CUPRINS: INTRODUCERE..................................................... 2 CAPITOLUL I.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND TACTICA ASCULTARII ÎNVINUITULUI ŞI INCULPATULUI....................................4 1.1 Învinuitul, inculpatul în cadrul procesului penal.........4 1.2. Incidența principiilor fundamentale ale procesului penal în activitatea de ascultare a învinuitului și a inculpatului......7 1.3. Reglementarea procesual-penală a ascultării învinuitului, inculpatului..................................................13 CAPITOLUL II. TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI ȘI INCULPATULUI. 26 2.1.Pregătirea în vederea ascultarii învinuitului inculpatului26 2.3.Strategii de interogare...................................29 2.3.Tactica asculării propriu-zise a învinuitului, inculpatului ..............................................................32 CAPITOLUL III. ASCULTAREA ÎNVINUITULUI ȘI INCULPATULUI DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ.......................................42 1
respectarea regulilor de tactica criminalistica“5 (Alaturi de termenul de ascultare se mai utilizează
termenul de audiere; acesti termeni sunt sinonimi atat din punct de vedere literar, cat si juridic.)
Prin “tactica“ se intelege, in mod obisnuit, activitatea ce consta in “totalitatea mijloacelor
utilizate de cineva pentru a izbandi intr-o actiune“6.
Prin tactica ascultarii învinuitului sau inculpatului se intelege acea activitate criminalistica
complexa care consta in utilizarea in conformitate cu dispozitiile legale, in timpul ascultarii
acestuia, a unor metode și procedee tactice specifice de obtinere a declarațiilor, de valorificare a
mijloacelor de proba, in scopul aflarii adevarului in cauza.
Organul judiciar are ca sarcină să fixeze informaţii probante obţinute prin contactul direct
cu fiinţa sau obiectul material în cadrul acţiunilor procesuale, sau în urma prezentării de către
persoanele cointeresate în proces (învinuitul, vicitima) a anumitor obiecte.
În criminalistică metoda descrierii are specificul său determinat de mai mulţi factori, dintre
care:
- reglementarea procesuală a activităţilor de cercetare criminalistică, a modului de fixare a
rezultatelor obţinute. Legislaţia în vigoare prevede anumite cerinţe asupra formei şi conţinutului
tuturor actelor procesuale la redactarea cărora se utilizează metoda de în discuţie;
- sfera practic nelimitată a obiectelor de studiu criminalistic. Datorită caracterului său
retrospectiv, investigarea criminalistică presupune examinarea tuturor obiectelor care într-un mod
sau altul au reflectat fapta penală. În majoritatea cazurilor acestea sunt multiple şi diverse.
Structura temei de cercetare. Prezenta lucrare, este structurată în 3 capitole, fiecare
conţinând mai multe secţiuni, şi se încheie cu o prezentare de concluzii şi propuneri..
Nu se poate vorbi de procedee tactice folosite în audierea învinuiților și inculpaților fără a
cunoaşte cadrul procesual penal care reglementează acestă probă şi totodată fără a cunoaşte
persoana învinuitului din perspectiva psihologiei judidicare.
Lucrarea tratează tacticile şi metodele conscute privind ascultarea învinuiților și
inculpaților..
Sunt abordate probleme complexe privind depoziţiile învinuiților și inculpaților cu
implicaţii evidente atât în faza urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti.
Aspectele teoretice tratate în lucrare se împletesc în mod armonios cu cele de practică
judiciară. Într-unul dintre capitole, lucrarea prezintă problematica aşa cum ea este tratată în noul
Cod de procedură penală.
5 Dictionar de criminalistica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, pag. 256 Mic dictionar enciclopedic, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1972
3
CAPITOLUL I.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND TACTICA ASCULTARII
ÎNVINUITULUI ŞI INCULPATULUI.
1.1 Învinuitul, inculpatul în cadrul procesului penal
Faptele antisociale sunt produsul natural al raporturilor dintre oameni, ele existând şi
putând fi calificate ca neumane, imorale, independent de orice aşezare juridică. Acestea însă, nu
pot fi calificate drept infracţiuni decât din momentul în care legea le consideră ca ilicite,
sancţionându-le cu pedepse.
Republica Moldova este astăzi un stat de drept, democratic şi social, în care cetăţenii
beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie sau prin alte legi, dar supunându-
se şi obligaţiilor prevăzute de acestea, fiind egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări.
Cei bănuiţi de săvârşirea unei fapte penale au situaţia de persoane suspecte, dar nu sunt
încă părţi în raportul procesual penal, fiindcă acest raport ia naştere numai în momentul când
acţiunea penală este pusă în mişcare.
Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare în mod impersonal, contra „incertae
personnae” ci trebuie să fie îndreptată contra unei persoane bine determinată.
Desfăşurarea procesului penal conferă autorului infracţiunii diferite calităţi procesuale,
fiecare cu semnificaţii juridice distincte, în funcţie de aceste calităţi procesuale, astfel că, subiectul
activ al infracţiunii va avea anumite drepturi şi obligaţii, pe care urmează a le exercita sau suporta
în activitatea procesuală
Codul de procedură penală dă o valoare relativă declaraţiilor, adoptând o soluţie de mijloc,
în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză. Nu se poate întemeia o soluţie de
condamnare doar pe simpla recunoaştere a învinuitului sau inculpatului. Potrivit Codului de
procedură penală, organul de urmărire penală, pentru aflarea adevărului, este obligat, chiar dacă
învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta, să adune probe atât în favoarea cât şi în defavorarea
acestora.
Odată cu sesizarea organelor judiciare in privinţa săvarşirii unei infracţiuni, acestea
procedează la efectuarea cercetărilor necesare descoperirii şi tragerii la răspundere penală a
infractorului.
Persoana bănuită a fi comis fapta penală este numită “făptuitor” inainte de declanşarea
urmăririi penale, iar după acest moment, ea dobandeşte calitatea de “învinuit”.
4
În momentul în care, se consideră că există suficiente probe de vinovăţie impotriva
învinuitului, organul de urmărire penală inaintează dosarul cauzei procurorului, cu propunerea de
a se dispune începerea acţiunii penale impotriva acestuia. Procurorul studiază materialele care
alcătuiesc acest dosar şi, dacă el consideră că învinuitul este cel care a săvarşit fapta penală,
dispune punerea in mişcare a acţiunii penale, declanşată prin actele procesuale ( ordonanţa de
punere in mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul şi declaraţia orală a procurorului), prin
оndeplinirea acestora, învinuitul dobвndind calitatea de inculpat.
In Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care a aderat şi Republica Moldova, se
menţionează: „pană la rămanerea definitivă a hotărarii de condamnare, persoana este considerată
nevinovată”. Învinuitul, inculpatul poate fi ascultat pe parcursul efectuării actelor de urmărire
penală, inainte de a se dispune arestarea lui, fiind reglementată şi situaţia in care mandatul de
arestare a fost emis fără ascultarea inculpatului deoarece acesta este dispărut, se află in străinătate
sau se sustrage de la urmărirea penală, stabilindu-se obligaţia anchetatorului de a-l asculta
“imediat ce a fost prins sau s-a predat”7.
Cand impotriva învinuitului se intenţionează declanşarea acţiunii penale, el este ascultat
aducandu-i-se la cunoştinţă învinuirea şi fiind intrebat dacă are noi mijloace de apărare. După
punerea in mişcare a acţiunii penale, învinuitul devenit inculpat este ascultat din nou, cercetarea
putand continua şi fără efectuarea acestei activităţi, doar in cazurile limitative prevăzute de lege:
cand inculpatul este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte in ţară. In primă instanţă,
judecarea cauzei se realizează ascultand pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi partea vătămată
dacă este de faţă.
Modul de ascultare este reglementat tot de Codul de procedură penală: “Inculpatul este
lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis in judecată, apoi i se pot pune
intrebări de către preşedinte şi ceilalţi membrii ai completului, precum şi de procuror, partea
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul
inculpatului a cărui ascultare se face”.
In cursul urmăririi penale se procedează la audierea fiecărui învinuit separat, in faţa
instanţei de judecată insă, ascultarea fiecărui inculpate realizandu-se in prezenţa celorlalţi
7 Actele juridice Internaţionale la care este parte şi Republica Moldova conţin prevederi a prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948); art. 6 § 2 al Convenţiei Europene de apărare a Drepturilor Omului (1950); Art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor civile şi politice (1966). Aceste reglementări primesc o confirmare şi în legislaţia internă a Republicii Moldova – Constituţia R.M. în art. 21 prevede că orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public în cazul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură Penală în art. 8 – “Prezumţia nevinovăţiei” – stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă.
5
inculpaţi, cu excepţia cazului in care, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre ei fără ca
ceilalţi să fie de faţă. Nu există o limitare legală a numărului de ascultări la care poate fi supus
învinuitul, inculpatul, acesta putand fi ascultat ori de cate ori este necesar”.
In Codul de procedură penală se stipulează că declaraţiile învinuitului, inculpatului au
valoare probantă doar in măsura in care sunt coroborate cu fapte şi imprejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente in cauză, deci cu alte mijloace de probă.
De aceea, declaraţia trebuie mai intai verificată şi dacă cele susţinute se confirmă sau nu,
aceasta va fi luată in considerare, anchetatorului revenindu-i obligaţia să administreze probe in
favoarea, sau in defavoarea învinuitului, inculpatului. Verificarea amănunţită a acestor declaraţii,
conform, poate conduce la stabilirea sincerităţii sau nesincerităţii celui ascultat.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi
recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine
anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de interogatoriu
judiciar.
Interogatoriul judiciar se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat
(anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor
privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările
în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile.8
Din perspectivă psihologică interogatoriul judiciar (urmărirea penală şi cercetarea
judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două
persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un
adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte
într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecinţele care ar urma să decurgă.
În cadrul interogatoriului judiciar, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie
să plece de la principiul prezumpţiei de nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor
acesteia.
În relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat),
martor sau persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie convorbirea. În această
situaţie însă, convorbirea nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuţii, ci ca
un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionată în
care, pe de o parte se încearcă obţinerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau
denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonişti.
8 Buş I., Psihologie judiciară, Curs universitar, Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
6
În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu
folosit şi îi este redus sensul, aria sa de activitate. În accepţiunile acestora, termenul în cauză
vizează doar o latură a activităţii de ascultare, şi anume momentul adresării întrebărilor şi al
primirii răspunsurilor, neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural. În aceste accepţiuni
termenul nu se identifică cu noţiunea de ascultare care presupunea atât relatarea liberă a faptelor
de către cel ascultat, cât şi adresarea de întrebări de către reprezentanţii organului judiciar.
1.2. Incidența principiilor fundamentale ale procesului penal în activitatea de ascultare
a învinuitului și a inculpatului.
Învinuitul şi inculpatul ca părţi în proces au anumite drepturi şi obligaţii. Între drepturile
învinuitului, inculpatului se înscrie, potrivit alin. 1 art. 66 dreptul la apărare. În alin. 2 pct.1 este
garantat dreptul de a şti pentru ce faptă este învinuit.
Procurorul este obligat în decurs de 48 ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub
învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit, să-i
aducă la cunoştinţă învinuirea şi să-i explice conţinutul ei. Acest drept rezultă în mod expres din
conţinutul art. 6, paragraful 3 CEDO lit. a, unde se prevede: „Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit,
asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;”
Potrivit Codului de procedură penală, orice persoana este considerata nevinovata pâna la
stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarâre penala definitiva.
Aceasta dispozitie legala consacra legislativ prezumtia de nevinovatie, ca o garantie pentru
cetatenii nevinovati împotriva erorilor judiciare9.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este prevăzut în Declaraţia universală a drepturilor
omului din 10 decembrie1948 (art.11), în Constituţia Republicii Moldova (art.21) şi în Codul de
Procedură civilă (art.8).
Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi unul
din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei de vinovăţie în
numeroase documente de drept internaţional în care se consacră drepturi fundamentale ale
persoanei.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului
în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut rezultînd
9 Gr. Theodoru, op. cit., p. 218
7
toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire
penală sau instanţa de judecată pentru a nu-i încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i
acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.
Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vre-unei persoane să-şi dovedească
nevinovăţia sa (art. 8 al (2) CPP R.M.).
De asemenea este recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca
vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vre-un
interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se
stabileşte în cadrul unui proces cu respectarea garanţilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu
înseamnă şi stabilirea vinovăţiei. Sarcina probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 CPP
R.M., art. 64 al. P. 7, art. 66, al. 2 p. 7). Pînă la adaptarea unei hotărîri de condamnare şi pînă la
rămînerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau concluziile
despre vinovăţia persoanei despre săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate
dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului. Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei
datorită faptului că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza
unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţîndu-se presupunerile sau probele
afectate de incertitudine. Legiuitorul stabilind chiar interpretarea dubiilor în favoarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii probelor orice informaţie, în baza căreia se pot
trage 2 sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă
arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de vinovăţie.
Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ împotriva problemelor referitoare la
acuzare, cum ar fi definiţia provizorie sau efectele secundare asemănătoare.
Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului legalităţii şi
constituie baza principiilor, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi a dreptului de
operare.
Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat atunci tot ea presupune şi faptul că
nici o persoană recunoscută vinovată de săvîrşirea unei fapte penale, în spiritul de dreptate şi
justiţie, nu trebuie să rămînă nepedepsită şi sancţiunile să fie aplicate cu toată fermitatea şi
severitatea în raport se greutatea infracţiunilor săvîrşite.
Dreptul la tăcere este un drept al persoanei ce se exercită şi se realizează în domeniul
comunicării sociale în concordanţă cu celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. Este
8
evident că şi prin tăcere10 se poate comunica informaţia, informaţie de care uneori legea leagă
anumite efecte juridice.
Conţinutul informaţiei comunicate prin tăcere îmbracă diferite forme şi de regulă se
deduce din conjunctura în care se manifestă tăcerea dar în mod deosebit din definiţia şi
reglementarea dată de legiuitor (aprobare tacită, refuz tacit, aviz tacit, acord tacit, autorizare tacită,
etc.). Ca urmare romanii ziceau «tacio facit ius».
Dreptul la tăcere nu are o consacrare expresă în Constituţie, Convenţii internaţionale şi
legi, însă rezultă implicit din acestea, ca un drept care se valorifică în procesul comunicării sub
diferite forme unele din ele reglementate de lege.
De pildă, referitor la dreptul de a nu face nici o declaraţie în Amendamentul 5 (1791) la
Constituţia Statelor Unite ale Americii, se arată că «nimeni nu va putea fi constrâns să
mărturisească împotriva propiei persoane». Ca urmare, orice poliţist este obligat să avertizeze
pe cel reţinut că are dreptul să nu declare nimic, întrucât tot ce spune poate fi folosit împotriva sa
la tribunal. Declaraţiile şi probele obţinute cu încălcarea prevederilor acestui drept, conduc la
excluderea lor din sistemul doveditor al cauzei. Este vorba de regula excluderi probei obţinute
ilegal, de la folosirea acesteia în procesul penal.11 De exemplu recunoaşterea faptei făcută de o
persoană căreia nu i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul să nu facă nici o declaraţie este
considerată probă obţinută ilegal şi nu poate fi folosită în proces. Potrivit practicii judiciare penale
americane de la regula excluderi probei obţinute ilegal s-a admis excepţia de bună credinţă a
autorităţii care a obţinut proba precum şi aşa zisă preponderenţă a dovezi.12
În art.14 pct.3 lit.g din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se
prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită
să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată, deci un veritabil drept la
tăcere.13
Credem că din această dispoziţie rezultă că inculpatul nu poate fi obligat să declare
ceva prin care indirect s-ar recunoaşte şi el vinovat.
10 Potrivit D.E.X. tăcerea este definită ca faptul de a tăcea , de a nu vorbi, de a nu se destăinui. Prin această definiţie se omite faptul că şi tăcerea este o formă de comunicare, iar de multe ori şi tăcerea este un răspuns, răspuns care poate îmbrăca diferite forme.11 A se vedea Robert M. Bohm op. cit. p. 171. Regula excluderi a fost elaborată de Curtea Supremă de Justiţie S.U.A. încă din 1914 în cazul Weeks v. United States. 12Robert M. Bohm arată: “Preponderenţa dovezii este dovada care depăşeşte „în greutate”dovezile adverse sau este suficientă pentru a înlătura îndoiala sau speculaţia. De asemenea, acest standard este utilizat pentru a stabili dacă se aplică regula descoperirii inevitabile. Ca urmare, procuratura trebuie să dovedească printr-o preponderenţă a dovezii că dovada, care a fost descoperită ca rezultat al unei violării constituţionale, ar fi fost în mod inevitabil, descoperită prin mijloace legale, în mod independent de acţiunea care constituie încălcarea constituţională.” Robert M. Bohm, op. cit. p.170-171.13 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost ratificat de România prin Dct. nr. 212/1974 al Consilului de Stat.
9
Dreptul la tăcere rezultă şi din modul de reglementare a altor instituţii juridice. De pildă
imunitatea pentru jurisdicţie reglemntată de Acordul General privind Privilegiile şi Imunităţile
Consiliului Europei, presupune şi dreptul la tăcere, atunci cînd este întrebat de o autoritate
referitor la fapte prin care s-ar încălca imunitatea14, în mod deosebit imunitatea în ceea ce
priveşte cuvîntul. În exercitarea dreptului la interpret, prevăzut de art.6 pct.3 lit.e din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, acuzatul are dreptul să tacă dacă “nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere” pînă în momentul asigurării unui interpret autorizat.
Deasemenea în art.10 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede
libertatea de a comunica, ori aceasta presupune şi dreptul de a nu comunica, respectiv dreptul
la tăcere. Din moment ce comunicarea este tratată ca o libertate, atunci, persoana este liberă să
tacă să nu comunice, ceea ce apare ca un drept la tăcere în lipsa unor alte dispoziţii exprese ale
legii. În art.21 lit.a din Carta Socială Europeană Revizuită atunci cînd se vorbeşte de dreptul la
informare şi la consultare se face trimitere şi la un drept la tăcere, astfel: “fiind înţeles că
divulgarea anumitor informaţii care pot prejudicia intreprinderea va putea fi refuzată sau că se va
putea solicita ca acestea să fie confidenţiale”.
În art.29 din CORPUS IURIS – dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare
ale Uniunii Europene15 se prevede că: “în orice proces deschis pentru o infracţiune comisă
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, acuzatul beneficiază de drepturile la
apărare acordate prin art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi prin art.10 din Pactul
Internaţional al O.N.U. asupra Drepturilor Civile şi Politice. De la primul interogatoriu, acuzatul
are dreptul de a cunoaşte conţinutul acuzaţiilor aduse lui, dreptul de a fi asistat de un apărător ales
de el şi la nevoie, la un interpret. I se recunoaşte dreptul de a tăcea”.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la tăcere este
încălcat chiar şi atunci cînd o lege îl obligă pe acuzat să răspundă la întrebări sau să furnizeze
documente autorităţilor.
Curtea Europenă a Drepturilor Omului într-o speţă a hotărît că s-a încălcat dreptul la
tăcere printr-o cerere de furnizare a unor documente precis identificate, în speţă, extrasul de pe
conturile sale bancare în străinătate, sub ameninţarea cu sancţiuni penale în caz de refuz.16
14 În art.9 lit.a din Acordul General privind Privilegiile şi Imunităţile Consiliului Europei ratificat de România prin Legea nr.43/1994 se arată că: “reprezentanţii în Comitetul Miniştrilor se bucură, pe durata exercitării funcţiei lor şi în decursul călătoriilor lor către locul reuniunii, de următoarele privilegii şi imunităţi: a) imunitatea de arestare sau de detenţie şi de reţinere a bagajelor lor personale şi imunitatea de orice jurisdicţie în ceea ce priveşte actele îndeplinite în calitatea lor oficială, inclusiv cuvîntul şi înscrisurile lor;…”15 Pentru conţinutul ultimului proiect al lui COPRPUS IURIS a se vedea „CORPUS IURIS” Ediţia bilingvă română, franceză, tradus şi editat sub patronajul Academiei Române de Cercetare a Dreptului Comunitar, Editura Efemerida 2000.
10
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două
reguli.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni nu este
obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum
sunt constituţia, climenţa, relaţiile de familie.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a
persoanelor în special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai reuşit
efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să
fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la
art. 6, p. 41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi. Pentru a verifica
relaţiile de rudenie între persoane este necesar de a stabili actele de stare civilă eliberate de
organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal,
deoarece termenul de “nimeni” conform DEX are sensul de “nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de
regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit, învinuit, inculpat.
Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire penală,
procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului
învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este întrebat dacă acceptă să
facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin
audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau altor
hotărîri judecătoreşti. Este important de determinat limitele realizării libertăţii de mărturisire
împotriva sa. Cercul de date asupra cărora poate să refuze să facă declaraţii trebuie să fie limitate
la interesele de drept penal ale sale şi ale rudelor sale.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de
urmărire penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi împotriva
sa, precum şi să primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri demascatoare
împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană
16 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Romîn pentru Drepturile Omului, Bucureşti 1998, p.387, cazul Funche contra Frenţei.
11
informaţii sau mărturisiri deoarece ele cad sub incidenţa termenului de “tortură”. Acţiunile date
cad sub incidenţa art. 308 Cod Penal care stabileşte răspunderea penală pentru infracţiunea de a
face declaraţii. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de
Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat.
Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului
împotriva aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu
contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi
întemeieze argumentaţia fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrîngere sau
presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strîns legat de principiul
prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).
Legalitatea interceptării şi înregistrării audio şi video a declarţiilor învinuitului şi
inculpatului. Interceptarea conversaţiilor poate fi ilegală sub aspectul lipsei de autorizare17 dar şi
al caracterului conversaţiei ; valoarea probatorie a înregistrării unei conversaţii depinde de:
caracterul liber al exprimării, de inexistenţa ameninţărilor, a provocărilor, a promisiunilor, sau a
altor mijloace interzise de lege a fi folosite în scopul de a se obţine probe18 ; conversaţiile
înregistrate trebuie să fie legale, normale, neprovocate, în condiţii de libertate de exprimare
neviciate prin promisiuni, ameninţări, violenţe, influenţa unor substanţe care anihilează voinţa etc.
pentru că altfel afectează dreptul la tăcere. Chiar în baza unei autorizaţii legale de interceptare,
este important a se verifica dacă recunoaşterile învinuitului sau inculpatului au fost făcute
voluntar, serios, neîndoielnic, precis, neexistând nici o capcană sau determinare a acestuia să
vorbească în sensul de mărturisire(recunoaştere) se arată în practica Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
În cauza Allan contra Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia IV-a
prin Hotărârea din 5 noiembrie 2002 a statuat o serie de cerinţe şi aprecieri legate de dreptul la
tăcere şi dreptul la un proces echitabil reglementate de art. 6 din Convenţie19 astfel. În cazul când
învinuitul sau inculpatul reclamant a fost interceptat contrar dreptului său la tăcere, trebuie
analizată „ posibilitatea lui reală de a contesta autenticitatea probelor20 (obţinute prin interceptarea
17 Potrivit art. 90 indice 1,2 şi4 din C.p.p interceptările şi înregistrărili audio sau video se fac cu autorizarea motivată a instanţei iar în caz de urgenţă şi cu titlu provizoriu cu aprobarea dispusă de procuror prin ordonanţă motivată.18 Conform art. 68 din C.p.p. este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţăriori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe. Or potrivit art 64 pct.2 din C.p.p. mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.19 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.20 În art.66 pct. din C.p.p. se dispune că în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
12
convorbirilor sale), şi de a se opune la folosirea lor „ conform principiului contradictorialităţii, „în
măsura în care recunoaşterile reclamantului în cursul conversaţiilor sale au fost făcute voluntar, ca
o expresie a realităţii, neexistând nici o capcană sau altă activitate prin care să determine
asemenea mărturisiri, calitatea probei, inclusiv faptul dacă împrejurările în care a fost obţinută
mărturisirea generează îndoieli asupra certitudinii sau acurateţii ei”.21
Credem că poate fi socotită încălcarea dreptului la tăcere atunci când învinuitul,
inculpatul de pildă:
a fost determinat să se auto-incrimineze;
a fost determinat să ia asupra lui vinovăţia unei alte persoane din motive pecuniare;
a fost determinat să ia asupra lui vinovăţia pentru a salva o rudă apropiată;
a fost provocat să se laude cu ceea ce nu a făcut sau să exagereze ce a făcut alterând
adevărul.22
Din cele expuse, socotim că ascultarea martorului, învinuitului, inculpatului şi aprecierea
ca probă a mărturisirii precum şi a recunoaşterii trebuie făcute în condiţiile respectării dreptului
la tăcere, dreptului la apărare şi a celorlalte drepturi şi libertăţii prevăzute de lege pentru
învinuit sau inculpat dar şi pentru martor, părţi vătămate, părţi civile, familiile acestora şi
societăţii în general. De asemenea aşa cum am arătat este necesară prevederea în mod expres a
extinderii dreptului la tăcere şi în cazul făptuitorului.
1.3. Reglementarea procesual-penală a ascultării învinuitului, inculpatului
Prin intermediul Criminalisticii sunt elaborate metodele stiintifice şi tactice de investigare a
infracțiunilor, asigurindu-se o buna şi eficienta organizare a etapelor de cercetare, a modurilor în
care trebuie desfasurate cu cit mai multa eficienta diferitele activitati din cursul anchetei, după un
plan stabilit.
Probele obtinute intr-o anumita cauza vor putea fi verificate prin intermediul ascultarii
partilor:învinuit, parti vatamate, martori. Tot cu aceasta ocazie şi pe aceasta cale vor putea fi
completate elementele existente cu privire la cauza. Prin intermediul probelor se realizează principiul
aflarii adevarului în cauza23. 21 Potrivit art. 69 din Codul de procedură penală român, recunoaşterea, mărturisirea învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.22 „Obţinerea unor atari mărturisiri trebuie însă condamnată, fiind şi neumană şi periculoasă pentru aflarea adevărului”, arată V. Dongoroz în I. Tanoviceanu şi colectiv. Tratat de drept şi procedură penală, Ediţia a doua, Vol. V, Tip. „Curierul Judiciar” Bucureşti. 1927, p. 46.
23 G. Mateut-Procedura penala vol. III pg. 14
13
Notiunea de proba vizează toate faptele şi imprejurarile ce trebuie dovedite în rezolvarea
cauzei.
Faptele şi imprejurarile din cuprinsul probatiunii sint de doua feluri:
fapte principale
fapte probatorii.
Faptele probatorii se refera la imprejurari de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal, dar
a caror demonstrare permite sa se traga concluzii cu privire la faptul principal. Un procedeu probator
esential este cel al audierii persoanelor.
Legiuitorul a statuat Codul de Procedură Penală faptul că poate fi probă “orice element de
fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvarşit-o şi la cunoaşterea imprejurărilor necesare pentru justa soluţionare a
cauzei”.
Mijloacele de probă sunt prevăzute de alineatul 2 articolul 93. Nu se admite de a utiliza
alte mijloace de probă, cum ar fi detectorul de minciuni, hipnoza, ş.a. Este de asemenea interzis de
a înlocui raportul de expertiză cu unele date, acte departamentale, sau cu unele opinii ale
specialiştilor, rezultatul reviziilor şi controalelor, ş.a.
Potrivit articolului 100 al Codului de procedură penală administrarea probelor se
efectuează de către organul de urmărire penală din oficiu, sau la cererea altor participanţi la
proces, precum şi din instanţă la cererea părţilor prin procedee probatorii prevăzute de prezentul
cod. În acest context nu pot fi admise ca probe datele obţinute de ofiţerul de urmărire penală care
şi-a încălcat competenţa, sau cînd nu este cetăţean al Republicii Moldova, sau în perioada cînd
este în concediu, cînd este în calitate de stagiar, ş.a. În al doilea rînd este necesar de respectat
regula privind mijlocul cuvenit.
Printre mijloacele de probă enumerate limitativ in Codul de Procedură Penenală sunt
enunţate şi declaraţiile învinuitului, inculpatului. Potrivit rolului activ al organelor de urmărire
penală şi al instanţelor de judecată, acestea au obligaţia să strangă probele necesare aflării
adevărului.
Ascultarea inviunitului sau inculpatului este o activitate procesuala şi de tactica
criminalistică, efectuata de către organul de urmarire penala, in scopul stabilirii unor date cu valoare
probanta necesare aflarii adevarului în cauza. Cu aceasta ocazie învinuitul, inculpatul poate face
marturisiri complete sau doar partiale, cu privire la infracțiunea savirsita şi la circumstantele legate
de comiterea ei.
Etapele ascultarii pot fi cuprinse in:
14
1 Pregatirea ascultarii: în aceasta etapa se vor stabili problemele care urmează a fi lamurite
cu ocazia ascultarii, tactica de ascultare, precum şi materialul probator ce urmează a fi folosit în
cursul ascultarii tinând cont de particularitatile fiecarei infracțiuni în parte, de imprejurarile
comiterii faptei, de personalitatea şi psihologia făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre
aceştia: antecedente penale, mediu socio-familial de provenienta, pregatire scolara, comportament
anterior etc. pot fi foarte importante pentru buna pregatire şi realizarea cu succes a ascultarii.
2 Studierea materialului cauzei: Pe aceasta baza vor fi stabilite persoanele care urmează a fi
audiate în cauza în calitate de învinuiti sau inculpati, faptele care au fost retinute în sarcina acestora,
participantii, calitatea şi contributia lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lamurite prin
intermeiul audierii. Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atit cu observarea probelor în
acuzare cit şi a celor în aparare, a circumstantelor atenuante sau agravante.
3. Cunoasterea învinuitului sau inculpatului: O buna stapinire a datelor cauzei presupune,
pe linga cunoasterea faptelor concrete comise de către autorul faptei şi preocuparea pentru
cunoasterea trasaturilor personalitații şi a profilului psihic ale acestuia. Date de acest gen se pot
obţine pe mai multe cai, atit directe cit şi indirecte. In cadrul activităților de informare indirecta se
inscriu:investigații cu privire la persoana sa, date rezultate din cercetarea la faţa locului, verificari la
cazierul judiciar şi în evidentele operative, audieri ale altor martori sau învinuiti, studierea unor
inscrisuri ce emana de la inviunit sau inculpat. Pe cale directa, se pot obţine date prin intermediul
unor perchezitii, aplicare de sechestru, retinere sau arestare, precum şi prin audiere.
4. Intocmirea planului de ascultare: urmarea pregatirii audierii se poate intocmi un plan de
ascultare. Acesta va avea în vedere urmatoarele aspecte:
-problemele ce urmează a fi lamurite cu ocazia ascultarii;
-materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultarii;
-forta probatorie a materialului existent(probe directe, indirecte, mijloace materiale de
proba);
-momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în ancheta;
-datele cunoscute despre personalitatea şi psihologia celui ce
urmează a fi ascultat.
Intocmirea acestui plan este recomandabila anchetatorilor cu mai putina experienta.
Interesul este ca, pe masura cresterii experientei sa creasca şi nivelul de pregatire în instrumentarea
corecta a cauzelor.
5. Asigurarea prezentei aparatorului: Prezenta aparatorului este obligatorie în situațiile
prevazute de lege, după începerea urmaririi penale în cauza, însă nu se va permite aparatorlui sa
intervina în desfasurarea ascultarii, in scopul obstructionarii relatarilor.
15
Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului Declaraţia se defineşte ca o
mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente, ceea ce afirmă cineva cu
un anumit prilej. Declaraţiile sunt depuse în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei. Sunt
recunoscute doar ca mijloc de probă separat doar declaraţiile depuse în cadrul acţiunilor
procesuale respective cum ar fi audierea, confruntarea şi verificarea declaraţiilor la locul
infracţiunii. Unele date obţinute în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi spre exemplu
percheziţia, nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă. De asemenea nu pot fi recunoscute ca mijloc
de probă datele incluse în procesul verbal de reţinere, în ordonanţe de punere sub învinuire. Pot fi
recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sunt pertinente, concludente şi utile pentru cauza
dată. Sunt admisibile doar declaraţiile obţinute cu respectarea prevederilor Codului de procedură
penală.
Articolul 102 stabileşte o condiţie de admisibilitate a declaraţiilor şi anume asigurarea
veridicităţii declaraţiilor. În toate cazurile persoana care depune declaraţii trebuie să indice sursa
informaţiei. Prevederile alineatului 2, art.102, trebuie de interpretat extensiv. Astfel, nu pot servi
ca declaraţii mărturiile unei persoane care se bazează pe presupuneri, bănuieli, zvonuri, ceea ce
înseamnă că în procesul penal este interzis de a admite în mod prealabil că ceva este posibil, real
sau adevărat, atîta timp cît nu este confirmat prin date care confirmă cu certitudine existenţa
fenomenului dat. Este inadmisibil, de asemenea, de a utiliza o informaţie neîntemeiată care nu a
fost verificată.
Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt utilizate pentru
apărarea intereselor legitime. Din aceste considerente în declaraţii se conţin nu numai date de fapt
dar şi unele opinii, presupuneri. Opiniile şi presupunerile nu au valoare probantă dar pot sta la
baza unor versiuni privind existenţa unor împrejurări care înlătură învinuirea sau atenuează
responsabilitatea.
16
După natura lor, declaraţiile învinuitului, bănuitului şi inculpatului sunt asemănătoare.
Există însă anumite particularităţi la aprecierea declaraţiilor acestor. Declaraţiile bănuitului au
importanţă probantă independentă. Din aceste considerente, declaraţiile ulterioare ale persoanei
sunt apreciate în cumul cu aceste declaraţii. În obiectul declaraţiilor bănuitului sunt incluse
împrejurările care au servit ca temei de reţinere, de aplicare a măsurii preventive, sau de
recunoaştere prin ordonanţă în asemenea calitate. În unele cazuri rezultatul audierii poate
determina aplicarea unei măsuri procesuale.
Bănuitul nu poate prealabil fi ascultat ca martor, deoarece în asemenea cazuri se încalcă
dreptul la apărare. Depunerea declaraţiei este un drept şi nu o obligaţie a bănuitului, el nu poartă
răspundere penală pentru depunerea declaraţiilor false, excepţia o face cazul cînd bănuitul denunţă
calomnios o altă persoană (articolul 311 al Codului Penal).
Refuzul de a depune declaraţii nu poate servi ca o dovadă a vinovăţiei însă nu eliberează
de obligaţia de a se prezenta la citare. Dreptul bănuitului de a depune declaraţie presupune şi
informarea referitor la esenţa bănuirii. În obiectul declaraţiilor bănuitului pot fi orice împrejurări
importante pentru cauză, inclusiv relaţiile cu alte persoane care se bănuiesc, se învinuiesc, relaţiile
cu partea vătămată, cu martori, etc. În situaţia cînd persoana bănuită a fost pusă sub învinuire sau
exclusă din proces, persoana este ascultată fie ca învinuit, fie poate fi ascultată ca martor. În
asemenea situaţii nu este admis de a pune întrebarea dacă recunoaşte sau nu declaraţiile depuse de
bănuit sau de a le reaminti.
În cazul cînd au apărut contradicţii între declaraţiile persoanei depuse în calitate de bănuit
şi cele depuse în calitate de învinuit sau de martor, este necesar de a constata motivul acestor
contradicţii. Dacă persoana a fost în continuare ascultată ca martor se interzice de a da citire în
instanţă declaraţiile depuse ca bănuit.
Declaraţiile învinuitului, la fel ca şi declaraţiile bănuitului, sunt utilizate atât pentru
apărarea drepturilor şi intereselor, cât şi pentru a obţine informaţii utile în cauză.În obiectul
declaraţiei se includ nu numai datele formulate în ordonanţa de punere sub învinuire. Învinuitul
este în drept de a declara despre orice împrejurare dacă consideră că această împrejurare are
importanţă pentru cauză. Poate declara despre anumite circumstanţe atenuante, despre cauzele
care au contribuit la comiterea infracţiunii, despre alte infracţiunii despre care are numită
informaţie. În declaraţiile lui poate fi inclusă şi caracteristica altui învinuit, a părţii vătămate, a
martorilor, relaţiile dintre aceştia, etc. Învinuitul, inculpatul poate comunica anumite date care au
importanţă în cauză şi în dezbateri, în ultimul cuvînt, în anumite plîngeri. Nu este permis de a se
face referinţă la aceste date fără audierea învinuitului.
17
Declaraţiile învinuitului şi inculpatului au aceeaşi valoare ca şi celelalte probe din dosar.
Din aceste considerente, recunoaşterea vinovăţiei, ca atare, nu are valoare probantă, având valoare
probantă informaţiile pe care le depun învinuitul şi inculpatul despre fapta dată. Recunoaşterea
vinovăţiei poate fi luată în consideraţie doar în ansamblu cu celelalte probe din cauză. Este
necesar de nu confundat recunoaşterea vinovăţiei în cadrul declaraţiilor cu acordul de recunoaştere
a vinovăţiei (articolul 504 Codul de procedură Penală).
În cazul cînd învinuitul, inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia în cadrul mai multor acţiuni
procesuale, e necesar de a constata dacă nu sunt contradicţii esenţiale în declaraţiile depuse la
diferite faze ale procesului. În cazul cînd există contradicţii esenţiale, acesta este un criteriu de a
aprecia că probele care constată vinovăţia sunt insuficiente.
Regulile enunţate mai sus sunt aplicabile şi în cazul cînd învinuitul sau inculpatul neagă
vinovăţia. În asemenea cazuri în obiectul declaraţiilor sunt incluse împrejurările care neagă
învinuirea cu indicarea surselor de informare. Învinuirea nu poate să se bazeze pe declaraţiile altui
învinuit cointeresat în cauza dată dacă lipsesc alte probe. Sunt admisibile doar declaraţiile depuse
de învinuit la care a participat şi apărătorul, cu excepţia cazului cînd învinuitul a renunţat la
apărător. Nu se admite de a ignora datele obţinute din declaraţiile învinuitului, privind motivele,
scopul acţiunilor, împrejurările care califică fapta, privind fapta coparticipanţilor, din motivul că
aceasta este o tendinţă a învinuitului în apărarea sa. În asemenea situaţii este necesar de a verifica
aceste probe.
În cazul cînd învinuitul şi-a schimbat esenţial declaraţiile este necesar de stabilit care sunt
motivele. La formarea concluziilor în cauza penală pot fi utilizate declaraţiile precedente dacă
aceste declaraţii se coroborează cu restul probelor din dosar şi dacă a fost constatată netemeinicia
schimbării declaraţiilor de către învinuit.
În cazul cînd învinuitul declară că s-a autocalomniat este necesar de stabilit motivele care
au condiţionat autocalomnia şi împrejurările care confirmă autocalomnia. În actele procedurale
cum ar fi rechizitoriul, ordonanţa de scoatere a persoanei de sub urmărire, ordonanţa de clasare a
cauzei penale, ordonanţa de încetare a urmăririi penale în sentinţă, este necesar de a indica probele
care confirmă sau neagă această poziţie.
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului
Audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului trebuie să fie efectuată imediat după
reţinere sau aplicarea unei măsuri preventive ca bănuit sau după emiterea unei ordonanţe de
recunoaştere ca bănuit sau după înaintarea acuzării.
18
Reieşind din articolele 64 şi 66 CPP RM, bănuitul şi învinuitul şi inculpatul au dreptul la
asistenţă juridică pînă la audierea lor. Este necesar de a asigura posibilitatea întrevederii cu
apărătorul în condiţii de confidenţialitate. Aceasta întrevedere nu poate fi limitată în timp. În
situaţia cînd apărătorul ales nu poate să se prezinte se procedează conform prevederilor articolului
70.
Audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului poate avea loc doar cu acordul acestor
persoane. Din aceste considerente, persoana care efectuează audierea trebuie să constate dacă
bănuitul, învinuitul, inculpatul este de-acord să depună declaraţii despre acest fapt făcându-se
menţiune în procesul verbal.
Timpul nopţii este intervalul de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00 (vezi comentariul la
articolul 6). Importanţa practică a acestei prevederi constă în faptul că în timpul nopţii se interzice
efectuarea oricărei acţiuni procesuale, cu excepţia cazurilor care nu suferă amînare. La cazuri care
nu suferă amînare se pot atribui situaţiile în care necesitatea audierii a apărut subit în cadrul
executării altor acţiuni procesuale, în cazul unui delict flagrant, cînd există informaţii că sunt
tentative de a distruge probele, sau a le ascunde sau în situaţia când este necesar de a împiedica
comiterea altor infracţiuni, de a reţine coparticipanţii etc. În cazul lipsei unei asemenea
împrejurări, probele obţinute în urma audierii în timpul nopţii a bănuitului, învinuitului sau
inculpatului vor fi inadmisibile. Se vor considera de asemenea ca inadmisibile probele obţinute în
urma declaraţiilor în timpul nopţii dacă nu va fi indicat expres în procesul verbal motivul
efectuării unei asemenea acţiuni procesuale în timpul nopţii.
Audierea poate fi efectuată şi în alte locuri cum ar fi locul de trai, locul de serviciu sau în
alt loc unde se află bănuitul, învinuitul sau inculpatul, spre exemplu în cazurile cînd necesitatea de
a audia persoana a apărut subit în cadrul efectuării unei acţiuni procesuale, cum ar fi percheziţia
sau altele.
Audierea poate fi efectuată în alt loc în cazul când sunt necesare de a fi efectuate anumite
acţiuni procesuale imediat după audierea bănuitului, învinuitului şi inculpatului sau persoanei îi
este dificil de a depune declaraţii neaflîndu-se la locul unde a fost comisă fapta, când starea
sănătăţii a bănuitului, învinuitului împiedică să se prezinte la citare, acesta poate fi audiat în locul
tratamentului. În asemenea cazuri nu este necesar de indicat în procesul verbal locul. În timpul
audierii persoanei bolnave este necesar de a confirma prin certificat capacitatea lui de a depune
declaraţii. În unele situaţii la audiere trebuie să participe medicul.
Persoana care efectuează urmărirea este obligată să se asigure ca bănuiţii, învinuiţii, să nu
comunice între ei, în situaţia cînd în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi. În cazul cînd persoana
19
acceptă să fie audiat se soluţionează problema privind limba în care persoana va depune declaraţii.
În caz de necesitate este invitat un interpret.
Depunerea declaraţiilor este un drept al bănuitului, învinuitului, inculpatului, care nu poate
fi limitat. Aceste fapt determină şi modalitatea de depunere a declaraţiilor. Persoana poate să
depună declaraţii în forma verbală iar după aceea în formă scrisă, poate să facă în scris explicaţiile
sau poate să le facă doar verbal. Aceste prevederi se referă la faza de urmărire penală. În timpul
judecăţii, inculpatul depune verbal declaraţii care se consemnează în procesul verbal al şedinţei de
judecată.
Ofiţerul de urmărire penală este obligat de a constata voinţa bănuitului sau a învinuitului
de a accepta o modalitate de depunere a declaraţiilor.
Dreptul învinuitului, bănuitului de a depune declaraţii la faza de urmărire nu este în
dependenţă de recunoaşterea bănuielii sau învinuirii. Indiferent de faptul dacă bănuitul sau
învinuitul recunoaşte sau nu fapta, lui trebuie să i se dea posibilitatea de a depune declaraţii.
Dacă bănuitul sau învinuitul a acceptat să facă în scris declaraţiile trebuie să i se acordă
această posibilitate şi numai după aceea să i se pună întrebări de concretizare sau alte întrebări.
Tactica audierii este stabilită de către ofiţerul de urmărire penală dar cea mai utilă ar fi acordarea
posibilităţii de a expune liber împrejurările, iar după aceea de a i se pune întrebări.
Referitor la obiectul declaraţiilor, a se vedea comentariul la articolul 103. Declaraţiile
bănuitului şi învinuitului trebuie să se detalizeze pentru a asigura posibilitatea verificării lor.
Este necesar de a stabili cine mai poate fi audiat referitor la aceste împrejurări. Se
concretizează împrejurările privind locul, timpul şi alte împrejurări ale faptei. Este necesar de a
stabili din ce considerente bănuitul sau învinuitul a memorizat anumite detalii. În cazul cînd se
constată împrejurările care au favorizat comiterea infracţiunii trebuie de constatat faptele pe care
le-a comis el personal cît şi faptele complicilor. În toate cazurile este necesar de verificat şi
declaraţia cu privire la alibi. Este necesar de constatat în legătură cu care fapt bănuitul sau
învinuitul se afla în locul indicat de acesta, cât şi datele care confirmă acest fapt sunt (declaraţiile
unor martori sau alte date).
Audierea învinuitului, bănuitului care îşi recunoaşte vinovăţia trebuie să fie tot aşa de
detaliate ca şi în cazul în care persoana neagă vinovăţia. În cazul cînd persoana recunoaşte parţial
vinovăţia este necesar de a constata care fapte din învinuirea formulată le neagă şi din ce motive.
În cazul cînd în procesul audierii bănuitul sau învinuitul care nu-şi recunoştea vinovăţia şi-a
schimbat poziţia, la sfîrşitul audierii se poate de pus suplimentar chestiunea privind faptul dacă-şi
recunoaşte sau nu vinovăţia. Refuzul de a depune declaraţii nu poate fi interpretat ca o probă în
20
învinuire şi nu lipseşte persoana de alte drepturi procesuale, cît şi pe ofiţerul de urmărire penală de
a asigura realizarea acestor drepturi.
În cazul cînd persoana refuză de a depune declaraţii, acesteia i se dă posibilitatea de a
arăta motivele de refuz de a depune declaraţii, fapt care se menţionează în procesul verbal. Este
raţional ca la audierea unei persoane care refuză să depună declaraţii să participe procurorul.
Pe parcursul audierii ofiţerul de urmărire penală poate să pună la dispoziţia persoanei
unele probe, indică privind contradicţiile în declaraţiile persoanei. În cazul cînd se efectuează
înregistrări audio sau video a persoanei, trebuie să i se comunice (vezi comentariul la articolul
115).
Pe parcursul audierii nu pot fi utilizate metode de influenţă fizică sau psihică, sau care
înjosesc onoarea şi demnitatea persoanei, promisiuni false, ameninţări, ş.a. Sunt interzise
întrebările sugestive, punerea asemenea întrebări va încălca principiul accesului liber la justiţie
(vezi comentariul la articolul 19, alineatul 3). Nu încalcă legea situaţia în care pe parcursul
audierii se utilizează sistema conform căreia după fiecare întrebare pusă se înregistrează răspunsul
şi se pune la dispoziţie procesul verbal pentru semnare iar după aceea se trece la următoarea
întrebare.
Învinuitul, bănuitul sau inculpatul poate să utilizeze anumite notiţe, scheme şi altele. De
asemenea pe parcursul audierii pot fi întocmite scheme (spre exemplu locul aflării fiecărui
participant la faptă, ş.a.). Despre acest fapt este necesar de indicat în procesul verbal. Se interzice
însă de a prezenta o declaraţie scrisă mai înainte sau de a începe şedinţa cu citirea unei declaraţii
depusă anterior.
Confruntarea, prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi a obiectelor, verificarea
declaraţiilor la locul infracţiunii pot fi efectuate doar după audierea bănuitului şi învinuitului.
Referitor la procesul verbal vezi comentariul la articolele 260 şi 261.
Aplicarea înregistrărilor audio sau video la audierea persoanelor
Înregistrările audio sau video se aplică nu numai la audierea învinuitului, bănuitului,
inculpatului şi a părţii vătămate, dar şi la efectuarea celorlalte acţiuni procesuale fiind aplicabile
regulile stabilite de articolul 115.
Aplicarea înregistrărilor audio sau video are importanţă la asemenea acţiuni procesuale
cum ar fi percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, cercetarea la faţa locului, inclusiv în
domiciliu, examinarea corporală, reconstituirea faptei şi experimentul, deoarece la asemenea
acţiuni procesuale nu participă martori asistenţi.
21
Lipsa martorilor asistenţi la asemenea acţiuni procesuale poate duce la abuzuri din partea
organelor de urmărire şi la aprecierea rezultatelor acestor acţiuni procesuale, instanţa poate să se
ciocnească de dificultăţi, examinînd numai procesul verbal. Prezenţa imprimărilor poate crea un
tablou mai clar privind efectuarea acţiunii procesuale. Astfel, aceste imprimări vor contribui la
pronunţarea unei hotărâri legale şi întemeiate.
Aplicarea la efectuarea acţiunilor procesuale a înregistrărilor audio sau video nu înlocuiesc
procesele verbale fiind utilizate concomitent. Înregistrarea audio sau video nu poate înlocui
procesul verbal.
Estre necesar ca în procesul verbal, înscrierea să fie de la prima persoană şi, pe cât se
poate, cuvînt în cuvînt.
Înregistrarea audio sau video trebuie să se efectueze de la începutul acţiunii procesuale şi
pînă la sfârşit. Nu se admite înregistrarea unei părţi a acţiunii procesuale, ca şi repetarea specială
pentru înregistrare. Înregistrarea trebuie să fie fără întreruperi, cu indicarea orei şi datei pe
peliculă. În cazul când apare necesitatea unor întreruperi, despre aceasta se indică în procesul
verbal, inclusiv indicându-se motivele întreruperii înregistrării, ora întreruperii, cât şi momentul
reluării înregistrării.
Articolul 116
Prezentarea persoanei spre recunoaştere
După natura sa, prezentarea spre recunoaştere este o acţiune procesuală pe parcursul
căreia, unei persoane i se prezintă alte persoane sau obiecte cu scopul constatării asemănărilor sau
deosebirilor cu persoanele sau obiectele examinate anterior, în împrejurări care au legătură cu
fapta examinată. Codul de procedură Penală face divizare în două articole între prezentarea spre
recunoaştere a persoanelor şi prezentarea spre recunoaştere a obiectelor.
Practica mai cunoaşte şi asemenea prezentări spre recunoaştere cum ar fi a textelor, a
construcţiilor, a terenurilor, cadavrelor, animalelor, etc.
În calitate de persoană chemată spre a face recunoaşterea pot participa persoane care au
urmărit infracţiunea sau circumstanţele ce au atribuţie la infracţiune, au memorizat anumite
calităţi individuale a persoanelor sau obiectelor care au o relevanţă la infracţiune (martorul, partea
vătămată, învinuitul, bănuitul).
În timpul prezentării spre recunoaştere, persoana chemată să recunoască, luând în
consideraţie calităţile memorizate şi cele prezentate depune declaraţii privind asemănările sau
deosebirile dintre acestea.
Pot fi prezentate spre recunoaştere bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul.
Persoana trebuie prezentată spre recunoaştere dacă o altă persoană la audiere declară că a văzut
22
pentru prima dată această persoană în circumstanţe ce ţin de fapta urmărită, această persoană nu a
cunoscut-o mai înainte, sau o cunoaşte, însă cel prezentat spre recunoaştere neagă acest fapt, sau
în cazul cînd persoana chemată spre recunoaştere nu cunoaşte datele personale a celui prezentat
(numele, prenumele). Nu poate fi prezentată spre recunoaştere o persoană altei persoane, dacă
ambii nu neagă faptul că se cunosc.
Cel mai des utilizat în practică este prezentarea spre recunoaştere frontală, dar poate fi şi
prezentarea din profil, din spate, prezentarea mersului persoanei, a vocii, etc.
Prezentarea spre recunoaştere este precedată de audierea persoanei care este chemată spre
a face recunoaşterea. Pe parcursul audierii se constată circumstanţe care au precedat momentul
perceperii persoanei. Este necesar de a obţine răspuns la anumite chestiuni, şi anume: în ce
împrejurări a fost observată persoana prezentată spre recunoaştere, cît timp a fost efectuată
observarea, în ce condiţii a fost efectuată observarea, cine a mai urmărit sau putea să observe. În
procesul audierii celui chemat spre a recunoaşte este necesar de a constata anumiţi factori
obiectivi de urmărire: în ce împrejurări a fost observată sau auzită persoana, în legătură cu ce
împrejurări cel care recunoaşte se afla în locul respectiv, în ce timp al zilei sau nopţii a fost
efectuată observarea; care au fost condiţiile de iluminare, cît timp a durat observarea, cît şi factorii
subiectivi, care influenţează asupra obiectivităţii perceperii: starea văzului şi a auzului; calităţile
memoriei, dacă destul de bine a memorizat persoana, dacă a atras atenţia la anumite calităţi
individuale, dacă le poate descrie, dacă dispune de anumite particularităţi individuale care-i
deosebeşte de alţi indivizi, dacă e în stare să identifice persoana în rândul altor persoane
asemănătoare.
Nu în toate cazurile, la audierea care anticipează prezentarea spre recunoaştere, cel care
face recunoaşterea poate să-şi amintească toate calităţile individuale ale persoanei observate. În
cazul cînd i se prezintă spre recunoaştere, el poate să-şi amintească despre asemenea calităţi
despre care nu a indicat în timpul audierii prealabile. Acesta este un proces psihologic care poate
fi lămurit şi nu mărturiseşte despre contradicţii în declaraţiile anterioare. În acelaşi timp, la analiza
unor astfel de situaţii este necesar de stabilit dacă celelalte calităţi individuale, invocate de către
cel chemat spre a face recunoaştere, corespund cu calităţile persoanei prezentate spre
recunoaştere, iar calitatea scăpată din vedere este mai greu de memorizat.
Nu este admis de a prezenta o persoană spre recunoaştere mai multor persoane consecutiv,
deoarece obiectivitatea recunoaşterii va fi pusă la îndoială, reieşind din faptul că declaraţiile lor
vor depinde una de alta. Legea interzice efectuarea prezentării spre recunoaştere repetat la care
participă aceleaşi persoane (atât cel prezentat cât şi cel chemat).
23
Este deosebit de important respectarea prevederilor legale privind procedura de prezentare
spre recunoaştere. Ignorarea cerinţelor legii privind prezentarea spre recunoaştere a persoanei cu
cel puţin patru asistenţi procesuali de acelaşi sex, asemănători la exterior, este o încălcare gravă
care duce la pierderea valorii probante a datelor obţinute.
Se consideră că persoanele sunt asemănătoare dacă acestea nu se deosebesc după: vârstă,
forma corpului, înălţime, forma şi culoarea feţii, părului, ochilor, coafurii, culoarea şi modelul
îmbrăcămintei, dacă nu au anumite semne particulare.
La efectuarea acţiunii procesuale, persoana care efectuează prezentarea spre recunoaştere
este obligată să constate dacă persoana chemată spre a recunoaşte este convinsă în concluziile
sale, deoarece învinuirea nu poate să se bazeze pe recunoaşterea exprimată fără o convingere
suficientă. Aceeaşi situaţie este şi cînd apar dubii în privinţa corectitudinii concluziilor persoanei
care recunoaşte.
Organul de urmărire este obligat să-i propună persoanei care urmează a fi recunoscută să
ocupe locul pe care-l doreşte printre asistenţii procedurali. Despre aceasta în mod obligatoriu se
face menţiune în procesul verbal. Propunând persoanei să ocupe oricare loc printre asistenţii
procedurali este necesar de luat în consideraţie că chiar respectînd această prevedere recunoaşterea
va fi considerată neveridică, dacă persoana care urmează a fi recunoscută a fost pusă în asemenea
condiţii care îl evidenţiau din cercul persoanelor prezentate spre recunoaştere.
Datele obţinute în timpul recunoaşterii nu pot fi recunoscute ca probe care prevalează
asupra altor probe, dar trebuie apreciate în cumul cu celelalte probe.
Doar în situaţia cînd prezentarea spre recunoaştere este imposibilă se poate efectua
recunoaşterea după fotografia acestuia.
În situaţia cînd persoana se află în căutare sau fiind grav bolnavă se află la tratament într-o
instituţie medicală, poate fi făcută prezentarea spre recunoaştere după fotografii.
La prezentarea fotografiilor trebuie de respectat cerinţele alineatului 3 al articolului 116
privind asemănarea persoanei. Fotografiile trebuie să fie de aceeaşi mărime (alb-negru sau color),
cît şi aceeaşi distanţă de fotografiere. În cazul cînd a fost efectuată prezentarea spre recunoaştere
în baza fotografiei, este necesar de menţionat în procesul verbal motivele neprezentării spre
recunoaştere a persoanei.
Reieşind din importanţa acestei acţiuni procesuale şi din necesitatea asigurării drepturilor
şi garantării drepturilor persoanei prezentate spre recunoaştere, este necesar ca la această acţiune
procesuală să participe apărătorul.
În procesul verbal al prezentării spre recunoaştere, pe lîngă datele prevăzute de articolul
260 trebuie să includă: date privind persoana chemată spre a recunoaşte, statutul său procesual,
24
date privind persoanele prezentate spre recunoaştere, condiţii de efectuare a acţiunii procesuale,
date privind apărătorul.
În procesul verbal se includ date privind asistenţii procedurali. Este necesar ca în procesul
verbal să se indice date despre anunţarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor, cît şi
responsabilitatea prevăzută pentru nerespectarea acestor obligaţii, decurgerea acestei acţiuni
procesuale.
Declaraţiile persoanei chemate spre a recunoaşte se înscriu pe cît de posibil de detaliat. În
acest sens este deosebit de important de a indica în baza căror criterii persoana a indicat anume la
persona dată. Procesul verbal se semnează de către toţi participanţii. De asemenea, în procesul
verbal sunt indicate şi obiecţiile participanţilor la aceste acţiuni procesuale.
Spre deosebire de alte acţiuni procesuale, la prezentarea spre recunoaştere a persoanelor,
unul dintre participanţi care este persoana prezentată spre recunoaştere, indiferent de faptul dacă a
fost recunoscut sau nu ia cunoştinţă cu procesul verbal, inclusiv, evident nu-l semnează. Această
prevedere legală este îndreptată spre asigurarea secretului urmăririi penale. Persoana recunoscută
poate face cunoştinţă cu procesul verbal fie la o etapă a urmăririi cînd consideră necesar ofiţerul
de urmărire penală sau procurorul, fie la terminarea urmăririi cînd face cunoştinţă cu toate
materialele cauzei.
Prezentarea în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut se efectuează
în două forme: 1. persoana chemată spre recunoaştere şi cei prezentaţi spre recunoaştere se află în
diferite birouri cu un perete comun, în care se află un geam cu sticlă specială. În al doilea caz cel
prezentat spre recunoaştere şi cel chemat spre recunoaştere se află în diferite birouri, în biroul
unde se află cei prezentaţi spre recunoaştere se stabileşte o cameră care-i fixează toţi cei
prezentaţi.
25
CAPITOLUL II. TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI ȘI INCULPATULUI
Imaginea poziţiei psihologice a reprezentantului autorităţii publice în interogatoriu nu va
putea fi recepţionată şi înţeleasă corect, nici dimensiunea reală a responsabilităţii sale sociale,
inclusiv sensul profesional, dacă se ignoră complexitatea fenomenului de criminalitate şi
dificultăţile cauzelor complexe pline de hăţişuri cu care acesta se confruntă, fără a mai lua în
calcul riscurile şi ameninţările cărora adesea trebuie să le facă faţă.24
Tensiunea anchetei judiciare este esenţială pentru a găsi soluţia dreaptă, ea fiind
comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah, în care se confruntă parteneri
cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic şi plin de imaginaţie, pe de o parte, iar pe de alta, infractorul
viclean şi speculativ.
2.1.Pregătirea în vederea ascultarii învinuitului inculpatului
Scopul procesului penal este constatarea faptelor ce reprezintă infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Eficienţa ascultării învinuitului, inculpatului
depinde în mare măsură de modul în care organul de urmărire penală realizează pregătirea actului
procedural. Pregătirea în vederea ascultării ce presupune stabilirea problemelor care trebuie
lămurite, a tacticii de ascultare, a materialului probator folosit în timpul ascultării, ţinându-se cont
de particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii, de personalitatea şi
24 Butoi I.T., Butoi T., Psihologie judiciară, Curs universitar, ediţia II, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004
26
psihologia învinuitului, inculpatului. Tratarea cu superficialitate a acestei prime etape a
interogatoriului judiciar poate avea consecinţe negative asupra întregului proces penal.
1.Studierea materialelor cauzei
Această etapă este deosebit de importantă pentru ca anchetatorul să poată stabili
problemele ce trebuie lămurite în timpul interogatoriului judiciar. Ea are ca efect cunoaşterea de
către magistrat a tuturor aspectelor deţinute referitoare la infracţiunea pe care o cercetează. De
aceea studierea materialelor cauzei urmează a fi efectuată după alte activităţi premergătoare cum
sunt cercetarea la faţa locului, examinarea şi interpretarea mijloacelor materiale de probă
existente, luarea declaraţiilor eventualilor martori oculari sau victimelor dacă acestea au
supravieţuit, dispunerea efectuării unor noi expertize, etc.
2.Cunoaşterea învinuitului, inculpatului
Anchetatorul nu poate elabora sau alege procedeele tactice fără a cunoaşte în ce măsură
sunt eficiente în raport cu personalitatea învinuitului, inculpatului. Componentele de bază ale
personalităţii unui individ sunt temperamentul, caracterul aptitudinile , educabilitatea,
comportamentul deviant şi tendinţele criminale.
În literatura de specialitate se disting patru tipuri temperamentale fundamentale: sanguin,
coleric, flegmatic, melancolic. Pentru o bună anchetare trebuie cunoscute atât aptitudinile generale
cât şi cele speciale ale învinuitului, deoarece fiecare infracţiune poartă amprenta personalităţii
făptuitorului. Alte elemente care conturează personalitatea învinuitului, sunt mediul familial,
şcolile pe care le-a urmat, profesiile, cercul de prieteni, locul unde şi-a satisfăcut stagiul militar şi
antecedentele penale. Se impune deci, cunoaşterea inteligenţei, slăbiciunilor, pasiunilor,
comportamentului în familie şi în societate, la locul de muncă, etc.
3. Întocmirea planului de ascultare
Anchetatorul alege un anumit plan de anchetare și emite o teorie referitoare la modul de
săvârşire a infracţiuni, îndreptând cercetările în această direcţie.
Stabilirea prealabilă, cu stricteţe a problemelor ce trebuie clarificate cu ocazia ascultării.
Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie organizate cronologic,
lăsând în acelaşi timp loc pentru modificarea acestei ordini, în funcţie de elementele noi,
necunoscute anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei ascultări.
Pregătirea materialului probator . Pe lângă alegerea materialului probator, se stabileşte şi
modul în care acesta va fi prezentat, În practică se folosesc trei metode tactice şi anume:
27
- prezentarea progresivă care începe cu probele de detaliu şi apoi treptat se trece la probele
“puternice”; prezentarea frontală care constă în prezentarea pe neaşteptate a celor mai
puternice probe de acuzare şi pe parcursul ascultării sunt prezentate şi probele
“secundare” pentru a-l convinge pe învinuit, inculpat că se cunosc şi amănuntele faptelor
sale și prezentarea integrală , care este folosită atunci când există material suficient şi
bine verificat în legătură cu o cauză cercetată şi se adoptă tactica povestirii întregului
proces al infracţiunii.
- Determinarea ordinii în care se face ascultarea: Această etapă este specifică infracţiunilor
la comiterea cărora au participat mai mulţi făptuitori. Ca regulă, ascultarea va începe cu
cei despre care se deţin mai multe informaţii sau cu cei care fac declaraţii conforme cu
materialul probator obţinut până în acel moment.
Regula poate fi însă influenţată de anumiţi factori cum ar fi forma de participaţie la
infracţiune de antecedente penale şi de personalitatea fiecăruia.
4. Alte activităţi pregătitoare
Citarea sau aducerea învinuitului, inculpatului în camera de ascultare. Ordinea şi
modalitatea de citare a învinuiţilor, inculpaţilor trebuie să conducă la evitarea, contactului între
persoanele interesate în cauză şi la contactul între persoanele care au fost deja audiate şi cele ce
urmează să fie ascultate. Anchetatorul se poate deplasa şi la locul în care se află învinuitul,
inculpatul (spital, penitenciar, loc de muncă, domiciliu), sau unde a fost comisă infracţiunea (în
cazul infractorilor labili emoţional şi a infracţiunilor de omor, viol, tâlhărie.
Asigurarea prezenţei apărătorului. Orice învinuit, inculpat are, dreptul la apărare în
timpul procesului penal, organul de urmărire penală având şi obligaţia de a-i asigura posibilitatea
pregătirii şi exercitării dreptului la apărare. Apărătorul trebuie citat la data, ora şi locul fixat pentru
ascultare.
Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui sau educatorului. Legea prevede
interpret când învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba română, rolul acestuia fiind de a mijloci
comunicarea dintre anchetator şi persoana anchetată.
Întreaga activitate de pregătire a ascultării învinuitului, inculpatului are ca finalitate
elaborarea unui plan de ascultare care va conţine problemele de clarificat, ordinea în care vor fi
abordate şi materialul probator care va fi prezentat. Pentru toate cauzele penale există probleme cu
caracter general care trebuie lămurite cu ajutorul învinuitului, inculpatului:
- Obţinere de date complete asupra faptelor ce i se reţin in sarcina;
28
- Cunoaşterea si verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă in apărarea sa;
- Dovedirea poziţiei sale nesincere, când declaraţiile se contrazic cu faptele dovedite;
- Descoperirea tuturor infracţiunilor comise , precum si a participanţilor ;
Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se desfăşoare ascultarea. In
planificarea ascultării, anchetatorul trebuie sa creeze un cadru adecvat interogatoriului judiciar,
amenajând încăperea în care se va desfăşura ascultarea, astfel încât inculpatului să-i inspire
seriozitatea situaţiei şi oficialitatea activităţii la care va participa. Sunt necesare şi unele măsuri
suplimentare cum ar fi aşezarea învinuiţilor, inculpaţilor cât mai departe de uşă sau fereastră care
să-i împiedice să-şi concretizeze eventualele intenţii de fugă sau de automutilare și luarea
obiectelor tăioase, înţepătoare, dure (cuţite, lame, pixuri, ace , agrafe pentru hârtie ) din preajma
locului unde va fi aşezat învinuitul, inculpatul, obiecte pe care acesta le poate folosi pentru a se
automutila sau pentru a-l ataca pe anchetator. În acest cadru trebuie să se încadreze magistratul
prin ţinuta sa ; un aspect exterior neglijent, semnele de oboseală, iritarea, nervozitatea, gesturile
de intoleranţă , vor avea consecinţe negative asupra desfăşurării ascultării.
2.3.Strategii de interogare
Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi stabilirea corectă a
datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc anchetatorului la stabilirea
procedeelor tactice de efectuare a ascultării.
Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode şi mijloace legale folosite în
activitatea de ascultare, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi veridice, care să contribuie
la aflarea adevărului şi clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispoziţiile legale şi regulile tactice
criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată
presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi
la poziţia învinuitului (inculpatului).
Procedeele tactice de ascultare a învinuitului, cunoscute în practica autorităţilor judiciare
sunt:
a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu
b) Strategii de interogare repetată.
c) Strategii de interogare sistematică
d) Strategii de interogare încrucişată
e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăţie
29
f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie
g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi
participanţi la săvârşirea infracţiunii
h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului237 sau justificarea timpului
critic
i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic
Ascultarea dirijată. Moment deosebit de important al ascultarii, acesta etapa dă masura
calităților anchetatorului, a modului în carea pregatit ascultarea, spiritul de observatie, initiativa şi
perspicacitatea sa.
Intrebarile ce vor fi adresate vor viza obţinerea unor explicații complete asupra tuturor
faptelor ce au fost retinute, verificarea şi cunoasterea tutturor argumentelor invocate în aparare.
Pentru obţinerea unor date noi, necunoscute anterior, în legatura cu faptele de importanta, esentiale
pentru cauza, a lamuririi complete a explicațiilor învinuitului sau inculpatului, se vor adresa
intrebari asftel incit sa nu mai ramina aspecte neclarificate în declaratie.
De asemenea, se va insista pentru obţinerea de date şi detalii cu privire la anumite fapte
necesare pentru verificarea şi nceritații declarațiilor. Se va urmari demascarea declarațiilor nesincere,
cind acestea vin în contradictie cu probatoriul administrat, existent dosarul cauzei.
Intrebarile trebuie sa indeplineasca anumite conditii
-sa fie clare şi precise:
-sa fie formulate la nivelul de intelegere al celui ascultat,
-sa nu fie sugestive:
-sa oblige la un raspuns complet/relatare şi sa nu gemereze raspunsuri de genul ''DA'',
''NU''.
-sa nu puna în dificultate pe cel ascultat atunci cind acesta este şi ncer, interesat în
declararea adevarului.
În procesul ascultarii pot fi folosite mai multe multe categorii de intrebari, in raport cu scopul
urmarit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.
În acest sens pot fi adresate:
1. Intrebari tema-care vizează fapta în ansamblul ei, avand un caracter general.
2. Intrebari problema-care urmaresc lamurirea unor aspecte ale activitații ilicite, sau ale
cauzei.
3. Intrebari detaliu-care au un caracter strict limitat la anumite amanunte, prin care se
urmareste obţinerea de explicații ce pot fi verificate. Acete intrebari pot fi:de precizare, de
30
completare, de control. Prin adresarea acestor intrebari se urmareste determinarea cu exactitate a
imprejurarii în lamurirea unor aspecte omise cu ocazia relatarii libere, pentru verificarea şi nceritații
şi constantei în declarații a celui ascultat.
Procedee tactice utilizate în ascultarea învinitului sau inculpatului. Aceste procedee tactice
şi nt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovatia.
Audierea progresiva. Asa cum o arata şi denumirea, acesta modalitate se bazează pe
prezentarea gradata a probatoriului. Mai intai vor fi prezentate probele de mai putina importanta(cele
care privesc amanunte secundare ale infracțiunii)apoi cele mai importante, cel care privesc faptul
principal. Acesta gradare poate sa determine pe cel ascultat sa renunte la eventuale declarații
mincinoase făcute anterior.
Audierea frontala Se realizează prin prezentarea neasteptata a celor mai puternice probe.
Acesta abordare directa, frontala, este menita sa sparga verigile fragile ale apararii învinuitului,
urmarind determinarea acestuia la declarații şi ncere.
Din punctul de vedere al relatiei psihologice anchetator- anchetat, aceasta trebuie sa
evidentieze contactul cu o autoritate. Se va mentine o atitudine sobra, politicoasa, dar rezervata,
profesionala prin tinuta şi vocabularul anchetatorului.
Acesta va solicita lamuriri, va pune intrebari, creind un climat de natura a atrage increderea şi
respectul celui ascultat.
Cind învinuitul sau inculpatul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lamuriri cu privire la
unele amanunte din cursul relatarilor libere. Daca apar unele inadvertente, neconcordante, se vor
cere suplimentar explicații, se vor solicita de exemplu prezentarea biletelor de calatorie atunci cind
se sustine lipsa din localitate la data comiterii faptei, eventuale alte acte doveditoare ale acestui
fapt-bilete de cazare hotel, bilete de iesire din spital, delegații, etc.
În general se vor realiza ascultari repetate menite sa asigure verificarea şi completarea
declarațiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultarilor se vor urmari a fi evidentiate
momentele deosebit de importante ale aparitiei ideii infractionale, ''lupta motivelor''si deliberarea sau
luarea hotaririi*. In aceste conditii faptul ilicit nu ramine o simpla achizitie aleatorie, periferica în
conștiința autorului ci se conturează ca o structura infractionala stabila, cu incarcatura denatura
psiho-afectiva specifica, şi cu un rol motivational bine definit.
2.3.Tactica asculării propriu-zise a învinuitului, inculpatului
31
Verificarea identităţii învinuitului, inculpatului a acestuia “cu privire la nume, prenume,
poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studiile, situaţia militară,
loc de muncă, ocupaţia, adresa, antecedente penale şi alte date necesare stabilirii situaţiei sale
personale”.
Ulterior stabilirea identităţii celui ascultat, se efectuează pe un ton calm, dar oficial,
anchetatorul îi va aduce la cunoştinţă celui anchetat, fapta care formează obiectul cauzei punându-
i în vedere să declare tot ce ştie cu privire la acea faptă precum şi la învinuirea ce i se aduce.
Tactica de ascultare în faza relatării libere. După ce i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia, i s-a
prezentat infracţiunea de facto, şi i s-a solicitat să declare tot ce ştie, învinuitul, inculpatul va fi
pus să dea şi o declaraţie scrisă .
Ascultarea în faza relatării libere este reglementată, de C. Proc. Pen. prin care „ se
interzice folosirea de violente, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni
sau îndemnuri in scopul de a se obţine recunoaşterea învinuirii „Ascultarea nu poate începe, “cu
citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior”. Învinuitul, inculpatul nu poate
prezenta sau citi o declaraţie scrisa anterior.
Odată ce a început să-şi prezinte versiunea cu privire la faptă, învinuitul, inculpatul va fi
lăsat să declare liber tot ce ştie, fără a fi întrerupt de anchetator.
În cazurile cu mai mulţi învinuiţi, inculpaţi C. Proc.Pen. reglementează modul în care se
va desfăşura ascultarea, fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat” ceea ce presupune că
“fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi”.
Este esenţial ca anchetatorul să fie calm şi răbdător, chiar şi atunci când în raport cu
dovezile pe care le deţine, nesinceritatea celui ascultat este vădită. Odată intrat în cabinetul de
anchetă, învinuitul, inculpatul va fi urmărit tot timpul fără ostentaţie, discret, lăsându-i-se impresia
că anchetatorul este total absorbit de declaraţiile sale şi nu de comportamentul său expresiv. Pe
lângă gesturile involuntare ale învinuitului, inculpatului, organul de urmărire penală trebuie să fie
atent şi la privirea acestuia, pentru a sesiza starea de nelinişte, de derută, de disimulare.
Cunoaşterea valorii informative a pendulării privirii trebuie să-l facă pe anchetator
circumspect, obligându-l să-şi controleze mimica şi privirea.
El trebuie să fie cât mai puţin permisiv şi să nu uite nici un moment că este tatonat de
învinuit sau inculpat, iar cea mai mică reacţie l-ar trăda. Pe întreaga durată a ascultării vor fi
evitate gesturile de nemulţumire, de enervare sau de oboseală. Învinuitul, inculpatul trebuie
urmărit cu atenţie, anchetatorul fiind foarte interesat să asculte versiunea acestuia. El nu trebuie
întrerupt ci lăsat să relateze totul, ba chiar încurajat să o facă prin expresii de genul: “…da,
32
continuă, …interesant, …mai departe, etc.”. Într-un fel această încurajare denumită « condiţionare
prin graţiere » este o capcană eficientă, învinuitul, inculpatul având falsa impresie că a fost
integral crezut, astfel că revenirea cu întrebări după încheierea declaraţiei, cel puţin pentru
început, îl surprinde nepregătit. Trebuie reţinut însă că starea de impasibilitate pe care se situează
anchetatorul în această fază a ascultării nu se confundă cu “buna-voinţa” sau “iertarea”, fiind
necesară păstrarea fermităţii în a-l determina pe cel ascultat să declare adevărul. Relatarea liberă a
declaraţiilor are unele avantaje în funcţie de sinceritatea sau nesinceritatea învinuitului:
- posibilitatea învinuitului, să expună faptele și împrejurăile în succesiunea lor
firească așa cum și le reamintește, urmând un anumit șir al ideilor sale;
- posibilitatea cunoașterii sau verificării cu exactitate a modului în care s-a săvârșit
infracțiunea şi a mobilului acestei;
- obținerea de date noi despre faptele și împrejurările cauzei, despre participanci,
date necunoscute de organul judiciar;
- posibilitatea organului de urmărire penală de a-l examina pe cel ascultat, dându-și
seama de pozicia pe care a ales-o pentru apărarea sa şi dacă este sincer sau nu în
cele relatate.
Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor. Codul de Procedură Penală
reglementează ascultarea învinuitului, inculpatului în faza adresării de întrebări, dar nu precizează
modalităţile sau tactica ce trebuie folosită. Întrebările vor fi formulate, în principal în funcţie de
poziţia adoptată de învinuit sau inculpat faţă de învinuirea ce i se aduce. În funcţie de scopul
urmărit de organul de cercetare penală ce efectuează ascultarea precum şi de caracterul general al
problemei pe care acesta doreşte s-o clarifice, în literatura de specialitate întrebările sunt
clasificate astfel:
- întrebări tema cu caracter general;
- întrebări problemă ;
- întrebări detaliu.
După formularea întrebărilor o altă problemă importantă ce se ridică este: modalitatea
tactică de adresare a acestora.
Rolul determinant în alegerea procedeelor tactice este poziţia învinuitului, inculpatului faţă
de învinuirea ce i se aduce, de structura sa psihică. În ipoteza recunoaşterii comiterii infracţiunii
pentru care este cercetat misiunea anchetatorului nu întâmpină dificultăţi, singurele întrebări
necesare fiind cele de precizare şi completare. Atunci când învinuitul încearcă să nege, să
denatureze faptele, anchetatorul trebuie să manifeste abilitatea de a-l determina să facă declaraţii
33
adevărate, putând utiliza întrebările de completare, precizare şi control, un efect deosebit avându-l
întrebările detaliu. În situaţia refuzului de a face declaraţii anchetatorul va trebui să-l convingă pe
cel anchetat că a renunţa la această poziţie este în avantajul său. Dificultăţi apar în situaţia
declaraţiilor mincinoase, incomplete, contradictorii, a respingerii învinuirii, a persistării în refuzul
de a face declaraţii sau a revenirii cu elemente noi asupra declaraţiilor anterioare.
Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului. Tactica ascultării
învinuitului, cuprinde un ansamblu de mijloace legale, stabilirea tacticii fiind realizată cu
respectarea dispoziţiilor legale şi a regulilor tactice criminalistice.
Folosirea întrebărilor detaliu. Procedeul este utilizat atunci când declaraţiile învinuitului,
prezintă elemente contradictorii, sau când acesta refuză colaborarea cu organul de urmărire
penală. Anchetatorul trebuie sa pună întrebări formulate clar, precis şi concis, utilizând o
terminologie adecvată persoanei ascultate şi evitând întrebările sugestive.
Ascultarea repetată. Uneori anchetatorul nu poate afla de la o primă ascultare aspectele
adevărate, iar in aceste cazuri, se apelează la procedeul ascultării repetate, învinuitul, fiind
solicitat să facă noi declaraţii cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte, la diferite
intervale de timp.
Utilizând întrebările de detaliu la fiecare nouă ascultare, contrazicerile din declaraţiile
învinuitului, demonstrează netemeinicia afirmaţiilor pe care le-a făcut anterior.
Ascultarea sistematică. Acest procedeu tactic constă în adresarea unor întrebări problemă,
încercându-se clarificarea modului în care a conceput şi pregătit infracţiunea, care au fost
persoanele participante şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. Ascultarea sistematică
este utilizată in cauzele complexe şi cu grad ridicat de dificultate, fie la o infracţiune cu mai mulţi
autori, fie la multe infracţiuni cu acelaşi autor, sau în cazul învinuitului, nesincer, necooperant.
Ascultarea încrucişată. Ascultarea încrucişată fiind un procedeu ofensiv, prin ritmul alert
în care se succed întrebările adresate lui, învinuitul, inculpatul nu are posibilitatea de a-şi pregăti
răspunsuri mincinoase, organul de cercetare penală fiind in avantaj prin profesionalismul său.
Tactica complexului de vinovăţie. Aceasta tactica constă în adresarea alternativă de
întrebări neutre, care nu au legătură directă cu cauza şi a altora care conţin cuvinte “afectogene”
privitoare la faptă şi rezultatele ei. Astfel anchetatorul obţine declaraţii sincere şi complete din
partea celui audiat.
Folosirea probelor de vinovăţie. Acest procedeu este utilizat numai după ce organul de
cercetare penală a efectuat o primă ascultare a respectivului învinuit, inculpat, care s-a dovedit a fi
nesincer. Prezentarea probelor de vinovăţie va fi însoţită de întrebări selectate judicios şi
formulate clar, corect, concis, fără a lăsa vreo posibilitate de interpretare a răspunsului.
34
Ascultarea unui învinuit, inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea
infracţiunii. Acest procedeu este utilizat atunci când într-o cauză există mai mulţi învinuiţi,
inculpaţi, adică în cazul infracţiunilor comise în participaţie.
Având în vedere faptul că fiecare învinuit, inculpat este ascultat separat, nici unul nu va şti
ceea ce au declarat ceilalţi, fiind bineînţeles interesaţi să afle de la organul de urmărire penală care
este poziţia celorlalţi.
Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul, inculpatul a folosit timpul într-o
anumită perioadă. Acest procedeu tactic constă în solicitarea adresată învinuitului, să facă
declaraţii despre locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a făcut înainte, în timpul şi după
comiterea faptei. Întrebările scurte, precise, la obiect vor obliga învinuitul, inculpatul să formuleze
răspunsuri adecvate, relatând datele solicitate de anchetator.
Procedeul justificării timpului critic
Acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când bănuitul refuză să facă declaraţii.
Cunoscându-se activitatea bănuitului i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat
legătura, ce a întreprins înainte, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile date vor fi
verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri. De asemenea, procedeul se foloseşte în ascultarea
infractorilor nesinceri, refractari, oscilanţi în declaraţii, care încearcă să îngreuneze aflarea
adevărului. Acestora li se va cere să arate ce au făcut pe zile şi ore, să prezinte locurile unde s-au
aflat şi persoanele cu care au luat legătura.
Organul judiciar este interesat să cunoască toate împrejurările în care infracţiunea a fost
săvârşită, poziţia de sinceritate sau de nesinceritate pe care se situează învinuitul sau inculpatul,
capacitatea sa de rezistenţă etc., iar în raport de aceste elemente să adopte cea mai potrivită linie
tactică, în vreme ce învinuitul sau inculpatul caută să obţină cât mai multe informaţii atât cu
privire la organul judiciar cât şi cu privire la datele pe care acesta le deţine, pentru a adopta, la
rândul său, cea mai avantajoasă linie defensivă. Conştient de faptul că este obiectul unei atente
examinări psihologie, printr-un necontenit efort de autocontrol, prin cenzurarea atentă a
comportamentului, învinuitul sau inculpatul se străduie să ofere cât mai puţine informaţii despre
sine.
Pentru a obţine maximum de date ce prezintă interes pentru soluţionarea cauzei, principala
cale prin care se realizează transferul de informaţii – calea verbală trebuie complinită cu
investigarea celorlalte modalităţi de comunicare – comunicarea nonverbală -, care oferă un surplus
de informaţii şi avantajul de a se sustrage posibilităţilor de autocontrol voluntar ale subiectului.
Particularităţile ascultării unor categorii de învinuiţi, inculpaţi. In cazurile in care
învinuiţii, inculpaţii fie nu cunosc limba română, fie prezintă anumite handicapuri (de vorbire,
35
vizuale, auditive), fie sunt minori, se va asigura prezenţa unui interpret pentru respectivul
făptuitor, alături de apărătorul acestuia.
Ascultarea minorului. Potrivit legii penale, minorul în vârstă de până la 14 ani nu
răspunde penal, iar cel cu vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde doar dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ, de la această regulă fiind formulate unele excepţii. Pe parcursul
ascultării minorului, acesta va fi lăsat să relateze faptele aşa cum le-a săvârşit. Pentru evitarea
înţelegerii eronate a sensului întrebărilor este recomandat ca acestea să fie clare, corecte, concise.
personalitatea subiectului, la interesele și instinctele sale biologice, la sfera constiintei sale psiho-
sociale31.
Multitudinea proceselor de natura psihica, începand cu senzatia și terminând cu gandirea și
vointa, sunt rezultatul functionarii mecanismelor de complexitate crescanda a substantei nervoase.
Aceste mecanisme ale scoartei cerebrale se conserva si sunt chiar apte de perfectionare numai
atata vreme cat sunt exersate prin functionare. Prin urmare, specifice psihologiei umane sunt
procesele psihice complexe, superioare, orientate si controlate de conștiința32.
Procesul de cunoastere, in desfasurarea sa, care va constitui baza procesului de formare a
declarațiilor, consta in trei momente principale: perceperea, memorarea și reproducerea33.
Primul moment - perceperea - insumează senzațiile și perceptiile.
Senzațiile sunt modalitati de reflectare in creierul omului a insusirilor izolate ale obiectelor
si fenomenelor din lumea reala, care actionează nemijlocit asupra organelor sale de simt, fiind cele
mai simple procese psihice care semnalează ceea ce se intampla in jurul nostru sau in propriul
organism34.
Perceptiile sunt rezultatul actiunii unui stimul complex, care, de obicei, actionează,
concomitent asupra mai multor analizatori, sunt modalitati de cunoastere, de reflectare a lumii
inconjuratoare in conștiința omului35.
Intreaga activitate de percepere este diferita de la individ la individ, pentru ca in acest
proces este importanta starea organelor de simt, actiunea unuia sau mai multor stimuli, intensitatea
acestora, limitele sensibilitații persoanei, experienta anterioara a celui care percepe, cunostintele
generale sau profesionale ale acestuia, starea generala a organismului in momentul perceperii etc.
In raport cu acesti factori, persoana care percepe selectează dintre stimulii din mediul
inconjurator pe cel care accentuează unele aspecte ale obiectului sau fenomenului perceput in
detrimentul altora, asa incat retine din ansamblul a ceea ce s-a intamplat doar ce i-a trezit un mai
mare interes36, ce a inteles mai bine, ce a receptionat deplin in cadrul sensibilitații sale. Trebuie
retinut, asadar, ca perceperea acelorasi obiecte sau fenomene in conditii similare de loc și de timp,
este, de regula, diferita de la o persoana la alta37.
31 Biberi Ion, Principii de psihologie antropologica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971, pag. 12932 Rosca Alexandru., s.a., op. cit., pag. 28, 43-44.33 Dan Nicolae, Rolul senzatiilor si perceptiilor in procesul formarii declaratiilor martorilor si infractorilor, in Probleme de medicina judiciara si de criminalistica, vol. 4, Editura Medicala, Bucuresti, 1965, pag. 8834 Chircev A., Mare V., Radu I., Rosca Al.(red.), Rosca M., Zorgo B., Psihologia generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti , 1976, pag. 20035 Smirnov A.A., Leontiev A.N.,Rubinstein S., Teplov B.M., Psihologia, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1959, pag. 151 ;36 Mircea Ion, Criminalistica , Editia II, Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1994, pag. 25337 idem
50
Al doilea moment al procesului de formare a declarațiilor - memorarea - consta in
ordonarea in conștiința subiectului a celor percepute, respectiv impresiile produse de realitatea
imediata și receptata de persoana sunt pastrate (conservate) pentru o perioada de timp38.
Ansamblul procedeelor de intiparire (memorare), pastrare, reproducere și recunoastere a
experientei dobandite anterior, constituie ceea ce in psihologie poarta denumirea de memorie39.
Trebuie retinut ca insusirea de a intipari si conserva ceea ce s-a perceput este variabila de
la o persoana la alta, unele persoane avand capacitatea unei memorari mai rapide dar conservarea
informatiei sa fie mai de scurta durata, alte persoane putand sa memoreze mai greu, cu staruinte de
durata in timp, dar, odata fixata informatia, pastrarea ei sa dureze pe o perioada mai indelungata.
Reproducerea - ca ultim moment al formării declarațiilor - consta in redarea, comunicarea
verbala sau in scris a celor percepute, selectate și pastrate prin memorare. In procesul reamintirii
participa imaginile vizuale, auditive și motorii, al caror grad de constientizare poate fi diferit40, iar
calitatea reproducerii este determinata de masura in care perceperea, selectarea și ordonarea prin
memorare se apropie de perfectiune, de capacitatea subiectului de a reda ceea ce a memorat, de
eventualul interes al acestuia de a le reda corect sau deformat, cand poate interveni nesinceritatea
in cele ce se declara.
Procesul psihologic al formării declarațiilor este identic, pana la un punct, pentru toti
participantii la proces, indiferent de pozitia lor procesuala, pentru fiecare existand un moment de
perceptie a comiterii infracțiunii, un moment de intiparire si conservare memoriala a celor
receptate și un moment de reproducere, de comunicare in timpul ascultarii in fata organelor
judiciare.
Pozitia in proces a celui ascultat, interesul sau ori lipsa unui interes, pot determina o
reproducere diferita a ceea ce s-a receptat și memorat.
In ceea ce il priveste pe inculpat, procesul de formare a declaratiei acestuia parcurge
aceleasi momente in care făptuitorul percepe, memorează, iar apoi reproduce fapte și imprejurari,
de fapt referitoare la propria activitate infractionala pe care a desfasurat-o, devenind astfel un
martor sui-generis al propriei cauze41.
Procesul formării declaratiei inculpatului este influentat de aspecte psihologice proprii ce
apar pe parcursul desfasurarii activitații infractionale, anterioare, concomitente și posterioare
38 Ciopraga Aurel, Criminalistica , Tratat de tactica , Editura Gama , Iasi, 1996, pag 188; Mircea I., op.cit.,pag. 25339 Rosca Al., Tratat de psihologie experimentala , Editura Academiei R.P.R., 1963, pag 272 ; Cipraga A., op.cit., pag. 18840 Rosca Al., Bejat M., op.cit., pag. 3641 Ciopraga A., op.cit., pag. 237
51
comiterii faptei concrete, care implica aparitia unor particularitati privitoare la conditiile de
perceptie, de memorare și reproducere a faptelor.
Cunoscand aceasta premiza, precum si aspectele de ordin emotional și psihologic care
jalonează orice proces de formare a declaratiei unui inculpat, organul judiciar -instanta, in faza de
judecata, impreuna cu ceilalti participanti la ascultare- va putea alege procedeele tactice cele mai
potrivite pentru ascultarea inculpatului in cauza dedusa judecații.
Inculpatul este prezent intotdeauna la locul faptei, devenind sursa cea mai ampla de
informații referitoare la infracțiunea sarvarsita, la momentele care au precedat sau au succedat
săvârșirea faptei. De regula, el se gaseste in conditii optime de a percepe si a memora fapta, atunci
cand starile emotionale sunt moderate, de o intesitate medie și produc un efect stimulator asupra
atentiei inculpatului, activandu-i posibilitatea de receptare.
Trebuie stiut insa, ca in perceperea mai ampla sau mai restransa a evenimentelor,
făptuitorul are o atentie diferita in raport cu forma de vinovatie cu care savarseste fapta, respectiv
daca actionează cu intentie sau din culpa.
In ipoteza comiterii unei fapte intentionate, infractorul este preocupat de atingerea unei
anumite finalitati, asa incat scopul urmarit ii mobilizează atentia, ceea ce are ca rezultat receptarea
unor multiple situații care i se intiparesc in memorie. Si aici pot insa apare diferentieri in functie
de capacitatea intelectuala a fiecarui făptuitor, dar mai ales in raport de imprejurarea ca
infracțiunea a fost săvârșita dupa o prealabila chibzuire sau sub stapanirea unui impuls de
moment.
Gradul de dezvoltare intelectuala diferit poate conduce la perceperea și memorarea doar a
unor aspecte din ansamblul evenimentelor ori la receptarea mai ampla a derularii infracțiunii.
O hotarare spontana de a comite o infracțiune, in opozitie cu o premeditare in timp a
comiterii acesteia, va avea ca rezultat o percepere a mai putine aspecte și drept urmare o declaratie
a inculpatului cu inexactitati, cu lacune, mai ales asupra imprejurarilor care au premers comiterii
faptei, dar mult mai fidela cu privire la aspecte din timpul săvârșirii faptei; premeditarea comiterii
faptei va conduce la o receptare aproape egala a momentelor anterioare începerii desfasurarii
faptei cat si a celor din timpul executarii.
Procesul formării declarațiilor inculpatilor care au săvârșit fapta in stare de provocare ori
in stare de depasire a limitelor legitimei aparari sau in stare de legitima aparare42 este puternic
influentat de starea psihica deosebita, de tulburarea pricinuita de atitudinea agresiva a victimei,
42 Mircea Ion, Despre personalitatea victimei si a faptuitorului omorului savarsit in stare de legitima aparare sau de provocare (Lucrare in limba engleza) in “Studia universitatis Babes-Boyai”, Series Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1985, pag. 53-61
52
retinându-se exagerat momentele anterioare comiterii faptei și mai putin momentele executarii
actiunii sale infractionale.
In ce priveste receptarea și memorarea faptelor savasite din culpa, aceste momente in
procesul formării declarațiilor inculpatilor sunt, de regula, mai putin precise, prezinta unele
lacune, tocmai datorita faptului ca atentia făptuitorului se afla la un nivel scazut, nu era activata de
vreun scop, totul petrecandu-se pe neasteptate si fara sa fi fost prevazut. Cele mai multe informații
se vor retine cu privire la momentele care au urmat comiterii faptei sau, uneori, la momentul in
care s-a petrecut infracțiunea.
Momentul reproducerii, moment final in formarea declaratiei unui inculpat, nu pastrează
aceleasi caracteristici cu momentele anterioare, pentru ca aici intervine buna sau reaua credinta a
făptuitorului, care va putea sa prezinte exact ceea ce a perceput și memorat ori va reda o varianta
neconforma celor receptate, in ideea de a scapa de raspunderea penala ori de a-si usura situatia.
Acest moment al reproducerii parcurge doua etape: reproducerea la nivel mintal și
reproducerea prin exteriorizare.
In prima etapa, făptuitorul, aflat in fata momentului ascultarii, desfasoara o intensa
activitate mintala de reamintire, de ordonare, de confruntare a celor retinute și de elaborare a
versiunii pe care o va prezenta, de cantarire a ceea ce va spune, a sanselor de a fi crezut sau nu.
Pentru ascultarea in fata instantei inculpatul va avea in vedere si faptul ca acum va declara in fata
publicului, in care se vor gasi și persoane de care este legat afectiv (rude, sotie, copii etc.), ceea ce
il determina la pregatirea sa și pentru aceste situații emotionale.
In cea de a doua etapa se va desfasura reproducerea orala a celor receptate, memorate si
“prelucrate” in mintea sa in etapa anterioara, declaratia sa fiind influentata și de stressul intalnirii
cu instanta, de cadrul solemn din sala de dezbateri, de contactul psihologic care s-a putut realiza.
Momentul reproducerii orale constituie, de altfel, momentul ascultarii inculpatului,
obtinerea declaratiei acestuia.
Valoarea probanta a declarațiilor învinuitului sau inculpatului
Pe parcursul procesului penal organele judiciare care efectuează urmarirea penala, iar mai
apoi judecata, vor cauta sa obtina declarații cat mai complexe si cat mai apropiate de adevar.
Valoarea care se atribuie declaratiei date de învinuit sau inculpat ca mijloc de proba in procesul
penal a cunoscut o evolutie dintre cele mai sinuoase din cele mai vechi timpuri și pana in prezent.
In dreptul roman, valoarea sa era deosebita, marturisirea (recunoasterea faptei) justificand pe
deplin condamnarea (“confessus pro judicato est“)43 si, pentru a fi obtinuta, se recurgea la
masuri de torturare prin care sa i se stoarca acuzatului marturisirea; alteori astfel de masuri se
43 Pop , Traian, Dreptul procesual penal , Tipografia Nationala Cluj, vol. III, pag. 231
53
aplicau condamnatului inainte de a fi executat pentru ca acesta sa numeasca și pe eventualii
complici ori alte circumstante ale faptelor omise in timpul cercetarilor. Obtinuta in asemenea
conditii, marturisirea era considerata “regina probelor“, singura care conferea judecatorului
maxima certitudine. In evul mediu, marturisirea comiterii faptei pentru care era cercetat se
obtinea prin aceleasi modalitati de torturare, insa mult mai drastice si sadice, valoarea probanta a
marturisirii fiind absoluta, ea singura fiind suficienta pentru pronuntarea unei condamnari, deci
caracterul de regina a probelor se pastrează. Iluminismul și revolutia Franceza aduc o schimbare
in atotputernicia probanta a marturisirii, mijloacele de ascultare a celor învinuiti de săvârșirea unor
fapte penale devenind mai umane, Declaratia Universala a Drepturilor Omului stabilind in art. 3
ca “orice om are dreptul la viata, libertate și inviolabilitatea persoanei“, astfel ca este condamnata
orice incalcare a demnitații și personalitații omului care ar aminti de obiceiurile primitive ce
trebuie repudiate sau reprimate. Totusi, marturisirea facuta fara constrangere, era considerata
suficienta din punct de vedere al probatoriului, omitandu-se a se mai efectua si alte probe.
In prezent, declaratia învinuitului sau inculpatului nu are o valoare probanta deosebita,
legea stabilind ca ea poate servi la aflarea adevarului numai in masura in care este coroborata cu
fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza (C.pr.pen.). Aceasta
prevedere legala isi are justificarea in aceea ca in practica judiciara, de multe ori, in declarațiile
lor, învinuitii sau inculpații denaturează adevarul in mod voluntar sau involuntar, respectiv fie
refuza sa recunoasca infracțiunile comise, fie recunosc fapte pe care nu le-au comis, datorita unor
motivații diferite (teama, existenta unui interes material, dorinta de a descoperi un complice sau de
a ascunde o fapta mai grava etc)44.
Prin urmare, asa cum s-a afirmat in literatura juridica45, marturisirea are o forta probanta
conditionata, trebuind a fi coroborata cu celelalte probe existente in cauza, precum și un caracter
divizibil, prin faptul ca poate fi acceptata partial sau in intregime, dupa cum este confirmata sau
infirmata de intreg probatoriul. Totodata declaratia poate fi retractabila, respectiv învinuitul sau
inculpatul isi poate retrage declarațiile anterioare46.
44 Neagu, Ion, Drept procesual penal, Editura Academiei RSR Bucuresti, 1988, pag. 26945 Stancu, Emilian, Investigarea stiintifica a infractiunilor, curs de criminalistica, partea a II- a si a III- a, Bucuresti, 1988, pag. 95 ; Theodoru, Grigore, Moldovan, Lucia, Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti , 1979, pag. 14346 Dongoroz Vintila, Daringa Gheorghe, Kahane Siegfried, Lucinescu Dumitru, Nemes Aurel, Popovici Mihai, Sirbulescu Petre, Stoican Vasile, Noul Cod de procedura penala si Codul de procedura penala anterior, prezentare comparativa, Ed. politica, Bucuresti, 1969, pag. 221
54
In concluzie, desi declarațiilor învinuitului sau inculpatului nu li se acorda legal o valoare
probanta superioara altor mijloace de proba, acestea isi au valoarea lor particulara ori, cel putin,
ajuta la cunoasterea pozitiei subiectului activ fata de fapta săvârșita47.
Procedura audierii învinuitului sau inculpatului în România
Potrivit prevederilor legii, prin comisie rogatorie se poate solicita şi audierea inculpatului.
Audierea inculpatului se va realiza cu respectarea strictă a prevederilor normelor române de drept
procesual penal, în condiţiile în care în Legea specială nu se dispune altfel. Valoarea probatorie a
acestui mijloc de probă este fixată în art. 69 C.proc.pen., care dispune ca declaraţiile învinuitului
sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză48. Deoarece executarea cererii de
comisie rogatorie ce are ca obiect audierea inculpatului crează responsabilităţi directe pentru
autorităţile judiciare române implicate în ceea ce priveşte procedura în sine, în continuare vom
proceda la examinarea succintă a acesteia (a procedurii de asculate a inculpatului).
Ascultarea învinuitului sau inculpatului va fi supusă prevederilor Constituţiei României, a
altor legi, care garantează dreptul la apărare. În aceste condiţii, dispoziţiile constituţionale au fost
preluate şi menţionate într-un mod detaliat în Codul de procedură penală, unde se fac o serie de
referiri concrete cu privire la garantarea dreptului la apărare. Astfel, în cursul procesului penal,
organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în
condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe
învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i
asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării [art. alin. (3) C.proc.pen.]. Această prevedere
apare menţionată şi în instrumentele internaţionale amintite anterior, fiind obligatorie pentru
organele judiciare române în cadrul audierii inculpatului la solicitarea unei autorităţi competente,
prin comisie rogatorie.
47 Stancu, Emilian, op. cit., pag. 9848 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997, p. 171
55
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se
luă prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în
procesul-verbal de ascultare [art. 6 alin. (5) C.proc.pen.]. Acest document va fi înaintat părţii
solicitante de către organele judiciare române, odată cu declaraţia inculpatului.
Dacă în cazul audierii inculpatului în alte situaţii, asistenţa juridică este facultativă (în
sensul că audierea poate avea loc fără a fi asistat de apărător, dacă inculpatul este de acord), în
cazurile menţionate mai sus, audierea asistată de apărător este obligatorie.
Asistenţa juridică este obligatorie în cazul unei comisii rogatorii ce urmează a fi executată de
organele judiciare române, chiar şi atunci când legea statului solicitant al extrădării nu obligă
organele judiciare la asigurarea asistenţei juridice obligatorii.
În concluzie, audierea inculpatului în baza unei cereri de comisie rogatorie adresată de
către un stat străin, de organele judiciare române, trebuie să se realizeze cu respectarea normelor
procesual penale române, cu un accent deosebit pe asigurarea dreptului la apărare. La cererea
părţii solicitante, pot fi trimise acesteia şi înregistrări audio- video.
Considerând audierea un drept al învinuitului sau inculpatului, după ce se constată că
acesta consimte, organul de urmărire penală, înainte să îl asculte, îi cere să dea o declaraţie scrisă
personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Declaraţia în aceste condiţii, adică scrisă personal
de învinuit sau inculpat după ce i se aduce la cunoştinţă învinuirea, elimină suspiciunile cu privire
la eventualele inexactităţi şi totodată contestarea precizărilor, chiar de învinuit sau inculpat. Pentru
soluţionarea cauzei, organul judiciar este obligat să îl asculte pe învinuit sau inculpat, iar legea
procesual penală cuprinde reguli care se aplică în toate cazurile ascultării, atât în faza urmăririi
penale, cât şi în faza judecăţii.
Din reglementarea existentă rezultă că ascultarea învinuitului sau inculpatului este
structurată în 2 etape: prima etapă în care se clarifică problemele referitoare la datele personale,
înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume,
poreclă,data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţie militară, loc
de muncă, ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedentele penale şi alte date pentru
stabilirea situaţiei sale personale. Totodată i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la
fapta şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. În ceea ce priveşte modul de ascultare se
prevede că fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat(art. 71 alin. 1 C.proc.pen.).
A doua etapă constituie ascultarea propriu zisă. Învinuitul sau inculpatul este lăsat să
declare tot ce ştie în legătură cu învinuirea ce ise aduce, fără a fi întrerupt ori a i se pune întrebări.
În concret, ascultarea nu poate consta în citirea unei declaraţii date anterior ori reamintirea
acestora, legiuitorul dorind ca învinuitul sau inculpatul să relateze cât mai obiectiv, fără a fi
56
influenţat de declaraţiile anterioare. Totodată, citirea unei declaraţii anterioare, şi nu relatarea
liberă, ar pune sub semnul întrebării sinceritatea învinuitului sau inculpatului, cu privire la cele
declarate, care nu ar fi în acord cu cele relatate anterior. Urmând aceeaşi logică, legea prevede că
învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori cita o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate
servi de înscrisuri cu privire la unele situaţii greu de reţinut. Înseamnă că acesta nu poate veni
„pregătit” la audiere cu o declaraţie scrisă pe care să o prezinte ori să o citească organului de
urmărire penală49.
Se are în vedere faptul că audierea învinuitului sau inculpatului de către organul de
urmărire are impact din punct de vedere emoţional şi poate contribui la eliminarea unor tendinţe
de a denatura adevărul. Acest impact ar fi eliminat dacă s-ar prezenta doar şi ar citi o declaraţie
deja scrisă.
După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia i se pot pune întrebări cu privire la
fapta care formeză obiectul cauzei şi la învinuirea ce i sa aduce. De asemenea , este întrebat cu
privire la probele pe care înţelege să le propună.
Dacă asculatrea se face în cursul judecăţii, întrebările i se pun de către preşedintele
completului şi în mod nemijlocit de ceilalţi membrii ai completului, de către procuror, de partea
vătămată, de partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul
inculpatului a cărui apărare se face. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi
utile cauzei.
Legea cuprinde precizări clare şi în ceea ce priveşte consemnarea declaraţiilor (art. 73
C.proc.pen.). Se prevede că acestea se consemnează în scris. În fiecare declaraţie se va consemna,
totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declaraţia scrisă se
citeşte acestuia, iar dacă se cere i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei o
semnează pe fiecare pagină şi la sfărşit. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să
semneze se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de
urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele
completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un
interpret.
Pot exista situaţii când învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiei date sau doreşte
să facă completări, rectificări sau precizări. Toate aceste modalităţi de intervenţie asupra
declaraţiei deja date se consemnează şi apoi se semnează potrivit procedurii condamnării
declaraţiilor, arătate în art. 73 C.proc.pen.50 Deoarece pe timpul ascultării învinuitului sau
inculpatului poate prezenta tulburări de sănătate, în dispoziţiile art. 711 se arată că dacă acesta
49 A.Crişu.,op.cit.,p.222
57
acuză simptomele unei boli care i-ar pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul
judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce
medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol.
Aceste prevederi se aplică indiferent de obiectul audierii (audierea în vederea arestării
preventive ori a lămuririi unei situaţii necesare soluţionării fondului cauzei) sau de situaţia
învinuitului sau inculpatului ( aflat în stare de arest preventiv sau de libertate).
Procedura audierii înviniutului sau inculpatului în Germania
Potrivit capitolului X art. 136 din Codul de procedură penală al Republicii Federale Germane
inculpatul va fi informat la începutul primei examinări în legătură cu învinuirea ce i se aduce precum
şi a pedepselor aplicabile pentru săvârşirea infracţiunii respective. El va fi informat de faptul că legea
îi dă permisiunea să răspundă la acuzaţie sau să nu facă nicio declaraţie, chiar şi înainte de prima
examinare, cât şi de a se consulta cu avocatul ales. Totodată, i se va aduce la cunoştinţă inculpatului
că poate cere administrarea de dovezi în apărare şi că poate răspunde printr-o declaraţie scrisă la
acuzaţiile care i se aduc în anumie cazuri.
Potrivit art. 137 şi 13851 inculpatul poate fi asistat de un apărător în orice fază a procesului
penal, dar nu mai mult de 3 la număr. Inculpatul poate fi apărat într-o instanţă germană atât de către
un avocat cât şi de către un profesor de drept de la o universitate germenă de drept sau în cazul în
care inculpatul nu şi-a ales un apărător, îi va fi numit unul din oficiu atunci când legea o cere (când
a săvârşit o infracţiune gravă,etc.)
Aşa cum reiese din secţiunea 231 a capitolul V partea a II-a din codul de procedură penală
german inculpatul, duce ce i s-a luat declaraţia şi a fost dispusă trimiterea lui în judecată, va trebui să
se prezinte la proces. Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti şi procedează la ascultarea
inculpatului şi dispune aducerea şi prezentarea probelor. Inculpatul va fi apoi ascultat şi interogat de
50 Art. 73 C.proc.pen referitor la consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului51 Art. 137 şi 138 din capitolul X din codul de procedura penală din statul german face referiri la posibilitatea alegerii unui apărător
58
către procuror şi de apărătorul inculpatului. Preşedintele instanţei îi va putea pune întrebări atunci
când gaseşte necesar acest lucru52 iar după încheierea dezbaterilor îi va da ultimul cuvânt
inculpatului.
Instanţa , când socoteşte necesar, poate cere inculpatului, după încheierea dezbaterilor să
depună concluzii scrise53.
Din cele prezentate mai sus observăm că procedura obţinerii declaraţiilor inculpatului în
statul federal german se aseamănă cu procedura obţinerii declaraţiilor învinuitului sau inculpatului în
statul român.
Asfel este prevăzut atât în Codul de procedură român cât şi în cel german faptul că învinuitul
sau inculpatul are dreptul la un apărător care să îl asiste pe tot parcursul procesului penal, are dreptul
de a nu face nicio o declaraţie deoarece poate fi folosită împotriva sa în cursul procesului penal,
dreptul de a da declaraţii în legătură cu fapta şi învinuirea ce i se aduc.
Însă observăm o diferenţă în ceea ce priveşte dispoziţiile din codul de procedură german şi
anume că inculpatul poate să îşi aleagă ca apărător un avocat cu experienţă chiar mai mulţi ( dar nu
mai mult de 3) sau un profesor de drept de la o facultate de drept din statul german.
În rest celelalte prevederi referitoare la procedura declaraţiei învinuitului sau inculpatului din
Republica Federală Germană sunt asemănătoare cu cele din Codul de procedură român (învinuitul
sau inculpatul va da o declaraţie scrisă personal în legătură cu învinuirea care i se aduce, apoi i se vor
pune întrebări cu privire la faptele ce formează obiectul cauzei şi este întrebat cu privire la probele pe
care înţelege să le propună în apărare, declaraţie ce se consemnează în scris şi va fi semnată de către
învinuit sau inculpat şi de organul de urmărire penală care a efectuat ascultarea acestuia ori de
preşedintele instanţei.)
52 Secţiunea 240 din Capitolul V partea a II-a din Codul de procedură penală al statului german53 Secţiunea 257a din capitolul V partea a II-a din Codul de procedură penală al statului german
59
CONCLUZII
Reamintim că învinuitul nu este parte în proces, dar este persoana care, după punerea în
mişcare a acţiunii penale, devine inculpat, iar declaraţia sa devine un mijloc prin care se dezvăluie
elemente de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului este un drept al acestuia, şi nu o obligaţie (nemo
tenetur edere contra se), este un mijlocde probă cu o dublă funcţionalitate. Pe de o parte,
furnizează informaţiile necesare pentru aflarea adevărului, iar pe de altă parte, se constituie într-o
garanţie a dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului.
Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată de obligaţia pe care o au organele
judiciare de a asculta învinuitul sau inculpatul în cele mai importante momente ale desfăşurării
procesului penal.
În prima fază a procesului penal( urmărirea penală), învinuitul este ascultat la începutul
urmăririi penale conform Codului de procedură penală şi la terminarea cercetării penale,
inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării, în caz de continuare a cecetării, punerea
în mişcare a acţiunnii penale şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.
În faza de judecată, inculpatul este ascultat la începutul cercetării judecătoreşti sau ori de
câte ori este necesar. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau
inculpatului atrage sancţiunea nulităţii actelor întocmite, deoarece prin acesta este violat dreptul
său la tăcere.
După cum am mai arătat, valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului
este fixată de Codul de procedură penală,în care se arată că aceste declaraţii pot servi la aflarea
adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă ( se poate reţine ceea ce se confirmă
prin alte probe) şi retractabilă ( există posibilitatea revenirii asupra declaraţiei sau a unor aspecte
din declaraţie).
Organele judiciare au obligaţia să aprecieze asupra revenirii în declaraţie şi să reţină una
sau alta din declaraţii, în măsura în care se coroboreză cu celelalte probe şi contribuie la aflarea
adevărului.
Ascultarea reprezintă una dintre cele mai complexe şi anevoioase activităţi cu care este
mereu confruntat organul judiciar, activitate a cărei eficienţă reclamă realizarea în persoana celui
chemat să o efectueze, inteligenţă, tact, perspicacitate, abilitate, răbdare – însuşiri ce pot fi
dobândite numai printr-o pregătire temeinică.
60
Ascultarea aduce pe poziţii opuse pe cei doi termeni ai acestei activităţi: învinuitul sau
inculpatul şi organul judiciar – care nu colaborează ci se confruntă.
Anchetatorul trebuie să posede o inteligenţă de contact cu cei pe care îi cercetează, el
trebuie să fie conştient în orice moment că modul în care va fi receptat de învinuit sau inculpat, va
cântări hotărâtor în reuşita activităţii de cercetare penală.
Organul judiciar trebuie să adopte o atitudine de detaşare, de desprindere de poziţia sa
procesuală, o atitudine de imparţialitate în aprecierea lucidă a faptelor care susţin învinuirea şi a
celor ce militează în favoarea învinuitului sau inculpatului.
Atât în faza urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau
inculpatului cuprinde trei etape distincte: verificarea identităţii civile a învinuitului sau
inculpatului, adică cunoaşterea statutului de persoană fizică a învinuitului sau inculpatului, în
sensul legii civile;
Conform prevederilor Codului Procedura Penală, ascultarea învinuitului sau inculpatului
parcurge trei etape:
1. verificarea identitații, urmata de punerea în vedere a învinuirii şi garantarea dreptului la
aparare.
2. ascultarea relatarii libere.
3. adresarea de intrebari şi ascultarea raspunsului(ascultarea dirijata).
Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă,
ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care pot contura situaţia civilă a
învinuitului.
Privitor la verificarea identitații trebuie sa aratam ca ea este de natura sa duca la evitarea
greselilor şi neintelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultata. după luarea
datelor de identitate, învinuitului i se vor aduce la cunostiinta învinuirile(învinuirea)explicindu-i,
dacă e necesar esenta acesteia.
În aceasta etapa vor putea avea loc anumite discutii prealabile(in cazul unei ascultari
primare)care sa permita o prima ''tatonare''aînvinuitului ca persoana, preocupari, mentalitati,
pregatire profesionala, etc. Pe aceasta cale se poate realiza o apropiere psihica, de natura sa
conduca adeseori la o atitudine şi ncera.
Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări cu caracter
general prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu
învinuirea ce i se aduce. În acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea
de a declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
61
Odata cu trecerea ascultarii în aceasta faza se va cere celui ascultat sa relateze depsre fapta
comisa cit mai pe larg, fara a omite nimic, cerindu-i-se sa invoce şi probele pe care le considera
necesare în apararea sa.
În timpul relatarilor libere vor fi respectate cu strictete urmatoarele reguli tactice:
Nu se va incerca obţinerea recunoasterii cu orice pret a savirsirii faptei;
recunoasterea nu este ''regina probelor''si are aceeasi valoare probatorie cu celelalte
probe cu care se coroborează.
Nu se va intrerupe firul relatarilor prin formularea de noi intrebari, sau prin darea unor
replici. schiar atunci cind se observa nesinceritate, învinuitul sau inculpatul trebuie
lasat sa termine relatarea. Atunci cind se observa ca relatarea se indepartează de
subiect şi include aspecte care nu au legatura cu cauza, discutiava fi reorientata spre
aceasta, cerindu - se declarații asupra fondului cauzei.
În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibila de incadrari diferite sau dacă
este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie sa priveasca fiecare imprejurare în parte. La
terminarea relatarii libere cu privire la imprejurarea respectiva, sau cu privire la o anumita fapta ce
este cercetata, urmează a fi adresate intrebari în legatura cu acele episoade. Numai după lamurirea
completa a imprejurarilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatarilor libere cu privire la
alte fapte.
Prin intermediul relatarii libere poate fi cunoscuta şi analizata pozitia făptuitorului prin
compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observațiile rezultate în
acesta faza vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în
continuare. Chiar atunci când ne aflam în faţa unui învinuit / inculpat care neaga în totalitate
fapta, denaturand adevarul, nu se va adopta o pozitie ostila, nici reactii rigide, de oarece printr-o
buna adoptare a tacticii în continuare va putea fi dovedita pozitia recalcitranta, obstructionista a
celui ascultat.
Adresarea de întrebări, din partea anchetatorului în faza de urmărire penală; a
procurorului şi a părţilor în faza cercetării judecătoreşti, prin intermediul preşedintelui
completului de judecată şi de către preşedinte sau membrii completului, tot prin intermediul
preşedintelui de complet.
După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu
privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi
tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului ori inculpatului, etapă
în care se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate.
62
Ascultarea învinuitului, inculpatului este activitatea procesuală şi de tactică criminalistică
efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie
necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.
Confruntarea este o activitate de urmărire penală care constă în ascultarea a două persoane,
una în prezenţa celeilalte, ce, anterior au mai fost audiate separat, între declaraţiile lor existând
contraziceri esenţiale cu privire la aceeaşi problemă.
Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate de tactică criminalistică desfăşurată în
scopul identificării persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care au legătură cu cauza, cu
ajutorul persoanei care le-a perceput anterior şi a reţinut în memorie semnalmentele, trăsăturile
exterioare ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor şi animalelor.
Fiecare dintre cele trei activităţi de tactică criminalistică are o importanta deosebita, prin
intermediul lor fiind posibilă aflarea adevărului cu privire la faptă şi făptuitor, clarificarea
aspectelor care nu pot fi dezvăluite prin intermediul altor mijloace de probă.
Toate acestea, alături de celelalte probe prezentate pe parcursul unui proces penal vor ajuta
instanţa de judecată la soluţionarea justă a cauzei penale cu care a fost sesizată.
63
BIBLIOGRAFIE
1. Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994.
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.
3. Legea cu privire la Procuratură, nr.118-XV din 14 martie 2003.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea operativă şi de investigaţii,
nr.727-XIV din 16.12.1994.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părţii vătămate,
martorilor şi altor persoane, care au colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998.
6. Legea Republicii Moldova privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin
acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată,
nr.1545-XIII din 25.02.1998.
7. Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală din 1
decembrie 2006.
2. Legislaţie internaţională
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10.12.1948).
2. Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
omului (4.11.1950).
3. Regulile standardelor minimale al ONU privitor la efectuarea justiţiei în privinţa
infractorilor minori (1985).
4. Cumulul de principii pentru apărarea tuturor persoanelor reţinute sau arestate în
orice formă ar fi fost aceasta efectuată (1988).
3. Manuale şi monografii în limba română
1. Apetrei M. Drept procesual penal.-Bucureşti, 1998.
2. Berger V. Jurisprudenţa CEDO. - Bucureşti: IRDO, 1998.
3. Dicţionar explicativ al limbii române. - Chişinău: Litera, 1999.
4. Dongoroz V. Curs de procedură penală.- Bucureşti, 1942.
5. Dolea I., D. Roman, Sedleţchi Iu., Vizdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursul S., Drept
