puse cartea deoparte şi ieşi din cuşca de sticlă. Zona din spatele ei nu era accesibilă decât personalului medical. Dar, în douăzeci de ani de meserie, căpătase un fler infailibil: tânăra pe care o conducea la boxa pacientului o fi fost, n-o fi fost iubita acestuia, dar medic era cu siguranţă. Brisson n-avea cum s-o tragă la răspundere.

Lauren intră în încăperea în care se odihnea Arthur. Ea îi urmări mişcările cuştii toracice. Respiraţia era lentă şi regulată; culoarea pielii, normală. Sub pretextul că îşi ia iubitul de mână, îi controlă pulsul. Inima părea să bată mai puţin iute decât la consultaţia anterioară, deşi ritmul pulsului se accelerase sub degetele ei. Dacă reuşea să-l scoată din acest impas, îi va face vrând-nevrând o electrocardiogramă de control.

Se apropie de panoul luminos, unde erau atârnate radiografiile craniene. O întrebă pe Cybile dacă, pe acel perete, erau „pozele” ce înfăţişau creierul iubitului său. Cybile o privi, gânditoare şi îşi ridica ochii spre cer.

- Am să vă las cu „logodnicul” dumneavoastră; probabil aveţi nevoie de puţină intimitate.

Lauren îi mulţumi din suflet.Din prag, asistenta se întoarse şi se uită din nou spre

Lauren.- Domnişoară doctor, puteţi studia clişeele mai

îndeaproape. Singurul lucru pe care vi-l sugerez e să vă încheiaţi consultaţia înainte să coboare din nou Brisson. Nu vreau să am necazuri. Acestea fiind zise, sper să fiţi mai bună ca doctoriţă decât sunteţi ca actriţă.

Lauren îi auzi paşii îndepărtându-se pe culoar. Se apropie de panou, ca să studieze mai atent radiografiile. Brisson era şi mai incapabil decât îşi imaginase ea. Un medic bun ar fi suspectat un epanşament3 hemoragic în spatele craniului. Omul acesta de pe masă avea nevoie să fie operat cât mai repede; ea se temea ca nu cumva creierul să aibă de suferit

3 Epanşament - acumulare de lichide în anumite ţesuturi sau zone ale organismului (N.t.)

83

din cauza timpului pierdut. Pentru a-şi confirma diagnosticul, trebuia să-l pună cât se poate de urgent la un scanner.

Cu mâinile în buzunare, Brisson intră în ghereta lui Cybile.

- Ăla tot acolo e? se miră el, arătând spre Paul, care stătea pe un scaun la capătul celalalt al holului.

- Da, iar prietenul lui e tot în boxă, domnule doctor.- S-a trezit?- Nu, dar respiră foarte bine, iar constantele vitale sunt

stabile, tocmai i le-am controlat.- Crezi că e vreun risc de hematom intracranian? se

interesă Brisson, cu o voce slabă.Cybile îşi foşni hârtiile, ca să nu întâlnească privirea

medicului: încrederea ei în specia umana se apropia de pragul-limită al toleranţei.

- Eu nu sunt decât o asistentă, mi-aţi tot făcut observaţia asta, de când sunteţi la noi, domnule doctor.

Brisson adoptă de îndată o atitudine mai sigură.- Nu fi insolentă! Pot să te mut de aici când vreau eu!

Tipul e doar niţel ameţit, o să-şi revină. Mâine dimineaţa o să-l punem la scanner, pentru orice eventualitate. Completează o fişă de transfer şi caută un aparat liber într-o clinică din cartier sau într-un centru de diagnostic. Spune-le că doctorul Brisson în persoană doreşte ca acest examen să fie făcut în cursul dimineţii.

- Negreşit, mormăi Cybile.În timp ce se îndreptă spre coridor, doctorul o auzi pe

asistentă strigându-i că îi permisese partenerei bolnavului să-l viziteze în sala de consultaţie.

- Nevasta-sa e aici? întrebă Brisson, întorcându-se.- Iubita lui!- Nu ţipa aşa, Cybile, doar suntem într-un spital!- Nu suntem decât noi, domnule doctor, zise Cybile. Din

fericire, mai murmura ea, de îndată ce Brisson se îndepărtă.Asistenta se întoarse în ghereta ei. Paul o fixă cu privirea;

ea dădu din umeri. El auzi uşa sălii de consultaţii închizându-se în urma internului, şovăi câteva clipe şi se ridică, trecând cu un pas hotărât peste linia galbenă.

Brisson i se înfăţişa tinerei femei aşezate pe un taburet, alături de logodnicul ei.

84

- Bună, Lauren. Nu ne-am mai văzut de un car de ani.- Nu te-ai schimbat deloc, răspunse ea.- Nici tu.- De-a ce te joci cu acest pacient?- Ce-ţi pasă? Duci lipsă de clienţi la Memorial?- Mă aflu aici pentru că acest om mi-a fost pacient

aseară. Ştiu că ţi s-o fi parând derutant, dar unii dintre noi fac această meserie de dragul medicinii.

- Vrei să spui că le e teamă să nu dea de vreo belea pentru că au subestimat starea clinică a unui rănit şi l-au lăsat să plece aşa din serviciul lor.

Tonul lui Lauren urcă în asemenea măsura, încât vocea i se auzi pe culoar.

- Te înşeli, dar, după cum văd, asta nu e cea mai gravă eroare de apreciere pe care ai făcut-o în seara asta. Sunt aici pentru că amicul acestui tip m-a chemat în ajutor şi pentru că mi-am dat seama, chiar şi de la telefon, că iar ai dat-o în bară cu diagnosticul.

- Pesemne că vrei să-mi ceri ceva, de eşti aşa de amabilă!

- Nu vreau să-ţi cer absolut nimic, dar pot să-ţi dau un sfat! O să sun la Memorial şi o să-i rog să-mi trimită o ambulanţă ca să-l duc înapoi pe omul ăsta, care are probabil nevoie, cât se poate de iute, de o puncţie intracraniană. Tu mă laşi să intervin, iar eu, în schimb, te las să-ţi modifici concluziile rezultate în urma consultaţiei. O să recomanzi tu însuţi transferul, iar şeful tău de serviciu o să te felicite. Gândeşte-te: un pacient salvat n-are cum să-i strice carierei tale.

Brisson înghiţi găluşca; se apropie de Lauren şi îi luă din mână radiografiile.

- Asta aş fi făcut, dacă aş fi considerat că starea sănătăţii lui justifică asemenea cheltuieli. Dar nu este cazul: se simte bine, iar mâine dimineaţă se va trezi cu o migrenă straşnică. Până atunci, îţi permit să ieşi din spitalul meu şi să te întorci într-al tău!

- Locul ăsta este, în cel mai bun caz, un dispensar, ripostă Lauren.

Smulse o radiografie din mâinile lui Brisson şi o agăţă de panoul luminos. Clişeul era făcut din faţă. Lauren delimită

85

epifiza. Mica glandă ar fi trebuit să se afle perfect „călare” pe linia mediană care separa cele două emisfere ale creierului, dar, în această imagine, poziţia ei era puţin decalată. Ceea ce lăsa loc supoziţiei că, asupra părţii posterioare a creierului, era exercitată o presiune anormală.

- Nu eşti în stare să interpretezi această anomalie? ţipă ea.

- Nu-i decât un defect al clişeului. Aparatul portabil este de proastă calitate! răspunse Brisson, cu vocea unui băieţel prins cu mâna în borcanul cu dulceaţă.

- Epifiza e decalată de la linia mediană şi singura explicaţie posibilă este formarea unui hematom parieto-occipital. Încăpăţânarea ta o să-l bage pe acest om în mormânt, iar eu îţi jur că o să te fac să-ţi pară rău.

Brisson îşi recăpătă tupeul şi, plin de el, înaintă spre Lauren, obligând-o să se tragă înapoi, spre uşa boxei.

- O să trebuiască mai întâi să-ţi justifici pătrunderea abuzivă în acest loc şi prezenţa într-o sală de consultaţii unde n-ai nici autoritate, nici legitimitate. În următoarele cinci minute îi voi suna pe gabori, ca să te pună pe fugă, doar dacă nu cumva preferi să mergem undeva şi să luăm o cafea. În seara asta e linişte, pot lipsi câteva clipe.

Lauren îl măsură pe rezident cu privirea; buzele îi tremurau de furie. Sprijinit în braţul pus cu nonşalanţă pe perete, deasupra umărului lui Lauren, Brisson îşi apropie faţa de a ei. Ea îl împinse fără menajamente.

- Patrick, încă din facultate plesneai de poftă şi de gelozie. Persoana care te-a decepţionat cel mai rău în viaţă eşti tu însuţi; aşa că te-ai hotărât să-i faci pe ceilalţi să plătească pentru asta. Dacă mai continui s-o ţii pe a ta, omul ăsta o să iasă de aici într-un scaun cu rotile, în cel mai bun caz.

Cu un gest brutal, Brisson o împinse spre uşă.- Ia, valea de aici, până nu te arestez. Cară-te şi

transmite-i complimentele mele lui Fernstein; spune-i că, în ciuda judecaţii lui atât de aspre, eu mă descurc foarte bine. Cât despre asta, spuse el, arătând spre Arthur, rămâne aici, e pacientul meu!

De furie, lui Brisson i se umflaseră venele. Lauren îşi recăpătă calmul; compătimitoare, îşi puse mâna pe umărul

86

internului.- Doamne, ce milă mi-e de cei din jurul tău! Te implor,

Patrick, dacă mai ai în tine o fărâmă de omenie, rămâi burlac!Paul intră brusc în încăpere, cu ochii rătăciţi de emoţie.

Brisson tresari.- Oare am auzit bine când aţi spus că Arthur o să rămână

paralizat? Îl privi pe Brisson, cuprins de un chef nebun de a-l

strânge cu adevărat de gât, când apăru şi asistenta Cybile. Ea se scuză faţă de rezident, spunând că a făcut tot ce a putut ca să-l reţină pe Paul, dar n-avusese atâta putere încât să-l oprească înainte de a intra pe culoar.

- De data asta, aţi mers prea departe amândoi! Cybile, cheamă-i imediat pe caralii! O să depun o plângere.

Brisson jubila. Asistenta se apropie, scoase mâna din buzunar şi strecură ceva în palma lui Lauren. Tânăra doctoriţa identifică imediat obiectul şi înţelese intenţia asistentei. Îi mulţumi cu o privire complice şi, fără să stea pe gânduri, înfipse seringa în gâtul lui Brisson şi apăsă pe piston.

Rezidentul se uită la ea, uluit, se trase înapoi, încercând să-şi scoată acul din ceafă, dar era prea târziu, pentru că pământul îi fugea deja de sub picioare; Lauren făcu un pas, ca să-l prindă în timp ce cădea.

- Valium şi Hypnovel! O să facă o plimbare foaaarte lunga! anunţa Cybile, cât se poate de spăşită.

Ajutată de Paul, Lauren îl lungi pe Brisson pe jos.Din tavan, nu mai atârna un neon, ci un mic avion

montat într-un carusel. De ce oare nu-l lăsa tata să urce în carlingă? Din cabina lui, stăpânul caruselului sunase deja dintr-un clopoţel, turul avea să înceapă. Toţi copiii se distrau, iar el trebuia să rămână acolo, jos, să se joace în nisip. Pentru că o grămadă de nisip nu costa nimic. Un tur de treizeci de cenţi înseamnă mult bănet, oare cât ai de plătit ca să ajungi până-n stele?

Lauren băgă sub capul lui Brisson cuvertura împăturită pe care i-o întinsese Cybile.

Femeia din faţa mea e frumoasă, cu părul ei adunat într-o coadă de cal, cu pomeţii ei proeminenţi şi cu ochii ei sclipitori. Abia dacă se uită la mine. Să doreşti nu e o crimă. Aş vrea să urce, cu mine, în avion, i-aş lăsa pe părinţii mei în

87

această mediocritate care are darul să-i facă pe amândoi să se simtă în siguranţă, îi urăsc pe oamenii ăştia din jurul meu, care râd din nimic şi se bucură pentru toate cele. E întuneric.

- Doarme? şopti Paul.- Aşa se pare, răspunse Lauren, luând pulsul lui Brisson.- Acum, ce avem de făcut?- O să doarmă vreo jumătate de oră; până când se

trezeşte el, aş vrea să fac curăţenie lună. O să fie foarte prost dispus. Plecaţi toţi trei de aici, îi îndemnă Cybile.

- Eu mă duc să-mi iau maşina. O să-l instalăm pe prietenul dumitale în spate şi o să plecăm în goana mare la Memorial, nu mai avem de pierdut nici o clipă.

Şi Lauren ieşi din încăpere. Asistenta puse în mişcare patul în care zăcea Arthur, iar Paul o ajută să-l împingă afară din sala de consultaţie, având grija să nu treacă peste degetele lui Brisson, care moţăia pe jos. Rotilele scârţâiau pe linoleumul din hol. Deodată, Paul dădu drumul patului.

Lauren închise la loc portbagajul maşinii Triumph şi îl văzu, surprinsă, pe Paul, care traversa în fugă parcarea. Ajuns în dreptul ei, îi strigă „vin acum” şi îşi continuă sprintul. Ea îşi îmbrăcă halatul, privindu-l, perplexă, cum se îndepărtează.

- Paul, zău că nu e momentul…

După câteva clipe, o ambulanţă opri în faţa ei. Portiera de pe partea pasagerului se deschise şi Paul, aşezat pe locul şoferului, o întâmpină zâmbind cu gura până la urechi.

- Vă duc?- Dar ştii să conduci genul ăsta de maşina? întrebă ea,

urcând la bord.- Sunt specialist!Opriră în faţa intrării. Cybile şi Paul îl transbordară pe

Arthur pe o brancardă, în spatele ambulanţei.- Tare aş fi vrut să vin şi eu cu dumneavoastră, oftă

Cybile, aplecată spre geamul lui Paul.- Mulţumesc pentru tot, spuse el.- Pentru nimic; o să-mi pierd eu slujba, însă rar mi s-a

mai întâmplat să mă distrez aşa ca acum. Dacă toate serile voastre sunt la fel de vesele, sunaţi-mă, o să am timp liber berechet.

88

Paul scoase din buzunar legătura de chei şi i-o înmână asistentei.

- Am încuiat uşa sălii de consultaţie, gândindu-mă că tipul s-ar putea trezi ceva mai repede!

Cybile recuperă cheile, cu zâmbetul pe buze, lovi uşor portiera, aşa cum plesneşti un cal peste crupă, ca să-l îndemni s-o pornească la drum.

Singură în mijlocul parcării pustii, stând în faţa patului cu rotile, Cybile văzu ambulanţa cotind la coltul străzii. Asistenta se opri în faţa uşilor automate. La picioarele ei, un grătar metalic lăsa să se scurgă apa de ploaie. Luă cheile pe care i le înapoiase Paul şi le lăsă să-i alunece din mână.

- Cu maşina mea, zise Lauren, toată treaba ar fi fost mai discretă.

- Mi-aţi spus că nu mai avem nici o clipă de pierdut! obiectă Paul, dând drumul girofarului de pe ambulanţă.

Goneau cu viteză mare; dacă toate mergeau bine, într-un sfertuleţ de oră aveau să fie la Memorial Hospital.

- Ce noapte! exclamă Lauren.- Credeţi ca Arthur o să-şi mai amintească ceva?- Unele frânturi din momentele în care a fost lucid se vor

lipi unele de altele. Dar nu pot garanta că vor forma toate o serie coerentă.

- Este periculos să redeştepţi amintirile cuiva care a stat mult în comă?

- De ce să fie periculos? întrebă Lauren. Comele sunt urmarea unor traumatisme craniene. Creierul poate fi afectat sau nu. Uneori, se întâmplă ca unii pacienţi sa rămână în comă fără să ştim de ce. Medicina cunoaşte încă prea puţine cu privire la creier.

- Vorbiţi despre creier ca despre carburatorul unei maşini.

Înveselită, Lauren se gândi la Triumph-ul ei, pe care îl abandonase în parcare, şi se rugă să nu dea peste Brisson, când se va duce să-l recupereze. Tipul ăla ar fi fost în stare să şi doarmă în maşina ei, până când s-ar fi întors să şi-o ia.

- Prin urmare, dacă încercam să stimulăm memoria unui fost comatos, nu-l punem deloc în primejdie?

- Nu trebuie confundată amnezia cu coma, n-au nici o legătura. Se întâmplă foarte des ca un individ să nu-şi

89

amintească evenimentele dinaintea şocului care l-a făcut să-şi piardă cunoştinţa. Dar, dacă pierderea memoriei se întinde pe un interval mai mare, asta ţine de un alt domeniu, care se numeşte amnezie şi care are propriile sale cauze.

În timp ce Paul cugeta, Lauren se întoarse să-l urmărească pe Arthur.

- Prietenul dumitale încă nu e în comă, e doar fără cunoştinţa.

- Credeţi că oamenii îşi pot aminti ceea ce s-a petrecut cât timp au fost în comă?

- Ca, de exemplu, de unele zgomote din jurul lor? Se întâmplă cam ca atunci când dormi, doar că somnul e mult mai profund.

Paul se gândi de o mie de ori, înainte de a se hotărî să-i pună întrebarea care îi ardea buzele.

- Dar, dacă eşti somnambul?Lauren se uită la el, intrigată. Paul era superstiţios şi, în

sinea lui, un glăscior îi amintea că făcuse un jurământ. Prietenul lui cel mai bun zăcea, fără cunoştinţă, pe o targă, aşa că, în ciuda propriei sale voinţe, renunţă să mai pună întrebări.

Lauren se întoarse iar spre Arthur. Respiraţia acestuia era adâncă şi regulată. Dacă radiografiile craniului său n-ar fi prevestit lucruri atât de rele, ai fi putut crede că doarme liniştit.

- Arată destul de bine, spuse ea, aşezându-se la loc.- Oh, dar este un tip foarte bine, chiar dacă uneori mă

sâcâie de dimineaţa până seara.- Eu vorbeam despre sănătatea lui! Cine se uită la voi,

zice că sunteţi un cuplu vechi de când lumea.- Suntem ca fraţii, bombăni Paul.- N-ai vrut s-o anunţi pe iubita lui? Mă rog, vreau să zic

pe cea adevărată!- Este celibatar şi nici să nu vă gândiţi să mă întrebaţi de

ce!- De ce?- Are el un dar al lui, de a se vârî în situaţii complicate.- Ca, de exemplu?Paul o privi lung pe Lauren. Ce-i drept, zâmbetul din ochii

ei era unic.

90

- Lăsaţi-o încurcată! zise el, clătinând din cap.- Trebuie s-o luam la dreapta; pe aici, se fac nişte lucrări,

îi indică Lauren. De ce îmi pui toate întrebările astea cu privire la comă?

- Doar aşa!- Cu ce te ocupi?- Sunt arhitect.- Ca şi el?- De unde ştiţi?- Mi-a spus în după-amiaza asta.- Ne-am făcut împreuna un birou de arhitectură. Aveţi o

memorie bună, dacă vă amintiţi de meseria tuturor pacienţilor dumneavoastră.

- Să fii arhitect e o profesie frumoasă, murmură Lauren.- Depinde de clienţi.- Şi la noi e cam la fel, zise ea, râzând.Ambulanţa se apropia de spital. Paul trase puţin sirena şi

se prezentă la rampa rezervată salvărilor. Gardianul ridică bariera.

- Ador să încalc legea! jubilă el.- Opreşte sub copertină şi mai claxonează niţel.

Brancardierii vor ieşi să-l ia pe prietenul dumitale.- Ce lux!- E doar un spital.El opri maşina în locul indicat de Lauren. Doi brancardieri

se şi repeziseră în întâmpinarea lor.- Eu mă duc cu ei, spuse Lauren. Dumneata du-te să

parchezi. Ne întâlnim mai târziu, în sala de aşteptare.- Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut, zise Paul.Ea deschise portiera şi coborî din maşina.- Ai avut pe cineva apropiat în comă?Paul o fixă cu privirea.- Chiar foarte apropiat! răspunse el.Lauren însoţi brancarda şi intră cu ea la Urgente.- Orice s-ar spune, voi doi aveţi un fel foarte ciudat de a

vă întâlni. Sunteţi făcuţi să va înţelegeţi! murmură Paul, privind cum Lauren se îndepărta pe hol.

10

91

Rotilele brancardei se învârteau atât de iute, încât le tremura butucul; Lauren şi Betty îşi croiau drumul pe culoarele aglomerate ale Serviciului de Urgenţe. Ocoliră la timp un dulap de medicamente, ca şi întâlnirea - ce părea sa fie deosebit de periculoasă - la un viraj, cu o echipă de brancardieri care venea din faţă. Pe tavan, neoanele păreau o lungă linie continuă, de culoare lăptoasă. În depărtare, răsună clopoţelul ascensorului. Lauren urlă către cei dinăuntru s-o aştepte, îşi acceleră şi mai tare cursa, iar Betty o ajuta din răsputeri să menţină targa în linie dreaptă. Un intern de la ORL, care ţinea de uşile cabinei, le ajută să se strecoare între celelalte două paturi care urcau spre sălile de operaţii.

- Scanner! gâfâi Lauren, în timp ce cabina urca.O asistentă apăsă pe butonul de la cinci. Goana începu

din nou, nebuneşte, de pe un coridor pe altul, iar uşile palierelor zburau din calea lor. Unitatea de imagistică medicală se vedea, în sfârşit. Cu sufletul la gură, Lauren şi Betty îşi adunară ultimele puteri.

- Sunt doctoriţa Kline, am anunţat că venim; am nevoie imediat de un scanner cranian.

- Va aşteptam, răspunse Lucie; aveţi dosarul pacientului?Hârţogăria n-avea decât să aştepte. Lauren împinse

brancarda în sala în care se făceau investigaţiile. Din cabina lui de control, izolată de scanner, doctorul Bern se plecă asupra microfonului.

- Ce căutăm?- O posibilă hemoragie în lobul occipital. Am nevoie de o

serie de clişee preoperatorii, pentru o puncţie intracraniană.- Intenţionaţi să interveniţi în noaptea asta? întrebă Bern,

surprins.- În mai puţin de o oră, dacă izbutesc să adun echipa.- Fernstein a fost anunţat?- Încă nu, murmură Lauren.- Dar aveţi aprobarea lui prealabilă pentru acces scanări

de urgenţă?- Evident, minţi Lauren.Ajutată de Betty, îl instală pe Arthur pe masa de terapie

şi îi prinse capul în curelele suportului prevăzut anume. Betty injectă soluţia iodată, în timp ce operatorul începea

92

demersurile operaţiunii, de la terminalul său. Cu un foşnet abia auzit, masa înainta spre centrul tunelului. Aparatul Statif îşi efectua primele rotaţii, în timp ce coroana de detectori se învârtea în jurul capului lui Arthur. Razele X captate erau transmise unui centru de informaţii, care alcătuia, pe secţiuni, imaginea creierului.

Primele imagini apăruseră deja pe cele două ecrane ale operatorului. Ele confirmau diagnosticul lui Lauren şi infirmau pe al lui Brisson. Arthur trebuia operat imediat. Ruptura venei afectate trebuia suturată cât mai repede iar hematomul din cavitatea craniană trebuia redus.

- După părerea ta, care este potenţialul de recuperare? îşi întrebă Lauren colegul, vorbind în microfonul din sala scannerului.

- Tu eşti specialista în neurochirurgie! Dar, dacă vrei prognosticul meu, aş spune că, dacă interveniţi până într-o oră, totul este încă posibil. Nu văd leziuni majore, omul respiră bine, centrii neuro-funcţionali par neatinşi, aşa că poate scăpa teafăr.

Radiologul îi făcu semn lui Lauren să vina în cabina lui. Îi arătă cu degetul un punct de pe creier.

- Aş vrea să te uiţi mai îndeaproape la această secţiune, zise el. Cred că, aici, avem o mica malformaţie ciudată. O să-i completez examenul şi cu un RMN. O să-ţi trimit imaginile prin Dicom4 şi o să le recuperezi direct pe neuronavigator. Aproape că ai putea lăsa robotul să opereze în locul tău.

- Mulţumesc pentru tot.- În noaptea asta a fost linişte, iar vizitele tale îmi fac

întotdeauna plăcere.Un sfert de oră mai târziu, Lauren părăsi departamentul

de imagistică medicală, ducându-l pe Arthur la ultimul etaj al spitalului. Betty se desparţi de ea în faţa liftului: trebuia să se întoarcă la Urgenţe. De acolo, urma să facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a aduna, în cel mai scurt timp, echipa de chirurgi.

Blocul operator era în beznă; pe perete, ceasul fosforescent arăta ora trei şi patruzeci de minute.

4 Dicom - server informatic. (N. a.)

93

Lauren încercă să-l instaleze pe Arthur pe masa de operaţie, însă fără nici un ajutor treaba era anevoioasă. Se săturase de viaţa asta, de orarele astea, se săturase să fie mereu la dispoziţia tuturora, în timp ce, pentru ea, nu se găsea niciodată nimeni. Pagerul o chemă la ordine; se repezi către telefonul de perete. Betty ridică imediat receptorul.

- Am reuşit să dau de Norma; nici nu i-a venit să creadă. Are ea grijă să-l găsească pe Fernstein.

- Crezi că o să-i ia mult timp?- Cât să ajungă din bucătărie în dormitor. Dacă

apartamentul lui Fernstein e aşa de mic pe cât se spune, o să-i ia cinci secunde!

- Vrei să zici că Norma şi Fernstein?…- Mi-ai cerut să ţi-l găsesc în toiul nopţii? S-a făcut! Şi i-

am lăsat vorbă să te sune pe tine direct, că eu am timpanele fragile. Te las, caut un anestezist.

- Crezi că Fernstein o să vină?- Cred că e deja pe drum, că doar eşti febleţea lui! Pare-

se că eşti singura care nu vrea să-şi dea seama de chestia asta!

Betty închise telefonul şi căută în agenda personală telefonul unui medic reanimator care stătea nu departe de spital şi căruia avea să-i strice noaptea. Lauren puse receptorul jos cu încetineală. Îl privi pe Arthur, întins pe targă şi cufundat într-un somn înşelător.

Auzi paşi în spatele ei. Paul se apropie de pat şi luă mâna lui Arthur.

- Credeţi că o să scape? întrebă el cu o voce temătoare.- Fac tot ce-mi stă în putere, dar, singură, nu pot prea

multe. Aştept artileria grea şi mă simt obosită.- Nu ştiu cum să vă mulţumesc, murmură Paul. El este

singurul lucru mai presus de mijloacele mele, pe care mi l-am îngăduit vreodată.

Cum Lauren tăcea, Paul adăugă că nu-şi putea permite să-l piardă.

Lauren îl privi ţintă.- Vino să mă ajuţi, fiecare minut contează!Îl trase pe Paul în sala de pregătire, deschise dulapul

central şi luă două bluze verzi.- Întinde braţele, spuse ea.

94

Îi înnodă la spate cordonul tunicii şi îi puse o calotă pe cap. Ducându-l spre chiuvetă, îi arătă cum să-şi spele mâinile şi îl ajută să-şi pună o pereche de mănuşi sterile. În timp ce Lauren se îmbrăca, Paul se contempla într-o oglindă. Se găsea foarte elegant în costum de chirurg. Dacă n-ar fi avut o nemărginită groază de sânge, medicina i-ar fi convenit de minune.

Paul o ajută pe Lauren să se pregătească şi, după ce îşi puseră amândoi combinezoanele, o urmă în interiorul blocului operator. El, care era mândru de înalta tehnicitate a echipamentului din biroul său de arhitectura, era fermecat de multitudinea aparatelor electronice. Se apropie de neuronavigator, să-i mângâie tastatura.

- Nu te atinge de el! ţipă Lauren.- Nu făceam decât să mă uit.- Uită-te cu ochii, nu cu mâinile! N-ai dreptul să fii aici.

Dacă mă vede Fernstein cu dumneata, în sala asta, o să mă învârtesc de…

-… două ore bune, de frecat ridichea, continuă vocea bătrânului profesor, care ieşea dintr-un difuzor. Eşti hotărâtă să-ţi sabotezi cariera şi să-mi periclitezi pensionarea, ori faci chestiile astea pur şi simplu din inconştienţă?

Lauren se întoarse. Din sasul de pregătire, aflat de partea cealaltă a peretelui de sticla, Fernstein o privea ţintă.

- Dumneavoastră sunteţi cel care m-a pus să fac jurământul lui Hipocrate; eu îmi respect angajamentul şi nimic mai mult! răspunse Lauren în interfon.

Fernstein se plecă asupra consolei şi apăsă pe butonul microfonului, pentru a intra în legătura cu acel „medic” pe care nu-l cunoştea.

- Am pus-o să jure că îşi va dona corpul cercetării medicale. Cred că, atunci când generaţiile următoare îi vor studia creierul, ştiinţa va face un mare progres în înţelegerea fenomenului încăpăţânării.

- Nu te teme: de când mi-a salvat viaţa, pe masa de operaţie, mă consideră propria sa creaţie! ripostă Lauren, adresându-i-se lui Paul şi ignorându-l total pe Fernstein.

Ea luă dintr-un sertar un brici steril şi o foarfecă, tăie cămaşa lui Arthur şi aruncă fâşiile la cos. Paul nu-şi putu stăpâni un zâmbet, văzând-o cum debarasează torsul lui

95

Arthur de orice pilozitate.- Tunsoarea asta o să-i placă la nebunie, când se va trezi!

spuse el.Lauren îi fixă lui Arthur nişte electrozi la încheieturile

mâinilor, la glezne şi în şapte puncte, de jur împrejurul inimii. Legă firele electrice la electrocardiograf şi verifică buna funcţionare a aparatului. Pe ecranul luminiscent, de culoare verde, apăru afişat un traseu lent şi regulat.

- Am ajuns jucăria lui însufleţita! Mă ia la rost dacă lucrez prea multe ore, mă ia la rost dacă nu sunt la etajul care trebuie şi în clipa care trebuie, mă ia la rost dacă nu tratăm destui pacienţi la Urgenţe, mă ia la rost dacă sosesc prea repede în parcare, mă ia la rost până şi pentru că am o mină obosită! În ziua în care o să-i studiez creierul, medicina va face un mare progres în înţelegerea „machismului” la doctori!

Stânjenit, Paul tuşi uşor. Fernstein o chemă pe Lauren la el.

- Sunt în mediu sterilizat, protestă ea. Ştiu deja ce vreţi să-mi spuneţi!

- Crezi că m-am sculat în toiul nopţii doar pentru plăcerea de a-ţi trage o săpuneală? Aş vrea să discutăm despre protocolul operator. Grăbeşte-te, e un ordin!

Lauren trase de mănuşi, făcându-le să plescăie şi ieşi din blocul operator, în care îl lăsă doar pe Paul, să-i ţină tovărăşie lui Arthur.

- Cine este reanimatorul? întrebă ea, când uşa sasului aluneca pe şină.

- Credeam că e acest medic, cu care stăteai dumneata de vorbă!

- Nu, nu e el, murmură Lauren, privindu-şi vârful pantofilor.

- Se va ocupa Norma de chestia asta, ajunge şi ea în câteva minute. Bun, ai reuşit să formezi o echipă în puterea nopţii. Spune-mi că nu e vorba de o apendicită.

Trăsăturile lui Lauren se destinseră; îşi puse mâna pe umărul bătrânului ei profesor.

- Puncţie intracraniană şi reducere a unui hematom subdural.

- Când au început primele sângerări?- La orele nouăsprezece, cu o probabilă creştere a

96

intensităţii spre orele douăzeci şi unu, ca urmare a absorbţiei unei puternice doze de aspirină.

Fernstein se uita la ceas; erau orele patru dimineaţa.- Care este prognosticul în privinţa recuperării?- Operatorul de la scanner este optimist.- Eu nu ţi-am cerut părerea lui, ci pe a dumitale!- Sincer vorbind, nu ştiu, dar instinctul îmi spune că

merita să vă scol din somn.- Atunci, dacă n-o să-l scoatem teafăr din beleaua asta, o

să-ţi trag la răspundere instinctul. Unde sunt filmele?- Deja introduse în neuronavigator. Perimetrul câmpului

operator a fost stabilit, l-am trimis prin Dicom. Am pus ecograful în funcţiune şi am iniţiat protocolul operator.

- Bun. Ar trebui să putem opera într-un sfert de oră. O să rezişti? o întrebă profesorul, în timp ce îşi punea halatul.

- Precizaţi întrebarea! îl luă în zeflemea Lauren, care îi înnoda cordonul la spate.

- Vorbesc despre oboseala dumitale!- Aveţi o obsesie! se oţărî ea, luând din dulap o nouă

pereche de mănuşi sterile.- Dacă aş conduce o companie aeriana, mi-aş face griji

pentru vigilenţa piloţilor mei.- Nu vă faceţi, eu sunt cu picioarele pe pământ.- Prin urmare, cine e chirurgul din sala de operaţii? Nu-l

recunosc aşa, cu calota pe cap, zise Fernstein, spălându-se pe mâini.

- E o poveste lungă, răspunse Lauren, încurcată. O să plece, a venit doar să mă ajute.

- Ce specialitate are? În seara asta, nu suntem prea mulţi, aşa că orice ajutor e binevenit!

- Psihiatru!Fernstein rămase blocat. Norma intră în sala de

pregătire, îl ajută pe profesor să-şi pună mănuşile şi îi aranjă restul ţinutei. Asistenta îl privi pe bătrânul profesor, mândră de eleganţa lui. Fernstein se aplecă spre urechea elevei sale şi murmură:

- Ea crede că, de când am îmbătrânit, semăn cu Sean Connery.

Şi Lauren îi zări zâmbetul, care înflorea sub masca de chirurg.

97

Doctorul Lorenzo Granelli, reputat reanimator, îşi făcu o intrare zgomotoasă. Instalat de douăzeci de ani în California, titular de catedră la centrul spitalicesc universitar, nu se dezbărase niciodată de acel accent elegant şi luminos, care îi sublinia originile veneţiene.

- Prin urmare? exclamă el, cu braţele larg deschise. Ce poate fi atât de urgent încât nu mai suferă amânare?

Echipa intră în blocul operator. Spre marea uimire a lui Paul, toţi îl salutară, spunându-i „domnule doctor”.

Lauren îi făcu semn din ochi, cu toată fermitatea, să iasă din sală, dar, în timp ce Paul se îndrepta spre uşa sasului, anestezistul îl rugă să-l ajute să instaleze punga de perfuzie. Granelli se holbă, perplex, la picăturile de sudoare care izvorau din calota lui Paul.

- Scumpe colega, degeţelul meu cel mic îmi spune că ţi s-a făcut cald încă de pe acum.

Paul răspunse dând din cap şi agăţă, tremurând, punga cu plasmă de stativ. Cât despre Lauren, expunea cu rapiditate situaţia, în faţa întregii echipe. Le prezenta, pe ecranul computerului, secţiunile obţinute la scanner.

- Am sa cer o nouă ecografie, după ce vom micşora presiunea intracraniană.

Fernstein îşi întoarse privirea de la ecran şi se apropie de pacient. Descoperind chipul lui Arthur, se trase înapoi cu un pas şi mulţumi Cerului că masca pe care o purta îi ascundea faţa.

- Totul e în ordine? îl întrebă Norma, care simţise tulburarea profesorului.

Fernstein se îndepărtă de masa de operaţie.- Cum a ajuns acest tânăr la noi?- E o poveste care vi se va părea greu de crezut,

răspunse Lauren, cu un glas abia auzit.- Vom avea tot timpul s-o ascultam, insistă profesorul,

luând loc în spatele neuronavigatorului.Lauren explică traseul haotic care îl adusese pe Arthur,

pentru a doua oară, la Serviciul de Urgenţe din Memorial Hospital şi îl scăpase din mâinile nenorocite ale lui Brisson.

- De ce nu l-ai supus unui examen neurologic mai aprofundat când l-ai consultat prima dată? întrebă Fernstein, verificând bunul mers al aparatului.

98

- Nu avusese un traumatism cranian, nu avusese nici o pierdere de cunoştinţă, bilanţul neuromotor era satisfăcător. Ştiţi că avem ordinul de a limita examenele costisitoare, care nu sunt neapărat necesare…

- Dumneata n-ai respectat niciodată ordinele; nu-mi spune că te-ai hotărât subit să te supui tocmai azi, pentru prima dată. Ăsta chiar că ar fi un ghinion!

- N-aveam nici un motiv de îngrijorare!- Şi Brisson…- Fidel sieşi, ripostă Lauren.- Şi te-a lăsat el să-i iei pacientul?- Nu tocmai…Paul se prefăcu că îl apucă tusea. Toată echipa de

chirurgie se uita la el. Granelli îşi părăsi postul şi veni să-l bată pe spate.

- Eşti sigur că te simţi bine, scumpe confrate?Paul îl linişti pe anestezist, făcând un semn cu capul, şi

se îndepărtă de el.- Iată o noutate excelentă! exclamă Granelli. Acum, între

noi fie vorba, dacă ai putea evita să umpli aceasta încăpere cu bacilii dumitale, corpul medical, din care fac şi eu parte, ţi-ar fi nespus de recunoscător. Vorbesc în numele scumpului nostru pacient, care suferă de pe acum la ideea că te-ai putea apropia de el.

Paul avea impresia că, în picioarele lui, îşi stabilise domiciliul o întreagă colonie de furnici; se apropie de Lauren şi îi murmură, rugător, la ureche:

- Scoateţi-mă de aici până nu începe operaţia, că nu suport să văd sânge!

- Am să fac tot ce-mi stă în putinţa, şopti tânăra doctoriţă.

- Când sunteţi amândoi, la un loc, viaţa mea se transformă într-un calvar. Dacă aţi putea încerca, să vă întâlniţi şi voi, într-o buna zi, ca toată lumea, aş fi foarte mulţumit.

- Ce tot spui? îl întrebă, uimită, Lauren.- Las’ că ştiu eu ce spun! Scoateţi-mă de aici până nu

dau ochii peste cap.Lauren se îndepărtă de Paul.- Sunteţi pregătit? îl întrebă ea pe Granelli.

99

- Mai pregătit de atâta e aproape cu neputinţă, scumpa mea; aştept semnalul, răspunse anestezistul.

- Mai stai câteva clipe, îi spuse Fernstein.Norma puse câmpul operator peste capul lui Arthur.

Chipul lui dispăru sub pânza verde.Fernstein voi să mai verifice o ultimă oară filmele; se

întoarse spre panoul retro luminat, dar acesta nu arăta nici o imagine. Ochii lui aruncară fulgere înspre Lauren.

- Au rămas de cealaltă parte a peretelui de sticla, îmi pare foarte rău.

Lauren ieşi din sală, ca să caute planşele RMN. Uşa blocului operator se închise, în timp ce Norma îl liniştea pe Fernstein, cu un zâmbet complice.

- Asta e ceva inadmisibil, zise el, apucând mânerele neuronavigatorului. Ne scoală în toiul nopţii, nimeni nu ştie despre ce fel de intervenţie este vorba, abia dacă avem răgazul să ne pregătim! Totuşi, în spitalul ăsta există un minimum de proceduri, ce se impune a fi respectat!

- Dar, scumpe colega, exclamă Granelli, talentul se exprimă deseori în spontaneitatea de care dai dovadă când ai de-a face cu neprevăzutul.

Toate fetele se întoarseră spre anestezist. Granelli tuşi uşor.

- În fine, cam aşa ceva! Nu?Uşile sălii de pregătire, în care Lauren aduna ultimele

rezultate ale analizelor, se deschiseră brusc. Un poliţist în uniformă îl preceda pe un inspector de politie. Lauren îl recunoscu de îndată pe medicul în halat, care arăta cu degetul.

- Ea e, arestaţi-o imediat!- Cum aţi ajuns dumneavoastră aici? îl întrebă Lauren,

uluită, pe poliţist.- Se pare că era vorba de o urgenţă, l-am adus cu noi pe

dumnealui, ca să ne îndrume, răspunse inspectorul, arătându-l pe Brisson.

- Am venit ca să vă asist pe dumneavoastră, când o veţi aresta sub acuzaţia de tentativă de asasinat, sechestrarea unui medic în exerciţiul funcţiunii, răpirea unui pacient şi furtul unei ambulanţe!

- Domnule doctor, permiteţi-mi să-mi fac meseria,

100

continuă inspectorul Erik Brame, adresându-i-se lui Brisson.O întrebă pe Lauren dacă îşi recunoştea faptele. Ea

respiră adânc şi jură că acţionase astfel numai şi numai în interesului rănitului. Era un caz de legitimă apărare…

Inspectorului Brame îi părea nespus de rău, dar nu avea el căderea de a judeca faptele. El nu putea decât să-i pună cătuşele.

- Este neapărat necesar? îl întrebă, rugătoare, Lauren.- Aşa spune legea! jubilă Brisson.- Mai am o pereche de cătuşe. Dacă mai vorbiţi încă o

dată în locul meu, spuse inspectorul, vă ridic pentru uzurparea funcţiei de agent al forţei publice!

- Există un asemenea delict? îl întrebă internul.- Vreţi să verificaţi? răspunse Brame, pe un ton ferm.Brisson se trase înapoi cu un pas, lăsându-l pe poliţist să-

şi continue interogatoriul.- Ce aţi făcut cu ambulanţa?- Este în parcare. Aş fi dus-o înapoi în zori.Difuzorul hârâi. Lauren şi poliţistul se întoarseră şi îl

văzură pe Fernstein, care li se adresa din sala de operaţie.- Îmi puteţi spune ce se întâmpla?Obrajii tinerei doctoriţe se făcuseră ca para focului. Ea se

aplecă spre pupitru, cu spatele gârbovit, şi apăsă pe tasta interfonului.

- Scuzaţi-mă, murmura ea, îmi pare nespus de rău.- Oare aceasta imixtiune a poliţiei are vreo legătură cu

pacientul de pe această masă?- Oarecum, mărturisi Lauren.Granelli se apropie de peretele de sticlă.- E vorba de un bandit? întrebă el, aproape căzut în

extaz.- Nu, răspunse Lauren. Totul este din vina mea, sunt

foarte jenată.- Nu fi jenată, răspunse anestezistul; când eram de

vârsta dumitale, eu însumi am făcut vreo două-trei şotii, în urma cărora mi-am petrecut câteva seri în compania carabinierilor. De altfel, costumele lor sunt mult mai elegante decât ale poliţiei voastre.

Elanul reanimatorului fu tăiat de inspectorul Brame, care se apropie de microfon.

101

- Ea a furat o ambulanţă şi l-a răpit pe acest pacient, din alt spital.

- Singură? exclamă anestezistul, în culmea încântării. Dar fata asta e nemaipomenită!

- A avut un complice, suflă Brisson. Sunt sigur că e în hol, trebuie să-l ridicaţi şi pe el.

Fernstein şi Norma se întoarseră spre singurul medic care încă nu se prezentase, dar, spre marea lor surpriză, acesta dispăruse. Ghemuit în compartimentul de sub masa de operaţie, Paul nu înţelegea cum de i se transformase seara într-un asemenea coşmar. Cu câteva ore în urma, era un bărbat fericit şi senin, care cina în compania unei femei încântătoare.

Fernstein se apropie de peretele de sticlă şi o întrebă pe Lauren cum de săvârşise o faptă atât de stupidă. Eleva lui îşi ridică fruntea şi îl privi cu ochii plini de tristeţe.

- Brisson l-ar fi omorât.- Bună seara, domnule profesor, spuse tânărul intern,

încântat. Vreau să-mi recuperez imediat pacientul! Vă interzic să începeţi această intervenţie; o să-l iau cu mine.

- Mă cam îndoiesc, obiectă, furios, Fernstein.- Domnule profesor, vă invit sa-l lăsaţi pe doctoral

Brisson să se ocupe de pacient, spuse inspectorul de politie, încurcat.

Granelli se duse tiptil până la masa de operaţie, verifică starea lui Arthur şi îi debranşă un electrod de la mână. Imediat, se făcu auzită alarma electrocardiografului. Granelli ridică braţele spre cer.

- Poftim! Noi vorbim şi iar vorbim, în vreme ce acestui tânăr i se face tot mai rău. Cred că ar fi timpul să-l operăm, doar dacă nu cumva îşi va asuma responsabilitatea, pentru agravarea inevitabilă a stării bolnavului, acest domn care ne tot bate la cap. În orice caz, anestezia a început deja, aşa că pacientul nu mai este transportabil! încheie el, triumfător.

Masca de pe faţa Normei nu-i putea ascunde zâmbetul. Brisson, turbat de furie, îndreptă un deget acuzator spre Fernstein.

- O să mi-o plătiţi cu toţii!- Cred că noi încă nu ne-am încheiat socotelile, tinere!

Acum, plecaţi de aici şi lăsaţi-ne să ne vedem de treabă!

102

ordonă profesorul şi se întoarse, fără să mai arunce vreo privire spre Lauren.

Inspectorul Brame îşi puse în buzunar cătuşele şi o luă pe tânăra doctoriţă de braţ. Brisson se ţinu după ei.

- Cel mai neînsemnat lucru pe care îl putem spune, vorbi iar Granelli, punând din nou electrodul la încheietura lui Arthur, e că seara asta e foarte originală.

Zumzetul aparatelor acoperi tăcerea care se instală în sala de operaţii. Lichidul anesteziant coborî în josul tubului de perfuzie şi intră în venele lui Arthur. Granelli verifică saturaţia cu gaze a sângelui şi îi făcu semn lui Fernstein că intervenţia putea, în sfârşit, să înceapă.

*

Lauren luă loc în maşina inspectorului Erik Brame. Brisson se urcase în maşina poliţistului în uniformă. La intersecţia cu California Street, cele două vehicule se despărţiră. Brisson se întorcea să-şi sfârşească garda, la San Pedro. A doua zi, de dimineaţă, urma să vină la poliţie, ca să-şi semneze plângerea.

- Chiar era în pericol? întrebă inspectorul.- Continuă să fie, răspunse Lauren, de pe bancheta din

spate.- Şi Brisson acesta are vreun amestec?- Nu l-a aruncat el în vitrină, dar putem spune că

incompetenţa lui i-a agravat starea.- Aşadar, dumneavoastră i-aţi salvat viaţa?- Când m-aţi arestat, tocmai mă pregăteam să-l operez.- Şi faceţi genul acesta de chestii pentru toţi pacienţii

dumneavoastră?- Da şi nu. În fine, dacă vă referiţi la încercarea de a-i

salva, da; dar, dacă vă gândiţi la răpirea dintr-un alt spital, nu.- Şi v-aţi asumat toate aceste riscuri pentru un

necunoscut? continuă inspectorul. Trebuie să vă spun că mă uluiţi.

- Dar dumneavoastră? Nu riscaţi în fiecare zi pentru nişte necunoscuţi?

- Ba da, dar eu sunt poliţist.- Iar eu, medic…

103

Maşina intră în Chinatown. Lauren îl rugă pe ofiţer să deschidă geamul. Nu era chiar o chestie reglementară, dar el acceptă. În seara asta, i se făcuse lehamite de regulament.

- Tipul ăsta îmi era foarte antipatic, dar n-aveam încotro, mă înţelegeţi?

Lauren nu-i răspunse. Cu capul plecat spre fereastră, trăgea în piept aerul marin, care ajunsese până în cartierele de est ale oraşului.

- Acest loc îmi place mai mult decât vă puteţi închipui, spuse ea.

- În alte împrejurări, v-aş fi dus să gustaţi cea mai bună raţă lăcuită din lume.

- La fraţii Tang?- Cunoaşteţi localul?- Este cârciuma mea preferată, în fine, era, fiindcă, de doi

ani, n-am mai avut timp să pun piciorul acolo.- Sunteţi îngrijorată?- Aş fi preferat să fiu în sala de operaţii, dar Fernstein

este cel mai bun neurochirurg din acest oraş, aşa că n-ar trebui să-mi fac griji.

- Aţi reuşit vreodată să răspundeţi la o întrebare doar cu da sau nu?

Ea zâmbi.- Da!Maşina se opri în parcarea secţiei de politie 7. Inspectorul

Brame o ajută pe Lauren să coboare din vehicul. Când intrară în comisariat, i-o încredinţă pe pasageră ofiţerului de serviciu.

Nathaliei nu-i plăcea să-şi petreacă noaptea departe de bărbatul ei, dar orele dintre miezul nopţii şi şase dimineaţa contau dublu. Mai avea trei luni, după care, ieşea şi ea la pensie. Caraliul ei bătrân şi ursuz îi făgăduise că o s-o ducă în călătoria aia mare, la care visa de atâţia ani. La sfârşitul toamnei, îşi vor lua zborul spre Europa. Vor vizita Parisul, şi ea îl va săruta sub Turnul Eiffel, apoi vor pleca la Veneţia, pentru a se uni, în sfârşit, în faţa lui Dumnezeu. În iubire, răbdarea are virtuţile ei. Nu plănuiau nici o ceremonie: pur şi simplu aveau să intre într-o capelă micuţă, aşa cum găseai cu zecile în oraş.

Nathalia se duse în sala de interogatorii, pentru a stabili

104

identitatea lui Lauren Kline, o doctoriţă internă, cu specialitatea neurochirurgie, care furase o ambulanţă şi răpise un pacient dintr-un spital.

11

Nathalia îşi puse carnetul de însemnări pe masă.- În meseria mea, am văzut multe lucruri originale, dar

dumneavoastră aţi bătut recordul, zise ea, luând cafetiera de pe reşou.

Se uită lung la Lauren. În treizeci de ani de profesie, luase parte la un mare număr de interogatorii şi îşi putea da seama cât de sinceră era o persoană arestată, într-un timp mai scurt decât avusese nevoie aceasta pentru a-şi comite delictul. Tânăra internă se hotărâse să coopereze; cu excepţia complicităţii lui Paul, nu avea nimic de ascuns. Îşi asuma faptele. Dacă s-ar fi aflat din nou într-o situaţie identică, ar fi adoptat aceeaşi atitudine.

Trecuse o jumătate de ora. Lauren povestea, Nathalia o asculta, turnând din când în când alte cafele.

- N-aţi notat nici un cuvânt din depoziţia mea, îi spuse Lauren.

- Nu sunt aici pentru asta. O să vină un inspector mâine dimineaţă. Vă recomand ca, înainte de a povesti altcuiva ceea ce mi-aţi spus mie, să aşteptaţi sosirea unui avocat. Pacientul dumneavoastră are vreo şansa sa scape?

- Nu se poate şti decât la sfârşitul intervenţiei. De ce?Nathalia se gândea că, dacă Lauren îi salvase cu

adevărat viaţa acelui om, probabil că asta i-ar face pe administratorii de la Mission San Pablo să renunţe la intenţia de a se mai constitui ca parte civilă.

- Nu există nici o posibilitate să mă lăsaţi să ies cât durează operaţia? Vă jur că, mâine dimineaţa, m-aş prezenta din nou aici.

- Mai întâi, va trebui să vi se fixeze cauţiunea. În cel mai bun caz, judecătorul vă va primi în cursul după-amiezii. Dar poate că, între timp, colegul dumneavoastră îşi va retrage plângerea.

- Nu vă bazaţi pe asta. Dacă n-a putut pune mâna pe

105

mine când eram la facultate, o să-şi ia revanşa acum.- Vă cunoaşteţi?- A trebuit să-l suport ca vecin de bancă în anul patru.- Şi ocupa cam prea mult loc?- În ziua în care şi-a pus mâinile pe coapsa mea, l-am

făcut să-şi ia gândul într-un mod cam lipsit de menajamente.- Şi altceva?- Pot să vă povestesc asta fără să fie de faţă avocatul

meu? i-o întoarse Lauren, înveselită. L-am plesnit în toiul cursului de biologie moleculară, de a răsunat palma în tot amfiteatrul.

- Îmi amintesc că, la Academia de Politie, i-am pus cătuşe unui tânăr inspector, care a avut tupeul să mă sărute pe nepusă masă. A petrecut o noapte foarte neplăcută, agăţat de portiera maşinii.

- Şi l-aţi mai întâlnit vreodată?- În curând ne vom căsători.Nathalia îi ceru scuze lui Lauren, dar regulamentul o

obliga s-o închidă. Lauren privi celula cu grilaj, din fundul sălii de interogatorii.

- În seara asta, e linişte! continuă Nathalia. O să las celula deschisă. Dacă auziţi paşi, închideţi-vă singură uşa, altfel voi avea neplăceri. Aveţi cafea în sertarul de sub reşou şi ceşti în dulăpior. Să nu faceţi vreo prostie.

Lauren îi mulţumi. Nathalia părăsi încăperea şi se întoarse în biroul ei. Luă registrul de noapte, pentru a nota datele tinerei arestate şi aduse la sediul secţiei 7, la orele patru şi treizeci şi cinci de minute.

- Cât e ceasul? întrebă Fernstein.- Sunteţi obosit? se interesă Norma.- Nu văd de ce aş fi, n-am fost trezit decât în toiul nopţii

şi nu operez decât de vreo oră şi ceva, bombăni bătrânul chirurg.

- Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă, nu-i aşa scumpa mea Norma? o iscodi anestezistul.

- Care este sensul întrebării dumitale, scumpe confrate? îl întrebă Fernstein.

- Mă întrebam de unde o fi învăţat eleva dumitale această „frazare” atât de deosebită.

106

- Trebuie să deduc, de aici, că studenţii dumitale vor practica medicina cu un uşor accent italian?

Fernstein introduse un dren prin incizia efectuată în craniul lui Arthur. Sângele era colectat deja prin tub. Hematomul subdural începea în sfârşit, să se resoarbă. După ce microdisecările fură cauterizate, mai rămăsese de atacat mica malformaţie vasculară. Sonda neuronavigatorului avansa milimetru cu milimetru. Vasele de sânge apăreau pe monitorul de control, asemenea unor râuri subterane. Extraordinara călătorie în centrul inteligenţei omeneşti se desfăşura, pentru moment, fără nici o piedică. În acest timp, de o parte şi de cealaltă a provei navigatorului se întindea imensitatea materiei cenuşii, asemenea unei mase noroase străbătute de milioane de fulgere. Clipă după clipă, sonda îşi croia drumul spre obiectivul final, dar mai avea nevoie de încă multă vreme până să atingă venele cerebrale interne.

*

Nathalia recunoscu paşii care urcau scara. Capul inspectorului Pilguez apăru în uşa întredeschisă. Bărbatul cu părul zburlit şi cu obrajii bătând în cenuşiu, din pricina bărbii nerase, puse pe masă un pacheţel alb, legat cu o fundă maro.

- Ce e asta? întrebă Nathalia, curioasă.- Un om care nu izbuteşte să doarmă, când tu nu eşti în

pat cu el.- Îţi lipsesc aşa de rău?- Nu tu. Răsuflarea ta, care mă leagănă.- Într-o zi ai să mi-o spui, sunt sigură.- Ce?- Că, pur şi simplu, nu mai poţi trăi fără mine.Fostul inspector se aşeză pe biroul Nathaliei. Îşi scoase

pachetul de ţigări din buzunar şi duse una la buze.- Pentru că mai eşti încă vreo câteva luni în serviciul

activ, o să-ţi împărtăşesc, în mod cu totul excepţional, fructul unei experienţe dobândite din greu, pe teren. Pentru a ajunge la o concluzie, trebuie să-ţi regrupezi indicii. În cazul care te preocupă, te afli în faţa unui tip de şaizeci de ani bătuţi pe muche, care a lăsat New York-ul ca să-şi împartă viaţa cu tine; acest tip se dă jos din patul lui, care e, totodată, şi al tău, la

107

ora patru dimineaţa, o ia de-a curmezişul oraşului, cu maşina, deşi nu vede nimic în timpul nopţii, se opreşte să-ţi cumpere gogoşi, deşi colesterolul lui îi interzice până şi să calce trotuarul din faţa patiseriilor - în pachetul ăsta sunt gogoşi cu zahăr -, şi vine să ţi le pună pe birou. Mai ai nevoie de vreo altă depoziţie?

- Aş vrea totuşi să treci la mărturisiri!Nathalia luă ţigara lipită de buzele lui Pilguez şi îi dădu,

în loc, un sărut.- Nu-i rău deloc! Aşa, aşa! Văd că ancheta face progrese!

continuă poliţistul pensionat. Îmi dai înapoi ţigara?- Eşti într-o clădire publică, e interzis!- In afară de tine şi de mine, nu prea văd multă lume.- Te înşeli; e o tânăra în celula 2.- E alergică la tutun?- E doctoriţa!- Aţi băgat un medic la zdup? Da’ ce a făcut?- O chestie de-ţi stă mintea-n loc! Zău că, în meseria

asta, am văzut tot ce cu gândul nu gândeşti! A şutit o ambulanţă şi a răpit un pacient aflat în comă…

Nici nu-şi terminase Nathalia fraza, că Pilguez se şi ridicase şi se îndrepta, cu pasul hotărât, spre culoar.

- George! strigă ea. Ai ieşit la pensie!Dar inspectorul nu se întoarse, ci deschise uşa sălii de

interogatorii.- Am eu, aşa, un presentiment, mormăi, închizând uşa în

urma lui.

*

- Cred că nu mai avem mult, zise Fernstein, făcând să pivoteze mânerul robotului.

Anestezistul se plecă asupra ecranului şi mări imediat debitul de oxigen.

- E vreo problemă? întrebă chirurgul.- Scade saturaţia, lăsaţi-mă câteva minute, înainte de a

continua.Asistenta se apropie de stativ, reglă debitul perfuziei şi

verifică tubul de admisie a aerului care pătrundea în nasul lui Arthur.

108

- Totul e în ordine, zise ea.- Pare că se stabilizează, spuse Granelli, cu o voce mai

calmă.- Pot continua? întrebă Fernstein.- Da, dar nu sunt liniştit, nici măcar nu ştiu dacă omul

ăsta are antecedente cardiace.- O să mai pun un dren, hematomul e puţin încapsulat.Tensiunea lui Arthur scăzuse, constantele afişate pe

ecran nu erau cu adevărat alarmante, ci de natură să-l menţină pe anestezist într-o stare de alertă. Compoziţia gazelor sanguine nu era una dintre cele mai mulţumitoare.

- Cu cât îl trezim mai repede, cu atât mai bine; nu reacţionează prea grozav la Diprivan, continuă Granelli.

Traseul electrocardiogramei suferi o nouă modificare. Unda Q era anormală. Când se uită la micul monitor, Norma îşi opri respiraţia, dar traseul verde îşi recăpătă curbele regulate.

- A fost cât pe ce, zise asistenta, lăsând padelele defibrilatorului.

- Aş mai fi vrut o ecografie, pentru a avea un termen de comparaţie, zise, la rândul lui, Fernstein. Păcat că, în seara asta, ne lipseşte un medic. Dar ce-o fi făcând fata asta, fir-ar să fie! Doar n-or avea de gând s-o ţină acolo toată noaptea?!

Şi Fernstein îşi făgădui să se ocupe el însuşi de cretinul ăla de Brisson.

*

Lauren se duse şi se aşeză pe bancheta din fundul cuştii cu grilaj. Pilguez deschise uşa, zâmbi când observă că nu era încuiată şi se duse spre bufet. Luă cafetiera şi îşi turnă o ceaşcă de cafea.

- Eu nu zic nimic despre celulă, iar dumneavoastră nu ziceţi nimic despre lapte. Am colesterol şi, dacă află ea, se înfurie.

- Pe bună dreptate! Cât aveţi?- Oare scăpaţi din vedere caracteristicile decorului care

vă înconjoară? N-am venit la consultaţie.- Măcar vă luaţi medicamentele?- Îmi taie pofta de mâncare, iar mie îmi place să mănânc.- Cereţi să vă fie schimbat tratamentul.

109

Pilguez citi raportul poliţiei; darea de seamă a Nathaliei lipsea cu desăvârşire.

- Pesemne că îi sunteţi simpatică. Ce vreţi, aşa e ea! Are figurile ei!

- Despre cine vorbiţi?- Despre nevastă-mea. A uitat să vă consemneze

declaraţia şi tot ea a uitat să vă închidă şi uşa celulei. E teribil, ce distrată a ajuns, o dată cu vârsta! Şi cine e pacientul ăla pe care l-aţi răpit?

- Un anume Arthur Ashby, dacă nu mă înşală memoria.Pilguez ridică braţele spre cer, cu un aer consternat.- Păi, dacă vreţi să ştiţi, vă cam înşală.- Nu puteţi fi mai clar? întrebă Lauren.- Tipul ăsta a fost gata-gata să-mi dea peste cap ultimele

luni de serviciu; să nu-mi spuneţi că v-aţi hotărât să-i luaţi locul şi să-mi faceţi zile fripte chiar şi acum, când am ieşit la pensie.

- N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbiţi.- De asta mă temeam şi eu! oftă inspectorul. Şi unde e?- La Memorial Hospital, în blocul operator de la

neurochirurgie, acolo unde aş vrea să mă aflu şi eu în clipa de faţă, în loc să-mi pierd timpul în acest comisariat. I-am propus soţiei dumneavoastră să mă lase să mă întorc acolo şi i-am promis că, după ce se termină intervenţia, mă întorc, dar n-a fost de acord.

Inspectorul se ridică şi se duse să-şi umple ceaşcă. Se întoarse cu spatele la Lauren şi îşi puse în cafea o linguriţă de zahăr pudră.

- Asta ar mai lipsi! zise el, cu o voce care acoperea zgomotul linguriţei. Mai are trei luni de serviciu şi ne-am cumpărat deja biletele pentru Paris; ştiu eu că, la dumneavoastră doi, treaba asta a ajuns aproape un sport, dar, în cazul de faţă, n-o să-mi mai daţi pregătirile peste cap.

Pilguez puse o ceşcuţă de cafea pe masă şi o împinse spre Lauren.

- Fiţi atentă că e fierbinte. Beţi-o, şi o să vă duc eu.- În seara asta, le-am făcut deja o mulţime de neplăceri

oamenilor din jurul meu. Sunteţi sigur că…- Am ieşit la pensie de patru ani. Ce vreţi să-mi mai facă

acum? Slujba mi-au suflat-o deja!

110

- Va să zică, pot să mă întorc acolo?- Şi căpoasă, şi surdă!- De ce faceţi asta?- Pentru ca sunteţi medic, şi meseria dumneavoastră e să

îngrijiţi oamenii. Aici, eu sunt poliţaiul; hai să facem în aşa fel, încât întrebările să rămână prerogativa mea. Să plecam. Trebuie să vă aduc înapoi înainte de venirea schimbului de la ora patru.

Lauren îl urmă pe poliţist, pe culoar. Nathalia ridică ochii şi îşi privi bărbatul.

- Ce faci?- Ai lăsat deschisă uşa coliviei şi pasărea a zburat,

scumpo.- Glumeşti?- Şi tu, care te plângi că n-o fac niciodată! Vin să te iau la

sfârşitul schimbului şi, cu ocazia asta, o s-o aduc înapoi şi pe fetiţă.

Pilguez îi deschise lui Lauren portiera, ocoli maşina Mercury Grand Marquis şi se instală la volan. În interior, plutea un parfum de piele.

- Miroase niţel a nou, dar vechiul meu Toronado şi-a dat sufletul în iarna asta. Ar fi trebuit să auziţi ce zgomot făceau cei trei sute optzeci şi cinci de cai, care îi galopau sub capota. Am participat amândoi la nişte urmăriri straşnice.

- Vă plac maşinile vechi?- Nu, ziceam şi eu aşa, ca să facem conversaţie.Deasupra oraşului, începu să cadă o burniţă fină. Pe

parbriz, o puzderie de picături minuscule aşternuseră un soi de văl sclipitor.

- Ştiu că n-am nici un drept să vă pun întrebări, dar de ce m-aţi scos din celulă?

- Păi, chiar dumneavoastră aţi spus că sunteţi mai utilă în acel spital, decât la comisariatul meu, stând şi bând poşirca aia de cafea.

- Aha, va să zică, aţi făcut-o dintr-un acut sentiment al utilităţii publice?

- Preferaţi să vă duc înapoi, la poliţie?Trotuarele pustii străluceau în noapte.- Dar dumneavoastră, întrebă el, de ce aţi făcut tot ce aţi

111

făcut în noaptea asta? Dintr-un acut sentiment al datoriei?Lauren tăcu şi îşi întoarse capul spre geam.- N-am nici cea mai mică idee.Bătrânul inspector îşi scoase pachetul de ţigări.- Fiţi pe pace, nu mai fumez de peste doi ani. Mă

mulţumesc doar să le molfăi.- E bine, vă prelungiţi speranţa de viaţă.- Nu ştiu dacă am să trăiesc până la adânci bătrâneţi,

dar, oricum, cu pensia, cu regimul împotriva colesterolului şi cu renunţarea la fumat, timpul mi se pare mult prea lung, încă de pe acum.

Îşi aruncă ţigara pe fereastră. Lauren porni ştergătoarele de parbriz.

- Vi s-a întâmplat vreodată să vă simţiţi bine în compania unei persoane pe care nu o cunoaşteţi?

- Într-o zi, pe când eram tânăr inspector, la comisariatul din Manhattan a venit o femeie. Mi s-a prezentat, biroul meu era chiar lângă intrare. Tocmai fusese numită la dispecerat. În toţi anii ăia, în care am bătut străzile din Midtown, ea era vocea care se auzea în radioul ăla hârâitor, de la bordul maşinii. Făceam pe dracu-n patru ca să-mi coincidă orele de serviciu cu ale ei, eram nebun după ea. Cum nu o vedeam decât foarte rar, aveam tendinţa să cam ridic pe oricine şi pentru orice, doar ca să mă întorc la comisariat şi să-mi cercetez arestatul în faţa ei. Ea mi-a prins la iuţeală mişcarea şi mi-a propus să mergem undeva să bem un păhărel, până nu-l bag la zdup pe tutungiul de la colţul străzii, pe motiv că vinde chibrituri ude. Ne-am dus la o cafenea micuţă din spatele comisariatului, ne-am aşezat la o masă, şi gata.

- Ce gata? întrebă Lauren, înveselită.- Dacă aprind una, n-o să spuneţi nimic?- Două fumuri şi o aruncaţi.- Mă învoiesc.Poliţistul îşi duse o nouă ţigară la buze, apăsă pe brichetă

şi îşi reluă povestea.- La tejgheaua barului mai erau câţiva colegi; se făceau

că plouă, dar şi ea, şi eu ştiam ca o să le meargă meliţa chiar de a doua zi. Mi-a luat ceva timp până am recunoscut faţă de mine însumi că, atunci când nu era la comisariat, îmi lipsea. Cu asta v-am răspuns la întrebare?

112

- Şi, când aţi înţeles, ce aţi făcut?- Am pierdut, în continuare, o groază de timp, răspunse

inspectorul.În maşină se aşternu tăcerea. Pilguez privea ţintă

drumul.- Pe omul ăsta, pe care l-am răpit, abia dacă l-am văzut.

L-am consultat oarecum sumar, apoi el a plecat, cu mina lui ciudată şi cu aerul lui pierdut. Pe urmă, m-a sunat prietenul lui, iar veştile nu erau prea bune.

Inspectorul îşi întoarse, încet, capul.- N-aş putea să vă spun de ce, spuse ea, dar, în timp ce

închideam telefonul, eram fericită că ştiam unde este.Pilguez îşi privi pasagera; cu zâmbetul pe buze, se aplecă

să deschidă torpedo-ul şi scoase de acolo un girofar roşu, pe care îl fixă deasupra maşinii.

- Ia hai să vă amăgim niţel nerăbdarea.Îşi aprinse ţigara. Maşina gonea în noapte şi nici un stop

nu avea să-i întrerupă cursa.

*

Norma şterse fruntea profesorului. Încă vreo câteva minute, şi sonda avea să-şi atingă destinaţia; mica anomalie vasculară putea fi observată. Electrocardiograful scoase un sunet scurt. Întreaga echipă îşi reţinu respiraţia.

Granelli se aplecă asupra aparatului şi privi traseul care-i defila sub ochi. Lovi cu latul mâinii partea de sus a monitorului, şi unda îşi recăpătă curbura normală.

- Maşina asta e la fel de obosită ca dumneata, profesore, zise, întorcându-se la locul său.

Dar remarca lui nu risipi îngrijorarea care domnea în sală. Norma verifică nivelul de încărcare a defibrilatorului. Schimbă punga în care se scurgea sângele provenit din hematom, dezinfectă din nou conturul inciziei şi se duse înapoi, la locul pe care îl ocupa lângă masa de operaţie.

- Accesul e mult mai complicat decât îmi imaginasem, preciză Fernstein. Circumvoluţiunea asta nu seamănă cu nimic cunoscut.

- Crezi că e un anevrism? întrebă anestezistul, privind ecranul neuronavigatorului.

113

- Categoric nu; seamănă mai degrabă cu o mică glandă. O să-i dau ocol, ca să studiez punctele de legătură; nu mai sunt aşa de sigur că trebuie scoasă.

În timp ce sonda atingea zona delimitată de Fernstein, atenţia Normei fu atrasa de encefalograful ce măsura activitatea electrică a creierului lui Arthur. Una dintre unde începuse să oscileze cam ciudat. Brusc, făcu un salt de o amplitudine pe care nu o mai atinsese până atunci. Asistenta imită gestul anestezistului şi lovi uşor monitorul. Unda coborî vertiginos, apoi urcă iar la o înălţime rezonabilă.

- E vreo problemă? întrebă profesorul.La prima anomalie, imprimanta aparatului ar fi trebuit să

marcheze incidentul pe banda de hârtie martor, dar aceasta nu reacţionase. Ciudatul traseu se îndrepta deja spre dreapta ecranului. Norma dădu din umeri şi se gândi că, în sala aceea, toate erau la fel de obosite ca şi ea.

- Cred că voi putea face incizia, spuse profesorul. Nu sunt sigur daca vreau să îndepărtez chestia asta, dar, cel puţin, o să-i facem o biopsie.

- Nu vrei să faci o pauză? îi sugeră anestezistul.- Prefer să termin cât mai repede cu putinţă. N-ar fi

trebuit să începem o asemenea intervenţie cu o echipă atât de redusă.

Granelli, căruia îi plăcea să lucreze în grup restrâns, nu împărtăşea părerea confratelui sau. În acea sală, se aflau reuniţi cei mai buni practicieni din oraş. Dar hotărî să-şi păstreze opinia pentru sine. Se gândi că, în week-end, va naviga cu barca lui cu pânze, prin golful San Francisco. Tocmai îşi cumpărase o pânză mare şi nouă.

*

Maşina Mercury Grand Marquis se opri în parcarea spitalului. Pilguez se întinse să deschidă portiera lui Lauren. Ea coborî din vehicul şi rămase câteva clipe în loc, observându-l.

- Hai, ştergeţi-o de aici! ordonă inspectorul. Aveţi de făcut lucruri mai importante decât să vă uitaţi la maşina asta. Eu mă duc peste drum, să beau o cafea. Mă bazez pe dumneavoastră. Veniţi acolo, după mine, până nu mi se transformă caleaşca în dovleac.

- La dumneavoastră mă uitam. Îmi căutam cuvintele

114

pentru a va mulţumi!Lauren o luă la fugă spre sasul de la Urgenţe, traversă

holul în goană şi se năpusti în lift. Cu cât se ridica mai sus cabina, cu atât îi bubuia şi ei inima mai tare. Se pregăti în graba mare, îmbrăcă un halat, îşi înnodă singură cordonul, îşi puse mănuşile.

Cu sufletul la gură, apăsă cu cotul pe butonul ce comanda accesul în blocul operator; uşa sasului culisă imediat. Nimeni nu păru să-i acorde vreo atenţie. Lauren aşteptă câteva clipe şi tuşi uşor, pe sub mască.

- Deranjez?- Nu; nu ne eşti de nici un folos, ba chiar mai rău,

răspunse Fernstein. Pot să ştiu şi eu ce te-a reţinut în tot acest timp?

- Gratiile unei celule dintr-un comisariat de poliţie!- Şi, până la urmă, ţi-au dat drumul?- Nu; aici nu e decât fantoma mea! zise ea pe un ton sec.De data asta, Fernstein îşi ridică fruntea.- Scuteşte-mă de obrăzniciile dumitale, îi ripostă el.Lauren se apropie de masa de operaţie, verifică, dintr-o

privire, monitoarele şi se interesă, la Granelli, de starea generală a pacientului. Anestezistul o linişti imediat. Fusese o mică alertă adineauri, dar lucrurile păreau să fi intrat în normal.

- Nu mai avem prea mult timp, spuse Fernstein; renunţ la biopsie, riscul e prea mare. Acest tânăr va trebui să trăiască cu mica lui anomalie, şi ştiinţa cu această necunoscută.

Se auzi un bip strident. Norma se repezi la defibrilator. Anestezistul privi ecranul: ritmul cardiac devenea critic. Lauren luă padelele din mâinile Normei, le freca una de alta şi le lipi de torsul lui Arthur.

- Trei sute! strigă ea, comandând intensitatea curentului.Sub impulsul descărcării electrice, corpul se arcui înainte,

după care căzu, greoi, pe masă. Traseul de pe ecran rămânea neschimbat.

- Îl pierdem! spuse Norma.- Încărcaţi la trei sute cincizeci! ceru Lauren, aplicând din

nou padelele.Toracele lui Arthur se înălţă spre cer. De data asta, linia

verde se prăbuşi, după care desenă din nou un traseu pe cât

115

de drept, pe atât de trist.- Încărcăm, din nou, la patru sute. Daţi-mi cinci miligrame

de adrenalină şi o sută douăzeci şi cinci de Solu-Médrol, în perfuzia asta, urlă Lauren.

Anestezistul se execută pe loc. Într-o clipă, sub ochiul avizat al profesorului, căruia nu-i scăpa nimic, tânăra doctoriţă trecuse la comenzile sălii de operaţie.

De îndată ce defibrilatorul ajunse la încărcătura cerută, Lauren aplică padelele. Corpul lui Arthur se arcui într-un ultim efort, pentru a reţine viaţa care îl părăsea.

- Norma, o altă fiolă de cinci miligrame de adrenalină şi o unitate de Lidocaină, rapid!

Fernstein privi traseul, care nu se modificase. Se apropie de Lauren şi îi puse o mână pe umăr.

- Mi-e teamă că am făcut mai mult decât era cu putinţă.Dar tânăra doctoriţă smulse seringa din mâna Normei şi

o înfipse, fără nici o ezitare, în inima pacientului său. Gestul fusese de o precizie extraordinară: acul alunecă printre coaste, traversă pericardul şi pătrunse, câţiva milimetri, în peretele inimii. Imediat, soluţia se răspândi în toate fibrele miocardului.

- Îţi interzic să te dai bătut, murmură Lauren, plină de furie. Agaţă-te!

Ea apucă din nou padelele defibrilatorului, însă Fernstein o opri şi i le luă din mână.

- Ajunge, Lauren, lasă-l să se ducă!Ea îl îmbrânci, cu vehemenţă, pe profesor şi îl atacă de-a

dreptul.- Asta nu înseamnă a se duce, înseamnă a muri! Oare

când o să fim în stare să le spunem lucrurilor pe adevăratul lor nume? A muri, a muri, a muri, repetă ea, lovind cu pumnul pieptul inert al lui Arthur.

Sunetul continuu, scos de electrocardiograf, se întrerupse brusc, lăsând loc unei succesiuni de bipuri scurte. Echipa înmărmuri; toţi se uitau ţintă la traseul verde, aproape linear. La extremitatea acestuia, unda începu să oscileze, se rotunji şi, în cele din urmă, formă iar o curbă, al cărei desen recăpăta un aspect aproape normal.

- Iar asta nu înseamnă a se întoarce, ci a trăi! tună Lauren, luând din nou padelele din mâinile lui Fernstein.

116

Profesorul ieşi imediat din sală, strigându-i că, pentru suturare, n-avea nevoie de el. O lăsa cu pacientul ei şi se ducea înapoi, în patul lui, din care n-ar fi trebuit defel să se dea jos. Se aşternu o tăcere grea, întreruptă doar de bipurile electrocardiografului, ce răspundea, ca un ecou, bătăilor inimii lui Arthur.

Doctorul Granelli se întoarse la consola lui şi verifică saturaţia gazelor sanguine.

- Cel mai neînsemnat lucru pe care îl putem spune e că tânărul nostru se întoarce de departe. În ceea ce mă priveşte, am fost întotdeauna de părere că o doză de încăpăţânare poate avea farmecul ei. Scumpă colega, vă mai las zece minuţele, ca să-i închideţi inciziile, după care, o să vi-l aduc iar pe faţa pământului.

Norma pregătea deja copcile, când Lauren auzi un geamăt la picioarele ei.

Se aplecă şi zări dedesubt un braţ care se agita. Îngenunchind, îl descoperi pe Paul, alb la faţă ca hârtia,

ghemuit sub tăblia mesei de operaţie.- Ce faci dumneata acolo? întrebă, uluită.- V-aţi întors? reuşi să îngăime, abia auzit, Paul, după

care leşină.Lauren îl apăsă cu putere pe articulaţia mandibulei,

pricinuindu-i o durere mai eficace decât orice săruri amoniacale. Paul deschise din nou ochii.

- Aş vrea să ies, o imploră el, dar nu mă ţin deloc picioarele, nu mi-e prea bine.

Lauren se stăpâni cu greu să nu pufnească în râs; îl rugă pe anestezist să fie amabil şi să-i pregătească un balon de oxigen.

- Pesemne că mirosul de eter e de vină, zise Paul, cu vocea tremurând. Aici miroase puţin a eter, nu?

Granelli înălţă din sprâncene, pregăti balonul şi-i deschise la maximum debitul de aer. Lauren aplică masca pe faţa lui Paul, care mai prinse ceva culoare în obraji.

- Ah! Ce bine e, zise el, aşa e mult mai bine, parcă aş fi la munte.

- Taci şi respiră adânc.- A fost groaznic: zgomotele alea, pe care le auzeam, şi,

pe urmă, punga aia, de sus, care s-a umplut cu sânge… şi, din

117

nou, Paul îşi pierdu cunoştinţa.- Scumpa mea, n-aş vrea să întrerup acest tête-à-tête,

dar e timpul să-l suturăm pe pacientul care se află în cuşeta de sus!

Norma trecu în locul lui Lauren. Când Paul îşi mai reveni, ea îl legă la ochi cu un bandaj, îl ajută să se scoale şi îl duse, clătinându-se, până la ieşirea din blocul operator.

Asistenta îl instală pe un pat din încăperea alăturată şi socoti nimerit să-l mai ţină puţin sub oxigen. În timp ce îi punea masca pe faţă, ea nu se putu stăpâni, şi-l întrebă ce specialitate avea. Paul se uită la halatul pătat de sânge al Normei şi îşi dădu din nou ochii peste cap… Norma îl bătu uşor pe obraz. De îndată ce Paul îşi veni în fire, îl lăsă şi se întoarse în sala de operaţii.

Când Lorenzo Granelli începu delicatul proces al fazei de trezire, era ora şase dimineaţa. Douăzeci de minute mai târziu, Arthur, învelit cu un cearşaf, era dus de Norma spre sala de reanimare.

Lauren ieşi din blocul operator însoţită de anestezist. Amândoi se îndreptară spre sala alăturată. Îşi scoaseră mănuşile şi se spălară pe mâini fără nici un cuvânt. În timp ce se pregăteau să părăsească sala de pregătire, Granelli se întoarse spre Lauren, o privi cu atenţie şi îi mărturisi că îi va sta alături ori de câte ori va dori ea, pentru orice operaţie, deoarece îi plăcea foarte mult modul ei de lucru.

Tânăra specialistă în neurochirurgie se aşeză epuizată pe marginea chiuvetei, cu capul în palme, aşteptă până ramase absolut singură şi se puse pe plâns.

*

În sala de reanimare, domnea tăcerea zorilor. Norma ajustă sonda nazală şi verifică debitul de oxigen. Balonul din prelungirea măştii se umfla şi se dezumfla cu regularitate, în ritmul respiraţiei lui Arthur. Ea fixă pansamentul, având grijă ca tifonul să nu apese asupra drenului. Perfuzia se scurgea în vene. Norma completă fişa postoperatorie şi îşi lăsă pacientul în grija asistentului de gardă, care intrase în schimb, după ea. La capătul lungului coridor, Norma îl văzu pe Fernstein, care păşea apăsat. Profesorul împinse uşile batante ce duceau la

118

blocul operator.

*

Lauren îşi înălţă fruntea şi se frecă la ochi. Fernstein se aşeză lângă ea.

- Grea noapte, aşa-i?Lauren se uită la papucii sterili, pe care încă îi mai avea

în picioare. Îi mişcă de parcă ar fi fost două marionete absurde şi nu răspunse nimic. Îşi asumase nişte riscuri nesăbuite, dar sfârşitul intervenţiei a arătat că ea avusese dreptate, continuă profesorul. O îndemnă să se bucure din plin de reuşita ei profesională. În seara asta, ea culesese fructele învăţăturilor lui. Lauren îşi privi, perplexă, profesorul. El se îndreptă şi îşi trecu braţul pe după umerii ei.

- Ai salvat o viaţă pe care eu aş fi pierdut-o! Vezi? A venit timpul să ies la pensie şi să-ţi mai spun un ultim lucru.

Ridurile din jurul ochilor lui trădau o tandreţe pe care se căznea s-o ascundă. Profesorul se ridică.

- Trebuie să ai seninătatea de a accepta ceea ce nu poţi schimba, curajul de a schimba ceea ce poţi şi, mai ales, înţelepciunea de a face diferenţa între ele.

- Şi la ce vârsta reuşeşti să faci asta? îl întrebă Lauren pe bătrân.

- Marcus Aurelius a reuşit la sfârşitul vieţii, spuse el, îndepărtându-se cu mâinile la spate. Îţi mai rămâne ceva timp, încheie Fernstein şi dispăru după uşile care se închiseră în urma lui.

Lauren rămase singură câteva clipe. Se uită la ceas şi îşi aminti de făgăduială. Un inspector de poliţie o aştepta într-o cafenea din faţa spitalului.

Ea o porni pe culoar şi se opri în faţa peretelui de sticlă al sălii de reanimare. Pe un pat, lângă fereastra cu storurile coborâte, un bărbat cu trupul plin de tuburi şi de fire se întorcea la viaţa asta, care - hotărât lucru! – era atât de fragilă. Lauren îl privea şi, la fiecare respiraţie a lui Arthur, pieptul i se umplea de bucurie.

12

119

La recepţie, o tânără asistentă o înlocuise pe Betty. Lauren îşi şterse numele de pe tabla cu lista medicilor de serviciu. Şi radiologul care o primise la serviciul de imagistică îşi încheiase garda; el îi ieşi în întâmpinare şi o întrebă cum s-a desfăşurat intervenţia şi dacă pacientul a scăpat cu bine. Însoţindu-l spre ieşire, Lauren îi prezentă, în rezumat, evenimentele acelei nopţi, fără să menţioneze episodul în care i se împotrivise lui Fernstein, şi adăugă că acesta preferase să lase neatinsă mica anomalie vasculară.

Radiologul mărturisi că nu e surprins. Anomalia i se păruse infimă şi nu justifica riscurile operatorii. „Şi, pe urmă, se poate trăi foarte bine cu un mic defect, aşa cum e acesta, iar tu eşti o dovadă vie”, adăugă el. Expresia lui Lauren îi trăda uimirea, de aceea, radiologul o informă că şi ea avea o mică particularitate în lobul parieto-occipital. Fernstein preferase să nu se atingă de ea, când o operase după accidentul suferit. Radiologul îşi amintea de parca ar fi fost ieri. Niciodată nu mai făcuse atâtea clişee de scanner şi de RMN pentru una şi aceeaşi pacientă. Dar acestea fuseseră cerute de şeful departamentului de neurologie, în persoană, iar unele cereri nu se discută.

- Şi mie de ce nu mi s-a spus nimic niciodată?- N-am nici cea mai mică idee, dar aş prefera să nu-i

povesteşti profesorului despre discuţia noastră. Secretul medical trebuie respectat!

- Dar asta-i culmea! Ce, eu nu sunt tot medic?- Pentru mine, erai mai ales pacienta lui Fernstein.Profesorul deschise fereastra biroului său. Îşi zări eleva,

care traversa strada. Lauren se opri, lăsând să treacă o ambulanţă, şi intră în micul bistrou din faţa spitalului. Un bărbat o aştepta în separeul în care Fernstein şi ea însăşi obişnuiau să-şi ia masa. Fernstein se întoarse şi se aşeză, la loc, în fotoliu. Norma intră şi îi dădu un dosar. El îl deschise şi luă cunoştinţa de identitatea pacientului pe care tocmai îl operase.

- E chiar el, nu-i aşa?- Tare mi-e teama că da, răspunse Norma, cu o expresie

preocupată.- Este la reanimare?

120

Norma luă dosarul din mâinile profesorului.- Funcţiile îi sunt stabile, bilanţul neurologic e perfect.

Şeful serviciului de reanimare se gândeşte să-l transfere, de diseară, la loc, în secţia noastră; are nevoie de paturi, încheie asistenta.

- Nici nu se pune problema să-l îngrijească Lauren; altfel, el o să-şi încalce, până la urmă, promisiunea.

- Dacă nu a făcut asta până în prezent, de ce ar ceda tocmai acum?

- Pentru că n-a trebuit să stea lângă Lauren în fiecare zi, ceea ce s-ar întâmpla în cazul în care l-ar trata ea.

- Ce ai de gând să faci?Gânditor, Fernstein se întoarse la fereastră.Lauren ieşea din cafenea şi se urca într-un Mercury

Grand Marquis aflat în faţa localului. Doar un poliţist putea avea îndrăzneala să parcheze lângă trotuarul din fata Serviciului de Urgenţe. Profesorul trebuia să se mai ocupe şi de incidentele din noaptea asta. Norma îi întrerupse gândurile.

- Trimite-o obligatoriu în concediu!- Tu ai reuşit vreodată să convingi un copac să se

îndoaie, pentru a lăsa păsările să treacă?- Nu, dar am tăiat unul care îmi stânjenea intrarea în

garaj! răspunse Norma, apropiindu-se de Fernstein.Puse dosarul de carton pe birou şi îl cuprinse în braţe pe

bătrânul profesor.- Mereu îi porţi de grijă! Dar ea nu e fiica ta! La urma

urmei, ce nenorocire s-ar întâmpla dacă ar afla adevărul? Că însăşi maică-sa a fost de acord să-i fie eutanasiată copila?

- Că eu sunt medicul care a convins-o! mormăi profesorul, dând-o deoparte pe Norma.

Asistenta luă dosarul şi ieşi din cameră, fără să se uite în urmă. Imediat ce uşa se închise, Fernstein ridică receptorul. Îi ceru telefonistei să-i facă legătura cu administratorul de la Mission San Pedro Hospital.

*

Inspectorul Pilguez opri pe locul de staţionare, care îi fusese rezervat timp de mulţi ani.

- Spuneţi-i Nathaliei că o aştept aici.

121

Lauren coborî din Mercury şi dispăru în incinta comisariatului. După câteva minute, responsabila Dispeceratului se urcă în maşina. Pilguez ambală motorul, iar Grand Marquis-ul o luă spre nordul oraşului.

- Voi doi aţi fost cât pe ce să mă puneţi într-o situaţie delicată. Mai lipseau doar câteva minute! spuse Nathalia.

- Dar am ajuns la timp!- Poţi să-mi explici şi mie ce e cu fata asta? O scoţi din

celulă fără să mă întrebi şi pe mine, dispari jumătate din noapte cu ea…

- Eşti geloasă? întrebă, încântat, bătrânul inspector.- Dacă, într-o zi, n-am să mai fiu, atunci chiar că o să ai

de ce să-ţi faci griji!- Îţi aduci aminte de ultimul meu caz?- De parcă ar fi fost ieri! oftă pasagera lui Pilguez.Inspectorul o luă pe Geary Expressway. Micul surâs din

colţul buzelor lui nu-i scăpă Nathaliei.- Ea era?- Cam aşa ceva.- Şi el?- După câte am citit în raportul poliţiei, este chiar acelaşi

bărbat. Cel mai neînsemnat lucru care poate fi spus despre năzdravanii ăştia doi e că au un mare talent de a intra cu capu-n zid.

Cu chipul radios, Pilguez mângâia coapsa nevestei lui.- Ştiu eu că tu nu acorzi nici o însemnătate micilor semne

pe care ni le face viaţa, dar, de data asta, trebuie să fii de acord că avem de-a face cu un adevărat foc de artificii. Fata nici măcar n-a făcut legătura, continuă inspectorul. Sunt fascinat. De parcă nu i-ar fi povestit nimeni ce a făcut omul ăsta pentru ea.

- Şi ce ai făcut tu însuţi!- Eu? N-am făcut nimic!- În afară de faptul că ai găsit-o în casa aia de la Carmel

şi că ai dus-o la spital, ai dreptate, n-ai făcut nimic. Şi n-am să fac aluzie nici la faptul ca dosarul acestei anchete s-a evaporat.

- Dar n-am nici un amestec în dispariţia lui!- Mda. Probabil de aia l-am găsit în fundul dulapului, când

am făcut curăţenie.

122

Pilguez deschise geamul şi ocărî un pieton care traversa printr-un loc nemarcat.

- Şi tu nu i-ai spus nimic fetei? continuă Nathalia.- Îmi ardea buza s-o fac.- Şi n-ai stins incendiul?- Instinctul m-a îndemnat să tac.- Nu-mi împrumuţi şi mie din când în când instinctul ăla,

al tău?- Ce să faci cu el?Automobilul Mercury intră în garajul casei în care locuiau

inspectorul şi jumătatea sa. Deasupra golfului San Francisco răsărea un soare de culoarea turnesolului. În curând, razele lui aveau să alunge ceţurile ce învăluiau podul Golden Gate, în primele ore ale zilei.

*

Culcată pe bancheta unei celule din comisariatul de poliţie, Lauren se întreba cum de izbutise, într-o singură noapte, să-şi ruineze orice şansă de a obţine internatul în neurochirurgie, aruncând astfel, la gunoi, şapte ani de muncă îndârjită.

*

Kali se ridică de pe covorul de lână. În camera doamnei Kline nu avea voie să intre. Dar uşa balconului era întredeschisă, aşa că se strecură şi îşi vârî botul printre barele balustradei. Privirea ei urmări un pescăruş care plana deasupra valurilor; adulmecă aerul proaspăt al zorilor şi se întoarse în salon, să se culce la loc.

*

Fernstein puse receptorul în furcă. Conversaţia cu administratorul de la San Pedro se desfăşurase după cum prevăzuse. Confratele lui avea să-i ordone lui Brisson să-şi retragă plângerea; de asemenea, avea să uite de ambulanţa împrumutată. Cât despre el, avea să renunţe la transpunerea în faptă a ameninţării de a trimite o comisie de inspecţie la

123

serviciul lor de Urgenţe.

*

Paul îşi recuperase, discret, maşina din parcarea Misiunii San Pedro. Acum, după o oprire la brutăria franţuzească de pe Sutter Street, conducea în direcţia Pacific Heights.

Opri în faţa imobilului în care locuia o bătrână doamnă de un farmec devastator. Aseară, ea îi salvase viaţa celui mai bun prieten al său. Miss Morrison îl plimba pe Pablo. Paul coborî din maşină şi o pofti să împartă cu el cornurile calde şi câteva noutăţi liniştitoare legate de starea lui Arthur.

*

O asistentă intră fără zgomot în camera 102, din secţia de reanimare. Arthur dormea. Ea schimbă punga care aduna ultimele cantităţi de sânge provenite din hematom şi verifică constantele vitale ale pacientului. Mulţumită, notă pe o foaie roz valorile citite, apoi puse hârtia în dosarul lui Arthur.

*

Norma bătu în uşa biroului. Fernstein o luă de braţ pe decana infirmierelor şi o trase, după el, pe culoar. Era prima oară când îşi îngăduia un gest complice în incinta spitalului.

- Am o idee, zise el. Hai să luăm micul dejun pe malul oceanului şi, după aia, tragem un pui de somn pe plajă.

- Azi nu lucrezi?- Mi-am făcut suma astă-noapte. Azi, îmi iau liber.- Trebuie să informez Planificarea că îmi iau şi eu liber.- Am făcut-o eu pentru tine.Uşile liftului se deschiseră în faţa lor. Doi anestezişti şi un

chirurg ortoped, aflaţi în focul discuţiei, îl salutară pe profesor, care, spre deosebire de ceea ce crezuse Norma, nu-i lăsă braţul când intrară în cabină.

*

La ora zece dimineaţa, un ofiţer de poliţie intră în celula

124

în care dormea Lauren. Doctorul Brisson îşi retrăsese plângerea. Mission San Pedro Hospital nu dorea s-o urmărească pentru ambulanţa „împrumutată”. O maşină de depanare de la Circulaţie îi adusese Triumph-ul în parcarea comisariatului. Lui Lauren nu-i mai rămânea decât să achite cheltuielile de ridicare a maşinii, după care era liberă să se ducă acasă.

Pe trotuarul din faţa comisariatului, fu orbită de lumina soarelui. În jurul ei, oraşul se trezise din nou la viaţă; şi totuşi Lauren se simţea ciudat de singură. Urcă în Triumph şi o luă din nou pe drumul de la care se abătuse pentru a face un ocol în toiul nopţii.

*

- O să-l pot vizita? întrebă Miss Morrison, conducându-l pe Paul până în capul scărilor.

- Vă sun eu după ce mă duc să-l văd.- Treci întâi pe la mine, spuse ea, agitându-se de braţul

lui Paul. O să fac nişte prăjituri, să-i duci mâine o cutie.Rose intră în casă, luă cheile de la apartamentul lui

Arthur şi se duse să-i ude plantele. Vecinul îi lipsea tare mult. Spre marea ei uimire, Pablo se hotărî s-o însoţească.

*

Norma şi profesorul Fernstein stăteau lungiţi pe nisipul alb de pe Baker Beach. El o ţinea de mână şi urmărea din ochi un pescăruş care se învârtea în cercuri mari, pe cer. Pasărea îşi desfăcu aripile, jucându-se cu curenţii ascendenţi.

- Ce te îngrijorează aşa? întrebă Norma.- Nimic, răspunse Fernstein.- Ai să faci o mulţime de alte lucruri, după ce n-ai să mai

lucrezi la spital. Ai să călătoreşti, ai să ţii conferinţe şi, pe urmă, ai să te ocupi de grădina ta, doar asta fac pensionarii, nu?

- Tu râzi de mine, acum?Fernstein se întoarse şi o privi cu atenţie pe Norma.- Îmi numeri ridurile? îl întrebă ea.- Ştii, n-am făcut patruzeci de ani de neurochirurgie ca

125

să-mi sfârşesc viata tunzând bougainvillea şi thuya. Dar ideea ta cu privire la conferinţe şi călătorii îmi surâde, cu condiţia să mă însoţeşti şi tu.

- Ţi-e teamă chiar aşa de rău de pensionare, încât îmi propui asemenea lucruri?

- Nu, câtuşi de puţin. Chiar eu îmi grăbesc pensionarea; mi-ar plăcea să recuperez timpul pierdut, aş vrea să-ţi rămână ceva de pe urma noastră.

Norma se ridică şi se uită cu tandreţe la bărbatul pe care îl iubea.

- Wallace Fernstein, de ce te încăpăţânezi să refuzi tratamentul? De ce nici măcar nu încerci?

- Te rog, Norma, să nu începem iar discuţia asta; să facem călătoriile şi să lăsăm în plata Domnului conferinţele. În ziua în care „racul” o să mă răpună, ai să mă înmormântezi acolo unde te-am rugat. Vreau să mor când sunt în vacanţă, nu în teatrul în care am operat toata viaţa, şi încă şi mai puţin în stal, printre spectatori.

*

Lauren închise uşa apartamentului. Kali nu era acolo, ca să-i facă o primire festivă. Beculeţul robotului clipea; ea apăsă pe buton, dar nu ascultă până la capăt mesajul pe care i-l lăsase maică-sa. Se duse în încăperea din prelungirea salonului, care domina golful, luă telefonul mobil şi îşi plimbă degetele pe tastatura lui. Un pescăruş care sosea drept de la Baker Beach se aşeză pe stâlpul de telegraf aşezat în faţa ferestrei sale. Pasărea îşi înclină capul ca şi cum ar fi vrut s-o privească mai bine, îşi fâlfâi aripile şi zbură din nou în înaltul cerului. Ea formă numărul lui Fernstein, dar îi răspunse căsuţa vocală, aşa că închise. Sună la Memorial, îşi declină identitatea şi îl ceru pe internul de gardă. Dorea să afle noutăţi despre un pacient pe care îl operase în noaptea asta. Neurologul de serviciu era la vizită. Ea îşi lăsă numărul pentru a fi chemată.

*

Paul stătea de mai bine de o oră pe un scaun, lângă

126

peretele sălii de aşteptare. Vizitele nu erau permise decât după ora treisprezece.

O femeie cu capul bandajat strângea în braţe, ca pe o comoară, o mapă cu radiografii.

Un copil gălăgios se juca pe covor, împingând o maşinuţă de-a lungul motivelor dreptunghiulare portocaliu cu violet.

Un domn bătrân, cu ţinuta elegantă, care îşi ţinea mâinile la spate, privea atent câteva reproduceri ale unor acuarele agăţate pe perete. Dacă n-ar fi fost mirosul ăla, atât de caracteristic, de spital, ţi-ai fi putut imagina că vizitează un muzeu.

Pe culoar, o tânără înfofolită într-o cuvertură dormea pe o targă, iar perfuzia agăţată de un stativ i se scurgea în vena braţului. Doi brancardieri sprijiniţi de perete, pe fiecare latură a tărgii, vegheau asupra ei.

Copilul luă un jurnal şi începu să-i rupă foile, scoţând un zgomot pe cât de regulat, pe atât de iritant. Maică-sa nu-i dădea nici o atenţie, profitând, cu siguranţa, de un preţios moment de odihnă.

Paul privea ceasul de pe peretele din faţa lui. O asistentă veni, în sfârşit, spre el, dar îşi continuă drumul către distribuitorul de sucuri. Zâmbetul ei fusese doar unul de politeţe. În timp ce îşi scotocea prin buzunarele halatului, după mărunţiş, Paul se ridică şi se duse la ea. Introduse o monedă în fanta aparatului şi se uită la asistentă cu un aer întrebător, ţinându-şi degetul deasupra tastaturii.

- Un Red Bull! spuse tânăra femeie, surprinsă.- Chiar aşa de obosită sunteţi? întreba Paul, formând

seria de cifre care aveau să elibereze băutura din compartimentul ei.

Un resort intră în funcţiune şi cutia înaintă spre geam, după care coborî în locaşul de unde putea fi luată. Paul i-o întinse asistentei.

- Iată poţiunea dumneavoastră energizantă!- Nancy! spuse ea, mulţumindu-i.- E scris pe halat, răspunse Paul, posomorât.- Aveţi vreo problema?- Aştept!- Un doctor?- Ora legală de vizite.

127

Asistenta se uită la ceas.- La cine aţi venit?- La Arthur…Dar nici nu avu timp să-i rostească numele, că Nancy îl

întrerupse şi îl luă de braţ, trăgându-l pe culoar.- Ştiu de cine vorbiţi, veniţi cu mine! Vă duc eu.

Regulamentele n-ar avea nici un sens dacă nu ar fi încălcate din când în când.

Îl conduse până la uşa camerei 307.- Ar fi trebuit să-l mai ţină până diseară la reanimare, dar

doctorul a considerat că starea lui e satisfăcătoare, aşa că, acum, e la noi. Am tras la sorti şi eu am câştigat.

Paul o privi ţintă, uluit.- Ce aţi câştigat?- Eu sunt cea care se ocupă de el! îi spuse ea, făcând cu

ochiul.Mobilierul încăperii era alcătuit dintr-un dulap, un scaun

din pai împletit şi o masă pe rotile. Arthur dormea cu un tub de oxigen în nas şi cu o perfuzie în braţ. Un bandaj îi înconjura capul, care stătea culcat pe o parte. Paul se apropie încet, stăpânindu-şi emoţia care îl cuprinsese.

Apropie un scaun de pat. Privindu-l pe Arthur, închis în tăcerea lui, revedea în memorie miile de momente petrecute împreună.

- A ce semăn? murmură Arthur, cu ochii închişi.Paul tuşi uşor.- A maharajah abţiguit.- Ce faci?- Lasă-mă pe mine! Ce faci tu?- Mă cam doare capul şi mă simt foarte obosit, răspunse

Arthur, cu limba împiedicată. Ţi-am stricat seara, nu?- Putem privi lucrurile şi în acest mod, dar, în primul rând,

m-ai băgat rău de tot în sperieţi.- Paul, nu mai face mutra asta!- Ai ochii închişi!- Totuşi, te vad. Şi nu mai fi îngrijorat. Doctorii mi-au spus

că, după ce se resoarbe hematomul, o să mă refac în cea mai mare viteză. Poftim dovada!

Paul se duse la fereastra. Aceasta dădea în gradina spitalului. O pereche înainta, cu paşi înceţi, de-a lungul unei

128

alei mărginite de boschete de flori. Bărbatul purta un halat; soţia lui îl ajuta să meargă. Se aşezară pe o bancă, sub un tei argintiu. Paul rămase cu privirea aţintita la tabloul de afară.

- Am încă prea multe defecte pentru ca s-o pot întâlni pe femeia vieţii mele; dar aş vrea să schimb unele lucruri, ştii?

- Ce ai vrea să schimbi?- Egoismul ăsta, care mă face să vorbesc despre mine, în

timp ce stau într-un spital, la căpătâiul patului tău, de exemplu. Aş vrea să fiu ca tine.

- Adică aşa, cu un turban pe cap şi cu o migrenă de caşalot?

- Vreau să reuşesc să mă las în voia lucrurilor fără să-mi ţâţâie fundul de frică, vreau să trăiesc defectele celuilalt ca pe nişte sublime slăbiciuni.

- Vorbeşti despre iubire?- Da, cam aşa ceva. Este de necrezut ceea ce ai făcut tu.- Ce anume, că m-am lăsat trântit de o motocicletă cu

ataş?- Că ai continuat s-o iubeşti fără să fii iubit. Că ai ştiut să

te hrăneşti numai cu sentimentul pe care i-l nutreai tu, că i-ai respectat libertatea, că te-ai mulţumit să ştii ca ea există, fără să încerci s-o revezi, şi toate astea numai ca s-o protejezi.

- Nu ca s-o protejez, Paul: ca să-i las răgazul să se realizeze. Dacă i-aş fi spus adevărul, dacă am fi trăit aceasta poveste, aş fi îndepărtat-o de viaţa ei.

- Şi ai s-o aştepţi tot timpul ăsta?- Atât cât voi putea.Asistenta care intrase fără ca ei s-o audă, îi făcu semn lui

Paul că timpul de vizita reglementară se apropie de sfârşit. Arthur trebuia să se odihnească. De data asta, Paul nici nu încercă să discute. Când ajunse la uşa, se întoarse şi se uită la Arthur.

- Să nu-mi mai faci niciodată figura asta.- Paul!- Da.- Ea a fost aici noaptea trecută, nu-i aşa?- Odihneşte-te, o să vorbim despre asta mai târziu.Paul înaintă pe coridor, cu spatele gârbovit. Nancy îl

ajunse în faţa liftului. Intră o dată cu el în cabină şi apăsă pe butonul etajului doi. Cu capul plecat, Nancy îşi fixa vârful

129

sandalelor.- Ştiţi, nu sunteţi chiar aşa de rău.- Şi încă nu m-aţi văzut îmbrăcat în chirurg!- Nu, dar v-am auzit conversaţia.Şi, cum Paul părea să nu înţeleagă ce încerca ea să-i

spună, Nancy îl privi drept în ochi şi adăugă că i-ar fi plăcut să aibă un prieten aşa ca el. În timp ce uşile cabinei se deschideau în dreptul palierului, ea se înălţă în vârful picioarelor şi îi dădu o sărutare pe obraz, după care dispăru.

*

Profesorul Fernstein lăsase un mesaj pe robotul lui Lauren. Voia s-o vadă cât mai repede. Avea să treacă pe la ea spre sfârşitul zilei. Apoi, închisese fără să-i dea altă explicaţie.

- Nu ştiu dacă avem vreun motiv să facem chestia asta, spuse doamna Kline.

Fernstein îşi puse în buzunar telefonul mobil.- E cam târziu să ne schimbam linia de conduită, nu

credeţi? Nu puteţi risca s-o pierdeţi a doua oară, parcă asta mi-aţi spus mereu, nu?

- Nu mai ştiu, poate că dacă i-am mărturisi, în sfârşit, adevărul, ne-am lua amândoi o povară imensă de pe inimă.

- A-ţi mărturisi greşeala în faţa celuilalt, ca să-ţi uşurezi conştiinţa, sună frumos, dar nu e altceva decât egoism. Dumneavoastră sunteţi mama ei; aveţi motivele dumneavoastră să va temeţi că n-o să vă ierte. Eu, unul, nu suport ideea că ea ar putea afla, într-o bună zi, că am renunţat, că sunt cel care a vrut s-o deconecteze de la aparate.

- Aţi acţionat conform convingerilor dumneavoastră, n-aveţi ce să vă reproşaţi.

- Dar ceea ce contează nu e acest adevăr, continuă profesorul. Dacă aş fi fost eu în situaţia ei, dacă soarta mea ar fi atârnat de decizia ei, ca medic, ştiu că ea n-ar fi renunţat niciodată.

Mama lui Lauren se aşeză pe o bancă. Fernstein luă loc lângă ea. Privirea bătrânului profesor se pierdea în apele liniştite ale micului port de agrement.

- Mai am vreo optsprezece luni, în cel mai bun caz! După

130

plecarea mea, faceţi cum credeţi că e mai bine.- Credeam că ieşiţi la pensie la sfârşitul anului!- Nu vorbeam de pensie.Doamna Kline îşi puse mâna peste cea a bătrânului

profesor. Degetele îi tremurau. El scoase o batistă din buzunar şi îşi şterse fruntea.

- Am salvat atâţia oameni în viaţa mea, dar cred că n-am ştiut niciodată să-i iubesc; singurul lucru care mă interesa era să-i vindec. Câştigam victorii în lupte cu moartea şi cu boala, eram mai puternic decât ele; mă rog, până acum. Nici măcar n-am fost în stare să fac un copil. Ce lucru jalnic, din partea cuiva care pretinde că s-a pus în slujba vieţii!

- De ce aţi ales-o pe fiica mea ca protejată a dumneavoastră?

- Pentru că ea este tot ceea ce aş fi vrut să fiu eu. Ea este curajoasă, în timp ce eu eram doar încăpăţânat; ea inventează, în timp ce eu nu făceam decât să aplic; ea a supravieţuit, în timp ce eu voi muri şi mă simt cuprins de o groază nebună. Mă trezesc noaptea cu inima cât un purice. Îmi vine să trag şuturi în copacii ăştia, care îmi vor supravieţui; am uitat să fac atâtea lucruri.

Doamna Kline îl luă pe profesor de mână şi-l trase pe o alee.

- Unde mergem?- Veniţi cu mine şi nu spuneţi nimic.O luară în sus, pe cheiul La Marina. În faţa lor, lângă dig,

un părculeţ forfotea de joaca ţâncilor. Trei leagăne se ridicau spre cer cu preţul eforturilor supraomeneşti ale părinţilor istoviţi, care le împingeau fără odihnă; toboganul nu se mai golea, în ciuda bunăvoinţei unui bunic, care încerca să organizeze accesul; o construcţie din lemne şi frânghii îndura asalturile Robinsonilor în devenire; un băieţel se înţepenise într-un tub roşu, de unde zbiera, panicat. Niţel mai departe, o mamă se căznea – fără nici un rezultat – să-şi convingă îngeraşul să lase groapa de nisip, ca să-şi ia gustarea. O horă infernală, însoţită de cântece indiene, se învârtea, fără milă, în jurul unei tinere bone, în timp ce doi băieţi îşi disputau o minge. Concertul de plânsete, urlete şi strigăte era pe cale de a se transforma într-o adevărată cacofonie.

Sprijinită în coate, de barieră, doamna Kline urmărea

131

acest infern în miniatură; cu chipul luminat de un zâmbet complice, îl privi pe profesor.

- Vedeţi? N-aţi pierdut totul!O fetiţă, care călărea un căluţ cu arc, îşi ridică fruntea.

Tatăl ei tocmai deschidea portiţa spaţiului de joacă. Ea îşi lăsă baltă bidiviul, se repezi înaintea bărbatului şi îi sări în braţele larg deschise. Acesta o ridică, iar copilul se ghemui la piept, lipindu-şi capul de gâtul lui, cu o nesfârşită duioşie.

- A fost cât pe ce, spuse profesorul, zâmbind, la rândul lui.

Se uită la ceas şi îşi luă rămas bun: ora întâlnirii cu Lauren se apropia. Doamna Kline era îngrijorată de hotărârea profesorului, chiar dacă acesta o luase în interesul ei. Îl privi îndepărtându-se, singur, pe alee. El traversă parcarea şi se urcă în maşină.

*

Pe Green Street, copacii aliniaţi la marginea trotuarelor se încovoiau sub greutatea frunzişului. În acest anotimp, strada era o explozie de culori. Grădinile caselor victoriene erau pline de straturi de flori. Profesorul sună la interfonul apartamentului lui Lauren şi urcă la etaj. Aşezat pe canapeaua din salon, el îşi luă aerul său cel mai grav şi o informă că era pusă pe liber: timp de două săptămâni, îi era interzis să se apropie de Memorial Hospital. Lauren refuză să-l creadă; o asemenea decizie trebuia să fie validată de consiliul de disciplină, în faţa căruia ea îşi putea pleda cauza. Fernstein îi ceru să-i înţeleagă argumentarea: obţinuse, fără prea mare greutate, ca administratorul Misiunii San Pedro să nu iniţieze nici un demers împotriva ei, dar, pentru a-l convinge pe Brisson să-şi retragă plângerea, trebuise să-i ofere o monedă de schimb. Internul ceruse o pedeapsă exemplară. Două săptămâni de concediu fără plată erau un rău mai mic decât ceea ce ar fi aşteptat-o, dacă afacerea n-ar fi fost muşamalizată. Deşi, el, Fernstein, clocotea de furie când se gândea la pretenţiile răuvoitoare ale lui Brisson. Lauren, scandalizată de această nedreptate, care îl punea pe un coleg ticălos la adăpost de orice sancţiune pentru neglijenta lui inadmisibilă, ştia că profesorul îi proteja de fapt, în felul

132

acesta, propria ei carieră.Se resemnă şi acceptă sentinţa. Fernstein o puse să jure

că va respecta întocmai târgul: nu se va aventura sub nici un motiv prin preajma spitalului şi nici nu va intra în contact cu membrii echipei sale. Intrarea îi era interzisă până şi la Parisian Coffee.

Când Lauren îl întrebă ce avea dreptul să facă în cele cincisprezece zile irosite, Fernstein îi răspunse ironic: „va putea, în sfârşit, să se odihnească”. Lauren îşi privi, recunoscătoare şi furioasă, profesorul: era salvată şi învinsă. Conversaţia nu durase mai mult de un sfert de oră. Fernstein o felicită pentru apartamentul ei; considera că, în ansamblu, era mult mai feminin decât şi-l imaginase. Lauren îi arată uşa, cu un deget autoritar. Pe palier, Fernstein adăugă că telefonista primise instrucţiuni categorice să refuze orice apel care venea de la Lauren: pe durata sancţiunii, îi era interzisă practicarea medicinii, chiar şi prin telefon. În schimb, putea profita de această perioadă repetându-şi ultimele cursuri de sfârşit de internat.

În timp ce pornea din nou la drum, Fernstein simţi o durere violenta. „Racul” care îl rodea, tocmai îl muşcase. Profită de faptul că se oprise la stop, ca să-şi şteargă sudoarea care îi brobonea fruntea. Degeaba îl claxona automobilistul nerăbdător din spatele lui, invitându-l să pornească: bătrânul medic n-avea putere să apese pe acceleraţie, îşi deschise geamul şi trase aer, adânc, în plămâni, încercând să-şi recapete suflul care îi pierise. Durerea era sfâşietoare, iar privirea i se împăienjenise. Cu un ultim efort, schimbă banda şi izbuti să se oprească în parcarea rezervată clientelei unei florarii. Opri motorul, îşi slăbi nodul cravatei, îşi desfăcu primul nasture al cămăşii şi îşi puse capul pe volan. În iarna asta, ar vrea să meargă cu Norma în Alpi, unde să mai vadă o dată zăpada, după care s-o duca în Normandia. Acolo odihnea, înconjurat de alte nouă mii de morminte, unchiul medic, care îi marcase copilăria. În cele din urmă, durerea începu să se potolească; el băgă din nou cheia în contact şi îşi continuă drumul, mulţumind Cerului că n-a făcut criza asta în timpul unei operaţii.

133

*

Un Audi cenuşiu se îndreptă spre La Marina. Căldura acestui sfârşit de zi era domoală. Creaturi fermecătoare veneau deseori, la ora asta, să alerge pe aleile ce se întindeau de-a lungul micului port de agrement. O tânără se plimba însoţită de căţelul ei. Paul opri în zona de staţionare şi o ajunse pe jos.

Lauren, care era pierdută în gânduri, tresări când el i se adresă:

- N-am vrut să vă sperii; îmi pare rău, zise el.- Mulţumesc că ai venit atât de repede. Cum se simte?- Mai bine; a fost mutat de la reanimare, s-a trezit şi nu

pare să sufere.- Ai vorbit cu internul de gardă?Paul nu putuse discuta decât cu o asistentă; aceasta era

plină de încredere. Arthur îşi revenea foarte bine. Mâine, îi va scoate perfuzia şi va începe să-l hrănească din nou.

- Ăsta e semn bun, spuse Lauren, dându-i drumul din lesă lui Kali. Căţeluşa începu să se zbenguie, fugărind câţiva pescăruşi care zburau la nivelul peluzelor.

- V-aţi luat o zi de odihnă?Lauren îi explică lui Paul că operaţiunea de salvare o

costase două săptămâni de concediu silit. Paul nu ştia ce să spună.

Făcură câţiva paşi, unul lângă altul, la fel de tăcuţi.- M-am purtat ca un laş, mărturisi, în cele din urma, Paul.

Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru ce aţi făcut în noaptea asta. Numai eu sunt vinovat de toate. Mâine, o să mă prezint la comisariat şi o să le spun că n-aveţi nici un amestec.

- Soseşti întocmai ca brigada de cavalerie, la spartul târgului. Brisson şi-a retras plângerea în schimbul unei pedepse. Tocilarul din primele bănci, de la şcoală, continuă, chiar şi la vârsta adultă, să ridice degetele cu prima ocazie.

- Sunt nespus de mâhnit, spuse Paul. Pot să mai fac ceva pentru dumneavoastră?

Lauren se opri şi-l privi ţintă.- Dar eu nu sunt deloc mâhnită! Cred că în viaţa mea nu

m-am simţit mai vie ca în ultimele ore.La câţiva metri de acolo, un chioşc de răcoritoare îi îmbia

134

pe trecători cu îngheţatele şi cu băuturile lui. Paul comandă un suc, Lauren un cornet de îngheţată cu căpşuni şi, în timp ce Kali îi făcea ochi dulci unei veveriţe care se uita pe furiş la ea, de pe creanga copacului în care stătea, se aşezară în jurul unei mese de lemn.

- Prietenia care vă uneşte pe voi doi e foarte frumoasă.- Nu ne-am mai despărţit de când eram mici, cu excepţia

perioadei în care Arthur s-a stabilit în Franţa.- Dragoste sau călătorie de afaceri?- Afacerile sunt mai degrabă responsabilitatea mea, iar

fuga, a lui.- Fugea de ceva?Paul o privi drept în ochi.- De dumneavoastră.- De mine? întreabă, uluită, Lauren.Paul bău o duşcă bună de suc şi se şterse la gură cu

dosul mâinii.- Femeile! continuă, posac, Paul.- Toate femeile? întrebă, zâmbind, Lauren.- Una în mod deosebit.- O ruptură?- El e foarte secretos; dacă m-ar auzi vorbind mi-ar pune

pielea pe băţ.- Atunci, să schimbam subiectul.- Dar dumneavoastră? întrebă Paul. Aveţi pe cineva?- Nu cumva încerci să mă agăţi? îl iscodi Lauren, veselită.- Categoric nu! Sunt alergic la părul de câine.- Am pe cineva; o poveste care nu ocupa mult loc în viaţa

mea, dar îmi închipui că, aşa, restabilesc oarecum echilibrul unei situaţii care şchiopată, continuă Lauren. Programul meu de lucru nu-mi lasă prea mult răgaz pentru altă viaţă în afara celei de medic.

- Ei bine, vedeţi dumneavoastră, cu cât trece timpul, cu atât observ că singurătatea, chiar bine mascată, ne face să pierdem atât de multe! A trăi pentru meseria ta n-ar trebui să fie un scop în sine.

Lauren o striga pe Kali, care se îndepărtase cam mult. Ea se întoarse spre Paul.

- În privinţa nopţii trecute, nu sunt sigură ca prietenul dumitale ţi-ar împărtăşi părerea. Şi, de fapt, noi nu suntem

135

îndeajuns de apropiaţi pentru a putea continua această conversaţie.

- Îmi pare nespus de rău, nu voiam să fac pe moralistul; asta e doar pentru că…

- Pentru că ce? îl întrerupse Lauren.- Nimic!Lauren se ridică şi îi mulţumi lui Paul pentru îngheţata pe

care i-o oferise.- Pot să te întreb ceva? i se adresă ea.- Tot ce doriţi.- Ştiu că asta poate părea cam anapoda, dar n-aş putea

să te sun din când în când, ca să aflu noutăţi despre pacientul meu? Eu n-am voie să telefonez la spital…

Chipul lui Paul se lumină.- De ce zâmbeşti aşa? întreabă Lauren.- Uite de-aia: mi-e teamă că nu suntem îndeajuns de

apropiaţi pentru ca acest subiect să facă obiectul unei conversaţii între noi.

Câteva clipe, se aşternu tăcerea.- Sunaţi-mă când doriţi… Aveţi numărul meu.- Îmi pare rău, Betty îl are. Era pe fişa de internare a

prietenului dumitale: „persoană de contact în caz de urgenţă!”Paul îşi notă în grabă numărul de acasă pe dosul unei

recipise de card bancar şi i-l întinse lui Lauren. Putea să-l sune ori de câte ori dorea. Ea puse hârtia în buzunarul blugilor, mulţumi şi se îndepărtă pe alee.

- Pacientul dumneavoastră se numeşte Arthur Ashby, zise Paul, aproape ironic.

Lauren clătină din cap; îl salută cu un gest prietenesc şi plecă în căutarea lui Kali. De îndată ce ea se îndepărtă îndeajuns, Paul sună la Memorial Hospital. Ceru biroul asistentelor de la Serviciul de Neurologie. Trebuia să-i transmită un mesaj foarte important pacientului la camera 307. Era necesar să-l primească cât mai curând posibil, chiar şi în toiul nopţii, dacă s-ar fi trezit.

- Care este mesajul? întrebă asistenta.- Spuneţi-i că a marcat un gol! Şi Paul închise, fericit, telefonul. Nu departe de el, o

femeie îl privea cu un aer trist şi furios. Paul recunoscu silueta care se ridică de pe bancă şi se îndreptă spre stradă. La câţiva

136

metri de acolo, Onega opri un taxi. El alergă spre fată, dar nu izbuti s-o ajungă înainte de a se arunca în taxiul care se şi îndepărta.

- Ei, băga-mi-aş picioarele! spuse el, singur, în parcarea de lângă La Marina.

13

Barul era aproape gol. În fundul sălii, un pianist cânta o melodie de-a lui Duke. Onega îşi întinse cupa goală şi îl invită pe barman să-i mai toarne un Dry Martini.

- E puţin cam devreme pentru un al treilea pahar, nu? o întrebă barmanul, servindu-i băutura.

- Tu ai ore fixe pentru nefericire?- Clienţii mei vin să-şi rumege suferinţa mai degrabă spre

sfârşitul zilei.- Eu, una, sunt ucraineancă, spuse Onega, ridicându-şi

paharul, şi noi avem un cult al nostalgiei, cu care nu poate rivaliza nici un occidental. Pentru asta, îţi trebuie un dar sufletesc, pe care voi nu-l aveţi!

Onega plecă de la bar, se duse la pian şi se sprijini cu coatele de el, în timp ce muzicantul ataca o melodie de-a lui Nat King Cole. Ea îşi ridică paharul şi-l dădu peste cap. Pianistul îi făcu semn barmanului să-i toarne din nou şi îşi reluă refrenul. Pe măsură ce treceau orele, barul se umplea tot mai mult. Se lăsase seara, când Paul intră în local. Se apropie de Onega, făcându-se că nu vede că era deja beată.

- Potaia vine spăşită, cu coada între picioare, zise ea.- Credeam că voi, ăştia din est, ţineţi mai bine la băutură.- Te-ai înşelat mereu în privinţa mea, aşa că, o dată în

plus, o dată în minus, ce mai contează?- Te-am căutat peste tot, continuă el, apucând-o de

umăr, când se clătină pe taburet.- Şi m-ai găsit. Ce nas ai!- Vino, te conduc acasă.- Nu ţi-ai făcut suma de senzaţii tari, aşa că ai venit să te

joci cu păpuşa ta rusească; e practic: n-ai decât să deschizi o Matrioşkă şi să o iei pe următoarea mai micuţă, nu?

- Ce tot spui? Am fost la tine acasă, te-am sunat pe

137

mobil, am intrat prin toate restaurantele de care mi-ai pomenit tu şi, la urma, mi-am amintit de locul ăsta.

Onega se ridică, sprijinindu-se de bar.- De ce, Paul? Te-am văzut adineauri, pe cheiul La

Marina, cu fata aia. Te implor, nu-mi spune că nu e ceea e cred, ar fi îngrozitor de banal şi de decepţionant.

- Dar nu e ceea ce crezi! Pe femeia aia o iubeşte Arthur, de ani de zile.

Onega îl privi ţintă. Ochii îi sticleau de disperare.- Şi tu pe cine iubeşti? întrebă ea, ridicându-şi capul, cu

mândrie.Paul puse câteva bancnote pe tejghea şi o luă pe Onega

pe după umeri.- Cred că îmi vine sa vărs, spuse Onega, parcurgând cei

câţiva metri care îi despărţeau de maşină.În stânga lor, o străduţă se pierdea în întuneric. Paul o

duse pe Onega într-acolo. Pavajul cu pietre dislocate lucea cu o sclipire stinsă; puţin mai departe, câteva lăzi de lemn îi ferea de privirile indiscrete. Paul o sprijini pe Onega, care îşi deşerta, într-un canal, prea-plinul de suferinţa. Când ea icni pentru ultima oară, Paul îşi luă batista din buzunar şi o şterse la gură. Onega se îndreptă, trufaşă şi distantă.

- Du-mă la mine acasă!Cabrioleta o luă pe O’Farell. Cu părul în vânt, Onega îşi

recăpăta culorile din obraji. Paul conduse o bucată de vreme, după care se opri în faţa micului imobil în care locuia prietena lui. Opri motorul şi o privi.

- Nu te-am minţit, rupse Paul tăcerea.- Ştiu! murmură tânăra femeie.- Chiar era nevoie de toată chestia asta?- Poate că, într-o zi, vei învăţa să mă cunoşti. Nu te invit

să urci, nu sunt în stare să te primesc în vizită.Ea coborî din maşină şi se îndreptă spre intrarea

imobilului. În prag, se întoarse fluturând batista lui Paul.- Pot s-o păstrez?- Nu-ţi bate capul, arunc-o!- La noi, niciodată nu te lepezi de primul semn de iubire.Onega păşi pe coridor şi urcă scara. Paul aşteptă până

când fereastra camerei ei se lumina, apoi, porni maşina, care se îndepărtă pe strada pustie.

138

*

Inspectorul Pilguez îşi încheia nasturii pijamalei, privindu-se în oglinda înaltă, din dormitor…

- Îţi vine foarte bine, zise Nathalia. Am ştiut de când am văzut-o în prăvălie.

- Mulţumesc, spuse George şi o sărută pe nas.Nathalia deschise sertarul noptierei şi scoase din el un

borcănel de sticlă şi o linguriţă.- George! rosti ea cu hotărâre.- Of, nu! se rugă el.- Mi-ai promis, stărui ea, vârându-i linguriţa în gură.Muştarul tare năvăli asupra papilelor gustative ale

inspectorului; ochii lui se înroşiră imediat. Pilguez bătu furios din picior, trăgând aerul, cu putere, pe nas.

- Doamne Sfinte, că tare mai e drăcovenia asta.- Îmi pare nespus de rău, scumpule, dar, altfel, sforăi

toată noaptea! spuse Nathalia, care se şi băgase sub cearşafuri. Hai, vino să te culci!

*

La ultimul dintre cele trei etaje ale unei case victoriene cocoţate pe colinele Pacific Heights, o tânără doctoriţă citea lungită în pat. Căţeluşa ei, Kali, dormea pe covor, legănată de zgomotul picăturilor de ploaie, care băteau în fereastră. Pentru prima oară, după multa vreme, Lauren îşi lăsase deoparte tratatele de neurologie, ocupându-se de o teză pe care şi-o procurase de la librăria facultăţii. Subiectul acesteia era coma.

*

Pablo veni să se cuibărească la picioarele fotoliului în care adormise Miss Morrison. Degeaba realizase dragonul din Fu Man Chu una dintre cele mai frumoase cascadorii ale lui: în seara asta, lupta fusese câştigata de Morfeu...

*

139

Aplecată peste chiuvetă, Onega îşi umplu cu apă căuşul palmelor. Îşi frecţionă obrajii şi ridică fruntea, privindu-şi imaginea din oglindă. Îşi trecu mâinile peste faţă, luând-o în sus, spre pomeţi, şi îşi sublinie, cu degetul, un mic rid de lângă ochi. Cu vârful arătătorului, îşi urmări conturul gurii, coborî de-a lungul gâtului şi îşi împinse bărbia înainte, forţându-se să zâmbească. Stinse lumina.

Cineva zgâria la uşa micii garsoniere. Onega traversă unica încăpere, care era şi dormitor, şi salon, verifică dacă lanţul de siguranţa era pus şi deschise uşa. Paul voia doar să se asigure ca totul era în ordine. „Atât timp cât suntem în viaţă, îi răspunse Onega, nimic nu e cu adevărat grav”. Îl lăsă să intre şi, când închise uşa, zâmbetul care i se desena pe buze nu mai semăna deloc cu cel ce dispărea deja în aburul condensat de pe oglinda din baie.

*

La Memorial Hospital, o asistentă intră în camera 307, îi luă tensiunea lui Arthur şi ieşi din nou. Primele raze ale dimineţii pătrundeau pe fereastra care dădea în gradină.

*

Lauren se întinse din toate încheieturile. Cu ochii încă împăienjeniţi de somn, îşi luă perna şi o strânse în braţe. Se uită la micul deşteptător, dădu deoparte cuvertura şi se rostogoli pe o parte. Kali sări în pat şi veni să se cuibărească lângă ea. Robert deschise ochii şi îi închise imediat la loc. Lauren vru să atingă umărul prietenului ei, îşi reţinu gestul şi se întoarse spre fereastră. Lumina aurie care se strecura prin jaluzele anunţa o zi frumoasă.

Se aşeză pe marginea patului şi abia atunci îşi dădu seama că nu avea de făcut nici o gardă.

Ieşi din dormitor, trecu în spaţiul destinat bucătăriei, apăsă pe butonul ceainicului electric şi aşteptă să bolborosească apa.

Mâna ei căută telefonul. Lauren se uită la ceasul cuptorului şi se răzgândi. Încă nu era opt, Betty nu-şi luase

140

postul în primire.După o oră, alerga cu paşi mici pe aleile cheiului La

Marina. Kali se ţinea după ea, fuguţa, cu limba de un cot.Lauren urmări cu privirea două ambulanţe ce treceau cu

sirenele urlând. Îşi luă celularul, care îi atârna la gât. Betty ridică receptorul.

Personalul de la Urgenţe fusese informat cu privire la sancţiunea care îi fusese aplicată. Toţi angajaţii serviciului voiseră să semneze o petiţie prin care cereau ca Lauren să fie imediat repusă în drepturi, dar asistenta şefa, cunoscându-l bine pe Fernstein, îi sfătuise să renunţe. Continuând să alerge, Lauren nu-şi putu stăpâni un zâmbet, mişcată de faptul că prezenţa sa în sânul echipei nu era chiar atât de neînsemnată cum îşi închipuise. Şi, în timp ce Betty îi dădea înainte cu poveştile, profită de ocazie şi îi ceru, cu discreţie, noutăţi despre pacientul de la 307. Asistenta se întrerupse.

- Nu ţi-a dat, şi aşa, destulă bătaie de cap?- Betty!- Cum vrei. Încă n-am avut de ce să urc la etaj, dar cum

aflu ceva, te sun. În dimineaţa asta, e destulă linişte. Tu ce faci?

- Învăţ din nou să fac lucruri absolut inutile.- Şi care ar fi alea?- În dimineaţa asta, m-am machiat timp de zece minute

în cap.- Şi după aia? întreabă, Betty, arzând de curiozitate.- După aia, m-am demachiat imediat!Betty aranjă un teanc de dosare în despărţitura rezervată

internilor, ţinând receptorul între obraz şi umăr.- Ai să vezi: cincisprezece zile de odihnă or să te facă să

prinzi din nou gustul micilor plăceri ale vieţii.Lauren se opri la un chioşc şi îşi cumpără o sticlă de apă

minerală, pe care aproape că o goli dintr-o înghiţitură.- Urează-mi chestia asta. Simt că mă apucă de pe acum

pandaliile, când mă gândesc că n-am nimic de făcut toată dimineaţa. În jurul meu, sunt o droaie de tipi care fac jogging, iar eu mă rog Cerului să-şi scrântească cineva, măcar puţin, un picior.

Betty îi făgădui s-o sune cum o să aibă informaţii; tocmai opriseră două ambulanţe în faţa sasului de la Urgenţe. Lauren

141

închise. Cu un picior pus pe bancă, în timp ce îşi înnoda la loc şiretul unui adidas, ea se întrebă dacă grijile astea, pe care şi le făcea pentru sănătatea unui bărbat încă necunoscut cu o zi în urmă, erau, cu adevărat, numai şi numai din conştiinţă profesională.

*

Paul îşi luă cheile maşinii şi ieşi din birou. O informă pe Maureen că va avea întâlniri de lucru toată după-amiaza şi că va face tot posibilul să treacă din nou pe la slujbă, spre sfârşitul zilei. După o jumătate de oră, intră în holul de la San Francisco Memorial Hospital şi urcă treptele patru câte patru până la etajul întâi, trei câte trei până la al doilea şi una câte una până la al treilea, jurându-şi - în timp ce o luă pe coridor - să se întoarcă în sala de forţă chiar de la sfârşitul săptămânii. Se întâlni cu Nancy, care ieşea dintr-un salon, îi sărută mâna şi îşi continuă drumul, lăsând-o cu gura căscată, în mijlocul culoarului. Intră în camera lui Arthur şi se apropie de pat.

Se făcu, vezi Doamne, că îi reglează debitul perfuziei, îl apucă de încheietura mâinii şi se uită la ceas, ca şi cum i-ar fi luat pulsul.

- Ia scoate limba, s-o vedem! zise el, mucalit.- Pot să ştiu şi eu de-a ce te joci? îl întrebă Arthur.- De-a furatul ambulanţelor, de-a răpitul oamenilor în

comă; de acum, mi-am făcut mâna! Dar ai ratat ce era mai bun. Trebuia să mă fi văzut în halat verde, cu mască şi cu calotă pe cap. Eleganţa în persoană!

Arthur se ridică în capul oaselor.- Chiar ai asistat la operaţie?- Sincer să fiu, prea se face caz de medicina asta. Ori

chirurg, ori arhitect, tot un drac; de fapt, e doar o chestiune de lucru în echipă! Aveau nevoie de personal, eu mă aflam acolo şi doar nu era să stau cu degetu-n gură. Aşa ca i-am ajutat.

- Şi Lauren?- E impresionantă. Ea anesteziază, ea taie, ea coase la

loc! Şi cu ce impetuozitate! E o plăcere să trebăluieşti cu ea.Chipul lui Arthur se întunecă.- Acum ce mai e? îl întreba Paul.- E că o sa aibă necazuri din cauza mea!

142

- Da? Păi, sunteţi chit! E fascinant totuşi că singurul la care nu vă gândiţi niciodată, când puneţi la cale sindrofiile voastre naşpa, sunt eu!

- Dar tu? N-ai avut probleme?Paul tuşi uşor şi îi ridică o pleoapă.- Ai o mină buna! spuse el, pe un ton doctoral.- Cum te-ai descurcat? insistă Arthur.- Dacă vrei să ştii totul, m-am comportat ca un căcăcios.

Când a apărut poliţia la uşa blocului operator, m-am ascuns sub masa de operaţie; de-aia a trebuit să asist la toată intervenţia. Acestea fiind zise, dacă scădem momentele în care am dat ochii peste cap, să tot fi participat şi eu cinci minute în cap. Ei îi eşti dator pentru că ţi-a salvat viata; eu n-am făcut mare lucru.

Nancy intră în cameră, verifică tensiunea lui Arthur şi îl întrebă dacă nu voia să încerce să se ridice şi să meargă. Paul se oferi să-l ajute.

Făcură câţiva paşi, până la capătul culoarului. Arthur se simţea bine, îşi redobândise echilibrul şi ar fi vrut să-şi continue plimbarea. Pe aleea grădinii spitalului, îl rugă pe Paul să-i facă două servicii…

Paul plecă după ce Arthur se culcă. Pe drum, se opri la o florărie de pe Union Street. Ceru un buchet de bujori albi şi băgă într-un plic cartea de vizita pe care i-o încredinţase Arthur. Florile urmau să fie livrate înainte de căderea serii. Apoi, Paul coborî spre La Marina şi parcă în faţa unui videoclub. Pe la ora nouăsprezece, sună la interfonul lui Rose Morrison şi îi dădu veşti despre Arthur, precum şi ultimele aventuri ale lui Fu Man Chu.

*

Lauren stătea lungită pe covor, cufundată în lectura tezei despre comă. Maică-sa, instalată pe canapeaua din salon, răsfoia o revistă. Din când în când, îşi ridica ochii din paginile pe care le citea şi îşi privea fiica.

- Ce te-a apucat? Cum ai putut face un asemenea lucru? o întrebă, aruncându-şi revista pe măsuţa joasă.

Lauren scrise câteva note într-un caiet cu spirală, fără să răspundă.

143

- Ai fi putut să-ţi distrugi cariera, să-ţi risipeşti toţi anii ăştia de muncă! Şi pentru ce? o judecă maică-sa.

- Şi tu ţi-ai risipit toţi anii ăştia de căsnicie. Şi, după câte ştiu eu, nu i-ai salvat viaţa tatei.

Mama lui Lauren se ridică.- Mă duc s-o plimb pe Kali, spuse ea, pe un ton sec,

luându-şi trenciul din cuier. Şi ieşi din casă, trântind uşa.- La revedere, murmură Lauren, cu o ureche la paşii care

se îndepărtau.Doamna Kline se întâlni la picioarele scării cu un curier

care ducea un imens buchet de bujori albi şi căuta apartamentul lui Lauren Kline.

- Eu sunt doamna Kline, spuse ea, luând pliculeţul prins de celofan.

Îi spuse tânărului să lase florile în hol, de unde o să şi le recupereze ea, când se întoarce. Îi dădu un bacşiş, şi băiatul plecă.

Coborând în stradă, ea deschise pliculeţul. Pe cartea de vizită, erau scrise cuvintele „Te voi revedea”. Semnat „Arthur”.

Doamna Kline boţi cartea de vizită şi o băgă în buzunarul impermeabilului.

În cartier era un singur scuar în care aveau voie să intre animalele. Dacă destinul ar avea raţiunile lui, omul - aşa, fără imaginaţie, cum este - le-ar găsi mereu nod în papură. Doamna Kline se aşeză pe o bancă; alături de ea, bătrâna doamnă care îşi citea ziarul simţi dorinţa de a intra în vorbă.

În spaţiul împrejmuit, rezervat câinilor, Kali se căţăra pe un jack russel care se odihnea la umbra blândă a unui tei.

- Am impresia că nu prea vă simţiţi bine, spuse bătrâna doamnă.

Doamna Kline tresări.- Mă gândeam, pur şi simplu, răspunse mama lui Lauren.

Căţeii noştri par să se înţeleagă bine…- Pablo a fost atras întotdeauna de lungane. Totuşi, am

să-i recitesc manualul; s-ar zice că ăştia sunt pe invers. Ce vă preocupa?

- Nimic.

144

- Dacă simţiţi nevoia să vă spuneţi oful, eu sunt persoana ideală: nici că aţi putea găsi o alta mai fudulă de ureche!

Doamna Kline o privi pe Rose, care îşi vedea, înainte, de lectură.

- Aveţi copii? întrebă, cu o voce pierdută.Miss Morrison făcu „nu”, din cap.- Atunci, nu puteţi înţelege.- Dar am iubit bărbaţi care aveau!- N-are a face.- Ce mă poate agasa chestia asta! protestă Rose.

Oamenii care au copii se uită la ăia care n-au ca şi cum ar fi de pe o altă planetă. A iubi un bărbat e tot atât de complicat ca a creşte nişte ţânci!

- Nu împărtăşesc întru totul punctul dumneavoastră de vedere.

- Şi sunteţi, în continuare, căsătorită?Doamna Kline îşi privi mâna. Timpul îi ştersese semnul

lăsat de verighetă.- Prin urmare, care sunt grijile pe care vi le pricinuieşte

fiica dumneavoastră?- Dar de unde ştiţi că nu e vorba de un băiat?- Era una din două!- Cred că am făcut un lucru rău, murmură mama lui

Lauren.Bătrâna doamnă îşi împături ziarul şi ascultă cu atenţie

ceea ce doamna Kline avea atâta nevoie să destăinuiască.- Figura cu florile e nasoală! Dar de ce va temeţi atâta ca

l-ar putea întâlni din nou pe acel tânăr?- Pentru că el riscă să-i reamintească un trecut care ne

poate face rău şi ei, şi mie.Bătrâna doamnă se adânci iar în lectura cotidianului, dar,

după câteva clipe de gândire, îl puse la loc, pe bancă.- Nu ştiu despre ce vorbiţi, dar nimeni nu poate fi protejat

cu ajutorul unei minciuni.- Îmi pare tare rău, spuse doamna Kline, vă vorbesc

despre nişte lucruri pe care n-aveţi cum să le înţelegeţi.Rose Morrison dispunea de tot timpul din lume pentru a

înţelege. Mama lui Lauren ezită, dar, la urma urmei, ce risca dacă i se destăinuia unei necunoscute? Dorinţa de a-şi alunga singurătatea fu mai puternică, aşa că se aşeză din nou pe

145

bancă şi îi spuse povestea unui bărbat care răpise o tânără, pentru a o salva, în vreme ce propria ei mamă depusese armele.

- Tânărul dumneavoastră n-are cumva vreun bunic celibatar?

- După ce mi-a înapoiat cheile apartamentului, n-am mai auzit nimic despre el.

- Şi a dispărut aşa, pur şi simplu?- Să zicem că i-am dat şi noi o mână de ajutor.- Noi?- Un reputat neurochirurg şi-a luat obligaţia să-i explice

cât era de fragilă sănătatea fiicei mele. Şi a găsit mii de raţiuni pentru a-l convinge să se îndepărteze de ea.

- Şi, în faţa atâtor evidenţe, tânărul s-a dat la fund?Mama lui Lauren oftă.- Da.- Îl credeam mai tare de vârtute! comentă bătrâna

doamnă. Vedeţi, când sunt înnebuniţi de dragoste, bărbaţii îşi pierd în mare măsură capacităţile! Şi era adevărat ce zicea profesorul?

- Sinceră să fiu, nu prea ştiu dacă era adevărul adevărat. Lauren şi-a revenit foarte repede; în câteva luni, devenise din nou ea însăşi.

- Credeţi că, acum, e prea târziu să-i spuneţi fiicei dumneavoastră?

- În fiecare zi îmi pun întrebarea asta şi nu izbutesc să-mi închipui ce reacţie ar putea avea.

- Am văzut o mulţime de vieţi distruse din pricina unor secrete de familie. N-am avut norocul să am copii şi, în ciuda vorbelor pe care vi le spuneam adineauri, ca să mă arăt sigură de mine, nici nu ştiţi cât de mult aş vrea să fi avut. Dar prea iubeam adesea, pentru ca să mă cred capabilă să am copii; în fine, asta era o scuză, ca să nu-mi privesc egoismul în fata. Vă înţeleg reţinerile, chiar dacă sunt convinsă că greşiţi. Dragostea înseamnă îngăduinţă, asta îi dă forţă.

- Aş vrea atât de mult să aveţi dreptate.- Părăsim un bărbat, credem că l-am uitat… până când o

amintire ni-l readuce în prezent. Şi, atunci, cum să ne închipuim că putem uita de dragostea pe care le-o purtăm părinţilor?! Pierdem o groază de timp, fără să le spunem că-i

146

iubim, ca să ne dăm seama, după ce mor, cât de mult ne lipsesc.

Bătrâna doamnă se plecă spre doamna Kline.- Dacă tânărul ăsta v-a salvat fiica, îi sunteţi datoare. Aşa

că duceţi-vă şi căutaţi-l. Şi Rose îşi reluă lectura ziarului. Doamna Kline aşteptă

câteva clipe, îşi salută vecina de bancă, o strigă pe Kali şi se îndepărtă pe aleea parcului.

Când intră în casă, recuperă buchetul de flori de la picioarele scării. Apartamentul era pustiu. Aranjă bujorii într-o vază şi îi puse pe măsuţa joasă din salon, după care închise uşa în urma ei.

*

Zilele săptămânii se scurgeau cu regularitatea unui metronom. În fiecare dimineaţă, Lauren se ducea să facă o lungă plimbare pe sub copacii parcului Presidio. Uneori, i se întâmpla să meargă până la plaja ce mărginea versantul dinspre Pacific. Atunci, se instala pe plajă şi se cufunda în teza la care se întorcea în fiecare seară.

Inspectorul Pilguez se adaptase, în cele din urmă, la programul Nathaliei. În fiecare zi, la amiază, se întâlneau la masă, unde îşi luau, cu mare poftă, ea micul-dejun, iar el prânzul.

La mijlocul unei zile în care reuniunile de la biroul de proiectare se întretăiau cu inspecţiile de pe şantier, Paul se întâlnea cu Onega la capătul digului din faţa golfului, unde ea îl aştepta pe o bancă.

Miss Morrison îl ducea pe Pablo într-un parc de lângă casă, ca să se bucure şi el de frumoasele după-amiezi de vară. I se întâmpla uneori s-o întâlnească pe doamna Kline, iar, într-o zi, o recunoscu pe Lauren după câinele care o urma pas cu pas. În joia aceea cu soare strălucitor, fu cât pe ce să intre în vorbă cu ea, dar, în cele din urmă, renunţă s-o întrerupă din lectură pe tânăra femeie. Când Lauren părăsi aleea centrală, o urmări cu o privire înveselită.

147

În fiecare zi, la căderea serii, George Pilguez o lăsa pe Nathalia în faţa comisariatului.

Mai înainte de a se întâlni cu Onega pentru cină, Paul îşi vizita prietenul; îi prezenta schiţe şi proiecte pe care Arthur le corecta cu o trăsătură de creion sau le îmbunătăţea cu câteva adnotări în privinţa culorilor şi a materialelor.

În acea vineri, Fernstein se felicita pentru starea de sănătate a pacientului său. Urma să-i facă un scanner de control, de îndată ce se va ivi un spaţiu liber, şi, dacă totul avea să fie în ordine - cum era el convins - îi va semna biletul de ieşire. Nu mai exista nici un motiv pentru care să ocupe un pat de spital. Apoi, câtăva vreme, trebuia să stea liniştit, dar viaţa lui avea să-şi reia neîntârziat cursul normal. Arthur îi mulţumi pentru toata atenţia cu care îl îngrijise.

*

Paul plecase de mult, culoarele nu mai răsunau de paşii zoriţi de peste zi, spitalul îşi îmbrăcase din nou haina de noapte. Arthur deschise televizorul suspendat pe un suport, în faţa patului. Trase sertarul noptierei şi îşi luă din el telefonul mobil. Pierdut în gânduri, derulă numele din repertoar şi renunţă să-şi mai deranjeze cel mai bun amic. Telefonul îi scăpă, uşor, din mână şi se rostogoli pe cearşaf; capul îi alunecă, într-o parte, pe pernă.

Uşa se întredeschise şi o doctoriţă internă intră în cameră. Se duse imediat la picioarele patului şi consultă fişa medicală. Arthur întredeschise ochii şi o privi, tăcut; ea părea concentrată.

- E vreo problemă? se interesă el.- Nu, răspunse Lauren, ridicându-şi capul.- Ce faceţi aici? o întrebă, uluit.- Nu vorbiţi aşa de tare, şuşoti Lauren.- De ce să vorbesc în şoaptă?- Am eu motivele mele.- Şi sunt secrete?

148

- Da!- Atunci, trebuie să vă mărturisesc, chiar şi în şoaptă, că

sunt mulţumit să vă văd.- Şi eu, mă rog, vreau să spun că sunt mulţumită să văd

că vă merge mai bine. Îmi pare, cu adevărat, nespus de rău că nu am diagnosticat hemoragia aia, la prima consultaţie.

- N-aveţi nici un motiv să vă faceţi reproşuri. Cred că nici eu nu v-am uşurat prea mult sarcina, spuse Arthur.

- Eraţi atât de grăbit să plecaţi!- Obsesia muncii o să mă omoare într-o bună zi!- Sunteţi arhitect, nu-i aşa?- Da!- E o meserie foarte solicitantă, cu multa matematică!- Da, în fine, e la fel ca medicina, în facultate; dar după

aia, îi laşi pe alţii să facă matematica în locul tău.- Alţii?- Calculele de portanţă, de rezistenţă, toate astea sunt

mai ales treaba inginerilor!- Şi ce fac arhitecţii, atunci când inginerii trag în jug?- Visează!- Şi dumneavoastră la ce visaţi?Arthur o privi lung pe Lauren, zâmbi şi arătă cu degetul

spre colţul încăperii.- Duceţi-vă până la fereastră.- De ce? se miră Lauren.- Ca să faceţi o mică plimbare.- O mică plimbare până la fereastră?- Nu, o mică plimbare de la fereastră!Ea se supuse, cu un zâmbet aproape zeflemitor în colţul

gurii.- Şi acum?- Deschideţi-o!- Ce anume?- Fereastra!Şi Lauren făcu întocmai cum îi ceruse Arthur.- Ce vedeţi? întreabă el, mereu în şoaptă.- Un copac! răspunse ea.- Descrieţi-l!- Cum adică?- E înalt?

149

- E înalt cam cât două etaje şi are frunze mari şi verzi.- Acum, închideţi ochii.Lauren se prinse în joc, iar vocea lui Arthur o însoţi în

întunecimea improvizată.- Crengile îi sunt nemişcate; la această oră a zilei, briza

mării încă nu suflă. Apropiaţi-vă de trunchiul lui; adesea, în crăpăturile scoarţei se ascund greieri. La picioarele copacului se întinde un covor de cetină înroşită de soare. Acum, uitaţi-vă de jur împrejur. Sunteţi într-o grădină mare, cu straturi largi, de pământ ocru, în care sunt plantaţi nişte pini-parasol. La stânga dumneavoastră, o să vedeţi câţiva pini argintii; la dreapta, nişte sequoia; în faţă, rodii şi, puţin mai departe, roşcovi ce par să se înşiruie până la ocean. Luaţi-o pe scăriţa de piatră care mărgineşte drumul. Treptele îi sunt neregulate, dar nu vă fie teamă, panta e lină. Priviţi în dreapta; acum, parcă ghiciţi rămăşiţele unei grădini de trandafiri, nu? Opriţi-vă mai jos şi uitaţi-vă în faţă.

Şi Arthur inventă, numai din cuvinte, un univers. Lauren văzu casa cu obloanele închise, pe care o descria el. Înaintă spre peron, urcă treptele şi se opri pe verandă. Jos, la picioarele falezei, oceanul părea că stă să sfarâme stâncile; valurile cărau un vălmăşag de alge şi de cetină. Vântul îi răvăşea pletele, aproape că-i venea să şi le dea înapoi, pe spate.

Ea ocoli casa, urmând cu sfinţenie îndrumările lui Arthur, care o călăuzea, pas cu pas, prin ţinutul lui imaginar. Mâna ei atingea faţada, căutând o mică piedică de lemn, pusă jos, pe marginea oblonului. Făcu aşa cum îi spunea el şi o scoase. Tăblia de lemn se deschise şi ei i se păru că aude până şi scârţâitul balamalelor. Ridică fereastra-ghilotină, mişcând uşor rama, care culisa în tocul ei.

- Nu vă opriţi în aceasta încăpere, e prea întunecată; treceţi prin ea şi veţi ajunge pe culoar.

Ea înaintă cu paşi rari; în spatele pereţilor, fiecare cameră părea să ascundă o taină. Intră în bucătărie. Pe masă, era o veche cafetieră italienească, care făcea o cafea extraordinară, şi, în faţa ei, o maşină de gătit cum se găseau pe vremuri, în casele bătrâneşti.

- Funcţionează cu lemne? întrebă Lauren.- Dacă vreţi, găsiţi chiar şi nişte butuci sub şopronul de

150

afară, la care ajungeţi trecând prin spate.- Vreau să rămân în casă şi s-o vizitez mai departe,

murmură ea.- Atunci, ieşiţi din bucătărie. Deschideţi uşa, e chiar în

faţă.Lauren intră în salon. Un pian cu coadă dormea în bezna

încăperii. Ea aprinse lumina şi se apropie de taburet. Se aşeză.- Nu ştiu să cânt.- Este un instrument deosebit, adus de pe meleaguri

îndepărtate. Dacă vă gândiţi foarte intens la o melodie pe care o iubiţi, o să v-o cânte el, dar numai dacă vă puneţi degetele pe claviatură.

Lauren se concentră din răsputeri, şi partitura „Clarului de luna” din Werther îi răsună în cap.

Avea impresia că, alături de ea, era cineva care cânta şi, cu cât se lăsa mai antrenată în vis, cu atât muzica auzită era mai profundă şi mai prezentă. Astfel, vizită fiecare colţişor, urcă la etaj şi trecu dintr-o cameră în alta. Încetul cu încetul, cuvintele care descriau casa se transformau într-o mulţime de detalii ce inventau o întreagă viaţă în jurul ei. Se întoarse la singura încăpere pe care încă nu o vizitase. Intră în micul birou, privi patul şi se înfioră; deschise ochii, iar casa dispăru.

- Cred că am pierdut-o, spuse ea.- Nu-i nici o nenorocire. Acum este a dumneavoastră şi

vă puteţi întoarce acolo oricând veţi dori; va fi de ajuns să vă gândiţi la ea.

- N-aş putea să încep din nou, de una singură. Nu prea am talent să creez lumi imaginare.

- Faceţi o mare greşeală că nu aveţi încredere în dumneavoastră. Consider că, pentru această primă încercare, v-aţi descurcat destul de bine.

- Aşadar, asta vă e meseria? Închideţi ochii şi vă imaginaţi diverse locuri?

- Nu, îmi imaginez viaţa dusă în interiorul lor, şi ea e cea care îmi sugerează restul.

- Curios mod de lucru.- E mai degrabă un mod de lucru plin de curiozitate.- Trebuie să vă las, nu mai e mult până la rondul

asistentelor.- O să vă întoarceţi?

151

- Dacă pot.Ea se îndreptă spre uşă, dar se întoarse chiar înainte de

a ieşi.- Mulţumesc pentru vizită. A fost frumos. Mi-a plăcut

acest moment.- Şi mie.- Casa asta există?- Adineauri aţi văzut-o?- De parca m-aş fi aflat în ea!- Dacă există în imaginaţia dumneavoastră, atunci

înseamnă că e adevărată.- Aveţi un fel de a gândi cam straniu.- Tot închizându-şi ochii la ceea ce-i înconjoară, unii au

devenit orbi fără ca măcar să-şi dea seama. Eu însă mi-am găsit o mulţumire în a învăţa să văd chiar şi pe întuneric.

- Cunosc un pui de bufniţă care ar avea mare nevoie de sfaturile dumneavoastră.

- Cel pe care îl aveaţi în halat în seara aceea?- Vă amintiţi?- Am avut ocazia să cunosc mulţi medici, dar ţi-e greu să-

l uiţi pe unul care te consultă cu o jucărie de pluş în buzunar.- Îi este teamă de lumină, iar bunicul lui m-a rugat să-l

vindec.- Ar trebui să-i facem rost de nişte ochelari de soare

pentru copii. Aveam eu unii, când eram mic; e de necrezut ce lucruri poţi vedea prin ei.

- Cum ar fi?- Vise, fapte de pe tărâmuri imaginare.- Mulţumesc pentru sfat.- Dar, atenţie! După ce o să-l vindecaţi, spuneţi-i puiului

de bufniţă că va fi de ajuns să-şi piardă credinţa în visul lui, chiar şi o singură secundă, pentru ca acesta să se sfarâme în mii de cioburi.

- Am să-i spun, vă puteţi bizui pe mine. Acum, odihniţi-vă.

Şi Lauren ieşi din camera.Luna plină se strecura prin jaluzele. Arthur dădu

deoparte cearşafurile şi se duse la fereastră. Rămase acolo, sprijinit de pervaz, privind copacii neclintiţi din grădină. N-avea nici un chef să urmeze sfatul prietenului său. Trecuse

152

prea multă vreme de când răbdarea îi era singura hrană, şi nimic - nici timpul, nici călătoriile în care întâlnise alţi ochi -, nimic nu izbutise să-i şteargă din suflet amintirea acestei femei. În curând va ieşi de aici.

14

Week-end-ul se anunţa bine; zarea era limpede, fără urmă de nor. Totul era calm, ca şi cum oraşul se trezea după o noapte de vară prea scurtă. Cu picioarele goale, cu părul vâlvoi, îmbrăcată cu un pulover purtat în chip de rochie de casă, Lauren lucra la biroul ei, reluându-şi cercetările din punctul în care le lăsase în ajun.

Îşi văzu de lucru până pe la jumătatea dimineţii, pândind sosirea corespondenţei. Aştepta o lucrare ştiinţifică pe care o comandase de două zile; poate că o va găsi, în sfârşit, în cutia de scrisori. Traversă salonul, deschise uşa apartamentului şi tresări, scoţând un ţipăt.

- Îmi pare rău, nu voiam să vă sperii, spuse Arthur, cu mâinile la spate. Am făcut rost de adresa dumneavoastră, mulţumită lui Betty.

- Ce faceţi aici? întrebă Lauren, trăgându-şi în jos poalele puloverului.

- Nici eu nu ştiu.- N-ar fi trebuit să vă lase să ieşiţi, e mult prea devreme,

se bâlbâi ea.- Mărturisesc că nu prea le-am dat de ales… totuşi, mă

lăsaţi să intru?Ea se dădu deoparte şi îl invită să ia loc în salon.- Vin imediat! îi strigă ea, fugind spre baie.„Am aerul unui Gremlin!” îşi spuse, încercând să-şi

aranjeze puţin părul. Se repezi la dressing şi începu să răscolească printre umeraşe.

- Totul e în ordine? întrebă Arthur, mirat de zgomotul care venea dinspre dulap.

- Vreţi o cafea? strigă Lauren, încercând cu disperare să găsească ceva de îmbrăcat.

Se uită mai îndeaproape la o flanelă şi, apoi, o aruncă pe jos; nici cămaşa albă nu mergea, aşa că zbură în aer, urmată

153

de o rochiţă care i se alătură la iuţeală. În spatele lui Lauren, grămada de haine creştea cu fiecare secundă.

Arthur înaintă în mijlocul salonului; privi tot ce era în jurul lui. Doamne, cât de familiar îi era locul ăsta! Rafturile unei biblioteci dintr-un lemn deschis la culoare se îndoiau sub greutatea cărţilor şi, până la urmă – dacă Lauren îşi va completa colecţia de enciclopedii medicale -, aveau să cedeze. Arthur zâmbi, văzând că ea îşi instalase biroul exact acolo unde îşi aşezase şi el cândva planşeta de desen.

Prin uşile întredeschise, ghicea unde era dormitorul şi patul pus cu faţa spre golf.

O auzi pe Lauren, care tuşea uşor în spatele lui, şi se întoarse. Purta blugi şi un tee-shirt alb.

- Vreţi cafeaua cu lapte şi zahar, fără lapte, dar cu zahăr, ori cu lapte şi fără zahăr? întrebă ea.

- Cum doriţi! răspunse Arthur.Ea trecu în spatele barului din bucătărie; robinetul nu se

mai închidea, apa se prelingea, iar apoi jetul ţâşni cu putere.- Cred că am o problemă, spuse ea, încercând să

oprească apa cu mâinile.Arthur îi indică imediat vana de închidere din dulăpiorul

aflat chiar lângă ea. Lauren se repezi să închidă apa. Cu faţa plină de picături, îl privi ţintă pe Arthur.

- Cum de aţi ştiut?- Sunt arhitect!- E o meserie care îţi permite să vezi prin ziduri?- Ţevăria unei case e mai puţin complexă decât cea din

corpul omenesc, dar şi noi avem micile noastre trucuri pentru a opri hemoragiile. Aveţi scule?

Lauren se şterse pe faţă cu un şervet de hârtie şi deschise un sertar. Scoase de acolo o şurubelniţă veche, o cheie reglabilă şi un ciocan. Puse sculele pe bar, cu un aer mâhnit.

- Ar trebui totuşi să putem opera, zise Arthur.- Nu mă cred capabilă să fac aşa ceva!- E o intervenţie mai puţin complicată decât ceea ce

faceţi în blocul operator. Aveţi vreo garnitură nouă?- Nu.- Uitaţi-vă la tabloul de siguranţe; nu ştiu de ce, dar

154

întotdeauna găseşti câte una aruncată pe contorul electric.- Dar contorul electric pe unde e aruncat?Arthur îi arătă cu degetul micul cofret aflat exact alături

de uşa de la intrare.- Ăsta e disjunctorul, spuse Lauren.- Acolo e, zise Arthur, înveselit.Lauren se proţăpi în faţa lui.- Ei bine, de vreme ce dulapurile din casa mea n-au nici

un secret pentru dumneavoastră, căutaţi-vă singur garniturile alea; aşa, o să câştigam timp!

Arthur se duse spre intrare. Îşi întinse mâna către cofret, apoi se răzgândi.

- Ce aţi păţit? întrebă Lauren.- Mâinile mele sunt încă stângace, murmură Arthur,

vizibil stânjenit.Lauren se apropie de el.- Nu-i nimic grav, spuse ea, liniştindu-l. Aveţi răbdare, nu

veţi rămâne cu sechele, dar e nevoie de niţel timp pentru recuperare. Natura e cea care vrea asta.

- Totuşi, pentru reparaţii vă pot îndruma eu, dacă vreţi, spuse Arthur.

- În dimineaţa asta aveam cu totul alte planuri decât îngrijirea unui robinet. Vecinul meu este un meşter genial; el mi-a instalat aproape tot ce e aici. O să fie încântat să se ocupe de reparaţie.

- El a avut ideea să pună biblioteca lipită de fereastră?- De ce, nu trebuia?- Ba da, ba da, spuse Arthur, întorcându-se în salon.- Asta e un „ba da, ba da” care vrea să spună exact

invers.- Nu, deloc! insistă Arthur.- Ce prost minţiţi!El o invită pe Lauren să se aşeze pe canapea.- Întoarceţi-vă, spuse Arthur.Lauren se execută, fără să înţeleagă prea bine unde voia

el să ajungă.- Vedeţi, dacă etajerele alea nu ar astupa fereastra, de

aici, aţi avea o privelişte foarte frumoasă.- Aş avea o privelişte foarte frumoasă, dar în spatele

meu! în general, mă aşez pe canapea cu faţa!

155

- De aia ar fi mai judicios s-o întoarceţi. Sincer vorbind, uşa de la intrare nu e chiar lucrul cel mai demn de a fi admirat, nu?

Lauren se ridică, îşi puse mâinile în şolduri şi îl măsură cu privirea.

- Nu i-am acordat niciodată atenţie. Aţi venit la mine pe nepusă masă, abia ieşit din spital, ca să-mi refaceţi aranjamentul casei?

- Îmi pare rău, spuse Arthur, lăsând capul în jos.- Nu, mie îmi pare rău, răspunse Lauren, pe un ton calm.

În ultimul timp, îmi cam sare ţandăra cu uşurinţă. Vă fac cafeaua aia?

- Nu mai aveţi apa!Lauren deschise frigiderul.- Nu vă pot oferi nici măcar un suc de fructe.- Atunci, vă duc undeva, să luaţi micul dejun?Ea îl rugă să aştepte doar până coboară să-şi ia

corespondenţa. Cum o auzi îndepărtându-se pe culoar, pe Arthur îl cuprinse o dorinţă irezistibilă de a-şi reînnoda legăturile cu acest loc pe care îl părăsise. Intră în dormitor şi se apropie de pat.

Amintirea unei dimineţi de vară îi răsări în minte, ca desprinsă din paginile unei cărţi căzute dintr-o bibliotecă. Ar fi vrut ca timpul să se întoarcă în acea zi, când el o privise dormind. Atinse cu vârful degetelor cuvertura a cărei lână se ridică, în răspăr, sub mâna lui. Trecu în baie şi privi flacoanele aşezate lângă chiuvetă. Un lapte de corp, un parfum, câteva rare produse de machiaj. Deodată, îi veni o idee. Aruncă o privire afară şi se hotărî să-şi împlinească un vis foarte vechi. Intră în interiorul dressingului alăturat şi închise uşa în urma lui.

Ascuns printre umeraşe, se uită la hainele de pe jos, la cele încă atârnate, şi încercă să şi-o imagineze pe Lauren într-o rochie sau alta. Ar fi vrut să rămână acolo, s-o aştepte până îl găseşte. Poate că, aşa, ea şi-ar recăpăta memoria, ar şovăi doar o clipă, apoi şi-ar aminti cuvintele pe care şi le spuneau. Atunci, ar lua-o în braţe şi ar săruta-o ca înainte sau, mai degrabă, i-ar da un sărut diferit. Şi nimeni n-ar putea să i-o mai ia. Ce tâmpenie! Dacă ar rămâne aici, ea ar începe să se teamă. Cine nu s-ar teme, dacă ar da peste un ins pitit în

156

dulapul din baie?Trebuia să iasă de aici, înainte să se întoarcă ea. Dar pe

cine ar supăra dacă ar mai sta încă o clipă, una mică? Să urce şi ea scara mai încet: aşa, ar mai fura câteva clipe fericite, stând în mijlocul ei.

- Arthur?- Vin.El se scuză că a intrat în baie fără să-i ceară voie, voise

să se spele pe mâini.- Dar nu e apă!- Mi-am amintit când am deschis robinetul! spuse el,

încurcat. V-a sosit cartea?- Da, e ceaslovul ăsta; o să-l pun în bibliotecă şi, pe

urmă, plecăm. Mor de foame.Trecând prin faţa bucătăriei, Arthur se uită la castronul

lui Kali.- E blidul căţeluşei mele, este la mama.Lauren îşi luă cheile de pe bar şi ieşiră din apartament.Strada era scăldată în soare. Arthur ar fi vrut s-o ia pe

Lauren în braţe.- Unde vreţi să mergem? o întrebă, încrucişându-şi

mâinile la spate.Ei îi era foame, dar şovăia să mărturisească, din pură

feminitate, cât de tare poftea la un hamburger. Arthur o linişti: era frumos să vezi o femeie cu poftă de mâncare.

- Şi, pe urmă, la New York e deja ora prânzului, iar la Sidney e ora cinci! adăugă ea, radioasă.

- E un mod de a vedea lucrurile, spuse Arthur, păşind alături de ea.

- Când eşti intern într-un spital, ajungi să mănânci orice şi la orice oră.

Ea îl duse până în Ghirardelli Square, o luară de-a lungul cheiurilor şi ajunseră la un dig. Cocoţat pe piloni, restaurantul Simbad era deschis zi şi noapte. Fata de la recepţie îi instală la o masă, îi întinse un meniu lui Lauren şi dispăru. Lui Arthur nu-i era foame, aşa că renunţă să citească meniul pe care i-l întindea Lauren.

După câteva momente, veni un chelner, notă comanda lui Lauren şi se îndreptă spre bucătărie.

- Nu mâncaţi chiar nimic?

157

- Am fost hrănit cu perfuzii toată săptămâna şi cred că mi s-a strâns stomacul. Dar mor de plăcere să vă văd mâncând.

- Totuşi, va trebui să vă hrăniţi din nou!Chelnerul puse pe masă o farfurie uriaşă cu clătite.- De ce aţi venit la mine în dimineaţa asta?- Ca să repar o ţeavă spartă.- Serios?- Ca să vă mulţumesc pentru că mi-aţi salvat viaţa, cred..Lauren lăsă furculiţa din mână.- Pentru că doream s-o fac, mărturisi Arthur.Ea îl privi cu atenţie şi îşi stropi clătitele cu sirop de arţar.- Nu mi-am făcut decât meseria, spuse ea, cu glasul

scăzut.- Nu-s chiar aşa de sigur că anestezierea unui coleg şi

furtul unei ambulanţe se numără printre sarcinile dumneavoastră zilnice.

- Treaba cu ambulanţa a fost ideea celui mai bun prieten al dumneavoastră.

- Bănuiam eu ceva.Chelnerul se întoarse la masă şi o întrebă pe Lauren dacă

mai avea vreo dorinţa.- Nu, de ce? întrebă Lauren.- Credeam că m-aţi chemat, răspunse, de sus, chelnerul.Lauren îl privi cum se îndepărta, dădu din umeri şi îşi

reluă conversaţia.- Prietenul dumneavoastră mi-a spus că v-aţi cunoscut la

internat.- Mama a murit când aveam zece ani, eram foarte

apropiaţi.- Dumneavoastră daţi dovadă de mult curaj: majoritatea

oamenilor nu rostesc niciodată acest cuvânt, spun „a plecat” ori „ne-a părăsit”.

- A părăsi sau a pleca sunt acţiuni voluntare.- Aţi crescut singur?- Singurătatea poate fi, într-un fel, o tovărăşie. Dar

dumneavoastră? Părinţii vă mai trăiesc?- Doar mama. De când am avut accidentul, relaţiile

noastre sunt mai degrabă încordate; ea îşi face simţită prezenţa cam multişor.

- Accidentul?

158

- M-am dat peste cap cu maşina, am fost aruncată afară, considerată moartă, dar înverşunarea unuia dintre profesorii mei m-a readus la viaţă, după câteva luni de comă.

- Nu vă amintiţi nimic din perioada aceea?- Îmi amintesc de ultimele minute dinaintea impactului;

după aia, în viaţa mea e o gaură de unsprezece luni.- Nimeni nu a reuşit să-şi amintească vreodată ce se

întâmplă în acele momente? întrebă Arthur, cu vocea plină de speranţă.

Lauren zâmbi, se uită la căruciorul cu deserturi, aşezat nu departe de ea.

- Când eşti în comă? Imposibil, îi răspunse ea. Este o lume a inconştientului, în care nu se întâmplă nimic.

- Totuşi, viaţa continuă în jurul tău, nu?- Chestia asta vă interesează, cu adevărat? Ştiţi, nu

sunteţi obligat să fiţi politicos.Arthur o asigură că interesul lui era cât se poate de

sincer. Lauren îl lămuri că existau multe teorii cu privire la acest subiect, dar puţine certitudini. Percepeau oare pacienţii ceea ce era în jurul lor? Din punct de vedere medical, ea nu prea credea aşa ceva.

- Aţi spus „din punct de vedere medical”. De ce faceţi această distincţie?

- Pentru că am trăit din interior aceste lucruri.- Şi, datorită acestui fapt, aţi ajuns la o concluzie diferită?Lauren ezită să-i răspundă; îi arătă căruciorul cu

deserturi chelnerului, care dădu fuga la masa lor. Ea îşi alese o spumă de ciocolată şi, cum Arthur nu comandă nimic, ceru un ecler cu ciocolată pentru el.

- Şi două deserturi minunate pentru Miss, spuse chelnerul, punându-i dinainte farfuriile.

- Uneori, visez lucruri stranii, care parcă ar semăna cu nişte frânturi de amintiri, cu nişte senzaţii pe care le retrăiesc, dar eu mai ştiu şi cât este creierul nostru de capabil să transforme în amintiri ceea ce i se povesteşte.

- Şi ce vi s-a povestit?- Nimic deosebit: despre prezenţa mamei în fiecare zi,

despre a lui Betty, o asistentă care lucrează în serviciul meu, şi despre alte lucruri, care nu au mare importanţă.

- Cum ar fi?

159

- Deşteptarea mea. Dar am vorbit destul despre toate astea; acum, trebuie să gustaţi din prăjituri!

- Nu vă supăraţi pe mine, dar sunt alergic la ciocolată.- Nu vreţi nimic altceva? N-aţi băut şi n-aţi mâncat nimic.- O înţeleg pe mama dumneavoastră; probabil că face

puţin exces de zel, însă numai şi numai din dragoste.- Dacă v-ar auzi, v-ar adora, nu alta.- Ştiu, asta e unul dintre marile mele defecte.- Care?- Sunt genul de bărbat de care îşi amintesc soacrele, dar

acesta nu este întotdeauna şi cazul fiicelor lor.- Şi soacrele astea, de care spuneţi, au fost multe?

întrebă Lauren, luând din spuma o linguriţa cu vârf.Arthur o privi, înveselit: ea îşi făcuse mustăţi de

ciocolată, întinse mâna, ca pentru a-i şterge săgeata de la arcul lui Cupidon, dar nu îndrăzni să facă gestul.

De după tejgheaua lui, un barman se uita, intrigat, spre masa lor.

- Sunt burlac.- Nu-mi vine să cred.- Dar dumneavoastră?Lauren îşi căută cuvintele, înainte de a răspunde.- În viaţa mea e cineva, dar nu stăm chiar împreună. În

fine, e pe acolo. Uneori, se mai întâmplă şi asta: sentimentele se sting. Sunteţi de multă vreme burlac?

- Da, destul de multă.- Asta chiar că n-o mai cred.- Ce vi se pare aşa de imposibil?- Ca un tip cum sunteţi dumneavoastră să fie singur.- Dar nu sunt singur!- Aha, aţi văzut?- Poţi iubi pe cineva şi să fii, în acelaşi timp, burlac! E de

ajuns ca sentimentul să nu fie reciproc sau ca persoana să nu fie liberă.

- Şi poţi să rămâi fidel faţă de acea persoană în tot acest timp?

- Dacă acea persoană este femeia vieţii tale, merită să aştepţi, nu?

- Prin urmare nu sunteţi burlac!- În sufletul meu, nu.

160

Lauren luă o gură bună de cafea şi făcu o strâmbătură. Lichidul era rece. Arthur ar fi vrut să-i comande alta, dar ea i-o luă înainte şi îi arătă chelnerului cafetiera pusă pe reşoul de pe bufet.

- Miss doreşte o ceaşcă sau două? întrebă chelnerul, cu un zâmbet ironic pe buze.

- Aveţi vreo problemă? ripostă Lauren.- Eu? Deloc, spuse chelnerul, plecând din nou spre oficiu.- Ce credeţi? S-o fi enervat fiindcă n-aţi mâncat nimic? îl

întrebă ea pe Arthur.- A fost bună mâncarea? se interesă el.- Groaznică, spuse Lauren, râzând.- Atunci, de ce aţi ales locul asta? îi replică Arthur

începând şi el să râdă.- Îmi place să simt suflarea marii, să-i iau tensiunea, să

aflu în ce dispoziţie este.Râsul lui Arthur se transformă într-un zâmbet plin de

melancolie. În ochi avea tristeţe, avea stele de suferinţă cu gust de sare.

- Ce aveţi? îl întrebă Lauren.- Nimic, doar o amintire.Lauren îi făcu semn chelnerului să-i aducă nota.- E o norocoasă, zise ea, luând încă o gură de cafea.- Cine?- Cea pe care o aştepţi de atâta vreme.- Adevărat? întrebă Arthur.- Da, adevărat! Ce anume v-a despărţit?- O problemă de compatibilitate!- Nu vă mai înţelegeaţi?- Ba da, foarte bine. Râdeam amândoi ca nebunii, aveam

aceleaşi dorinţe. Chiar şi jurasem să redactam, într-o bună zi, o listă cu lucrurile pe care eram fericiţi să le facem. Ea o numea lista happy to do.

- Şi ce v-a împiedicat s-o scrieţi?- Timpul ne-a despărţit mai înainte s-o facem.- Şi nu v-aţi mai revăzut?Chelnerul lăsă nota pe masă. Arthur voi s-o ia, însă

Lauren puse mâna pe ea cu un gest mai rapid decât al lui.- Va apreciez galanteria, îi spuse, dar nici să nu vă treacă

prin minte, singurele lucruri pe care le-aţi consumat aici au

161

fost vorbele mele. Nu sunt feministă, dar totuşi exista nişte limite!

Arthur nu avu timp să argumenteze: Lauren îi înmânase deja chelnerului cartea de credit.

- Ar trebui să mă întorc şi să mă apuc de lucru, spuse Lauren, dar, în acelaşi timp, n-am nici un chef s-o fac.

Ea îşi împinse scaunul şi se ridică.- Accept hoinăreala.Chelnerul clătină din cap, când ea ieşi din local.Lauren voia să meargă în parcul Presidio; îi plăcea să se

plimbe pe sub arborii înalţi de sequoia. Adesea, cobora până la pintenul de care era ancorat unul dintre pilonii podului Golden Gale. Arthur cunoştea bine locul. De acolo, podul suspendat se întindea ca o trăsura de unire, proiectată pe cer, între golf şi ocean.

Lauren trebuia să-şi recupereze căţeluşa. Arthur făgădui că o va aştepta chiar acolo. Lauren îl părăsi la capătul digului, iar el o privi fără să spună nimic, în timp ce ea se îndepărta. Unele clipe au gustul eternităţii.

15

Aşezat pe un mic zid de cărămidă, o aştepta la picioarele marelui pod. În acel loc, valurile din largul oceanului le înfruntau pe cele din golf, într-o luptă ce dura din noaptea timpurilor.

- M-aţi aşteptat mult? se scuză ea.- Unde e Kali?- N-am nici cea mai mica idee. Mama nu era acolo. Ştiaţi

cum o cheamă?- Veniţi! Să ne plimbăm de cealaltă parte a podului, aş

vrea să văd oceanul, răspunse Arthur.Urcară o colină şi coborâră pe celălalt versant al

acesteia. Jos, plaja se întindea pe kilometri întregi. Merseră de-a lungul apei.

- Sunteţi diferit, zise Lauren.- De cine?- De nimeni în mod special.- Atunci, nu e prea greu.

162

- Nu fiţi idiot.- Vă deranjează ceva anume la mine?- Nu, nu mă deranjează nimic, însă păreţi întotdeauna

senin, atâta tot.- E un defect?- Nu, însă e ceva foarte derutant; parcă n-aţi avea nici un

fel de probleme pe lumea asta.- Mie îmi place să caut soluţii; e o chestie de familie,

mama era ca mine.- Duceţi dorul părinţilor?- Pe tata, abia dacă l-am cunoscut. Mama privea viaţa

într-un fel anume, diferit, aşa cum aţi spus dumneavoastră.Arthur se aşeză în genunchi; începu să facă o grămăjoară

de nisip.- Într-o zi, am găsit în gradină o monedă de un dolar. Mă

credeam al naibii de bogat. Am alergat la mama, cu comoara în pumn. I-am arătat-o, fudul nevoie mare că o descoperisem. După ce m-a ascultat dictându-i lista cu tot ce aveam de gând să cumpăr cu o asemenea avere, ea mi-a adunat degetele peste monedă, mi-a întors încetişor mâna şi mi-a spus s-o desfac.

- Şi?- Dolarul a căzut pe jos. Mama mi-a spus: „Uite ce i se

întâmplă, chiar şi celui mai bogat om de pe faţa pământului, când moare. Pentru noi, după moarte, banii şi puterea nu mai există. Eternitatea existenţei omului se află doar în sentimentele pe care le împărtăşeşte cu semenii”. Şi e adevărat; ea a murit ieri, cu mulţi ani în urmă, atât de mulţi, încât am încetat să le mai număr lunile fără a pierde o singură zi. Uneori, îmi apare în străfulgerarea unei clipe, când mă uit - aşa cum m-a învăţat ea - la lucruri, la un peisaj, la un bătrân ce traversează strada purtându-şi pe umeri istoria; se iveşte într-un şuvoi de apă de ploaie, într-un reflex al luminii, în întorsătura unei fraze dintr-o conversaţie, ea e nemuritoarea mea.

Arthur lăsă să i se scurgă printre degete grăuntele de nisip. Există suferinţe pricinuite de dragoste, pe care timpul nu le şterge şi care pecetluiesc, cu cicatricele lor nedesluşite, zâmbetele.

Lauren se apropie de Arthur, îl luă de braţ şi îl ajută să se

163

ridice; îşi continuară plimbarea pe plajă.- Cum faci ca să aştepţi pe cineva atât de mult?- De ce îmi vorbiţi iar despre chestia asta?- Pentru că mă intriga.- Noi am trăit un început de poveste: ea era ca o

promisiune, pe care viaţa nu şi-a ţinut-o. Eu, însă, îmi ţin întotdeauna promisiunile.

Lauren îi lăsă braţul; Arthur o privi îndepărtându-se singură, pe nisip. Aşteptă câteva clipe, după care îi porni pe urme; ea se juca, atingând valurile cu vârful piciorului.

- Am spus ceva ce nu trebuia?- Nu, murmură Lauren, dimpotrivă. Cred că e timpul să

mă întorc. Am de lucru cu adevărat.- Şi nu poate aştepta până mâine?- Mâine ori după-amiază, ce poate schimba asta?- O dorinţă poate schimba totul, nu credeţi?- Şi ce dorinţă aveţi?- Să mă plimb în continuare pe plajă, cu dumneavoastră,

făcând gafe peste gafe.- Am putea lua cina împreună, diseară? sugeră Lauren.Arthur îşi miji ochii, făcându-se că şovăie. Lauren îi dădu

o palmă peste umăr.- Locul îl aleg eu, doar ca să vă dovedesc că turismul şi

gastronomia nu sunt întotdeauna la cuţite, spuse el, râzând.- Unde mergem?- La Cliff House, acolo, îi arătă el, cu degetul, o faleză din

depărtare.- Stau în oraşul ăsta de când mă ştiu, dar pe acolo nu mi-

a călcat niciodată piciorul!- Eu am cunoscut parizieni care n-au urcat niciodată în

Turnul Eiffel.- Aţi fost deja în Franţa? întrebă ea, cu ochii strălucind de

încântare.- La Paris, la Veneţia, la Tanger… Şi Arthur o duse pe Lauren în jurul lumii, pe durata celor

câţiva paşi, pe care fluxul avea să-i şteargă în urma lor, la căderea serii.

*

164

Sala cu lambriuri întunecate era aproape goală. Lauren intră prima. Un şef de sală îi ieşi în întâmpinare. Ea îi ceru o masă de două locuri. El îi sugeră să-şi aştepte invitatul la bar. Uimită, Lauren se întoarse; Arthur dispăruse. Făcând cale întoarsă, îl căută pe scară; îl găsi pe treapta cea mai de sus, unde o aştepta cu zâmbetul pe buze.

- Ce faceţi acolo?- Sala de jos e sinistră; asta e mult mai veselă.- Credeţi?- Tot localul e sinistru, nu-i aşa?Lauren clătină, evaziv, din cap.- Exact asta îmi spuneam şi eu. Haidem în altă parte.- Dar i-am cerut şefului de sală să ne rezerve masa!

spuse ea, jenată.- Atunci, nu care cumva să-i spuneţi ceva; masa asta va

fi a noastră. Vom încerca să ţinem minte mereu că ăsta este locul în care nu ne-am luat prima cină!

Arthur o trase pe Lauren după el, spre parcarea localului. O rugă să fie drăguţă şi să cheme un taxi. El nu-şi luase telefonul. Lauren îl luă pe al ei şi sună compania.

Un sfert de oră mai târziu, coborâră din taxi pe digul din dreptul Cheiului 39, hotărâţi să testeze toate localurile pentru turişti, din oraş. Dacă nu se vor simţi prea obosiţi, vor putea merge chiar în Chinatown, să bea un păhărel. Arthur cunoştea un bar uriaş, unde autocarele cu străini se deşertau de când se lăsa seara şi până târziu, în noapte.

Păşeau pe scândurile pontonului, când lui Lauren i se păru că îl recunoaşte, de departe, pe Paul. Acesta se sprijinea în coate, de balustradă, antrenat într-o conversaţie cu o tânără încântătoare, ale cărei picioare nu se mai sfârşeau.

- Acela nu e prietenul dumneavoastră? întrebă ea.- Ba da, e chiar el, răspunse Arthur, făcând stânga

împrejur.Lauren îl ajunse din urmă.- Nu vreţi să mergem să-l salutăm?- Nu, nu ţin să întrerup acest tête-à-tête. Veniţi, s-o luăm

mai bine pe aici.- Vă temeţi să nu ne vadă împreună?- Ce idee! De ce vă închipuiţi aşa ceva?- Pentru că aveaţi aerul că va temeţi.

165

- Vă asigur că nu. Însă el ar fi teribil de gelos, fiindcă prima vizită v-am făcut-o dumneavoastră. Veniţi, vă duc în Ghirardelli Square; seara, la ora asta, vechea bombonerie cu specialităţi de ciocolată trebuie să geamă de japonezi.

De-a lungul promenadei, petrecerea era în toi. În fiecare an, la această dată, pescarii din oraş sărbătoreau deschiderea sezonului la pescuitul de crabi.

Ziua îşi pierduse ultimele reflexe de lumină cu sclipiri de jăratic, iar luna se şi urcase pe cerul înstelat al golfului. Deasupra focurilor de buşteni, cazane mari, cu apă de mare, dădeau pe dinafară de crustaceele cu care erau omeniţi trecătorii. Lauren gustă, cu cea mai mare poftă, şase picioare de crab de talie uriaşă, pe care i le curăţase un marinar binevoitor. Plin de încântare, Arthur o privea desfătându-se. Ea stropi această trataţie improvizată cu trei ulcele rase de cabernet sauvignon din Napa Valley. După ce se linse pe degete, ea se atârnă, cu un aer vinovat, de braţul lui Arthur.

- Cred că tocmai am dat peste cap planurile de cină pe care ni le făcusem; dacă aş mai pune în gură fie chiar şi o pătratică de ciocolată, aş muri, spuse ea.

- Cred mai degrabă că sunteţi cam cherchelită!- Nu-i deloc imposibil. Oare o fi venit fluxul sau sunt doar

eu în tangaj?- Amândouă! Veniţi să luăm puţin aer ceva mai încolo.El o trase mai la o parte de mulţime şi o aşeză pe o

bancă luminată de un vechi felinar singuratic.Lauren îşi aşeză mâna pe genunchiul lui Arthur şi îşi

umplu plămânii cu aerul răcoros al serii.- În dimineaţa asta, n-aţi venit doar să-mi mulţumiţi, nu-i

aşa?- Am vrut să vă văd pentru că, fără să vă pot explica de

ce, îmi lipseaţi.- Astfel de lucruri nu trebuie spuse.- De ce? Cuvintele astea îi sperie pe oameni?- Şi tata îi spunea mamei fraze frumoase, când voia s-o

seducă.- Dar dumneavoastră nu sunteţi ea.- Nu, eu am o meserie, o carieră, o ţintă de atins, şi nimic

nu mă abate de la ea; asta e libertatea mea.- Ştiu, tocmai de-aia…

166

- De-aia ce? zise ea, întrerupându-l.- Nimic. Cred, însă, că nu numai ţinta spre care ne

îndreptăm dă sens vieţii, ci şi felul în care mergem spre ea.- Aşa vă spunea mama dumneavoastră?- Nu, aşa cred eu.- Şi, atunci, de ce aţi rupt legăturile cu acea femeie, care

vă lipseşte atât de mult? Pentru câteva nepotriviri?- Să zicem că am trecut foarte aproape unul de celalalt.

Eu, însă, nu eram locatarul acestei fericiri, ea nu mi-a putut reînnoi contractul de închiriere.

- Care din doi a rupt relaţia?- Ea m-a părăsit, iar eu am lăsat-o să plece.- De ce nu v-aţi bătut pentru ea?- Pentru că era o luptă care i-ar fi făcut rău. Era o

întrebare pusă înţelepciunii inimii. Să privilegiezi fericirea celuilalt, în detrimentul fericirii tale, e o alegere potrivită, nu?

- Şi nu v-aţi vindecat nici acum.- Dar nu eram bolnav!- Semăn cu acea femeie?- Aveţi cu câteva luni mai mult decât ea.Peste drum, un negustor îşi închidea dugheana cu

mărfuri pentru turişti. Tocmai băga înăuntru suporturile rotative pentru cărţile poştale ilustrate.

- Ar fi trebuit să cumpărăm una, spuse Arthur. V-aş fi scris câteva cuvinte şi v-aş fi trimis-o prin poştă.

- Dumneavoastră credeţi, cu adevărat, că poţi iubi toată viaţa o singură persoană? întrebă Lauren.

- Nu mi-a fost niciodată frică de cotidian; rutina nu e o fatalitate. Poţi reinventa în fiecare zi fastuosul şi banalul, extraordinarul şi obişnuitul. Cred în pasiunea care se amplifică, în memoria sentimentului. Îmi pare nespus de rău, toate astea sunt din pricina mamei, ea e aceea care m-a îndopat cu idealuri de iubire. Aşa ceva te face să plasezi ştacheta foarte sus.

- Pentru celalalt?- Nu, pentru tine însuţi. Am un fel de a fi cam bătrânicios,

nu-i aşa?- Are şi bătrâneţea farmecul ei.- Am avut grija să-mi păstrez o părticică din sufletul de

copil.

167

Lauren îşi ridică fruntea şi îl privi pe Arthur în ochi. Pe nebăgate de seamă, feţele li se apropiau.

- Îmi vine să te sărut, spuse Arthur.- De ce mi-o spui, în loc s-o faci? răspunse Lauren.- Ţi-am spus că sunt teribil de demodat.Oblonul magazinului scrâşnea pe şinele lui de fier. Se

auzi o alarmă. Păstrând mâna lui Lauren în a sa, Arthur se ridică dintr-o săritură. Părea încurcat.

- Trebuie sa plec!Trăsăturile lui Arthur se schimbară; după chip, Lauren

ghici că fusese cuprins de o durere bruscă.- Ce s-a întâmplat?Alarma din magazin suna din ce în e mai tare, zumzăind

până în urechile lor.- Nu-ti pot explica de ce, dar trebuie să plec.- Nu ştiu unde te duci, dar vin cu tine! spuse ea,

ridicându-se.Fără s-o slăbească din ochi, Arthur o cuprinse, dar nu

izbuti să-şi înnoade braţele strâns în jurul ei.- Ascultă-mă, fiecare secundă contează. Tot ceea ce ţi-

am spus e adevărat. Aş vrea să-ţi aminteşti de mine, dacă poţi; eu, unul, nu te voi uita. O altă clipă de-a ta, chiar şi scurtă, merită, cu adevărat, tot chinul.

Arthur se îndepărtă de-a-ndărătelea.- De ce spui o altă clipa? întrebă Lauren, panicată.- Acum, marea e plină de nişte crabi minunaţi.- De ce spui o altă clipă, Arthur? urlă Lauren.- Fiecare minut de-al tău a fost ca un moment furat.

Nimic nu mi-l va putea răpi. Lauren, fă lumea – lumea ta - să se mişte.

Se mai îndepărtă cu câţiva paşi şi începu să alerge mâncând pământul. Lauren îi urlă numele. Arthur se întoarse.

- De ce ai zis o altă clipă de-a ta?- Ştiam că exişti! Te iubesc, dar asta nu te priveşte. Şi Arthur dispăru în întuneric, la colţul străzii.Oblonul de fier îşi termină cursa, oprindu-se pe marginea

de pe trotuar. Vânzătorul îşi răsuci cheia în micul panou de pe perete, sirena infernală tăcu. În interiorul magazinului, centrala de alarmă continua să emită bipuri, la intervale regulate.

168

*

În penumbra încăperii, un monitor răspândea un halo de culoare verde. Electroencefalograful emitea bipuri stridente, la intervale regulate. Betty intră în cameră, aprinse lumina şi se repezi la pat. Consultă banda de hârtie care ieşea din mica imprimantă şi ridică imediat receptorul telefonului.

- Am nevoie de un cărucior cu echipamentul de reanimare, la 307; îi daţi un bip lui Fernstein, mi-l scoateţi din pământ din iarbă verde şi-i spuneţi să vină aici cât poate de iute! Blocul operator de la neuro să fie în alertă! Şi trimiteţi sus un anestezist!

*

Peste cartierele din partea de jos a oraşului se cernea o burniţă măruntă. Lauren îşi părăsi banca şi traversă strada, care i se păru toată în alb şi negru. Când intră pe Green Street, cerul nopţii se acoperise de nori. Ploaia fină fu înlocuită de o furtună de vară. Lauren ridică ochii şi privi cerul. Se aşeză pe un mic zid de împrejmuire şi rămase acolo, sub aversă, contemplând îndelung casa victoriană ce se ridica pe colinele Pacific Heights.

Când ploaia conteni, ea intră în hol, urcă treptele scării şi intră în apartamentul său. Părul îi era ud; îşi lăsă hainele în salon, se frecă pe cap cu un şervet smuls din cârligul lui, din bucătărie, şi se înfofoli cu un pled luat de pe spătarul unui fotoliu.

Deschise un dulap din bucătărie şi scoase o sticlă de Bordeaux, pe care o destupă. Îşi turnă un pahar mare, merse până la nişă şi contemplă turnuleţele de jos, din Ghirardelli Square. Departe, în golf, răsuna sirena de ceaţă a unui mare cargou ce pleca spre China. Lauren privi cu coada ochiului către canapeaua care îi întindea braţele. Nu-i dădu nici o atenţie şi se duse cu paşi hotărâţi la mica bibliotecă. Luă o carte, o lăsă să-i cadă la picioare, începu cu alta şi, cuprinsă de o furie rece, îşi trânti toate manualele pe jos.

După ce rafturile fură golite de conţinutul lor, ea împinse biblioteca, eliberând mica fereastră ascunsă în spatele

169

acesteia. Luă la rând canapeaua şi, umerindu-se cu ea, o întoarse cu nouăzeci de grade. Clătinându-se pe picioare, îşi recuperă paharul de pe marginea ferestrei şi se prăbuşi între perne. Arthur avea dreptate; de acolo, priveliştea acoperişurilor era splendidă. Lauren îşi bău vinul aproape dintr-o sorbitură.

Pe strada încă udă, o doamnă bătrână, ieşită să-şi plimbe căţelul, ridică privirea spre căsuţa de unde o singură fereastră îşi mai trimitea raza de lumină în noaptea cenuşie. Mâna lui Lauren, îngreuiată de somn, se deschise uşor, iar paharul gol se rostogoli la picioarele canapelei.

*

- Îl duc la blocul operator, îi strigă Betty internului de la reanimare.

- Lasă-mă să-i cresc mai întâi saturaţia.- N-avem timp.- Ce mă-sa, Betty, aici eu sunt internul!- Domnule doctor Stern, eu eram deja asistentă, când

dumneavoastră încă mai purtaţi şpilhozen. Şi ce e dacă îi creştem saturaţia sanguină în timp ce urcăm etajele?

Betty împingea patul pe culoar, doctorul Philipp Stern o urma, trăgând după el căruciorul cu echipamentul de reanimare.

- Ce s-a întâmplat, că doar totul era normal, întrebă el.- Dacă totul ar fi fost normal, omul ăsta ar fi fost la el

acasă şi conştient! Azi dimineaţă era somnolent, aşa că l-am pus sub monitorizare encefalografică: asta e treaba mea, de asistentă. Cât despre a şti ce are, asta e treaba dumneavoastră, de medic!

Rotilele patului se învârteau cu o viteză nebună; uşile ascensorului erau gata să se închidă. Betty urlă:

- Aşteptaţi, avem o urgenţă!Un intern ţinu uşile metalice, Betty se năpusti în cabină,

doctorul Stern învârti căruciorul de reanimare, pentru a-i găsi un locşor.

- Urgenţă de ce tip? întrebă medicul, curios.Betty îl privi de sus şi răspunse: „De-a tipului care e

culcat pe acest pat!” şi apăsă pe butonul de la cinci.

170

În timp ce cabina urca, ea voi să-şi ia telefonul celular vârât în buzunarul halatului, dar uşile se deschiseră pe palierul serviciului de neurologie. Betty împinse din răsputeri patul spre blocul operator de la celălalt capăt al coridorului. Granelli o aştepta la intrarea sălii de pregătire. Se aplecă asupra pacientului.

- Ne cunoaştem, nu? Şi, cum Arthur nu răspundea, Granelli se uita la Betty.- Îl cunoaştem, nu?- Reducerea unui hematom subdural galopant, lunea

trecuta.- Aha! Atunci, avem o mică problemă. Fernstein a fost

anunţat?- Dar ăsta încă mai e aici?! spuse chirurgul, intrând, la

rândul lui. Doar n-o să-l operăm în fiecare săptămână.- Operaţi-l o dată pentru totdeauna! bodogăni Betty,

părăsind încăperea.O luă la fugă pe culoar şi coborî în goana mare spre

centrala telefonica de la Urgenţe.

*

Soneria telefonului o smulse pe Lauren din somn. Ea îl căută pe pipăite.

- În sfârşit! spuse vocea lui Betty; asta-i a treia oară de când te sun, unde ai fost?

- Cât e ceasul?- Fernstein o să mă omoare, dacă aude că te-am anunţat.Lauren se ridică în capul oaselor, pe canapea; Betty îi

spuse că trebuise să-l urce iar pe pacientul de la 307 - cel pe care îl operase ea, de curând - la blocul operator. Inima lui Lauren începu să bată, gata să-i iasă din piept.

- Dar de ce l-aţi lăsat să iasă atât de curând? întrebă, plină de furie.

- Ce tot vorbeşti? o întrebă Betty.- N-ar fi trebuit să-i permiteţi în ruptul capului să iasă din

spital în dimineaţa asta. Ştii foarte bine despre ce vorbesc, doar tu i-ai spus unde stau!

- Tu ai băut cumva?- Puţin, de ce?

171

- Ce-i cu povestea asta? N-am încetat nici o clipă să mă ocup de pacientul tău, iar astăzi nici măcar nu s-a dat jos din pat! Şi, pe urmă, eu nu i-am spus absolut nimic.

- Dar am luat masa cu el!Se aşternu o clipă de tăcere. Betty tuşi uşor.- Ştiam eu! Nu trebuia să te anunţ deloc!- Ba sigur că trebuia, de ce spui asta?- Pentru că, după cum te ştiu eu, o să te înfiinţezi aici

într-o jumătate de oră şi, colac peste pupăză, beată moartă!Lauren se uită la sticla de pe barul din bucătărie: din ea

lipsea o cantitate egala cu un pahar mare de vin, nimic mai mult.

- Betty, pacientul de care spui e chiar…- Da! Iar dacă mai spui că ai luat masa cu el, când eu

însămi l-am pus sub monitorizare de azi dimineaţă, te internez cum ajungi, şi nu în camera lui!

Betty închise telefonul. Lauren se uită în jur. Canapeaua nu mai era în acelaşi loc şi, dacă te luai după cărţile îngrămădite la picioarele bibliotecii, ai fi zis că apartamentul îi fusese jefuit. Refuză să se lase în voia senzaţiei absurde care o cuprindea. Exista o explicaţie raţională pentru ceea ce trăia acum, întotdeauna exista o explicaţie, trebuia doar s-o găsească! Ridicându-se, călcă pe paharul gol şi se tăie adânc, la călcâi. Sângele roşu ţâşni pe covorul din fibră de cocos.

- Asta-mi lipsea.Sări într-un picior până în baie, dar din robinet nu curgea

apă. Îşi puse piciorul în cadă şi luă o sticlă cu alcool de 90°, pe care îl turnă peste rană. Durerea era ascuţită; respiră adânc, ca să scape de ameţeală, şi scoase, unul câte unul, cioburile care i se înfipseseră în carne. Când îi îngrijeşti pe ceilalţi e una, dar, când intervii asupra propriului corp, e alta. Trecuseră zece minute, şi ea nu reuşea să-şi oprească sângerarea. Îşi privi din nou rana: o simplă compresiune nu ar fi fost de ajuns ca să-i închidă marginile, trebuia suturată. Se ridică, răsturnând toate flacoanele de pe etajeră, în timp ce căuta o cutie de pansamente sterile, dar fără nici un rezultat, îşi înfăşură glezna cu un prosop, făcu un nod pe care îl strânse cât putu de bine şi se duse, şontâc-şontâc, spre dulap.

*

172

- Doarme ca un îngeraş! spuse Granelli.Fernstein consultă clişeele RMN.- Mi-a fost teamă să nu fie vorba de anomalia aia mica,

pe care nu i-am operat-o, dar nu e cazul; i-am scos drenurile prea devreme, şi creierul a mai mustit niţel. E o mică presiune intracraniană; o să-i pun o cale de extracţie şi totul ar trebui să fie din nou în ordine. Îmi trebuie o anestezie de o oră.

- Cu mare plăcere, scumpe colega, răspunse Granelli, aflat într-o dispoziţie excelentă.

- Speram să-i fac ieşirea luni, însă o să-i mai prelungim şederea cu cel puţin o săptămână, iar chestia asta nu-mi pică deloc bine, bombăni Fernstein, făcând incizia.

- Dar de ce? întrebă Granelli, verificând, pe monitoare, constantele vitale.

- Am motivele mele, spuse bătrânul profesor.

*

Îmbrăcatul blugilor se dovedi a fi o treaba deloc uşoară. Cu puloverul pus direct pe piele, cu un picior încălţat şi cu celălalt desculţ, Lauren închise uşa apartamentului. Scara i se păru, deodată, cât se poate de duşmănoasă. La cel de-al doilea palier, durerea deveni prea ascuţită pentru ca Lauren să-şi continue coborârea pe picioare. Aşa că se aşeză pe balustradă şi se lăsă să alunece ca pe panta unei zile haotice. Şchiopătă până la maşină şi acţionă telecomanda garajului. Sub un cer de furtună, vechiul Triumph gonea spre San Francisco Memorial Hospital. De fiecare dată când trebuia să schimbe viteza, Lauren simţea ca leşina de durere. Deschise geamul, căutând puţin aer proaspăt.

*

Saab-ul lui Paul cobora cu viteză mare pe California Street. De când plecaseră de la restaurant, el nu scosese o vorbă. Onega îşi puse mâna uşor, pe coapsa lui, şi îl mângâie.

- Nu fi îngrijorat, poate că nu e chiar aşa de grav.Paul nu răspunse; o coti pe Market Street şi o luă în sus,

pe Strada 20. Tocmai îşi luau cina amândoi în vârful turnului

173

Bank of America, când, deodată, celularul lui Paul începu să sune. O asistentă îl anunţă că starea sănătăţii lui Arthur se agravase şi că pacientul nu era în măsură să-şi dea acordul pentru intervenţia la care urma să fie supus. Paul figura pe fişa de internare, aşa că trebuia să vină imediat, ca să autorizeze, prin semnătura lui, respectiva operaţie. El îşi dăduse acordul prin telefon, şi, după ce ieşise valvârtej din restaurant, gonea în noapte, alături de Onega.

*

Triumph-ul se opri sub copertina din dreptul Serviciului de Urgenţe; un gardian se apropie de portieră pentru a o informa pe cea care conducea că nu putea staţiona acolo. Lauren abia dacă avu timp să-i spună că e internă în acel spital şi că e rănită. Agentul ceru ajutor prin talkie-walkie: Lauren leşinase.

*

Granelli se aplecă asupra monitorului de control; Fernstein observă imediat îngrijorarea care se zugrăvea pe chipul anestezistului.

- E vreo problemă? îl întrebă chirurgul.- O uşoară aritmie ventriculară. Cu cât terminaţi mai

repede, cu atât mai bine. Aş vrea să-l trezesc de îndată ce va fi posibil.

- Fac tot ce pot, scumpe colega.În spatele peretelui de sticlă, stătea Betty. Izbutise să găsească pe cineva care să-i ţină locul câteva

minute şi, acum, nu pierdea nimic din ceea ce se petrecea în sala de operaţie. Se uita la ceas: nu mai era mult, şi Lauren avea să sosească.

*

Paul intră în holul Urgenţelor şi se prezentă la recepţie. Asistenta îl rugă să fie atât de amabil şi să ia loc în sala de aşteptare. Asistenta şefă urcase până la etaj şi urma să se întoarcă de îndată. Onega îl luă de mijloc şi îl duse spre un

174

scaun. Îl lăsă acolo câteva clipe şi băgă o monedă în fanta unui distribuitor de băuturi calde. Alese o cafea tare, fără zahar, şi se întoarse, cu păhărelul în mâna, la Paul.

- Poftim, îi spuse cu frumoasa ei voce răguşită, n-ai avut timp să bei cafea la restaurant.

- Îmi pare rău pentru seara asta, zise Paul, ridicându-şi, trist, capul.

- N-are de ce să-ti pară rău. Şi, pe urmă, peştele ăla nici nu era chiar aşa de grozav.

- Adevărat? întrebă Paul, cu un aer îngrijorat.- Nu. Dar ce contează dacă suntem aici ori în altă parte?

Noaptea tot împreună ne-o petrecem. Bea, că se răceşte.- A trebuit să se întâmple chestia asta exact în singura zi

în care n-am putut veni să-l văd!Onega îşi trecu mâna prin părul lui zburlit şi îl mângâie

cu o nesfârşită duioşie. El o privea ca un copil rătăcit în mijlocul lumii adulţilor.

- Nu pot să-l pierd, nu-l am decât pe el.Onega încasă lovitura fără să spună nimic; se aşeză

lângă Paul şi îl luă în braţe.- Avem noi un cântec, care zice că, atâta timp cât te vei

gândi la un om, acela nu va muri. Aşa că gândeşte-te la el, nu la suferinţa ta.

*

Doctorul Stern intră în boxa numărul 2; se duse la pat şi luă fişa pacientei.

- Figura dumneavoastră îmi este cunoscută, spuse el.- Lucrez aici, răspunse Lauren.- Da, dar eu tocmai am sosit. Vinerea trecuta încă mai

eram la Boston.- Atunci, nu ne-am văzut niciodată. Eu sunt în concediu

forţat şi, de opt zile, n-am mai pus piciorul aici.- Apropo de picior, al dumneavoastră arată cât se poate

de rău; cum v-aţi făcut rana asta?- Prosteşte!- Şi mai cum?- Calcând pe un pahar… cu picior!- Şi conţinutul acestui pahar e în stomacul

175

dumneavoastră?- Oarecum.- Analizele sunt elocvente. Am reuşit totuşi să găsesc

puţin sânge în alcoolul dumneavoastră.- Să nu exagerăm, spuse Lauren, încercând să se scoale.

N-am băut decât câteva guri de Bordeaux.Ea simţi ca ameţeşte, stomacul i se urcă în gât, iar

internul abia avu timp să-i ţină o tăviţă la gura. Îi întinse o batista de hârtie şi zâmbi.

- Mă cam îndoiesc, scumpă colega. După rezultatele de laborator, pe care le am în faţă, aş zice că aţi mai ingurgitat - de una singură - şi jumătate din crabii golfului, plus o sticlă întreagă de cabernet sauvignon. Ideea asta, de a amesteca două vinuri, în aceeaşi seară, este foarte proastă. Cabernet peste Bordeaux, toate-o iau care-ncotro!

- Ce aţi spus? întrebă Lauren.- Eu, nimic; în schimb, stomacul dumneavoastră…Lauren se lungi şi îşi luă capul în mâini, căci nu mai

înţelegea deloc ce era cu ea.- Trebuie să ies de aici cât mai repede.- O să fac tot ce pot, continuă Stern, dar, mai întâi,

trebuie să vă cos la loc şi să vă fac un vaccin antitetanic. Preferaţi o anestezie locala sau…

Lauren îl întrerupse, somându-l să-i închidă plaga aia cât mai iute. Tânărul rezident puse mâna pe o trusă de sutură şi luă loc pe taburetul de lângă ea. Era deja la a treia copcă. Deodată, în boxă intră Betty.

- Da’ ce-ai păţit? întrebă asistenta şefă.- O băută, cred! răspunse Stern în locul ei.- Urâta rană, îşi dădu cu părerea Betty, uitându-se la

piciorul operat de Stern.- Cum îi este? întrebă Lauren, fără să-i pese de intern.- Chiar acum vin din blocul operator. Încă nu s-a

terminat, dar cred că o să scape.- Ce s-a întâmplat?- Sudaţie encefalică postoperatorie; drenurile i-au fost

scoase prea devreme.- Betty, pot să te întreb ceva?- Parcă am de ales?Lauren îl apucă de mână pe doctorul Stern şi îl rugă să le

176

lase singure câteva clipe. Rezidentul ţinea să-şi termine mai întâi treaba. Betty îi luă acul din mână: avea să termine chiar ea sutura. În holul serviciului de Urgenţe erau o grămadă de pacienţi care aveau mai multă nevoie de competenţa lui decât Lauren.

Stern se uită la Betty. Îşi abandonă taburetul; la urma urmei, îşi va lua ea sarcina pansamentului şi a vaccinului antitetanic. Asistentele şefe din serviciile spitaliceşti aveau o anumită autoritate asupra tinerilor rezidenţi.

Betty se aşeză lângă Lauren.- Te ascult, zise ea.- Ştiu că ceea ce am să te întreb ţi se va părea bizar, dar

există posibilitatea să-l fi scăpat cumva din ochi, în cursul zilei, pe pacientul de la 307? Îţi jur că asta o să rămână între noi două.

- Precizează-ţi întrebarea! îi ripostă Betty, pe un ton aproape indignat.

- Ce ştiu eu? Oare este posibil să fi pus o pernă în pat, ca să crezi că e acolo, şi să fi dispărut câteva ore, fără să-ţi dai seama? S-ar părea că e foarte talentat în domeniul ăsta.

Betty aruncă o privire în tăviţa pusă lângă chiuvetă şi îşi ridică ochii spre cer.

- Mi-e ruşine pentru tine, scumpa mea!Stern reapăru în boxă.- Sunteţi absolut sigură că nu ne-am mai văzut pe

undeva? Am făcut un stagiu aici, acum cinci ani…- Afară! ordonă Betty.

*

Profesorul Fernstein îşi consultă ceasul.- Cincizeci şi patru de minute! Îl puteţi trezi, spuse

Fernstein, îndepărtându-se de masă.Profesorul îl salută pe anestezist şi părăsi, prost dispus,

blocul operator.- Ce are? întrebă Granelli.- În ultima perioadă a fost cam obosit, răspunse, cu voce

tristă, Norma.Asistenta se ocupă de pansament, în timp ce Granelli îl

readucea pe Arthur la viaţă.

177

Uşile ascensorului se deschiseră pe palierul serviciului de Urgenţe. Fernstein traversă, cu pas grăbit, culoarul. O voce dintr-o boxă îi atrase atenţia. Bănuitor, îşi băgă capul pe după perdea şi o descoperi pe Lauren, aşezată pe pat şi discutând cu Betty.

- E ceva ce n-ai înţeles? Accesul în acest spital îţi este interzis, ce mama dracu’? Încă nu ai fost repusă în funcţia dumitale de medic!

- M-am pus, cu de la mine putere, în funcţia de pacient.Fernstein o privi întrebător. Lauren îşi ridică, ţanţoşă,

piciorul în aer, iar Betty îi confirmă că tocmai i se puseseră şapte copci în călcâi. Fernstein mormăi.

- Eşti în stare de orice, numai aşa, din plăcerea de a mă contrazice.

Lauren tare i-ar mai fi răspuns, dar Betty, care stătea cu spatele la profesor, se holba la ea, ca să tacă; Fernstein se făcu nevăzut, iar paşii îi răsunară pe culoar. Traversă holul şi, cu un ton autoritar, o anunţă pe telefonistă că se duce acasă; nu trebuia să-l mai deranjeze nici chiar dacă guvernatorul Californiei şi-ar fi rupt botul în timp ce îşi făcea gimnastica.

- Dar ce i-am făcut? întrebă, răvăşită, Lauren.- Îi lipseşti! De când te-a trimis să stai cu burta la soare,

totul îi pute. Aici, toţi îl sâcâie, cu excepţia ta.- Ei bine, aş prefera să-i lipsesc ceva mai puţin. Ai auzit

cum a vorbit cu mine?Betty strânse bandajele nefolosite şi începu să le

aranjeze în sertare.- Eh, scumpa mea, nici despre tine nu se poate spune că

te laşi mai prejos în privinţa vocabularului! Pansamentul tău e gata, te poţi duce să zburzi unde pofteşti, în afară de etajele acestui spital.

- Crezi că l-au dus iar în camera lui?- Pe cine? întrebă Betty, cu glas prefăcut, închizând uşa

dulapului cu medicamente.- Betty!…- Mă duc să văd, dacă îmi juri că pleci de aici cum aflu

despre ce e vorba.Lauren îi făgădui, cu un semn din cap, iar Betty ieşi din

sala de consultaţii.

178

Fernstein traversă parcarea. Durerea îl cuprinse din nou, la câţiva metri de maşină.

Era prima data când aceasta se manifestase în timpul unei operaţii. Ştia că Norma ghicise, după expresia feţei lui, că durerea îi înfipsese iar colţii în josul pântecului. Cele şase minute pe care le câştigase în cursul intervenţiei nu fuseseră binevenite numai pentru pacientul sau. Pe frunte i se iviră broboane mari, de sudoare. Cu fiecare pas, vederea i se înceţoşa tot mai mult. În gură simţi un gust metalic. Încovrigat de durere, îşi duse mâna la buze; fu apucat de o tuse puternică. Printre degete, începură să i se scurgă firişoare de sânge. Fernstein se mai târî câţiva metri, rugându-se în gând să nu fie văzut de vreun gardian. Se rezemă cu spatele de portieră şi îşi căută în buzunar telecomanda care o deschidea. Adunându-şi bruma de puteri care îi mai rămăsese, se aşeză la volan şi aştept să-i treacă criza. Spaţiul din jurul lui dispăru în spatele unui văl întunecat.

*

Betty nu era acolo. Lauren se strecură pe culoar şi porni, şchiopătând, spre vestiar. Deschise un dulap şi luă primul halat pe care îl găsi, apoi ieşi, la fel de discret cum intrase, pe o uşă de serviciu. Traversă un coridor lung, cu o mulţime de ţevi deasupra capului, şi reapăru la serviciul de Pediatrie, într-o altă aripă a spitalului. Merse cu liftul din vestul clădirii până la etajul trei, o luă pe un culoar tehnic, în sens opus, şi reveni, în sfârşit, în serviciul de Neurologie. Se opri în faţa uşii cu numărul 307.

*

Paul se ridică dintr-o săritură, muncit de îngrijorare. Dar zâmbetul lui Betty, care venea spre el, îl linişti.

- Răul a rămas în urmă, spuse ea. Intervenţia se încheiase cu bine. Arthur se odihnea deja

în camera lui; nici măcar nu rămăsese la reanimare. Incidentul din această seară fusese doar o mică tulburare postoperatorie, fără consecinţe. Putea să-l viziteze chiar de a doua zi. Paul ar fi vrut să stea lângă el toata noaptea, dar

179

Betty îl linişti din nou: nu mai avea nici un motiv de îngrijorare. Ea îi ştia numărul de telefon şi, dacă s-ar fi întâmplat ceva, l-ar fi sunat.

- Dar sunteţi sigură că nu se mai poate întâmpla nimic grav? întrebă, înfrigurat, Paul.

- Vino, spuse Onega, luându-l de braţ. Să mergem acasă.- Totul e sub control, afirmă Betty. Duceţi-vă să vă

odihniţi, aveţi o mină absolut şifonată; o noapte întreagă de somn o să vă facă nespus de bine. Am eu grijă de el.

Paul luă mâna asistentei şi o scutură energic, pierzându-se în mulţumiri şi scuze.

Onega aproape că trebui să-l târască spre ieşire.- Dacă aş fi ştiut, mi-aş fi ales rolul celui mai bun prieten!

Eşti mult mai demonstrativ în acest domeniu! spuse ea, traversând parcarea.

- Dar n-am avut niciodată ocazia să mă ocup de tine în timp ce erai bolnavă, răspunse el cu o redutabilă rea credinţă, în timp ce-i deschidea portiera.

Paul se aşeză la volan şi privi cu un aer perplex maşina ce staţiona lângă a lui.

- Nu porneşti? întreabă Onega.- Uită-te la tipul din dreapta, cred că nu se simte prea

bine.- Suntem în parcarea unui spital, iar tu nu eşti medic! În

seara asta, butoiaşul tău de Saint Bernard s-a golit deja. Să mergem.

Saab-ul îşi părăsi amplasamentul şi dispăru la coltul străzii.

*

Lauren împinse uşa şi intră în încăperea tăcută, cufundată în semiîntuneric. Arthur întredeschise ochii, păru că îi zâmbeşte şi adormi la loc imediat. Ea se opri la picioarele patului şi îl privi atentă. Îşi aminti câteva cuvinte spuse de Santiago; părăsind camera fetiţei sale, bărbatul cu păr alb se întorsese pentru o ultimă oară, rostind în spaniolă: „Dacă viaţa ar fi un somn îndelungat, sentimentul i-ar fi ţărm”. Lauren înaintă în penumbră, se aplecă spre urechea lui Arthur şi murmură:

180

- Azi, am avut un vis ciudat. Şi, de când m-am trezit, visez să mă întorc în el, fără să ştiu de ce şi cum. Aş vrea să te revăd, pe tărâmul unde te poartă somnul tău.

Îl sărută pe frunte. În urma paşilor ei, uşa camerei se închise încet.

16

Deasupra golfului San Francisco, răsărea soarele. Fernstein se duse după Norma, la bucătărie. Se aşeză la bar, luă cafetiera şi umplu doua ceşti.

- Te-ai întors târziu ieri? întrebă Norma.- Am avut treabă.- Totuşi, ai plecat de la spital înaintea mea.- A trebuit să mă duc în oraş, să pun la punct nişte

chestii.Norma se întoarse spre el, cu ochii înroşiţi.- Şi mie mi-e frică, dar tu nu vezi niciodată frica mea, nu

te gândeşti decât la a ta. Tu crezi că eu nu crap de spaima la gândul ca o să rămân singura, în urma ta?

Bătrânul profesor îşi părăsi taburetul şi o luă pe Norma în braţe.

- Îmi pare nespus de rău. Nu credeam că e aşa de greu să mori.

- Ai stat toată viaţa în preajma morţii.- A altora, nu a mea.Norma cuprinse capul iubitului ei în palme şi îşi lipi

buzele de obrazul lui.- Îţi cer doar să te lupţi. Îţi cer o prelungire: optsprezece

luni, un an… Nu sunt pregătită.- Ca să nu-ţi ascund nimic, nici eu.- Atunci, acceptă tratamentul ăla.Bătrânul profesor se apropie de fereastră. Soarele se

arăta în spatele colinelor din Tiburon. Respiră adânc.- De îndată ce Lauren va fi titularizată, îmi voi da

demisia. Vom merge la New York. Am acolo un vechi prieten, care vrea să mă ia cu draga inima în serviciul lui. Să încercam figura asta.

- Adevărat? întrebă Norma, înlăcrimată.

181

- Ţi-am scos eu peri albi cu nemiluita, dar, de minţit, nu te-am minţit niciodată.

- De ce nu plecăm imediat? Chiar mâine!- Ţi-am spus că numai după ce va fi titularizată Lauren.

Vreau şi eu să demisionez, dar nu să las totul vraişte în urma mea! Acum îmi faci tartina aia?

*

Paul o lăsa pe Onega în faţa casei sale. Opri pe banda a doua, coborî şi ocoli maşina în goana mare. Se lipi de portieră, împiedicându-şi pasagera să iasă. Onega îl privi, fără să înţeleagă de-a ce se juca. El ciocăni în geam şi îi făcu semn să-l coboare.

- Îţi las ţie maşina. Ca să mă duc la spital, o să iau un taxi. Printre chei, e şi cea de la casă. Păstreaz-o, e a ta. Eu mai am una, în buzunar.

Onega îl privi, intrigată.- Bun, recunosc că e un mod tâmpit de a-ţi spune că aş

vrea să fim mai des împreună, adăugă Paul. Mă rog, în ceea ce mă priveşte, ar fi mai bine chiar în fiecare seară; acum, că ai cheia ta, faci cum vrei, tu hotărăşti.

- Da, ai dreptate, e un mod tâmpit, răspunse ea, cu voce blândă.

- Ştii, săptămâna asta, mi-am pierdut o groază de neuroni.

- Totuşi, îmi placi mult, chiar dacă eşti bleg.- Asta e o veste bună.- Hai, şterge-o, să nu pierzi momentul când se trezeşte.Paul îşi băgă capul în maşină.- Fii foarte atentă, e fragilă. În fine, mai ales ambreiajul. O sărută cu foc pe Onega şi o luă la fugă spre intersecţie.

În clipa următoare, se şi afla în taxiul care îl ducea către San Francisco Memorial Hospital; când o să-i spună lui Arthur ce făcuse, cu siguranţă că acesta o să-i împrumute vechiul lui Ford.

*

Lauren se trezi în loviturile pe care i le dădeau ciocanele

182

pneumatice din propriul său cap. Piciorul o înjunghia şi nu se putu împiedica să-şi desfacă pansamentul pentru a verifica starea în care se afla plaga.

- Băga-mi-aş picioarele! spuse, constatând că cicatricea zemuia. Asta-mi lipsea!

Se ridică şchiopătând şi se duse în baie. Deschise dulăpiorul cu medicamente, scoase dopul unei sticle cu soluţie antiseptică şi îşi stropi călcâiul. Durerea fu atât de violentă, încât scăpă flaconul, care se duse de-a dura prin baie. Lauren ştia prea bine ca n-avea să scape cu una cu două. Plaga trebuia să fie curăţată din nou, în profunzime; avea nevoie şi de un tratament cu antibiotice. O infecţie de felul ăsta putea avea nişte consecinţe grave. Se îmbrăcă şi chemă un taxi. Nici nu putea fi vorba să conducă în starea în care se afla.

După zece minute, era la spital, şchiopătând în mijlocul holului. Un pacient, care îşi aştepta rândul de două ore, îi sugeră cu vehemenţă să stea la coadă ca toata lumea. Ea îi arată ecusonul şi trecu dincolo de uşa de sticlă a sălii de consultaţii.

- Ce faci aici? întrebă Betty. Dacă te vede Fernstein…- Ocupă-te puţin de mine. Mă doare de-mi sar ochii.- Dacă ai ajuns să te plângi până şi tu, trebuie să fie

treabă serioasă. Stai în scaunul ăsta rulant.- Să nu exageram; ce boxă e liberă?- Trei! Şi dă-i zor, că sunt aici de douăzeci şi şase de ore.

Nici nu ştiu cum de mă mai ţin pe picioare.- Te-ai odihnit ceva, în noaptea asta?- Câteva minute de răgaz, în zori.Betty o puse să se aşeze pe pat şi desfăcu pansamentul,

pentru a examina plaga.- Cum de-ai reuşit să faci infecţia asta aşa, la repezeală?Asistenta pregăti o seringă cu Lidocaină. De îndată ce

anestezicul local o scăpă pe Lauren de dureri, Betty îndepărtă marginile plăgii şi începu să cureţe, în adâncime, ţesuturile infectate. Apoi, pregăti o nouă trusă de sutură.

- Te coşi tu singură sau mă laşi pe mine?- Fă-o tu, dar, mai întâi, pune-mi un dren; nu vreau să

risc.- Îmi pare rău, o să ai o cicatrice de toată frumuseţea.- Una în plus, una în minus…

183

În timp ce asistenta opera, Lauren frământa între degete cearşaful de pe pat. Când Betty se întoarse cu spatele, profită de ocazie şi îi puse întrebarea care îi ardea buzele.

- Cum îi este?- S-a sculat într-o formă de zile mari. Tipul era să moară

astă-noapte, şi singurul lucru care îl interesează e să afle când va ieşi de aici. În serviciul ăsta, avem nişte figuri de comă, pe cuvântul meu!

- Nu strânge prea tare pansamentul.- Fac şi eu ce pot; iar ţie, îţi interzic să urci la etaj!- Chiar şi dacă mă pierd pe culoare?- Lauren, nu face pe niznaiul! Te joci cu focul. Mai ai

câteva luni până îţi termini internatul. Nu arunca totul la gunoi, tocmai acum.

- În noaptea asta, m-am gândit mult la el, şi încă într-un fel destul de ciudat.

- Ei bine, mai gândeşte-te şi săptămâna asta, iar duminica viitoare ai să-l vezi. În principiu, va fi externat sâmbătă. Spre deosebire de fantoma aia, a ta, de la Operă, asta are o identitate, o adresă şi un telefon. Dacă vrei să-l revezi, sună-l când iese!

- E absolut genul meu! spuse Lauren, cu glasul timid.Betty îi ridică bărbia şi o privi înduioşată.- Ia zi-mi tu mie, nu cumva îmi faci vreo erupţie

sentimentală? În viaţa mea nu te-am auzit vorbind cu atâta dulceaţă!

Lauren dădu deoparte mâna lui Betty.- Nu ştiu prea bine ce mi se întâmplă, vreau doar să-l văd

şi să constat eu însămi că îi este bine. E pacientul meu, la urma urmei!

- Mă cam bate pe mine gândul cum stă treaba. Vrei să-ţi explic?

- Ia nu mai râde de mine; chestia asta nu-i aşa de simplă.Betty izbucni în râs.- Nu râd de tine, dar mi se pare surprinzător. Bun, te las;

am şters-o la culcare. Să nu faci năzbâtii.Luă o atelă şi o puse sub piciorul lui Lauren.- Asta o să te ajute la mers. Treci pe la farmacia centrală,

să-ţi iei antibioticele. În dulap, e o pereche de cârje.Betty dispăru după perdea, dar se întoarse imediat.

184

- În caz că nu te mai descurci prin spitalul ăsta, farmacia se află la subsolul unu. Vezi să nu greşeşti şi să ajungi la serviciul de Neurologie, fiindcă liftul e acelaşi!

Lauren o auzi îndepărtându-se pe culoar.

*

Paul stătea în faţa patului lui Arthur. Desfăcu o pungă de cornuri şi pâinişoare cu ciocolată.

- E naşpa să te întorci în blocul operator în lipsa mea. Sper că s-au putut descurca fără mine! Cum te simţi în dimineaţa asta?

- Foarte bine, cu excepţia faptului că mi s-a urât să stau aici. Dar tu nu arăţi prea înfloritor.

- M-ai făcut să petrec o noapte nasoală.

*

Lauren luă formularele de reţete de pe marginea ghişeului şi îşi prescrise un antibiotic puternic. Semnă foaia şi i-o întinse farmacistului.

- Dar ştiu ca nu vă încurcaţi. Îngrijiţi vreo septicemie?- Calul meu are o febră foarte puternică!- Cu chestia asta, o să fie din nou pe copitele lui, chiar de

azi.Farmacistul se duse în spatele rafturilor şi se întoarse,

după câteva clipe, cu un flacon în mână.- Totuşi, nu forţaţi nota. Eu iubesc animalele, iar, cu

chestia asta, l-aţi putea omorî.Lauren nu răspunse; luă medicamentele şi se întoarse la

lifturi. Şovăi puţin, apoi apăsă pe butonul etajului trei. La parter, în cabină intră un tehnician care împingea un electroencefalograf. Ecranul acestuia era înconjurat cu o bandă galbenă, de plastic.

- Ce etaj? întrebă Lauren.- La Neurologie.- E în pană?- Maşinăriile astea sunt tot mai sofisticate, dar şi tot mai

capricioase. Asta a înscris ieri, pe toata bobina de hârtie, un traseu de neînţeles. Ce a înregistrat ea nu mai era

185

hiperactivitate cerebrală, ci, pur şi simplu, producţia unei întregi centrale electrice. Tipii de la întreţinere au stat trei ore pe ea şi, la urmă, au zis ca n-are nimic! Probabil nişte interferenţe.

*

- Ce ai făcut aseară? întrebă Arthur.- Eşti cam curios. Am luat cina cu o domnişoară.Arthur îşi privi prietenul, cu un aer inchizitorial.- Onega, mărturisi Paul.- Va întâlniţi?- Oarecum.- Ai o voce ciudată.- Mi-e teamă că am făcut-o de oaie.- Cum aşa?- I-am dat cheia de acasă.Chipul lui Arthur se lumină, aproape că ar fi vrut să-l

tachineze pe Paul, dar amicul lui se ridică şi se postă în faţa ferestrei, cu un aer îngrijorat.

- Ce, te-au şi apucat părerile de rău?- Mi-e teamă să n-o fi speriat. Poate că m-am cam grăbit.- Te-ai îndrăgostit?- Nu e imposibil.- Atunci, încrede-te în instinctul tău. Dacă ai făcut acest

pas, însemnă că ai dorit să-l faci, iar ea va înţelege lucrurile exact în felul acesta. Nu-i nici o ruşine să-ţi împărtăşeşti sentimentele, crede-mă.

- Va să zică, nu consideri că am zbârcit-o? întrebă Paul, cu chipul plin de speranţă.

- Nu te-am mai văzut niciodată în starea asta, n-ai nici un motiv sa fii îngrijorat!

- Nu m-a sunat.- De cât timp?Paul se uită la ceas.- De două ore.- De atâta amar de vreme? Tu chiar că eşti atins cât se

poate de grav! Lasă-i şi ei timp să se bucure de gestul tău şi să termine cu telefoanele pe care pesemne că le dă tuturor suratelor, ca să le spună că a izbutit să-l dea gata pe cel mai

186

îndărătnic celibatar din San Francisco.- Da, bine, fă pe nebunul! Aş vrea să te vad pe tine în

locul meu! Nu mai ştiu deloc ce e cu mine: ba mi-e cald, ba mi-e frig, îmi transpiră mâinile, mă doare burta, iar gura mi-e uscată.

- Eşti îndrăgostit!- Ştiam eu că nu-i de mine chestia asta; pur şi simplu mă

bagă în boală.- Stai să-i vezi efectele secundare: sunt măreţe.O internă trecea prin faţa peretelui de sticlă al camerei.

Paul îşi holbă ochii.- Deranjez? întrebă Lauren, intrând.- Nu, spuse Paul. Tocmai se ducea la distribuitor, să-şi ia o cafea. Îi

propuse una şi lui Arthur, dar Lauren răspunse, în locul acestuia, cum că nu-i era recomandată. Paul se făcu nevăzut.

- Sunteţi rănită? se îngrijoră Arthur.- Un accident stupid, îi mărturisi Lauren, desprinzându-i

fişa din suportul de la picioarele patului.Arthur îi privi atela.- Ce aţi păţit?- O indigestie de la sărbătoarea crabilor!- Şi, de acolo, te poţi alege, aşa, cu piciorul rupt?- Nu-i decât o tăietură urâtă.- V-au pişcat?- N-aveţi nici o idee despre ce vă povestesc eu, nu-i aşa?- Nu chiar, dar, dacă aţi binevoi să-mi spuneţi ceva mai

mult…- Şi dumneavoastră cum aţi petrecut noaptea?- Am fost destul de agitat.- V-aţi dat jos din pat? întrebă Lauren, plină de speranţă.- Mai degrabă am căzut la pat. Pare-se că mi s-a

supraîncălzit creierul şi au fost nevoiţi să mă ducă de urgenţă în sala de operaţie.

Lauren îl privi cu atenţie.- Ce s-a întâmplat? întrebă Arthur. Aveţi un aer ciudat.- Nu, nu, e o prostie.- E vreo problemă cu analizele mele?- Nu, fiţi pe pace, n-au nici o legătură, spuse ea, cu o

voce blândă.

187

- Atunci, despre ce e vorba?Ea se aplecă peste marginea patului.- Nu vă amintiţi deloc de…- De ce? o întrerupse, înfrigurat, Arthur.- Nu, nu, e ceva ridicol, ceva fără sens.- Spune-ţi-mi totuşi! insistă Arthur.Lauren se duse la fereastră.- Eu nu beau niciodată alcool, iar, acum, am tras cea mai

straşnică beţie din viaţa mea!Arthur tăcea; ea se întoarse, şi cuvintele îi ieşiră din gură

fără să le poată opri.- Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles…În încăpere intră o femeie, ducând un imens buchet de

flori, care îi ascundea chipul. Îl aşeză pe măsuţa cu rotile şi se duse spre pat.

- Doamne, ce frică am tras! spuse Carol-Ann, luându-l pe Arthur în braţe.

Lauren se uită la inelul cu diamante, pe care femeia îl purta pe inelarul mâinii stângi.

- Era ceva absurd, murmura Lauren. Voiam doar să aflu ce mai faceţi; vă las cu logodnica dumneavoastră.

Carol-Ann îl strânse mai dihai pe Arthur şi îl mângâie pe obraji.

- Ştii că, în unele ţari, aparţii pe vecie celui care ţi-a salvat viaţa?

- Carol-Ann, mă înăbuşi.Tânăra, puţin stânjenită, îl lăsă din braţe, se ridică şi îşi

potrivi fusta. Arthur o căută din ochi pe Lauren, dar ea nu mai era acolo.

*

Paul venea pe culoar; o văzu de departe pe Lauren, care se apropia de el. Ajuns în dreptul ei, îi trimise un zâmbet complice, la care nu primi răspuns. Dădu din umeri şi îşi continuă drumul spre camera lui Arthur. Când o descoperi pe Carol-Ann aşezată pe scaunul de lângă fereastră, nu-i veni să-şi creadă ochilor.

- Bună, Paul! spuse Carol-Ann.- Doamne Dumnezeule! strigă Paul, scăpând cafeaua din

188

mână.Se aplecă să ia de jos păhărelul.- Necazul nu vine niciodată singur, spuse, îndreptându-

se.- Chestia asta trebuie s-o iau ca pe un compliment?

întrebă Carol-Ann, cam înţepată.- Dacă aş fi fost bine crescut, ţi-aş fi spus că da; dar, tu

mă cunoşti, sunt destul de mârlan de felul meu!Carol-Ann se ridică, ofensată, de pe scaun şi îl privi ţintă

pe Arthur.- Şi tu nu zici nimic?- Carol-Ann, mă întreb dacă nu cumva îmi porţi ghinion.

Pe bune!Carol-Ann îşi luă buchetul de flori şi ieşi din cameră

trântind uşa.- Şi, acum, ce ai de gând să faci? îl întrebă Paul.- Să ies cât mai repede de aici!Paul se învârtea prin cameră.- Ce ai?- Mi-e necaz pe mine, spuse Paul.- De ce?- Fiindcă mi-a trebuit atâta timp ca să înţeleg… Şi Paul începu iar să se plimbe în sus şi-n jos, prin

camera lui Arthur.- Recunoaşte, în sprijinul spuselor mele, că nu v-am mai

văzut niciodată împreună, mă rog, vreau să spun amândoi conştienţi, în acelaşi moment. Totuşi, s-ar părea că, între voi, există ceva destul de complicat.

Dar, privindu-i pe amândoi prin peretele de sticlă, Paul înţelesese: poate că, fără să-şi dea seama, Lauren şi Arthur alcătuiau un întreg, o evidenţă.

- Aşa că, fă ce-oi face, dar nu trece pe lângă ea.- Şi ce-oi fi vrând să-i spun? Că ne-am iubit atât de mult,

încât ne-am făcut toate planurile din lume, dar că ea nu-şi mai aminteşte nimic?

- Spune-i mai degrabă că, din dorinţa de-a o proteja, ai plecat să construieşti un muzeu de cealaltă parte a oceanului, unde nu te-ai gândit decât la ea; spune-i că te-ai întors din această călătorie suferind, în continuare, de aceeaşi nebunie ca şi ea.

189

Lui Arthur i se pusese un nod în gât şi nu putea să-i răspundă prietenului sau. Atunci, în camera de spital, vocea lui Paul se auzi ceva mai tare.

- Ai visat atât de mult la femeia asta, încât m-ai convins şi pe mine să intru în visul tău. Într-o zi, mi-ai spus: „În timp ce faci calcule şi analizezi elementele pro şi contra, îţi trece viaţa fără să se întâmple nimic”, aşa că pune-ţi mintea, repejor, la contribuţie. Datorită ţie i-am dat cheile Onegăi. Ea tot nu m-a sunat; şi, cu toate astea, în viaţa mea nu mi-am simţit sufletul mai uşor ca acum. Ia-ţi revanşa, moşule. Nu renunţa la Lauren fără să fi avut răgazul s-o iubeşti în viaţa reala.

- Sunt într-un impas, Paul. N-am să pot trăi niciodată lângă ea minţind-o; şi totuşi, nu-i pot povesti toate câte s-au întâmplat cu adevărat… iar lista e lungă. În mod ciudat, adesea îi purtăm pică persoanei care ne dezvăluie un adevăr greu de crezut, imposibil de crezut.

Paul se apropie de pat.- Ceea ce te sperie pe tine, moşule, este că i-ai dezvălui

adevărul despre maică-sa. Aminteşte-ti ce ne spunea Lili: e mai important să te lupţi pentru realizarea unui vis decât a unui proiect.

Paul se ridică şi se îndreptă spre uşă; apoi, puse un genunchi în pământ şi, cu un zâmbet maliţios, declamă:

- Iubirea trăieşte hrănindu-se cu speranţe şi piere o dată cu ele! Noapte bună, Don Rodrigo!

Şi ieşi din camera lui Arthur.

*

Paul îşi căută cheile maşinii în fundul buzunarului, dar nu găsi decât telefonul mobil. Pe ecranul acestuia clipea imaginea unui pliculeţ. Mesajul Onegăi spunea: „Dă-i zor! Pe curând!” Paul se uită spre cer şi chiui de bucurie.

- Ce vă face aşa de fericit? îl întrebă Lauren, care aştepta un taxi.

- Mi-am împrumutat maşina! o înştiinţă Paul.- Ce fel de cereale mâncaţi la micul dejun? se interesă

Lauren răspunzându-i, la rândul ei, cu un zâmbet.Un break de la Yellow Cab Company se opri în fata lor.

Lauren deschise portiera şi îi făcu lui Paul semn să urce.

190

- Vă duc acasă!Paul se instală lângă ea.- Green Street! îi spuse el şoferului.- Staţi pe strada asta? întrebă Lauren.- Eu nu, însă dumneavoastră da.Lauren se uită la el, uluită. Paul, care avea un aer visător;

şopti cu o voce abia auzită: „Dacă fac asta, Arthur mă omoară, mă omoară!”

- De ce vă omoară? îl întrebă Lauren.- Mai întâi, puneţi-vă centura, o sfătui Paul.Ea îl privea ţintă, tot mai intrigată. Paul şovăi câteva

clipe, apoi tras aer în piept şi se apropie de ea.- Înainte de toate, o precizare: nebuna aia din camera lui

Arthur, cu florile ei împuţite, era una dintre fostele lui tipe, o fostă dintr-o epoca preistorică. Pe scurt, o greşeală!

- Şi apoi?- Nu pot; dacă mai spun ceva, o să mă omoare pe bune.- Chiar aşa de periculos e prietenul dumneavoastră? îl

iscodi, îngrijorat, şoferul taxiului.- Ce m-o fi apucat? Arthur salvează până şi insectele! i-o

întoarse Paul, agasat.- Chiar face chestia asta? întrebă Lauren.- E convins că maică-sa s-a reîncarnat într-o muscă!- Ah! făcu Lauren, privind în depărtare.- V-am spus o tâmpenie cât mine de mare. O să vă

închipuiţi că e smucit de-a binelea, nu? continuă Paul, cu nelinişte în glas.

- Apropo de asta, îl întrerupse taximetristul, săptămâna trecută eram cu copiii la Zoo, iar fiu-meu mi-a spus că unul dintre hipopotami semăna leit cu mă-sa mare. Poate că o să mă întorc, să-l vad.

Paul îl biciui cu privirea, prin retrovizor.- Bun, la urma urmei, atâta pagubă. Îi dau înainte, spuse

el, luând mâna lui Lauren… în ambulanţa cu care ne întorceam de la San Pedro, m-aţi întrebat dacă cineva apropiat mie fusese vreodată în comă, vă amintiţi?

- Da, foarte bine.- Ei bine, exact în această clipă, acea persoană stă lângă

mine! A venit timpul să vă povestesc două-trei chestii.Maşina lăsă în urma San Francisco Memorial Hospital şi o

191

lua înspre Pacific Heights. Uneori, destinul are nevoie de un bobârnac mic de tot; astăzi, prietenia îi întindea o mână.

Paul îi explică lui Lauren cum, într-o noapte de vară, se deghizase în infirmier, iar Arthur în doctor, ca să fure, cu o ambulanţă, corpul unei tinere aflate în comă, care urma să fie debranşată de la aparatele ce o ţineau în viaţă.

Străzile oraşului defilau în spatele geamurilor. Din când în când, şoferul arunca o privire perplexa în oglinda retrovizoare. Lauren ascultă povestea lui Paul, fără sa-l întrerupă. De fapt, acesta nu trădase, cu adevărat, secretul prietenului sau. Dacă, acum, Lauren cunoştea identitatea bărbatului care o veghea când s-a trezit, în schimb, habar n-avea de toate câte le trăise împreună cu el, când se aflase în comă.

- Opriţi-vă! se rugă Lauren, cu vocea tremurândă.- Acum? întrebă şoferul.- Nu mi-e bine.Maşina se abătu, brusc, din drum şi se opri în josul

străzii, scrâşnind strident din pneuri. Lauren deschise portiera şi şchiopătă până la un pătrăţel de peluză, care mărginea trotuarul.

Se aplecă, pentru a-şi stăpâni mai bine greaţa care o cuprinsese. Simţea furnicături pe toată faţa şi, deşi avea frisoane, o luase cu călduri. Icni, pierzându-şi respiraţia. Pleoapele i se făcuseră grele, sunetele care ajungeau până la ea erau estompate. I se tăiară picioarele, se clătină, iar şoferul şi Paul, care se repeziră spre ea, abia avură timp s-o prindă. Căzu în genunchi şi îşi pierdu cunoştinţa.

- Trebuie să cerem ajutor! spuse Paul, panicat.- Lăsaţi-mă pe mine, am urmat un curs de prim-ajutor. O

să-i fac respiraţie gură la gură! îl linişti şoferul.- Să fie foarte clar! Dacă îţi apropii buzele adipoase de

faţa asta, te-am terminat!- Ziceam şi eu doar aşa, ca să dau o mână de ajutor,

răspunse, posac, şoferul.Paul îngenunche lângă Lauren şi o bătu uşurel pe obraji.- Domnişoară! şopti, cu blândeţe, Paul.- Da, da! Vezi să nu se trezească! bombăni şoferul.- Mă laşi? N-ai decât să te duci să-i faci gură la gură lu’

mă-ta mare, aia care seamănă cu un hipopotam.

192

Paul cuprinse cu ambele mâini bărbia lui Lauren şi o apăsă cu toată puterea pe încheietura maxilarelor.

- Da’ ce faceţi? O să-i mutaţi fălcile din loc!- Ştiu perfect ce fac! zbieră Paul. Sunt chirurg interimar!Lauren deschise ochii, iar Paul îl măsură pe şofer cu o

privire mai mult decât satisfăcută.Cei doi bărbaţi o ajutară pe Lauren, care îşi recăpătase

culorile, să se urce iar în maşină. Ea deschise geamul şi trase în piept o gură bună de aer.

- Îmi pare foarte rău, acum mi-e mai bine.- N-ar fi trebuit să vă povestesc toate astea, nu-i aşa?

continuă, înfrigurat, Paul.- Dacă mai aveţi şi altele de povestit, acum, că tot am

ajuns aici… daţi-i drumul, e cel mai potrivit moment.- Cred că asta a fost tot.Când taxiul intră pe Green Street, Lauren îl chestionă cu

privire la motivaţia lui Arthur. De ce îşi asumase asemenea riscuri?

- Secretul ăsta chiar că nu-l pot dezvălui! Când o să audă Arthur că v-am povestit tot, nu ştiu dacă o să mă arunce în apă sau, mai degrabă, în foc… doar n-oţi fi vrând să-mi cumpăr şi urna în care o să-mi fie adunată cenuşa!

- Eu cred că a făcut-o fiindcă i s-au aprins călcâiele după dumneavoastră, afirmă şoferul, pe care conversaţia îl captiva tot mai mult.

Maşina opri în faţa casei lui Lauren; şoferul se întoarse spre clienţii săi.

- Dacă vreţi, mai facem un tur, în jurul casei. Opresc aparatul de taxat şi mai mergem un pic, poate că mai aveţi şi alte chestii de povestit.

Lauren îşi întinse braţul peste Paul şi deschise portiera. El o privi, uimit.

- Aici staţi dumneavoastră, nu eu.- Ştiu, spuse ea, dar cel ce coboară sunteţi

dumneavoastră; eu mi-am schimbat destinaţia.- Unde vă duceţi? o descusu Paul, îngrijorat, în timp ce

cobora.Geamul se închise şi taxiul dispăru pe Green Street.- Dar eu pot să ştiu unde mergem? se interesă şoferul.- Acolo de unde am venit, răspunse Lauren.

193

*

Ca să poată trece prin holul spitalului, Miss Morrison îl ascunsese pe Pablo în geantă. Căţeluşul se aşezase pe genunchii lui Arthur. Pe ecranul televizorului suspendat de perete, Scarlett O’Hara cobora treptele unei scări impozante, iar, pe pat, Pablo dădea din coadă. Când Rhett Butler intră în casă şi se apropie de Scarlett, căţeluşul se ridică pe labele din spate şi începu să mârâie.

- Nu l-am văzut niciodată în starea asta, spuse Arthur, uitându-se la Pablo.

- Da, şi pe mine mă miră, filmul ăsta nu i-a plăcut deloc! replică Rose.

Scarlett tocmai îl fixa, bănuitoare, pe Rhett, când telefonul sună. Arthur ridică receptorul, fără să-şi ia ochii de la ecran.

- Te deranjez? întrebă Paul, cu glasul tremurând.- Îmi pare rău, nu pot vorbi, sunt cu doctorii! Te sun eu!

şi Arthur închise, lăsându-l pe Paul singur, în mijlocul lui Green Street.

- Ei, băga-mi-aş picioarele! spuse el, luând-o pe jos, cu mâinile în buzunare, pe Green Street.

*

Filmul cu zece Oscaruri se terminase. Miss Morrison îl băgă pe Pablo în geantă şi îi făgădui lui Arthur că o să vină să-l vadă foarte curând.

- Nu vă mai deranjaţi, or să-mi dea drumul în câteva zile.Când ieşi, Rose se întâlni pe culoar cu o internă care

venea din sens opus, mergând grăbită. Oare unde o mai văzuse?

17

- Toate bune? întrebă Lauren, stând la picioarele patului. Vă deranjează dacă mă aşez pe acest scaun? adăugă ea, pe un ton cam tăios.

194

- Absolut deloc, spuse Arthur, ridicându-se în perne.- Nici dacă rămân cincisprezece zile nu o să vă

deranjeze?Arthur o privi, uluit.- L-am luat cu taxiul pe Paul, prietenul dumneavoastră, şi

am avut o mică discuţie.- Ah! Şi ce v-a spus?- Aproape tot!Arthur îşi lăsă ochii în jos.- Îmi pare nespus de rău.- De ce? Pentru că mi-aţi salvat viaţa sau pentru că aţi

făcut pe niznaiul? Când v-am îngrijit prima oară, m-aţi recunoscut, nu-i aşa? Fiindcă - vă rog să-mi luaţi o piatră de pe inimă - nu răpiţi femei în fiecare săptămână, astfel încât să nu vă mai amintiţi de mine!

- Nu v-am uitat niciodată.Lauren îşi încrucişă braţele.- Acum, va trebui să-mi povestiţi de ce aţi făcut toate

astea.- Ca să nu vă debranşeze de la aparate!- Asta ştiu deja. Vreau să aflu restul; ceea ce a refuzat

să-mi spună prietenul dumneavoastră.- Ce rest?- De ce eu? De ce v-aţi asumat toate riscurile astea

pentru o necunoscută.- Şi dumneavoastră aţi făcut acelaşi lucru pentru mine,

nu?- Dar eraţi pacientul meu, ce naiba? Eu cine eram pentru

dumneavoastră?Arthur nu răspunse. Lauren se apropie de fereastră. În

parc, grădinarul grebla o alee. Ea se întoarse brusc, iar trăsăturile chipului îi trădau furia.

- Încrederea este lucrul cel mai preţios, dar şi cel mai fragil din lume. Fără ea, nimic nu este posibil. În anturajul meu, nimeni nu-mi acordă încredere; dacă, acum, începeţi şi dumneavoastră, nu mai avem mare lucru de spus. Ceea ce este clădit pe minciună, nu poate dura.

- Tocmai, că ştiu asta, însă am motivele mele.- Aş fi vrut să vă respect motivele, dar ele mă privesc şi

pe mine, nu? Asta-i culmea! Totuşi, dumneavoastră m-aţi răpit

195

pe mine!- Iar dumneavoastră m-aţi răpit pe mine, aşa că suntem

chit!Lauren îl biciui cu privirea şi se îndreptă spre uşa. Înainte

de a ieşi, se întoarse şi îi spuse, cu glas hotărât, lui Arthur:- Şi când mă gândesc că îmi plăceai, imbecilule!Ea trânti uşa, iar Arthur îi auzi paşii îndepărtându-se.Telefonul sună:- Acum te deranjez? îl întrebă vocea lui Paul.- Voiai să-mi spui ceva?- O să râzi, dar cred că am făcut-o fiartă.- Scuteşte-mă de „o să râzi”. Ea tocmai a plecat.Arthur putea să audă respiraţia lui Paul, care îşi căuta

cuvintele.- Mă urăşti?- Te-a sunat Onega? întrebă Arthur, în loc de orice

răspuns.- Diseară iau cina cu ea, bâigui, timid, Paul.- Atunci, te las să te pregăteşti, iar tu mă laşi să

chibzuiesc.- Aşa facem.Şi cei doi fârtaţi închiseră telefonul.

*

- Totul s-a terminat cu bine? o întrebă taximetristul pe Lauren.

- Încă nu ştiu.- Cât aţi lipsit, am sunat-o pe nevastă-mea, s-o anunţ că

mă întorc târziu, aşa că sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră. Acum, unde mergem?

Lauren îl întrebă dacă poate să-i împrumute telefonul lui. Încântat, şoferul îi întinse telefonul, iar Lauren forma numărul unui apartament situat nu departe de cheiul La Marina. Doamna Kline răspunse de la prima sonerie.

- Ai bridge în seara asta? o întrebă Lauren.- Da, răspunse doamna Kline.- Atunci, anulează tot şi fă-te frumoasă, că te duc să iei

cina la restaurant; sunt la tine într-o oră.Şoferul o lăsă în faţa casei şi o aşteptă în timp ce se

196

schimba.Lauren traversă salonul şi îşi lăsă hainele să cadă pe

parchet. Vecinul ei reparase ţeava spartă. Băgându-se sub duş, avu mare grija să-şi ferească de apă piciorul drept. După câteva momente, ieşi cu un prosop înnodat în jurul taliei şi cu altul pe cap; deschise dulapul din baie şi începu să fredoneze cântecul ei favorit: Fever al lui Peggy Lee. Şovăi între nişte blugi şi o rochie subţire, dar, ca să-i facă plăcere invitatei sale, îşi puse rochia. Îmbrăcată şi foarte uşor machiată, se aplecă peste fereastra salonului: taxiul era tot în stradă. Atunci, se aşeză, visătoare, pe canapea, şi se bucură pentru prima oara de un măreţ apus de soare, ce se vedea pe ferestruica din colţul camerei.

Când taxiul claxonă în faţa casei în care stătea doamna Kline, erau orele nouăsprezece. Mama lui Lauren urcă în maşină şi îşi privi fiica. N-o mai văzuse îmbrăcată aşa de ani de zile.

- Pot să-ţi pun o întrebare? murmură ea la urechea lui Lauren. De ce arată aparatul de taxat optzeci de dolari?

- O să-ti explic la masă. Te las pe tine să plăteşti cursa, fiindcă n-am bani în numerar, dar, la cină, eşti invitata mea.

- Sper că nu mergem la vreun fast food!- La Cliff House, îi spuse Lauren şoferului.

*

Paul urcă, patru câte patru, treptele scării ce ducea la apartamentul lui. Onega stătea lungită pe covor, plângând cu lacrimi fierbinţi.

- Ce-ai păţit? o întrebă, îngenunchind lângă ea.- Tolstoi e de vină, spuse ea, închizând cartea. N-am să

izbutesc niciodată să termin Ana Karenina!Paul o luă în braţe şi aruncă romanul în cealaltă parte a

camerei.- Scoală-te, avem de sărbătorit ceva!- Ce? se interesă ea, ştergându-şi ochii.Paul se duse la bucătărie şi se întoarse cu două pahare şi

o sticlă de vodcă în mâna.- Beau pentru Ana Karenina! zise el, ciocnind.

197

Onega îşi dădu paharul peste cap şi schiţă gestul de a-l arunca în spate.

- Ţi-a fost teamă pentru mocheta ta?- E un covor persan din 1910! Te duc la cină?- Dacă doreşti, ştiu chiar şi unde vreau să merg. Şi Onega îl trase pe Paul, cu vodcă cu tot, în dormitor, iar

uşa o închise cu vârful piciorului.

*

Profesorul Fernstein puse jos valiza Normei, în încântătoarea cameră de la Wine Country Inn. De luni de zile îşi promiseseră escapada asta în Nappa Valley. După ce au luat masa la Sonoma, şi-au continuat drumul spre Calistoga. În seara asta vor dormi la St. Helena. Hotărârea merita să fie sărbătorită. In ajun, Fernstein redactase o notă către preşedintele consiliului de administraţie al Spitalului San Francisco Memorial, prin care îşi făcea cunoscută dorinţa de a ieşi la pensie cu câteva luni mai devreme. Printr-o altă scrisoare, adresată conducerii Serviciului de Urgenţe, recomanda titularizarea cât mai rapidă a internei Lauren Kline, deoarece ar fi fost regretabil să beneficieze un alt spital de calităţile celei mai bune dintre elevele sale.

Lunea viitoare, Norma şi profesorul urmau să ia avionul spre New York. Dar, înainte de a revedea oraşul în care se născuse, el luase hotărârea să se bucure de ultimele sale zile din California.

*

La orele douăzeci şi unu fix, George Pilguez o lăsă pe Nathalia în faţa secţiei de poliţie 7.

- Ţi-am pregătit nişte fursecuri; le găseşti în geantă.Ea îi dădu o sărutare şi coborî din maşină. Pilguez

deschise geamul şi o strigă, în timp ce ea urcă scara comisariatului.

- Dacă vreunul dintre foştii mei colegi vrea să ştie cine a făcut minunăţiile astea de biscuiţi, ţine-te tare: arestul în localul politiei nu durează decât patruzeci şi opt de ore…

Nathalia îi făcu un mic semn cu mâna şi dispăru în

198

clădire. Pilguez mai rămase câteva momente în parcare, întrebându-se de ce îi era tot mai greu să stea singur; să fi fost de vină pensionarea ori mai degrabă vârsta? „Poate că-s de vină amândouă”, îşi spuse, pornind din nou la drum.

*

Noaptea era înstelată. Lauren şi doamna Kline o plimbau pe Kali de-a lungul cheiului La Marina.

- Cina a fost delicioasă. Nu m-am mai desfătat aşa de multă vreme. Mulţumesc.

- Am mai vrut să te invit. De ce nu m-ai lăsat s-o fac?- Pentru că ţi-ai fi lăsat tot salariul la restaurant şi pentru

că încă sunt mama ta.În micul port de agrement, hobanele5 bărcilor cu pânze

scrâşneau în ritmul unei brize uşoare. Aerul era călduţ. Doamna Kline aruncă departe băţul pe care îl ţinea în mână, iar Kali se repezi în căutarea lui.

- Voiai să sărbătoreşti o veste bună?- Nu neapărat, răspunse Lauren.- Atunci, ce e cu cina asta?Lauren se opri pentru a-şi privi mama drept în faţă şi îi

luă mâinile în ale sale.- Ţi-e frig?- Nu cine ştie ce, răspunse doamna Kline.- Dacă aş fi fost în locul tău, aş fi luat aceeaşi hotărâre ca

tine şi, dacă aş fi putut, ţi-aş fi cerut-o chiar eu.- Ce mi-ai fi cerut?- Să fiu deconectată!Ochii lui Emily Kline se umplură de lacrimi.- De când ştii?- Mamă, nu vreau să-ţi mai fie niciodată teamă de mine;

fiecare dintre noi două are caracterul ei, suntem diferite, iar vieţile noastre nu vor fi aceleaşi. Am eu gura mare, însă nu te-am judecat niciodată, şi nici n-am s-o fac vreodată. Eşti mama mea, aşa te păstrez în inima mea şi, orice ni s-ar întâmpla, asta este locul pe care îl vei ocupa până la sfârşitul zilelor mele.

Doamna Kline îşi luă fiica în braţe, iar Kali veni înapoi

5 Hoban – coardă de susţinere a catargului (N. t.)

199

mâncând pământul, să se bage şi ea, moţ, între cele două femei. La urma urmei, şi ea avea un loc care trebuia păstrat.

- Vrei să te duc acasă cu maşina mea? întrebă doamna Kline, ştergându-şi ochii cu dosul mâinii.

- Nu, o să merg pe jos; după cina asta, am de dat jos o sumedenie de calorii.

Lauren se îndepărtă, salutându-şi mama cu o fluturare de mâna. Kali ezită câteva clipe, întorcând capul ba la dreapta, ba la stânga. Strângând cât putea de tare băţul între dinţi, se avântă spre stăpâna-sa. Lauren îngenunche, îşi mângâie căţeluşa pe cap şi îi murmură la ureche.

- Du-te cu ea; nu vreau să fie singură în seara asta. Luă lemnul şi îl aruncă spre maica-sa. Kali lătră şi o luă la

fuga spre Emily Kline.- Lauren!- Da!- Nimeni nu mai credea; a fost un miracol!- Ştiu!Mama ei se apropie cu câţiva paşi.- Florile din apartamentul tău nu sunt de la mine.Lauren o privi, intrigată. Doamna Kline îşi băgă mâna în

buzunar, de unde scoase o carte de vizită boţită, pe care i-o întinse fiicei sale.

Lauren citi cele trei cuvinte scrise pe hârtia mototolită. Zâmbi şi îşi sărută mama, apoi o luă la fugă.

*

Primele licăriri ale zorilor îşi aşterneau lumina irizată peste golf. Arthur se trezise. Se dădu jos din pat şi se aventură pe culoar. Umbla pe linoleum, păşind de la un pătrat negru la altul alb, ca pe o tablă de şah fără sfârşit.

Asistenta de pe etaj ieşi din biroul în care stătea şi veni spre el. Arthur o asigură că se simţea bine. Ea primi vestea cu satisfacţie şi îl însoţi înapoi în camera lui. Trebuia să mai aibă răbdare până la sfârşitul săptămânii, când avea sa fie externat.

De îndată ce asistenta dispăru, Arthur luă telefonul şi formă un număr.

Paul răspunse.

200

- Te deranjez?- Deloc, minţi, Paul, nici măcar nu vreau să mă uit la

ceas!- Aveai dreptate! spuse Arthur, entuziasmat. O să-i redau

casei ăsteia culorile pe care le-a avut: o să-i refac faţada, o să-i repar ferestrele, o să-i raşchetez şi o să-i lustruiesc podelele peste tot, inclusiv pe verandă; o să-l chem pe meşterul ăla, de care mi-ai vorbit tu, să cureţe gresia din bucătărie. O restaurez în întregime; până şi balansoarul o să-şi recapete tinereţea.

Paul se întinse. Cu ochii cârpiţi de somn, se uita la deşteptătorul de pe noptiera.

- Tu ce faci acum, ţii şedinţe de şantier cu noaptea-n cap, la cinci patruzeci şi cinci?

- O să reconstruiesc acoperişul garajului de sus, din gradină, o să pun din nou trandafiri şi o să readuc la viaţă locul ăsta.

- Şi tot ce ai spus se face mintenaş, ori mai poate aştepta un picuţ? întrebă Paul, sărindu-i ţâfna.

- Te apuci de calcule luni dimineaţa, continuă Arthur, plin de avânt; peste o lună începem execuţia şi, până la încheierea lucrărilor, o să vin în fiecare weekend, să le urmăresc mersul! Mă ajuţi?

- Mă întorc la visele mele; dacă întâlnesc în ele vreun tâmplar, îi cer un deviz şi, pe urmă, când mă scol, te sun, zevzecule!

Paul închise telefonul.- Cine era? îl întrebă Onega, cuibărindu-se la pieptul lui.- Un smucit!

*

După-amiaza lâncezea în căldura verii. Lauren îşi opri maşina în parcarea rezervată maşinilor poliţiei. Intră în comisariat şi îi spuse ofiţerului de serviciu că încerca să dea de un inspector ieşit la pensie, pe nume George Pilguez. Poliţistul o invită să ia loc pe banca din faţa lui, apoi ridică receptorul şi formă un număr.

După câteva clipe de conversaţie, mâzgăli o adresă pe bloc-notes şi îi făcu semn lui Lauren să se ridice.

201

- Poftiţi, îi spuse, întinzându-i foaia. Vă aşteaptă.

*

Căsuţa era tocmai la celălalt capăt al oraşului, între străzile a 15-a şi a 16-a. Lauren parcă pe alee. George Pilguez, care era în gradină, îşi ascunse la spate foarfeca şi trandafirii pe care tocmai îi tăiase.

- Peste câte stopuri aţi trecut? spuse el, uitându-se la ceas. Eu n-am reuşit niciodată să scot timpii ăştia. Nici măcar când aveam sirena.

- Ce flori frumoase! răspunse Lauren.Jenat, inspectorul o invită pe Lauren să se aşeze sub

umbrarul acoperit de verdeaţă.- Cu ce vă pot fi de folos?- De ce nu l-aţi arestat?- Cred că îmi scăpa ceva. Nu v-am înţeles întrebarea.- Arhitectul! Ştiu că dumneavoastră m-aţi adus înapoi la

spital.Bătrânul inspector o privi pe Lauren şi se aşeză, făcând o

strâmbătură…- Doriţi o limonadă?- Aş dori mai degrabă să-mi răspundeţi la întrebare.- Am ieşit doar de doi ani la pensie, şi lumea s-a şi întors

pe dos. Acum, felcerii îi interoghează pe copoi! Să vezi şi să nu crezi!

- Vă stânjeneşte chiar aşa de tare să-mi daţi un răspuns?- Totul depinde de ceea ce ştiţi şi de ceea ce nu ştiţi.- Ştiu aproape tot!- Atunci, de ce vă aflaţi aici?- Am oroare de jumătăţile de măsura!- Ştiam eu de ce îmi sunteţi simpatică! Mă duc să iau

răcoritoarele alea şi mă întorc.Pilguez puse florile pe marginea chiuvetei din bucătărie

şi îşi scoase sorţul. După ce luă doua cutii de suc din frigider, făcu o scurta oprire în faţa oglinzii de pe culoar, atât cât să-şi pună în ordine ultimele fire de păr care îi mai rămăseseră.

- Sunt reci! spuse el, aşezându-se la masă.Lauren îi mulţumi.- Mama dumneavoastră n-a depus nici o plângere, aşa că

202

n-aveam nici un motiv să vă bag arhitectul la mititica!- Dar, fiind vorba de o răpire, s-ar fi putut constitui chiar

statul ca parte civila, nu-i aşa? întrebă Lauren, luând o gura de limonadă.

- Da, însă a intervenit o mică problemă: s-a rătăcit dosarul. Ştiţi cum e, uneori, în secţiile de poliţie: o adevărată harababură.

- Nu vreţi să mă ajutaţi, nu-i aşa?- Încă nu mi-aţi spus ce căutaţi?- Caut să înţeleg!- Singurul lucru de înţeles aici e că tipul v-a salvat viata!- De ce a făcut asta?- Nu-mi stă în putere să vă răspund. Întrebaţi-l pe el. Îl

aveţi la îndemâna… vă este pacient.- Nu vrea să-mi spună nimic.- Presupun că are motivele lui.- Dar ale dumneavoastră care sunt?- Ca şi dumneavoastră, domnişoară doctor, am obligaţia

de a păstra secretul profesional. Mă îndoiesc că, în momentul în care veţi ieşi la pensie, vă veţi considera eliberată de aceasta obligaţie.

- Vreau doar să ştiu ce motive a avut.- Nu vă e de ajuns ca v-a salvat viaţa? Dumneavoastră

faceţi chestia asta, în fiecare zi, pentru o sumedenie de necunoscuţi… doar n-o să-i purtaţi pică pentru că a vrut să încerce şi el o dată!

Lauren se lăsă păgubaşă. Îi mulţumi inspectorului pentru primire şi se îndreptă spre

maşina. Pilguez se luă după ea.- Nu ţineţi cont de lecţia mea de morală. Era doar praf în

ochi. Nu vă pot povesti ceea ce ştiu, pentru că m-aţi considera nebun. Dumneavoastră sunteţi medic, eu un om bătrân, şi nu ţin deloc să mă vad luat pe sus şi dus la balamuc.

- Am obligaţia de a păstra secretul profesional, amintiţi-va!

Inspectorul o măsură cu privirea. Se aplecă spre portieră, pentru a-i istorisi aventura cea mai nebunească pe care o trăise în viaţa lui; povestea începea într-o noapte de vară, la Carmel, într-o casă de pe ţărmul golfului…

- Ce altceva să vă mai spun? continuă Pilguez. Afară erau

203

treizeci de grade, şi în casă cam tot pe-atâtea. Iar pe mine mă treceau răcorile, domnişoară doctor! Dumneavoastră dormeaţi în patul din birouaş, foarte aproape de locul în care ne găseam noi şi, în timp ce Arthur îmi spunea povestea asta, a lui, atât de abracadabrantă, v-am simţit prezenţa, când lângă el, când lângă mine, de parcă aţi fi stat pe scaunul de alături! Şi, atunci, l-am crezut. Probabil că simţeam nevoia să-l cred. Nu este prima oară când mă gândesc la povestea asta. Dar, cum să vă explic? Ea mi-a schimbat felul de a vedea lucrurile şi poate, într-o anumită măsură, chiar viaţa. Aşa că, atâta pagubă, dacă mă luaţi drept un moş ţăcănit.

Lauren îşi puse mâna peste cea a poliţistului. Chipul ei era strălucitor.

- Şi eu am crezut că am luat-o razna. Într-o zi, vă promit că o să vă povestesc o tărăşenie la fel de incredibilă, care s-a petrecut când cu cheful ăla de la deschiderea sezonului de pescuit crabi.

Îşi întinse gâtul şi îl sărută pe obraz; apoi, maşina dispăru pe stradă.

- Ce voia? îl întrebă Nathalia, care tocmai apăruse în uşa casei, cu faţa somnoroasă.

- Să mă întrebe tot despre chestia aia veche.- Au redeschis ancheta?- Ea, da! Hai, vino să-ţi pregătesc micul dejun.

18

A doua zi, Paul se înfiinţă la spital, pe la jumătatea dimineţii. Arthur îl aştepta în camera lui, îmbrăcat din cap până în picioare.

- Da’ mult ţi-a mai trebuit!- De o oră sunt jos. Mi-au spus că nu poţi ieşi înainte de

vizită. Iar vizita e la ora zece, aşa că n-am putut urca mai devreme.

- Vizita a trecut deja.- Moşul ăla ciufut nu-i aici?- Nu, nu l-am mai văzut de când m-a operat. S-a ocupat

de mine un coleg de-al lui. Mergem? Nu mai suport să stau aici.

204

Lauren traversă holul, cu pasul hotărât. Îşi introduse legitimaţia în fanta lectorului magnetic şi trecu în spatele ghişeului de la recepţie. Betty îşi ridică nasul din dosare.

- Unde e Fernstein? întrebă Lauren, cu o voce fermă.- Eu ştiam că există expresia „a ieşi în întâmpinarea

belelelor”. Tu, însă, dai năvală în calea lor!- Răspunde-mi la întrebare!- L-am văzut urcând în biroul lui; avea de luat nişte hârtii

şi mi-a zis că o să plece imediat.Lauren îi mulţumi lui Betty şi se îndreptă spre lifturi.

*

Profesorul stătea la biroul lui. Scria o scrisoare. Cineva bătu în uşă. El puse jos stiloul şi se duse să deschidă. Lauren intră fără să mai aştepte să fie poftită.

- Credeam că sancţiunea care îţi interzicea accesul în această instituţie mai era valabilă încă vreo câteva zile. Dar poate că nu am numărat eu bine, spuse profesorul.

- Dar unui medic care îşi minte pacienţii ce sancţiune i s-ar cuveni?

- Dacă minciuna ar fi în interesul bolnavului, depinde…- Dar dacă ar fi în interesul medicului?- Aş încerca să-i înţeleg motivele.- Şi dacă pacientul ar fi unul dintre elevii lui?- Atunci, profesorul şi-ar pierde toată credibilitatea. În

acest caz, l-aş sfătui să-şi dea demisia sau să iasă la pensie.- De ce mi-aţi ascuns adevărul?- Tocmai ţi-l spuneam în scris.- Sunt în faţa dumneavoastră, aşa că vorbiţi!- Probabil că te gândeşti la zăpăcitul ăla, care îşi

petrecea zilele în camera dumitale. După ce am stat pe gânduri, dacă să-l internez sau nu pentru demenţă precoce, m-am mulţumit să-l îndepărtez. Dacă l-aş fi lăsat să-ţi toarne povestea aia, a lui, ai fi fost în stare să te apuci de şedinţe de hipnoză, doar ca să fii cu conştiinţa împăcată! Nu te-am scos din comă ca să te vâri tu singură, la loc, în ea.

- Fleacuri! strigă Lauren, bătând cu pumnul în biroul profesorului Fernstein. Spuneţi-mi adevărul.

- Chiar vrei adevărul adevărat? Te previn că nu e uşor de

205

înţeles.- Pentru cine?- Pentru mine. În timp ce eu te ţineam în viaţă aici, în

spitalul meu, el pretindea ca trăieşte cu tine în altă parte! Maică-ta m-a asigurat că tipul nu te cunoscuse înainte de accident, dar, când el îmi vorbea despre tine, îmi dovedea contrariul. Vrei să auzi chestia cea mai incredibilă? Era atât de convingător, încât am fost gata-gata să-i cred povestea.

- Şi dacă e adevărat?- Tocmai aici e problema, lucrul ăsta m-ar fi depăşit!- De aia m-aţi minţit tot timpul?- Nu te-am minţit, te-am protejat de un adevăr cu

neputinţă de admis.- M-aţi subestimat!- Ar fi prima dată, cred că n-ai să mi-o reproşezi!- De ce n-aţi încercat să înţelegeţi?- Oh, la ce bun? M-am subestimat pe mine însumi. Ai în

faţă o viaţă întreagă ca să-ţi ruinezi cariera, încercând să elucidezi acest mister. Am mai cunoscut eu câţiva studenţi străluciţi, care au vrut să facă medicina să progreseze prea repede. Toţi şi-au frânt gâtul. Într-o zi, o să-ţi dai seama că, în profesia noastră, a avea geniu nu înseamnă a depăşi limitele cunoaşterii, ci a reuşi acest lucru într-un ritm care să nu dea peste cap nici morala, nici ordinea stabilită.

- De ce aţi renunţat?- Pentru că tu mai ai de trăit încă multa vreme, în timp ce

eu voi muri în curând. Simplă chestiune de timp.Lauren tăcu. Îl privi pe bătrânul profesor şi îi dădură

lacrimile.- Te rog, cruţă-mă de chestia asta! Uite, de aia preferam

să-ţi scriu. Am petrecut alături nişte ani minunaţi şi n-am să-ţi las, ca ultimă amintire, imaginea unui bătrân profesor bocind.

Tânăra doctoriţă înconjură biroul şi îl strânse pe Fernstein în braţe. El rămase aşa, cu braţele atârnând. Apoi, puţin cam stângaci, îşi îmbrăţişă, în cele din urmă, eleva şi îi şopti la ureche:

- Eşti mândria mea, eşti cea mai mare reuşită a mea, să nu te dai bătută niciodată! Atât timp cât eşti aici, voi continua să trăiesc prin tine. Mai târziu, va trebui să predai: ai şi anvergură, şi talent. Singurul tău duşman este caracterul pe

206

care îl ai, însă, cu timpul, lucrurile se vor aranja! Uite, nici eu nu m-am descurcat prea rău. Ehei, să mă fi văzut la anii tai! Hai, acum pleacă de aici, fără să te uiţi înapoi. O să plâng din pricina ta şi nu vreau să-ţi dai seama.

Lauren îl strânse pe Fernstein în braţe cu toată puterea.- Ce-o să mă fac fără dumneavoastră? Cu cine o să mă

mai iau la harţă? spuse ea, printre suspine.- Ai să te măriţi şi tu odată şi odată!- Luni o să mai fiţi aici?- De murit, încă n-o să mor, dar am să fiu plecat. N-o să

ne mai vedem, însă ne vom gândi adesea unul la celălalt, sunt sigur.

- Vă datorez atâtea mulţumiri!- Nu, spuse Fernstein, îndepărtându-se puţin de ea. Ţi le

datorezi doar ţie. Ceea ce te-am învăţat eu, te-ar fi putut învăţa oricare alt profesor, dar cea cu adevărat deosebită eşti tu. Dacă nu vei face aceleaşi greşeli ca mine, vei fi un mare medic.

- Dar n-aţi făcut nici una.- Am lăsat-o pe Norma să mă aştepte prea mult; dacă aş

fi lăsat-o să intre mai devreme în viaţa mea, dacă aş fi intrat eu în a ei, aş fi fost mult mai mult decât un mare profesor.

El se întoarse cu spatele şi îi făcu semn cu mâna că era timpul să plece. Şi, aşa cum îi făgăduise, Lauren ieşi din birou fără să se uite înapoi.

*

Paul l-a condus pe Arthur acasă. Îndată ce Miss Morrison apăru, însoţită de Pablo, el o şterse la birou. Ziua de vineri era întotdeauna din cale afară de scurtă, iar el avea un teanc întreg de dosare, care îl aşteptau cam de multişor. Înainte de a pleca, Arthur îi ceru o ultimă favoare, un lucru la care visa de câteva zile.

- Vedem noi cum ai să te simţi mâine. Trec diseară să te văd. Acum, odihneşte-te.

- Dar nu fac decât asta: mă tot odihnesc!- Ei bine, dă-i înainte!

*

207

Lauren găsi un plic din hârtie Kraft în cutia de scrisori, îl desfăcu în timp ce urca treptele scării. Intrând în apartament, scoase din plic o fotografie mare, însoţită de un bilet.

În cursul carierei mele, am rezolvat majoritatea enigmelor căutând soluţia chiar la locul faptei. Iată fotografia şi adresa casei în care v-am găsit. Contez pe discreţia dumneavoastră. Acest dosar s-a rătăcit din nebăgare de seamă…

Mult noroc. George Pilguez, Inspector de poliţie pensionar

PS. Nu v-aţi schimbat deloc. “

Lauren închise plicul, se uită la ceas şi se duse aţa spre dressing. În timp ce îşi pregătea geanta de voiaj, o sună pe maică-sa.

- Să ştii că nu e o idee prea bună. Ultima oară când ai plecat în week-end la Carmel…

- Mamă, îţi cer doar s-o mai ţii pe Kali câtva timp.- M-ai pus să-ţi promit că n-o să-mi mai fie teamă de tine,

dar nu-mi poţi interzice să-mi fie teama pentru tine. Fii prudentă şi sună-mă de acolo, ca să-mi spui că ai ajuns cu bine.

Lauren închise telefonul. Se întoarse la dressing şi se întinse să mai ia câteva genţi de voiaj. Şi începu să le umple, îndesând haine… şi o serie de alte lucruri.

*

Arthur îşi pusese pantalonii şi o cămaşă. Primii lui paşi pe stradă îi făcu la braţul lui Rose. În urma lor, Pablo trăgea înapoi, de lesă, opintindu-se din răsputeri, pe toate cele patru labe.

- O să vedem sfârşitul filmului, după ce faci ceea ce ai de făcut! îi spuse Miss Morrison căţelului.

*

208

Uşa apartamentului se deschise. Robert intră în salon. Ajuns în spatele lui Lauren, o cuprinse în braţe.

Lauren tresari.- N-am vrut să te sperii.- Ai dat greş.Robert privi bagajele îngrămădite în mijlocul camerei.- Pleci în călătorie?- Doar în week-end.- Şi ai nevoie de toate bagajele astea?- Doar de cel mic, roşu, care e la intrare. Toate celelalte

sunt ale tale.Ea se apropie de Robert şi îi puse mâinile pe umeri.- Îmi spuneai că, după accidentul meu, lucrurile s-au

schimbat, dar e fals. Nici chiar înainte nu eram prea fericiţi. Eu am profesia mea, care mă împiedica să pricep acest adevăr. Ceea ce e mai fascinant, e că nici tu nu ţi-ai dat seama de lucrul asta.

- Pentru că te iubesc?- Nu, ceea ce iubeşti tu e ideea de cuplu: noi ne apăram

unul pe celalalt de singurătate.- Ceea ce nu-i chiar atât de rău.- Dacă ai fi mai sincer, ai fi mai lucid. Robert, aş vrea să

pleci. Ţi-am adunat lucrurile, ca să ţi le duci acasă.Robert o privi cu un aer descumpănit.- Va să zică, gata, ai luat hotărârea să terminăm?- Nu, cred că hotărârea asta am luat-o amândoi, doar că

eu sunt prima care o rosteşte, atâta tot.- Nu vrei să mai facem o a doua încercare?- Ar fi a treia. E multă vreme de când ne mărginim, pur şi

simplu, să fim împreună, dar asta e un confort care mie nu mi-e de ajuns; astăzi, simt nevoia de a iubi.

- Pot să rămân aici în noaptea asta?- Vezi tu, bărbatul vieţii mele nu mi-ar fi pus niciodată

întrebarea asta. Lauren îşi luă geanta. Îl sărută pe Robert pe obraz şi ieşi

din apartament fără să se uite în urmă.

Motorul bătrânei englezoaice porni cât ai clipi. Uşa garajului se ridică şi maşina Triumph se avântă pe Green

209

Street, apoi coti după colţ. Pe trotuar, un jack russell păşea mărunţel, îndreptându-se către părculeţ; un bărbat şi o doamnă în vârstă treceau prin spatele unui platan.

Când intră pe autostrada 1, care merge de-a lungul Pacificului, era aproape ora şaisprezece. În depărtare, faleza părea că se desprinde din ceţuri, ca o dantelă de umbră festonată cu foc.

Când soarele scăpata, Lauren sosi într-un oraş aproape pustiu. Îşi lăsă maşina în parcarea de la marginea plajei şi se aşeză, singură, pe dig. Nori groşi ascundeau orizontul. Undeva, departe, cerul violet începea să devină negru.

La căderea serii, ea descinse la Carmel Valley Inn. Recepţionera îi înmână cheile unui bungalou care domina golful Carmel. Lauren începuse să-şi desfacă bagajele, când primele fulgere sfâşiară cerul.

Alergă afara, să-şi pună Triumph-ul la adăpostul unei copertine şi se întoarse pe un adevărat potop. Înfăşurată în halatul gros, de bumbac, comandă ceva de mâncare şi se aşeză în faţa televizorului. Canalul ABC transmitea filmul ei preferat, An Affair to Remember. Se lăsă legănată de sunetul picăturilor care loveau în geam. Când Cary Grant îşi lipi, în sfârşit, buzele de gura lui Deborah Kerr, ea îşi luă perna şi o strânse la piept.

Ploaia se opri în zori. În parcul cel mare, apa se prelingea pe frunzele copacilor, iar Lauren tot nu-şi găsea somnul. Se îmbrăcă, îşi puse un trenci pe umeri şi părăsi camera.

Maşina parcurgea ultimele minute ale acestei nopţi lungi; farurile luminau benzile portocalii şi albe, care alternau la fiecare cotitură a drumului săpat în piatra falezei, în depărtare, Lauren ghici marginea proprietăţii şi o luă într-acolo, pe un drum de pământ bătătorit. După ce trecu de o curbă, se opri lângă un zid de sprijin şi îşi ascunse maşina în spatele unui şir de chiparoşi. Poarta verde, de fier forjat, se înălţa în faţa ei, legată cu sforicica unui panou ce indica datele unei agenţii imobiliare din golful Monterrey. O împinse şi se strecură printre cele doua batante.

210

Contemplă peisajul din jur. Straturi late, de pământ ocru, plantate cu pini-parasol sau argintii, arbori de sequoia, rodii şi roşcovi, păreau să coboare până la ocean. Lauren urcă pe o scăriţă de piatră, ce marginea drumul. La jumătatea pantei, ghici în dreapta ei rămăşitele unei grădini de trandafiri. Parcul fusese lăsat în părăsire, dar mulţimea de miresme ce plutea în el, îi redeştepta la fiecare pas un vălmăşag de amintiri. Copacii înalţi se plecau sub suflarea adierilor uşoare, din zori.

În faţă, văzu casa cu obloanele închise. Înaintă până la peron, urcă treptele şi se opri pe verandă. Oceanul părea că stă să sfarâme stâncile, valurile cărau un vălmăşag de alge şi cetină. Vântul îi flutura pletele; ea şi le dădu pe spate.

Lauren ocoli casa, căutând un loc pe unde sa intre. Mâna ei atinse faţada; degetele i se opriră pe o bucăţică de lemn, pusă ca piedica, în josul unui oblon. O scoase, iar tăblia de lemn se deschise scârţâind din balamale.

Îşi lipi fata de geam. Încercă să ridice fereastra cu ghilotina. Insistă, mişcând uşor rama, care consimţi să alunece în tocul ei. Acum, nimic nu o mai împiedica să intre în casă.

Închise oblonul şi fereastra, în urma ei. Apoi, traversă birouaşul, aruncă o privire furişă către pat şi ieşi.

O luă agale pe culoar; în spatele pereţilor, fiecare încăpere ascundea o taină. Lauren se întrebă dacă aceasta senzaţie de intimitate se datora unei poveşti auzite într-o cameră de spital, sau provenea mult mai de departe.

Intră în bucătărie. Inima îi bătea mai tare. Se uită în jur, cu ochii umezi. Pe masă, o veche cafetieră italienească îi părea familiară. Şovăi, lua obiectul şi îl mângâie, apoi îl puse la loc.

Uşa următoare dădea în salon. Un pian cu coadă dormea în bezna încăperii. Se apropie, cu pasul sfielnic. Se aşeză pe taburet. Degetele puse pe claviatură deşteptară primele note, atât de delicate, ale „Clarului de lună” din Werther. Îngenunche pe covor şi îşi lăsă mâna să alunece peste firele de lână.

Vizită din nou fiecare loc, urcând la etaj, alergând dintr-o cameră în alta. Şi, încetul cu încetul, amintirile despre casă se

211

transformau în clipe prezente.

Ceva mai târziu, coborî scara şi se întoarse în birou. Privi patul, se apropie, pas cu pas, de dulap şi întinse mâna. Nici nu-l atinse bine, şi mânerul începu să se mişte. Sub ochii ei, străluceau cele două broaşte ale unei valijoare negre.

Lauren se aşeză turceşte, deschise cele doua încuietori, şi capacul se ridică.

Valiza era doldora de obiecte de toate mărimile; erau în ea scrisori, câteva fotografii, un avion din miez de pâine frământat cu sare, un şirag de scoici, o lingură de argint, nişte botoşei de bebeluş şi o pereche de ochelari de soare pentru copii. Pe un plic în hârtie Rives, era scris numele ei. Îl luă în mâna, îi mirosi hârtia, îl desfăcu şi începu să citească.

O dată cu vorbele din scrisoarea ţinută în mâna care îi tremura, descoperea, în sfârşit, fragmente de amintiri, care alcătuiau din nou povestea…

Se apropie de pat şi îşi puse capul pe pernă, pentru a citi iar şi iar ultima pagină, care spunea:

… Aşa se încheie povestea: cu zâmbetul tău şi cu durata unei absenţe. Încă îţi mai aud degetele pe pianul copilăriei mele. Te-am căutat pretutindeni, chiar şi în alte spaţii. Te-am găsit: oriunde aş fi, adorm sub privirile tale. Carnea ta era carnea mea. Din cele două jumătăţi ale noastre, au izvorât făgăduieli; împreună, alcătuiam ziua noastră de mâine. De acum, ştiu că visele cele mai nebuneşti se scriu cu cerneala inimii. Eu am trăit acolo unde amintirile se făuresc în doi, la adăpost de priviri străine, în taina unei încrederi unice, peste care continui să domneşti tu.

Mi-ai dat ceea ce nici nu bănuiam, un timp în care fiecare secundă de-a ta va conta în viaţa mea mult mai mult decât orice altă secundă. Eu eram dintr-un cătun, tu ai inventat o lume. Oare îţi vei aminti vreodată? Te-am iubit cum nici nu-mi imaginasem că ar fi cu putinţă. Ai intrat în viaţa mea aşa cum se intră în anotimpul verii.

Nu sunt stăpânit nici de furie, nici de păreri de rău. Clipele pe care mi le-ai dăruit poartă un nume: vrajă. Şi încă îl mai poartă: ele sunt făcute din eternitatea ta. Chiar dacă îmi

212

lipseşti, nu voi mai fi niciodată singur, pentru că, undeva, exişti tu.

Arthur

Lauren închise ochii, strânse hârtia la piept. Mult, mult mai târziu, somnul - care nu îi binecuvântase noaptea - veni, în sfârşit.

*

Era miezul zilei; lumina aurie se strecura printre jaluzele. Pneurile unei maşini scrâşniră pe pietriş, chiar în faţa verandei. Lauren tresări şi îşi căută imediat un loc în care să se ascundă.

*

- Mă duc după cheie şi mă întorc să-ţi deschid, spuse Arthur, coborând din Saab.

- Nu vrei să mă duc eu? îi propuse Paul.- Tu nu ştii cum să deschizi oblonul, are un şpil.Paul ieşi din maşină, deschise portbagajul şi luă trusa de

scule.- Ce faci? întrebă Arthur, îndepărtându-se.- Mă duc să dau jos panoul ăla, cu „de vânzare”: strică

toată priveliştea.- O clipă, şi îţi deschid, repetă Arthur, ducându-se spre

oblonul închis.- Nu-i nici o grabă, moşule! îi răspunse Paul, cu o cheie

franceză în mână.

*

Arthur închise la loc fereastra şi se duse după cheia cea mare, din valiza neagră. Deschise uşa dulapului şi tresari. Un pui de bufniţă alb, ţinut de un braţ întins, se uita ţintă la el, din întuneric, cu privirea protejată de nişte ochelari de copil, pe care Arthur îi recunoscu de îndată.

- Cred că s-a vindecat, n-o să-i mai fie niciodată frică de lumina zilei, spuse o voce timidă, ascunsă în întuneric.

213

- Te cred! Ochelarii ăştia i-am purtat chiar eu. Prin ei, vezi nişte minunăţii în culori.

- Aşa se pare! răspunse Lauren.- Nu vreau să fiu în nici un caz indiscret, dar ce faceţi voi

doi acolo?Ea înaintă cu un pas şi ieşi din umbră.- Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de

admis, dar, dacă vrei, cu adevărat, să asculţi povestea noastră, dacă vrei, cu adevărat, să ai încredere în mine, atunci, poate că mă vei înţelege, în cele din urmă, şi asta e un lucru foarte important, pentru că - acum ştiu - tu eşti singura persoană din lume, cu care pot împărtăşi acest secret.

Şi Arthur intră, în sfârşit, în dulap…

Epilog

Paul şi Onega s-au mutat, de Crăciun, într-un apartament de pe cheiul La Marina.

Doamna Kline a câştigat concursul de bridge, faza pe oraş, iar în vara următoare pe cel al statului California. A început să joace poker şi, la ora când scriu aceste rânduri, îşi dispută semi-finala campionatelor naţionale, de la Las Vegas.

Profesorul Fernstein a murit la Paris, într-o cameră de hotel. Norma l-a însoţit pe ultimul său drum, în Normandia, unde odihneşte nu departe de unchiul căzut la datorie, pe pământul Franţei, într-o zi de iunie a anului 1944.

George Pilguez şi Nathalia s-au căsătorit într-o capelă micuţă din Veneţia. Apoi, au luat cina la Da Ivo, o încântătoare trattoria, fără să ştie că stăteau în faţa doctorului Lorenzo Granelli. Ei îşi continuă lunga călătorie prin Europa. Se pare că, la comisariatul de politie din districtul 7, ar fi sosit recent o vedere trimisă din Istambul.

Miss Morrison a reuşit imposibilul şi l-a logodit pe Pablo cu o femelă jack russell, care - după naşterea căţeluşilor lor -

214

s-a dovedit a fi fox terrier. Pablo îi creşte pe doi dintre cei şase urmaşi ai săi.

Betty este tot asistentă şefă la Serviciul de Urgenţe din San Francisco Memorial Hospital.

Cât despre Arthur şi Lauren, au cerut să nu fie deranjaţi.O bucată de vreme…

Mulţumiri lui:Nathalie André, Claire Barsacq, Kamel Berkane, Patrice

Binet-Descamps/Le Prince Maurice, Antoine Caro, Dr Delalande, Dr Lefevre, Dr Hervé Raffin, Dr Tarragano, Dr Philippe Bouron, Marie Drucker, Guillaume Gallienne, Sylvie Gendron, Emmanuelle Hardouin, Mark Kessler, Katrin Hodapp, Asha Last, Kerry Glencorse, Claudine Guérin, Nadia Jaray, Raymond şi Danièle Levy, Lorraine Levy, Florence de Montlivaut, Pauline Normand, Marie-Eve Provost, Roseline, Manon Sbaïz, M. Zambon.

Nicole Lattes, Leonello Brandolini, Serge Bovet, Anne-Marie Lenfant, Lydie Leroy, Aude de Margerie, Elisabeth Villeneuve, Joël Renaudat, Arié Sberro, tuturor echipelor din Editura Robert Laffont,

215

lui Philippe Guez precum şi Susannei Lea şi lui Antoine Audouard.

De acelaşi autor la Editura TREI

Şi dacă e adevărat…

(Et şi c’etait vrai…)ISBN: 973-829l-67-4Publicata de: Editions Robert Laffont, Paris, 2000Limba originala: francezăTraducere: Vasile ZincencoAnul aparitiei: 2003

„Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea… „

Ce să crezi despre o femeie care-ţi alege dulapul din baie ca să-şi petreacă zilele în el? Care se miră că o poţi vedea? Care apare şi dispare brusc şi pretinde că este în comă profundă la celălalt capăt al oraşului? Pe ea trebuie să o duci la psihiatru, sau pe tine? Sau, dimpotrivă, trebuie să te laşi în voia acestei aventuri extravagante?

Şi dacă este adevărat?…Dacă e adevărat că Arthur este singura persoană care poate

împărţi secretul lui Lauren, o poate contempla pe aceea pe care nu o vede nimeni, poate vorbi cu aceea pe care n-o aude nimeni?…

O poveste tandră, o aventură plină de umor şi neprevăzut.

*

Marc Levy, fiul unui editor de lucrări de artă, se afla în fruntea unui cabinet de arhitectură când a scris acest prim roman ce a suscitat un interes mondial chiar înainte de apariţia sa în Franţa, în 2000. Şi dacă e adevărat?… a fost tradus în peste douăzeci de tari, iar celebrul producător şi realizator american Steven Spielberg a cumpărat cu 2 000 000 de dolari dreptul de a-l ecraniza. De atunci, Marc Levy a mai publicat două best-seller-uri: Unde eşti? (2001) şi Şapte zile pentru o veşnicie (2002). Cele trei romane s-au vândut până acum în mai mult de 3 000 000 de exemplare.

În altă viaţă

216

(La prochaine fois)ISBN: 973-707-06l-5Publicata de: Robert Laffont, Paris, 2004Limba originala: francezăTraducere: Aliza ArdeleanuAnul apariţiei: 2005

Încercând să dezvăluie destinul misterios al unei picturi, Jonathan se va întâlni cu Clara. Şi unul şi celalalt simt că s-au mai văzut cândva. Dar când? Şi unde? La Londra, în urmă cu un secol… Versiune modernă a lui „Romeo şi Julieta”, romanul de faţă creează o poveste plină de suspans, pornind de la o sugestie metempsihotică.

*

Marc Levy s-a născut în 1961, la Paris şi a avut parte de un parcurs profesional fascinant: la 18 ani devine voluntar la Crucea Roşie, la 22 de ani înfiinţează firma Logitec, la 23 de ani pleacă în America şi pune pe picioare societatea Rainbow Image, la 29 de ani pierde tot şi o ia de la capăt, creând una dintre cele mai mari firme de arhitectură din Franţa. Cariera sa de scriitor demarează într-un mod absolut surprinzător în anul 2000, când publica romanul Şi dacă e adevărat… (Editura Trei, 2004), care s-a vândut în întreaga lume în peste 10 milioane de exemplare şi a fost ecranizat de Steven Spielberg (2005). Astfel, Marc Levy devine numărul unu pe lista vânzărilor de carte în Franţa, publicând apoi şi romanele Unde eşti (2001) şi Şapte zile pentru o eternitate (2002). În curând, Editura Trei va publica şi ultimul său best-seller: Te voi revedea.

217

218