COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPĂ IOANOmilia a III-a

„La început era Cuvântul”

1. E de prisos să vă mai îndemn să ascultaţi cu atenţie, devreme ce foarte repede voi aţi arătat îndemnul meu împlinit în faptele voastre. Fiindcă faptul că aţi alergat împreună aici, că aţi stat cu ochii aţintiţi, că v-aţi înghesuit unul pe altul ca să ajungeţi să prindeţi unul din locurile cele mai din faţă, de unde să puteţi auzi mai bine glasul meu, şi, în înghesuială fiind, nu aţi vrut să plecaţi până când această privelişte duhovnicească nu s-a sfârşit, apoi aplauzele, strigătele şi, într-un cuvânt, toate celelalte lucruri de acest fel sunt o dovadă a căldurii voastre sufleteşti şi a dorinţei voastre de a asculta.

De aceea e de prisos să vă mai îndemn despre aceste lucruri. Dar e nevoie totuşi să vă spun şi să vă rog să continuaţi să aveţi aceeaşi râvnă şi să o arătaţi nu numai aici, ci şi când sunteţi la casele voastre; şi bărbatul să-i vorbească femeii despre acestea, şi tatăl [să-i vorbească] despre acestea copilului. Şi fiecare să spună celuilalt ceva de la el şi să ceară de la celălalt cele ale lui, şi toată lumea să contribuie la această frumoasă masă de obşte.

Să nu îmi spună cineva că nu trebuie să se ocupe de acestea copiii; fiindcă ar trebui nu numai să se ocupe, ci numai la acestea să aibă râvnă. Dar nu spun aceasta, din pricina neputinţei voastre, nici nu interzic lucrurile care ţin de şcoala lumească, la fel cum nici pe voi nu vă trag departe de problemele cetăţii. Ci, din acele şapte zile, numai pe una singură o învrednicesc să fie închinată Stăpânului nostru al tuturor.

Cum se face că nu vi se pare un lucru nelalocul lui să poruncim slujitorilor noştri să ne slujească tot timpul, iar noi nici măcar puţin timp să Îi închinăm lui Dumnezeu, şi aceasta în situaţia în care orice slujire nu Îi adaugă nimic Aceluia (fiindcă Dumnezeirii nu îi lipseşte ceva), ci se întoarce în folosul nostru?

Când îi duceţi [pe copii] la teatru nu vă mai justificaţi nici cu lecţiile, nici cu altceva de felul acesta; când însă e nevoie să câştige şi să agonisească ceva din cele duhovniceşti, numiţi acest lucru o ocupaţie prea mare pentru copii.

Oare nu Îl mâniaţi pe Dumnezeu când pe toate celelalte le socotiţi bune şi binevenite a se ocupa [copiii] de ele, iar a se dedica [un copil] lucrurilor lui Dumnezeu credeţi că este un lucru prea obositor şi nebinevenit [pentru el]?

Să nu faceţi astfel de lucruri, fraţilor, să nu faceţi. Fiindcă mai înaintea tuturor această vârstă are nevoie să audă astfel de lucruri. Căci, moale fiind (copilul, omul la vârsta copilăriei n.n.), foarte repede se imprimă cele spuse, ascultarea acestor lucruri întipărindu-se în cugetul lor la fel cum pecetea cuiva se întipăreşte în ceară.

De altfel şi viaţa lor în momentul acesta începe să fie atrasă spre răutate sau spre virtute. Dar dacă acum cineva îi smulge din aceste începuturi şi anticamere ale răutăţii şi îi călăuzeşte către calea cea mai bună, îi va aşeza pe aceştia într-o oarecare stare obişnuinţă şi fire (stare naturală). Şi chiar dacă ar fi să vrea, ei nu vor fi uşor schimbaţi către ce e mai rău, pentru că sunt îmboldiţi spre lucrarea bunătăţilor de această obişnuinţă [în bine]. În felul acesta ei vor deveni mai respectaţi de către noi, cei mai bătrâni, mai folositori în treburile civile, arătând în tinereţe cele ale bătrânilor. Fiindcă nu este posibil, după cum am zis mai înainte, ca cineva, desfătându-se de o astfel de auzire şi fiind împreună

cu un astfel de Apostol, să plece fără să primească ceva mare şi vreo bunătate îmbelşugată, fie el bărbat, fie femeie, fie tânăr care se va împărtăşi de această masă. Căci dacă animalele pe care le avem lângă noi le îmblânzim prin cuvânt, cu atât mai mult vom reuşi lucrul acesta asupra oamenilor prin această învăţătură duhovnicească, devreme ce distanţa/diferenţa dintre medicament şi cel vindecat este mare.

Fiindcă nici sălbăticia care e în noi nu este ca aceea din animale (pentru că una este a firii, cealaltă a alegerii libere/voinţei), nici puterea cuvintelor nu este aceeaşi. Căci aceea este a cugetului omenesc, iar aceasta este a puterii Duhului şi a harului. Deci cel care acum recunoaşte în sine cele ale animalelor, să-şi aducă aminte de cele domestice şi niciodată n-o să mai fie afectat de acest lucru. Să vină continuu la acest spital, să audă legile Duhului în toată vremea şi, plecând la casa sa, să scrie cele auzite în cugetul său; şi astfel va fi întru nădejde bună şi în multă siguranţă, simţind creşterea/ înaintarea prin experienţă.

Pentru că atunci când diavolul va vedea legea lui Dumnezeu scrisă în sufletul şi în inima omului, devenite tăbliţă [a legii], nu se va mai apropia. Căci acolo unde sunt litere împărăteşti, nu săpate pe stâlp de aramă, ci scrise de Duhul Sfânt pe cugete iubitoare de Dumnezeu, şi acolo unde este mare strălucirea harului, acela nu va putea nici măcar să ne privească în faţă, ci de departe îşi va arăta colţii către noi. Nimic nu este mai înfrico¬şător pentru acela şi pentru raţionamentele aruncate de el decât cugetul care se ocupă de lucrurile dumnezeieşti şi sufletul care se află tot timpul în acest izvor. Un astfel de suflet nu va putea fi niciodată întristat de lucrurile prezente, fie ele şi neplăcute, sau să se umfle în pene şi să se înalţe, chiar dacă lucrurile acelea îi sunt favorabile, ci va gusta o mare pace într-un astfel de vifor şi de furtună.

2. Căci tulburarea ni se întâmplă nu de la firea lucrurilor, ci de la slăbiciunea cugetului nostru. Apoi, dacă acest lucru l-am pătimi chiar de la lucrurile care se întâmplă, ar trebui ca toţi oamenii să fim tulburaţi; fiindcă toţi navigam pe aceeaşi mare şi nimeni nu poate rămâne neatins de valuri şi de amărăciune. Iar dacă există totuşi oameni care au stat în afara viforului şi au rămas în afara mării, e limpede că nu lucrurile produc viforul, ci starea cugetului nostru. Deci dacă noi ne construim cugetul în aşa fel încât pe toate să le poarte cu uşurinţă, nu va mai exista pentru noi nici vifor, nici furtună, pentru că pururea va fi o pace netulburată.

Dar nu ştiu cum, fără să vreau să vorbesc despre acestea, am ajuns la un astfel de punct cu îndemnul. Iertaţi-mi, dar, cuvântul lung spus vouă. Dar m-am temut, mult m-am temut, ca nu cumva, cândva, să vă slăbească râvna. Căci de-aş fi fost încrezător în această privinţă, în nici un caz nu v-aş fi vorbit despre acestea acum; fiindcă acestea sunt de ajuns să vă facă toate mai uşoare acum.

E vremea, aşadar, să mergem către cele pe care ni le-am propus astăzi, ca să nu vă aruncaţi în luptă deja obosiţi. Fiindcă ne aşteaptă lupte împotriva duşmanilor adevărului, împotriva acelora care fac tot felul de planuri ca să nimicească slava Fiului lui Dumnezeu, sau mai degrabă pe a lor înşişi. Pentru că aceea rămâne pentru totdeauna precum este, nefiind atinsă de limba hulitoare, iar aceia, care zic că se închină, dar se grăbesc să nimicească, îşi umplu feţele de necinste şi sufletul de pedeapsă.

Care sunt deci lucrurile pe care le zic ei atunci când noi spunem aceste lucruri? Că „la început era Cuvântul” nu arată numai existenţa veşnică, fiindcă aceasta s-a spus şi despre cer şi despre pământ. O, ce neruşinare şi  cruntă lipsă de evlavie! Eu îţi vorbesc despre Dumnezeu, iar tu îmi aduci înainte pământul şi pe oamenii de pe pământ?

- Ei bine, pentru că Hristos este numit Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, şi omul este numit fiul lui Dumnezeu şi dumnezeu (căci „Eu am zis: dumnezei o sunteţi”, zice, „şi toţi fii ai Celui Preaînalt”), tu pui la îndoială filiaţia (însuşirea de fiu) a Celui Unul-Născut şi zici că nu are nimic în plus faţă de tine?

- În nici un caz, zice.

- Ba chiar asta faci, chiar de nu o spui cu cuvântul.

- Prin aceea că susţii că şi tu, prin har, participi (ai părtăşie) la filiaţie ca şi Acela. Căci a spune că Acela nu este fiu prin fire, nu înseamnă nimic altceva decât că îl faci să fie [fiu] prin har.

Dar să vedem şi mărturiile pe care Scriptura ni le pune la îndemână. „La început”, zice, „a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Iar pământul era nevăzut şi netocmit”; şi „era un om din Ramataim-Ţofim”. Acestea sunt cele pe care ei le cred [argumente] tari. Şi ele sunt tari, dar pentru a arăta corectitudinea învăţăturilor grăite de noi, în timp ce sunt mai slabe decât toate argumentele [de vine vorba] să susţină blasfemia acelora. Căci, spune-mi, ce are comun „era” cu „a făcut”? Şi ce are comun Dumnezeu cu omul? De ce amesteci cele neamestecate? De ce le uneşti pe cele despărţite şi pe cele de sus le faci de jos? Fiindcă aici existenţa veşnică este arătată nu numai de „era”, dar şi de „la început era” şi de „Cuvântul era”.

Deci precum „ceea ce este” când este folosit pentru oameni arată numai timpul prezent, iar când este folosit pentru Dumnezeu arată existenţa veşnică, la fel şi „era”, când este folosit pentru firea noastră înseamnă timpul trecut pentru noi, şi acesta încă împlinit/terminat, iar când este folosit pentru Dumnezeu, arată existenţa veşnică.

Deci ar fi de ajuns ca auzind pământ şi auzind om să nu mai presupui nimic altceva despre acestea, care trebuie înţelese prin firea care a venit la fiinţă. Fiindcă ceea ce devine, orice ar fi, a ajuns la fiinţă într-un an sau un veac, iar Fiul lui Dumnezeu nu numai faţă de ani este mai înalt, dar chiar şi faţă de toate veacurile. Căci este Creatorul acestora şi Făcătorul lor, devreme   ce zice: „Prin Care a făcut şi veacurile”. Iar Făcătorul există înaintea tuturor făpturilor.

Dar pentru că unii sunt aşa de nesimţitori, încât şi după acestea presupun   lucruri mai mari decât vrednicia lor, prin cuvântul „a făcut” şi prin „era un om” fură cugetul ascultătorilor şi taie din rădăcină toată ruşinea. Căci tot ceea ce e făcut, şi cer şi pământ, a fost făcut în timp şi are început temporal, nefiind nimic din acestea fără de început, pentru că au devenit (au luat fiinţă). Astfel, când vei auzi că „a făcut pământul” şi că „era un om”, vorbeşti degeaba în gol, ţesătură de cuvinte spuse în van.

- Eu pot să îţi spun şi un alt argument.

- Care este acesta?

- Dacă şi despre pământ s-a spus „la început era pământul” şi despre om că „la început era omul”, nu trebuie să ne imaginăm nimic mai mult despre cele ce ne-au fost făcute cunoscute. Fiindcă luând termenii de pământ şi de om, oricâte s-ar spune despre aceştia, ei nu lasă cugetul/mintea să îşi închipuie ceva mai mare despre acestea pe care acum le cunoaştem; la fel cum nici Cuvântul, chiar dacă s-au spus puţine lucruri şi mărunte despre El, nu-i îngăduie să gândească despre El lucruri smerite şi comune, devreme ce continuând, [Scriptura] zice despre pământ „Şi pământul era nevăzut şi netocmit”. Căci spunând că l-a făcut pe el şi punându-i o numire specială, spune fără teamă cele ce urmează, ştiind că nimeni nu este aşa de nebun încât să-l socotească fără de început şi

necreat/nenăscut. Pentru că numirea de pământ şi [verbul] „a făcut” sunt suficiente să convingă şi un tâmpit că nu este nici veşnic, nici necreat, ci este dintre cele ce au venit la fiinţă (cele ce s-au făcut) în timp.

3. În afară de acestea, [verbul] „era”, folosit pentru pământ şi pentru om, nu indică numai existenţa, ci, în cazul omului, arată că el este din cutare loc, iar în cazul pământului, felul în care este (cum este). Căci nu a spus numai „pământul era” şi apoi a tăcut ci a învăţat cum era şi după ce a venit la existenţă, adică [a spus] că „nevăzut şi netocmit”, ba chiar şi ascuns de ape şi amestecat. Iar în cazul lui Elcana nu a spus numai că „era un om”, ci, arătând de unde era, a adăugat şi „din Ramataim-Ţofar”.

În cazul Cuvântului însă nu este asa. Şi îmi e ruşine că trebuie să le cercetez prin comparaţie. Căci în cazul oamenilor comparăm pe cei ce fac aceleaşi lucruri când diferenţa de virtute a celor cercetaţi este mare, cu toate că fiinţa este una şi aceeaşi; dar când şi diferenţa de natură şi dintre toate celelalte este atât de cu neputinţă de comparat, nu este oare ultima [formă de] nebunie să faci aşa ceva? Să ne ierte pe noi Cel ce este blasfemiat de aceia, fiindcă nu noi avem nevoie de astfel de cuvinte, ci [această nevoie] ne-au dat-o aceia care se luptă cu însăşi mântuirea lor.

Deci ce spun eu? Că acest „era”, în cazul Cuvântului, indică numai existenţa veşnică, căci zice „la început era Cuvântul”. Al doilea „era”, însă, indică existenţa în relaţie cu cineva. Dar pentru că acestea, existenţa veşnică şi fără de început, sunt prin excelenţă însuşiri ale lui Dumnezeu, le-a aşezat pe ele mai întâi. Apoi, ca nu cumva cineva, auzind pe „era la început”, să Îl numească pe Acesta nenăscut, îndată a îmblânzit cuvântul, spunând că „era la Dumnezeu” mai înainte de a spune ce era. Şi ca să nu creadă cineva că este numai un cuvânt rostit sau gândit, prin adăugarea articolului, după cum am spus mai înainte, a oprit acest lucru prin această a doua zicere. Căci nu a zis: „Era în Dumnezeu”, ci „era la Dumnezeu”, arătându-ne existenţa veşnică cea după ipostas. Apoi, mergând mai departe, şi mai clar ne-a descoperit aceasta, adăugând că Acest Cuvânt era şi Dumnezeu.

- Dar este făcut, zice [acela].

- Dar cine l-a împiedicat să spună aceasta, că „la început a făcut Dumnezeu pe Cuvântul? Căci Moise, când a vorbit despre pământ, nu a zis: „La început era pământul”, ci că „l-a făcut” şi atunci era. Prin urmare cine l-a împiedicat şi pe Ioan să vorbească aşa, că „la început a făcut Dumnezeu pe Cuvântul”? Căci dacă Moise s-a temut să spună aşa despre pământ, ca nu cumva cineva să spună că este nenăscut/necreat, cu atât mai mult Ioan trebuia să se teamă [să folosească aşa ceva] despre Fiul lui Dumnezeu, dacă ar fi fost creat fiindcă lumea, fiind văzută, de la sine vesteşte pe Făcătorul ei, (căci „cerurile, zice, spun slava lui Dumnezeu”), iar Fiul este nevăzut şi depăşeşte cu mult şi peste cercarea omenească făptura. Dacă prin urmare, acolo unde nu era nevoie nici de cuvânt, nici de învăţătură ca să aflăm că lumea este creată, proorocul aminteşte aceasta cu claritate şi mai înaintea tuturor, cu cât mai mult despre Fiul trebuia să spună Ioan acest lucru, dacă era făptură.

- Da, zice, însă Petru a spus aceasta clar şi hotărât.

- Unde şi când?

- Când, vorbind cu iudeii, a zis: „Că pe Acesta L-a făcut Domn şi Hristos”.

- Dar de ce nu adaugi şi ceea ce urmează, că „pe Iisus, pe care voi L-aţi răstignit”? Sau ignori faptul că din cele spuse unele sunt ale firii neatinse, iar altele ale iconomiei? Iar dacă nu sunt [aşa], ci pe toate le iei ca referindu-se numai la dumnezeire, atunci introduci în dumnezeiesc elementul pătimitor. Iar dacă

nu este pătimitor, nu este nici făcut fiindcă dacă sângele ţâşnit din firea aceasta dumnezeiască şi negrăită şi în locul cărnii [lui Iisus] această fire [dumnezeiască] a fost sfâşiată şi străpunsă de cuie în timpul răstignirii, ar avea vreo raţiune sofismul tău; dar dacă acest lucru nici măcar diavolul însuşi nu îndrăzneşte să îl spună ca hulă, pentru care pricină tu continui să ignori aceasta, cu o astfel de ignoranţă de neiertat, pe care nici măcar demonii nu o pot pretinde?

De altfel, numele de Domn şi Hristos nu sunt [numiri] ale fiinţei, ci ale vredniciei. Pentru că unul se referă la puterea Sa, celălalt la faptul că a fost uns. Deci ce ai putea să spui despre Fiul lui Dumnezeu? Căci dacă era şi creat, după cum ziceţi voi, acest argument nu ar fi avut tărie. Fiindcă nu a primit fiinţă mai întâi şi după aceea Dumnezeu L-a uns/ales; şi nici nu are o vrednicie/stăpânie de trecut cu vederea, ci una din fire şi fiinţială. Fiindcă atunci când a fost întrebat dacă este împărat, a zis: „Eu spre aceasta M-am născut”. Iar Petru vorbeşte ca despre cineva ales, fiindcă cuvântul acesta este despre întreaga iconomie.

4. Şi de ce te minunezi că Petru a spus acest lucru? Iată, Pavel, vorbind atenienilor îl numeşte numai bărbat, zicând aşa: „prin (în) Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin învierea Lui din morţi”, fără să spună nimic despre chipul lui Dumnezeu, nici că este egal cu El, nici că este strălucirea slavei Lui. Şi bine face, pentru că nu era încă vremea acestor cuvinte, ci era destul pentru ei să primească faptul că este om şi că a înviat.

Aşa a făcut şi Hristos Însuşi, de la Care şi Pavel învăţând, aşa chiver¬niseşte lucrurile. Fiindcă nu ne-a descoperit imediat dumnezeirea Lui, ci mai întâi a susţinut că era Profet şi Hristos, adică numai un om ales, iar după aceea a arătat prin fapte şi cuvinte ceea ce era. Din aceeaşi pricină foloseşte şi Petru la început această modalitate. Pentru că era prima cuvântare pe care o rostea către evrei. Şi pentru că încă nu puteau să primească nimic clar despre dumnezeirea Lui, de aceea foloseşte numai cuvinte despre iconomie, pentru ca, antrenându-le auzul cu acestea, să le deschidă o cale şi pentru restul învăţăturii. Iar dacă ar voi cineva să parcurgă întreaga cuvântare de la început, va vedea că ceea ce vă spun eu se poate constata uşor. Fiindcă şi el (Petru) îl numeşte bărbat şi foloseşte numai cuvinte despre pătimiri şi înviere şi despre naşterea cea după trup. Iar Pavel, când zice: „Cel născut din sămânţa lui David, după trup”, nimic altceva nu ne învaţă, afară de faptul că „a făcut” se referă la iconomie, lucru pe care şi noi îl mărturisim.

Dar fiul tunetului ne vorbeşte acum despre existenţa cea negrăită şi mai înainte de veac. De aceea l-a lăsat deoparte pe „a făcut” şi l-a pus pe „era”. Iar dacă ar fi fost creat, pe acesta (pe „a făcut” n.n.) trebuia mai ales să-l folosească.

Dacă Pavel se temea ca nu cumva cineva dintre cei neînţelepţi să presupună că este mai mare decât Cel ce L-a născut şi Acela îi este supus (pentru că aceasta este pricina pentru care spune când le scrie Corintenilor: „Dar când zice: „Că toate i-au fost supuse Lui” - învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate”, cu toate că cine ar fi putut presupune că Tatăl se va supune Fiului vreodată împreună cu toate celelalte?); iar dacă [Pavel] s-a temut şi de astfel de presupuneri absurde/iraţionale şi a zis: „Afară de Cel care I-a supus Lui toate”, cu atât mai mult trebuia să se teamă Ioan, în caz că Fiul lui Dumnezeu era zidit, ca nu cumva cineva să îl socotească nezidit, şi acel lucru trebuia să îl înveţe mai întâi de toate.

Acum însă, pentru că este născut, pe drept cuvânt nici el, nici nimeni altcineva, nici Apostol, nici Prooroc, nu au spus că [Fiul] este zidit şi nici chiar Unul-Născut Însuşi nu ar fi omis [să spună] acest lucru, dacă ar fi fost zidit pentru că Cel ce a spus lucruri aşa de smerite din pogorământ, cu atât mai mult aceasta nu ar fi trecut-o sub tăcere. Fiindcă mi se pare că era mai normal ca, având o [fire] înaltă,

să nu vorbească despre ea, decât, fără să o aibă, să omită acest lucru şi să nu înveţe că nu o are. Fiindcă în primul caz avea o pricină binecuvântată pentru tăcere, anume faptul că vrea să-i înveţe pe oameni smerenia, şi de aceea tace în legătură cu măreţiile atributelor Sale, iar în al doilea caz nu există nici un motiv îndreptăţit pentru tăcere.

De ce oare ar tăcea despre faptul că este creat, dacă este creat, Cel care a ascuns multe din atributele Lui [dumnezeieşti]? Însă Cel care, pentru a învăţa smerenia, a amintit şi de însuşirile smerite pe care nu le avea, cu atât mai mult, dacă ar fi fost zidit, nu ar fi omis aceasta. Sau nu vezi că, pentru ca nimeni să nu-L socotească nenăscut, face şi vorbeşte totul pentru aceasta, şi spune lucruri nevrednice pentru vrednicia şi fiinţa Sa, şi se coboară la smerenia [calităţii de] Profet? Fiindcă „precum aud judec” şi „Acela mi-a spus ce să spun şi ce să vorbesc” şi altele asemenea acestora sunt numai ale profeţilor.

Deci dacă atunci când voia să dărâme această presupoziţie nu s-a dat în lături să grăiască astfel de cuvinte smerite, cu atât mai mult, dacă era zidit, ca să nu îl socotească cineva nezidit, ar fi trebuit să spună multe lucruri de acest fel; de genul: „să nu credeţi că sunt născut din Tatăl. Eu sunt făcut, nu născut, şi nici nu sunt din fiinţa Aceluia”.

Dar El face cu totul dimpotrivă. El grăieşte acele cuvinte care şi pe cei care nu vor îi silesc - chiar împotriva voinţei lor - să primească părerea opusă, că „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este întru Mine” şi „de atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” şi „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl”. „După cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte”.

„Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”.

„Precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl”.

„Eu şi Tatăl una suntem”.

Şi peste tot, punând pe „după cum” şi pe „tot aşa” şi faptul că este „una” cu Tatăl, declară asemănarea exactă (lipsa de diferenţă faţă de) cu Acela. Iar puterea Sa absolută o indică şi prin acestea şi prin munţimea celorlalte, ca atunci când zice: „Taci, linşteşte-te!”, sau: „Vreau, curăţeşte-te!”; „Ţie îţi zic, duh mut şi surd, ieşi din el”; şi „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi!”; Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă”. Şi toate celelalte de acest fel pe care le legiuieşte şi le lucrează în chip minunat sunt de ajuns ca să arate puterea Lui; sau chiar şi numai o mică parte din acestea sunt de ajuns pentru a ieşi în întâmpinare şi a convinge pe cei ce nu sunt foarte nesimţitori.

5. Înfricoşător lucru este slava deşartă şi dintre cele mai vădite, care orbeşte cugetul celor prinşi în plasa ei şi care îi convinge să se îndoiască şi de cele mai sigure lucruri. Alţii, deşi cunosc foarte bine adevărurile şi sunt încredinţaţi de ele, sunt atraşi spre ipocrizie şi revoltă împotriva lor. Aşa s-a întâmplat şi în cazul iudeilor. Căci nu din neştiinţă L-au negat pe Fiul lui Dumnezeu, ci pentru cinstea care se întâmpla să o primească din partea mulţimii. Căci „au crezut în El”, zice, dar s-au temut ca să nu fie daţi afară din sinagogă şi de aceea îşi caută mântuirea în altă parte. Fiindcă nu se poate, nu este posibil ca cineva preocupat atât de tare de slava prezentă (a lumii n.n.), să dobândească slava lui Dumnezeu.

De aceea i-a şi certat, zicând: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o c primiţi?”. Această patimă este un fel de beţie adâncă; ea face pe cel ce o are să fie greu de recuperat. Ea rupe de cer sufletul celor stăpâniţi, îl ţintuieşte de pământ şi nu îl lasă să îşi ridice ochii către lumina cea adevărată, ci îi convinge [pe cei stăpâniţi] să se tăvălească pentru totdeauna în mocirlă, făcând în ei tirani aşa de puternici, încât îi stăpâneşte fără [să le mai dea] porunci.

Cel ce suferă de o astfel de boală face automat, chiar şi fără să îi poruncească cineva, orice i se pare lui că îi mulţumeşte pe stăpânii săi. Fiindcă poartă şi haine bune pentru aceia, îşi înfrumuseţează şi faţa, nu pentru sine, ci special pentru aceia, şi merge prin piaţă urmat de însoţitori ca să fie admirat de alţii. Şi tot ceea ce face, face şi rabdă numai pentru ca să placă altora. Oare se poate o patimă mai rea decât aceasta? Sâ-şi smulgă cineva părul din cap continuu, ca să se minuneze alţii de el.

Numai şi cele spuse de Hristos sunt de ajuns ca să arate toată tirania ei. Dar se poate constata şi din următoarele. Fiindcă dacă vrei să întrebi pe cineva dintre cei ce se poartă aşa şi cheltuiesc sume imense pentru care pricină se uşurează de atâta bănet (aur) şi ce vor să atingă printr-o astfel de cheltuială, nimic altceva n-o să auzi de la ei în afară de faptul că vor să placă mulţimilor. Iar dacă iarăşi îi vei întreba ce anume înseamnă mulţimea, îţi vor zice: Un lucru plin de zarvă şi tulburare, alcătuit în cea mai mare parte din prostie/nerozie, care, ca şi valurile mării, este atras de multe ori şi în moduri felurite [într-o parte sau alta] de păreri care se luptă între ele.Deci când cineva are un astfel de stăpân [tiranic], nu este oare mai vrednic de plâns decât oricine?

Însă ca oamenii lumeşti să se teamă de astfel de lucruri nu este un lucru aşa de grozav (chiar dacă el este aşa). Dar să sufere de aceeaşi boală, sau poate de altele şi mai rele, cei care spun că s-au eliberat de cele ale lumii, aceasta este cu adevărat înfricoşător. Fiindcă pentru primii dauna se opreşte numai la bani, dar la aceştia din urmă primejdia ajunge la suflet. Fiindcă atunci când pentru slavă ei strâmbă credinţa dreaptă şi, ca să fie slăviţi ei înşişi, Îl necinstesc pe Dumnzeu, spune-mi, nu este această purtare vârful prostiei şi al nebuniei? Spune-mi!

Celelalte patimi, chiar dacă aduc multă vătămare, aduc cu ele şi oarece plăcere, fie şi momentană şi de scurtă vreme. Fiindcă iubitorul de bani, iubitorul de vin, iubitorul de femei au odată cu paguba şi oarecare plăcere, chiar dacă scurtă; dar robii acestei patimi (ai slavei deşarte n.n.) trăiesc totdeauna o viaţă amară şi sunt lipsiţi de plăcere. Fiindcă nu dobândesc ceea ce doresc foarte tare - despre slavă vorbesc, cea din partea mulţimilor - ci li se pare [numai] că o gustă/că se desfată de ea, fără să o guste însă, fiindcă acel lucru nu este deloc slavă.

De aceea această patimă nu se numeşte slavă, ci slavă deşartă. Şi, pe drept, şi cei vechi au numit-o slavă deşartă. Fiindcă este cu totul goală/deşartă, neavând înlăuntrul ei nimic strălucit şi slăvit. Şi e precum măştile; ele par a fi strălucitoare şi vrednice de iubit, dar înlăuntru sunt goale; şi chiar dacă sunt mai frumoase decât feţele adevărate ale oamenilor, pe nimeni niciodată nu au făcut să se îndrăgostească de ele. în acelaşi fel, sau poate chiar mai rău, şi slava de la cei mulţi a lucrat în noi această patimă greu de învins şi tiranică. Fiindcă ea are numai înfăţişarea strălucitoare, iar cele din lăuntru sunt nu numai goale, ci şi amestecate cu necinste şi pline de tiranie cruntă.

De unde, dar, se naşte această patimă, devreme ce este aşa de iraţională şi nu are nici o plăcere? De unde? Nu din altă parte, ci dintr-un suflet sărac şi meschin. Că nu este posibil ca cel stăpânit de o astfel de patimă să gândească grabnic ceva măreţ şi curajos, ci trebuie că este ruşinos şi meschin, nevaloros şi mic. Cum poate fi, oare, socotit vrednic de ceva cel care nu face nimic pentru virtute, ci [toate le

face] pentru a plăcea oamenilor, şi răspândeşte pretutindeni părerea greşită şi înşelătoare a unor oameni care pentru nici o pricină nu pot fi numiţi vrednici?

Ia aminte! Dacă cineva l-ar întreba: Tu ce crezi despre cei mulţi că sunt? E clar că îţi va zice că sunt nişte uşuratici şi pe care nu trebuie să îi iei în seamă. Dacă l-ar întreba din nou: Atunci? Ai prefera să ajungi ca aceia? Mi se pare că nu ar vrea să ajungă aşa. Prin urmare nu e cu totul ridicol să vânezi slava de la cei cu care tu niciodată nu ai vrea să te asemeni?

6. Iar dacă zici că sunt mulţi şi unii sunt uniţi în adunarea lor, cu atât mai mult trebuie să îi treci cu vederea. Fiindcă dacă luaţi câte unul sunt  lipsiţi de valoare, când se adună mai mulţi, cu atât mai mult se întâmplă aceasta. Pentru că nebunia fiecăruia, când se adaugă celorlalte, ajunge şi mai mare în mulţime. De aceea, şi dacă cineva ia pe rând pe fiecare separat, poate va reuşi cândva să îl îndrepte. Dar nu va putea face acest lucru când sunt împreună, fiindcă nebunia lor creşte şi sunt purtaţi ca turmele, urmărind în toate direcţiile părerile unuia sau altuia.

Spune-mi, această slavă de la cei mulţi o căutaţi? Nu, să nu fie aşa, vă rog şi vă implor! Fiindcă aceasta le-a făcut pe toate cu susul în jos (le-a dat pe toate peste cap). Aceasta a născut şi lăcomia, uciderea, judecata, gândurile viclene; aceasta întrarmează şi întărâtă pe cei ce nu au fost nedreptăţiţi cu nimic împotriva celor care nu i-au nedreptăţit cu nimic. Şi cel ce a căzut într-o astfel de boală nu mai cunoaşte nici o prietenie, nici nu-şi mai aduce aminte de obiceiurile sale, de cunoscuţii săi, nici nu mai respectă pe nimeni niciodată; ci smulgându-şi din suflet toate [lucrurile] bune, se luptă împotriva tuturor, fiind fără stare/nestatornic şi lipsit de dragoste.

Nici patima mâniei, chiar dacă şi aceasta este tiranică şi greu de purtat, nu obişnuieşte să supere [pe cel ce o are] totdeauna, ci numai când apar cei ce o stârnesc. Dar cea a slavei deşarte apare totdeauna; şi nu există nici un moment, precum am spus, în care să se poată opri, fără numai în cazul în care o împiedică şi o opreşte raţiunea; ea este pururea prezentă. Şi nu numai că ne convinge să păcătuim, ci, chiar de se întâmplă să dobândim ceva, şi pe acela ni-1 smulge din mâini; ba se mai întâmplă să nu ne lase de la început să dobândim ceva. Dacă Pavel numeşte lăcomia închinare la idoli, cum trebuie să o numim pe aceasta - despre slava deşartă vorbesc - oare nu maică, rădăcină şi izvor? Fiindcă nu e posibil să îi găsim vreun nume pe potriva răutăţii ei.

Să ne venim în fire, iubiţilor, şi să ne dezbrăcăm de această haină rea şi să o sfâşiem şi să o rupem în bucăţi şi să devenim liberi odată cu libertatea cea adevărată, şi să primim simţirea stării de nobil/stăpân dată nouă de la Dumnezeu. Să dispreţuim slava de la cei mulţi. Fiindcă nimic nu este mai de râs şi mai lipsit de cinste decât această patimă. Nimic nu este mai plin de ruşine şi de multă dezonoare. Iar acest lucru se poate constata din multe privinţe, că a iubi onorurile este dezonoare, iar adevărata slavă este să le dispreţuim şi să nu aducem deloc vorba despre ele, ci să vorbim şi să facem toate spre a plăcea lui Dumnezeu. Fiindcă numai aşa vom putea să primim şi plată de la Cel ce toate le vede cu de-amănuntul, când ne vom mulţumi să-L avem spectator numai pe Acela.

Pentru ce avem nevoie de alţi ochi [să ne vadă/privească], devreme ce Acela care ne va cinsti vede totdeauna cele făcute de noi? Nu e ciudat că, [în lume], un slujitor/rob face tot ceea ce face ca să placă stăpânului său şi nu urmăreşte nimic altceva decât să fie văzut de acela, nici nu încearcă să atragă alte priviri asupra faptei sale, chiar dacă acele priviri sunt ale unor oameni mari, ci numai un singur lucru urmăreşte, să fie văzut de stăpân, iar noi, având un astfel de Domn, căutăm pe alţii care să se uite la faptele noastre, deşi aceia nu ne aduc nici un folos, ba, dimpotrivă, [prin faptul că ne văd] ne pot vătăma şi goli de toată osteneala/truda noastră?

Nu, vă rog! Acolo unde avem plată de luat să-L chemăm pe Acesta să ne laude în cele ce facem, pe El să-L avem spectator. Ochii oamenilor să nu însemne nimic pentru noi! Căci dacă voim să dobândim şi această slavă, o vom dobândi numai atunci când o căutăm doar pe cea de la Dumnezeu.

Căci zice: „voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc”. Şi precum atunci când avem bani mulţi, dar îi dispreţuim şi căutăm numai bogăţia de la Dumnezeu (căci zice: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”), tot aşa [să facem] şi cu slava.

Când faptul de a ni se da slavă sau bogăţie nu mai este un pericol pentru noi, atunci o să ne dea Dumnezeu din belşug. Şi nu va mai fi nici un pericol numai atunci când aceasta nu ne va mai stăpâni, nici nu ne va birui, nici nu ne va mai porunci ca unor robi, ci va fi la îndemâna noastră ca la îndemâna unor stăpâni şi a unor oameni liberi.

Fiindcă de aceea [Dumnezeu] nu vrea în nici un chip să le dorim, ca să nu fim stăpâniţi de acelea. Iar când vom reuşi aceasta, atunci El ni le va da cu multă îmbelşugare.

Căci cine este mai strălucitor decât Pavel, spune-mi, care zice: „Nu căutăm cinste de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii”?

Cine este mai bogat decât cel ce nu are nimic, dar pe toate le are?

Fiindcă atunci când nu suntem stăpâniţi de acelea, precum am zis, atunci le vom primi.

Deci dacă voim să dobândim slavă, să fugim de slavă. Abia aşa vom putea, plinind legile lui Dumnezeu, să dobândim şi bunătăţile de aici şi pe cele făgăduite. Pe care să ne dea tuturor să le dobândim cu harul lui Hristos, cu care [să fie] slavă Tatălui, împreună şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR,CUVINTELE 8 ŞI 9 LA FACERE(trad. de Pr. Prof. onorar DUMITRU FECIORU)

CUVÎNTUL 8

Rostit într-o zi cu cerul înnorat, dar cu adunare de episcopi.Despre porunca dată lui Adam. Darea poruncii este semnulunei mari purtări de grijă a lui Dumnezeu de om[Migne, PG 54, 616-620]

1. Îngrămădirea de nori ne-a posomorît ziua, dar ne-a luminat-o venirea între noi a dascălului nostru(e vorba de Flavian, episcopul Antiohiei). Nu luminează atît soarele corpurile, cînd îşi sloboade din înaltul cerului razele sale, cît ne luminează sufletele noastre privirea dragostei părinteşti a dascălului nostru, cînd îşi sloboade razele sale de pe tronul arhieresc ! Aceasta o ştie şi el şi de aceea n-a venit singur, ci a adus cu el un cor de luminători ca lumina să fie şi mai mare ! De asta biserica ni se bucură, turmele saltă, iar eu cu mai mult drag îmi încep predica. Unde-s mulţi păstori, acolo şi oile pot sta liniştite. Tot aşa se bucură şi corăbierii, cînd sînt alături de ei mai mulţi căpitani de corabie. De e vreme bună şi cer senin, căpitanii le uşurează munca la vîsle prin mînuirea cîrmei; de se înfurie marea, căpitanii biruie atacul valurilor prin dibăcia lor şi prin mîinile lor multe. De aceea şi eu am curaj ; încep cuvîntul de învăţătură bizuindu-mă pe rugăciunile lor.

Dar ca să vă fie mai uşor de înţeles şi mai clară predica, să vă amintesc pe scurt cele spuse ieri. V-am spus că omul cunoştea binele şi răul înainte de a mînca din pom şi că nu a dobîndit această cunoştinţă după ce a mîncat. V-am spus apoi pentru care pricină s-a numit pomul din rai pomul cunoştinţei binelui şi răului şi că este obiceiul Scripturii să numească un loc sau un timp după fapta petrecută în acel loc sau timp. Astăzi trebuie neapărat să vă citesc legea, prin care a oprit Dumnezeu mîncarea din pom.

— Care este această poruncă ?

— «Şi a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam zicînd: «Din tot pomul care este în rai să mănînci».

Este o lege dumnezeiască. De aceea să fim cu luare aminte. Dacă se scoală în picioare toată adunarea cînd oamenii citesc legile împărăteşti, apoi cu mult mai mult noi trebuie să ne înălţăm cu mintea şi să luăm aminte la cele spuse, cînd ni se citesc, nu legile oamenilor, ci legile lui Dumnezeu.

Ştiu că mulţi învinuiesc pe Legiuitor şi spun că legea aceasta este pricina căderii omului. Împotriva acestei idei trebuie să ne sculăm mai întîi şi să arătăm cu faptele că Dumnezeu a dat această lege, nu pentru că a voit să înjosească firea noastră, ci pentru că o iubeşte şi-i poartă de grijă. Legea aceasta ne-a fost dată ca ajutor. Ascultă ce spune Isaia : «Lege în ajutor a dat». Cel care urăşte nu ajută. Iarăşi alt profet strigă : «Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele» . Cel care urăşte nu pune capăt întunericului cu făclie, nici nu călăuzeşte cu lumină pe cel rătăcit. Iarăşi Solomon spune : «Porunca legii este făclie, lumină, viaţă, mustrare şi învăţătură» .

Iată că legea nu este numai ajutor, nici numai făclie, ci şi lumină şi viaţă. Iar acestea nu sînt faptele unuia care urăşte, nici ale unuia care vrea să piardă, ci ale unuia care întinde mîna şi ridică. De aceea şi Pavel, adresîndu-se iudeilor şi arătîndu-le cît cîştig a adus legea şi că ea este uşurare, nu povară firii omeneşti, spunea : «Iată, tu te numeşti iudeu şi te sprijini pe lege» .

Vezi că Dumnezeu a dat legea, nu ca să împovăreze pe oameni, ci ca să-i sprijine? Vrei să vezi că a dat-o şi pentru ca să-i cinstească ? Deşi mărturiile aduse sînt îndestulătoare să arate cinstea dată nouă de Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă, totuşi voi face cunoscut lucrul acesta şi cu alte mărturii. «Laudă, Ierusalime, pe Domnul, spune psalmistul; laudă pe Dumnezeul tău, Sioane ; că a întărit zăvoarele porţilor tale şi a binecuvîntat pe fiii tăi în tine ; Cel ce pune la hotarele tale pace şi cu fruntea grîului te satură».

Apoi, după ce a vorbit şi de binefacerea dată de Dumnezeu oamenilor prin alte făpturi, a adăugat şi binefacerea cea mai aleasă, cea mai mare, grăind aşa : «Cel ce trimite cuvîntul Său lui Iacov, îndreptările şi judecăţile Lui lui Israil. N-a făcut aşa oricărui neam şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor». Ai văzut cîte bunătăţi a enumerat! A întărit oraşul: «A întărit zăvoarele porţilor tale !». I-a scăpat de duşmani: «Cel ce pune la hotarele tale pace». Le-a dat belşug la cele de trebuinţă vieţii : «Cu fruntea grîului te satură». Cu toate acestea declară că darea legii e mai de preţ decît toate acestea. Declară că primirea legii şi cunoaşterea îndreptărilor lui Dumnezu sînt un dar cu mult mai mare decît întărirea oraşului, decît pacea, decît scăparea de războaie, decît mulţimea de copii şi belşugul celor de trebuinţă vieţii. Şi după ce le pune pe acestea ca un cap şi cunună de bunătăţi, a adăugat zicînd : «N-a făcut aşa oricărui neam».

— Cum?

— Multe alte neamuri s-au bucurat adesea de belşug şi de celelalte bunătăţi enumerate. «Dar eu, spune profetul, nu vorbesc de acestea, ci de lege, că nu a făcut aşa oricărui neam». Şi de asta a adăugat : «Şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor».

2. Asta a spus-o şi Ieremia. Plîngînd pe cei din robie, spunea : «Ce este, Israile, că eşti în pămîntul vrăjmaşilor? Ai părăsit izvorul înţelepciunii» , adică legea. După cum izvorul dă multe pîraie, tot aşa şi legea dă multe porunci, udînd sufletul nostru. Apoi, ca să arate ce cinste deosebită ne-a dat prin lege, a spus : «Nu s-a auzit în Canaan înţelepciunea asta, nici nu s-a văzut în Teman, nici fiii lui Agar, neguţătorii şi căutătorii, n-au cunoscut căile ei, nici nu şi-au adus aminte de cărările ». Şi ca să arate că legea este duhovnicească şi dumnezeiască a spus : “Cine s-a suit în cer şi a coborît-o ?». Apoi a adăugat: «Acesta este Dumnezeul nostru, nu se va socoti altul lîngă El. A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov slugii lui şi lui Israil celui iubit de dînsul. Asta e pricina că şi David spunea: «N-a făcut aşa oricărui neam şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor». Asta şi Pavel o lasă să se înţeleagă, cînd scrie: «Ce are deci mai mult iudeul ? Sau care este folosul tăierii împrejur?». Mare, în toate privinţele. Mai întîi că au fost crezute cuvintele lui Dumnezeu. Ai văzut cum a interpretat şi Pavel cuvintele: «Nu a făcut aşa oricărui neam şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor»?

Dacă iudeii sînt mai presus de celelalte neamuri prin aceea că singurii ei din ceilalţi oameni au fost cinstiţi cu darea legii scrise, nu înseamnă, oare, că Dumnezeu a dat legea ca să ne cinstească, nu să ne împovăreze? Şi ne-a cinstit nu numai prin aceea că ne-a dat legea, ci şi prin aceea că ne-a dat-o El personal. Că şi acesta este cel mai mare semn de cinste, că a dat legea El personal. Darul acesta e mare. O spune Pavel.

Ascultă! Pavel, văzînd că iudeii se mîndreau că profeţii au venit la ei, le frînge cerbicia lor, arătîndu-le că noi creştinii am avut parte de mai mare cinste, pentru că învăţătorul nostru a fost Însuşi Stăpînul, nu un rob. Şi le grăieşte aşa, scriind evreilor: «în multe rînduri şi în multe chipuri grăind Dumnezeu odinioară părinţilor noştri, în zilele acestea din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul». Şi iarăşi în altă parte: «Şi nu numai atît, ci ne şi lăudăm în Domnul nostru Iisus Hristos prin Care am primit şi împăcarea». Ai văzut că se laudă nu numai cu împăcarea, ci şi cu aceea că am primit împăcarea prin Hristos? Iarăşi, lăudînd în altă parte învierea, zice : «Însuşi Domnul Se va pogorî din cer». Vezi că aici totul s-a făcut prin Stăpînul.

Tot aşa şi la început n-a dat lui Adam porunca prin o slugă a lui, prin un înger, prin un arhanghel, ci Însuşi Dumnezeu personal. L-a cinstit, dar, pe om cu o îndoită cinste şi prin aceea că i-a dat porunca — legea — ci şi prin aceea că i-a dat-o El personal.

— Dar cum s-a făcut de a căzut Adam ?

— Din pricina trîndăviei lui! Dovadă toţi ceilalţi cîţi au primit legea şi n-au căzut: aceştia, dimpotrivă au făcut mai mult decît li s-a poruncit.

Văd însă că timpul mă zoreşte ; aşa că amîn continuarea cuvîntului într-o altă predică. Iar voi păstraţi în sufletul vostru cuvintele acestea ! Aduceţi-vă aminte de ele şi spuneţi-le celor ce nu le-au auzit. Fiecare să cugete la ele în biserică, în oraş, acasă.

Nimic nu-i mai dulce decît cuvîntul lui Dumnezeu.

Ascultă ce spune profetul despre el: «Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale! Mai dulci decît mierea şi fagurul în gura mea».

Acest fagure pune-l la masa cea de seară, ca masa toată să fie plină de bucurie duhovnicească. Nu vedeţi pe oamenii bogaţi că după masă aduc cîntăreţi care cîntă din alăută şi din flaut? Aceia fac teatru din casa lor!

Tu fă-ţi cer din casa ta! Şi o vei face, fără să schimbi pereţii, fără să muţi temeliile.

O vei face de chemi la masa ta pe Stăpînul cerurilor.

Dumnezeu nu se ruşinează de astfel de ospeţe !

Unde-i învăţătură duhovnicească, acolo-i şi cuminţenie, cinste, bunătate !

Unde bărbatul, femeia şi copiii trăiesc în înţelegere şi dragoste, unde sînt legaţi cu legăturile virtuţii, acolo în mijloc este şi Hristos !

Hristos nu caută acoperiş de aur, nici coloane sclipitoare, nici frumuseţe de marmură, ci frumuseţea sufletului, frumuseţea gîndului, masă plină de dreptate, care să aibă de rod milostenia.

De vede Hristos o masă ca aceasta, vine îndată la masă şi stă alăturea.

Că El este Cel ce a spus: «M-aţi văzut flămînd şi M-aţi hrănit».

Cînd auzi, dar, jos în stradă un sărac strigînd în gura mare şi dai din cele de pe masa ta celui ce cere, ai chemat la masă prin rob pe Stăpînul! Ai umplut toată masa de binecuvîntări şi ai făcut prin pîrga asta temei nespus de mare, ca Stăpînul să-ţi umple cămările tale cu multe bunătăţi.

Iar Dumnezeul păcii, Cel ce dă pîine spre hrană şi sămînţă semănătorului, să înmulţească sămînţa voastră, să crească roadele dreptăţii , în voi toţi, dîndu-vă harul Lui, şi să vă învrednicească de Împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobîndim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă, cinste, putere, împreună cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

CUVÎNTUL 9

Nu trebuie să osîndim păcatele semenilor noştri,ci să ne îngrijim de mîntuirea lor. Pentru ceAvram a fost numit Avraam. La numele lui Noe.Nu fără pricină au primit drepţii aceste nume,ci prin rînduiala lui Dumnezeu[Migne, PG 54, 619-630]

1. Dacă ar fi cu putinţă să ştiţi ce v-am spus în predica de rîndul trecut, ce a mai rămas, unde am pus capăt cuvîntului şi de unde să-l reiau astăzi, aş continua îndată cele ce-am spus în predica trecută. Dar pentru că mulţi din cei ce mi-au ascultat atunci predica nu sînt de faţă astăzi şi mulţi din cei de faţă astăzi nu m-au ascultat atunci, trebuie neapărat din pricina deosebirii de ascultători să repet cele ce am spus. Aşa, celor ce au urmărit rîndul trecut predica li se va fixa în minte şi mai bine învăţătura, împrospătîndu-li-se cele auzite, iar celor care au lipsit atunci, paguba nu le va fi atît de mare, pentru că vor fi aflat ce am spus în predica trecută.

Poate că cei care vin totdeauna la biserică ar putea spune că n-ar trebui să repet ce am mai spus, tocmai pentru ca cei care au lipsit de la biserică şi dispreţuiesc slujbele, suferind cu fapta pierderea şi înţelepţiţi de pagubă, să se facă mai buni. Vă laud că vă doare atîta trîndăvia fraţilor voştri şi vă admir rîvna. Dar vreau să înfrăţiţi rîvna voastră cu dragostea de oameni. Rîvna lipsită de iertare nu-i rîvnă, ci mînie mai degrabă ; iar sfătuirea fără de iubire de oameni pare a fi pismă.

De aceea mai mult vă rog să nu judecaţi cu asprime păcatele semenilor voştri. După cum cel care se uită fără de iertare la păcatele fraţilor lui, nu va găsi pe nimeni care să-i dea iertare de va păcătui cîndva, tot aşa cel care judecă cu milă păcatele vecinului, va găsi pe mulţi care să-i întindă mina, de va cădea vreodată în păcat. Nu spun asta acum, pentru că aş vrea să măresc trîndăvia celor ce lipsesc de la biserică, ci pentru că mă străduiesc să măresc grija pentru fraţii voştri. Totul să se facă cu judecată şi cu dragoste. Ştiţi doar că şi eu în predica trecută am grăit împotriva lor cuvinte lungi şi multe; şi, precum vă amintiţi, am spus că nu-s nici oameni, aducîndu-le acuzatori doi profeţi de frunte: pe unul care spune : «Am venit şi nu era om ; am chemat şi nu era cine să audă» şi pe un altul care strigă şi întreabă : «Cui voi vorbi şi voi mărturisi ? Nenumărate sînt urechile lor şi nu pot să audă».

De aceste cuvinte şi de altele ca acestea cumplit mă doare inima. Dar acum îi mîngîi. Aşa a poruncit şi Pavel. «Mustră, spune el, ceartă, mîngîie». Nu trebuie să faci numai una, nici numai alta, ci să le înfrăţeşti pe amîndouă, ca să faci desăvîrşit folosul. Dacă îi mustram mereu, îi facem îndărătnici; dacă-i mîngîiem mereu, îi facem tot mai trîndavi. Pentru aceea şi doctorii nu taie numai rănile, ci le şi oblojesc; nu dau totdeauna doctorii amare, ci adeseori şi doctorii bune la gust. Cu cele dintîi curăţă puroiul; cu cele din urmă uşurează durerea pricinuită de acelea.

Pentru aceea şi Pavel spune în alt loc : «Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acesta, luînd seama la tine, să nu fii ispitit şi tu».

Minunat îndemn, minunat sfat, plin de multă purtare de grijă; sfatul arată o inimă de tată. Într-adevăr cuvîntul «Fraţilor» este cuvîntul limbii lui Pavel! Îndată, de la acest nume de rudenie, Pavel a atras bunăvoinţa ascultătorilor. Le spune : «Aţi pus capăt aceloraşi dureri de naştere ca şi el; v-aţi hrănit cu aceleaşi bucate; aţi avut acelaşi tată; aţi participat la aceeaşi naştere duhovnicească»; Pavel arată, deci, această înrudire şi cînd e vorba de îndreptarea celor căzuţi, că spune: «De va cădea». N-a spus dacă va păcătui, ci a alergat la un fel de păcat care are iertare. «Dacă va cădea», adică: de va fi ispitit, de va fi amăgit; nu vorbeşte de un om care păcătuieşte cu ştiinţă ci de un om care se străduieşte să facă binele, dar cade din ispită diavolească. Unul ca acesta nu merită atît osîndă cît iertare.

«De va cădea un om», spune Pavel. Iarăşi a alergat la un alt fel de iertare: La slăbiciunea firii omeneşti, pe care a arătat-o prin cuvîntul «om». După cum marele Iov, vrînd să-şi atragă iertarea lui Dumnezeu, spunea : «Cine este omul că-l socoteşti pe el, ca să-i cercetezi păcatele lui?», tot aşa să facem şi noi cînd cercetăm pe un păcătos. Să spunem mereu: «Este om»; să ne aducem aminte de firea omenească; cuvintele acestea să-l plece spre milă pe cel care se indignează.

De aceea şi Pavel a alergat la firea omenească şi la slăbiciunea ei, spunînd : «De va cădea un om în vreo greşeală». Nu vorbeşte de păcate mari, mai presus de iertare, care să nu fie vrednice de iubirea de oameni, ci de păcate mici şi neînsemnate. «Voi cei duhovniceşti», spune mai departe Pavel. Cel care păcătuieşte este om, iar voi, care faceţi binele, sînteţi oameni duhovniceşti. Într-un loc a pus numele firii omeneşti, în celălalt, numele virtuţii.

Mare este deosebirea între om şi om duhovnicesc. De eşti duhovnicesc, arată-mi tăria ta, nu din mîntuirea ta, ci şi din mîntuirea mea, ci şi din ajutorul dat celor căzuţi. Atunci eşti duhovnicesc, cînd

nu treci cu vederea mădulările căzute. «Îndreptaţi pe unul ca acesta», spune în sfîrşit Pavel. Faceţi-l nebiruit, nedoborît, neînvins de diavol, «luînd seama la tine, să nu fii ispitit şi tu».

2. Acesta-i un minunat sfat, un îndemn de neapărată nevoie. De-ar fi de piatră cel ce aude sfatul, sfatul acesta e în stare să-l înfricoşeze şi să-l îndemne să ridice pe cel căzut. Pavel îţi spune : «Nu vrei să-l miluieşti ca unul ce-i eşti frate, nu vrei să-i dai iertare ca unuia ce-i om, nu vrei să-i întinzi mîna, ca unul ce eşti om duhovnicesc, atunci uită-te la tine şi nu vei mai avea nevoie de sfătuitor ca să-l ajuţi pe cel căzut, ci tu singur îţi vei da sfat!».

— Cum, în ce chip ?

— «Luînd seama la tine, îţi spune Pavel, ca să nu fii ispitit şi tu». Pavel n-a spus  «Vei păcătui şi tu negreşit», ca să nu fie împovărător cuvîntul.

— Dar ce-a spus ?

— «Ca să nu fii ispitit şi tu cîndva». Poate să păcătuieşti, poate să nu păcătuieşti. Şi pentru că nu ştii ce se poate întîmpla în viitor, strînge-ţi mai dinainte dar de milostenie; prin mila ta faţă de aproapele, vei găsi şi tu multă iertare adunată gata, de vei cădea cîndva. Pavel n-a spus : «Ca să nu păcătuieşti şi tu cîndva, să nu cazi şi tu cîndva». Uită-te bine la puterea cuvintelor acestora! Pavel n-a grăit aşa, ci a spus: «Ca să nu fii ispitit şi tu cîndva». A arătat că avem pe vrăjmaş ispititor; iar ispititorul, nu are timp hotărît de ispită; ci de multe ori atacă şi cînd dorim şi cînd ne trîndăvim. Din pricina aceasta cel care a căzut merită iertare, pentru că a fost luat pe neaşteptate de ispititor. Nu cunoştea cînd avea să-l lovească; nu ştia timpul luptei; a fost atacat pe nepregătite, de aceea a şi căzut.

Aşa fac şi cei ce călătoresc pe marea cea întinsă şi largă, a căror corabie are vînt prielnic şi se bucură de deplină siguranţă. Cînd văd de departe pe alţi călători că sînt în primejdie de înec, nu întorc spatele nenorocirii acelora, gîndindu-se la binele lor, ci opresc corabia, aruncă ancora, coboară pînzele, întind frînghii, aruncă scînduri, ca cei ameninţaţi a fi înghiţiţi de valuri să prindă una din ele şi să scape de înec. Imită şi tu, omule, pe aceşti corăbieri. Şi tu călătoreşti pe o mare întinsă şi largă, întinderea vieţii de pe pămînt; pe o mare cu fiare şi piraţi, pe o mare cu stînci şi primejdii, pe o mare frămîntată de valuri multe şi furtuni. Adeseori mulţi s-au înecat în marea aceasta.

Deci, cînd vezi pe vreunul din cei ce călătoresc că îşi pierde bogăţia mîntuirii din vreo ispită diavolească, că e bătut de furtună şi e în primejdie să se înece, opreşte-ţi corabia, chiar de te grăbeşti în altă parte, Cel ce se îneacă nu aşteaptă amînare şi zăbavă. Tu aleargă grabnic, smulge-l iute din valuri, foloseşte orice mijloc ca să-l scoţi din adîncul pierzării. De ai avea mii şi mii de treburi, nici una să nu-ţi fie mai de nevoie ca mîntuirea celui primejduit. De zăboveşti cît de cît, îl laşi pradă iureşului furtunii.

De aceea trebuie să ne grăbim în astfel de nenorociri, grabă mare şi rîvnă încordată. Ascultă cum grăbeşte Pavel, cum îndeamnă pe mulţi alţii, cînd a văzut că un om se îneacă! «Intăriţi-l în dragoste, spune el, ca nu cumva să fie doborît de mai multă întristare unul ca acesta». De aceea ne porunceşte să-i întindem iute mîna, ca nu cumva, zăbovind şi amînînd, să se înece acela.

Să avem, dar, grijă de fraţii noştri!

Acesta-i punctul principal al vieţuirii noastre; acesta-i semnul după care ne cunoaştem că sîntem creştini, dacă nu urmărim numai interesul nostru, ci dacă îndreptăm, dacă întărim pe fraţii noştri căzuţi.

Acesta-i cel mai mare semn de credinţă.

«După aceasta vor cunoaşte toţi, spune Hristos, că sînteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul».

Iar dragostea adevărată nu o arată statul la masă, statul de vorbă, cuvintele linguşitoare, ci îndreptarea aproapelui, urmărirea interesului lui, ridicarea celui căzut, întinderea unei mîini de ajutor celui ce nu se îngrijeşte de mîntuirea lui, căutarea binelui aproapelui înaintea binelui tău. Aceasta este dragostea adevărată.

Dragostea nu caută la ale sale, ci înaintea celor ale sale caută la cele ale aproapelui, ca prin ale aceluia să caute la ale sale. Că şi eu, nu pentru mine ţin atîtea predici, ci pentru voi. Iar voi nu le ascultaţi numai pentru voi, ci pentru ceilalţi care vor fi învăţaţi prin voi. Trupul Bisericii se hrăneşte cum se hrănesc şi mădularele trupului.

Dacă un mădular al trupului nostru ar ţine pentru el toată hrana şi n-ar da-o celui de alăturea, se vatămă pe el şi vătăma deci trupul. De pildă, stomacul. Dacă ar ţine numai pentru el hrana, restul trupului s-ar topi de foame, iar el s-ar strica din pricina necumpătării; dar dacă ia pentru el cît fireşte îi trebuie şi dă restul celorlalte mădulare, e sănătos şi el şi restul trupului.

Tot aşa şi tu: dacă nu dai şi altora cele auzite de la mine, ci le tii numai pentru tine, pe acela îl păgubeşti şi tu te îmbolnăveşti, aducînd asupră-ţi cumplite boli: trîndăvia şi invidia. Că sau din răutate sau din trîndăvie şi lene n-ai împărtăşit şi altora cele ce ştiai. Şi oricare din acestea e în stare să te ducă la pierzare. Dar dacă dai hrană din belşug şi altora, te foloseşti şi tu şi ei. Am vorbit, însă, destul despre acestea.

3. Trebuie, deci, să luăm şirul celor spuse în predica trecută. Despre ce vorbeam? Vorbeam atunci de Pavel şi căutam să aflăm pentru ce uneori se numeşte Saul, iar alteori Pavel. Apoi din cuvînt în cuvînt am ajuns la o întreagă istorie de nume. Şi, cînd am ajuns la ele, nu mi s-a părut cu cale să trec cu nepăsare pe lîngă acea neguţătorie. Da, din pricina lui Pavel am ajuns la cîştigul acesta, dar ştiam că am să am cîştig şi din descoperirea celorlalte nume. Aşa fac de multe ori şi cei care fac comerţ pe mare; pornesc pe mări îndepărtate ca să cumpere puţine lucruri, dar cînd ajung în oraşul în care s-au gîndit să se ducă şi văd acolo belşug de alte măr-furi, cumpără mai mult decît erau pregătiţi s-o facă. De le aduce vreo vină careva, le răspund cu aceste cuvinte: «Am făcut drum lung, am îndurat multe furtuni, multe primejdii; am trecut mări şi ţări. Ce ne împiedică să venim cu mai multe mărfuri, cu mai mult cîştig» ? Aceasta-i şi apărarea mea ! Şi eu am umblat după numele lui Pavel şi tot căutînd, am dat şi de alt negoţ de nume.

De pildă : Pentru ce Petru se numea Simon mai înainte, pentru ce Iacov şi Ioan, fiii lu Zevedeu au fost numiţi fiii tunetului. Am dat şi în Vechiul Testament de Avraam, care se numea Avram mai înainte, iar mai pe urmă Avraam, de Iacov, care a fost numit Israil, de Sara care a fost numită Sarra.

În afară de aceştia am dat şi de alţii, care n-au primit alte nume ca cei de mai sus, ci au primit dintru început numele, de: Ioan Botezătorul, Isaac, Adam. Şi mi s-a părut o prostie şi mare ticăloşie să arune din mîini o comoară atîta de mare. De aceea am lungit cuvîntul.

În predica trecută, deci, am vorbit de cei cu un nume de la început; astăzi mă gîndesc să vorbesc de cei cu două nume, de pildă Avraam. Adam a avut tot timpul acest nume şi n-a mai avut altul; Isaac, la fel, n-a mai primit un al doilea nume, ci de la început pînă la sfîrşit s-a numit Isaac. Dar tatăl lui Isaac s-a numit mai înainte Avram şi mai pe urmă Avraam. Dumnezeu i-a spus lui: «Nu va mai fi numele tău Avram, ci Avraam se va chema numele tău».

Mai înainte se numea Avram. Numele acesta nu-i nume grecesc, nici din limba noastră, ci evreiesc. Cum se tălmăceşte numele acesta? Se tălmăceşte om din cealaltă parte.

Cuvîntul Avram în limba siriană înseamnă dincolo; şi ştiu asta toţi cîţi cunosc limba aceasta; iar limba siriană se înrudeşte cu limba ebraică.

— Dar pentru ce s-a numit «om din cealaltă parte» ?

— Iudeia, adică Palestina toată, cea de la Egipt pînă la Eufrat, se află aşezată în faţa Babiloniei, de unde a venit Avraam. Între aceste două ţări curge rîul, Eufratul, care este un hotar comun între cele două ţări. Aşadar pentru că Avraam nu era din Palestina, ci venise de dincolo, din Babilon, pentru aceea a luat numele de la loc şi de la fapte şi s-a numit Avram om din cealaltă parte, pentru că venise de dincolo de rîu.

— Dar pentru ce a venit de dincolo de rîu ?

— Pentru că i-a poruncit Dumnezeu.

— Şi de ce i-a poruncit ?

— Ca să arate ascultarea dreptului. Că pentru porunca lui Dumnezeu a lăsat pămîntul lui şi a venit în pămînt străin.

Ai văzut ce şir lung se împleteşte din numele dreptului ? Numele lui ne-a deschis un ocean întreg de istorii. Cunoaşte, dar, înţelesul numelui lui vechi, ca atunci cînd îl vei vedea că locuieşte în Palestina, numele lui să te ducă la vechea lui patrie; şi cunoscînd pricina pentru care şi-a părăsit ţara, să capeţi îndestulător îndemn spre a-i urma zelul.

Un om, care trăise înainte de lege şi prescripţiile legii, a arătat prin viaţa lui că a trăit filozofia harului şi a săvîrşit cu fapta, înainte de har, ceea ce spunea Hristos mai tîrziu apostolilor: «Amin, amin zic vouă că nu este care să fi lăsat casă sau fraţi sau tată sau mamă, şi să nu primească însutit şi să nu moştenească viaţa veşnică». Dar nu numai de aici putem vedea filozofia dreptului, ci şi din făgăduinţa dată lui de Dumnezeu. «Vino», i-a spus Dumnezeu, în pămîntul pe care ţi-l voi arăta». Da, amîndouă aceste patrii erau din lumea aceasta; dar una era a lui şi alta străină; una cunoscută şi alta necunoscută; una în faţa ochilor, alta nădăjduită. Cu toate acestea a lăsat patria lui cunoscută, ştiută şi de dinaintea ochilor şi a alergat la una necunoscută, neştiută, peste care nu era stăpîn, ca să te convingă, să te înveţe să nu te împotriveşti lui Dumnezeu, să nu te îndoieşti, cînd Dumnezeu îţi porunceşte să laşi cele cunoscute şi să priveşti la cele necunoscute.

Nu sînt atît de sigure cele ce le ai în faţa ochilor cît de sigure sînt cele nădăjduite; nu este atît de sigură viaţa aceasta de aici cît de sigură e viaţa viitoare. Viaţa de aici o vedem cu ochii noştri de carne, viaţa viitoare o vedem cu ochii credinţei; pe aceasta o vedem ţinută în mîinile noastre, pe aceea o vedem păstrată şi de făgăduinţele lui Dumnezeu.

4. Iar făgăduinţele lui Dumnezeu sînt cu mult mai puternice decît mîinile noastre.

Vrei să vezi că viaţa aceasta de pe pămînt este pururea nesigură, pe cînd cea viitoare, care pare nesigură, e mai sigură decît aceasta de aici, mai trainică şi mai statornică? Dacă vrei, să cercetăm cele strălucite ale vieţii: bogăţia, slava, puterea, onorurile date de oameni; vei vedea că nimic mai nesigur ca acestea. Este, oare, ceva mai necredincios ca bogăţia, care nu rămîne adesea nici pînă către seară? Ca un rob fugar nerecunoscător se mută mereu de la acesta la acela şi iarăşi de la acela la altul. La fel e şi slava. Cel strălucit şi cu vază mai înainte, ajunge dintr-o dată fără cinste, necunoscut. Şi dimpotrivă. După cum o roată, care se învîrte mereu, nu stă pe aceeaşi parte a cercului, ci prin desimea învîrtiturilor partea de sus ajunge jos şi cea de jos sus, tot aşa şi lucrurile noastre se învîrt necontenit, cele de sus ajung jos; aşa şi cu bogăţia, şi cu puterea şi cu toate celelalte. Niciodată, nu stau în acelaşi loc; sînt ca şi curgerile rîurilor, că nici ele nu stau niciodată pe loc. Poate fi, oare, ceva mai nesigur ca acestea, care se schimbă aşa de des, care zboară înainte de a apare, care pier înainte de a veni ? De aceea şi profetul, vorbind de petreceri, de bogăţie şi de cele ca acestea şi bătîndu-şi joc de cei care se dau în vînt după ele, ca după unele ce rămîn, spune : «Ca şi cum ar sta le-au socotit, nu ca pe unele care fug». N-a spus : «nu ca pe unele care trec», ci ceva cu mult mai mult «ca pe unele care fug» ; că nu pleacă încet, ci cu multă iuţeală.

Patriarhul Avraam n-a gîndit aşa! A lăsat toate acestea şi s-a uitat numai la făgăduinţele date lui de Dumnezeu. Avraam ne-a deschis calea către credinţa în bunătăţile viitoare, ca să nu spui, cînd Dumnezeu îţi făgăduieşte cele viitoare, cele ce nu se văd, că acelea sînt nesigure şi întunecate. Că acelea sînt mai sigure decît acestea care se văd, dacă avem ochii credinţei. Da, nu le vedem, dar Dumnezeu ni le-a făgăduit. Iar cînd Dumnezeu făgăduieşte, schimbarea nu atacă făgăduinţele. Ele sînt în mîna lui Dumnezeu şi sînt întărite de mîna lui Dumnezeu. Din mîna lui Dumnezeu nimeni nu poate să le răpească. Că spune Hristos: «Nimeni nu le poate răpi din mîna Tatălui Meu».

Aşadar pentru că nimeni nu poate să le răpească din mîna lui Dumnezeu, ele rămîn într-o vistierie sigură. Cele din lumea aceasta, însă, sînt supuse la tot felul de schimbări şi mutări; de aceea de multe ori ne ostenim pentru ele, dar nu ne bucurăm de ele. Cu bunătăţile făgăduite nu-i aşa: cel ce se osteneşte trebuie să ia neapărat şi cununile. «Nădejdea nu ruşinează». Este făgăduinţa lui Dumnezeu; iar darurile făgăduite sînt ca Cel Ce le făgăduieşte.

Părăseşte, dar, iubite, pe cele nesigure şi îmbrăţişează pe cele ce se văd; că cele ce se văd nu sînt cele prezente, ci cele viitoare. E drept, sînt unii care se înebunesc după cele de aici şi dispreţuiesc pe cele viitoare. Dar le dispreţuiesc nu pentru că acelea sînt nevăzute şi nesigure, ci pentru că ei sînt mai slabi decît înălţimea acelei nădejdi. Uită-te la filozofia dreptului Avraam! Dumnezeu i-a făgăduit bunuri materiale şi el căuta pe cele spirituale.

— Dar cînd i-a făgăduit Dumnezeu bunuri materiale şi el le voia pe cele spirituale ?

— Cînd i-a spus : «Ieşi din pămîntul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pămîntul pe care ţi-l voi arăta»

— Material e pămîntul cel dintîi şi material şi cel pe care i l-a făgăduit că i-l va da mai pe urmă. Ce-a făcut Avraam ?

— Dar mai bine spus, să nu-l auzim pe el, ci pe Pavel care vorbeşte de el, ca să cunoaştem că Avraam căuta la acest pămînt, deşi-l făgăduise Dumnezeu pe acesta, ci, părăsind pe cele prezente, dorea cu înfocare pe cele viitoare.

— Ce spune Pavel ?

— «În credinţă au murit toţi aceştia», vorbind de Avraam, de Isaac, de Iacov şi de toţi drepţii; că nu numai Avraam, ci toţi aveau aceeaşi filozofie. «În credinţă au murit toţi aceştia, neprimind făgăduinţele, ci văzîndu-le de departe».

— Ce spui ? N-a primit Avraam făgăduinţele, n-a ajuns în Palestina? Sînt, oare, minciuni spusele ?

— Nu, răspunde Pavel. Avraam a ajuns în Palestina, dar nu se uita la făgăduinţa aceasta, ci dorea alta, pe cea din cer, iar pe el se socotea străin de toate cele din lume.

Aceasta o şi mărturiseşte Pavel de Avraam adăugînd: «Mărturisind că sînt străini şi trecători pe pămînt.

— Spune-mi, te rog, era străin el, care primise o patrie, o ţară atît de mare ?

— Da! Că nu căuta la aceasta, ci la cer! Cei ce grăiesc unele ca acestea arată că-şi caută altă patrie, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu, Ierusalimul cel ceresc, Ierusalimul cel de sus.

Ai văzut că Dumnezeu i-a făgăduit pe cele materiale, dar că Avraam căuta Ierusalimul cel de sus? «Cei care grăiesc unele ca acestea, spune Pavel, arată că-şi caută patrie. Dacă s-ar fi gândit la aceea din care au ieşit, ar fi avut vreme să se întoarcă; dar aşa doresc una mai bună, adică pe cea cerească».

Deci făgăduinţa făcută dreptului este o făgăduinţă materială, pe cînd dorinţa lui e spirituală, contrar nouă. Lui i s-a făgăduit Palestina, iar el căuta cerul; nouă ni s-a făgăduit cerul şi ne dăm în vînt după pămînt.

5. Acestea am cîştigat din numele lui Avraam, căutînd să aflăm pentru ce a fost numit om din cealaltă parte. Am aflat că şi-a părăsit pămîntul său şi s-a mutat în altul, că a trecut pe lîngă cele cunoscute şi căuta la cele necunoscute, că a aruncat pe acelea ce le avea în mîini şi dorea cu înfocare pe cele nădăjduite, că a luat pe cele materiale şi tindea spre cele spirituale, şi asta înainte de har, înainte de lege, înainte de învăţătura profeţilor. De aici se vede, că n-a avut nici un învăţător, ci i-a fost de ajuns firea lui, care i-a mişcat gîndurile cugetului şi aşa a găsit pe Dum-nezeu Creatorul universului. De aceea s-a numit Avraam, de aceea şi părinţii i-au dat numele acesta.

Dar poate că cineva ar spune că asta e minciună şi m-ar întreba:

— Erau, oare, drepţi părinţii lui Avraam? Erau bine plăcuţi lui Dumnezeu? Ştiau ei viitorul? Ştiau ei mai dinainte făgăduinţa, care avea să fie rostită de Stăpînul? Nu erau ei, oare, necredincioşi, idololatri şi cei mai barbari dintre barbari?

— Da, o ştiu şi eu! Dar tocmai pentru asta îl laud pe drept, că avînd astfel de părinţi a ajuns aşa de bun. Lucru minunat şi străin este acesta că dintr-o rădăcină rea şi sălbatică a ieşit rod bun. Răutatea părinţilor nu-i o vină pentru copiii care trăiesc în bună credinţă; ci, dacă trebuie să spun ceva minunat şi mai bine spus o laudă pentru aceşti copii, e că ei, fără să fi primit de la părinţi credinţa, fără să aibă povăţuitori, ca şi cum ar fi mers în locuri pustii şi neumblate, au putut găsi calea, care duce la cer. Nu-i o vină că ai tată necredincios; vină e dacă mergi pe urmele necredinţei tatălui. Şi vină foarte mare nu e cînd avem părinţi răi, ci cînd nu ne îngrijim de ei, cînd nu facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i scăpăm

de această răutate. Cînd, însă, noi arătăm toată strădania pentru sufletul lor, iar ei rămîn în răutatea lor, atunci scăpăm de orice vină şi mustrare.

Am spus acestea, ca să nu te ruşinezi, iubite, cînd auzi că Avraam a avut tată necredincios. Şi Timotei a avut tată necredincios. «Era fiul unei femei iudee, spune Scriptura, mamă credincioasă, dar tatăl elen». Că tatăl lui a rămas în necredinţă şi nu s-a schimbat, se vede de acolo că Pavel, lăudînd credinţa lui Timotei, grăieşte aşa: «Credinţa ce s-a sălăşluit întîi în bunica ta Loida şi în maica ta Eunica şi sînt încredinţat că şi în tine». Numele tatălui său nu-i amintit deloc.

— De ce ?

— Pentru că a rămas necredincios şi nu era vrednic să se numere împreună cu fiul său. Apostolii, apoi, au avut părinţi răi. A arătat-o Hristos, cînd a spus : «Dacă Eu scot demonii cu Veelzevul, fiii voştri cu cine-i scot? Pentru aceea ei vor fi jude-cătorii voştri». Dar asta să nu te tulbure, să nu te scandalizeze. Că de aici învăţăm că viciul şi virtutea nu ţin de fire, ci de voinţă. Dacă ar ţine de fire, atunci negreşit părinţi răi ar naşte copii răi, iar cei buni copii buni; dar pentru că ţine de voinţă să fii rău sau bun, de aceea părinţi răi au avut copii buni şi adeseori părinţi buni au avut copii răi, pentru ca totdeauna să nu atribuim firii virtutea şi viciul, ci voinţei.

Dar, după cum spuneam, cum se face că părinţii lui Avraam, dacă erau necredincioşi, au pus copilului lor numele acesta ?

Şi lucrul acesta mai cu seamă este o faptă a înţelepciunii lui Dumnezeu, Care a rînduit că părinţii să pună lui Avraam acest nume, cu istoria celor viitoare în semnificaţia numelui lui. L-a silit odată Dumnezeu şi pe Valaam să spună viitorul, ca să-şi vădească puterea Lui şi să arate că are putere şi peste ai Lui şi peste străini. Şi ca să vezi că părinţii drepţilor, chiar cînd erau necredincioşi au pus adeseori, fără să ştie, copiilor lor nume, care arătau planurile viitoare ale lui Dumnezeu, îţi voi da şi un alt exemplu.

Lameh, tatăl lui Noe, al vestitului Noe, pe timpul căruia s-a întîmplat potopul, nu era drept, nu era bine plăcut lui Dumnezeu, nu era bun înaintea lui Dumnezeu. Dacă Lameh ar fi fost drept, dacă ar fi fost bineplăcut şi bun înaintea lui Dumnezeu, n-ar fi spus că numai Noe a fost găsit desăvîrşit în neamul său. Dacă Lameh ar fi fost drept, Dumnezeu nu l-ar fi trecut cu vederea pe tatăl dreptului Noe.

— Dar ce-i cu Lameh ?

— Lameh a pus copilului său un nume, care cuprinde în el istoria faptelor viitoare. Şi astfel numele dreptului a fost o profeţie. Numele lui Noe arăta potopul ce avea să fie.

— Cum arăta numele lui Noe potopul ce avea să fie ?

— Numele Noe, cuvint din limba ebraică, se tîlcuieşte cel ce odihneşte. Cuvîntul nia, în limba siriană, înseamnă odihnă. După cum de la cuvîntul avar, care înseamnă dincolo, a fost numit Avraam, iar de la Aidem, care înseamnă pămînt, a fost numit Adam, care înseamnă pămîntesc, tot aşa şi aici, de la cuvîntul nia, care înseamnă odihnă, a fost numit Noe, care înseamnă cel ce odihneşte. Asta o arată şi cuvintele adăugate de Lameh. Cînd Lameh i-a pus numele lui Noe, a spus : «Acesta ne va odihni». A numit potopul odihnă. Pentru că pe timpul lui Noe avea să fie potopul — iar potopul era moarte, căci «moarte este odihnă» — de aceea pe omul, pe timpul căruia avea să vină potopul, l-a numit cel ce odihneşte.

6. Şi ca să vedeţi că nu forţez interpretarea, să ascultăm interpretarea aceasta chiar din cuvintele Scripturii: «Şi a trăit Lameh o sută optzeci şi opt de ani; şi a născut un fiu şi i-a pus numele Noe, zicînd : Acesta ne va odihni pe noi de ostenelile noastre, de necazurile noastre şi de lucrul mîinilor noastre şi de pămîntul pe care l-a blestemat Dumnezeu».

Pentru ce spui: «Ne va odihni» ? Pentru ce n-ai spus: «Acesta ne va omorî, acesta va face să fie potopul, ci ai spus : «Ne va odihni» ? Atunci are să se întoarcă toată creaţia la cele dintîi stihii, adîncurile au să răbufnească de jos, zăgazurile cerului au să se deschidă de sus, tot are să ajungă un ocean nemaivăzut, nemaiauzit şl înfricoşător, şi au să se ascundă în nămol, într-un mormînt comun, de-a valma, trupurile oamenilor, trupurile cailor şi fiarelor! Spune-mi, te rog, numeşti odihnă atîtea rele, o nenorocire atît de mare?

— Da, mi se răspunde. Da, pentru că oamenii trăiau în păcat şi potopul a curmat păcatul, iar cei scăpaţi de păcat s-au odihnit. După cum un trup stăpînit de fel de fel de boale, care nu mai află vindecare, se odihneşte de vine moartea şi-l ia, tot aşa şi potopul, cu venirea lui, a luat şi a odihnit neamul acela de oameni, care cuprins de multe păcate, ca un trup bolnav fără de leac, nu mai avea nici o uşurare. Dacă «moartea este odihnă omului», apoi cu mult mai mult moartea este odihnă pentru cei care trăiesc în păcat şi nu se mai îndreaptă, pentru că moartea îi scapă de osteneli, nu mai îngăduie ca buboiul păcatului să înainteze mai mult, nici să ajungă mai grea sarcina păcatelor.

Da, nimic nu-i atît de greu, atît de împovărător ca păcatul; nimic nu ne face atîta osteneală, atîta chin ca viciul şi păcatul. De aceea spunea Hristos celor ce trăiau în păcate : «Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni». De aceea şi Lameh a numit potopul odihnă, pentru că venind a oprit păcatul.

Aş fi voit să vorbesc mai mult, că mai am încă multe de spus despre numele lui Noe. Dar deocamdată puneţi acestea în sufletul vostru şi spuneţi-le şi fraţilor noştri, care au lipsit, ca să nu mai fiu nevoit să fac iarăşi introduceri lungi, pentru a relua şirul cuvintelor. Să terminăm predica noastră cu rugăciuni, mulţumind lui Dumnezeu, Celui Ce ne-a dat să grăim acestea, că Lui slava în vecii vecilor, Amin.

6. INVATATURA BIBLICA DESPRE CREATIE  Profesorul A. H. Strong defineste creatia ca fiind: “Actul prin care Dumnezeu, numai pentru slava Sa si fara sa se foloseasca de ceva existent mai dinainte, a facut lumea, atit cea vazuta, cit si cea nevazuta.” (Strong, opera citata, p. 371) Aceasta doctrina este cunoscuta sub numele de creatie ex nihilo, adica “din nimic”. Invatatura despre creatie este parte integranta din Teismul crestin si este in contrast categoric cu evolutionismul naturalist si ateu. Acesta refuza elementul supranatural in creatie si incearca sa explice existenta tuturor formelor de materie si viata printr-o evolutie treptata a formelor inferioare inspre forme din ce in ce mai superioare si mai superioare; aceasta evolutie ar fi fost produsa de niste forte imanente in structura materiei. 

Cititorul Bibliei va fi ajutat foarte mult in intelegerea continutului primelor capitole ale Bibliei, daca va reusi sa tina tot timpul in minte faptul ca scopul final al revelatiei lui Dumnezeu este sa-l aduca pe om la cunostinta mintuitoare despre Dumnezeu si despre Evanghelia Domnului Isus Hristos. In vederea atingerii acestui scop, a fost necesar ca Moise sa ne transmita, prin revelatia primita de el, anumite informatii care sa poata fi grupate intr-o scurta si succinta istorie din care sa reiasa originea materiei, izvorul energiei, originea vietii, a constientei de sine, a personalitatii umane, a primului pacat. Toate acestea constituie fondul pe care se va desfasura apoi maretul plan de mintuire a omenirii

prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, istoria lumii este o istorie a planului de mintuire alcatuit de El. Geneza este asadar, “teocentrica” in atitudine (adica Il aseaza pe Dumnezeu in punctul focal al realitatii, fara sa se preocupe prea mult despre metodele folosite de El in facerea lumii). 

In al doilea rind, istorisirea Genezei este “geocentrica”, adica priveste evenimentele din punctul de vedere al omului asezat pe pamint. In chiar primul verset al cartii, Moise proclama: “La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si pamintul.” Si de acolo pina la sfirsit, relatarea se va concentra asupra pamintului, ca loc de existenta al rasei umane. Istorisirea mai poate fi definita si ca fiind preocupata mai mult cu “fenomenele” intimplate, decit cu explicarea lor stiintifica. Aceasta nu inseamna ca Biblia ar fi doar o culegere de speculatii filosofice materializate sub forma unor desfasurari mitice, si nici ca Scriptura nu ar fi valabila din punct de vedere stiintific. 

Biblia vorbeste cu omul simplu, intr-un limbaj cit mai clar si pe intelesul tuturor. Simplitatea aceasta aparenta ascunde insa taine mari si creaza dificultati mari celor ce cauta sa inregimenteze Biblia in tabara propriilor lor convingeri. Limbajul revelatiei divine este de o deosebita frumusete poetica. Continutul ei este o reasigurare data inimii, nu o prelegere stiintifica adresata mintii. Simplificat si redus la datele informative, textul din Geneza arata cam asa:

“Si Dumnezeu a spus: “Sa fie ...”Si a fost ...Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.Astfel a fost o seara, si apoi a fost o dimineata:aceasta a fost ziua ...”

Din cauza caracterului teocentric in atitudine si geocentric in orientare, din cauza limbajului nestiintific si a caracterului preponderent poetic, este evident ca omul de stiinta care se va apropia de relatarea Genezei cu dorinta de a primi date exacte pertinente despre facerea lumii va ramine dezamagit.

Unul din lucrurile interesante din primul capitol al cartii Geneza este corespondenta progresiva care exista in cele doua serii de cite trei. In cea dintii zi, Dumnezeu a facut ca pe pamint sa apara lumina; in cea de a patra, El a daruit pamintului luminatorii din intinderea cerului: soarele, luna si stelele; in ziua a doua, Dumnezeu a despartit apele de ape facind intinderea cerului, adica a despartit apele terestre de apele atmosferice adunate in nori; in cea de a cincea zi, El a facut pasarile sa zboare deasupra pamintului si vietuitoarele marine si pestii marilor (Este interesant sa remarcam o problema lingvistica: in versetul 1, apoi in cazul vietuitoarelor marine (1:21 si al omului (1:27) este intrebuintat verbul “a crea”, in timp ce pentru intinderea cerului (1:7), pentru soare, luna si stele (1:16) si pentru animalele pamintului (1:25) este folosit verbul “a face”); in ziua a treia, Dumnezeu a facut sa apara uscatul si a asezat pe el multimea de verdeata a cimpului si pomii roditori; in cea de a sasea zi, El a facut fiarele pamintului si l-a creat pe om.

In acest prim capitol din cartea Genezei exista o serie intreaga de probleme care au dat nastere la multa discutie si multa speculatie. De exemplu discutia despre termenul “zi”. Sint unii comentatori care cred ca termenul nu trebuie luat decit in valoarea lui poetica si metaforica. Eu cred ca o astfel de parere nu face cinste textului biblic. 

Exista alti comentatori care cred cu fermitate ca termenul “zi” nu poate defini decit ceea ce defineste si astazi, si anume un interval precis de douazeci si patru de ore terestre. Intr-adevar, acesta ar fi sensul necontestat, daca nu ar fi vorba despre “impotrivirile stiintei” de care se face astazi atita parada. Cind

discutam probleme ca aceasta, trebuie sa tinem cont ca exista doua surse pentru a afla adevarul: informatiile generale metafizice pe care ni le pune la indemina Cuvintul lui Dumnezeu care ni-L prezinta pe El drept Creatorul si Sustinatorul tuturor lucrurilor, existind transcendental si imanent in creatie; si cea de a doua sursa: cercetarile si descoperirile oamenilor de stiinta. Lumea in care traim este proprietatea lui Dumnezeu, si El a gasit cu cale sa alcatuiasca mintea omeneasca in asa fel incit sa fie pornita sa iscodeasca si sa afle tainele inscrise de Dumnezeu in creatie.

Biblia il ajuta pe omul de stiinta aflat in cercetare dupa adevar sa nu se rataceasca si sa nu-si piarda timpul in directii gresite. Pe de alta parte, stiinta care interpreteaza creatia ne ajuta ca s-o intelegem, sau cel putin sa nu ne formam interpretari gresite in privinta revelatiei pe care ne-o da Biblia.

In privinta “zilelor” din Geneza se pune intrebarea: Care a fost durata lor? ( Modern Science amd Christian Faith, scrisa de membrii ai Academiei Americane de Stiinta (Wheaton, Illinois,.: Van Kampen Press, 1948)

O posibilitate foarte viabila este ca relatarea biblica se poate impaca cu milioanele de ani rezultati din datarile stiintifice, daca consideram cele sase zile, ca zile obisnuite, dar neconsecutive. Cu alte cuvinte, o traducere echivalenta ar putea vorbi de o prima zi, o a doua zi, etc. intre care s-au putut desfasura evenimente insirate pe durata unor epoci geologice. 

O alta interpretare vede cele sase zile, nu ca perioade de douazeci si patru de ore, ci ca sase “intervale” de timp, nedelimitate precis, dar incadrate poetic intre o seara si o dimineata.

Oricare ar fi interpretarea, discutiile despre durata zilelor creatiei nu trebuie sa-l tulbure in nici un fel pe credinciosul evanghelic de astazi. Important este ca Biblia Il prezinta pe Dumnezeu ca si Creator al universului si ca Suveran deplin peste lumea creata.

Un alt punct de discutie este daca multimea de variatii in cadrul speciilor si subspeciilor a existat de la inceputul creatiei sau avem de a face cu un proces de evolutie limitata la nivelul diverselor specii. Exista urs de zona temperata, urs montan si urs polar. Au fost toate aceste variatii prezente de la inceput sau unele dintre ele au aparut pe parcurs? Si ce s-a intimplat cu multimea de varietati pe care nu le mai gasim astazi decit in forme fosile? Sint ele dovezi ale unor incercari nereusite de adaptare in procesul evolutiv, sau sint specimene disparute din cauza unor altfel de fenomene terestre?

Asa cum a fost aratat si mai inainte, infruntarea este de fapt intre cele doua conceptii despre lume si viata: cea teista si cea naturalist evolutionista. Cea mai mare parte a argumentelor naturaliste sint grupate in cinci categorii: morfologia care sustine ca asemanarile de forma si structura indica un punct de plecare comun pe scara evolutiei; Embriologia care pretinde ca dezvoltarea asemanatoare a fetusurilor dovedeste un proces evolutiv identic pentru majoritatea speciilor; Paleontologia care prezinta urmele fosile drept suport pentru parerea ca exista un proces evolutiv in scara care poate fi dovedit in straturi consecutive ale pamintului; argumentul organelor parazitare ca niste vestigii ale unor structuri abandonate in procesul evolutiv si varietatile existente in cadrul speciilor aflate in forme de mediu diferite. 

Trebuie notat ca ceea ce este in discutie nu este daca Dumnezeu a putut El insusi sa foloseasca procesul evolutiv, ci daca El a facut-o sau nu. Daca vrem sa fim sinceri pina la capat trebuie sa spunem ca interpretarea naturalist evolutionista este o stricta interpretare filosofica, subiectiva si imposibil de dovedit convingator. Asemanarile de structura pot fi privite si ca o dovada a unui Creator comun care a lucrat dupa o schema favorita! Dezvoltarea embriologica a fetusului ar putea trece foarte bine si ca o

dezvoltare necesara unica de la simplu la complex pe durata procesului de crestere. Formele fosile pot fi privite si ca o dovada ca intr-adevar au existat perioade de timp in care varietatea animalelor a fost mai bogata ca cea de astazi, iar asta nu inseamna neaparat ca animalele din vremea noastra deriva din alte animale disparute intre timp. 

Argumentul cu organele “parazite” si-a pierdut intre timp mult din putere deoarece stiinta a descoperit ca ele indeplinesc si astazi functii strict necesare de care nu se stia alta data inca nimic. (Credinciosul evanghelic are acelasi drept ca si necredinciosul, atunci cind este vorba de presupuneri. El poate sustine cu aceiasi convingere ca toate organele “nefolosite” astazi corespund sau au corespuns odata unor functiuni strict necesare. Caderea omului in pacat si procesul “devolutiv” al degenerarii lasa mult loc pentru astfel de interpretari) (Am putea adauga ca, de la data scrierii acestei carti, genetica a batut si ultimul cui in cosciugul teoriei evolutioniste. Se stie astazi ca numarul de cromozomi este o constanta a fiecarei specii si ca variatiunile nu sint posibile decit in cadrul aceleasi specii. - N.T)

Autorul acestei carti se alatura cu entuziasm unei multimi de oameni de stiinta si de exegeti evanghelici care sustin ca relatarea Genezei contrazice teoria evolutionista din foarte multe motive dintre care enumeram: 

(1) Geneza prezinta o creatie prin “Fiat”, proclamare divina. Vietuitoarele si formele de vegetatie au fost facute dintr-o data intr-o deplina varietate descrisa de expresia: “dupa soiul lor”. Vietuitoarele se reproduc si astazi dupa acelasi principiu. Exista ciini de citeva sute de grame si ciini de sute de kilograme, dar inca nu s-a putut obtine din incrucisarea a doi ciini o pisica sau o privighetoare. Incidental, se mai descopere si astazi in viata, forme pe care stiinta le proiectase ca extincte inca in perioade de acum citeva “milioane de ani” (Note din numeroase publicatii: e. g.Time, LXI, 2. Ian. 1953, p.60); 

(2) Stiinta insasi, mai cu seama cercetarile genetice, infirma pe zi ce trece teoria naturalist evolutionista. Intr-adevar, cu cit ne coborim mai mult in intimitatea organismelor “simple”, cu atit dam de structuri mai complexe. Exista un microcosmos molecular si atomic care sfideaza toate cunostintele noastre de azi si rastoarna teoria evolutiei de la simplu, la complex. Genetica suporta Biblia.

De ce mai continua aceasta naluca a evolutionismului sa ocupe un loc in catedrala serioasa a stiintei? Pentru ca alternativa ei, teismul creationist i-ar trimite pe oameni la credinta in Dumnezeu, iar omenirea rebela nu vrea sa se supuna Creatorului ei. Aceasta nu este insa o problema stintifica, ci una morala.

Teismul este cladit pe premiza existentei unui Dumnezeu personal atotputernic caruia trebuie sa ne supunem; naturalismul evolutionist il lasa pe om cu iluzia ca el este produsul suprem al unui lant evolutiv progresiv. Teismul ne spune ca Geneza ne prezinta felul in care a facut Dumnezeu toate lucrurile; evolutionismul sustine ca originea si evolutia vietii trebuie sa ramina un mister. In teism, vietuitoarele au fost create “dupa soiul lor” cu capacitatea de a se reproduce la nesfirsit; naturalisnul pretinde ca mediul inconjurator este cel care a continuat si continua sa modeleze formele de viata, eliminindu-le pe cele necorespunzatoare si dind mereu nastere unor alte forme noi. Teismul spune ca omul a fost creat de Dumnezeu cu un intelect si cu o inima capabila sa se implineasca in partasia cu Dumnezeu. Omul este prezentat ca un agent responsabil inaintea lui Dumnezeu si cu sansa de a accepta acum lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Naturalismul insa, il prezinta pe om ca pe un produs al evolutiei formelor inferioare, un simplu animal dezvoltat, prada pornirilor instinctuale, singuratic si tragic in virful unei piramide fara rost, fara responsibilitatea de a raspunde sau de a depinde de vreun standard stabilit dinafara.

Teismul spune ca lumea este intretinuta prin grija divina si condusa de catre Dumnezeu spre implinirea unor scopuri precise. Naturalismul nu poate sa picteze decit imaginea lipsita de sens si semnificatie a hazardului: omul este liber, singur si fara rost. Pentru cel ce accepta teismul crestin, nu exista nici un fel de dificultate in acceptarea invataturii despre creatie asa cum este prezentata ea in Cuvintul lui Dumnezeu. 

Crestinii evanghelici n-au nimic de cistigat daca cauta sa armonizeze relatarea Genezei cu ipotezele evolutioniste. in afara de dorinta de a fi “la moda” si de teama de a nu fi “ramas in urma” nu exista nici un alt argument care sa dovedeasca necesitatea imbratisarii unei astfel de teorii stiintifice.

Ce va raspunde omul de stiinta crestin cind se va vorbi despre asa-numitul om preistoric care a locuit la inceput pamintul? Cum va putea el sa ignore omul de Neanderthal, de Cro-magnon? Raspunsul este ascuns in tacere, rabdare si incredere in Dumnezeul care nu se lasa sa fie batjocorit. Lantul evolutiv este plin de falsuri si de “verigi lipsa”, iar singurul lucru care se poate spune despre aceste verigi lipsa este ca, intr-adevar, sint lipsa! Nu exista nici un fel de evidenta ca omul a fost vreodata in trecut mai inferior din punct de vedere mintal, spiritual sau fizic. Dimpotriva! Exista destule vestigii si relatari despre realizari care pot constitui si astazi minuni ale lumii. Toata stiinta si progresul modern nu le pot imita sau explica perfectiunea. 

Omul a fost creat de la inceput dupa chipul si asemanarea perfecta a dumnezeirii. Creatura umana a fost de la inceput Homo sapiens. Iata cum ii sint descrise caracteristicile: “ ... pozitia verticala extinsa complect, privirea indreptata inainte, din cauza careia picioarele au o pozitie care favorizeaza mersul, nu cataratul ... o mai mare dezvoltarea a anumitor muschi ... care suporta si intretin pozitia verticala a corpului; scurtimea caracteristica a bratelor si opozabilitatea complecta a degetului mare, barbia iesita in afara, dentitia uniforma si ordonata, si cel mai mult, dezvoltarea enorma a creierului si conformatia caracteristica a craniului si a fetei. Numai omul are abilitatea de a folosi vorbirea articulata, si probabil, din cauza folosirii ei, si-a dezvoltat puternic capacitatea de a gindi abstract. (Din articolul despre “om” din Websters New International Dictionary of English Language, Springfield, Mass. Merriam Co., 1917, p.1307) 

Nu s-a gasit nici macar o singura dovada ca omul ar fi existat vreodata pe pamint intr-o stare total diferita de cea de astazi. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna om. Omul a purtat intotdeauna imaginea divinitatii. Fireste, in miile de exemplare umane au existat si continua sa existe anormalitati deformatoare. 

Din pacate, evolutionistii s-au repezit sa le colectioneze si sa pretinda ca au gasit forme umane de dezvoltare intermediara. Ar fi fost suficient sa se uite bine in jur sau sa mearga la o colectie de oase pentru a vedea ca “exemplarele” preistorice continua sa coexiste cu omul de astazi. Byron C. Nelson, doctor in filosofie, a insemnat in cartea sa, Inainte de Avraam - Omul preistoric in lumina Bibliei, doua din convingerile lui de baza: 

“Cea dintii este ca omenirea este foarte batrina - cit de batrina, autorul nu stie si nici nu incearca sa dovedeasca. A doua este ca omul a fost dintotdeauna om. El nu a aparut ca un produs al evolutiei, ci o creatie, exact asa cum spune si Biblia in cartea Genezei. Autorul acestor rinduri crede in adevarul ei luat litera cu litera.” (Byron C. Nelson, Before Abraham, Prehistoric Man in Biblical Light, Minneapolis, Minn. Augsburg Publishing House, 1948, p.96)

D.L. Deja este cunoscut faptul că duhurile rele sunt îngerii răi, Satana cu slujotorii lui şi duhurile bune sunt îngerii care noi ni-i imaginăm în haine albe cu aripi care ne apără. Care este originea îngerilor buni şi celor răi?

P.O. Faptul că există două dimesiuni, aceasta a constituit totdeauna o realitate a existenţei, o realitate a universului. A existat dintotdeauna partea pozitivă, benefică, fortificatoare şi a existat şi partea malefică, distrugătoare. Biblia prezintă foarte bine lumea văzută şi nevăzută. Spre regret, în lumea contemporană nu se simte un progres duhovnicesc, din contra merge în regres. Pe lângă faptul că suntem creaţi după “chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” avem în noi o părticică din dumnezeire, deci suflet nemuritor. Biblia spune că Dumnezeu este Duh, de aceea şi noi avem o părticică de duh în noi care este veşnică. În viaţa noastră întotdeauna a fost o luptă între bine şi rău, iar câmpul de luptă fiind tocmai sufletul nostru.

D.L. Biblia spune că Dumnezeu este creatorul lumii, a creat El ingerii buni şi răi?

Atât lumea văzută, cât şi cea nevăzută a fost creată de către Dumnezeu şi El foarte bine prezintă locul, timpul şi menirea creaţiei. Totodată, vedem primele realizări, dar şi primele ratări ale creaţie, atunci când creatura se vrea a fi Dumnezeu. Lucifer era primul între îngeri, cel mai luminos şi frumos, dar a căzut din slavă în urma neascultării şi mândriei. Prin faptul că a vrut să fie asemenea lui Dumenezeu, el a fost coborât în adâncurile pământului. El a devenit Satana din cauza că nu a menţinut legătura cu Creatorul, nu s-a mulţumit cu acea slavă care i-a dat-o Dumnezeu, astfel a căzut mai jos decât era. El este cel care nu dă slavă lui Dumnezeu, ci îi este duşman Lui şi oamenilor. În al doilea rând omul, Adam şi Eva au fost aşezaţi de către Dumnezeu în grădina Edenului. Ei aveau o perfecţiune deosebită şi Dumnezeu le-a dat o singură poruncă, care ei au încălcat-o din dorinţă de a cunoaşte mai mult, de a fi asemenea Domnului.

D.L. Ce rol au îngerii în viaţa oamenilor?

P.O. În primul rând, îngerii sunt acei care vestesc, cei care transmit mesajul şi voia lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp fiecare din noi primeşte un înger păzitor la naşterea sa. Îngerul păzitor este însoţitorul nostru în lupta spirituală dintre bine şi rău.

D.L. Noi, oamenii, deseori spunem că în urechile noastre sună două voci: una care ne spune să facem bine, alta care ne spune să facem rău. Puteţi să ne explicaţi acest lucru?

P.O. Diavolul este cel care împiedică orice efort spiritual, deoarece el ar vrea ca fiecare să se dea în stăpânirea sa. De asemena este forţa bună, care opune rezistenţă împotriva dorinţei lui Satan, ca ea să nu fie realizată. Cu cât mai mult depui efort, cu atât mai mult lupta aceasa devine mai aprigă şi prin aceasta înţelegem că viaţa duhovnicească nu este uşoară.

Totodată, sunt oameni care sunt posedaţi de duhurile rele şi care îi slujesc lui Satan, bunăoară cei care se ocupă cu ocultismul, vrăjitoria. Ghicitorii sunt cei care încercă să prevestească cu puterea celui rău.

D.L. Poate omul să fie biruitor asupra Satanei şi slujitorilor lui?

P.O. Unica noastră armă este credinţa în Dumnezeu. Este nevoie ca viaţa nostră să fie trăită în duh şi în adevăr, în duhul evlavie, bunătăţii, şi-n Duhul lui Dumnezeu. Cel care are Duhul lui Dumnezeu nu poate face rău. Totuşi Dumnezeu permite răul, adică permite ispita în lume, pentru ca noi, oamenii, să

devenim mai tari în credinţă. Nu poţi deveni bun sportiv fără efort şi antrenament, după cum nu poţi deveni bun creştin fără efort spiritual, fără rugăciune şi încercări care te întăresc în credinţă.

D.L. Aţi spus că Dumnezeu permite ispita, are Dumnezeu putere asupra Satanei, îl limitează El în anumite acţiuni?

P.O. Domnul permite ispita atâta cât noi o putem duce. Iov din Sfânta Scriptură a fost ispitit până a pierdut totul din jurul său, dar nu a cârtit şi apoi i s-a întors însutit. Importantă este dorinţa noastră de a rezista ispitei care ne poate duce la păcat, dar întotdeauna să fim învingători.

D.L. Satana sau îngerii lui Dumnezeu vin să ne comunice un mesaj. Am auzit odată un caz când a venit un înger la un om şi i-a spusn să se sinucidă. Apoi cineva a interpretat acest caz şi mi-a spus că nu ar putea îngerul lui Dumnezeu să aducă un astfel de mesaj şi chiar însăşi Biblia vorbeşte că Satana se poate preface într-un înger de lumină, ca să amăgească oamenii.

Cum putem noi creştinii să recunoaştem dacă mesajul primit de la un înger este de la Dumnezeu dar nu de la Satan?

P.O. Printr-o rugăciune sinceră adresată lui Dumnezeu noi putem primi acea înştiinţare dacă descoperirea primită este divină sau diavolească. Revelaţia care vine de la Dumnezeu este spre o creştere spirituală, iar dacă este spre slavă deşartă, spre pierzarea sufletului, atunci nu poate fi de la Cel de sus.

D.L.În periada Sărbătorilor de Paşti cu toţii privim filmul “Viaţa lui Iisus” şi o secvenţă din film arată cum Satana a încercat să-L ispitească pe Iisus ca să-L facă să renunţe la planul Lui de a salva omenirea de păcat. A pregătit Dumnezeu un plan anumit şi pentru om, ca exemplu să-I dea slavă, să asculte, să-I slujească lui Dumnezeu, dar Satana doreşte să ne ispitească ca noi să nu împlinim planul lui Dumnezeu?

P.O. Da, Bunul Dumnezeu are cu fiecare din noi planul său, iar satana este acel care pune piedici permanent. În acelaşi timp însăşi noi nu suntem privaţi de voinţa de a alege binele sau răul, adică Dumnezeu nu intervine în libertatea noastră.

D.L. Ce este important să facă un creştin ca să nu ajungă să fie condus de Satana sau influenţat de el?

P.O. Să aleagă să-L slujească pe Dumnezeu, să nu asculte de forţa rălui?

D.L. Este evident că în ţară se face mult rău, corupţie, omoruri, invidie, certuri, în acelaţi timp oamenii doresc să fie bine. Din aceasta putem conclude că mai mult domină puterea răului decât puterea binelui. Cum am putea schimba situaţia aceasta?

P.O. Noi trebuie să favorizăm creşterea sănătoasă lăuntrică, dar cu părere de rău aceasta nu s-a început. Fiecare avem sădit în noi credinţa, dar ea trebuie să fie crescută, însă dacă nu este crescută generaţia în frica Domnului atunci noi culegem roadele pe care le avem: oameni înstrăinaţi şi depărtaţi de cele sfinte care nu fac alt ceva decât să-l slujească pe Satan prin acţiunile lor.

Sfatul Preotului - Ziarul Liber