SYLLABUS

DREPT ROMAN

În atenţia cititorului syllabusului: acest material NU ESTE UN CURS care să

conţină toate noţiunile necesare pentru examenul de Drept Roman. De asemenea, NU

SCUTEŞTE STUDENTUL DE PARCURGEREA BIBLIOGRAFIEI ŞI DE

PARTICIPAREA LA TUTORIALE. În structura sa apar: obiectivele cursului,

rezultatele aşteptate, descrierea sarcinilor aferente acestuia, criteriile de notare, tematica

abordată, bibliografia recomandată şi modul de parcurgere a materiei. Scopul său este să

maximizeze caracterul interactiv al procesului didactic şi să ajute efectiv studentul în

asimilarea informaţiilor pe care le conţine, în absenţa unui contact direct permanent cu

profesorul.

I. Informaţii generale

Date de identificare a cursului

DREPT ROMAN, DLR1103 – 6 (şase) credite – disciplină obligatorie – examen

pagina internet: http://dreptroman.ro

Date de identificare a titularului de curs

conf.dr. Mircea Dan Bob

str. Avram Iancu nr. 11, 400089 Cluj-Napoca

tel.: 0264405300 int. 5913

fax: 0264595504

internet: http://law.ubbcluj.ro/cv.php?ii=58&cat=2

email: mirceabob@law.ubbcluj.ro

Consultaţii:

a) permanent pe adresa de email mirceabob@law.ubbcluj.ro, cu răspuns în termen maxim

de 48 de ore în zile lucrătoare;

b) permanent prin mesageria implicită sitului de Drept Roman antemenţionat, cu răspuns

în termen maxim de 48 de ore în zile lucrătoare.

Condiţionări şi cunoştinţe prealabile necesare

Manualul din care se pregătesc studenţii conţine suficiente date şi trimiteri bibliografice

cu caracter istoric general pentru a ajuta studentul în asimilarea cunoştinţelor de Drept

Roman. Cunoaşterea limbii latine este utilă, dar nu obligatorie pentru pregătirea şi

promovarea examenului. Toate adagiile şi expresiile sunt traduse în limba română în curs

sau în bibliografia acompaniatoare. Aceeaşi bibliografie cuprinde şi culegerile de texte

latine integral traduse, necesare pentru pregătire.

Descrierea cursului

Cursul de Drept Roman este unul esenţial în pregătirea studentului pentru parcurgerea

materiilor de drept privat pozitiv (în vigoare actualmente): drept civil (anii I-III), dreptul

familiei (anul II), drept comercial (anii III-IV) şi drept internaţional privat (anul IV).

Informaţiile obţinute formează un vocabular de specialitate şi un mod de gândire specific

domeniului juridic.

Dar cel mai important este faptul că Dreptul Roman educă viitorul jurist să vadă

problemele juridice în manieră evolutivă: îi arată cum au apărut şi cum s-au dezvoltat

instituţiile de drept, urmând ca studentul să regăsească aceleaşi instituţii la materiile de

drept pozitiv şi să poată ulterior să intuiască direcţia în care lucrurile evoluează. Dreptul

Roman se constituie astfel într-o experienţă socială şi juridică completă, model util pentru

soluţionarea problemelor societăţii în care trăim.

Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este împărţit în următoarele teme:

I. Introducere în dreptul roman. Se tratează despre obiectul şi importanţa materiei, în

contextul actual al tendinţei către Europă juridic unificată. În a doua secţiune a

capitolului se expun câteva noţiuni fundamentale menite a forma începutul unui

vocabular de specialitate. Cea mai consistentă parte a acestei prime teme este cea de

istorie juridică romană. Câteva date şi evenimente istorice esenţiale sunt punctate, pentru

a facilita înţelegerea analizelor instituţionale specializate din capitolele subsecvente.

Scopul întregului capitol introductiv este de a înfăţişa coordonatele social-economice şi

politice în care regulile juridice s-au formulat. Numai în acest fel poate studentul să

înţeleagă cât de mult depinde norma juridică de contextul care o generează. Capitolul I se

încheie cu expunerea şi explicarea diviziunilor dreptului roman, cu accent special pe

dreptul civil, dreptul pretorian şi cel natural.

II. Izvoarele sunt tratate exhasutiv, pentru a înţelege forma de manifestare a regulii de

drept. Structura şi evoluţia în timp a izvoarelor a jucat şi joacă un rol decisiv în

manifestarea fenomenului juridic.

Pornind de la cutumele cantonate în credinţele religioase, schimbarea constituţională

din 509 a.Chr. deschide calea laicizării dreptului, implicit a dezvoltării sale independente

de tutela religiei şi a pontifilor. Aceeaşi răsturnare constituţională a ocazionat lupta celor

două ordine (patricienii şi plebea), din care a rezultat şi Legea celor XII Table, prima

codificare din spaţiul european (449 a.Chr.). Aceasta este analizată în detaliu: contextul

redactării, conţinutul şi raportul cu cutumele, aplicarea, ameliorarea şi importanţa ei

ulterioară.

Instaurarea Imperiului modifică şi configuraţia izvoarelor dreptului, calitatea de emitent

a acestora glisând treptat spre principele (primul între cetăţeni) devenit din 284 p.Chr.

împărat. Constituţiile imperiale iau treptat prim planul, impunându-se în dauna legii,

hotărârilor senatului şi edictelor magistraţilor. Ultimelor li se acordă însă o atenţie

specială în curs, activitatea reformatoare a pretorilor fiind baza creaţiilor instituţionale

durabile ale dreptului clasic.

III. Procedura de judecată. Analiza organizării judecătoreşti şi a tehnicilor procesuale

este esenţială pentru că dreptul roman este un drept al acţiunilor. Spre deosebire de

dreptul contemporan, la Roma existenţa unui drept era precedată de acordarea de către

lege sau de către magistrat a unei acţiuni. Ca urmare, acţiunea în revendicare (spre

exemplu) a precedat reglementarea proprietăţii pe care o apără. Astfel au fost inventate

noţiunile cu care noi operăm astăzi. Sunt urmărite cele trei mai tipuri de proceduri care s-

au succedat la Roma: procedura legis-acţiunilor, procedura formulară şi procedura

extraordinară.

IV. Persoanele. Noţiunile juridice de persoană şi personalitate sunt fundamentale

pentru tot ceea ce se întâmplă în domeniul dreptului. Ca urmare, un capitol distinct le este

alocat. Se porneşte de la naşterea şi conturarea celor două noţiuni, analizându-le

caracterele şî conţinutul. Pe acest conţinut se desfăşoară analizarea detaliată subsecventă

a atributelor cetăţéanului roman înzestrat cu capacitate de exerciţiu deplină: status

libertatis, status familiae şi status civitatis.

Diferenţierea om liber – serv este o caracteristică fundamentală a antichităţii. Evoluţia

instituţiei sclaviei, cu ameliorarea situaţiei sclavilor şi insinuarea acestora pe scena

juridică este una bogată în concluzii pentru juristul actual.

Familia romană porneşte de la grupul uman închegat sub autoritatea nelimitată a şefului

de familie, pentru a se nuanţa în prerogative distincte asupra membrilor umani şi a

bunurilor (însufleţite şi neînsufleţite). Rudenia de sânge ia locul celei civile bazate pe

autoritate, iar emanciparea juridică a femeii şi copiilor ne prezintă aspecte actuale şi

astăzi.

Cetăţenia este un etalon de diferenţiere între romani şi neromani, precum şi un

instrument de bază al straategiei de menţinere a dominaţiei politice asupra populaţiilor

cucerite. Aspectele rafinate ale practicii romane în materie îşi găsesc în mod surprinzător

echivalentul peste timp în preocuparea prezentă a politicilor duse de ţările avansate din

spaţiul euro-american.

V. Bunurile este un capitol ce prezintă apariţia unor categorii juridice esenţiale: bun,

proprietate, patrimoniu.

Distincţiile practice asociate cu concepţile filosofice importate din Grecia au pus la

punct o clasificare a bunurilor prezentă şi în dreptul civil actual.

Laicizarea dreptului a făcut posibilă construirea treptată a conceptului de proprietate,

expresie juridică a puterii directe exercitate de o persoană asupra unui bun. Normala

valorificare a unui bun a reclamat ca şi alte persoane să poată obţine drepturi asupra

bunurilor proprietatea altuia; ca urmare, dreptul clasic a putut desprinde prerogative

susceptibile de a fi conferite terţilor: uzufructul, uzul, abitaţia, superficia.

VI. Obligaţiile, cheia de boltă a dreptului privat, sunt abordate amănunţit. Începând cu

analiza originii obligaţiei juridice, continuând cu structura acesteia şi – partea cea mai

consistentă – izvoarele obligaţiei. Clasificarea lui Gaius este din acest ultim punct de

vedere punctul de pornire: contracte, delicte şi (mai târziu) diferite alte cauze. Contratele

sunt analizate pe cele trei categorii fundamentale: formale, reale şi consensuale, după ce

teoria generală a contractului este descrisă în ordinea apariţiei acesteia. Între delicte se

evidenţiază concepte precum paguba pricinuită pe nedrept (precursoare a răspunderii

civile delictuale) şi furtul (ajuns azi în principal de domeniul dreptului penal). Executarea

şi stingerea obligaţiei sunt secţiunile mari ce continuă capitolul, ce se încheie cu

garanţiile executării: fidejusiunea, gajul şi ipoteca.

VII. Succesiunile. Materie strâns legată de concepţiile religioase şi de aspectele

patrimoniale, se ocupă de apariţia şi dezvoltarea testamentului şi a ordinii succesorale

legale. Formele testamentare din epoca lui Iustinian sunt predecesorii modurilor actuale

de testare. Clasele de moştenitori fixate prin Novele aceluiaşi împărat în sec. VI p.Chr. se

regăsesc neschimbate în esenţă în dreptul succesoral al ţărilor europene.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Având în vedere specificul activităţii didactice la învăţământul la distanţă, predarea

explicativă a materiei se grupează în două tutoriale. Unul în prima parte a semestrului, cel

de-al doilea în cea de-a doua parte.

Primul tutorial este unul explicativ, rolul preponderent aparţinând profesorului:

explicarea noţiunilor esenţiale şi trecerea în revistă a punctelor mai dificile. Scopul său

este de a asigura studentului o primă vedere asupra materiei, expunându-i în avans ce are

de învăţat şi despre ce anume va învăţa.

După acest tutorial studentul este invitat să parcurgă singur, dând o primă citire, întregii

materii, până la reîntâlnirea în cadrul celui de-al doilea tutorial.

Al doilea tutorial se va realiza în mare parte interactiv. Profesorul aşteaptă ca studentul

să vină cu întrebări rezultate din parcurgerea materiei, scopul fiind lămurirea

dificultăţilor, efectuarea de sinteze şi fixarea noţiunilor. Discuţia se va axa foarte mult pe:

- speţe extrase din textele de Drept Roman oferite spre lectură obligatorie. Aceste

exemple practice vor lămuri studentul asupra manierei în care practica s-a însoţit cu

teoria în făurirea instituţiilor juridice şi îl vor ajuta la înţelegerea corectă a noţiunilor;

- rezolvarea subiectelor propuse la examen în anii anteriori. Studentul se obişnuieşte

astfel cu maniera de examinare şi are totodată o bună ocazie de a înţelege şi fixa

noţiunile.

Este esenţial ca studentul să respecte programul de parcurgere a materiei, altfel

tutorialul al doilea nu se poate desfăşura în condiţii optime. Participarea la tutoriale este

călduros recomandată, pentru a putea beneficia deplin de indicaţiile profesorului şi de

răspunsurile la întrebări oferite altor colegi.

Materiale bibliografice obligatorii

Următoarele lucrări sunt indisensabile pentru minima pregătire a examenului:

1. Vladimir Hanga, Mircea Dan Bob, Curs de drept privat roman, ediţia a cincea,

Universul juridic, Bucureşti, 2013: este cursul ce incorporează expunerea sistematică a

problematicii. Studentul poate folosi alternativ oricare dintre manualele echivalente ale

colegilor de la Bucureşti sau de la Iaşi. Dacă foloseşte cursul nostru, este obligatorie

consultarea ediţiei a cincea, cele anterioare fiind depăşite.

2. Fustel de Coulanges, Cetatea antică, traducerea Alexianu din 1920 sau oricare din

ediţiile următoare (ultima ediţie în traducerea Maria şi Pan Izverna, Ed. Meridiane,

Bucureşti, 1984): lucrare esenţială pentru înţelegerea ponderii aspectelor religioase în

naşterea instituţiilor juridice. Este necesară numai lectura părţii introductive şi a

chestiunilor ce ţin de dreptul privat. Ultimul capitol, referitor la dreptul public, este

depăşit ştiinţific şi nu interesează materia pe care o studiem aici.

3. Instituţiile lui Iustinian, trad. şi note Vladimir Hanga, Mircea Dan Bob, studiu

introductiv Mircea Dan Bob, ediţia a doua, Universul juridic, Bucureşti, 2011

4. Instituţiile lui Gaius, trad. şi note Aurel Popescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1982

Lucrările de la punctele 3 şi 4 conţin texte traduse. Nu este nimic anume de învăţat ci

acestea constituie instrumente auxiliare în înţelegerea şi fixarea noţiunilor teoretice

conţinute în manual.

5. Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti, Lumina lex, Bucureşti, 2007: conţine

expunerea alfabetică a principalelor maxime decurse din experienţa juridică romană,

traduse şi explicate. Este o lucrare importantă pentru cunoaşterea corectă a unor expresii

folosite şi astăzi de jurişti în practică.

Lucrările expuse se găsesc pentru împrumut la Biblioteca Facultăţii de Drept şi în

vânzare la Librăria Studia din incinta facultăţii de drept.

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Nu există cerinţe speciale de echipamente electronice sau de altă natură. Se solicită doar

prezenţa şi atenţia cursanţilor. Singura cerinţă este accesul la internet, căci toate aspectele

legate de desfăşurarea pregătirii şi organizarea examenului se regăsesc pe Pagina de drept

roman (http://dreptroman.ro).

Politica de evaluare şi notare (orientativ - 1 pagină)

Evaluarea se va face într-o formă (orală, scrisă sau combinată) comunicată studenţilor

la începutul fiecărui an universitar pe situl internet al materiei, împreună cu modul de

punctare şi exigenţele pentru promovarea examenului.

Pe lângă această evaluare finală, practicăm şi evaluarea pe parcurs, în ideea de a

stimula efortul de învăţare şi de a răsplăti pe cei care urmează conştiincios programul de

studii propus. Astfel, studentul poate obţine puncte în plus pentru examen prin

participarea activă la tutoriale şi prin participarea la întrebările săptămânale formulate în

rubrica Queastio a sitului.

Repetăm: neparticiparea la unul dintre tutorialele organizate pe parcursul semestrului

nu împiedică participarea la examen, dar poate afecta semnificativ calitatea procesului de

învăţare.

Elemente de deontologie academică vizează în principal frauda la examen. Se

înţelege prin aceasta orice încercare de a promova examenul pe căi lipsite de onestitate:

copiat, inspirare de la colegi, consultarea cu aceştia în timpul examenului, folosirea

mijloacelor electronice şi informatice pentru a primi informaţii în vederea rezolvării

subiectelor. Sancţiunile aplicabile în astfel de ipoteză sunt cele prevăzute de

Regulamentul Facultăţii.

Studenţi cu dizabilităţi sunt invitaţi a lua legătura cu profesorul pentru a identifica

metodele optime de desfăşurare a activităţilor de învăţare şi examinare.

Strategii de studiu recomandate

Metoda optimă de studiu este:

- prezenţa la primul tutorial, unde se oferă toate informaţiile necesare şi se face o

introducere preliminară sintetică în materie, cu punctarea elementelor mai importante sau

mai dificile;

- parcurgerea materiei în maniera indicată de profesor la primul tutorial. Sfătuim

studentul să contacteze profesorul pentru orice nelămurire întâlnită în timpul studiului;

- participarea la cel de-al doilea tutorial, unde se lămuresc necunoscutele, se

aprofundează noţiunile pentru o mai bună înţelegere şi se exersează pe subiectele date în

anii anteriori;

- recitirea întregii materii cu minim o săptămână înainte de examen, revederea notiţelor

luate la tutoriale şi a răspunsurilor lămuritoare primite la eventualele întrebări adresate.

II. Suportul de curs

Cap. I – Introducere

Importanţa dreptului roman. Societatea europeană aflată în căutarea unităţii politice şi

economice se zbate să-şi cristalizeze identitatea unitară. Un rol central în identificarea acesteia îl

are patrimoniul spiritual greco-roman, având între componentele sale de bază Dreptul Roman.

Recuperat de cercetători începând cu sec. XII, a fost secole de-a rândul model de raţionament

juridic şi sursă inepuizabilă de soluţii pentru problemele cotidiene mai simple sau mai

complicate. Suveranii europeni au încercat să împrumute aurola de legiuitor a cezarilor Romei,

imitându-i în elaborarea unor codificări de mică sau de mare anvergură. Codurile epocii moderne

au împrumutat copios planul şi conţinutul Instituţiilor lui Gaius şi ale împăratului Iustinian, iar

lumea întreagă avidă de civilizare le-a preluat pe cinci continente. La peste două secole de la

intrarea în vigoare a celebrului Code Napoléon, Europa îşi caută (din nou) o nouă unitate juridică.

Acum însă dreptul roman nu mai este cunoscut direct decât de specialiştii săi. Noţiunile inventate

şi perfecţionate de jurisconsulţii romani au intrat deja în obişnuinţa unei ştiinţe a dreptului privat

european ce îşi revendică maturitatea: codurile de secol XIX şi jurisprudenţa aferentă i-au devenit

acum rădăcinile de referinţă. În comisiile de codificare naţionale şi europene nu se mai discută

direct despre dreptul roman, iar romaniştii nu se mai interesează neapărat de dreptul pozitiv:

codurile moderne au eliminat aplicarea legislativă şi jurisprudenţială directă a Corpusului lui

Iustinian, astfel că practicianul nu mai trebuie neapărat să cunoască dreptul roman iar romanistul

este fericit că se poate dedica exclusiv cercetării. În plus, dominaţia anglo-germanică în Europa

în dauna celei latine a imprimat mai nou tendinţe liberale în comisiile de legiferare, care proclamă

emfatic naşterea unui new european private law.

De ce totuşi un manual de drept roman într-un învăţământ juridic care se vrea tot mai

minimalist, pentru a nu stresa creierii încărcaţi de jocuri de strategie, filme descărcate de pe

torente şi de comunităţi virtuale ai studentului secolului XXI?

Pentru că (1) unificarea Europei nu a fost proiectată săptămâna trecută, ci este rezultatul a

aproape trei milenii de experienţă spirituală comună: o experienţă întemeiată pe moştenirea

greco-romană.

Pentru că (2) „noul” drept privat european foloseşte noţiunile de bună credinţă, contract,

proprietate, succesiune, îmbogăţire fără justă cauză, testament, condiţie, uzucapiune, gaj, creditor,

prescripţie, răspundere civilă, gestiune de afaceri, plată, cesiune de creanţă, debitor, culpă, ipotecă

etc. – noţiuni pe care Quintus Mucius Scaevola le sistematiza teoretic şi avocatul Cicero le

folosea practic încă din sec. I a.Chr., iar jurisconsulţii clasici precum Papinian, Ulpian şi Gaius le

perfecţionau în sec. II p.Chr. Alfabetul juridic (expresia aparţine romanistului german v.Jhering)

inventat de către romani ne serveşte şi astăzi.

Pentru că (3) un paradox surprinde privitorul tabloului contemporan: lumea anglo-americană,

dezvoltată istoric în afara tradiţiei juridice romane, a urmat şi urmează involuntar exact evoluţia

societăţii romane şi a dreptului ei într-o manieră mult mai fidelă decât Europa continentală,

leagănul continuităţii romane: e.g., sistemul Equity a dublat şi modernizat pe cel de common law,

exact cum dreptul pretorian a acţionat faţă de vechiul ius ciuile; sistemul electorilor practicat la

alegerea preşedintelui SUA corespunde mecanismului imaginat începând cu sec.VI a.Chr. de

regele Servius Tullius pentru votul în adunările centuriate; preeminenţa precedentului judiciar ca

izvor de drept în common law ne aminteşte că jurisconsulţii clasici erau în primul rând practicieni

ai dreptului şi că Digestele lui Iustinian conţine în primul rând cazuistică.

Pentru că (4) eternul uman remarcabil surprins de scriitorii greci şi latini în literatură este

valabil şi în domeniul juridic: criză economică a existat şi în dreptul roman postclasic, a cărui

experienţă în soluţionarea problemelor nu ne poate fi decât utilă; societatea romană s-a confruntat

la sfârşit de republică cu schimbarea de semnificaţie a familiei tradiţionale, dreptul trebuind să

ofere soluţii pentru convieţuirile stabile între necăsătoriţi, tendinţele de emancipare a persoanelor

de sex feminin şi copiilor etc. Problemele omului sunt în mare aceleaşi, iar studiul dreptului

roman ne pune la dispoziţie o experienţă întinsă pe patrusprezece secole, a unei societăţi în

formare, expansiune şi apoi declin.

Pentru că (5) o facultate de drept nu se poate rezuma la expunerea regulilor legislative şi a

soluţiilor jurisprudenţiale ale momentului. Inflaţia legislativă şi inconsecvenţa instanţelor le face

rapid perisabile. Dreptul roman dezvoltă viitorului jurist simţul evolutiv: conştiinţa faptului că

lucrurile se schimbă şi el este chemat să răspundă cu soluţii. În esenţă, juristul secolului XXI nu

poate fi un simplu tehnician; el trebuie să ştie de unde au venit noţiunile cu care lucrează, pentru a

le înţelege apoi configuraţia actuală şi a estima direcţia în care se îndreaptă.

Istoria dreptului antic cunoaşte şi alte sisteme juridice ca cel egiptean, babilonian, feudal

german etc. În pofida unor valori certe (precum Codul lui Hammurapi - 1750 a.Chr.), acestea

nu au dezvoltat preocupări de teoretizare, ci au rămas la un stadiu pur pragmatic; niciuna din

legislaţiile antice n-a cristalizat în forme atât de precise şi sistematice regulile de drept, încât

acestea să poată rezista timpului aşa cum a rezistat dreptul roman. Calitatea unei legislaţii se

apreciază în posibilitatea de abstractizare a acesteia, în aptitudinea de a se constitui într-o sinteză

universal aplicabilă. Empirismul codului lui Hammurapi nu poate concura cu rafinamentul în

abstractizare al dreptului roman. Aşa cum arătam maisus, acesta oferă celui ce începe studiul

dreptului o perspectivă istorică asupra instituţiilor ce le va învăţa în anii următori. Înţelegerea

regulilor juridice actuale nu poate fi desprinsă de cunoaşterea originii şi evoluţiei acestora; iar

această cunoaştere trebuie integrată în contextul social-politic în care a avut loc. Jurisconsultul

roman Celsus aprecia că:

Scire leges non hoc est verba earum tenere, sed vim ac potestatem.

„Cunoaşterea legilor nu înseamnă posedarea cuvintelor, ci cunoaşterea efectelor şi

virtualităţilor acestora”1.

Celsus sugerează că pregătirea unui viitor jurist nu se reduce la reţinerea formulelor

legislative oferite de dreptul în vigoare. Este nevoie de o înţelegere bazată pe cunoaşterea

rădăcinilor şi a evoluţiei ulterioare, pentru a percepe direcţiile prezente. Numai astfel viitorul

jurist va dobândi abilitatea de a înţelege mişcarea fenomenului juridic şi de a se adapta într-o

lume caracterizată de instabilitate economică şi de inflaţie legislativă. În plus, materia de faţă se

înscrie în pachetul de discipline de studiu specifice anului întâi, ce au toate un scop pronunţat

propedeutic. Studentul se va familiariza cu limbajul de specialitate, va învăţa să conducă

raţionamentul juridic, va fi pus în situaţia de a analiza critic soluţii de speţă ingenioase. Acest

studiu este util şi juristului licenţiat în drept, căruia îi oferă lămuriri asupra originii şi evoluţiei

instituţiilor.

Noţiuni fundamentale. Proaspătul student vine dintr-un învăţământ preuniversitar ce nu-i

oferă suficiente repere despre unele noţiuni fundamentale, precum: drept, dreptate (justiţie),

legalitate, legiferare, jurisprudenţă. Primul an de facultate îl confruntă cu un set de termeni pe care

nu ştie de unde să-i ia şi cum să-i asocieze. Aici intervine caracterul propedeutic al Dreptului

Roman, ca materie integrată primului an de studii în facultăţile de drept. Sunt necesare deci

câteva precizări menite să compună studentului un minim bagaj noţional.

Jurisconsultul Ulpian definea justiţia drept o voinţa statornică şi neîntreruptă de a da

fiecăruia ceea ce i se cuvine:

Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere.

1 Celsus, Dig. 1.3.17.

Învăţămintele dreptului sunt acestea: a trăi în cinste, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ceea

ce i se cuvine.2

În ce priveşte jurisprudenţa, acelaşi Ulpianus ne oferă o definiţie influenţată de stoici şi

pitagoreici:

Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi. Iuris prudentia est

divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia.

Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa justului şi injustului3.

În acest sens, dreptul roman ne-a transmis o celebră definiţie a dreptului:

Ius est ars boni et aequi.

Dreptul este ştiinţa a ceea ce este bun şi echitabil4.

Avem de-a face cu definiţii idealiste, în care accentul se pune mai degrabă pe scopul

dreptului – realizarea idealului de justiţie – decât pe natura şi caracterele sale proprii. Curentul

pozitivist a generat formulări diametral opuse, în care dreptul este suma surselor sale formale (fie

acestea legea, judecătorul sau chiar doctrina). Confundarea dreptului cu izvoarele acestuia a fost

însă criticată de cei care îl văd drept un fenomen social, produs al comunităţii pe care o

guvernează. Dreptul ar apare, în această optică, ca o rezultantă a forţelor sociale, a concepţiilor

filosofice şi structurilor psihologice şi s-ar diferenţia de alte sisteme normative sociale prin

caracterul său de constrângere; regula juridică este obligatorie, fiind acompaniată de o sancţiune –

spre deosebire de regulile morale, de exemplu. Or, să observăm că sancţiunea nu este un element

esenţial, permanent al normelor de drept: Dreptul Roman ne-a transmis categoria obligaţiilor

naturale5 şi cea a clasificării în reguli imperative şi supletive6.

2 Dig. 1.1.10 pr. şi Inst. 1.1.3.3 Dig. 1.1.10.pr. şi 1, respectiv Inst. 1.1.1.4 Celsus, Dig. 1.1.1pr.5 Creditorul nu-l poate constrânge pe debitor la executare; dar plata voluntar făcută de acesta este una

valabilă.6 Normele imperative (e.g.: dispoziţiile constituţionale, cele ale Codului penal) trebuie observate

îndeaproape, nefiind acceptate abateri de la prescripţiile acestora. Normele supletive prevăd o anumită conduită în cazul în care părţile unui act juridic nu au convenit vreuna. E.g., art. 1317 C.civ. român din 1864: „Spezele predării sunt în sarcina vânzătorului, şi ale ridicării în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulaţiune contrarie.”; art. 1692 C.civ. român din 2011: „Dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii”.

Remarcăm în concluzie cum o finalitate, oricât de nobilă ar fi, nu se poate confunda cu

dreptul; cum acesta nu poate fi redus numai la izvoarele formale, ignorându-se funcţia pe care o

îndeplineşte; şi cum, în fine, acesta nu se rezumă la un simplu fapt social. În fond, fiecare din

părerile exprimate surprinde una sau mai multe faţete ale Dreptului – fenomen complex. Tocmai

această complexitate impune abordarea din mai multe perspective, pentru ca studentul să

perceapă cum dreptul are o singură constantă: faptul că evoluează în timp. De aceea, simpla

abordare a legilor în vigoare este insuficientă, fiind nevoie şi de o perspectivă istorică asupra

Dreptului.

Întrebări:

a) care este legătura între drept şi dreptate în opinia jurisconsulţilor romani?

b) este realistă definiţia dreptului dată de jurisconsultul Celsus?

Cap. II – Elemente de istorie juridică a Romei. Intenţionăm a puncta în secţiunea de faţă

câteva date esenţiale pentru înţelegerea analizelor instituţionale evolutive din capitolele ce vor

urma. Expunerea se va derula pe două coordonate: o periodizare istorică, pe care se va grefa una

juridică. Astfel, vom trata istoric trei perioade: regalitatea (753 a.Chr. – 509 a.Chr.), republica

(509 a.Chr. – 27 a.Chr.) şi imperiul – cu cele două subdiviziuni: principatul (27 a.Chr. – 284

p.Chr.) şi dominatul (284 – 565). Chestiunile juridice se pot încadra temporal în: vechiul drept

roman (753 a.Chr. – sec I a.Chr.), dreptul clasic (sec.I a.Chr. – 284 p.Chr.) şi dreptul postclasic

(284 – 565).

Regulile de drept ce guvernează o societate nu sunt întâmplătoare. Geneza şi conţinutul lor

sunt rezultanta unui anumit set de reprezentări pe care acea societate şi le-a făurit într-un anumit

context istoric. Înţelegerea instituţiilor dreptului roman este deci condiţionată de avertizarea

prealabilă a cititorului asupra mentalităţilor şi valorilor fundamentale ce însufleţeau societatea

romană.

Prima şi cea mai importantă trăsătură a mentalului roman a fost spiritul practic. Spre

deosebire de grecii înclinaţi spre abstractizare teoretică, latinofonii aveau tendinţa de a evalua

totul în termenii pragmatici ai eficienţei. Această caracteristică duce în viaţa politică la înclinaţia

spre făurirea de noi instituţii, înclinaţie stimulată şi de alte două mentalităţi specifice: formalismul

şi constructivismul. Romanul îşi însoţeşte fiecare gest cotidian de un rit prestabilit şi scrupulos

respectat. Formalismul religios este urmat cu grijă şi în viaţa politico-instituţională: nu se poate

lua o decizie de politică externă fără urmarea ritualului prescris; nu se poate vinde un sclav decât

cu observarea unui formalism substanţial specific. Orice progres s-a realizat prin construirea de

forme noi pe bazele celor existente. Instituţiile vechi sunt mereu păstrate alături de cele noi, chiar

dacă îşi pierduseră sensul iniţial: adunarea curiată există şi la finele Republicii, deşi atribuţiile îi

fuseseră de mult timp preluate de adunările centuriate şi tribute; legea celor XII table (sec.V

a.Chr.) apare în compilaţia lui Iustinian (sec.VI p.Chr.) ca izvor de drept, în pofida evidentei ei

desuetudini.

Spiritul juridic roman se dezvoltă pe aceste coordonate, axându-se pe găsirea de soluţii ce să

satisfacă imperativele practice fără a ieşi din tiparele formale prestabilite. La perenitatea soluţiilor

juridice mai contribuie două aspecte ale mentalului roman: contractualismul şi

antropocentrismul. Religia romană păgână este contractualistă: omul şi divinitatea sunt entităţi

autonome, comunică prin intermediari muritori iar omul îşi îndeplineşte obligaţiile sale sacre doar

dacă zeul îi acordă ajutorul. Omul este măsura tuturor lucrurilor şi este investit cu o atitudine

demnă în faţa zeităţilor. Din acestea a rezultat, spre exemplu, preocuparea pentru respectarea

angajamentului juridic numai în măsura echitabilă a respectării contraprestaţiei de către

partenerul contractual.

Mentalităţile expuse până aici au avut o perenitate pronunţată. Mai maleabile în timp au fost

însă valorile fundamentale. Roma începuturilor, cu organizarea sa gentilică şi-a conturat două:

fides şi pietas. Prima desemnează îndatoririle de loialitate faţă de prieteni şi faţă de cetate ale

cetăţeanului, cea de a doua vizează îndeplinirea obligaţiilor religioase, familiale şi patriotice.

Trecerea de la societatea patriarhală gentilică la cetatea timocratică din perioada republicană

suprapune celor două valori iniţiale una nouă: libertas. Aceasta implică respingerea oricărei

puteri personale ce ar friza regalitatea şi posibilitatea cetăţeanului de a se exprima fără nicio

îngrădire. Libertas garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi posibilitatea lor de a face apel

la adunările poporului când justiţia îi condamnă la pedepse grave. Statutul de cetăţean este

indisolubil legat de libertate şi a generat o sumă de alte valori: spiritul econom, ordinea clară,

spiritul concurenţial, disciplina. Acestora li s-a adăugat ulterior dignitas: demnitatea cetăţenilor,

în special a fruntaşilor republicii, care urmăresc să-şi păstreze imaginea în societate. Un rol

important în configurarea regulilor de drept l-a avut şi amicitia. Până la teoretizările de inspiraţie

stoică ale lui Seneca şi Cicero, amiciţia nu exprimă o legătură afectivă; aceasta vizează

parteneriatul social-politic materializat într-o alianţă în vederea satisfacerii unui interes comun

sau colaborarea cu ocazia alegerilor, proceselor ori a altor împrejurări. Impunerea unui regim

autoritar în Principat a schimbat valorile. Fundamentale devin acum persona şi dignitas, în timp

ce libertas se estompează. Persona desemnează rolul jucat de un cetăţean în societate, iar dignitas

constă în salvgardarea propriului statut. Libertatea se limitează astfel la înţelegerea şi apărarea

poziţiei pe care fiecare cetăţean o ocupă într-o societate în care principele este investit cu

autoritatea de a distribuie rolurile.

Vechiul drept roman se caracteriza prin formalism şi rigiditate. Formalismul constituia, de

altfel, poate cea mai importantă trăsătură a vechiului drept civil roman. Pentru încheierea unui act

juridic se cereau anumite solemnităţi, pronunţarea anumitor cuvinte sacre, schiţarea anumitor

gesturi etc. Formalismul juridic se explică prin forţa credinţelor religioase în epoca veche şi prin

inexistenţa unor teoretizări în afara acestora. Până la alungarea regilor, nici nu se poate de altfel

vorbi de un fenomen juridic distinct de cel religios. Laicizarea dreptului şi desprinderea acestuia

de sub tutela misticului începe abia când împărţirea atribuţiilor regelui între consuli (puterea

civilă) şi rex sacrorum (atribuţiile religioase) marchează prima distincţie între ius şi fas.

Guvernarea în Roma republicană era asigurată de un sistem complex, a cărui funcţionare s-a

cizelat în timp şi a garantat exprimarea voinţei poporului. Activitatea adunărilor poporului şi

magistraţilor îi oferă cadrul adecvat de manifestare. Informaţiile despre adunările poporului

oferite mai sus sunt suficiente pentru obiectivele unui curs de drept privat roman; atenţia se va

îndrept deci în continuare asupra magistraturilor şi senatului.

Magistraţii concentrează puterea militară şi administrativă. Sunt aleşi pe o perioadă

determinată, nu sunt retribuiţi şi nu pot fi destituiţi în acest interval de timp. Toţi dispun de

„puterea legală” (potestas), iar consulii, pretorii şi dictatorii republicani sunt investiţi şi cu

imperium. Potestas conferea oricărui magistrat autoritatea de a da edicte valabile pe perioada cât

se găsea în funcţie (ius edicendi), dreptul de a amenda şi de a constrânge pecei care încalcă legile.

Imperium presupune în primul rând aspectul religios al luării auspiciilor importante, din care

derivau toate celelalte prerogative: comdandamentul militar, convocarea senatului şi adunărilor

poporului, jurisdicţia civilă şi penală (dreptul de a pronunţa o sentinţă).

Cei mai înalţi magistraţi sunt consulii. Magistratură colegială, erau aleşi pe timp de un an –

interval în care conduceau alternativ7. Ei au puterea civilă supremă şi conducerea armatei în

vreme de război: efectuau recrutări sub controlul senatului, convocau şi prezidau adunările

poporului şi senatul, făceau propuneri legislative în comiţii. La început numai patricienii puteau fi

aleşi consuli, dar după legile liciniene şi plebeii au primit acest drept. Puterile consulilor erau

nelimitate în afara Romei.

În ierarhie urmează pretorii. Aceştia au început simpli locţiitori ai consulilor, cărora treptat li s-

au transferat atribuţiile judiciare. Atribuţia de bază a pretorului devine astfel administrarea justiţiei şi

în special jurisdicţia civilă. Pretorul nu judecă, ci organizează numai instanţa: redactează formula

procesului, adică un scurt raport privind elementele juridice ale pricinei; apoi o înmânează părţilor,

7 Chiar cuvântul „consul” arată această (consulere = a delibera, a se consfătui).

care trebuiau să se înfăţişeze înaintea judecătorului pentru pronunţarea unei hotărâri. În anul 241

a.Chr., procesele dintre străini sau dintre străini şi cetăţeni sunt încredinţate pretorului peregrin.

Apar astfel doi pretori: pretorul urban, ce se ocupa de procesele dintre cetăţeni şi pretorul

peregrin, în a cărui componenţă intrau cercetarea pricinilor dintre străini sau dintre străini şi

cetăţeni. Mai târziu numărul pretorilor creşte.

Edilii curuli erau chemaţi să supravegheze pieţele, să controleze măsurile şi greutăţile, să se

ocupe de aprovizionarea oraşului, să organizeze jocuri publice etc. Ei aveau dreptul să cerceteze

cauzele privind vânzarea sclavilor şi vitelor din pieţele publice şi totodată să dea edicte care,

alături de cele date de pretor, au fost o importantă sursă a dreptului roman.

Cenzura a fost creată conform tradiţiei ca magistratură excepţională în anul 443 a.Chr., în

scopul de a degreva pe consuli de efectuarea recensământului. Cenzorii erau în număr de doi şi

erau aleşi din cinci în cinci ani. Sarcina lor principală este aceea de a evalua averea cetăţenilor şi

a-i clasa pe cetăţeni, înscriindu-i în centurii şi triburi. Din acest punct de vedere, cenzura devine

din 209 a.Chr. cea mai importantă magistratură, cenzorii fiind cei care determină structurile de

conducere într-un stat timocratic. Ei controlează totodată şi moralitatea cetăţenilor, putând lua

măsuri împotriva celor care încălcau bunele moravuri. În rezumat, cenzorii evaluează atât averea

cetăţenilor cât şi meritele şi comportamentul acestora: puteau înscrie într-un trib cetăţeni noi pe

bază de merit, dar puteau şi să-i mute sau să-i excludă pe cei imorali printr-un blam (nota

censoria). Importanţa le este evidenţiată şi de imposibilitatea de a fi controlaţi de vreun alt

magistrat, cu excepţia tribunilor plebei.

Axa vieţii publice este însă reprezentată de senatul republican, datorită auctoritas cu care era

înzestrat. Prin auctoritas se înţelege prerogativa de a valida sau de a respinge orice gest al

cotidianului politic, sprijinită pe controlul total al resurselor financiare ale statului roman.

Cenzorii trebuiau teoretic să reînnoiască senatul o dată la cinci ani. Membrii noi erau desemnaţi

dintre cei mai buni cetăţeni şi cei nevrednici erau eliminaţi. Dar în fapt desemnarea a ajuns să se

facă dintre foştii edili curuli, pretori şi consuli, iar excluderea din senat a fost o raritate.

Consecinţa a fost transformarea senatului într-un club închis al foştilor magistraţi. Acest aspect va

avea consecinţe importante într-un aspect ce ne interesează direct: administrarea justiţiei.datorită

auctoritas cu care este înzestrat. Prin auctoritas se înţelege prerogativa de a valida sau de a

respinge orice gest al cotidianului politic, sprijinită pe controlul total al resurselor financiare ale

statului roman. Cenzorii trebuiau teoretic să reînnoiască senatul o dată la cinci ani. Membrii noi

erau desemnaţi dintre cei mai buni cetăţeni şi cei nevrednici erau eliminaţi. Dar în fapt

desemnarea a ajuns să se facă dintre foştii edili curuli, pretori şi consuli, iar excluderea din senat a

fost o raritate. Consecinţa a fost transformarea senatului într-un club închis al foştilor magistraţi.

Acest aspect va avea consecinţe importante într-un aspect ce ne interesează direct: administrarea

justiţiei.

Războaiele punice constituie un moment cheie în istoria Romei, pregătind în plan juridic

trecerea de la vechiul drept roman la cel clasic. După victoria asupra lui Hannibal, asistăm la o

expansiune continuă. Cuceririle ce se succed lanţ transformă Mediterana într-o mare internă şi

canalizează spre Roma bogăţii crescânde; comerţul ia proporţii, extinzându-se dincolo de bazinul

Mării Mediterane asupra întregii lumi cunoscute.

Războaiele cu Cartagina au dus la inerenta scădere a numărului cetăţenilor, declinul

populaţiei active şi augmentarea numărului de sclavi. Grânele ieftine aduse din provincii,

creşterea costurilor vieţii în Italia şi campaniile militare prelungite în zone tot mai îndepărtate au

ruinat progresiv proprietatea funciară mijlocie şi mică. Soluţia economică a fost migrarea

cetăţenilor proletarizaţi la Roma şi încercarea de a salva agricultura italică prin trecerea la

exploatarea pământurilor în sistem latifundiar. S-a ajuns astfel la conturarea unei categorii

aristocratice(nobilitas) formate din vechile familii senatoriale patriciene şi familiile plebeiene

bogate. Magistraturile ajung să fie monopolul acestei oligarhii: cetăţenii sunt teoretic egali în faţa

legii, indiferent de avere sau poziţie socială. Practic, pârghiile politice sunt în mâna aristocraţiei

conturate în această perioadă.

Moravurile austere ale vechilor romani încep să se relaxeze. Rigiditatea relaţiilor familiale şi

sociale face loc unei libertăţi tot mai largi în atitudine şi comportament. Filosofia greacă şi

spiritul mistic oriental pătrund tot mai puternic în viaţa intelectuală romană şi se trece de la o

cetate influenţată de elenism la una mândră de trecutul ei, ce se defineşte în opoziţie cu grecii.

Rigiditatea şi formalismul vechiului drept roman – expresie a unei societăţi agrare mai puţin

evoluate – încetează de a mai corespunde transformărilor redate mai sus. Înflorirea economică şi

în special a comerţului sunt stânjenite de formele excesive impuse de normele de drept incidente

în întocmirea actelor juridice necesitate cu ocazia tranzacţiilor comerciale. Vechiul principiu al

formalismului (forma dat esse rei) cedează tot mai mult în faţa consensualismului, prin promovarea

ideilor de bună-credinţă (bona fides) şi echitate (aequitas). Ultimele cer îndeplinirea celor

promise prin actul juridic în spiritul şi intenţia părţilor contractante. Cultul formei în dauna

fondului atrăgea după sine un cortegiu de inechităţi, astfel că Summum ius, summa iniuria8

(Respectul cel mai fidel al formei duce la cea mai mare nedreptate) era o expresie devenită

proverbială în vremea lui Cicero.

8 Cicero, de off. 1.10. Înaintea lui, expresia o găsim la Terentius, Heaut. 4.5.48: summum ius, summa malitia.

Sub influenţa retoricii, a filosofiei greceşti şi în special datorită interpretării doctrinare,

dreptul clasic ajunge la o elaborare ştiinţifică de înaltă calitate, ce va continua în timpul

principatului, va marca dreptul medieval şi va influenţa peste secole codificările moderne.

În concluzie, republica romană şi instituţiile ei s-au format prin disputa politică permanentă

dintre plebe şi aristocraţie. Cauzele decăderii republicii au fost prăbuşirea democraţiei militare

ţărăneşti datorită nerezolvării problemei agrare, în contextul favorizant al extinderii statului

roman.

După prăbuşirea sistemului republican, în prima perioadă a Imperiului (Principatul), puterea

de stat este exercitată de principe şi de senat. Dar senatul îşi pierde din atribuţiile iniţiale, încât

participarea sa la conducerea statului este mai mult teoretică. Regimul personal instaurat de Cezar

fusese o dictatură militară, îmbrăcată în haina unei monarhii asemănătoare cu cea de tip elenistic.

Augustus ştie însă să menajeze memoria colectivă ataşată valorilor republicane şi dă regimului

său o faţadă constituţională republicană. Acest mod de procedare este continuat de succesorii lui,

care îşi însuşesc treptat prerogativele puterii în stat.

Dreptul clasic îşi cunoaşte expresia desăvârşită în operele jurisconsulţilor din secolele I-II

p.Chr. Opera lor echilibrată reformează şi inovează profund vechiul drept roman (sau ce mai

rămăsese din acesta), fără însă a dispreţui tradiţia juridică. Din a doua jumătate a secolului II, pe

măsură ce puterea imperială limitează alte surse de iniţiativă legislativă şi societate romană în

ansamblu intră în criză, dreptul clasic îşi anunţă şi el ireversibila decădere.

A doua epocă este a Dominatului, care începe odată cu accederea la conducere a lui

Diocleţian (284-305). Întreaga putere – şi în fapt şi în drept – este concentrată în mâna

împăratului; dominatul este de aceea denumit şi perioada monarhiei (conducerea unuia singur),

iar împăratul începe să fie zeificat asemenea monarhilor orientali, fapt ce rezultă din titulatura pe

care şi-o ia: Dominus et Deus (stăpân şi zeu).

Criza economică nu mai poate fi însă stopată şi se agravează tot mai mult începând din

secolul III p.Chr.; împăratul Commodus este nevoit să accepte prima devalorizare a monedei.

Măsurile de diverse naturi luate de împăraţi nu au reuşit decât cel mult să încetinească prăbuşirea.

După separarea administrativă a părţii de apus de cea răsăriteană a imperiului (395), partea

occidentală a imperiului – epuizată de crizele interne şi zguduită de atacurile barbarilor – cade

sub loviturile herulilor, popor de neam germanic. În anul 476, regele herulilor, Odoacru ,

cucereşte Roma şi îl detronează pe ultimul împărat roman. Răsăritul va şti să depăşească

antichitatea şi va continua să reziste până la mijlocul secolului XV. În ce ne priveşte, expunerea

materiei, ne vom centra pe perioada de până la finele domniei lui Iustinian – ultimul împărat

roman şi primul împărat grec.

Decăderea artei şi a literaturii, prăbuşirea păgânismului, sărăcirea spiritualităţii şi întronarea

misticismului religios sau filosofic exprimă nota generală a societăţii romane în Dominat. Dreptul

postclasic nu mai este decât o palidă umbră a strălucitoarei faze precedente: originalitatea şi

puterea de creaţie dispar; noile lucrări sunt mai mult operă de practică decât de ştiinţă.

Jurisconsultul clasic (practician cu preocupări teoretice şi cu o cultură generală solidă) face loc

practicianului obtuz, iar lucrările de compilaţie sunt la ordinea zilei. Odată cu mutarea centrului

de greutate în răsărit, dreptul roman începe să se dezvolte pe un făgaş ce nu mai este al său

propriu şi original. Influenţele greco-orientale câştigă teren, iar încercarea iustiniană de a reînvia

dreptul clasic eşuează.

Întrebări:

a) care sunt caracteristicile vechiului drept roman?

b) ce atribuţii avea pretorul şi ce rol a jucat acesta în viaţa juridică romană?

Diviziunile dreptului roman. În epoca primitivă, când statul roman se reducea numai la

cetatea Roma şi regiunile din jur, când societatea romană se ocupa cu agricultura şi păstoritul şi

când fiecare familie îşi satisfăcea singură nevoile prin munca proprie a membrilor ei şi a

sclavilor, dreptul roman se reducea cu exclusivitate la dreptul civil. Dreptul roman (ius civile) se

aplica numai cetăţenilor romani, străinilor fiindu-le exclus orice raport comercial cu Roma.

Ultimii nu cădeau sub ocrotirea legilor romane, fiind consideraţi în afara legilor.

Expansiunea din perioada republicană a amplificat schimburile cu exteriorul Cetăţii. Vechiul

drept civil rigid şi formalist nu putea face faţă noilor schimbări economice şi de aceea au fost

create instituţii juridice noi în scopul de a uşura raporturile comerciale dintre romani şi străini.

Aceste instituţii puteau fi în egală măsură folosite atât de romani, cât şi de peregrini (străini)

pentru cazul când ar fi fost necesar să se încheie anumite convenţii sau contracte. Dreptul ginţilor

era deci alcătuit din instituţiile juridice de drept roman extinse şi la nivelul peregrinilor în scopul

facilitării raporturilor comerciale. De exemplu, contractul verbal – ce se încheia prin pronunţarea

anumitor cuvinte solemne – a fost extins şi peregrinilor, care au putut astfel să încheie asemenea

contracte cu romanii pronunţând cuvintele solemne cerute, altele bineînţeles decât cele

obişnuielnic pronunţate în raporturile dintre romani. Raporturile dintre străini rămâneau mai

departe reglementate de dreptul lor naţional.

Conceptul de drept natural a fost împrumutat de Dreptul roman din filozofia greacă (ius

naturae, ius naturale), înţelegându-se un drept ideal rânduit de natură şi sădit în conştiinţa

oamenilor, un drept comun tuturor vieţuitoarelor – după cum dreptul ginţilor este comun tuturor

oamenilor. Conceptul de drept natural nu a fost o creaţie pur scolastică, o abstracţiune ruptă de

realitate. Pentru perceperea lui adecvată, este nevoie să-l plasăm în context. Nu trebuie uitat că, la

Roma, individul era absorbit în structurile politice ale statului, conceput ca şi comunitate a

cetăţenilor liberi; cetatea este văzută ca mediul propice şi indispensabil pentru atingerea binelui

public, în care se realizează sinteza dintre cetăţeanul ideal şi guvernarea ideală. Otto Gierke arăta

cum „pentru antici – cu excepţia stoicilor – omul este o fiinţă socială, natura este o ordine şi ceea

ce putem sesiza, dincolo de convenţiile fiecărui polis particular, este că la baza ideală sau naturală

a dreptului stă o ordine socială în conformitate cu ordinea naturii (şi, prin urmare, cu calităţile

inerente oamenilor)”9. În acest sens, dreptul natural fusese astfel privit de către Aristotel ca un set

de reguli filtrate prin practica îndelungată, ce le-a consacrat drept corespunzătoare oamenilor de

pretutindeni. Jurisconsulţii romani socoteau ca principii juridice născute din dreptul natural:

legitima apărare10, însuşirea lucrurilor fără stăpân, nevalabilitatea unei obligaţiuni ce are ca obiect

un lucru imposibil (de pildă vânzarea unui hipocentaur), îmbogăţirea fără justă cauză 11 etc.

Dreptul natural este deci un concept ce a stat la baza cadrului politic al societăţii moderne.

Receptarea sa ulterioară în civilizaţia occidentală a fost defectuoasă, întemeindu-se pe o greşită

interpretare a textelor antice (filosofice greceşti şi juridice romane); dar dreptul natural s-a

dovedit în timp un instrument teoretic (atât filosofic cât şi juridic) apt a justifica gesturi de

„eliberare” politică – indiferent că avem în vedere argumentele lui Hugo Grotius, Declaraţiei

americane a drepturilor omului şi cetăţeanului, revoluţiei franceze de la 1789 sau ale fruntaşilor

mişcării naţionale române din sec. XIX.

Alături de dreptul civil s-a format dreptul pretorian (ius praetorium), adică dreptul creat de

activitatea magistraţilor romani şi în special a pretorilor. Divergenţele între patricieni şi plebei au

zdruncinat vechile dispoziţii ale dreptului civil roman şi au scos la iveală necesitatea adaptării

acestor dispoziţiuni la situaţia economico-socială a epocii. Această operă a fost realizată de către

magistraţi (în special de către pretori).

După războaiele punice, Roma devenise stăpâna bazinului mediteranean şi comerţul roman s-

a extins în cele mai îndepărtate regiuni ale lumii pe atunci cunoscute; ius civile se dovedeşte a fi

prea rigid faţă de aceste substanţiale transformări de ordin economic şi politic. Mlădierea

vechiului sistem de drept şi punerea lui în acord cu necesităţile timpului şi cu interesele ordinelor

dominante s-a făcut în temeiul ideii de echitate. Cu timpul, aceasta devine o măsură a criticii

dreptului pozitiv, însufleţind cele mai de seamă transformări ale dreptului în vigoare. Am văzut

9 Am preluat aici rezumatul ideilor lui Gierke, astfel cum a fost formulat de către Louis DUMONT, Eseu asupra individualismului, CEU Press – Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 94.

10 Ulpianus, Dig. 43.16.1.27.11 Pomponius, Dig. 50.17.32.

cum jurisconsultul Celsus definea dreptul ca fiind ars boni et aequi, o ştiinţă a echităţii şi a

binelui care urmăreşte ameliorarea instituţiilor juridice în raport cu morala epocii. Pentru a

desemna noţiunea de echitate, textele folosesc termeni ca aequum, bonum, iure naturae aequum

est etc.

Aşa de pildă, ameliorarea sistemului succesoral roman este datorată ideii de echitate, pe care

pretorul o avea mereu în vedere atunci când trebuia să rezolve unele probleme pe care viaţa le

scotea la iveală. În general, întreaga activitate a pretorului era călăuzită de ideea de echitate.

Reformarea dreptului civil pe baza ideii de echitate s-a realizat folosind mijloace largi de

interpretare. Aşa de pildă, echitatea cere ca interpretarea unui act juridic să scoată la iveală

intenţia părţilor, trecându-se dincolo de termenii folosiţi. Pentru a se găsi intenţia cu care un act

juridic a fost încheiat (voluntas) echitatea trece peste cele scrise de părţi (scripta), sacrificând –

cum e şi firesc – elementele formale celor de fond12.

În activitatea lor, pretorii puteau să refuze reclamantului acordarea unei acţiuni – deşi dreptul

civil o îngăduia – dacă, din analiza situaţiei de fapt, acest lucru apărea ca inechitabil; de

asemenea, pretorii puteau ca – acordând reclamantului acţiunea dorită – să introducă în favoarea

pârâtului o excepţie, care odată verificată ca fiind conformă cu realitatea, să aducă acestuia câştig

de cauză. Totodată, pretorii puteau acorda ocrotire juridică unor raporturi de drept pe care dreptul

civil le ignora şi cărora nu le dădea nici un fel de apărare: de exemplu, puteau să dea stăpânirea

bunurilor ereditare (bonorum possessio) şi unor persoane pe care dreptul civil nu le chemau la

succesiune etc.

Toată această activitate a pretorului nu se desfăşura în mod empiric, ci după anumite principii

generale pe care pretorul le înscria, când intra în exerciţiul funcţiunii sale, în planul său de

activitate cunoscut sub numele de edictul pretorului.

Întrebări:

a) care este diferenţa între dreptul civil şi dreptul ginţilor?

b) este dreptul natural un concept cuantificabil?

Cap. III – Izvoare

Dominaţia mondială a Statelor Unite ale Americii, instaurată după primul război mondial,

cultivă insidios şi pe aripile limbii engleze un sistem de drept diferit de cel practicat în Europa

continentală. Judecătorul de common law, personaj atotputernic în virtutea prestigiului său social,

12 Cf. art. 977 C.civ. român din 1864: „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”; art. 1266 C.civ. român din 2011: „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”.

este păstrătorul regulii de drept şi sursa acesteia. Acest aspect şochează la prima vedere juristul

european, obişnuit să caute regula de drept în legea scrisă (codificată) şi să-i aştepte interpretarea

de la profesorul universitar avizat.

Tipologia celor două mari familii de drept, romano-germanică (numită şi de drept civil) şi de

common law, a fost formulată în anii şaizeci ai secolului trecut de către profesorul francez René

David. Realitatea de astăzi este însă mai nuanţată şi mai complexă decât puritatea acestei

clasificări. Tradiţia civilistă europeană continentală, de revendicare romano-germanică, nu neagă

virtuţile înnoitoare ale practicii judiciare în faţa unei litere încremenite a codului. Nici anglo-

americanii nu contestă utilitatea codificării anumitor reguli; în plus, după cum arătam în secţiunea

introductivă, evoluţia şi modul de exprimare a common law sunt paradoxal mai aproape de ceea

ce s-a întâmplat la Roma decât este dreptul de expresie european continentală.

În această confruntare şi amalgamare între tradiţii juridice, studiul manierei în care au

evoluat izvoarele dreptului roman vine ca un sprijin în perioada de căutări pe care spaţiul juridic

european o traversează.

Izvoarele dreptului roman au fost: obiceiul, legea, senatus consultele, constituţiile imperiale,

edictele magistraţilor şi activitatea jurisconsulţilor (iurisprudentia)13.

Cutuma este un izvor de drept ce revine în actualitate. Textele de lege se străduie să prevadă

toate ipotezele ce pot surveni în practică; altfel spus, mediul juridic suferă în zilele noastre de

mania exhaustivităţii şi este dominat de impresia teoretică a imposibilităţii de a regulamenta

juridic altfel. Existenţa normelor nescrise este însă o realitate, lucru afirmat şi de primul articol al

codului civil român intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Convine deci să analizăm experienţa

romană în materia obiceiului juridic.

Începuturile Romei, caracterizate prin dominaţia credinţelor religioase şi a pontifilor ce le

exersau, au cunoscut ca unic izvor de drept regulile morale şi de conduită recunoscute ca atare şi

practicate efectiv de generaţiile succesive14. Cutuma se analizează deci ca un set de reguli fixate

în timp prin consensul general al poporului şi pe care acelaşi factor temporal le poate elimina prin

căderea în desuetudine.

Regulile de drept şi aplicarea acestora erau însă monopolul pontifilor de origine patriciană.

Lipsa lor de publicitate genera nesiguranţă pentru plebea doritoare de afirmare politică. Regulile

scrise au fost reclamate şi pentru minima certitudine legislativă necesară dezvoltării economiei de

piaţă, în condiţiile lărgirii fără precedent a frontierelor. Urmarea directă a fost scăderea

13 G. 1.1-7.14 V. Pomponius, Dig. 1.2.2.1 şi Dion.Hal., 10. 1.

importanţei cutumei în epoca republicană, principalul izvor de drept devenind legea. Cutuma

reapare însă în Imperiu, datorită unor factori specifici.

Legea a constituit principalul izvor de drept în Republică, putând fi definită ca o hotărâre a

poporului roman luată în adunările sale legislative15. Izvoarele romane susţin că în perioada

regilor s-ar fi votat de către comiţiile curiate unele legi, cunoscute sub numele de legile regale

(leges regiae) şi care ar fi fost publicate la finele regalităţii sau începutul Republicii de un

oarecare Papirius. Cercetările critice au ajuns la concluzia că această colecţie este o publicaţie

apocrifă întocmită la finele republicii sau în epoca lui August. Pe de altă parte, dispoziţiile acestei

colecţii au un caracter religios – ceea ce exclude votarea lor înaintea adunărilor curiate. Rolul

adunărilor poporului a fost aproape în întregime anihilat încă din timpul domniei împăratului

Tiberius. Ca o consecinţă a acestui fapt, încetează să mai fie un izvor de drept: voinţa împăratului

se substituie voinţei adunărilor poporului. De aici regula că împăratul este deasupra legilor

(legibus solutus est).

Cea mai veche şi cea mai importantă lege romană este Legea celor XII Table. Istoricul Titus

Livius16 o califică „izvor al întregului drept public şi privat”.

Din textele rămase de la jurisconsultul Pomponius17, rezultă că scopul acestei reglementări a

fost ieşirea din incertitudinea cutumei. Este, aşa cum am arătat în partea întâi a manualului,

realizarea uneia din revendicările plebeilor: reguli juridice scrise, ca garanţie a posibilităţii tuturor

de a cunoaşte reglementările şi a unei aplicării corecte, echitabile pentru toţi justiţiabilii.

Este prima codificare adevărată, fiind un ansamblu coerent de norme cu pretenţii de

exhaustivitate într-un domeniu determinat şi vizând viitorul. Textul legii este considerat a

cuprinde toate problemele juridice ale cetăţii. La adăpostul său, judecătorul nu mai trebuie să

găsească soluţia în divinaţie sau în cutume incerte: cele douăsprezece table sunt suma dreptului

roman republican.

Este o reglementare clară şi simplistă, exprimând interesele unei societăţi ce mai poartă încă

resturi de relaţii şi concepţii gentilice (de ex: persistenţa pedepsei talionului şi semnificaţia

religioasă a neîngropării debitorului rău platnic ucis prin rupere în bucăţi). Textul interzice iniţial

căsătoriile mixte patricieni-plebei. Prohibiţia dispare odată cu lex Canuleia, dispărând şi singura

diferenţă de regim juridic dintre cele două categorii. Consacră şi ocroteşte puterea directă şi

exclusivă a omului asupra lucrurilor sale: dreptul postclasic o va numi proprietate. Face, chiar

dacă timid terminologic, distincţia între dreptul real şi obligaţie. Oferă creditorului posibilităţi

largi de recuperare a creanţei; fără însă a-l strivi pe debitor: judecătorul este chemat să găsească

15 Gaius 1.2 şi Aulus Gellius 10.20.16 3.34.17 Dig. 1.2.2.4 şi 24.

pe cât posibil o soluţie tranzacţională, pentru a sigura astfel pacea socială. Stabileşte autoritatea

aproape nelimitată a şefului de familie şi libertatea de a dispune pentru cauză de moarte.

Este o reglementare ce dă fiecăruia ceea ce i se cuvine: protecţie celui îndreptăţit, partea sa

de succesiune moştenitorului, despăgubire pentru prejudiciul suferit de victimă, sancţiunea

corespunzătoare vinovatului de săvârşirea unui delict. Legea pune astfel bazele unei ordini sociale

clare.

Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată; constructivismul roman a păstrat-o în

memoria juridică colectivă, ca bază de referinţă a tuturor inovaţiilor şi reformelor legislative

ulterioare.

Edictele magistraţilor constituie un alt izvor important de drept din perioada republicană.

Magistraţii poporului roman, la intrarea lor în funcţiune, dădeau un edict prin care făceau

cunoscut modul în care înţelegeau să organizeze instanţele şi să rezolve pricinile dintre cetăţeni.

Dintre edictele date de magistraţii romani cel mai important era cel al pretorului. Rolul pretorului

în formularea normelor de drept devine mai important chiar decât al adunărilor poporului.

Acestea se întruneau mai greu şi rezolvau probleme juridice mai dificile, pe când pretorul, având

ca sarcină rezolvarea conflictelor curente dintre cetăţeni, era îndatorat să dea soluţii practice

conform cu necesităţile sociale chiar şi în cazurile când legea nu dispunea, era insuficientă din

punct de vedere al conţinutului sau nu mai corespundea nivelului de dezvoltare economico-

socială. Pretorul cerceta conflictele în drept (in iure), în fapt procesul urmând a fi soluţionat de

către un jurat (iudex privatus). Rolul creator al pretorului este potenţat îndeosebi după

promulgarea legii Aebutia (între anii 149 şi 126 a.Chr.), în temeiul căreia se introduce în

judecarea proceselor procedura formulară. Potrivit acestei proceduri, pretorul redactează în scris

problema de drept din procesul venit înaintea sa spre soluţionare, iar judecătorul este obligat să

ţină seama de indicaţiile sale. De acum înainte pretorul poate să aducă multe îmbunătăţiri

dreptului în vigoare, în raport cu necesităţile vieţii sociale. Respectând în aparenţă normele

dreptului civil, poate să aducă totuşi importante schimbări.

Iniţiativa şi prerogativele pretorilor scad în Imperiu. Acest lucru se explică prin faptul că

împăraţii urmăresc să-i micşoreze din importanţa politică, în scopul de a-şi consolida propria lor

poziţie în materie de drept. Împăratul Hadrian codifică edictul pretorian, însărcinând pe juristul

Salvius Iulianus să dea o redactare definitivă edictului (undeva între 125-138 p.Chr.) 18. De acum

înainte pretorii, la intrarea lor în funcţie, nu puteau afişa decât edictul codificat – adică ediţia

oficială stabilită de principe. Iniţiativa legislativă pretoriană este astfel anihilată. Salvius Iulianus

18 Aurelius Victor, de Caesaribus 19.1; Eutropius, Brev. 8.17; C.Th. 4.4.7.9, 11.36.26; const. Tanta-Dedoken; Cod. 4.5.10.1.

nu a codificat edictul după anumite principii dogmatice, ci a urmat în genere ordinea procesului.

Totodată, Salvius Iulianus a adăugat după fiecare clausulă edictală formulele acţiunilor

respective, formule care anterior se găseau într-un apendice al edictului. Alături de formulele

acţiunilor pretoriene au fost înscrise cele civile, potrivit analogiei pe care aceştia din urmă le

prezentau cu cele dintâi.

După codificarea edictului de către Salvius Iulianus, un senatus consult a sancţionat această

lucrare, obligând pe pretori ca la intrarea în funcţie să propună un edict identic cu cel codificat. O

problemă totuşi se punea. Care urma să fie rezolvarea problemelor noi pe care le ridica practica

judecătorească de toate zilele? În asemenea cazuri urma ca împăratul să dea soluţia cuvenită pe

baza unei constituţii imperiale19.

Senatus-consultele. În epoca republicană, hotărârile senatului nu erau socotite ca izvoare de

drept. Senatul lua parte la pregătirea legilor, dar nu lua parte nici la propunerea şi nici la votarea

acestora. Senatul însă putea declara o lege nulă (non videri populum teneri) sau să dispenseze pe

cineva de aplicarea ei (legere aliquem solvere). În acest din urmă caz se cerea ratificarea adunării

populare, care deveni treptat de pură formă. Prin directivele pe care le dădea, senatul putea însă

influenţa alcătuirea edictelor magistraţilor şi, în consecinţă, jurisdicţia.

Începând din secolul I p.Chr. până în secolul III, hotărârile senatului devin izvoare de drept

în măsura în care acestea sunt inserate în edictul pretorilor. După o veche formulă, senatul

sfătuieşte, opinează şi recomandă (conset, videtur, placet), adică senatul dă unele indicaţii pe care însă

magistraţii trebuiau să le treacă în edictul lor. Cu alte cuvinte, până în vremea împăratului Hadrian

hotărârile senatului se impuneau numai indirect20; abia după Hadrian senatus-consultele devin izvoare

de drept asemenea legii21.

Constituţiile imperiale. În primul secol la Imperiului, împăraţii legiferau fie prin

intermediul adunărilor poporului, fie prin intermediul senatului, căutând în acest mod să-şi

mascheze intervenţia directă în procesul de legiferare. Ca orice magistrat roman, împăratul avea

ius edicendi, adică dreptul de a da edicte, drept care s-a lărgit din ce în ce mai mult, pe măsura în

care puterea împăratului se consolida. Începând din secolul II p.Chr., hotărârile imperiale devin

izvoare de drept, putând să creeze norme de drept civil.

În timpul principatului apar numeroase colecţii numite coduri, care cuprind în ordine

cronologică constituţiile imperiale şi urmăreau să servească drept coduri de audienţă pentru

instanţele judecătoreşti. Aşa sunt codurile Gregorian şi Hermogenian, lucrări realizate de

19 C. Tanta § 18.20 Titus Livius, 35.7, 38.36.21 G. 1.4, 2.197, 198, 220, 225; Pomponius, Dig. 1.2.2.9; Ulpianus. Dig. 1.3.9.

particulari la Beirut; cel dintâi cuprinde în ordine cronologică constituţiile imperiale dintre anii

196-291, iar cel de-al doilea pe cele din anii 293-29422.

Cel mai important izvorul în Dominat îl constituie constituţiile imperiale . Împăratul

legiferează cu ajutorul sfatului său intim (consistorium). Acest sfat era alcătuit din înalţii

demnitari ai statului. Constituţiile imperiale, după ce erau discutate în consistoriu şi aprobate de

împărat (care prezida consistoriul), căpătau putere de lege.

O culegere oficială a constituţiilor imperiale are loc abia în vremea împăratului Theodosie al

II-lea (Codex Teodosianus). Împăratul Theodosie – după ce încercase să realizeze o operă mai

vastă de legiferare23 – numeşte o comisie pentru o colecţie de constituţii imperiale începând din

timpul domniei împăratului Constantin şi până în vremea sa. Împăratul a dat dispoziţii membrilor

acestei comisii să facă şi anumite modificări în textele constituţiilor, pentru a le pune de acord cu

realităţile epocii. Lucrarea a fost terminată în anul 438, iar pe data de 1 ianuarie 439 a intrat în

vigoare. Codul avea 16 cărţi, fiecare carte fiind împărţită în titluri, iar în cadrul fiecărui titlu

constituţiile sunt rânduite în mod cronologic. A fost în vigoare în Orient până la codificarea

iustiniană, în timp ce în Occident s-a păstrat mai mult timp, extrase apărând în Lex Romana

Visigothorum (anul 506).

Ştiinţa dreptului (iurisprudentia) a apărut şi s-a afirmat ca izvor de drept în a doua jumătate

a Republicii şi în Imperiu. Începuturile Romei, dominate de religia administrată de pontifii de

origine patriciană, nu au avut cum să-şi pună problema unei preocupări teoretice de acest gen.

Laicizarea progresivă a dreptului după instaurarea regimului republican a făcut posibilă naşterea

unor reflexii teoretice generalizatoare asupra juridicului.

Principele Augustus conferă celor mai importanţi jurişticonsulţi ius publice respondendi,

adică dreptul de a da avize obligatorii pentru judecători în cazul speţelor pentru care au fost

obţinute. Cu timpul, aceste avize încep să fie luate în consideraţie şi pentru alte cazuri decât cele

pentru care au fost date. Împăratul Hadrian stabileşte că opiniile jurisconsulţilor care au ius

respondendi (indiferent dacă sunt în viaţă sau nu) sunt obligatorii pentru judecători – dacă sunt

concordante concordante. Dacă nu concordau, judecătorul putea urma părerea pe care o socotea

mai justă.

Ştiinţa dreptului îşi pierde din importanţă în Dominat, deoarece interpretarea normelor

juridice devine un privilegiu al împăratului. În anul 426 apare aşa zisa lege a citaţiunilor, dată de

împăraţii Valentian al III-lea şi Teodosiu al II-lea. Această lege stabileşte că scrierile juriştilor

22 Numele de „cod” a apărut prin înlocuirea în sec. III a ruloului de papirus (volumen) cu codex de pergament, format din foi separate – precum cărţile moderne.

23 După cum ne transmite const. 3 din C.Th. 1.5, se intenţionase realizarea unei culegeri ştiinţifice a constituţiilor imperiale publicate in extenso, ce să reprezinte şi o operă cu valoare practică cuprinzând întreg dreptul în vigoare.

clasici Papinian, Paul, Ulpian, Modestin şi Gaius precum şi ale autorilor citaţi de aceştia au putere

de lege. Legea condiţiona însă posibilitatea invocării acestor din urmă autori de prezentarea

operelor lor în original. În cazul în care opiniile jurisconsulţilor citaţi nu concordau, se lua în

seamă majoritatea. Dacă fiecare din cei doi împricinaţi invocau un număr egal de autori, prevala

opinia lui Papinian; dacă acesta nu se pronunţase asupra problemei controversate, judecătorul

avea deplină libertate în a hotărî. Legea citaţiunilor scoate în relief faptul că jurisprudenţa romană

intrase în declin, deoarece în soluţionarea unei pricini nu mai prevalează calitatea, ci cantitatea.

Codificarea lui Iustinian. Împăratul Iustinian (527-565) intenţionează redactarea unei noi

legiuiri cu material atât din operele jurisconsulţilor (ius) cât şi din constituţiile imperiale (leges).

Obiectivul era restaurarea integrală – politică şi juridică – a imperiului roman.

Toată operă legislativă a lui Iustinian, compusă din 4 părţi, a fost numită în Evul Mediu

Corpus Iuris Civilis:

1) Digesta (Pandectae)24 cuprind extrase din operile jurisconsulţilor romani, puse în

concordanţă cu dreptul din veacul VI. Opera este divizată în 50 cărţi, iar acestea în titluri (afară

de cărţile 30 – 32). Titlurile sunt compuse din legi sau fragmente care sunt extrase din operile

jurisconsulţilor. Aceste fragmente au o inscriptio care arată numele jurisconsultului, opera şi

cartea din care este luat fragmentul. Uneori – dacă sunt mai lungi – aceste fragmente sunt

împărţite în principium şi paragrafe (principium este primul paragraf). Digestele sunt împărţite în

7 părţi (după comentariile asupra edictului şi conform cu scopurile învăţământului).

Comisia a fost, se pare, împărţită în trei grupe: prima avea de studiat şi compilat cu prioritate

lucrările de drept civil (libri ad Sabinum), a doua se ocupa de comentariile asupra edictului (libri

ad edictum), iar a treia analiza lucrările de cazuistică – în special ale lui Papinian, Paul, etc.

Aceste trei grupe de lucrări s-au numit respectiv: grupa (masa) sabiniană, edictală şi papiniană.

Lucrările din fiecare grupă au fost cercetate şi folosite de către o comisie care a scos din ele

extrasele de care aveau nevoie şi pe care le-am aşezat în titlurile digestelor. Apoi aceste comisiuni

s-au unit într-o şedinţă plenară, aşezând în fiecare titlul cele trei grupe de extrase din lucrări. În

acest scop s-au făcut anumite modificări şi contopiri de texte, pentru ca structura fiecărui titlu să

fie cât mai omogenă. Ordinea în care au fost aşezate aceste fragmente variază, iar uneori se

constată existenţa unui al patrulea grup de texte denumite appendix; ce cuprinde opere (texte) ce

nu au putut fi axate în jurul unui principiu comun. Este probabil ca aceste opere să fi fost

încredinţate unei comisiuni după începerea lucrării. Digestele ne-au fost transmise prin mai multe

manuscrise (Florentina zis Littera Pissana, precum şi manuscrisele numite Vulgata).

24 Digesta vine de la digere = a rândui, iar Pandectele de la pan de homai = a colecţiona totul.

2) Codul. Are 12 cărţi împărţite în titluri, ce cuprind constituţii imperiale de la Hadrian şi

până în anul 334, în ordine cronologică. Aceste constituţii sunt precedente de o inscriptio în care

se indică numele împăratului şi al destinatarului, iar la finele lor se găseşte o subcriptio ce arată

data şi locul constituţii. Constituţiii sunt divizate în paragrafe (ca şi Digestele). Manuscrisele

codului sunt numeroase.

3) Instituţiile sunt un manual de studiu (ad usum cupidae legum inventutis) întocmit după

lucrările anterioare de acest fel ca Instituţiile lui Gaius, Florentinus, Marcian, Paul şi Ulpian.

Manualul are 4 cărţi, cu titluri. În evul Mediu titlurile au fost divizate în paragrafe. Primele două

cărţi au fost redactate de Dorotei, iar ultimele două de Teodil. Direcţia lucrări a avut-o Tribonian.

4) Novele sunt scrise în limba greacă şi mai puţin în cea latină şi cuprind constituţii date de

Iustinian (168 constituţii).

Întrebări:

a) care a fost incidenţa cutumei ca izvor de drept?

b) care sunt trăsăturile esenţiale ale Legii celor XII Table?

c) aveau senatus-consultele valoare de izvoare de drept?

d) când şi în ce circumstanţe s-a manifestat contribuţia creatoare a pretorului?

e) putea avea principele (împăratul) iniţiativă legislativă?

III. Procedura de judecată

Procedura se ocupă cu studiul mijloacelor formale care tind să asigure şi să ocrotească

exerciţiul drepturilor subiective ale persoanelor.

Două sunt caracterele esenţiale ale soluţionării diferendelor în prima perioadă a vechiului

drept roman: cel religios şi cel formalist. Caracterul religios al regulilor de drept material se

constată şi în cazul normelor procesuale; legea celor XII table, influenţată de aceste reguli ale

vremurilor îndepărtate, va conţine o procedură de executare a debitorului cu evidente implicaţii

de ordin religios. Pe de altă parte, în concepţia romană primitivă, rostirea cuvintelor poate

influenţa evenimentele. După cum pictarea animalului atrage vânatul la locul dorit, rostirea

numelui unei persoane sau unui duh duce la apariţia acestora – şi pronunţarea anumitor formule

creează raporturi juridice ce nu mai pot fi desfăcute decât pe cale inversă. Efectului juridic

declanşat de cuvântul pronunţat într-un anumit cadru nu i se puteau opune nici raţiunea şi nici

echitatea. Efectul juridic ia naştere numai prin cuvintele pronunţate, astfel că el se produce numai

între persoanele în prezenţă25. Acesta este formalismul, aspect ce l-am mai abordat în capitolele

precedente.

Cel puţin în această fază incipientă, nici nu se putea vorbi de vreun „proces” propriu-zis.

Conflictele erau rezolvate pe baza normelor morale de conduită, inspirate de considerente

religioase. Se poate deci afirma că în perioada primitivă fiecare îşi apăra şi-şi realiza interesele

private singur, folosind violenţa împotriva celui ce i le nesocotea (răzbunare privată). Cu timpul

conflictele încep să fie soluţionate pe calea talionului şi a arbitrajului privat (vezi „Iliada” lui

Homer), iar în perioada de descompunere a gintei apar unele cutume care reglementau

soluţionarea conflictelor pe cale de arbitraj. Talionul fixează principiul „ochi pentru ochi, dinte

pentru dinte” şi constituie o disciplinare a răzbunării private; cealaltă modalitate presupunea

supunerea litigiului spre rezolvare unui arbitru ales de părţi. Deşi odată cu apariţia statului

sclavagist roman judecata neînţelegerilor trece în puterea organelor de stat, totuşi încă multă

vreme persistă în dreptul roman urme ale epocii în care realizarea intereselor se făcea pe calea

violenţei private. Astfel, în dreptul roman a rămas ca un principiu unanim recunoscut faptul că

„violenţa poate fi înlăturată prin violenţă” (vim vi repellere licet)26, adică cel ce este atacat prin

violenţă poate să respingă atacul adversarului tot prin violenţă. Este principiul legitimei apărări.

Tot ca o reminiscenţă a acelei epoci putem menţiona procedura numită pignoris capio, în temeiul

căreia creditorul putea să execute pe debitor (numai în anumite cazuri arătate de lege) de la sine

putere, fără intervenţia magistratului. De asemenea, legea celor XII table îngăduia ca hoţul prins

asupra faptului să fie omorât pe loc, iar statul roman îşi făcea singur dreptate faţă de particulari,

fiind de neconceput un litigiu între un cetăţean şi stat. În fine, în legea celor XII table întâlnim

îngăduită aplicarea legii talionului. De pildă, dacă cineva rupe o mână unei alte persoane şi nu se

înţelege cu privire la despăgubirea ce trebuie plătită urmează să se aplice legea talionului. Cu

timpul însă prin legi, edictul pretorului şi prin constituţiile imperiale s-au luat măsuri împotriva

celor ce voiau să-şi facă singuri dreptate. Astfel, de pildă, legea Iulia pedepseşte pe creditorul care

– folosind violenţa – îşi face singur dreptate, iar un decret al împăratului Marcus Aurelius

hotărăşte că cel ce va intra în stăpânirea bunurilor debitorului său fără aprobarea judecătorului îşi

va pierde creanţa.

Se observă cum comunitatea se implică tot mai mult în modul de soluţionare a diferendelor.

Talionul este treptat abandonat şi compoziţia voluntară, apoi cea legală sunt uzitate. Se va vedea

în acest capitol cum ordonarea progresivă a procedurii de judecată este o evoluţie constantă în

dreptul roman.

25 Buia DURIDO, Formalismul în dreptul roman, teză. Cluj, 1973, p. 84-86.26 Vim vi repellere licet, idque ius natura comparatur – „Violenţa poate fi respinsă prin violenţă şi

acest drept este stabilit de natură” (Ulpianus, Dig. 43.16.1.27).

Procedura legis-acţiunilor era simplă, rigidă şi formalistă în vechiul drept roman,

împrumutând trăsăturile societăţii primitive pe care o guverna. Aceasta este cunoscută sub

numele de procedura legis-acţiunilor (legis actiones), deoarece a fost reglementată prin legea

celor XII table. De aici decurge caracterul său legal. În al doilea rând, procedura legis-acţiunilor

este o procedură formalistă, deoarece prevedea că orice plângere trebuie să se facă folosindu-se

numai termenii legii şi nu alte cuvinte. Formalismul este o trăsătură a mentalului roman pecare

am analizat-o într-o secţiune anterioară. În al treilea rând, această procedură este judiciară,

deoarece se desfăşura în faţa autorităţilor judiciare şi a adversarului.

Desfăşurarea procesului avea loc în două faze. In prima fază, numită in iure, părţile se

înfăţişau înaintea magistratului, care avea să pregătească pricina pentru soluţionare; în a doua, in

iudicio, o persoană privată, un fel de jurat ales de părţi după anumite norme, trebuia să dea o

hotărâre, adică să soluţioneze speţa.

Aceste două faze nu constituiau două instanţe în judecarea procesului, ci numai două etape

ale unuia şi aceluiaşi proces. Este o asociere între judecata cetăţii, reprezentată prin magistraţi, şi

convenţia de arbitraj privat păstrată din epoca de disoluţie a ginţii.

În epoca regalităţii, magistratul care judeca în prima fază era regele. După instaurarea

Republicii, această sarcină a revenit celor doi consuli, care însă nu judecau împreună, ci separat,

deoarece aceştia îşi exercitau prerogativele lunar, în mod alternativ. După întemeierea preturii în

anul 367 a.Chr. judecarea cauzelor litigioase a trecut asupra pretorilor, consulii păstrându-şi

jurisdicţia graţioasă, adică puteau să-şi dea concursul la încheierea, pe calea unui proces fictiv, a

unui act juridic voit de părţi, ca de pildă o adopţiune, o dezrobire etc. În secolul al III-lea p.Chr.

judecarea pricinilor dintre cetăţenii romani şi străini a fost dată în competenţa unui nou pretor:

pretorului peregrin. În provincii, adică în regiunile cucerite în afara peninsulei, organizarea

instanţelor era încredinţată guvernatorilor.

În a doua etapă a procesului judeca o persoană privată, adică un jurat ales de părţi şi

confirmat de magistrat. Reclamantul făcea atâtea propuneri până când una dintre ele era acceptată

de pârât. Mai târziu, numele judecătorului a fost tras la sorţi de pe o listă întocmită special în

acest scop.

După ce sentinţa a fost dată urma punerea ei în executare. Executarea hotărârii purta şi ea

numeroase urme de justiţie primitivă, deoarece afară de câteva excepţii, nu se făcea prin organele

statului, ci de partea interesată, adică de partea care a câştigat procesul. Magistratul, ca

reprezentant al intereselor societăţii, supraveghea numai dacă regulile procedurale erau sau nu

respectate.

Cu privire la punerea în executare a hotărârii trebuie să facem o deosebire după cum sentinţa

pusese capăt unui proces privind un drept real (de pildă, proprietatea asupra unui sclav) sau un

drept personal (de pildă, un drept de creanţă).

În primul caz, adică atunci când sentinţa fusese pronunţată în urma unui proces judecat prin

procedura sacramentum in rem, situaţia era limpede dacă câştigase procesul partea căreia îi fusese

încredinţată posesiunea provizorie a lucrului litigios. Partea câştigătoare rămânea, după sentinţă,

în stăpânirea lucrului, dar acum pe baza unui titlu definitiv.

Dacă procesul era câştigat de partea care nu avea posesiunea provizorie, aceasta se adresa

chezaşilor, pe care partea adversă îi dăduse drept garanţie că va restitui, în cazul în care va pierde

procesul, bunul litigios care-i fusese acordat în mod provizoriu, până la soluţionarea litigiului.

Dacă partea adversă nu restituia bunul, chezaşii daţi de ea urmau să fie supuşi unei executări

silite foarte riguroase din partea autorităţilor.

Dacă procesul avea ca obiect unele drepturi personale, partea câştigătoare în proces avea la

îndemână acţiunea numită manus iniectio (punerea mâinii). Această legis-acţiune nu se putea

intenta decât în temeiul unei hotărâri judecătoreşti privind o creanţă bănească. Dacă hotărârea

privea o creanţă care avea ca obiect un alt lucru decât o sumă de bani, de pildă un corp cert, urma

o procedură intermediară (arbitrium liti aestimandae), care urmărea să evalueze în bani obiectul

respectivei creanţe şi să îngăduie, în consecinţă, părţii care câştigase procesul să folosească

manus iniectio.

Care este explicaţia acestui fapt? Explicaţia rezidă în procesul de „etatizare” a justiţiei

primitive. S-a văzut că în vechime neînţelegerile se rezolvau de către colectivitate sau pe calea

răzbunării private. Răzbunarea privată este apoi înlocuită cu represiunea statală care, la început,

se manifesta în variate forme. Una dintre aceste forme era aceea a compoziţiilor legale: victima

trebuia să renunţe la răzbunare în schimbul unei sume de bani stabilită prin lege. Principiul,

aplicabil în dreptul penal, trece şi în dreptul civil. În cazul nostru, evaluarea în bani urmăreşte să

dea un caracter legal, „statal”, unei pretenţii private, care astfel devine susceptibilă de a fi

urmărită conform procedurii recunoscute de stat.

În conformitate cu legea celor XII table, părţii care fusese condamnată sau care îşi

recunoscuse datoria i se acordă un termen de graţie de treizeci de zile.

Aeris confessis rebusque iure iudicatis triginta dies tusti sunto. Post deinde manus iniectio

esto.

Pentru cei care şi-au recunoscut datoria şi pentru pricinile judecate potrivit cu legea se dă un

răgaz de 30 de zile. Să se procedeze apoi la manus iniectio27.

Dacă după treizeci de zile cel condamnat nu plăteşte, partea câştigătoare va aduce pe pârât în

faţa magistratului, folosind chiar violenţa. înaintea magistratului, cel care a câştigat procesul se va

exprima cu aceste cuvinte solemne:

Quod tu mihi iudicatus (sive damnatus) es sestertium decern milia, quandoc non solvisti, ob

eam ream ego tibi sestertium decem milia tudicati manum iniectio.

Deoarece tu ai fost judecat sau condamnat faţă de mine pentru 10.000 de sesterţi şi deoarece

tu nu i-ai achitat, de aceea îţi aplic manus iniectio iudicati pentru 10.000 de sesterţi28.

După ce a pronunţat aceste cuvinte, partea care a câştigat procesul punea mâna pe adversar,

luându-l în stăpânire. De aici numele de manus iniectio (punerea mâinii).

Cel care a pierdut procesul trebuia să plătească suma datorată, afară dacă vreun prieten sau

membru din familie nu intervenea pentru el, contestând legitimitatea acestei manus iniectio. Dacă

se constata că terţa persoană, numită vindex, a intervenit pe nedrept în favoarea pârâtului, era

obligată să plătească dublul sumei pe care ultimul o datora reclamantului.

Dacă debitorul, care a pierdut procesul, nu plătea şi nici nu intervenea pentru el un vindex,

putea fi dus în închisoarea domestică a creditorului unde era ţinut şaizeci de zile. Legea

decemvirală prevedea ce hrană trebuia să primească debitorul, greutatea lanţurilor cu care era

legat, precizând că acesta putea să-şi aducă hrană şi de acasă.

În acest interval de şaizeci de zile, creditorul scotea pe debitor de trei ori consecutiv la târg,

declarând cu această ocazie, în auzul tuturor, suma pe care o are de plătit. Creditorul spera ca în

acest răstimp cineva dintre rude sau prieteni va veni să-l salveze, plătind în locul său datoria pe

care acesta o avea.

După trecerea celor şaizeci de zile, debitorul era omorât sau vândut sclav dincolo de Tibru, în

Etruria (trans Tiberim). Dacă erau mai mulţi creditori, trupul lui putea fi tăiat în bucăţi. „Să fie

tăiat în bucăţi - spunea legea celor XII table - şi dacă trupul nu a fost împărţit proporţional cu

creanţele, fapta nu constituie o fraudă” (se fraudo esto).

Nu obţineau prea mult creditorii din această procedură inumană, dar pentru epoca veche, în

care persistau încă urme puternice ale magiei primitive, normele legii constituiau un exemplu

27 3.1-3.28 G. 4.21.

înfricoşător pentru debitor; cei care nu-şi plăteau datoriile rămâneau cu trupul sfârtecat şi

neîngropat şi fără odihnă în viaţa de apoi.

Creditorii erau însă mai practici. Nu întotdeauna debitorii erau omorâţi. Dacă nu puteau fi

vânduţi pe un preţ bun, ei rămâneau să slujească creditorul până când, prin munca lor, reuşeau să-

şi achite creanţa. Această practică a fost confirmată posterior, în anul 326 p.Chr., prin legea

Poetelia-Papiria, care a înlăturat dreptul creditorilor de a omorî sau de a vinde pe datornicii lor.

O altă procedură de executare era aşa-numita pignoris capio (luare de gaj). Este vorba în

fond de un act de justiţie privată, pe care legea îl îngăduia numai în anumite cazuri. Această

procedură, care se desfăşura în afara instanţei şi chiar în lipsa părţii adverse, consta în luarea, de

către creditor, a unui lucru care aparţinea debitorului.

Era admisă în câteva cazuri menite să ocrotească fie interesele unor creditori, fie ale statului

roman. Pusă în slujba unor noi interese sociale, această procedură de justiţie privată, „etatizată”

îşi pierde caracterul ei gentilic, primitiv. Acest fapt se vădeşte şi în aceea că legea limitează

consecinţele acestui act, întrucât creditorul nu putea vinde lucrul luat în gaj, ci numai să-l păstreze

până când debitorul putea plăti sau până când acesta intenta un proces pentru a se stabili dacă s-a

procedat just sau nu în luarea de gaj.

Cazurile în care se aplica această procedură urmăresc - aşa cum s-a spus - să ocrotească fie

interesele unor creditori, fie ale statului roman.

Astfel, cel care vindea unei persoane un animal destinat sacrificiului religios sau cel care

închiria un animal pentru a-şi procura bani în vederea unui astfel de sacrificiu, putea proceda la

luarea unui gaj împotriva datornicului său care s-a dovedit rău platnic.

În fine, ostaşii care nu şi-au primit solda sau plata nutreţului calului de la persoanele care -

scutite de serviciul militar - trebuiau să suporte această sarcină, puteau să-şi realizeze creanţa lor

prin luarea de gaj: la fel puteau proceda societăţile de publicani, însărcinate cu strângerea

impozitelor, împotriva contribuabililor care nu-şi îndeplineau îndatoririle faţă de statul roman.

Reamintim că după războaiele punice, spre sfârşitul Republicii, asistăm la profunde

schimbări economice şi sociale în viaţa statului roman, cauzate în principal de expansiunea

teritorială impetuoasă. Vechea procedură de judecată a legis-acţiunilor devine o frână în

dezvoltarea social-politică a societăţii romane. Datorită rigidităţii ei, aceasta îngreuna tranzacţiile

juridice devenite din ce în ce mai numeroase şi mai complexe. Pe de altă parte, vechea procedură

nu oferea posibilitatea recunoaşterii juridice a noilor instituţii sociale apărute în cursul dezvoltării

istorice, deoarece formalismul acesteia nu îngăduia nici o creaţie juridică care să încalce vechile

tradiţii.

Noua procedură, aşa-numita procedură formulară, a fost introdusă prin legile Aebutia (149-

126 a.Chr.) şi Iulia iudiciaria (17 a.Chr.). Prima lege a lăsat să subziste şi procedura veche de

judecată, cea de-a doua a abolit-o definitiv, afară de câteva cazuri excepţionale. Noua procedură

se desfăşura tot în două etape (înaintea magistratului şi a judecătorului), dar magistratul avea,

spre deosebire de rolul său mecanic din vechea procedură, un rol activ, creator. Magistratul putea

crea, în afara legii, acţiuni noi, acţiunile pretoriene, sancţionând din punct de vedere juridic

instituţii sociale impuse de dezvoltarea societăţii.

În faţa magistratului, părţile îşi expuneau pretenţiile după cum doreau, fără a folosi forme şi

termeni sacramentali şi la final magistratul redacta, cu concursul părţilor, un înscris numit

formulă (formula), adresat judecătorului şi de care acesta trebuia să ţină seama în darea sentinţei.

în noua procedură, magistratul putea de asemenea să sancţioneze în modul cel mai echitabil

speţele cele mai dificile, chiar dacă vechiul drept civil nu cuprindea norme îndestulătoare pentru o

justă rezolvare a cauzei.

Originea formulei se găseşte în organizarea, de către pretorul peregrin, a proceselor dintre

cetăţenii romani şi străini. Aceştia din urmă nu puteau folosi procedura legis-acţiunilor şi de

aceea pretorul peregrin organiză astfel de instanţe pe baza unor indicaţii scrise adresate

judecătorului în vederea unei juste soluţionări a cauzei. Aceste indicaţii cuprindeau enunţarea

faptelor a căror verificare, ca adevărate sau neadevărate, avea să aducă condamnarea sau

achitarea pârâtului.

Folosită de pretorul peregrin şi probabil şi de edilii curuli, această procedură începe a fi

utilizată şi de pretorul urban; legea Aebutia transpune noua procedură din domeniul dreptului

pretorian în domeniul dreptului civil ca o procedură facultativă alături de aceea a legis-acţiunilor,

pe care o va aboli definitiv legea lulia.

Deşi formulele de judecată se redactau pentru fiecare proces în parte, ele erau modelate după

tipul consacrat în edict de către pretor. Edictul pretorului cuprindea, pe lângă formule civile, şi

formule onorarii, pretoriene, adică formule create de pretor în vederea valorificării noilor

raporturi impuse de dezvoltarea socială. Cu ajutorul acestor noi formule pretorul a reuşit să

asigure un progres remarcabil instituţiilor juridice romane.

În fruntea formulei se găsea numirea judecătorului, după care urmau părţile principale şi apoi

cele secundare. Părţile principale intrau în alcătuirea obişnuită a formulelor, şi cele secundare,

numai dacă erau cerute de părţile litigante.

A) Părţile principale:

1) Intentio este acea parte a formulei în care reclamantul îşi expunea pretenţia sa (desiderium

suum concludit)29; se întâlneşte la toate formulele. Intentio poate fi certă (certa), dacă pretenţia

reclamantului este determinată (un sclav, 10.000 de sesterţi etc.) sau incertă (incerta), dacă

prestaţia, neputând fi de la început fixată într-o cifră sau într-un lucru cert, este lăsată la

aprecierea judecătorului.

2) Demonstratio este acea parte a formulei care precizează fundamentul juridic al pretenţiei

reclamantului - cauza litigiului, cu alte cuvinte. Ea se pune la începutul formulei, după numirea

judecătorului. Demonstratio se întâlneşte în formulele cu intentio incerta, deoarece în aceste

cazuri se simte nevoia precizării obiectului litigios.

3) Condemnatio este ordinul pe care magistratul îl dă, în formulă, judecătorului să absolve

sau să condamne pe pârât după cum faptele indicate în intentio se vor verifica sau nu. Oricare ar

fi natura dreptului invocat de reclamant, formula prescrie judecătorului să condamne pe pârât la o

sumă de bani30. Cu alte cuvinte, dacă pârâtul nu va voi să execute, reclamantul va trebuie să se

mulţumească cu un echivalent bănesc al lucrului litigios. Faptul că orice condamnare comportă

asupra unei sume de bani se explică prin aceea că procedura formulară continuă practica legis-

acţiunilor din domeniul executării creanţelor. Or, aşa cum am văzut, condamnarea pecuniară din

procedura legis-acţiunilor este consecinţa introducerii compoziţiei legale, care înlocuieşte, printr-

o amendă în bani, răzbunarea privată.

Principiul condamnării pecuniare suferă, în procedura formulară, unele limitări. Dacă

obiectul procesului este un lucru, magistratul introduce în formulă o clauză specială (clausula

arbitraria) prin care ordonă ca pârâtul să fie condamnat numai dacă nu restituie bunul litigios.

Pârâtul va trebui sau să restituie lucrul sau să plătească suma de bani la care va fi condamnat;

în general va alege prima soluţie, deoarece condamnarea pecuniară va fi mai mare decât valoarea

bunului litigios.

4) Adiudicatio este acea parte din formulă prin care se dă judecătorului puterea de a face un

transfer de proprietate. Ea se întâlneşte în formulele acţiunilor în grăniţuire, de ieşire din

indiviziune şi de împărţire a moştenirii.

B) Părţile secundare.

1) Prescripţiunile (praescriptiones) sunt părţi secundare ale formulei, puse înainte de intentio,

care urmăresc să satisfacă un interes al reclamantului sau al pârâtului.

29 G. 4.15.30 G. 4.48.

2) Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare ale pârâtului, care constau nu în

negarea dreptului reclamantului, ci în folosirea anumitor obiecţii care, dacă se dovedesc reale, vor

duce la paralizarea dreptului pretins de reclamant.

De pildă, debitorul nu neagă existenţa juridică a contractului, ci faptul că banii nu i-au fost

număraţi; cu alte cuvinte, debitorul recunoaşte cele afirmate în inlentio, recunoaşte aşadar că s-a

obligat, dar adaugă că, printr-o manoperă dolosivă, creditorul nu i-a numărat banii şi, în

consecinţă, nu este echitabil să restituie ceva ce nu a primit.

Excepţiunile pot fie să înlăture definitiv acţiunea (peremptorii sau perpetue), fie numai s-o

amâne (dilatorii sau temporare).

Prin acţiune (actio) se înţelege un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la

îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.

Acţiunile şi formulele lor se găsesc înscrise în edictul pretorului, fie că este vorba despre

acţiunile civile, prevăzute de lege, fie că avem de-a face cu acţiunile pretoriene, introduse de

pretor, în temeiul prerogativelor sale, în vederea reglementării unor situaţii noi.

Acţiunile aveau în dreptul roman o importantă deosebită, deoarece drepturile subiective nu

aveau nici o eficientă dacă nu erau ocrotite de o acţiune. Spre deosebire de dreptul actual, în care

acţiunea este un element accesoriu – deoarece în măsura în care dreptul subiectiv există, acţiunea

este asigurată – în dreptul roman situaţia era inversă: numai dacă am o acţiune pot pretinde

recunoaşterea dreptului meu. De aceea s-a spus, şi pe drept cuvânt, că dreptul roman este un drept

al acţiunilor.

Expunem în continuare cele mai importante categorii de acţiuni, dintre care unele s-au păstrat

până în zilele noastre.

1. Acţiuni reale şi acţiuni personale. Acţiunile reale (in rem) urmăresc să ocrotească

drepturile reale, adică acele drepturi în temeiul cărora titularii lor îşi pot exercita direct, fără

concursul altor persoane, prerogativele lor asupra lucrurilor la care se referă astfel de drepturi.

Drepturile reale fiind drepturi absolute, adică opozabile tuturor, titularii unor asemenea drepturi

(de pildă un proprietar) pot intenta acţiuni împotriva oricărei persoane care le-ar nesocoti aceste

drepturi.

Acţiunile personale (in personam) rezultă din neîndeplinirea unei obligaţii şi constau în

dreptul pe care-l are creditorul de a urmări pe debitorul care nu-şi achită datoria sa.

Deosebirea între aceste două acţiuni se reflectă în modul în care este redactată intentio din

formulele respective. În acţiunile reale nu se arată numele pârâtului, deoarece orice terţ poate fi

pârât într-o acţiune în revendicare, pe când în cele personale numele debitorului este indicat,

deoarece numai de la acesta se poate pretinde prestaţia datorată.

2. Acţiuni de drept strict şi de bună credinţă. Acţiunile de drept strict sunt acţiuni personale

cu privire la care puterea de apreciere a judecătorului este limitată. Acesta, în darea sentinţei, nu

va putea ţine seama decât de litera actului în care părţile au turnat convenţia lor.

Acţiunile de bună credinţă îngăduie judecătorului o poziţie mai liberă în interpretarea

convenţiilor. El poate să ţină seama de toate obiecţiile pârâtului, pe care acesta le ridică în temeiul

echităţii, chiar dacă nu au fost inserate în formulă printr-o excepţie.

3. Acţiuni civile şi acţiuni pretoriene. Acţiunile civile sunt create de dreptul civil. În

cercetarea acestor acţiuni judecătorul va da câştig de cauză reclamantului numai dacă cele

pretinse de el în intentio sunt adevărate şi se întemeiază pe dreptul civil. Aceste acţiuni au, cum se

spune, o intentio in ius concepta, adică o intentio bazată pe normele dreptului civil.

Acţiunile pretoriene sau onorarii sunt create de pretor în vederea rezolvării anumitor situaţii

impuse de dezvoltarea societăţii, în special de nevoile comerciale şi de interesele sociale, care

trebuiau să fie tot mai bine ocrotite. Aceste acţiuni nu-şi trăgeau, aşadar, originea din dreptul

civil, ci din jurisdicţia proprie a magistratului.

Acţiunile pretoriene erau de mai multe feluri:

a) Acţiuni in factum. Cu ajutorul acestor acţiuni, pretorul ocrotea din punct de vedere juridic

un raport social nou. In intentio erau trecute toate elementele de fapt ale raportului respectiv şi

judecătorul, în conformitate cu aceste date de fapt, trebuia să condamne sau să absolve pe pârât.

Această intentio, redactată in factum (cu privire asupra unui fapt), nu se întemeia pe normele

dreptului civil, ci conţinea o descriere de fapte, pe baza cărora judecătorul urma să statueze.

Pe calea acestor acţiuni a sancţionat pretorul ipoteca, care, înainte de a fi sancţionată

juridiceşte, avea numai o existenţă de fapt.

b) Acţiunile ficticii. Prin mijlocirea acestor acţiuni, pretorul putea extinde aplicarea legii la

unele cazuri care nu intrau în competenţa acesteia. Pretorul cerea judecătorului să considere,

printr-o ficţiune, că sunt îndeplinite (deşi în realitate nu erau) toate condiţiile cerute de lege

pentru aplicarea acesteia şi să dea şi în astfel de cazuri o sentinţă.

Astfel, de pildă, în cazul în care un peregrin a fost la Roma victima unui furt din partea unui

cetăţean roman, pretorul va acorda peregrinului formula acţiunii de furt cu ficţiunea calităţii de

cetăţean roman, cerând judecătorului să dea o sentinţă ca şi cum peregrinul ar avea în mod real

calitatea de cetăţean al statului roman.

c) Acţiuni cuprinzând formule cu transpoziţie. Aceste acţiuni se numesc astfel deoarece în

intentio din formulă figurează un nume şi în condemnatio altul. Astfel de acţiuni servesc să

rezolve multe probleme practice legate de activitatea comercială şi de necesitatea reprezentării în

domeniul judecătoresc.

Formula aşa-zisă Rutiliană constituie un prim exemplu din această clasificare şi este legată

de vânzarea bunurilor unui falit, adică ale unui debitor care n-a avut cu ce să-şi achite în

întregime datoriile contractate. În astfel de cazuri, bunurile debitorului falit sunt vândute în bloc

unei terţe persoane şi suma obţinută din vânzarea acestora este împărţită proporţional cu creanţa

între creditorii falitului.

Terţa persoană care a cumpărat patrimoniul debitorului insolvabil va deveni proprietar al

bunurilor şi creanţelor falitului; în cazul în care va trebui să urmărească încasarea acestor creanţe

se va trece, în formula acordată de magistrat, anume în intentio, numele falitului, deoarece el

dăduse banii cu împrumut, iar în condemnatio, numele persoanei care a cumpărat patrimoniul,

deoarece acesta va încasa efectiv creanţa.

Un al doilea caz este cel al reprezentării în diferite acte juridice. Stăpânii de sclavi sau şefii

de familie puteau fi reprezentaţi de sclavii sau de fiii lor la încheierea anumitor contracte.

Principiul a fost admis pentru a se asigura posibilităţi tot mai largi de participare la

încheierea tranzacţiilor comerciale, care deveneau din ce în ce mai complexe. În cazul în care s-ar

fi ivit conflicte în executarea acestei tranzacţii, pretorul trecea, în formula pe care o acorda,

anume în intentio, numele sclavului care a încheiat actul, iar în condemnatio, numele stăpânului

în folosul căruia se încheiase actul.

Ultimul exemplu este din domeniul reprezentării judecătoreşti. În asemenea cazuri, în

intentio se trecea numele persoanei reprezentate, iar în condemnatio, numele reprezentantului,

încât asupra acestuia se răsfrângea rezultatul procesului, deoarece dreptul roman cunoştea o

reprezentare imperfectă în acest domeniu.

După pronunţarea sentinţei pârâtul, dacă a fost condamnat, trebuia să satisfacă pe reclamant

în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.

După trecerea acestui termen, reclamantul avea împotriva pârâtului o nouă acţiune: actio

iudicati, care a înlocuit, în materie de executare, manus iniectio din procedura legis-acţiunilor.

Introducând această acţiune, reclamantul pornea un nou proces împotriva pârâtului, dar în fapt

acesta se termina in iure, adică înaintea magistratului, căci pârâtul recunoştea obligaţia sa care

decurge din sentinţă. Dacă însă pârâtul contesta valabilitatea judecăţii sau susţinea că a executat

sentinţa, procesul continua în mod normal dar, pierzând şi acest proces, pârâtul trebuia să

plătească de două ori suma la care a fost condamnat prima dată. Dacă pârâtul nu plătea şi nici nu

contesta valabilitatea procesului, el era supus executării silite.

Executarea se putea face asupra persoanei şi asupra bunurilor pârâtului.

Magistratul putea permite reclamantului care a câştigat procesul să ia pe pârât, să-l ducă în

închisoarea sa privată şi să-l pună la munci până la completa sa dezdăunare.

Dar reclamantul putea să procedeze şi la executarea asupra bunurilor; această procedură a

fost creată de pretor, la finele secolului al II-lea a.Chr., în vederea satisfacerii cât mai depline a

intereselor creditorilor.

Executarea asupra bunurilor (venditio bonorum) consta în vânzarea, la licitaţie publică, a

întregului patrimoniu al datornicului către cel care dădea mai mult. Prin legea Iulia se îngăduia

datornicului insolvabil să cedeze de bună voie toate bunurile sale creditorului (cessio bonorum).

Datornicul scăpa în acest mod de executarea asupra persoanei şi pe viitor nu putea fi condamnat

pentru datoriile anterioare decât în limita resurselor sale (beneficium competentiae), adică

lăsându-i-se strictul necesar pentru existenţă.

În epoca imperială apare o altă formă de executare asupra patrimoniului: vânzarea parţială a

bunurilor debitorului insolvabil (distractio bonorum). Acest nou gen de executare era mai

avantajos pentru creditori decât vânzarea în bloc a bunurilor, deoarece se înlătura intervenţia

intermediarilor, care deseori, cumpărând pe un preţ de nimic un patrimoniu, îl vindeau în detaliu

celor interesaţi, cu un preţ de speculă.

În epoca procedurii formulare magistraţii pot interveni - ca de altfel şi în procedura legis-

acţiunilor, dar pe scară mai mare – în conflictele dintre particulari, pe baza imperium-ului lor.

Procedurile pe care ei le folosesc în acest scop sunt următoarele:

1. Interdictele (interdicta) erau, la început, anumite dispoziţii pe care pretorul le dădea în

vederea încetării imediate a unei activităţi care tulbura ordinea socială. Aceste ordine erau date

numai după o cercetare prealabilă a faptelor invocate de partea care solicita interdictul. Cu timpul,

astfel de dispoziţii au ajuns a fi luate fără o cercetare prealabilă a faptelor invocate de partea care

solicită interdictul, încât interdictele încep sa se apropie de structura juridică a acţiunilor.

Dacă partea împotriva căreia se dădea interdictul se supunea, aducând la îndeplinire ordinul

magistratului, lucrurile se opreau aici; în caz contrar urma o a doua fază, adică un proces.

Judecata stabilea dacă persoana căreia i-a fost adresat interdictul a procedat just când nu a

executat ordinul interdictal sau a procedat injust.

Acest proces, menit să stabilească dacă interdictul a fost violat sau nu, cunoştea o procedură

foarte rapidă, nefiind supus regulilor procedurale obişnuite.

Partea care călcase interdictul era condamnată.

Interdictele sunt de mai multe feluri: prohibitorii, care opresc un fapt. cum sunt interdictele

care urmăresc să înlăture tulburarea posesiei cuiva; restitutorii, care ordonă restituirea unui lucru

şi, în fine, interdictele exhibitorii, care cuprind ordinul de a înfăţişa ceva, cum sunt cele prin care

tatăl cere unui terţ să-i arate dacă deţine sau nu pe un copil de-al său.

2. Stipulaţiile pretoriene. Stipulaţia este un contract verbal care se încheia între două

persoane. Stipulaţiile pretoriene erau, de asemenea, contracte care se încheiau între două

persoane, dar la ordinul pretorului. De pildă, pe fondul lui Titius se găsea o clădire veche care

ameninţa să se dărâme pe terenul lui Maevius, putându-i pricinui pagube însemnate. Pretorul

obliga pe Titius să convină cu Maevius şi să-i garanteze că-l va despăgubi în eventualitatea că

paguba susmenţionată se va produce.

3. Trimiterea în posesiune (missio in possessionem). Dacă Titius din exemplul precedent nu

se supunea ordinului magistratului, magistratul trimitea pe Maevius în posesiunea fondului lui

Titius pentru a-l determina pe acesta să încheie stipulaţia respectivă.

Dacă nici de data aceasta Titius nu se supunea, magistratul ordona o nouă trimitere în

posesiune şi Maevius devenea proprietarul fondului lui Titius.

4. Repunerea lucrurilor în starea de mai înainte (restitutio in integrum) consta în a considera un

act neavenit şi a pune pe cel lezat de un asemenea act în situaţia anterioară încheierii acestuia.

Măsura pe care o lua pretorul se opunea dreptului civil, deoarece prin intermediul ei efectele unui

act valabil după dreptul civil sunt considerate neavenite. Astfel, pretorul fie că dădea celui îndrituit

acţiunile pe care acest act le înlăturase, întocmind o formulă cu ficţiunea că actul n-a existat, fie că

refuza acţiunea care rezulta după dreptul civil, dintr-un astfel de act.

Pentru a se acorda o restitutio in integrum, se cerea să fie îndeplinite mai multe condiţii: să existe

un prejudiciu, motivul pe care se întemeiază cererea părţii interesate să fie prevăzut în edict, să nu

existe altă cale de reparare a prejudiciului suferit şi cererea părţii să fie adresată pretorului într-un

termen scurt.

Iată un exemplu concret de o asemenea repunere a lucrurilor în starea de mai înainte: Titius

este constrâns prin violenţă să înstrăineze proprietatea unui fond al său. Pretorul, analizând

situaţia de fapt, declară vânzarea neavenită şi acorda lui Titius, ca unui adevărat proprietar,

acţiunea în revendicare, prin care să-şi reclame fondul înstrăinat, ca şi cum vânzarea nu ar fi avut

loc (rescissa alienatione).

Profundele schimbări social-politice petrecute în societatea romană o dată cu instaurarea

imperiului nu puteau rămâne fără influenţă asupra organizării instanţelor şi a procedurii de

judecată. Concentrarea treptată a puterii de stat în mâna împăratului se răsfrânge asupra justiţiei,

care devine un instrument eficace al dominaţiei imperiale. Astfel s-a pus la punct aşa numita

procedură extraordinară.

Noua procedură de judecată apare la început în mod sporadic, având o aplicare redusă faţă de

procedura formulară. Funcţionând în afara procedurii obişnuite (ordo iudiciorum privatorum),

noua formă de judecată s-a numit „extraordinară” (extra ordinem).

În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două etape (in iure şi in iudicio), ci de la

început până la sfârşit se dezbăteau în faţa unui funcţionar imperial care - sub directul control al

conducerii centrale - trebuia să dea soluţia cea mai corespunzătoare intereselor politice imperiale.

Astfel, organizarea proceselor private devine tot mai minuţios controlată de către organele

imperiale centrale, interesate să sancţioneze cât mai eficace încălcările ordinii sociale.

La finele secolului al III-lea p.Chr., deci în momentul instaurării regimului imperial

absolutist, procedura extraordinară a înlocuit definitiv procedura formulară clasică.

Întrebări:

a) prin ce se caracteriza procedura legis-acţiunilor?

b) care sunt diferenţele esenţiale între executarea hotărârii judecătoreşti în procedura legis-

acţiunilor şi în cea formulară?

c) cum a apărut formula de judecată?

d) ce rol a jucat pretorul în procedura formulară?

e) ce rol joacă excepţiile de procedură?

f) în ce condiţii s-a dezvoltat procedură extraordinară?

Cap. IV - Persoanele

Noţiunea de persoană şi de capacitate. Nu oricărui om i se recunoştea în societatea romană

posibilitatea de a avea un rol în viaţa juridică - adică de a fi implicat ca titular de drepturi şi

obligaţii în raporturi juridice. Pentru ca cineva să poată fi considerat „persoană” în sensul juridic,

trebuia să aibă capacitate, adică aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea nu apare în dreptul roman ca o calitate cu care omul se naşte, ci ca una

aparţinând numai anumitor fiinţe umane - funcţie de concepţiile existente în epocă. Sclavii, de

exemplu, nu aveau capacitate juridică sau, mai exact, nu li se recunoştea o astfel de capacitate. Ei

nu puteau fi subiecţi de drept, „persoane”, deoarece erau socotiţi simple lucruri (res) sau „unelte

grăitoare” (instrumenta vocalia). Numai oamenii liberi – lăsând la o parte pentru moment

deosebirile dintre diferitele categorii ale populaţiei libere – aveau capacitate, numai ei erau

„persoane” în sensul juridic al cuvântului, adică numai aceştia puteau participa la raporturile

juridice ca titulari le drepturi şi obligaţii.

Capacitatea (sau „personalitatea juridică”) era în dreptul roman de două feluri: capacitate de

folosinţă (numită şi „juridică” sau „de drept”) şi capacitate de exerciţiu (sau „de fapt”). Această

terminologie este una modernă; ea îmbracă totuşi o realitate romană, întrucât distincţia dintre cele

două aspecte ale capacităţii rezultă din întreaga cazuistică a dreptului roman.

Pentru ca o persoană fizică să posede capacitatea de folosinţă se cerea să aibă calitatea de om

liber, să fie cetăţean şi să fie şef de familie, adică să nu se găsească în puterea părintească. Cu alte

cuvinte, să aibă - conform terminologiei juridice romane - status libertatis, status civitatis şi

status familiae.

Capacitatea de exerciţiu aparţine acelor persoane care - pe lângă condiţiile susmenţionate - au

posibilitatea de a aprecia însemnătatea şi urmările acţiunilor lor, putând să-şi îndeplinească rolul

care le revine în viaţa juridică. Oamenilor care, datorită sexului, vârstei sau stării lor mintale etc.

nu pot aprecia nici importanţa şi nici consecinţele propriilor lor fapte, nu li se recunoaşte

capacitatea de exerciţiu: ei sunt incapabili sub aspectul capacităţii de exerciţiu sau de fapt.

Capacitatea juridică este recunoscută de dreptul roman tuturor celor care sunt liberi, cetăţeni

şi nu sunt supuşi puterii părinteşti. Se observă deci cum libertatea este una dintre condiţiile

esenţiale pentru a figura ca subiect de drept. Mai mult de atât, în vechiul drept roman libertatea şi

cetăţenia sunt indisolubil legate31. În consecinţă, orice străin care tranzitează Roma este un simplu

res (lucru), ce nu beneficiază de vreo ocrotire juridică şi trebuie să se pună sub protecţiaunui

cetăţean32. Asocierea între libertate şi cetăţenie dispare cu timpul, astfel că Iustinian dă

următoarea definiţie:

Et llibertas quidem est, ex qua etiam liberi vocantur, naturalis facultas eius quod cuique

facere libet, nisi si quid aut vi aut iure prohibetur.

Iar libertatea, în temeiul căreia (oamenii) se numesc liberi, este capacitatea firească a omului

de a face ce vrea, numai dacă nu este oprit prin forţă sau de lege33.

Calitatea de om liber (status libertatis) aparţine celor care nu sunt sclavi. Împărţind pe

oameni în liberi şi sclavi, ultimii sunt puşi în categoria lucrurilor. Sclavia a avut o importanţă

capitală în Roma antică, deoarece statul roman a fost tot timpul existenţei sale unul sclavagist.

Datele privitoare la începuturi sunt foarte sumare. Ceea ce ştim este că sclavii nu erau foarte

numeroşi într-o societate ea însăşi puţin dezvoltată şi redusă numeric, munceau alături de stăpânii

lor şi erau priviţi ca nişte membri inferiori ai familiei căreia îi aparţineau. Sclavii provin din

conflicte armate, razii şi răpiri.

Situaţia s-a schimbat în urma cuceririlor romane şi în special după războaiele punice.

Numărul sclavilor a crescut considerabil, iar nevoile mereu crescânde ale societăţii au găsit un

instrument ieftin în mâna de lucru servilă. Acum sclavia devine baza întregii economii; sclavii

31 Cicero, Pro Caecina 33.96 şi Pro Balbo 9.24.32 Fie ca oaspete (hospitum privatum), fie ca client (clientele).33 Inst. 1.III.1.

sunt puşi la cele mai istovitoare munci şi duc o viaţă care nu se deosebeşte prea mult de aceea a

animalelor de povară. Abuzurile stăpânilor de sclavi şi atragerea ultimilor ca masă de manevră în

lupta politică au fost principalele cauze ale diverselor răscoale.

Unii cetăţeni romani vedeau în sclav un simplu lucru (res), ceea ce îi nega posibilitatea de a

fi subiect de drept. Aceştia îl priveau ca pe o unealtă de producţie. Au fost scriitori care chiar îl

numeau pe sclav unealta care vorbeşte, spre deosebire de unealta care rage - animalul - şi de

unealta mută, neînsufleţită (plugul, sapa, ciocanul etc.). Această perspectivă nu a fost însă una

generalizată la nivelul întregii societăţi romane. Stăpânul avea teoretic asupra sa un drept

nelimitat, putând să-1 vândă, să-1 înstrăineze cu orice titlu, să-1 pedepsească şi chiar să-l omoare.

Sclavul nu are – din perspectiva dreptului civil – o familie; legătura sa cu o sclavă are

valoarea unui simplu fapt (contubernium) şi nu a unei căsătorii adevărate. De asemenea, sclavul

nu are un patrimoniu, adică nu poate fi proprietar, creditor sau debitor şi nici lăsa o moştenire. El

este un instrument de achiziţie juridică pentru stăpânul său, căruia poate, să-i facă situaţia mai

bună dar nu mai rea. Fiind lucru, sclavul nu poate apare înaintea justiţiei; dacă a fost rănit sau

lovit nu poate să se plângă, căci acest drept îl are numai stăpânul său, care putea intenta o acţiune

întocmai ca pentru vătămarea unui animal sau pentru păgubirea unui lucru de-al său.

De la sfârşitul epocii republicane, asistăm la un proces care urmăreşte să recunoască

sclavului o capacitate juridică limitată. Acest proces a fost determinat de mai mulţi factori: de

propagarea în societatea romană a ideilor umaniste ale filosofiei greceşti, de necesitatea de a

sancţiona o realitate – în fapt, a fi sclav nu mai era sinonim cu a fi fără avere proprie, chiar dacă

în teorie sclavul nu putea avea ca titular un patrimoniu propriu – şi de cerinţele unei vieţi

comerciale tot mai complexe.

În vechiul drept roman, sclavul putea îmbunătăţi situaţia stăpânului său, de pildă făcându-l

creditor în urma unui act juridic de achiziţie, în care a figurat împrumutând personalitatea

stăpânului (ex persona domini); nu-1 putea face însă debitor, pentru a nu-i înrăutăţi situaţia

patrimonială. Această concepţie primitivă, compatibilă cu structura unei societăţi care cunoştea

un comerţ redus şi în consecinţă un număr limitat de acte juridice, rămâne în urma dezvoltării

economice şi sociale de la finele Republicii şi începutul Imperiului. Stăpânii de sclavi aveau

interesul să folosească în activitatea lor comercială tot mai intensă şi mai extinsă munca sclavilor,

care deseori se dovedeau pricepuţi şi înzestraţi cu multă iniţiativă. Dar actele juridice care se

încheie în domeniul activităţii comerciale sunt acte sinalagmatice, în care se obţine un profit în

schimbul unui sacrificiu: un preţ pentru înstrăinarea lucrului (în materie de vânzare), chiria pentru

vânzarea forţei de muncă (în contractele de locaţiune) etc. Cu alte cuvinte, părţile contractante din

aceste operaţii juridice deveneau în egală măsură şi creditori şi debitori.

Vechiul principiu al dreptului roman că sclavul nu poate face situaţia stăpânului mai rea, că,

deci, nu poate să-l facă debitor, nu îngăduia folosirea sclavilor ca reprezentanţi ai stăpânilor în

încheierea unor astfel de acte juridice, deoarece stăpânii urmau să devină nu numai creditori, ci şi

debitori. Pretorul intervine însă şi recunoaşte, în anumite cazuri, în conformitate cu necesităţile

vieţii economice şi sociale, capacitatea sclavului de a încheia acte juridice în interesul stăpânului

său şi de a-l face în consecinţă în egală măsură creditorul şi debitorul acestor acte. În acest mod,

stăpânii de sclavi au putut folosi munca acestora în cele mai diferite şi fructuoase operaţii

comerciale şi au lărgit sfera exploatării muncii servile.

În epoca imperială, sub influenţa ideilor filosofice care văd în sclavi tot oameni, sunt edictate

numeroase dispoziţii legale menite să ocrotească persoana fizică a celui aservit.

Un edict al lui Claudius34 sancţionează părăsirea unui sclav bătrân sau bolnav cu pierderea

dreptului de proprietate şi trecerea sclavului între latinii iunieni. Legea Petronia opreşte pe

stăpâni să-şi dea sclavii, fără încuviinţarea magistraţilor, să fie devoraţi de fiare la jocurile de circ.

Două constituţii ale lui Antoninus Pius urmăresc acelaşi ţel: prima pedepseşte ca omucid pe

stăpânul care şi-a ucis fără motiv sclavul, iar cea de-a doua îngăduie magistraţilor să silească pe

stăpânii prea cruzi să-şi vândă sclavii pe care-i maltratează. Împăratul Constantin pedepsea pe

stăpânii care abandonau pe sclavii nou-născuţi cu pierderea dreptului de proprietate asupra

acestora, iar Iustinian incriminează castrarea sclavului şi sancţionează cu pierderea dreptului de

proprietate pe stăpânul care o practică35.

Dezrobirea (manumissio) consta dintr-un act prin care stăpânul renunţa la dreptul său asupra

sclavului. Ultimul devenea principial un cetăţean liber, dar asupra sa apăsau atât unele îndatoriri

faţă de fostul stăpân, cât şi unele limitări ale drepturilor politice. Sclavii eliberaţi se numeau

liberţi (liberti) sau dezrobiţi, iar fostul lor stăpân, cât priveşte raporturile lor reciproce, purta

numele de patron. Situaţia juridică a liberţilor nu era identică, făcându-se o deosebire între aşa-

zişii dezrobiţi cetăţeni şi dezrobiţii latini. Cei eliberaţi de cetăţenii romani prin mijloacele

dreptului civil constituie prima categorie. Deşi în principiu ei sunt cetăţeni liberi, totuşi condiţia

lor juridică este limitată de unele îngrădiri concepute fie în interesul fostului stăpân, fie în

interesul societăţii în general.

În cursul dezvoltării dreptului roman au existat diferite categorii de persoane care, deşi în

drept se bucurau de libertate, aveau în fapt o situaţie vecină cu sclavia.

Existenţa acestor categorii se datorează unui complex de factori rezultaţi din situaţii de fapt.

Nu trebuie înţeles că ar fi existat, din punctul de vedere juridic, o intenţie a legiuitorului roman de

34 C. 7.6.1.3.35 Nov. 142 (a. 558).

a reglementa din start situaţii intermediare între libertate şi sclavie. Acestea s-au construit în fapt,

pe parcurs, odată cu prefacerile cotidiene din societatea romană. De aici aparenta contradicţie

dintre poziţia subordonată, servilă, a acestor persoane în fapt şi libertatea de care se bucurau în

drept.

Un bun exemplu sunt, în secolul I p.Chr., colonii. Colonatul este un fenomen răspândit în

societatea romană. Munca sclavilor, după mărturia scriitorilor epocii ca Plinius cel Bătrân,

Columella etc. devenea tot mai neproductivă. Lucrările de agronomie din această perioadă

subliniază superioritatea exploatării moşiilor pe calea arendării acestora, pe parcele, unor mici

cultivatori numiţi coloni. Agronomul Columella cunoştea astfel de arendaşi care lucrau unele

loturi de moşie din tată în fiu şi sfătuieşte pe proprietari să folosească acest procedeu de

exploatare ca fiind cel mai productiv. Tot din lucrarea sa se poate deduce că aceşti arendaşi

(coloni) plăteau stăpânului o arendă în bani, dar, pe deasupra, aveau şi unele obligaţii în natură.

În secolul I p.Chr. predomina arenda în bani, dar, deoarece colonii cu greu puteau s-o

plătească, arendaşii au trecut - în secolele I-III p.Chr. - la arenda în natură. Putând cu greu să se

achite de sarcini, colonii deveneau în fapt tot mai dependenţi faţă de stăpâni şi aceştia, la rândul

lor, foloseau poziţia, puterea şi influenţa lor pentru a-i sili să nu părăsească domeniul pe care-l

cultivau. La început cetăţeni liberi în raporturile lor cu proprietarii, raporturi întemeiate pe un

contract de arendă (locatio conductio), colonii devin cu timpul, în urma creşterii dependenţei lor

faţă de proprietarii funciari, o parte integrantă a domeniului pe care lucrau.

Colonatul se dezvoltă pe scară tot mai mare în măsura în care criza sclavajului se adânceşte.

Totodată, raportul de colonat se extinde şi asupra altor categorii sociale: sclavii pe care

proprietarii îi aşezau pe pământuri şi barbarii colonizaţi.

În secolul al III-lea p.Chr., legarea colonului de glie constituia o stare de fapt încă

nesancţionată de ordinea juridică; ea apare ca fiind sancţionată legal în primele decenii ale

secolului al IV-lea p.Chr.

Din punctul de vedere juridic, colonul este un om liber, dar, în fapt, situaţia lui se apropie de

a sclavului: este sclavul pământului care i-a fost concedat.

În calitate de om liber, colonul se poate căsători, are puterea părintească asupra copiilor,

poate fi proprietar, poate încheia diferite acte juridice, poate face un testament etc. În alte privinţe

însă, situaţia sa se apropie de a sclavului: nu putea părăsi - întâi în fapt şi apoi în drept - domeniul

pe care lucrează, era supus unui drept de corecţie din partea stăpânului, nu putea chema în

judecată pe stăpânul său decât în cazuri excepţionale, nu putea să se căsătorească cu o femeie

liberă, cel puţin într-o epocă târzie etc.

Al doilea element al capacităţii de folosinţă îl constituie calitatea de cetăţean (status

civitatis).

Numai cetăţeanul roman (civis Romanus) se bucura de toate drepturile în cetate; element

hotărâtor în adunările populare, el era elementul politic central al cetăţii – or cetatea, până la

instaurarea Imperiului, era statul însuşi.

Cei din afara cetăţii sunt străini (hostis) şi, în cea mai veche concepţie romană, asimilaţi cu

sclavii. Priviţi astfel, străinii din epoca străveche nu puteau fi în siguranţă la Roma decât dacă se

puneau sub ocrotirea unui cetăţean care le oferea adăpost, iar cetăţeanul roman se bucura, la

rândul său, de aceeaşi ocrotire în cetatea respectivului străin. Principiul n-a avut însă niciodată,

nici chiar la începuturile Romei, o aplicare absolută, căci romanii deseori reglementau situaţia

juridică a străinilor prin tratate, pe temeiul cărora aceştia se bucurau de unele drepturi şi garanţii

politice. Străinii, numiţi peregrini, vor deveni din ce în ce mai numeroşi în epoca republicană, în

măsura în care puterea romană va înfrânge împotrivirea cetăţilor din peninsulă.

În epoca imperială, deosebirea dintre cetăţeni şi străini subzista ca şi înainte: locuitorii

statului roman care nu aveau cetăţenia sau calitatea de latini erau peregrini, iar cei din afara

hotarelor imperiului erau barbari şi, în consecinţă, în afara ordinii juridice romane.

Familia romană. Agnaţiunea şi cognaţiunea. Încă din epoca cea mai veche a istoriei

statului roman, familia era organizată pe baze patriarhale monogamice, dar noţiunea de familie

avea, faţă de sensul actual al acestui termen, un conţinut mult mai complex.

Familia presupunea o putere, puterea şefului de familie ce uneşte sub o autoritate unică pe

toţi membrii familiei care, în concepţia primitivă, cuprinde nu numai pe soţie şi pe copii, dar şi

sclavii. Ulpian arăta în acest sens:

Iure proprio familiam dicimus plures personas, quae sunt sub unius potestate.

Familia în sensul propriu e formată dintr-un ansamblu de persoane, care se găsesc sub

puterea unuia singur36.

Puterea şefului de familie nu se exercita numai asupra femeii, ci, în egală măsură, asupra

copiilor şi a sclavilor şi. evident, asupra bunurilor materiale, asupra patrimoniului familial.

Acelaşi Ulpian scria:

Familiae appelatio … et in res et in personas deducitur.

36 Dig. 50.16.195.2.

Termenul de familie cuprinde şi persoanele şi bunurile37.

Această putere se numea la început manus (mână), întruchipând autoritatea şi prerogativele

nelimitate ale conducătorului grupului.

Şeful de familie este numit în scrierile timpului pater familias, noţiune care evocă nu ideea

de descendenţă şi de procreare, pentru care romanii aveau termenul de genitor, ci pe aceea de

putere. Pater familias este singurul proprietar al patrimoniului familial, singurul judecător şi

unicul preot al cultului familial strămoşesc. El singur este sui iuris, adică de sine-stătător,

independent, deoarece soţia şi copiii de sub puterea sa sunt alienii iuris, adică dependenţi, supuşi,

iar sclavii – obiecte de proprietate (res).

Pater autem familias appellatur, qui in domo dominium habet, recteque hoc nomine

appellatur, quamvis filium non habeat [...]: denique et pupillum patrem familias appellamus. Et

cum pater familias moritur, quotquot capita ei subiecta fuerint, singulas familias incipiunt

habere: singuli enim patrum familiarum nomen subeunt.

Se numeşte şef de familie cel ce deţine puterea într-o casă, pe drept fiind numit astfel chiar

dacă nu are un fiu [...]: chiar şi un impuber poate fi numit şef de familie. Şi când şeful familiei

moare, toţi indivizii ce i-au fost supuşi încep să deţină propriile lor familii, căci intră fiecare în

categoria şefilor de familii38.

Cu timpul, în locul termenului unic de manus apar mai multe denumiri menite să precizeze

fiecare o prerogativă a lui pater familias faţă de cei care se aflau în puterea lui. Manus rămâne să

desemneze puterea asupra femeii; pentru subordonarea copiilor se utilizează expresia de patria

potestas (puterea părintească), pentru aceea a sclavilor dominica potestas (puterea stăpânului) şi

pentru celelalte lucruri – dominium.

Cele mai largi prerogative caracterizau aceste puteri ale lui pater familias; ele mergeau până

la dreptul de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque) asupra celor de sub puterea sa. De asemenea,

persoanele de sub puterea sa nu aveau nici un drept asupra patrimoniului familial, căci el

aparţinea capului de familie. Aceste persoane puteau să-l mărească, dar nu să-l micşoreze şi nici

să oblige, prin actele lor, pe şeful familiei.

Puterea nelimitată a şefului de familie îşi are o explicaţie firească, dacă avem în vedere

condiţiile vieţii materiale ale societăţii romane din epoca veche. Roma a fost la început o cetate

37 Dig. 50.16.195.1.38 id., Dig. 50.16.195.2.

cu o structură agricolă, iar solul şi condiţiile de muncă impuneau o strădanie susţinută în vederea

dobândirii celor necesare traiului. Pentru producerea bunurilor de care avea nevoie familia

romană, se cerea o muncă grea din partea sclavilor şi a membrilor familiei. Prerogativele întinse

acordate capului de familie urmăreau tocmai să-i confere autoritatea necesară pentru a-i

constrânge să-şi îndeplinească partea care li se cuvenea din truda comună. Familia romană, axată

în jurul acestei puteri întinse, era numită agnatică, iar legătura juridică dintre pater familias şi cei

de sub putere forma rudenia agnatică sau rudenia civilă (agnatio).

Cu alte cuvinte, în epoca veche, noţiunea de rudenie era deosebită de termenul de rudenie din

zilele noastre. Vechea rudenie romană, agnatio, se baza pe putere; erau rude toţi cei care se aflau

sub aceeaşi putere, chiar în absenţa legăturii de sânge, după cum o rudă de sânge exclusă din

cadrul familiei înceta să aibă calitatea de rudă. Astfel, de pildă, un copil adoptat era rudă cu

membrii familiei în care a fost adoptat, deşi nu era rudă de sânge cu aceştia, pe când un copil

emancipat, adică îndepărtat din cadrul familiei sale, deşi rudă de sânge cu membrii fostei sale

familii, nu era rudă civilă cu ei.

Rudenia agnatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, deoarece puterea care caracterizează

această rudenie nu poate fi exercitată decât de bărbaţi şi nu se transmite decât prin aceştia; la

moartea lui pater familias numai fiii, adică descendenţii masculini de prim grad vor deveni la

rândul lor pater familias, nu şi fiicele şi soţia. Chiar dacă fiii sunt încă în faşă sau necăsătoriţi sau

fără copii, ei devin, fără deosebire, patres familias, deoarece s-a văzut că termenul este legat de

ideea de putere şi nu de procreaţie

Patres familiarum sunt, qui sunt suae potestatis sive puberes sive impuberes.

Şefi de familie sunt cei care se găsesc sub propria lor putere, fie ei puberi sau impuberi [...]39.

Rudenia agnatică (sau civilă) nu cuprinde numai pe cei care se află în prezent sub aceeaşi

putere, căci şi cei care au fost sub puterea lui pater familias, până la moartea lui, sunt socotiţi

rude civile. Chiar şi cei care ar fi fost sub aceeaşi putere părintească, dacă pater familias ar fi trăit

la infinit, pot invoca această calitate; ei sunt agnaţi (agnati) şi li se permite dovedirea

descendenţei lor din acelaşi cap de familie. Rudenia civilă nu se opreşte însă aici, căci şi cei care

nu pot dovedi direct descendenţa dintr-un strămoş comun, dar care se pot prevala de o prezumţie

pentru a dovedi o astfel de descendenţă (acelaşi nume de familie, comunitate de cult familial etc.)

sunt priviţi, sub denumirea de gentili (gentiles), ca rude îndepărtate, acordându-li-se - în lipsa

agnaţilor - anumite drepturi succesorale, de tutelă etc.

39 Ulpian, Dig. 1.6.4.

Agnaţiunea a constituit multă vreme singura formă de rudenie de care s-a ţinut seamă în

organizarea familială romană. Schimbările profunde produse în societatea romană în epoca

războaielor punice impun un nou sistem de rudenie: rudenia de sânge, cognaţiunea (cognatio).

Până la urmă, aceasta va înlătura rudenia agnatică, devenită incompatibilă cu noile realităţi şi

concepţii.

Slăbirea sistemului agnatic se leagă de slăbirea continuă şi treptată a puterii capului de

familie, care suferă tot mai multe îngrădiri. Trăind în mare măsură din exploatarea provinciilor.

Roma îşi schimbă felul de viaţă. Acest fapt se reflectă asupra organizării familiale, ale cărei

legături se relaxează: membrii familiei dobândesc treptat o independenţă şi libertate de mişcare de

neconceput pentru epoca veche.

În aceeaşi măsură îşi face loc şi se impune rudenia de sânge. Cognaţii (cognati) sunt rudele

de sânge, indiferent dacă aparţin sau nu aceleiaşi puteri, iar cognatio, ca sistem de rudenie, există

nu numai în linie masculină (precum cea agnatică), ci şi în linie feminină.

Fără a se putea preciza data la care cognaţiunea a primit cea dintâi recunoaştere juridică, este

totuşi cert că la finele Republicii tendinţa de a se acorda efecte juridice era puternică şi s-a

desăvârşit sub Imperiu. Împăratul lustinian i-a asigurat triumful definitiv.

Patria potestas (puterea părintească). Puterea părintească (patria potestas) este puterea pe

care capul familiei o are asupra descendenţilor săi. În epoca veche, această putere era nelimitată;

pater familias putea să-i pedepsească, putea să-i vândă, să-i alunge din casa familială, să-i

abandoneze ca pe nişte lucruri nefolositoare, să-i căsătorească fără a-i întreba, şi chiar să-i

omoare, după ce în prealabil se consultase cu rudele mai apropiate - al căror aviz însă nu i se

impunea ca obligatoriu. Putea, de asemenea, să-i reclame în mâna oricui s-ar găsi, folosind

acţiunea care revine proprietarului, adică acţiunea în revendicare; Aceasta denotă faptul că atât

persoanele cât şi lucrurile se găseau sub puterea lui pater familias, neexistând noțiuni juridice

distincte pentru a distinge proprietatea de autoritatea părintească.

Patria potestas era perpetuă; un majorat, în sensul actual, nu exista. Oricare ar fi fost vârsta

descendentului şi orice poziţie politică ar fi ocupat în stat, el rămânea în puterea părintească a

tatălui.

Descendenţii nu au un patrimoniu al lor; ei nu puteau dobândi nimic pentru ei şi nici să facă

situaţia lui pater familias mai rea, ci numai să i-o îmbunătăţească; puteau deci să-1 pună în

poziţia juridică de creditor, proprietar etc., nu şi de debitor. Situaţia lor nu se deosebea în acest

punct de aceea a sclavilor. Existenţa unei asemenea riguroase puteri părinteşti se explică, aşa cum

am văzut, prin condiţiile vieţii materiale din Roma veche. Prerogativele întinse teoretic conferite

de Legea celor XII Table nu au primit însă niciodată o aplicare practică ad litteram. Pe de altă

parte, odată cu înlocuirea economiei agrare primitive printr-o economie comercială bazată pe o

vie circulaţie de mărfuri, puterea părintească, incompatibilă cu libertatea tot mai mare de care, în

noile condiţii social-economice, aveau nevoie membrii familiei este treptat îngrădită. La fel s-au

petrecut lucrurile şi la Atena. Aici, mai de timpuriu însă, dezvoltarea cu precădere a comerţului

faţă de agricultură a silit populaţia, în mare parte comercială, să-şi desfăşoare activitatea

productivă în localităţi depărtate; pentru reuşita ei comercială, se simţea nevoie de o independenţă

incompatibilă cu o putere părintească rigidă şi asupritoare – de unde şi decăderea timpurie, la

Atena, a prerogativelor autoritare ale puterii părinteşti.

La Roma, însă, astfel de transformări au loc la finele Republicii, şi mai ales în epoca

imperială, când puterea părintească suferă tot mai multe îngrădiri; acest fapt se răsfrânge atât

asupra situaţiei personale, cât şi asupra celei patrimoniale a persoanei aflate sub putere.

Capul de familie poate să-şi pedepsească copilul, dar acest drept este restrâns în limite

înguste. Lex Iulia de adulteriis (anul 18 a.Chr.) îngăduie tatălui să-şi ucidă fiica surprinsă în

adulter în casa lui sau a soţului ei; dar se pare că tatăl risca acuzaţia de omucidere dacă nu omora

în aceeaşi împrejurare şi complicele fiicei adultere, pentru a garanta justeţea acţiunii sale. Dreptul

de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque) putea fi exercitat, din secolul II p.Chr., numai după ce

tatăl şi fiul acuzat se prezentau la o audiere în faţa prefectului sau a guvernatorului provincial 40.

Constantin echivalează uciderea copilului de către tată cu paricidul, punând astfel capăt dreptului

de viaţă şi de moarte; epoca lui Iustinian nu mai cunoaşte decât posibilitatea părintelui de a aplica

o corecţie în limite rezonabile copilului, identică celei aplicate în relaţiile stăpân-sclav.

Vânzarea copiilor a devenit şi ea rară, fiind îngăduită lui pater familias numai închirierea

muncii acestora. De asemenea este oprită expunerea nou-născuţilor, precum şi căsătoria copiilor

împotriva voinţei acestora.

În fine, s-a admis că puterea părintească nu mai constituie o putere materială, ci implică şi

îndatoriri, cum ar fi obligaţia alimentară faţă de membrii familiei, de înzestrare a fiicelor etc.

Transformările suferite de patria potestas n-au rămas fără rezultate în ceea ce priveşte

capacitatea patrimonială a persoanelor aflate sub putere. Fiul este socotit încă de la începutul

epocii imperiale ca având o personalitate juridică deosebită de a tatălui şi, în consecinţă, capabil

de a se obliga prin contractele sale, de a fi proprietar etc. Împăratul Augustus, sau poate chiar

Cezar, în scopul alcătuirii unei armate puternice, a îngăduit fiilor de familie să devină proprietari

ai bunurilor dobândite cu ocazia serviciului militar (peculium castrense) şi să poată dispune de

ele prin acte între vii sau prin testament. Dacă însă murea înaintea tatălui fără a fi întocmit un

40 Dig. 48.8.2.

testament, bunurile reveneau acestuia, dar nu ca o moştenire, ci ca un peculiu obişnuit ( iure

peculii).

Împăratul Constantin extinde şi asupra celor care exercitau diferite slujbe publice sau

bisericeşti avantajele acordate de Augustus ostaşilor; bunurile pe care aceşti funcţionari le

dobândeau în exerciţiul unor astfel de slujbe alcătuiau aşa-zisul peculium quasicastrense, a cărui

reglementare a fost asimilată cu aceea a peculiului dobândit la oaste.

În vederea ocrotirii drepturilor copilului aflat în putere, împăratul Constantin, trăgând

concluzia logică din reformele succesorale de la începutul Imperiului, a stabilit că bunurile pe

care copilul le dobândise prin moştenire de la mama sa - la care mai târziu se vor adăuga şi alte

bunuri - constituie, sub numele de bona adventicia, o masă patrimonială care va rămâne

proprietatea copilului; asupra acestor bunuri tatăl va păstra însă, în timpul vieţii, un drept de

administrare şi folosinţă.

În epoca lui Iusţinian personalitatea juridică a copilului de sub putere devine completă.

Împăratul Iustinian stabileşte că tot ceea ce dobândeşte copilul, dobândeşte, ca regulă generală,

pentru el.

După ce am analizat ce este puterea părintească şi evoluţia ei istorică trebuie să indicăm care

sunt izvoarele ei, adică modurile juridice prin care ea putea să ia naştere.

Patria potestas putea lua naştere prin căsătorie, prin adopţie şi prin legitimare. Primul este

modul firesc şi cel mai obişnuit al dobândirii puterii părinteşti, iar celelalte două au un caracter

artificial, prezentând o frecvenţă mult mai redusă. Le vom analiza, pe rând, pe fiecare.

Căsătoria constituie cel mai obişnuit izvor al puterii părinteşti.

După jurisconsultul roman Modestinus, căsătoria este

... coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae divini et humani iuris communicatio

... unirea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viaţă, împărtăşirea cultului divin

şi uman41,

iar după definiţia din Instituţiile lui Iustinian este „unirea bărbatului cu femeia, care constă

dintr-o unitate de viaţă, de nedespărţit”42.

Pentru încheierea unei căsătorii se cereau anumite condiţii de fond, care, cu toate

modificările suferite în evoluţia lor, au rămas în esenţă aceleaşi. Cea mai veche formă de

căsătorie romană era căsătoria numită cum manu. Femeia astfel căsătorită rupea orice legătură cu

41 Dig. 23.2.1.42 Inst. 1.9.1.

vechea ei familie şi, intrând în familia bărbatului, cădea sub puterea (manus) şefului de familie.

Această formă de căsătorie, singura compatibilă cu puterea nelimitată pe care ordinea juridică o

acorda lui pater familias, îi asigura o deplină autoritate asupra soţiei. Femeia intra astfel într-o

adevărată supunere faţă de capul familiei, având poziţia juridică a unei fiice (loco filiae) sau a

unei nepoate (loco neptis). Atât de strâns era legată ideea de putere (manus) de instituţia

căsătoriei, încât dobândirea unei astfel de puteri însemna, implicit, încheierea căsătoriei.

Căsătoria cum manu cade treptat în desuetudine. După războaiele punice, legăturile în

interiorul familiei romane încep să slăbească; cuceririle, dezvoltarea comerţului şi a sclavajului

impuneau o mai mare libertate membrilor familiei. Aristocraţia se îmbogăţeşte rapid datorită

exploatării tot mai accentuate a provinciilor şi sclavilor. Femeile devin tot mai independente. Se

simte tot mai puternic influenţa Greciei, care aduce o atmosferă de îngăduinţă în raporturile

familiale faţă cu severitatea şi austeritatea (gravitas) care caracterizau relaţiile maritale în epoca

veche.

Datorită acestor cauze apare o nouă formă de căsătorie: căsătoria aşa-zisă liberă, căsătoria

sine manu, în care femeia nu intra în familia bărbatului şi nu cădea, în consecinţă, în puterea

şefului de familie (in manu mariti).

Noua formă de căsătorie nu se realiza prin formalităţi juridice. Pentru existenţa ei se cereau

să fie întrunite două elemente: affectio maritalis şi honor matrimonii. Prin affectio maritalis se

înţelege intenţia reciprocă a viitorilor soţi de a întemeia o viaţă comună, de a se comporta ca soţ şi

soţie, iar prin honor matrimonii - convieţuirea materială ca atare.

În căsătoria cum manu femeia intra în puterea capului de familie (in manu mariti).

Puterea maritală, nelimitată la început, a fost treptat mărginită în exerciţiul ei; dar principiul

superiorităţii bărbatului asupra femeii s-a menţinut în mod consecvent, atâta vreme cât a existat

acest gen de căsătorie.

Soţia căsătorită cum manu are în noua familie calitatea de fiică (loco filiae), dacă bărbatul

său are calitatea de pater familias, sau pe aceea de nepoată (loco neptis), dacă soţul ei se găseşte

încă în puterea tatălui său. Rupând orice legătură de rudenie cu familia sa de origine, soţia intră în

familia soţului, devine agnată cu agnaţii soţului ei şi participă la exerciţiul cultului familial al noii

sale familii.

În căsătoria sine manu femeia rămâne juridic în familia ei de origine, deci în puterea tatălui ei

sau, dacă era sui iuris, în tutela agnaţilor. Deşi soţia nu se găseşte în puterea capului de familie,

totuşi poziţia ei socială nu este identică cu a bărbatului. Primeşte numele acestuia, domiciliul său

stabilit la soţ şi, dacă părăseşte domiciliul, bărbatul putea s-o urmărească şi s-o readucă acasă,

folosind interdictul de uxore ducenda et exhibenda.

Soţii erau îndatoraţi să-şi poarte respectul reciproc, iar în justiţie nu se puteau cita decât cu

îngăduinţa magistratului. Adulterul soţiei era însă cu mult mai greu pedepsit decât cel al soţului;

până în epoca lui Augustus, capul de familie putea să pedepsească el însuşi pe soţia infidelă, dar

prin lex lulia de adulteriis, adulterul soţiei a devenit faptă penală judecată de tribunale

specializate.

În căsătoria cum manu, întreaga avere a femeii trecea în patrimoniul soţului, iar la moartea

acestuia soţia dobândea alături de ceilalţi moştenitori o cotă-parte succesorală.

În cazul căsătoriei sine manu se impunea a se face, cu privire la bunuri, o distincţie între soţia

alieni iuris şi sui iuris. Prima continua să fie supusă autorităţii domestice a capului vechii sale

familii şi tot ceea ce dobândea revenea direct şi automat acestuia. Soţia sui iuris rămânea

proprietara averii sale, cu excepţia bunurilor constituite dotă; ea putea să se oblige cu concursul

tutorelui său şi să dobândească proprietatea asupra altor bunuri. Dar, dacă femeia nu putea dovedi

provenienţa achiziţiilor sale, o prezumţie formulată de către jurisconsultul Q. Mucius Scaevola

(praesumtio Muciana) stabilea că acestea vin de la soţ.

Soţii puteau să încheie între ei orice act juridic, cu excepţia donaţiilor - prohibite, la finele

Republicii, de dreptul cutumiar, pe considerentul că ar putea fi rezultatul unei presiuni din partea

unuia dintre soţi. Un senatus-consult din epoca lui Caracalla (oratio Antonini) a stabilit că astfel

de donaţii sunt valabile dacă soţul donator a murit fără să-şi fi manifestat voinţa de a desface

donaţia.

Căsătoria se putea desfiinţa forţat sau voluntar.

Adrogaţiunea şi adopţia sunt două vechi instituţii ale dreptului roman, menite să creeze în

mod artificial puterea părintească şi să introducă în cadrul unei familii, lipsită de descendenţi,

persoane care aparţin unui alt grup familial. Un şef de familie poate să-şi procure astfel

descendenţi care să-i urmeze la administrarea bunurilor, să-i perpetueze numele şi să-i continue

cultul familial.

Aceste instituţii, a căror existenţă o constatăm la mai toate popoarele antice, nu se deosebesc

între ele în ceea ce priveşte scopul pe care-l urmăresc. De aceea, într-un sens larg, adrogaţiunea şi

adopţia pot fi privite mai degrabă ca două aspecte ale aceleiaşi instituţii juridice.

La începuturi, când singura rudenie era cea civilă, copilul născut în afara căsătoriei nu putea

fi privit ca rudă nici cu tatăl său natural şi nici cu mama; agnaţiunea (rudenia civilă) nu se putea

stabili faţă de tată întrucât căsătoria nu exista şi nici faţă de mamă, întrucât acest gen de rudenie

se transmitea numai pe linie masculină.

După ce s-au recunoscut anumite efecte juridice cognaţiunii, adică rudeniei de sânge, copilul

este privit ca fiind rudă cu mama - dar nu şi cu tatăl său; într-adevăr, dovada maternităţii, a

faptului naşterii, era simplă; dar aceea a paternităţii era foarte grea în epoca respectivă. Ca

urmare, numai căsătoria putea genera un raport de rudenie între tată şi copil. Cu alte cuvinte,

Roma veche nu cunoştea decât taţii legitimi.

Tatăl nu putea fi decât soţul mamei copilului şi, în virtutea unei prezumţii ştiinţifice, se

bucura de calitatea de copil legitim şi acela care se născuse în interval de zece luni de la

desfacerea căsătoriei.

Două mijloace stăteau la dispoziţia tatălui natural pentru a-şi recunoaşte copiii: adrogaţiunea

şi adopţia.

Pierderea capacităţii juridice. Cauze şi efecte. Pierderea uneia dintre cele trei componente

ale capacităţii de folosinţă (sau juridice) atrăgea după sine pierderea acestei capacităţi în

totalitatea ei; aceasta nu putea exista decât prin reunirea celor trei elemente: status libertatis,

status civitatis şi status familiae. Pierderea capacităţii juridice, numită în dreptul roman capitis

deminutio (sau moartea civilă, în opoziţie cu cea naturală) era de trei feluri, după cum se pierdea

unul sau altul dintre cele trei elemente.

Pierderea libertăţii (status libertatis) se numeşte capitis deminutio maxima (cea mai mare),

pierderea cetăţeniei – capitis deminutio media (mijlocie) iar pierderea drepturilor de familie

constituie capitis deminutio minima (cea mai mică).

Capitis deminutio maxima se producea în temeiul cauzelor care aduceau sclavia (căderea în

prizonierat, datorită regulilor dreptului civil etc.). Dacă însă cetăţeanul roman, care devenise sclav

prin luarea sa ca prizonier, se întorcea la Roma, era socotit în virtutea ficţiunii postliminium-ului

că n-a fost niciodată sclav; dacă murea în prizonierat legea Cornelia îl prezuma mort în momentul

luării sale ca ostatic.

Capitis deminutio media se producea în virtutea cauzelor care duceau la pierderea cetăţeniei.

Capitis deminutio minima înseamnă pierderea drepturilor de familie. Este cazul

emancipatului care devine din alieni iuris o persoană sui iuris, al adrogatului care din sui iuris

devine alieni iuris, al adoptatului care trece dintr-o putere părintească în alta, al femeii care se

căsătoreşte cum manu şi trece din puterea capului ei de familie sub aceea a soţului (dacă este sui

iuris) sau sub a şefului de familie în a cărui autoritate se găseşte soţul etc. În asemenea cazuri,

stingerea drepturilor de familie este însoţită de crearea altor drepturi noi.

În privinţa raporturilor personale, orice capitis deminutio desfiinţa vechile legături agnatice,

dar nu şi pe cele cognatice, care continuau să rămână în fiinţă şi să producă efecte juridice.

În ceea ce priveşte averea persoanei care suferă o capitis deminutio, aceasta revine celui din

iniţiativa căruia se înfăptuise respectiva capitis deminutio; de pildă: creditorilor care vânduseră pe

debitorii lor statului, în urma unei condamnări care a avut drept efect pierderea cetăţeniei celui

condamnat; soţului sui iuris care se căsătorea cum manu etc.

Dispărând capacitatea juridică a respectivei persoane, obligaţiile acesteia sunt socotite ca şi

stinse, cu excepţia celor născute din delicte, deoarece persoana sa fizică rămâne neschimbată.

Astfel, dacă Titius a fost adrogat, vechile sale obligaţii (de pildă, un împrumut) sunt socotite

stinse; după adrogare, Titius devine juridic o persoană nouă, cu totul diferită de cea veche. În

schimb, obligaţiile născute din delicte (de pildă obligaţia care rezultă din lovirea unei terţe

persoane) nu se sting: Titius a rămas acelaşi ca persoană fizică şi după adrogare, supus în

consecinţă urmăririi terţului care fusese lovit.

Principiul stingerii obligaţiilor fiind cu totul defavorabil creditorilor, pretorul a intervenit,

dându-le, în scopul urmăririi creanţelor lor în justiţie, o acţiune cu ficţiunea că respectiva

adrogaţiune nu a avut loc (ac si capite minutus non esset). Măsura luată de pretor în domeniul lui

capitis deminutio minima a fost extinsă, pe calea acţiunilor utile, de jurisprudenţă, şi la capitis

deminutio maxima şi media.

Apariţia şi dezvoltarea conceptului de persoană juridică. Pe lângă persoanele fizice,

puteau fi subiecte ale raportului juridic şi persoane aşa-zise juridice sau morale: adică entităţi,

deosebite de om, cărora ordinea juridică le-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.

Noţiunea de persoană juridică s-a format treptat în dreptul roman. Termenul de persoană

juridică nu a fost însă cunoscut de romani; ei foloseau termenul de corpora sau universitates

pentru a desemna diferitele asociaţii ce activau pe scena juridică.

Erau privite ca persoane juridice: statul (res publica, populus), diferitele subdiviziuni

administrative ale statului ca: oraşe (civitates, coloniae, municipia), diferite teritorii (pagi) etc.,

precum şi numeroase asociaţii care urmăreau scopuri economico-sociale, religioase ş.a., ca de

pildă: societăţile de publicani (societates publicanorum), care încasau impozitele; societăţile

alcătuite în vederea exploatării salinelor şi minelor, a exercitării unor meserii (de exemplu, corpus

naviculanorum), a preoţilor unui anumit cult; bisericile etc.

Dacă statul şi subdiviziunile sale administrative intră în domeniul de cercetare a dreptului

roman, asociaţiile interesează îndeaproape studiul dreptului privat.

Până la finele Republicii exista o deplină libertate de asociere, libertate consacrată de

timpuriu prin Legea celor XII table.

Din motive de securitate publică, Caesar a desfiinţat asociaţiile din epoca sa, cu excepţia

celor mai vechi dintre ele. Împăratul Augustus, temându-se ca, sub forma unor asociaţii, să nu se

ascundă organizaţii care să-i pericliteze poziţia politică, a stabilit prin legea Iulia de collegiis că o

asociaţie poate lua fiinţă numai printr-o autorizaţie prealabilă a senatului.

Înainte de legea Iulia, capacitatea juridică a asociaţiilor nu era aceea a unei persoane juridice:

patrimoniul le era privit ca o coproprietate a membrilor componenţi. După legea susamintită,

asociaţiile dobândeau personalitate juridică pe temeiul unei aprobări prealabile dată de senat,

aprobare care, după cât se pare, a fost legată de existenţa unui patrimoniu propriu asociaţiei. După

autorizarea senatului, asociaţia, devenind persoană morală, primeşte drepturi similare cu acelea

ale persoanei fizice (personae vicem sustinet): de proprietate, capacitate de a se obliga, dominium

asupra sclavilor ei, drepturi de patronat asupra dezrobiţilor săi etc.

Capacitatea deplină a persoanei juridice în general – stat, oraşe, asociaţii etc. - nu a fost

recunoscută decât treptat şi în urma unor ezitări doctrinare. Cu toate drepturile recunoscute

persoanelor juridice, acestea nu au fost niciodată - şi nici nu puteau fi - puse pe picior de egalitate

cu cele fizice. Drepturile de familie le sunt străine, cele succesorale – recunoscute în anumite

limite iar exerciţiul drepturilor, activ şi pasiv, era încredinţat, în conformitate cu statutele lor,

unor reprezentanţi. Dreptul roman nu a elaborat o „teorie” a persoanei juridice. Juriştii Romei,

admirabili cazuişti şi reţinuţi faţă de teoretizările inutile, au reuşit să rezolve problema

persoanelor juridice în conformitate cu interesele practice; nu exercitându-se în construcţii

dogmatice sterile, ci soluţionând echitabil speţele (casus). Juriştii romani au sesizat ideea de

unitate a persoanei juridice, dar n-au putut sacrifica ideea de pluralitate, adică n-au putut face

abstracţie de individualităţile care alcătuiau persoana morală. Între aceste două extreme se

situează soluţiile „cazuiste” ale jurisprudenţei romane privind conceptul de persoană juridică. De

aici unele ezitări şi inconsecvenţe teoretice, dar, tot de aici, valoarea practică a soluţiilor propuse.

În epoca Dominatului apar şi fundaţiile, adică patrimonii afectate unor scopuri determinate:

de binefacere, de învăţământ, religioase etc. S-au bucurat de o anumită capacitate juridică, iar în

dreptul lui lustinian chiar de calitatea de persoană juridică. Aşa erau stabilimentele organizate

pentru ajutorarea bolnavilor, orfanilor, săracilor, aşezămintele bisericeşti etc.

Persoanele morale nu dispăreau concomitent cu persoanele fizice care le alcătuiau; acest fapt

constituia unul dintre marile lor avantaje, căci în acest chip se putea realiza ceea ce nu s-ar fi

îndeplinit în cursul unei singure generaţii. Cu toate acestea, o persoană juridică încetează de a mai

exista când şi-a atins scopul – este oarecum moartea sa firească – şi când contravine intereselor

statului. De asemenea, fundaţiile îşi încetează activitatea dacă patrimoniul lor de afectaţiune

dispare sau a fost consumat.

Apariţia şi dezvoltarea tutelei şi curatelei. În vechiul drept roman, tutela şi curatela –

strâns legate de modul de organizare a familiei – urmăreau ocrotirea intereselor familiei agnatice,

şi nu a incapabililor puşi sub tutelă sau sub curatelă. Supravegherea incapabililor era pentru

agnaţi nu numai un drept, dar şi o obligaţie, legea urmărind, prin organizarea tutelei şi curatelei,

să împiedice pe incapabil să-şi risipească bunurile în detrimentul rudelor civile eventual chemate

la moştenire. În astfel de condiţii, tutela şi curatela romană apar ca o prerogativă încredinţată

tutorelui şi curatorului în interesul lor personal şi nu al respectivelor persoane incapabile.

Datorită schimbărilor social-economice intervenite în sânul societăţii între războaiele punice

şi finele Republicii, familia agnatică îşi pierde din importanţa ei, rudenia cognatică impunându-se

în dauna celei civile. În noua familie cognatică, pe primul plan se impun interesele personale ale

membrilor de familie, şi, cu atât mai mult, interesele celor incapabili. Tutela şi curatela, menite să

ocrotească aceste interese, se transformă din instituţii private în instituţii publice (munus

publicum). Acestea urmăresc acum asigurarea intereselor celor puşi sub tutelă şi curatela, nu ale

rudelor agnatice eventual chemate la moştenire a incapabililor.

Relaxarea legăturilor familiale, ca urmare a decăderii sistemului agnatic, precum şi tendinţele

tot mai accentuate de asigurare a intereselor patrimoniale ale membrilor familiei, luaţi individual,

au determinat în ultimă analiză aceste transformări structurale în ocrotirea incapabililor.

Sub tutelă şi curatelă se aflau acele persoane care aveau capacitate de folosinţă (juridică, de

drept), dar care nu aveau capacitatea de exerciţiu (de fapt). Pentru ocrotirea incapabililor

nevârstnici (până la 14 ani) şi a femeilor, era organizată tutela; în vederea remedierii

incapacităţilor accidentale, cum ar fi bolile mintale, lipsa de experienţă, tendinţa de a risipi etc. se

folosea curatela.

În vechiul drept roman, tutela femeilor era constituită, ca şi aceea a impuberului, în interesul

familiei agnatice, mai exact în interesul moştenitorilor prezumtivi ai femeii. De aceea, femeia

avea nevoie de încuviinţarea tutorelui pentru a înstrăina bunurile mai de preţ (res mancipi), pentru

a-şi face testamentul, pentru a contracta o obligaţie etc., într-un cuvânt pentru întocmirea celor

mai importante acte patrimoniale.

Tutorele femeii – numit prin aceleaşi procedee ca şi cel al impuberului – nu avea gestiunea

averii acesteia, ci numai menirea să-şi dea încuviinţarea (auctoritas) pentru anumite acte şi de

aceea nu trebuia să dea socoteală la finele tutelei.

Spre sfârşitul Republicii, tutela femeii îşi începe declinul, drept urmare a tendinţei de

emancipare a femeii şi de slăbire a legăturilor familiale bazate pe puterea capului de familie.

Acest fapt se concretizează la finele epocii republicane în dreptul care se acordă bărbatului de a

lăsa prin testament femeii pe care o avea in manu posibilitatea de a-şi alege tutorele şi îngăduinţa

dată femeii de a scăpa de tutela agnaţilor şi de a-şi alege un alt tutore. În acest din urmă caz,

femeia intra printr-o coemptio în puterea unui terţ care, conform înţelegerii, o emancipează

imediat, devenind tutorele ei (tutor fiduciarius). Ales de femeie, tutorele nu era în realitate decât

unul formal.

Împăratul Augustus, urmărind o politică de ridicare a natalităţii, a stabilit că mamele născute

libere care aveau trei copii şi dezrobitele cu patru copii ieşeau de sub tutelă. La rândul său,

împăratul Claudius a suprimat tutela agnaţilor, drept urmare a decăderii sistemului de rudenie

agnatică. În a doua jumătate a secolului al IV-lea p.Chr. nu mai avem dovezi de existenţa unei

astfel de tutele.

Întrebări:

a) ce se înţelege prin persoană şi prin capacitate?

b) de câte feluri este capacitatea?

c) ce statut juridic aveau sclavii?

d) ce se înţelege prin noţiunea de familie?

e) cum au evoluat prerogativele şefului de familie?

f) care sunt sursele puterii părinteşti?

g) ce puteţi spune despre capacitatea femeilor?

h) au personalitate juridică în dreptul roman asociaţiile profesionale?

V. Bunurile

Diviziunea lucrurilor (bunurilor). Lucru (res) era pentru romani tot ce se afla în natură, dar

cuvântul res desemna numai acele lucruri la care se referă un raport juridic, adică ceea ce numim

noi astăzi bunuri.

Jurisconsultul Gaius în Instituţiile sale şi ulterior Iustinian, în manualul său cu acelaşi nume,

împart lucrurile în lucruri patrimoniale (res in patrimonio) şi lucruri nepatrimoniale (res extra

patrimonium).

Primele sunt acele lucruri care se află sau se pot afla în proprietatea unei persoane private, iar

cele nepatrimoniale sunt lucruri care nu aparţin unei persoane private sau nu pot aparţine unei

astfel de persoane.

Lucrurile patrimoniale, adică bunurile susceptibile de a face parte dintr-un patrimoniu privat,

sunt:

a) Res mancipi şi nec mancipi. Lucrurile mancipi constituie mijloacele de bază ale producţiei

agricole romane şi urmăresc dezvoltarea şi prosperitatea acestei economii. Din categoria

bunurilor mancipi fac parte: fondurile agrare din Italia, sclavii, animalele de povară şi tracţiune,

cum ar fi boii, caii, măgarii etc., precum şi servituţile prediale rustice: dreptul de a trece cu

piciorul, cu carul sau cu turmele pe un teren străin, de a lua apă dintr-un astfel de fond etc.

Aceste bunuri erau privite drept cele mai valoroase lucruri, deoarece erau legate de exerciţiul

agriculturii care, multă vreme, a constituit ocupaţia de căpetenie a locuitorilor Romei. Ele

constituiau adevărate bunuri familiale, pe care pater familias vroia să le menţină cât mai mult în

cadrul grupului său şi să le treacă prin moştenire urmaşilor, în vederea continuării exploatării şi a

perpetuării unui gen de viaţă tradiţional, de care romanii erau intim legaţi şi în a cărui trăinicie

credeau.

Astfel de bunuri nu puteau fi înstrăinate decât cu paza anumitor reguli de origine religioasă,

folosindu-se ritualul mancipaţiunii – de unde şi numele de res mancipi – care presupunea un

control obştesc al unei astfel de înstrăinări, urmă a vechii solidarităţi gentilice primitive.

În opoziţie cu bunurile mancipi sunt cele nec mancipi, care în ochii romanilor erau privite ca

bunuri inferioare. Destinate să fie consumate sau înstrăinate, ele nu constituiau un element

constant al patrimoniului: roadele pământului, animalele mici, servituţile urbane fără de

importanţă pentru agricultură, metalele care serveau ca mijloc de schimb etc. Acest tip de bunuri

putea fi înstrăinat mult mai uşor, nefiind necesare forme sau ritualuri speciale.

Strâns legată de viaţa şi de ocupaţiile agricole ale romanilor, diviziunea ce o tratăm şi-a

pierdut cu timpul importanţa sa practică, pe măsură ce în societatea romană comerţul, producţia

meşteşugărească şi mai ales exploatarea provinciilor au devenit cele mai importante surse de trai.

Iustinian, conformându-se stării de lucruri din epoca sa, înlătură distincţia, căzută încă de mai

înainte în desuetudine.

b) Bunuri mobile şi imobile. Primele sunt lucrurile care pot fi mişcate de la un loc la altul sau

care se mişcă singure (res se moventes), cum ar fi sclavii, animalele iar cele imobile sunt obiecte

nemişcătoare, ca de pildă pământul, clădirile, plantaţiile etc.

c) Bunuri determinate în gen (genus) şi bunuri determinate în speţă (species). Primele sunt

lucruri determinate prin caracterele genului din care fac parte (vinul, untdelemnul, grâul, aurul

etc.) iar celelalte prin propria lor individualitate: sclavul Stichus, fondul Cornelian etc.

Criteriul de distincţie între aceste două categorii de bunuri nu-l constituie exclusiv structura

intimă a lucrurilor, ci mai ales voinţa părţilor manifestată în raportul juridic respectiv. De pildă,

dacă cineva vinde cincizeci de sclavi, fără nicio altă precizare, vânzarea are ca obiect bunuri

determinate în gen, pe când dacă se vând cincizeci de sclavi individualizaţi cu numele lor,

bunurile vândute sunt determinate în specie (species).

Deosebirea are o mare importanţă în materie de riscuri: dacă bunul de gen dispare prin caz

fortuit, debitorul este obligat să predea creditorului un altul, din acelaşi gen, pe când dacă bunul

era individualizat în speţă, debitorul este exonerat de obligaţie. De aici regula genera non pereunt

(bunurile de gen nu pier). În strânsă legătură cu această distincţie, romanii vorbeau despre bunuri

care se determină prin greutate, număr şi măsură (res quae pondere, numero, mensurave

consistunt)43, cum sunt vinul, alimentele, moneda etc. şi bunuri care nu au acest caracter.

Se poate observa că lucrurile care alcătuiesc prima categorie sunt lucruri care se determină de

obicei în genul lor, iar celelalte – în speţă. În fapt, bunurile de gen coincid, de cele mai multe ori,

cu cele care se determină în greutate, număr şi măsură, iar cele individualizate în speţă cu

celelalte.

Cu toate acestea, între aceste două diviziuni există o deosebire. Aceasta rezidă nu în natura

lucrurilor clasificate, ci în criteriul folosit drept fundamentam divisionis: în prima diviziune (gen-

speţă) voinţa părţilor determină care bun este gen şi care speţă, iar în cea de-a doua – practica şi

obiceiurile comerciale vor stabili care bunuri intră sau nu în categoria lucrurilor care se cântăresc,

se numără sau se măsoară.

d) Bunuri consumptibile şi neconsumptibile. Primele sunt lucruri care nu pot fi folosite decât

o singură dată (res quae usu consimuntur, minuuntur, tolluntur), pe când celelalte se pot utiliza de

mai multe ori. Din prima categorie fac parte alimentele, banii etc. şi din a doua - sclavii, uneltele

de muncă, fondurile etc. De obicei, bunurile care se măsoară, se cântăresc sau se numără unt

consumptibile, iar celelalte sunt neconsumptibile.

e) Bunuri divizibile şi indivizibile. Primele sunt acele lucruri care îngăduie împărţirea lor

materială în subdiviziuni, fără ca prin aceasta să se schimbe destinaţia lor economică, ca de pildă:

un teren, o bucată de stofă etc. Dimpotrivă, bunurile indivizibile nu îngăduie o astfel de împărţire

fără a antrena compromiterea destinaţiei lor economice: hainele, sclavii, diamantele etc.

f) Fructele şi produsele. Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în

mod periodic, în conformitate cu destinaţia lui economică: recoltele de cereale, vinul, lâna, prăsila

animalelor etc. Spre deosebire de fructe, produselor le lipseşte caracterul de periodicitate, cum

este cazul materialului lemnos dintr-o pădure, prăsila sclavilor etc. Dacă însă pădurea va fi supusă

unei tăieri periodice, eşalonate pe un anumit număr de ani, materialul lemnos exploatat va avea,

datorită elementului de periodicitate, caracterul de fruct (silvae caeduae).

O terminologie care-şi găseşte numai punctul de plecare în dreptul roman distinge fructele

naturale (recoltele, de pildă) de cele civile, realizate pe calea actelor civile, cum sunt arenzile,

dobânzile etc.

g) O ultimă diviziune a bunurilor patrimoniale este aceea între bunurile corporale şi

incorporate. Bunurile corporale - ne spune Gaius şi, după el, Iustinian - sunt acelea care cad sub

simţurile noastre datorită materialităţii lor (quae tangi possunt), adică pot fi pipăite, cum sunt un

43 Gaius 2.196, 3.90 şi 175 etc.

sclav, un animal, un imobil etc. Dimpotrivă, bunurile incorporale nu cad sub simţurile noastre şi

constau dintr-un drept (consistunt in iure), ca de pildă o moştenire, o creanţă.

Diviziunea lui Gaius are meritul de a preciza noţiunea de patrimoniu, indicând elementele

sale componente. Patrimoniul unei persoane apare ca fiind totalitatea drepturilor şi datoriilor unei

persoane, susceptibile de a fi evaluate în bani. Fără să fi dat o definiţie patrimoniului, juriştii

clasici romani au cunoscut instituţia ca atare, numind-o patrimonium, cuvânt ce derivă de la pater

familias care, în calitatea sa de şef de familie, era administratorul întregii averi familiale. După

distincţia lui Gaius, rezultă că patrimoniul este alcătuit din dreptul de proprietate şi din alte drepturi,

care la rândul lor se subdivid în drepturi reale şi personale, acestea din urmă putând figura la activ

ca şi creanţe sau la pasiv ca datorii.

Deşi dreptul de proprietate este socotit în afara lucrurilor incorporale, totuşi acesta constituie

un drept real. Între dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale există totuşi unele deosebiri, ce

rezultă din prerogativele mai largi pe care le cuprinde dreptul de proprietate. Celelalte drepturi

reale sunt constituite asupra bunurilor altora (iura in re aliena), într-un scop determinat şi într-o

anumită măsură; numai în aceste limite ele conferă prerogative corespunzătoare titularilor, cum

este cazul ipotecilor, servituţilor etc.

Drepturile personale, numite şi de creanţă, sunt drepturi relative, care conferă titularului lor

(creditorului) dreptul de a cere de la o persoană determinată (debitorul) o prestaţie care are ca

obiect a da, a face sau a nu face ceva.

Drepturile reale, spre deosebire de cele personale, se caracterizează şi prin aceea că ele

conferă titularului lor atributele de urmărire şi de preferinţă. Pe temeiul atributului de urmărire,

titularul unui drept real poate să urmărească bunul la care se referă respectivul drept în mâinile

oricui s-ar găsi; atributul de preferinţă îi conferă prerogativa de a fi plătit, în caz de executare

silită a creanţei, cu preferinţă înaintea tuturor creditorilor chirografari, precum şi a tuturor

creditorilor care au în favoarea lor constituit un drept real posterior ca dată. Dacă, de pildă, Titius,

în calitate de debitor, constituie creditorului său Maevius o ipotecă asupra fondului Cornelian,

Maevius va putea, dacă nu va fi plătit la scadenţă, să ceară scoaterea la vânzare a fondului

Cornelian, indiferent cui ar fi fost înstrăinat între timp fondul (atributul de urmărire). În virtutea

atributului de preferinţă, creditorul Maevius va fi despăgubit, din suma obţinută. înaintea tuturor

creditorilor chirografari ai lui Titius şi chiar a acelora care ar fi avut în favoarea lor constituită o

ipotecă posterioară în dată.

Apariţia proprietăţii. Proprietatea, în sens economic, este intim legată de societatea umană

şi va exista atât timp cât aceasta va dăinui. Consacrarea raporturilor sociale de proprietate în

normele juridice constituie dreptul de proprietate.

Întemeiată cu opt secole înaintea erei noastre, cetatea Roma a cunoscut, la începutul

existenţei sale, mai multe forme de proprietate, caracteristice respectivei epoci istorice. În această

epocă iniţială, formele de proprietate colectivă coexistă cu cea privată. De fapt, nu se poate vorbi

- cel puţin până la Legea celor XII table - de „proprietate” în sensul conceptual juridic, ci de o

stăpânire asupra bunurilor. Existenţa unei stăpâniri obşteşti asupra pământurilor în orânduirea

gentilică crea o comunitate de interese economice între membrii societăţii, iar regulile de conduită

socială erau îndestulătoare pentru ocrotirea acestora. În plus, teoria existenţei unei proprietăţi

colective a ginţii asupra terenurilor este contestată, unii cercetători susţinând că aceste bunuri

aparţineau statului roman. Ca urmare, referirile ce se fac în continuare la noţiunea de proprietate

în secolele VIII-VI a.Chr. trebuie înţelese sub această rezervă.

Alături de proprietatea obştească, societatea romană din epoca eroică a democraţiei militare

cunoaşte şi proprietatea familială. Patrimoniul funciar familial apare sub denumirea de heredium

(moştenire). Din informaţiile scriitorilor antici rezultă că un astfel de heredium avea o întindere

redusă, de o jumătate de hectar, cuprinzând grădina şi casa de locuit; celelalte pământuri erau în

proprietatea obştească. Acest fond familial constituia un patrimoniu indivizibil până la legea celor

XII table şi multe vreme nu a putut fi înstrăinat.

Paralel cu cele două forme de proprietate menţionate exista şi se dezvolta din ce în ce mai

puternic proprietatea privată. Multe texte se referă la această epocă îndepărtată, dându-ne

preţioase date, deseori îmbrăcate însă în formă de mituri şi legende. Proprietatea privată a apărut

întâi sub forma proprietăţii mobiliare, după cum o dovedeşte cea mai veche expresie romană care

desemna patrimoniul: familia pecuniaque. Aceste cuvinte se referă la lucrurile mişcătoare, mai

exact la sclavi şi vite - avuţia principală a cetăţeanului roman. Alături de proprietatea mobiliară

nu a întârziat să apară proprietatea privată imobiliară, fapt pe care textele unor autori antici, într-o

formă mitică, îl situează în această epocă.

Din punct de vedere juridic, proprietatea privată mobilară sau imobiliară a îmbrăcat diverse

forme. Coexistenţa proprietăţii individuale şi colective în comunitatea antică este specifică pentru

faza iniţială a societăţii antice. Proprietatea funciară privată se descătuşează treptat din legăturile

comunităţii, paralel cu decăderea proprietăţii obşteşti, dobândind prin măsurile legislative luate de

Servius Tullius o consacrare definitivă. Reforma impune o ierarhie socială, bazată pe întinderea

proprietăţii funciare private, stăpânită de cetăţeni, de unde decurgeau şi drepturile politice şi vaza

în societate a acestora. Legea celor XII table, pe de altă parte, ocroteşte cu multă vigoare

proprietatea privată, fără a mai menţiona expres pe cea colectivă. Parcelele din ogorul public

ocupate de cetăţenii romani se transformă deci într-o proprietate privată liberă. Actul final al

acestui proces a fost legea agrară din anul 111 a.Chr. (lex agraria) care a recunoscut în favoarea

posesorilor de parcele din ager publicus libertatea deplină de dispoziţie asupra lor: dreptul de

înstrăinare, ipotecare, etc.

2bis. Noţiunea proprietăţii. Sub denumirea de bunuri incorporale, Gaius şi apoi Iustinian

înţelegeau toate drepturile, cu excepţia dreptului de proprietate care, în concepţia lor, forma un

bun corporal. Confuzia dintre prerogativă şi însuşi bunul asupra căruia poartă este numai

aparentă. Observând fidel percepţia justiţiabilului asupra proprietăţii, romanii au înţeles-o ca un

drept real ce constă într-o sumă de puteri directe, exclusive şi perpetue ale titularului asupra unui

bun.

Concepţia romană a fost preluată de secolele următoare, până când a fost supusă la o critică

acerbă de către profesorul francez Marcel Planiol. La sfârşitul sec. XIX, el elaborează aşa-numita

teorie personalistă a proprietăţii. Conform acesteia, dreptul de proprietate nu poate figura în mod

logic decât în categoria drepturilor şi nu a lucrurilor corporale. Confuzia ar apărea totuşi ca

explicabilă, deoarece în concepţia juridică romană, ca şi în unele teorii de mai târziu, dreptul de

proprietate era privit ca un raport între o persoană şi un lucru. Dreptul de proprietate se confundă,

în această concepţie, atât de mult cu lucrul, încât se identifică, se contopeşte cu acesta. În realitate

însă, susţinea Planiol, dreptul de proprietate este expresia juridică a unui raport între oameni cu

privire la bunuri.

În consecinţă, dreptul de proprietate, ca orice drept, ar trebui să figureze - în diviziunea lui

Gaius şi a lui Iustinian - în categoria bunurilor incorporale, adică a drepturilor, şi nu în aceea a

bunurilor corporale. Eroarea ar proveni, conform lui Planiol, din concepţia greşită pe care o aveau

juriştii romani asupra dreptului de proprietate, pe care-l socoteau un raport între o persoană şi un

lucru (ius in re), nu ca un raport între oameni. Eroarea ar reflecta o concepţie fetişistă, explicabilă

nu numai prin resturile unei mentalităţi primitive, dar şi prin tendinţele cazuiste, pragmatice ale

jurisconsulţilor romani în explicarea fenomenului juridic.

Poziţia lui Marcel Planiol a fost preluată de doctrina civilistă sovietică şi, pe calea acesteia, a

fost impusă şi în România începând din anii '50 ai secolului trecut. Criticile aduse au fost în

esenţă următoarele:

- în opinia promovată de personalişti, prin dreptul real (ius in re) de proprietate s-ar înţelege

un raport între o persoană determinată şi ceilalţi membri ai societăţii - mai exact, un drept absolut

căruia îi corespunde obligaţia generală negativă a tuturor persoanelor de a se abţine de a-l încălca.

Definitorie pentru proprietate ar fi deci posibilitatea titularului de a pretinde tuturor subiecţilor de

drept să se abţină de la orice atingere adusă dreptului său. Or, aceasta este numai o consecinţă a

dreptului de proprietate. Ceea ce interesează pe proprietar este să aibă o putere directă şi imediată

asupra bunului;

- a susţine că proprietatea este un raport între persoane cu privire la un lucru, înseamnă a

accepta existenţa unei obligaţii generale de abstenţiune: obligaţia tuturor persoanelor de a se

abţine de la orice conduită prin care ar leza exercitarea prerogativelor de către proprietar. O atare

obligaţie este pur teoretică, neputându-se susţine practic că toţi oamenii din lume ne sunt debitori

cu privire la fiecare lucru pe care îl avem.

Proprietatea este deci un drept real - dreptul real prin excelenţă – care-i conferă titularului

facultatea de a trage dintr-un anumit bun toate foloasele juridice pe care acesta poate să le ofere.

Jurisconsulţii romani caracterizează dreptul de proprietate ca o plena in re potestas, adică

stăpânirea absolută şi exclusivă asupra unui lucru.

Formele proprietăţii romane şi caracterele acestora. Proprietatea romană era de două

feluri: proprietatea statului-comunitate şi proprietatea privată a cetăţenilor.

A. Proprietatea statului există, fără a fi mărturisită documentar, din cea mai veche epocă a

statului roman, deoarece sorgintea ei rezidă în războaiele de cotropire duse de Roma. Obiect îi

sunt fie sclavii capturaţi în războaie, folosiţi în diferite servicii administrative, fie pământul

cucerit de la duşmani (ager publicus). B. Proprietatea privată ni se înfăţişează, la rândul ei, sub

trei aspecte:

1. Proprietatea quiritară este cea mai veche formă a proprietăţii private romane şi singura

până la finele Republicii. A fost socotită totdeauna ca fiind forma proprietăţii romane prin

excelenţă. Denumirea acestei proprietăţi este dominium ex iure quiritium, adică „stăpânire după

dreptul quiriţilor” (al cetăţenilor romani). Titulatura dovedeşte faptul că stăpânirea fondului s-a

exercitat la început în comun, formele private apărând ulterior. Denumirea mai reliefează totodată

faptul că această formă de proprietate este ocrotită de ius civile.

Romană prin excelenţă, proprietatea quiritară presupunea la început ca titular un cetăţean

roman, ca obiect material un lucru mancipi (res mancipi) şi ca singur mod valabil de înstrăinare

procedee specifice romane: mancipatio sau in iure cessio. Raţiuni comerciale au impus treptat ca

şi un lucru nec mancipi să poată constitui obiectul material al dreptului de proprietate; consecutiv

s-au afirmat ca moduri de transferare valabile, pe lângă cele vechi impregnate de formalism, şi

altele neformaliste.

Proprietatea quiritară îngăduia titularului ei să tragă toate foloasele pe care acest drept le

poate oferi. Potrivit unei definiţii celebre, întemeiată pe elemente romane, dar formulate de

comentatorii posteriori ai dreptului roman, proprietarul roman are: ius utendi, adică dreptul de

folosinţă a lucrului44, de pildă să locuiască o casă; ius fruendi, dreptul de a culege roadele

lucrului, cum sunt recoltele45; ius abutendi. adică dreptul de a dispune, în orice chip, de

respectivul lucru, înstrăinându-l, constituind asupra lui o servitute sau chiar distrugându-l fizic.

Dreptul de proprietate conferă totodată titularului său exclusivitatea folosinţei, ceea ce îi

permite opunerea la orice amestec străin; îi conferă şi perpetuitatea exerciţiului său, în sensul că

dreptul de proprietate nu se stinge în patrimoniul unei persoane prin neuz, cum este cazul

obligaţiilor, ci numai printr-un act de dispoziţie. Astfel se explică imposibilitatea ca dreptul de

proprietate să fie transferat sub un termen extinctiv sau sub o condiţie extinctivă46.

2. Proprietatea bonitară (pretoriană) este proprietatea recunoscută şi ocrotită de pretor, în

opoziţie cu cea quiritară – sancţionată de dreptul civil. Apariţia acestei forme de proprietate, la

sfârşitul Republicii, se explică prin dezvoltarea comerţului. Afacerile necesită o mai mare

uşurinţă în încheierea tranzacţiilor şi o mai eficace ocrotire a bunei-credinţe. Regula că un lucru

mancipi nu se putea înstrăina decât printr-o mancipaţiune sau printr-o in iure cessio – mijloace

formaliste şi restrictive – îngreuia încheierea diferitelor tranzacţii juridice şi aducea deseori

prejudicii celor de bună-credinţă.

Se presupune că la apariţia proprietăţii pretoriene ar fi contribuit în special comerţul cu

sclavi. Aceştia fiind cumpăraţi de obicei în grupuri, era dificil să se repete la vânzarea fiecăruia în

parte ritualul complex al mancipaţiunii. Pretorul a considerat prin urmare util şi just să apere pe

cumpărătorul de bună-credinţă, chiar dacă nu se respectaseră formalităţile legale. De pildă, Titius,

care înstrăinase un sclav lui Maevius încasând preţul dar neîndeplinind formalităţile greoaie

prescrise de lege, putea, în pofida încălcării bunei-credinţe, să ceară restituirea sclavului: dintr-o

perspectivă strict legală, nerespectare formelor nu a permis transferul proprietăţii sclavului.

Sancţionând reaua-credinţă a vânzătorului, pretorul oferea cumpărătorului Maevius o excepţie

(exceptio rei venditae et traditae), cu ajutorul căreia acesta putea respinge pretenţia reclamantului

ca fiind împotriva echităţii. În acest mod buna-credinţă era ocrotită.

O atare excepţie apăra perfect pe cumpărător câtă vreme se găsea în posesia lucrului, dar nu

avea nici o eficacitate dacă sclavul din exemplul nostru fugise, revenind la Titius sau

adăpostindu-se la un terţ. Drepturile cumpărătorului nu mai puteau fi ocrotite acum decât printr-o

acţiune. Creată de pretorul Publicius, noua acţiune – acţiunea publiciană (actio Publiciana) –

apăra interesele cumpărătorului prin mijlocirea unei ficţiuni: în formula acţiunii se insera

ficţiunea că Maevius, care a primit sclavul printr-o justă cauză, a şi îndeplinit termenul de

uzucapiune şi a devenit astfel proprietar. În acest mod, dobânditorul, socotit prin ficţiune ca fiind

44 G. 2.1.4, 2.93, 4.3; Inst. 2.2.2, 2.4pr., 2.9.4, 4.6.2.45 V. nota precedentă.46 V. această consecinţă şi la supra VI.15.

proprietar, putea să intenteze acţiunea împotriva oricărei persoane în mâinile căreia s-ar fi aflat

lucrul. Cu alte cuvinte, pretorul, urmărind să ocrotească buna-credinţă a cumpărătorului, îi acorda

acestuia o ocrotire absolută, caracteristică dreptului real.

Acest fapt a însemnat recunoaşterea unei noi forme de proprietate, a proprietăţii pretoriene.

Deşi lipsită de forme, asigura în fapt titularului ei aceleaşi prerogative ca şi unui proprietar

quiritar. Întrucât însă lucrul respectiv nu constituia totuşi proprietatea quiritară a dobânditorului,

fiind socotit numai ca un element activ al patrimoniului acestuia (in bonis), noua formă de

proprietate s-a numit bonitară sau pretoriană, întrucât era recunoscută numai de pretor.

Alte cazuri asemănătoare au intrat cu timpul sub incidenţa dreptului pretorian, încât sfera

proprietăţii s-a extins: de exemplu, cazul eredelui care, chemat la moştenire în conformitate cu

edictul pretorului, nu devine proprietar civil al succesiunii, ci proprietar pretorian; persoana care,

cumpărând bunurile unui debitor căzut în stare de faliment, devine la fel proprietar pretorian şi nu

civil.

Deşi teoretic proprietatea pretoriană a continuat să existe până în epoca lui Iustinian, deosebit

de cea quiritară, în fapt totuşi ele s-au contopit înainte de această dată; împăratul Iustinian,

conformându-se realităţii, o desfiinţează oficial47 şi creează o formă de proprietate unică

(proprietas), model de inspiraţie pentru codurile moderne.

Apariţia şi dezvoltarea posesiunii. Posesiunea este stăpânirea de fapt asupra unui lucru,

stăpânire căreia îi sunt recunoscute anumite efecte juridice.

Instituţia posesiunii a apărut în legătură cu folosirea ogorului public (ager publicus). Acesta

aparţinea statului roman, dar era dat în folosinţă unor persoane particulare, mai ales patricienilor,

în schimbul unei arenzi. Cu alte cuvinte, asupra ogorului public aflat în proprietatea publică a

statului, exista o posesiune privată în folosul cetăţenilor. În epoca veche a dreptului roman,

posesiunea n-a fost ocrotită, fiind privită ca un simplu raport de fapt ce nu intra în sfera de

apărare a dreptului. Cu timpul însă, din mai multe cauze, s-a impus nevoia ca posesiunea să se

bucure, cel puţin în anumite limite, de o ocrotire juridică. Care au fost cauzele care au impus

necesitatea apărării posesiunii?

Între posesorii ogorului public au apărut diferite neînţelegeri cu privire la hotarele loturilor

respective pe care le stăpâneau, deoarece acestea nu erau hotărnicite. În al doilea rând, un număr

crescând de cetăţeni ce nu făceau parte din senat cereau un drept de folosinţă asupra ogorului

public.

În faţa acestei situaţii, ordinea juridică a creat aşa-zisele interdicte, prin care stăpânirea de

fapt a posesorilor era ocrotită, fără ca aceştia să fie şi proprietari. Interesele sociale cereau o astfel

47 Cod. 7.25.

de apărare. Aşa a apărut, cu două-trei secole înaintea erei noastre, ocrotirea pe cale interdictală a

posesiunii.

Procedura interdictală de ocrotire a posesiunii era simplă şi eficace totodată, astfel că a fost

extinsă şi la alte cazuri. Este cunoscut faptul că marii latifundiari romani uzurpau frecvent

ogoarele ţăranilor, extinzându-se în mod arbitrar. Cei deveniţi posesori prin acte de violenţă nu

puteau face dovada unui drept; în schimb, având o posesiune de fapt asupra terenurilor, cereau ca

aceasta să le fie menţinută prin intermediul noii proceduri interdictale. Aşa se explică de ce în

sistemul roman posterior a fost ocrotită prin interdicte posesiunea hoţului sau a aceluia care şi-a

însuşit o posesiune prin violenţă. Este adevărat însă că, în conformitate cu legea, o astfel de

ocrotire juridică nu se acorda împotriva proprietarului păgubit prin furt sau împotriva celui care a

fost victima violenţei. Ocrotirea posesorie a fost curând pusă şi la îndemâna tuturor proprietarilor

privaţi, deoarece datorită simplicităţii şi eficacităţii ei apărea ca fiind mult mai practică decât cea

oferită de drept comun.

Născută în cadrul stăpânirii ogorului public, posesiunea s-a extins aşadar dincolo de hotarele

ei iniţiale, devenind o instituţie de sine stătătoare, căreia i s-au recunoscut anumite consecinţe

juridice, concretizate într-o apărare simplă, practică şi eficientă. Se explică astfel de ce

proprietarii, preferând o apărare mai simplă şi mai eficace a dreptului lor, foloseau deseori

interdictele şi nu acţiunea care sancţiona dreptul lor de proprietate.

În acest sens, ocrotirea posesiunii devine deseori o bază pentru apărarea proprietăţii sau un

suport al dreptului de proprietate.

Elementele posesiunii. Posesiunea necesita pentru existenta ei două elemente: un element

material numit corpus şi altul intenţional numit animus.

Prin corpus se înţelegea stăpânirea de fapt asupra lucrului. în epoca veche corpus era înţeles

într-un sens strict fizic: luarea directa în stăpânire a bunului mobil, stabilirea într-un bun imobil

etc. Treptat însă, această componentă a fost concepută, datorită necesităţilor vieţii economice,

într-un sens mai abstract: elementul material exista ori de câte ori se asigura posesorului

posibilitatea unei stăpâniri de lungă durată asupra lucrului. Cu alte cuvinte, elementul corpus nu

trebuie înţeles numai într-un sens fizic, ci într-un sens mai larg, de punere la dispoziţie, putinţă de

supraveghere, posibilitate de control etc., sens pe care viaţa şi practica comercială l-au impus ca

fiind mai corespunzător.

Cel de-al doilea element, animus, este intenţia sau voinţa de a poseda, de a stăpâni aflându-se

în una dintre acele causae possessionis recunoscute de dreptul obiectiv, drept temei pentru

acordarea posesiunii. Cu alte cuvinte, animus possidendi este voinţa de a poseda pe temeiul şi în

cadrul legii.

Tipurile de posesiune. Posesiunea propriu-zisă se numea în epoca clasică, întrucât ocrotirea

ei este asigurată de interdicte, posesiunea interdictală (ad interdicta) sau pretoriană, deoarece

apărarea acesteia se asigură pe cale pretoriană. Dintre posesorii din această categorie unii pot

invoca un titlu juridic al posesiunii lor ca: proprietarii, posesorii de bună-credinţă, arendaşii pe

termen lung, creditorii gajişti etc. Alţii nu pot invoca un astfel de titlu, cum sunt cei care au o

posesiune injustă (hoţul şi cel care a dobândit un imobil prin violenţă). Am arătat într-un paragraf

anterior care sunt raţiunile care au determinat ocrotirea posesiunii injuste a acestor persoane. Am

observat că apărarea acordată acestor persoane era generală, exceptaţi fiind totuşi persoana

păgubită şi cel care fusese victima unei violenţe.

Dreptul clasic a cunoscut şi aşa-numita posesiune civilă (ad usucapionem, sau – cum o

numesc unele texte – civilis), posesiune bazată pe o justă cauză şi sancţionată printr-o acţiune,

cum este posesiunea proprietarului civil sau a celui pretorian. Apărarea este asigurată în primul

caz prin acţiunea în revendicare, iar în cel de al doilea de către acţiunea publiciană. Acest tip de

posesiune este apt să conducă la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.

În opoziţie cu posesiunea stă detenţia (in possessione esse, tenere etc.), numită possessio

corporalis (sau naturalis) – posesiunea naturală – şi recunoscută celor care nu au dreptul la

ocrotirea interdictală. Aceasta constă în stăpânirea materială a lucrului (corpus), fără intenţia de

a-l stăpâni în nume propriu (animus possidendi). În această categorie intră chiriaşii, arendaşii pe

termen scurt, comodatarii (cei care au luat cu împrumut un lucru pentru a se servi de el) etc.

Poziţia uzufructuarului este mai diferită: detentor (posesor natural) faţă de proprietar, îi este totuşi

acordat exerciţiul interdictelor posesorii faţă de terţii care l-ar tulbura în exercitarea dreptului său.

În epoca lui Iustinian, opoziţia dintre posesiune şi detenţie continuă să existe Ca o consecinţă

a juridicizării posesiunii, posesiunea tip devine însă cea civilă; aceasta a absorbit posesiunea

propriu-zisă şi cea civilă din dreptul clasic. Detenţia devine sinonimă cu posesiunea naturală.

Codul civil german a preluat teoria lui Jhering şi a acordat protecţia posesorie şi

„detentorilor”. Dreptul civil francez a abandonat diferenţa de tratament juridic între posesori şi

detentori în urma modificării codului civil prin legea din 9 iulie 1975. O atare modificare

legislativă a intervenit în România abia prin noul cod civil, dar practica noastră judiciară

acceptase demult ideea că şi un detentor (locatar, depozitar etc.) poate intenta o acţiune posesorie

întemeindu-se pe posesiunea dreptului său (de locaţiune, de depozit etc.).

Ocrotirea posesiunii. Posesiunea, spre deosebire de detenţie, este ocrotită de pretor prin

mijlocirea interdictelor. Posesorul nu va avea nimic de dovedit; faptul că posedă şi a fost tulburat

în stăpânirea bunului de către un terţ sunt suficiente pentru a justifica acordarea ocrotirii

posesorii. Faţă de adversarul său, posesorul este suficient să afirme că posedă (possideo, quia

possideo - posed fiindcă posed); dacă adversarul va pretinde că posesorul nu este totuşi un

adevărat posesor, va trebui să facă dovada că acesta nu se află în nici una dintre acele causae

possessionis recunoscute de ordinea juridică.

Faptul că cel care posedă nu trebuie să facă nici o dovadă constituie unul dintre marile

avantaje ale ocrotirii posesorii. Ocrotirea posesorie nu pune în discuţie dreptul de proprietate:

acesta va putea fi valorificat pe calea unei acţiuni aparte, acţiunea în revendicare.

Posesiunea era ocrotită prin mijlocirea interdictelor. Acestea sunt ordine pe care pretorul le

dădea în favoarea celui care poseda. Dacă ordinul era respectat de partea adversă totul se termina

aici, căci interdictul îşi atinsese scopul. Dacă partea adversă nu voia să respecte interdictul,

trebuia să se iniţieze un proces pentru a se constata dacă interdictul a fost dat în mod justificat sau

nu, iar cel care l-a nesocotit în mod culpabil urma să fie condamnat.

Interdictele posesorii erau de două feluri: unele destinate să menţină pe posesor în stăpânirea

bunurilor, iar altele să readucă celui deposedat stăpânirea de care a fost pe nedrept lipsit.

Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg faptele, recunoscute de ordinea juridică, a

căror realizare face să intre în patrimoniul cuiva un drept de proprietate.

Noţiunea de dobândire a proprietăţii s-a dezvoltat în ştiinţa dreptului roman în strânsă

legătură cu aceea a dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate a fost privit de juriştii romani

ca un raport între o persoană şi un lucru. În conformitate cu această concepţie şi preocupaţi de

rezolvarea cazurilor şi nu de sistematizări teoretice, juriştii romani vorbeau despre dobândirea

lucrurilor şi nu despre aceea a proprietăţii.

Ocupaţiunea (occupatio) constă în luarea în posesiune a unui lucru care nu aparţine nimănui

(res nullius), cu intenţia de a deveni proprietar.

Tradiţiunea (traditio) este mijlocul cel mai important de a dobândi proprietatea după dreptul

ginţilor. Acest procedeu, lipsit de forme, constă în punerea unui lucru de către înstrăinător la

dispoziţia dobânditorului pe temeiul unui act juridic care să justifice transmiterea proprietăţii.

Tradiţiunea este un mod de transferare derivată a proprietăţii, un mijloc lipsit de forme.

Accesiunea (accessio) constă în întruparea unui lucru accesoriu într-un altul principal. După

realizarea acestei uniri, lucrul accesoriu îşi pierde existenţa devenind parte integrantă a celui

principal. În acest mod, proprietarul lucrului principal devine proprietarul întregului realizat prin

absorbirea bunului secundar de cel principal. Se obişnuieşte a se face distincţie după cum bunul

principal este un lucru imobil sau mobil.

Confuziunea (confusio) şi amestecul (commixtio) constau în unirea sub forma unei mase

unice a mai multor lucruri care se găsesc în stare lichidă în primul caz şi în stare solidă în cel de-

al doilea.

Dobândirea fructelor. Fructele (fructus) sunt lucruri pe care un alt lucru le produce în mod

periodic, în conformitate cu destinaţia lui economică. Câtă vreme fructele sunt încorporate

bunului frugifer. acestea aparţin proprietarului48. După separarea lor de lucrul frugifer, fructele,

dobândind o existenţă distinctă şi independentă, continuă şi mai departe să aparţină proprietarului

pe temeiul dreptului său de proprietate, ca o prelungire a acestui drept.

În mod excepţional, fructele pot să aparţină şi altor persoane decât proprietarului. Posesorul

de bună-credinţă şi arendaşul pe termen lung (emfiteotul) dobândesc şi ei prin separare fructele

fondului respectiv, deoarece aceştia au un drept modelat după al proprietarului. Aşadar, dacă

fructele au fost separate, indiferent de cine şi cum, de lucrul frugifer, căpătând o existenţă

distinctă şi independentă, ele aparţin fie proprietarului, fie, în cazuri excepţionale, posesorului de

bună-credinţă sau emfiteotului.

Arendaşii pe termen scurt şi uzufructuarii nu dobândesc fructele prin simplă separare, ci

trebuie să intre în posesia lor, adică să le perceapă. Perceperea fructelor este necesară, în aceste

cazuri, deoarece arendaşul pe termen scurt şi uzufructuarul, neavând posesia lucrului, nu pot

deveni în alt chip proprietari ai fructelor. Arendaşul percepe fructele pe temeiul contractului său

de arendare pe care-l are cu proprietarul fondului49, iar uzufructuarul – în virtutea dreptului său

real50.

În ce constă importanţa practică a acestei deosebiri? Cei care dobândesc fructele prin

separare au dreptul de a le revendica chiar dacă acestea au fost furate înainte de a fi percepute, pe

când arendaşii pe termen scurt şi uzufructuarii nu au acest drept decât după percepere. Dacă,

aşadar, ultimii au fost victimele unui furt anterior perceperii fructelor, revendicarea acestora

aparţine proprietarului fondului. Ocrotirea mai largă acordată arendaşilor pe termen lung şi

posesorilor de bună-credinţă se explică prin faptul că ordinea juridică îi priveşte ca având o

poziţie mult asemănătoare proprietarilor şi, în consecinţă, vrednici de un tratament preferenţial.

Specificaţiunea este crearea unui lucru nou (nova species) cu materia primă aparţinând altei

persoane.

Mancipaţiunea este în dreptul clasic un mijloc de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor

mancipi. Formalităţile mancipaţiunii servesc însă şi la realizarea altor efecte juridice, în domeniul

persoanelor, familiei, moştenitorilor etc., astfel încât importanţa ei în viaţa juridică romană

depăşeşte cadrul dreptului de proprietate.

48 Dig. 6.1.44.49 Africanus, Dig. 47.2.62 (61).8.50 Paul, Dig. 7.4.13.

Asupra ritualului mancipaţiunii suntem bine informaţi de juriştii clasici51. Gaius ne oferă

detalii asupra procedurii52: se realizează în prezenţa a cinci martori, a unui cantaragiu ( libripens)

care ţine în mână o balanţă de aramă şi a părţilor. Cel ce dobândeşte lucrul prin mancipare,

punând mâna pe respectivul lucru, pronunţă formula solemnă. În continuare, loveşte lingoul de

aramă de balanţa ţinută de cantaragiu, pentru a dovedi puritatea metalului iar apoi îl dă

alienatorului. Această procedură complexă nu poate fi adecvat înţeleasă decât dacă vom cerceta

apariţia şi dezvoltarea mancipaţiunii de la origini până în epoca clasică.

În epoca cea mai veche, mancipaţiunea a însemnat procedura prin care un cap de familie

(pater familias) renunţa sau transfera altui şef de familie puterea numită mancipium asupra

persoanelor sau lucrurilor, pe care cel dintâi le avea în stăpânirea sa (manus). Cu alte cuvinte,

mancipaţiunea însemna transferul unei puteri sau autorităţi asupra unor membri ai familiei (femei,

copii etc.) sau lucruri (sclavi, animale etc.) şi nu un mod de transferare a proprietăţii, ca în epoca

clasică. Această mancipaţiune era în realitate o vânzare, căci înstrăinarea se făcea în schimbul

unui preţ, concretizat într-o cantitate de metal, care avea la origine rolul de monedă. Câtă vreme

nu exista monedă bătută de stat, metalul trebuia evident cântărit, puritatea lui constatându-se prin

lovirea acestuia de cântarul pe care-l ţinea cantaragiul (libripens).

Legea celor XII table pornind de la nevoile vieţii practice, care necesitau uneori un transfer de

bunuri fără primirea unui echivalent (cum este cazul constituirilor de dotă, donaţiilor, vânzărilor pe

credit etc.) a stabilit că astfel de bunuri se transferă dobânditorului chiar şi când cântărirea aramei a

fost numai simulată. Cu alte cuvinte, dacă cineva vroia să facă o înstrăinare, cu titlu de donaţie sau

de dotă, sau pentru a garanta o datorie (fiduciae causa), sau pe temeiul unei vânzări pe credit,

cântărirea devenea inutilă. Cântărirea efectivă a aramei nu dispărea total în asemenea cazuri, ci

era înlocuită prin lovirea simbolică a balanţei cu o mică vergea de aramă, mancipaţiunea

devenind astfel simbolică.

Cântărirea devine inutilă şi pentru actele cu titlu oneros, după apariţia monedei de argint în

anul 269 a.Chr., deoarece numărarea banilor apare ca suficientă, întrucât înlocuiau plata care se

făcea până atunci prin aramă. În urma baterii monedei de argint, se putea realiza un act cu titlu

gratuit, declarându-se ca preţ al achiziţiei „un singur ban” (sestertio nummo uno). În acest mod,

mancipaţiunea devenea un act simbolic, care sub forma unei vânzări fictive, înlesnea un transfer

de proprietate.

51 Ulpian, Reg. 19.3.52 G. 1.119.

În concluzie, după adoptarea legii celor XII table şi până la apariţia monedei de argint,

mancipaţiunea devine un act abstract care, indiferent de scopul concret (causa) urmărit de părţi,

transfera proprietatea dacă fuseseră îndeplinite formele solemne indicate anterior.

Mancipaţiunea, ca mijloc de dobândire a proprietăţii specific cetăţenilor romani, nu putea fi

utilizat decât de aceştia şi numai în mod excepţional de latini sau de peregrinii care aveau

commercium. Mancipaţiunea transfera proprietatea asupra bunurilor mancipi; asupra bunurilor

nec mancipi nu producea nici un efect juridic. Creată la început pentru transferarea bunurilor

mobile şi, în special, pentru sclavi, aşa cum rezultă din formula ei, a fost folosită mai târziu şi

pentru imobile.

După efectuarea mancipaţiunii, mancipantul, adică cel care înstrăinase bunul, era obligat să

garanteze pe dobânditor pentru evicţiune, adică să-l despăgubească cu de două ori preţul lucrului

dacă dobânditorul ar fi fost deposedat de terţul proprietar. De pildă, dacă Titius înstrăinase lui

Maevius prin mancipaţiune un lucru care nu-i aparţinea şi, posterior, adevăratul proprietar al

lucrului, revendicându-l, îl deposeda pe Maevius, acesta avea împotriva lui Titius o acţiune (actio

auctoritatis) prin care să-l oblige să plătească de două ori preţul respectivului lucru. De asemenea,

dacă mancipantul a declarat o suprafaţă mai mare decât cea pe care o înstrăinase în fapt, era

obligat să plătească dobânditorului dublul valorii suprafeţei constatate lipsă (actio de modo agri).

Aceste două acţiuni aveau un caracter penal, în sensul că obligaţia mancipantului, faţă de

dobânditorul lucrului, rezulta din delictul săvârşit de cel dintâi şi nu din actul propriu-zis al

mancipaţiunii.

Folosită pe scară mare în vechiul drept roman şi în epoca clasică, mancipaţiunea cade în

desuetudine în cea postclasică, fiind înlocuită cu tradiţiunea care, datorită simplicităţii formelor

ei, avea o superioritate de netăgăduit. Atestată documentar la mijlocul secolului al IV-lea,

mancipaţiunea dispare încă înainte de Iustinian, o dată cu dispariţia deosebirii dintre bunurile

mancipi şi nec mancipi.

In iure cessio este un vechi mijloc de dobândire a proprietăţii, care se realiza pe calea unui

proces fictiv. Înaintea magistratului se înfăţişau cele două părţi care, în vederea transferării

bunului, porneau un proces după procedura sacramentului in rem. Dobânditorul declara în

termeni sacramentali că respectivul bun îi aparţine, după dreptul quiritar, iar alienatorul, fără a se

opune, achiesa la pretenţia dobânditorului (cedit in ture). Magistratul lua act de atitudinea

alienatorului, pârât în acest proces fictiv, dând câştig de cauză dobânditorului-reclamant

(addicere ei rem). În acest mod, pe calea unui proces fictiv, proprietatea se transfera de la o

persoană la alta.

Uzucapiunea (usucapio) este un alt mod de a dobândi proprietatea după dreptul civil. Cel

care stăpâneşte un bun mobil timp de un an de zile şi timp de doi ani un imobil, dobândeşte

dreptul de proprietate asupra respectivului lucru53. Dispoziţia este cunoscută de legea celor XII

table şi de aceasta nu puteau profita decât romanii, numai cu privire la bunurile romane. Erau

exceptate de la uzucapiune drumurile, mormintele, lucrurile furate etc.

Înainte de a cerceta condiţiile care se cereau în epoca clasică pentru existenţa acestui mod de

dobândire a proprietăţii, trebuie identificat care este motivul pentru care ordinea juridică a

îngăduit-o. Uzucapiunea este menită să complinească anumite lacune ale dreptului civil, în

interesul proprietăţii în general. Astfel, dacă cineva a dobândit de bună-credinţă un lucru fără

paza formelor legale cerute de dreptul civil (de pildă, un res mancipi prin simplă tradiţiune), nu

devine direct proprietar. De asemenea, dacă o persoană a primit un bun de la un neproprietar, fără

să ştie aceasta, la fel nu devenea proprietar. În asemenea cazuri, se ivea o situaţie confuză şi plină

de neajunsuri. În primul caz, vechiul proprietar putea să-şi revendice proprietatea oricând, chiar

dacă cel care o dobândise ar fi fost de bună-credinţă; în cel de-al doilea, adevăratul proprietar

avea acelaşi drept faţă de un dobânditor care este în mod evident de bună-credinţă.

Pentru a se evita astfel de situaţii incerte cu privire la soarta proprietăţii precum şi unele

procese interminabile, ordinea juridică a dat persoanelor interesate un anumit interval de timp

pentru a-şi reclama drepturile; după scurgerea acestui termen, foştii proprietari pierd dreptul lor,

iar cei care au stăpânit respectivele bunuri devin proprietari deplini ai acestora. Astfel,

incertitudinea care ar fi apăsat asupra proprietăţii unor astfel de bunuri54 este înlăturată,

asigurându-se implicit securitatea necesară relaţiilor de proprietate în general. Gaius afirma în

acest sens că instituţia uzucapiunii a fost introdusă spre „binele public” (bono publico), prin care

înţelegea interesele generale ale societăţii.

Uzucapiunea mai prezintă o utilitate: uşurează, în cazul unui eventual conflict, dovada

dreptului de proprietate. Proprietarul, care dovedeşte că a stăpânit în intervalul de timp necesar

pentru a uzucapa, nu mai este obligat să facă proba directă a dreptului său de proprietate. Atare

probă ar fi fost greu de administrat, întrucât trebuia să se dovedească legitimitatea tuturor

dobândirilor care au precedat-o pe a sa; de aceea, o astfel de dovadă a fost numită diabolica de

către comentatorii medievali.

În epoca clasică, condiţiile de existenţă a uzucapiunii erau:

a) Să existe posesiunea asupra bunului respectiv; simpla detenţiune nefiind suficientă.

53 Ulpian, Reg. 19.8.54 G. 2.44.

b) Posesiunea trebuia să fi fost dobândită printr-o justă cauză şi cu bună-credinţă. Prin justa

cauză (iusta causa) sau just titlu se înţelege un act sau un fapt juridic care justifică o dobândire

imediată a proprietăţii, dar care, datorită lipsei formelor cerute de lege sau unor condiţii de fond,

nu poate decât să marcheze începutul uzucapiunii.

De exemplu, dacă cineva dobândeşte un bun mancipi prin simplă tradiţiune (nu prin

mancipaţiune, cum cere legea) sau dacă primeşte un bun de la un neproprietar (a non domino),

proprietatea nu se transferă: în prima ipoteză lipseşte o condiţie de formă, în a doua – una de fond.

Acest act marchează totuşi începutul uzucapiunii, după scurgerea termenului dobânditorul devenind

proprietar.

Putem enumera, ca exemple de justă cauză: dobândirea prin cumpărare (pro emptore), prin

donaţie (pro donato), ca dotă (pro dote) etc. de la un neproprietar; ocuparea unui lucru, părăsit de

o persoană, pe care greşit o consideram drept proprietar (pro derelicto); dobândirea unei

moşteniri de o persoană care se credea moştenitorul ei (pro herede) etc.

Prin bună-credinţă (bona fides) se înţelege convingerea uzucapantului că nu vatămă prin

posesiunea sa dreptul altuia: cu alte cuvinte, credinţa, eronată în fapt, că a dobândit în condiţii

legale. Aceasta trebuie să existe în momentul dobândirii posesiunii, nefiind necesar să persiste şi

posterior.

c) Se cerea ca posesiunea să dureze un timp oarecare: un an pentru mobile şi doi pentru

imobile, în conformitate cu legea celor XII table. Posesiunea nu poate fi întreruptă în acest

interval de timp. Dacă uzucapantul murea pe parcurs, moştenitorul său putea să continue

posesiunea începută de defunct (successio in usucapionem).

d) Nu se îngăduia uzucapiunea lucrurilor extra patrimonium, a celor furate şi, începând de la

finele Republicii, a celor dobândite prin violenţă.

Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea în revendicare (rei vindicatio). Exerciţiul

acestei acţiuni presupune că titularul proprietăţii lucrului a pierdut posesiunea acestuia şi că,

dovedindu-şi dreptul său, solicită restituirea lucrului cu toate accesoriile. Acţiunea în revendicare

se intenta de către proprietar împotriva celui care posedă lucrul; dacă proprietarul poseda, nu avea

acţiunea în revendicare, deoarece posesiunea îi era suficientă. Reclamantul trebuia să facă dovada

proprietăţii sale, iar în caz de dobândire derivată şi pe aceea a proprietăţii antecesorilor săi, dacă

nu cumva se împlinise termenul de uzucapiune.

Pârâtul care a pierdut procesul este obligat să restituie lucrul cu accesoriile sale, în special

fructele (cum sua causa). Posesorul de bună credinţă (bonae fidei possessor) este obligat, în

dreptul lui Iustinian, să restituie după începerea procesului (litis contestatio) toate fructele, fie că

le-a consumat, fie că a neglijat să le culeagă. În ceea ce priveşte fructele anterioare începerii

procesului, acestea nu trebuiau să fie restituite decât dacă se mai aflau în patrimoniul posesorului

(fructus extantes). Posesorul de rea-credinţă avea, tot în dreptul lui Iustinian, o situaţie mai grea:

era obligat să restituie toate fructele, fie că se aflau sau nu în patrimoniul său, fie că le consumase

sau nu, fie că a omis sau nu să le culeagă, fără să ţină seamă dacă sunt anterioare sau ulterioare

intentării procesului.

Pârâtul putea cere reclamantului (printr-o excepţie de dol, în procedura formulară) restituirea

cheltuielilor făcute cu lucrul, cheltuieli care urmau să fie fixate de judecător. Se făcea însă

distincţie după cum pârâtul era posesor de bună sau de rea-credinţă.

Posesorul de bună-credinţă avea, în epoca clasică, dreptul la restituirea cheltuielilor necesare

şi la valoarea celor utile (impensae necessariae atque utiles); în ceea ce priveşte cheltuielile de

lux (voluptariae), posesorul de bună-credinţă avea numai dreptul de a ridica (ius tollendi)

materialele de înfrumuseţare dobândite prin astfel de cheltuieli, fără a deteriora lucrul cu această

ocazie. Posesorul de rea-credinţă avea dreptul, numai în epoca lui Iustinian, la restituirea

cheltuielilor necesare şi la ridicarea materialelor dobândite prin cheltuieli utile şi de lux, tot fără

deteriorarea lucrului.

Cheltuielile necesare sunt acelea fără de care lucrul ar fi pierit (repararea zidului care

ameninţă cu dărâmarea)55; cele utile dau lucrului un plus de utilitate şi de valoare (înzestrarea

unui imobil cu sobe)56, iar cheltuielile de lux sunt cele de pur agrement (dublarea pereţilor cu un

strat de marmură)57.

Apariţia şi dezvoltarea drepturilor reale asupra bunurilor străine (iura in re aliena).

Dreptul de proprietate conferă titularului, aşa cum am văzut, anumite prerogative: dreptul de a se

folosi de lucru, de a-i culege roadele şi de a dispune de el (ius utendi, fruendi şi abutendi). Se

întâlnesc uneori cazuri în care unele dintre aceste prerogative (ius utendi şi fruendi) sunt detaşate

de dreptul de proprietate respectiv, fiind exercitate de alte persoane decât proprietarul.

În asemenea situaţii, proprietatea apare lipsită de unele dintre atributele ei: este grevată de o

servitute. Pe de altă parte, persoana care exercită aceste prerogative are un drept asupra unui lucru

străin, un ius in re aliena – în concret, o servitute. Servituţile pot fi constituite în folosul unui

fond, caz în care se numesc servituţi prediale sau reale, fiind exercitate de proprietarii succesivi ai

respectivului fond, sau, pot fi constituite în favoarea unei persoane, când avem de-a face cu o

servitute personală (de exemplu, uzufructul).

Un alt drept real asupra bunurilor străine este aşa-numita superficia, care constă în

construirea unui imobil pe terenul altei persoane (stat, oraş, persoană privată), pe care imobil

55 Paul, Dig. 50.16.79 pr.56 Ulpian, Reg. 6.16.57 Paul, Dig. 50.16.79.2.

constructorul şi urmaşii săi puteau să-l folosească neîntrerupt atâta vreme cât plăteau cuvenita

arendă proprietarului.

Asemănătoare cu superficia sunt arendările perpetue sau pe termen lung (o sută de ani),

încheiate de cetăţi, împăraţi etc. cu diferite persoane, asupra terenurilor publice care urmau a fi

cultivate sau puse în cultură. Primele, încheiate de cetăţi, se numeau conductiones in agro vectigali,

iar arendările încheiate de împăraţi pentru punerea în cultură a pământurilor nelucrate, emfiteoze.

În sfârşit, tot din categoria drepturilor reale asupra bunurilor străine fac parte ipoteca şi gajul,

pe care debitorul le constituie creditorului în vederea asigurării plăţii datorate.

Să analizăm pe rând cum şi de ce au apărut astfel de drepturi reale.

Servituţile prediale sau reale au apărut îndată ce proprietatea privată a înlocuit stăpânirea

comună. Exploatarea ogoarelor individuale necesita unele avantaje din partea fondurilor vecine,

în vederea unei cât mai eficace puneri în valoare a pământului destinat culturilor.

Cele mai vechi servituţi par să fie cele de trecere, la care se adaugă cele care dădeau dreptul

de a lua apă, de a scoate nisip sau var din ogoarele vecine, de a paşte turmele pe ele etc. Se

observă că avem de-a face cu situaţii legate de punerea în cultură a ogoarelor, numite servituţi

prediale rustice. După reconstituirea Romei incendiată de gali, apar şi alte servituţi: cele prediale

urbane, menite să asigure o cât mai bună utilizare economică a imobilelor. Astfel sunt servituţile

de scurgere a apelor murdare, cele care dau dreptul de prelingere a picăturilor de ploaie pe

terenurile limitrofe, dreptul de a sprijini zidul unei construcţii pe acela al vecinului, dreptul de a

nu se lua vederea sau lumina unui imobil vecin prin construcţii mai înalte etc.

Servituţile apar, aşadar, ca adevărate calităţi ale unui fond, menite să-i mărească valoarea,

asemenea fertilităţii, întinderii etc.

Romanii nu făceau distincţie în epoca veche între servituţile prediale rustice şi dreptul de

proprietate; o servitute de trecere, de pildă, echivala cu dreptul de proprietate asupra drumului

respectiv. Concepţia raportului dintre om şi lucru era prezentă şi în materie de servitute, ca şi în

domeniul dreptului de proprietate. De altfel, servituţile rustice puneau pe cel care le exercita într-

o situaţie de fapt identică aproape cu a proprietarului, încât confuzia nu poate surprinde. Aşa se

explică şi denumirea servituţilor de iura praediorum, adică drepturi asupra fondurilor, iar

încadrarea servituţilor prediale rustice în rândul bunurilor mancipi reflectă strânsa lor legătură cu

agricultura, ocupaţia de căpetenie a vechilor romani.

Apariţia servituţilor prediale urbane – socotite res nec mancipi, întrucât nu erau legate de

îndeletnicirile agricole – a însemnat începutul unei cotituri în această concepţie. Exerciţiul

respectivelor servituţi nu necesita fapte actuale, asemenea celor prediale rustice; de aceea,

posibilitatea practică a unei confuzii cu dreptul de proprietate a fost mult micşorată. Titularul unei

servituţi urbane, de vedere, de pildă, nu putea spune: am o vedere, ci numai un drept de vedere.

Noul fel de exprimare constituie însă formularea unui nou concept juridic: servituţile, cel

puţin cele urbane, devin adevărate drepturi. Conceptul se cristalizează din ce în ce mai precis,

deşi vestigii ale vechii concepţii care confunda servituţile cu proprietatea, vor mai dăinui încă.

Înainte încă de epoca clasică, conceptul servituţii, ca drept cu individualitate proprie, fusese

cristalizat, aşa încât Gaius, în celebra lui diviziune a bunurilor corporale şi incorporale, aşează

servituţile printre acestea din urmă. Cristalizarea conceptului rezultă şi din termenul, tot mai des

folosit, de servitutes, termen care, utilizat originar pentru a desemna starea de sclavie, este

întrebuinţat pentru a indica un drept ce acordă anumite privilegii asupra unui fond, care apare

numai ca „aservit”.

Dreptul postclasic şi bizantin au contribuit de asemenea la precizarea şi rafinarea noţiunii,

dar n-au ajuns la noţiunea de servitute legală, asemenea sistemelor de drept ulterioare.

În ceea ce priveşte servituţile personale, acestea au apărut din necesitatea de a se recunoaşte

proprietarilor cele mai variate posibilităţi de a dispune de bunurile lor. Prin intermediul acestora,

ei pot detaşa diferite prerogative din proprietatea unui bun de-al lor, mobil sau imobil, în profitul

unei persoane determinate. Înglobarea servituţilor personale în categoria mare a servituţilor,

alături de cele prediale, a avut loc cel mai târziu în cursul secolului al III-lea p.Chr.

Celelalte drepturi reale asupra bunurilor străine au apărut fie în vederea asigurării intereselor

diferiţilor proprietari funciari (superficie, emfiteoză etc.), fie în scopul ocrotirii intereselor

creditorilor (ipoteca şi gajul).

Apărarea servituţilor. În vederea apărării dreptului său, titularul unei servituţi are o acţiune

reală (vindicatio servitutis sau, după caz, ususfructus), pe care o poate îndrepta împotriva

proprietarului lucrului grevat de servitute şi, în general, împotriva oricui i-ar nega existenţa

dreptului. Numită, începând din epoca postclasică, actio confessoria, aceasta a fost acordată, în

dreptul lui Iustinian, pe cale utilă, şi supeficiarilor, emfiteoţilor şi creditorilor gajişti.

Acţiunea urmărea restabilirea dreptului titularului servituţii şi despăgubirea acestuia. Pârâtul

condamnat trebuia să dea şi o cautio non amplius turbando, adică să dea chezaşi că nu va tulbura

în viitor pe titularul servituţii în exercitarea dreptului său.

În sfârşit, titularul servituţii era ocrotit şi prin mijlocirea unor interdicte. Această apărare

interdictală a dus la conceptul de posesiune a drepturilor.

Întrebări:

a) care este importanţa clasificării în bunuri mancipi şi nec mancipi?

b) care sunt caracterele proprietăţii civile?

c) care era semnificaţia mancipaţiunii şi cum a evoluat aceasta?

d) care este diferenţa între proprietate şi posesiune?

e) care este utilitatea servituţilor?

f) care este regimul acţiunii în revendicare?

VI. Obligaţiile

Abordarea acestei instituţii fundamentale a dreptului civil nu se poate realiza fără a-i

identifica premisele apariţiei:

- inexistenţa unor reguli de drept şi a unei ştiinţe a dreptului distincte, aceasta fiind încadrată

în fenomenul religios, a făcut ca orice mişcare de bunuri sau servicii, respectiv rezolvare a

litigiilor să se realizeze în conformitate cu regulile de conduită morală ce guvernează raporturile

dintre membri societăţii.

- inexistenţa noţiunii de patrimoniu, acesta fiind privit ca o latură a personalităţii, a făcut ca

orice mişcare de bunuri sau servicii, respectiv rezolvare a litigiilor să se realizeze prin implicarea

persoanei celor în cauză.

În concluzie, obligaţia este privită iniţial ca o legătură materială între două persoane (ob-

ligare). Ulterior devine legătură juridică, se abstractizează.

Obligaţia este un raport juridic în temeiul căruia o persoană numită creditor poate cere o

anumită prestaţie unei alte persoane numită debitor care, în caz de refuz să execute prestaţia,

poate fi constrâns pe cale judiciară la executare.

Reglementată la un nivel superior cât priveşte forma şi tehnica juridică, obligaţia romană a

avut o deosebită importanţă pentru circuitul economic al Romei şi a atins dezvoltarea ei maximă

în primele secole ale Imperiului Roman, când tranzacţiile comerciale au ajuns la apogeu.

Procesul de cristalizare a instituţiei obligaţiei a fost stimulat şi de dezvoltarea economiei de

piaţă, interesele bunei funcționări a raporturilor de schimb reclamând o reglementare amănunţită

a drepturilor şi obligaţiilor contractuale. Cel puţin în prima fază, această reglementare se

caracteriza printr-o atitudine aspră şi rigidă faţă de debitorii insolvabili.

În concepţia primitivă romană, obligaţia (ius in personam) este concepută, aşadar, după

chipul şi asemănarea dreptului de proprietate (ius in re), adică a dreptului real. Aceleaşi

prerogative sunt acordate ambilor titulari. Proprietarul poate dispune cum vrea de lucrul său, la

fel şi creditorul de persoana debitorului insolvabil. Ameninţat în însăşi existenţa sa, debitorul

apare (cel puţin după începerea execuţiei asupra persoanei sale) ca un obiect al unui drept de

proprietate; ideea de legătură (ob-ligatio) se reducea la o adevărată legătură materială, la

înlănţuirea debitorului, nefiind una juridică, abstractă.

Dezvoltarea schimburilor comerciale şi evoluţia concepţiilor au mlădiat rigiditatea şi

formalismul vechiului drept, aducând schimbări importante în mentalitatea juridică primitivă.

Noţiunea de obligaţie începe să-şi schimbe structura: ideea de legătură încetează de a mai fi

înţeleasă în sens strict material. Aceasta devine una pur juridică, în temeiul căreia debitorul era

îndatorat să execute o prestaţie, iar, în caz de neexecutare, creditorul putea urmări bunurile

debitorului şi nu persoana fizică a acestuia.

Trebuie subliniat însă că această concepţie este una târzie a dreptului roman, care-şi găseşte

deplina sa expresie teoretică în primele secole ale Imperiului, aşadar în epoca clasică.

Într-un text păstrat în Digeste, jurisconsultul Paul dă obligaţiei următoarea definiţie:

Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem

nostram faciat, sed ut alium nobis obstringat ad dandum aliquid vel faciendum vel praestandum.

Esenţa obligaţiilor nu constă în a face ca un lucru să fie al nostru, ci în a constrânge pe un

altul să ne dea ceva sau să ne facă ceva sau să ne pună la dispoziţie ceva58.

În Instituţiile lui Iustinian găsim o altă definiţie:

Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum

nostrae civitatis iura.

Obligaţia este o legătură juridică în temeiul căreia suntem constrânşi în mod necesar, să

facem o prestaţie oarecare în conformitate cu prescripţiile juridice ale cetăţii noastre59.

Rezultă din lectura celor două definiţii de mai sus că o obligaţie este alcătuită din

următoarele elemente:

a) Subiecţii, adică creditorul (creditor, reus credendi) şi debitorul (debitor, reus debendi).

Primul, subiectul activ al obligaţiei, poate constrânge pe cel de-al doilea, subiectul pasiv al

obligaţiei, să-şi îndeplinească prestaţia la care este îndatorat.

b) Al doilea element îl constituie obiectul obligaţiei, adică prestaţia pe care trebuie s-o

îndeplinească debitorul. Din textul lui Paul rezultă că obiectul obligaţiei poate fi un dare, facere

sau praestare. Dare constă în transferarea proprietăţii unui lucru (o plată, de pildă) sau în

58 Dig. 44.7.3 pr.59 Inst. 3.13 pr.

constituirea unui drept real; facere în a săvârşi un fapt (de exemplu pictarea unui tablou), iar

praestare în a procura folosinţa unui lucru, fără constituirea unui drept – cum ar fi, spre exemplu,

transmiterea posesiunii unui lucru (praestare rem).

c) în fine al treilea element şi cel mai caracteristic îl constituie constrângerea, adică

sancţiunea judiciară ce loveşte pe debitor în cazul neexecutării. Sancţiunea va fi cerută de

creditorul nesatisfăcut, care are la îndemână, în vederea realizării dreptului său de creanţă ( ius in

personam), o acţiune personală (actio in personam).

Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei

obligaţii.

În epoca veche a dreptului roman izvoarele obligaţiilor constau în contracte şi delicte;

contractele erau rare, deoarece munca membrilor familiei acoperea aproape toate nevoile

materiale ale acesteia. La rândul lor, delictele dădeau naştere, în măsura în care răzbunarea

privată a fost înlocuită prin compoziţia voluntară şi numai după apariţia obligaţiei contractuale,

unei obligaţii de despăgubire din partea delincventului în favoarea victimei.

Rezolvând mulţumitor problemele practice pe care le impunea viaţa socială din epoca veche,

obligaţiile nu constituiau pentru jurişti o preocupare teoretică deosebită; dar, de îndată ce

economia de piaţă bazată pe schimb a luat amploare, ei au fost nevoiţi să consacre materiei

obligaţiilor, a cărei importanţă a crescut în mod inevitabil, studii mai aprofundate. De aici

dezvoltarea preocupărilor teoretice cu privire la instituţia obligaţiilor şi sistematizările tot mai

ingenioase în acest domeniu.

Studiul izvoarelor obligaţiilor a intrat şi el în cadrul acestor preocupări, mai ales în primele

secole ale Imperiului.

În manualul său juridic, Gaius afirmă că orice obligaţie se naşte fie dintr-un contract, fie

dintr-un delict. În epoca sa, noţiunea de contract (contractus) nu se mai reducea însă, ca în

vechiul drept, la ceva asemănător unui drept real, în temeiul căruia debitorul devenea sclavul

creditorului: contractul devenise deja un acord de voinţă realizat cu scopul de a produce efecte

juridice. Neîndeplinirea contractului nu avea acum drept consecinţă înrobirea debitorului, ci plata

unor daune interese.

La rândul său delictul (delictum, maleficium) constă într-un fapt ce înfrânge ordinea juridică

(un furt, spre pildă), fapt ce creează o obligaţie împotriva voinţei făptuitorului. Obligaţia apare

aşadar ca o sancţiune a încălcării normei juridice şi nu, ca în epoca veche, drept o despăgubire ce

se substituie răzbunării private.

Rezultă că în epoca lui Gaius cele două izvoare ale obligaţiei, contractul şi delictul, apar ca

două noţiuni juridice bine cristalizate, abstracte şi generale. Acestea nu mai sunt reduse, ca în

epoca arhaică, la un conţinut cu valoare de speţă individuală, strâns legată de constrângerea fizică

directă. Trebuie subliniat însă că, în dreptul roman, nu orice acord de voinţă constituie un contract

şi în consecinţă un izvor de obligaţie.

Pentru ca un acord de voinţă să producă efecte juridice, era necesar să îmbrace fie o formă

solemnă (orală sau scrisă), fie să îndeplinească anumite condiţii de fond impuse de normele

dreptului pozitiv.

Clasificarea izvoarelor obligaţiilor, aşa cum este prezentată de Gaius, a devenit insuficientă

încă din timpul vieţii sale. Viaţa cotidiană în continuă prefacere a scos la iveală noi fapte şi acte

juridice care puteau da naştere unei obligaţii.

În lucrarea sa Res cottidianae (Reguli juridice de folosinţă zilnică) numită după moartea

autorului şi Aurea (Cartea de aur), acelaşi Gaius oferă o împărţire tripartită a izvoarelor

obligaţiilor: :

Obligationes aut ex contractu nascuntur aut ex maleficio aut proprio quodam modo ex variis

causarum figuris.

Obligaţiile se nasc fie dintr-un contract fie dintr-un delict fie într-un mod propriu, din diferite

alte cauze60.

În ultima categorie (variae causarum figurae) intră fapte şi acte juridice care, deşi nu sunt

nici contracte şi nici delicte, dau naştere totuşi la anumite obligaţii. Aşa de pildă, un moştenitor ce

acceptă succesiunea este obligat să plătească legatele; obligaţia acestuia însă nu decuge evident

dintr-un delict, dar nici dintr-un contract, căci moştenitorul n-a contractat nici cu defunctul şi nici

cu legatarul. Cu toate acestea, manifestarea sa de voinţă va produce efecte juridice, îndatorându-l

să achite legatele.

De asemenea, cel care săvârşeşte un act ilicit, ca, de pildă, judecătorul ce dă o sentinţă

nedreaptă, deşi nu a săvârşit un delict după legea romană şi în mod evident nu a încheiat nici un

contract, va fi obligat totuşi să repare dauna părţii pe care a nedreptăţit-o.

În categoria variae causarum figurae intră şi alte fapte şi acte juridice generatoare de

obligaţii.

Dezvoltarea dreptului contractual roman. În perioada cea mai veche a dreptului roman,

contractul era o convenţie a cărei obligativitate rezulta din formalităţile şi solemnităţile efectuate

cu ocazia încheierii lui. Elementul esenţial al contractului nu îl constituia prin urmare acordul de

voinţă, ci elementele formale cerute pentru întocmirea acestuia.

60 Dig. 44.7.1 pr.

Am expus în capitolul introductiv esenţa formalismului roman şi strânsa sa legătură cu

credinţele religioase şi stadiul concepţiilor din Roma veche.

Primele forme contractuale romane pe care le cunoaştem se caracterizau printr-un formalism

riguros: nexum, străvechi contract de împrumut, se realiza prin procedeul per aes et libram,

procedeu folosit şi în materie de înstrăinare a proprietăţii; sponsio, contract verbal, se încheia prin

pronunţarea anumitor cuvinte solemne, iar contractul aşa-zis literal (litteris) prin anumite înscrieri

făcute în registrul (codex) al creditorului cu încuviinţarea debitorului.

Pe măsura dezvoltării pieței, intrării în raporturi de schimb cu străinii şi dezvoltării

conceptelor juridice, solemnităţile contractuale încep să constituie o frână în dezvoltarea vieţii

economice. Vechile forme au fost abolite de necesităţile sociale noi scoase la iveală de viaţa

însăşi. Înlăturarea acestora s-a făcut însă treptat şi numai în măsura în care practica a creat forme

contractuale corespunzătoare noilor relaţii sociale. Alături de vechile contracte susmenţionate, al

căror formalism treptat a devenit inutil, apar altele noi, neformale. Astfel iau naştere la finele

Republicii contractele reale, ce se încheie prin simpla remitere (re) a lucrului şi cele consensuale,

ce se încheiau prin simplul consimţământ (solo consensu). Valabilitatea ultimelor este supusă

numai unor condiţii de fond, rezultate din destinaţia şi utilitatea lor economică. Sunt de fapt

adevărate pacte, adică acorduri de voinţă neîmbrăcate în forme solemne, ridicate la rangul de

contracte datorită importanţei lor deosebite.

În epoca imperială asistăm la elaborarea progresivă a teoriei generale a contractelor.

Contractul (contractus), al cărui element esenţial îl constituie acum acordul de voinţă, se

descătuşează din lanţurile formalismului primitiv. Jurisconsultul Pedius este primul care, unind în

categoria juridică a contractelor unele acte juridice, arată că elementul esenţial al acestora este

acordul de voinţă a părţilor contractante.

Sistemul contractual roman se va dezvolta progresiv în întreaga epocă imperială romană, căci

necesităţile economice şi sociale vor scoate la iveală şi alte convenţii cărora ordinea de drept le va

acorda efecte juridice, alăturându-le vechilor categorii contractuale. Aşa sunt contractele

„nenumite” şi pactele întărite cu acţiuni, care vor completa un sistem contractual a cărui

viabilitate a constat într-o maleabilă adaptare la necesităţile dezvoltării sociale în continuă

transformare.

În afară de condiţiile de validitate caracteristice fiecărui contract în parte, există anumite

elemente comune şi esenţiale oricăruia. Aceste elemente sunt: consimţământul, capacitatea şi

obiectul. În anumite cazuri apare ca element esenţial şi cauza.

A. Consimţământul constă în acordul de voinţă a părţilor ce contractează: duorum pluriumve

in idem placitum consensus.

O singură voinţă nu este suficientă pentru a crea un contract, căci oferta unei persoane poate

fi retrasă, atâta vreme cât nu a fost acceptată de o alta. Cele două voinţe, pentru a avea eficacitate

juridică, trebuie să se întâlnească. Dacă Titius îi face o ofertă lui Maevius, pe care însă o revocă

înainte de a ajunge la acesta din urmă, contractul nu se încheie.

Consimţământul trebuie să fie dat în mod serios şi nu în glumă (iocandi causa); în acest din

urmă caz nu există contract. De asemenea, consimţământul nu trebuie să fie simulat, adică nu este

îngăduit ca actul real să fie ascuns într-o altă formă juridică decât aceea ce-i este proprie (de pildă

o donaţie ascunsă în haina unei vânzări). În asemenea cazuri, actul simulat este valabil numai în

măsura în care este valabil actul real încheiat între părţi.

Consimţământul trebuie să fie real şi nu dat din eroare sau smuls prin dol ori violenţă.

Eroarea, dolul şi teama provocată de violenţă se numesc vicii de consimţământ.

Capacitatea este cel de al doilea element esenţial al contractului. Ce este capacitatea şi de

câte feluri este am arătat în partea din curs referitoare la persoane.

Obiectul contractului (id quod debetur) este prestaţia la care debitorul se angajează faţă de

creditor.

Cauza n-a constituit în dreptul roman un element esenţial pentru orice contract şi nici n-a

format obiectul unei teorii generale. Ordinea juridică a dat treptat acestui element o valoare

cazuistică corespunzătoare necesităţilor de fapt ce trebuiau soluţionate.

Cauza contractului, mai exact a obligaţiilor ce rezultă din contract, constă în scopul direct şi

imediat pe care-l urmăresc părţile prin încheierea contractului. Cauza, cu alte cuvinte, are în acest

domeniu sensul de cauză finală, de scop şi nu de cauză eficientă.

Pentru a afla cauza unui contract ne punem întrebarea: pentru ce datorează debitorul? Cur

debetur? Cauza obligaţiei, adică scopul ei final, imediat şi direct, are un caracter obiectiv.

Cauza nu trebuie confundată cu motivul, adică cu mobilul de fapt ce a împins pe contractanţi

să se oblige: cineva împrumută pentru a-şi plăti o datorie, altul pentru a-şi înzestra o fată, în fine

al treilea o face în vederea procurării unor bunuri de consum etc. Simplu element psihologic,

motivul nu interesează ordinea juridică, rămânând în afara incidenţei normelor de drept.

Contractele formale sunt acele contracte pentru a căror realizare este necesară îndeplinirea

unor formalităţi.

În dreptul roman, contractele formale sunt: nexum, contractul verbal şi contractul literal.

Formalităţile caracteristice acestor contracte au constituit, în epoca veche, un avantaj indiscutabil

pentru părţile contractante, după cum am arătat în altă parte. Dezvoltarea comerţului a făcut ca

formalismul să fie treptat perceput ca anacronic şi forme contractuale tot mai simplificate şi-au

făcut loc.

Contractele reale. Contractele reale sunt o categorie ce necesită, pentru încheierea lor, un

element material şi unul intenţional. Elementul material constă în remiterea lucrului (re, cum

spuneau romanii), iar cel intenţional în convenţia de restituire a lucrului remis. Fără a necesita

forme solemne, scrise sau orale, contractul real capătă valoare juridică numai prin realizarea

acestor două elemente. Aceste contracte neformale au luat naştere după ce, în urma cuceririlor,

comerţul, care începuse a se dezvolta, avea nevoie de forme juridice tot mai simple şi mai

mlădioase.

Contractele reale erau următoarele: mutuum, fiducia, depozitul, comodatul şi gajul. Primul

este un contract de drept strict: în caz de conflict, judecătorul va rezolva pricina în limita strictă a

convenţiei (ius strictum), fără a avea în vedere considerente de echitate şi de bună-credinţă.

Celelalte sunt contracte de bună-credinţă, întrucât puterea de apreciere a judecătorului nu era

limitată de litera contractului, ci, dimpotrivă, liberă să ţină seama de tot ceea ce buna credinţă şi

echitatea impuneau.

Mutuum este împrumutul de consumaţie şi constă în transferul proprietăţii unei sume de bani

sau a unei cantităţi de lucruri fungibile de către creditor debitorului, cu îndatorirea ultimului de a

restitui o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate. Generând obligaţiuni numai în

sarcina debitorului, ţinut să restituie lucrul, mutuum este un contract unilateral.

Fiducia constă în transferul proprietăţii unui lucru către debitor, însoţit de o convenţie de

restituire a respectivului lucru fie alienatorului fie unei terţe persoane. Această convenţie (pactum

fiduciae) era un simplu pact fără eficacitate juridică, restituirea lucrului fiind asigurată numai de

buna credinţă a dobânditorului. Fiducia era menită să îndeplinească diverse funcţii: garantarea

plăţii unei creanţe (fiducia cum creditore), realizarea unui depozit, putea să servească la

constituirea unui împrumut (fiducia cum amico) etc.

Comodatul (utendum dare)61 este contractul prin care o persoană numită comodant dă cu

împrumut, în mod gratuit, unei alte persoane, numită comodatar, un lucru în folosinţă (rem

utendam dare) cu obligaţia acesteia de a-l restitui posterior. Obiectul contractului fiind un lucru

corporal şi neconsumptibil, comodatarul trebuie să-1 restituie în speţă (eadem speciem) şi nu prin

echivalent.

Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoană numită deponent, dă în păstrare

unei alte persoane, numite depozitar, un lucru cu îndatorirea din partea acesteia de a-l restitui la

cerere.

Gajul. Cuvântul pignus poate indica orice garanţie reală, dar era folosit în special pentru a

desemna contractul real prin care un debitor remite creditorului său, în vederea garantării unei

61 Cod. 4.23; Ulpian, Dig. 13.6.11.

creanţe, posesiunea lucrului. Obiectul gajului, lucru mobil sau imobil, va fi păstrat de creditor

până la achitarea datoriei.

Contractele consensuale. Sunt o categorie ce se încheie prin simplul consimţământ al

părţilor, fără nici o altă formalitate verbală sau scriptică. Create pe tărâmul dreptului ginţilor ( ius

gentium) spre a se da eficacitate juridică multiplelor convenţii comerciale pe care romanii le

încheiau cu peregrinii, contractele consensuale sunt sinalagmatice perfecte; acestea creează

obligaţii în sarcina ambelor părţi şi totodată de bună credinţă, întrucât judecătorul are dreptul, în

cazul unui conflict între părţi, să interpreteze aceste convenţii în conformitate cu principiile de

echitate şi de bună-credinţă.

Din caracterul lor sinalagmatic şi de bună-credinţă decurge regula că nici una din părţile

contractante nu va putea cere îndeplinirea prestaţiei ce i se cuvine, dacă nu este gata să-şi execute

propria sa prestaţie. Dacă de pildă, Titius vinde un lucru lui Maevius nu poate pretinde acestuia

preţul fără a-i oferi lucrul vândut; dacă totuşi vânzătorul va cere preţul, cumpărătorul va putea

opune excepţia neîndeplinirii contractului (exceptio non adimpleti contractus)62.

Contractele consensuale sunt în număr de patru: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, societatea

şi mandatul.

Vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio) este un contract consensual în temeiul căruia o

persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită cumpărător, posesiunea liniştită şi

trainică a unui lucru (merx) în schimbul unei sume de bani numită preţ (pretium).

Precedată la origini de troc63, adică de schimbul în natură, vânzarea consensuală a apărut

târziu la Roma, numai spre finele Republicii, urmare a amplorii şi rafinării schimburilor

comerciale. Lipsită de forme şi putându-se încheia prin simplul consimţământ, vânzarea-

cumpărarea consensuală a constituit un instrument juridic adecvat în uşurarea încheierii

diverselor tranzacţii comerciale.

Înainte de a se cristaliza sub forma unui contract consensual, vânzarea se realiza printr-o

simplă transferare de proprietate pe calea unei mancipaţiuni. Îngreunată de forme şi de

solemnităţi, o asemenea vânzare, în realitate - un simplu transfer de proprietate, corespundea unei

societăţi incipiente şi având schimburi comerciale puţin dezvoltate. După unii cercetători trecerea

de la această vânzare, ascunsă sub forma unui act translativ de proprietate, la cea consensuală s-a

făcut prin intermediul unei vânzări îmbrăcate în haina a două stipulaţii, în temeiul cărora

vânzătorul stipula de la cumpărător preţul (venditio) iar cumpărătorul de la vânzător lucrul

(emptio).

62 Iulian, Dig. 12.1.25; Marcellus, Dig. 21.1.31.8.63 Paul, Dig. 18.1.1pr.

Cu timpul, aceste două stipulaţii s-au sudat astfel între ele, devenind un act unic generator de

obligaţii. Transformarea acestuia într-o simplă convenţie obligatorie pentru părţi a fost consecinţa

decăderii formalismului juridic, de la finele Republicii, ca urmare a rapidei dezvoltări economice

şi sociale pe care a cunoscut-o societatea romană.

Contractul de vânzare-cumpărare se formează prin acordul (conventio) părţilor cu privire la

lucru şi preţ. Cu alte cuvinte lucrul, preţul şi consimţământul constituie elementele esenţiale ale

contractului.

Cu privire la consimţământ, trebuie menţionată folosirea arvunei (arrha-arrabon), ce consta

dintr-o sumă mică de bani sau dintr-o altă valoare, pe care de obicei cumpărătorul o dădea

celeilalte părţi. Arvuna servea să dovedească existenţa contractului, partea interesată putând cere

executarea respectivei convenţii. Este aşa-numita arrha confirmatoria64.

Iustinian introduce în acest domeniu sistemul elenistic: arvuna serveşte să dovedească nu un

contract perfectat, ci o fază precontractuală (super facienda emptione), încât partea care nu mai

vroia să încheie contractul pierdea arvuna sau o restituia la dublu. Este vorba de arrha

poenitentialis ce servea ca mijloc de dezicere de la obligaţia de a contracta65.

Vânzarea fiind un contract sinalagmatic perfect, naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi

contractante.

Obligaţia cumpărătorului constă în plata preţului (dare pretium), iar a vânzătorului în

păstrarea lucrului, predarea către cumpărător şi garantarea lui de evicţiune şi de viciile lucrului.

Din momentul încheierii contractului, vânzătorul trebuie să aibă grijă de lucrul vândut şi să-1

păstreze în bună stare, fiind răspunzător de orice stricăciune pe care i-ar aduce-o prin culpa sa

(culpa levis in abstracto)66. Ce se întâmplă dacă lucrul vândut a pierit prin caz de forţă majoră?

Mai răspunde vânzătorul sau răspunderea încetează? Dacă, de pildă, Titius vinde un sclav sau o

casă lui Maevius şi dacă, înainte de a avea loc tradiţiunea, sclavul moare sau casa este distrusă de

un incendiu, mai este îndatorat cumpărătorul să plătească preţul?

Juriştii romani răspund afirmativ: cumpărătorul trebuie să plătească preţul, deoarece riscurile

sunt ale sale (periculum est emptoris)67, iar vânzătorul are obligaţia de a preda numai resturile

materiale ale lucrului: sclavul mort sau ceea ce a mai rămas din casă.

Regula, cu toată inechitatea ei aparentă, se explică prin faptul că la origine vânzarea-

cumpărarea se realiza prin două stipulaţii independente una faţă de cealaltă. Vânzătorul era

creditor al preţului, iar cumpărătorul al lucrului, în virtutea a două stipulaţii, adică a două

64 G. 3.139.65 Cod. 4.21.17.2a.66 Paul, Dig. 18.6.3.67 id., Dig. 18.6.8pr., Ulpian, Dig. 47.2.14pr.

contracte independente, fără nici o corelaţie directă între ele. Principiul independenţei celor două

obligaţii s-a păstrat şi după ce vânzarea-cumpărarea a devenit consensuală, dar inechitatea la care

dădea naştere această regulă putea fi înlăturată printr-o convenţie a părţilor care aveau

posibilitatea să pună riscurile pe seama vânzătorului.

De asemenea, în vânzările de gen şi în cele supuse unei condiţii suspensive, riscurile sunt

pentru vânzător până la numărarea sau cântărirea lucrurilor de gen sau până la îndeplinirea

condiţiei, deoarece anterior nu exista o vânzare perfectă.

În temeiul obligaţiei sale, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului lucrul,

transmiţându-i posesiunea şi nu proprietatea (vacuam possessionem tradere). Obligaţia

vânzătorului de a transfera numai posesiunea lucrului se explică prin raţiuni de ordin practic:

vânzarea-cumpărarea putea fi încheiată şi de peregrini, care nu erau îndrituiţi să dobândească un

drept de proprietate romană quiritară; putea avea ca obiect şi lucruri nesusceptibile de proprietate

quiritară, ca de pildă, fondurile provinciale, susceptibile însă de a fi posedate şi, în fine,

vânzătorul era scutit de a face greaua şi complicata dovadă a dreptului său de proprietate

(probatio diabolica).

A treia obligaţie a vânzătorului consta în a garanta pe cumpărător pentru evicţiune şi pentru

viciile lucrului vândut.

În caz de evicţiune, când cumpărătorul era deposedat de un terţ, în urma unui proces în care

ultimul îşi dovedise un drept real anterior asupra lucrului, vânzătorul era obligat să dezdăuneze pe

cumpărător. În epoca veche, în care vânzarea se efectua printr-o mancipaţiune translativă de

proprietate, cumpărătorul se putea îndrepta împotriva vânzătorului, cu ajutorul acţiunii ce

decurgea din mancipaţiune (actio auctoritatis), obligându-1 să-i plătească dublul preţului plătit.

În momentul în care vânzarea-cumpărarea a devenit un contract consensual, practicienii au

inventat diverse alte mijloace tehnice menite să asigure drepturile cumpărătorului evins, dar, până

la urmă, în epoca clasică însăşi acţiunea din contract (actio empti) a servit cumpărătorului să-şi

valorifice interesele lezate prin evicţiunea suferită.

Astfel, dacă Titius cumpără o casă de la Maevius şi este evins de către Caius – care printr-un

proces reuşeşte să dovedească dreptul său asupra acelei case şi să reintre în stăpânirea ei – va

putea prin acţiune contractuală să ceară vânzătorului, adică lui Maevius, despăgubirea la care are

dreptul.

Vânzătorul răspundea faţă de cumpărător şi pentru viciile care făceau lucrul inutil sau

vătămător. În privinţa vânzărilor de sclavi sau de animale au intervenit edilii curuli care, prin

edictul lor, au impus vânzătorilor să facă anumite declaraţii cu privire la viciile eventuale ale

sclavilor sau animalelor scoase la vânzare. Dacă aceste declaraţii se dovedeau inexacte,

cumpărătorul avea să aleagă între două acţiuni: actio redhibitoria, prin care se cerea restituirea

preţului şi actio aestimatoria, prin care se pretindea reducerea preţului plătit în raport cu viciile

descoperite.

În dreptul clasic se impune tot mai mult tendinţa de a îngloba răspunderea pentru vicii în

cadrul acţiunii contractuale (actio empti); vânzătorul putea fi urmărit chiar prin acţiunea din

contract, cel puţin în cazul în care, cunoscând viciile, se făcuse vinovat de dol.

Locaţiunea (locatio conductio) este contractul consensual prin care o persoană se obligă faţă

de o alta să-i procure acesteia folosinţa vremelnică a unui lucru sau serviciile sale sau să-i execute

o anumită lucrare în schimbul unei sume de bani numită merces.

La origini, contractul de locaţiune se făcea, ca şi vânzarea-cumpărarea, prin două stipulaţii: o

parte stipula lucrul, iar alta banii. În vechea Romă, într-o epocă în care predomina economia

agrară, se obişnuia să se închirieze animalele şi nu casele ori ogoarele, care erau lucrate de

membrii familiei şi de sclavi. După războaiele punice, odată cu dezvoltare producţiei şi a

comerţului, contractul de locaţiune ia o extindere tot mai mare. Spre finele Republicii, mulţi

străini se stabilesc vremelnic sau pentru mai mult timp la Roma, în vederea exercitării unor

operaţiuni comerciale. Se ridică construcţii mari, adevărate blocuri (insulae), alcătuite din

numeroase apartamente (coenacula) destinate să fie închiriate pe sume de speculă, de către

proprietari, deţinători ai capitalului comercial şi cămătăresc. Pe de altă parte, afluenţa de sclavi

capturaţi în războaie a creat un surplus de braţe pentru marii proprietari de sclavi, care îi închiriau

pe un preţ avantajos celor ce nu deţineau un număr suficient. În fine, în ultimul secol al

Republicii, locaţiunea se dezvoltă sub forma arenzilor, în temeiul cărora porţiuni de teren din

marile latifundii erau date în exploatare cultivatorilor liberi (colonatul).

Extinderea folosirii contractului de locaţiune a dus la perfecţionarea sa juridică, la

transformarea într-un contract consensual, generator de obligaţii de bună-credinţă. Acest fapt a

fost realizat la începutul ultimului secol al Republicii, deoarece Q. Mucius Scaevola, consul în

anul 95 a.Chr., cunoştea, după cum rezultă dintr-un text al lui Cicero, locaţiunea consensuală,

sancţionată de două acţiuni de bună-credinţă în favoarea celor două părţi contractante: actio locati

şi actio conducti.

Elementele esenţiale ale contractului de locaţiune sunt: obiectul, ce poate fi folosința unui

lucru, prestarea unor servicii sau executarea unei lucrări oarecare; consimţământul şi preţul fixat

în bani (merces), cu excepţia arendei în care caz preţul putea fi stipulat într-o cotă parte din roade

(colonia partiaria). Această din urmă formă contractuală a uşurat în plan juridic procesul de

înrobire a colonilor.

Locaţiunea este de trei feluri, avându-se în vedere obiectul ei:

a) Locatio rei, adică închirierea lucrului, are ca obiect un lucru corporal, mobil sau imobil.

Persoana care închiriază lucrul se numeşte locator (locator), iar cel ce se foloseşte de lucru, în

schimbul preţului, se numeşte conductor (chiriaş).

Locatorul este obligat să predea lucrul chiriaşului, să-1 ţină în bună stare şi să-1 repare, ori de

câte ori este nevoie. El răspunde, totodată, de viciile ascunse ale lucrului şi de evicţiunea pe care

ar putea-o suferi chiriaşul în folosinţa acestuia. La finele contractului, locatorul îşi va relua lucrul,

despăgubind pe chiriaş de cheltuielile făcute cu conservarea lui.

Chiriaşul trebuie să plătească chiria, să folosească lucrul ca un bun gospodar, fiind

răspunzător de pierderea lucrului survenită din culpa sa (culpa levis in abstracto) şi să restituie

lucrul când contractul a încetat să mai existe.

b) Locatio operarum este contractul de închiriere a diverselor servicii. Acest contract era

destul de rar în Roma, deoarece munca servilă dispensa pe cetăţenii avuţi să folosească munca

liberă. Numai munca necalificată putea face obiectul unei locatio operarum; muncile calificate

(operae liberales) ale retorilor, gramaticilor, geometrilor, avocaţilor sau medicilor nu puteau fi

închiriate, retribuţia (honorarium) lor putând fi urmărită numai pe calea procedurii extraordinare.

Cel ce-şi angajează serviciile sale (locator) trebuie să presteze munca la care s-a obligat

personal, iar dacă devine incapabil de muncă va pierde dreptul la remuneraţie. Dacă muncitorul

este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să presteze munca, el continuă în principiu să aibă

drept la remuneraţie. Pentru a înlătura această regulă echitabilă, patronii introduceau în

contractele pe care le încheiau cu muncitorii, o clauză prin care se stabilea că remuneraţia va fi

redusă cu timpul cât nu s-a lucrat.

c) Locatio operis faciendi este un contract prin care o persoană numită conductor se obligă

faţă de o altă numită locator să execute o anumită lucrare în schimbul unei plăţi. Cazurile cele

mai frecvente în care se încheia un asemenea contract erau: construirea unei case, transportul

unor mărfuri, curăţirea sau repararea hainelor, educarea unui copil de către pedagog etc.

Locatorul datorează preţul îndată ce lucrarea a fost terminată şi recepţionată; până la

recepţionare, riscurile sunt pentru conductor.

În caz de transport maritim, se aplică regulile contractului de locaţiune înscrise într-o veche

lege grecească (lex Rhodia de iactu) adoptată şi de romani şi devenită un adevărat drept comun

mediteranean, ce s-a păstrat, cu unele transformări, în diverse cutume medievale, ca, de pildă, în

aceea a Bretaniei.

Societatea (societas)68 este un contract consensual în temeiul căruia două sau mai multe

persoane se obligă să pună ceva în comun în vederea obţinerii unui profit. Aportul poate fi

68 G. 3.148-154b, Cod. 4.37.

deosebit atât calitativ (unii pun în comun munca lor, alţii o sumă de bani etc.) cât şi cantitativ

(unii vor presta o muncă mai grea sau vor depune un capital mai mare, iar alţii o muncă mai

uşoară sau o sumă mai mică).

Mandatul. Problema reprezentării în dreptul roman. În vechiul drept roman obligaţia fiind

înţeleasă ca o legătură strict materială şi exclusivă între părţile contractante, nu putea produce

efecte nici în folosul şi nici în detrimentul unei terţe persoane.

Obligaţia romană se creea în vechime cu ajutorul unui anumit ritual, folosindu-se gesturi şi

cuvinte sacramentale, ceea ce impunea cu necesitate prezenţa părţilor la contractare, efectele

răsfrângându-se cu exclusivitate asupra acestora. O asemenea concepţie nu putea îngădui o

reprezentare a părţilor la încheierea actelor juridice. Iată de ce dreptul roman vechi nu cunoştea

principiul reprezentării, ci pe cel al nereprezentării. Acest principiu specific concepţiilor de la

începutul Republicii apare, aşadar, drept cel mai firesc pentru acea epocă, prezentând şi unele

avantaje pentru părţile contractante: cunoscându-şi reciproc posibilităţile materiale, pot evita

surprizele unei insolvabilităţi, greu de apreciat in cazul când una din părţi ar fi fost reprezentată

printr-o terţă persoană.

Cu timpul, această concepţie încetează de a corespunde dezvoltării continue a bazei

economice a societăţii romane, care cunoaşte, spre finele Republicii, o vie producţie de mărfuri şi

un comerţ extins.

Obligaţia romană se transformă în epoca clasică dintr-un raport strict material între

contractanţi într-o legătură juridică axată pe o prestaţie ce reprezintă o valoare economică; cu alte

cuvinte într-un element activ al patrimoniului.

Principiul nereprezentării constituia o piedică în crearea obligaţiilor solicitate de dezvoltarea

comerţului. Juriştii romani, deşi nu au renunţat niciodată total şi definitiv la acest principiu, i-au

atenuat totuşi treptat inconvenientele, aducându-i tot mai multe excepţii.

Mandatul este contractul consensual prin care o persoană numită mandante (mandator)

însărcinează pe o alta numită mandatar (procurator) să facă ceva gratuit în interesul său, adică al

mandantelui.

Născut ca un simplu raport de fapt în sec. II a.Chr. din necesităţile conservării şi punerii în

valoare a bunurilor pe perioada absenţei titularului, mandatul devine un contract de bună credinţă

în ultimul secol al Republicii.

Are ca obiect un act material (pronunţarea unei pledoarii) sau unul juridic (de a încheia, de

pildă, un act de vânzare-cumpărare). Mandatul este un contract esenţialmente gratuit. În epoca

imperială, apar tot mai multe excepţii de la această regulă. S-a admis că mandatarul va putea

primi o remuneraţie (honorarium) chiar în lipsă de convenţie. În acest caz, remuneraţia putea fi

urmărită printr-o cerere adresată magistratului.

În fine, contractul este principial încheiat în interesul mandantelui.

Mandatul trebuie să fie dus la îndeplinire cu bună credinţă, mandatarul urmând a se conforma

indicaţiilor mandantelui; răspunderea mandatarului este limitată în epoca clasică probabil numai

la dol, iar în dreptul lui Iustinian este extinsă şi la culpă (culpa levis in abstracto). De asemenea,

mandatarul trebuie să dea mandantelui socoteală de actele pe care le-a încheiat şi să treacă asupra

acestuia efectul lor. Îndeplinirea obligaţiilor mandatarului este garantată de o actio mandati

directa, pe care o are la îndemână mandantele.

Delictele. Privire istorică. Prin delict (delictum, maleficium) se înţelege orice faptă

dăunătoare intereselor sociale şi sancţionată de dreptul civil sau pretorian.

Delictele se împart în private (delicta privata) şi publice (publica): cele dintâi încalcă

interese private, iar celelalte interese generale.

Deşi în privinţa intereselor încălcate delictele publice nu se deosebesc structural de cele

private, totuşi între ele sunt diferenţe cât priveşte organele înaintea cărora sunt aduse spre

judecare, procedura de judecată şi sancţionarea lor. Delictele publice erau judecate înaintea unor

tribunale penale, pe când cele private înaintea persoanelor care judecau procesele civile, adică pe

calea procedurii obişnuite.

În fine, cele publice erau sancţionate cu pedepse caracteristice (moartea, exilul etc.), pe când

cele private erau sancţionate, în principiu, prin pedepse concretizate într-o amendă plătită victimei

de către delicvent. Victima avea asupra acestei amenzi drepturile unui adevărat creditor, de unde

şi ideea că delicventul este obligat ex delicto.

Posibilitatea victimei de a dobândi, în urma unui proces, o amendă este rezultatul unei lungi

evoluţii istorice. În orânduirea gentilică, victima putea fie să se răzbune personal, fie să fie

răzbunată de către ceilalţi membri ai ginţii, ca o îndatorire ce rezulta din legătura de sânge ce

unea pe toţi cogentilii. Răzbunarea nelimitată a fost cu timpul îngrădită de aşa-zisa lege a

talionului, în virtutea căreia victima sau rudele ei nu puteau pricinui delincventului un rău sau o

pagubă mai mare decât fapta pe care acesta a săvârşit-o. Talionul a fost la rândul său atenuat prin

sistemul compoziţiilor voluntare: victima putea renunţa la răzbunare in schimbul unui echivalent

(metal, animale etc.).

Odată cu formarea statului, soluţionarea conflictelor trece în competenţa organelor

jurisdicţionale statale, care vor judeca după lege. Părţile vor trebui să accepte acum dispoziţii

legale, ce prevedeau fie amenzi fixe, în conformitate cu gravitatea daunei pricinuite, fie alte

pedepse. În Roma veche, trecerea la sancţiunile legale fixate centralizat s-a realizat odată cu

formarea statului roman - un salt calitativ în această privinţă. Legea celor XII table cunoaşte

totuşi, alături de compoziţia legală şi pe cea voluntară şi, în mod excepţional, talionul.

Compoziţiile voluntare şi talionul reprezintă resturi din orânduirea gentilică care, păstrându-se ca

un corp străin într-un organism în dezvoltare, au trebuit să dispară după ce jurisdicţia a devenit

prin excelenţă un atribut al organizării de stat.

Judecarea delictelor intrând, odată cu formarea statului roman, în competenţa organelor de

stat, procesul de cristalizare a noţiunii de obligaţie delictuală, mai exact a delictului ca izvor de

obligaţie, s-a realizat în cursul a mai multor secole, fiind definitivat probabil în cel de-al doilea

secol al epocii imperiale romane, pe cale jurisprudenţială.

Izvorând din delict, obligaţia delictuală a păstrat în epoca clasică amprentele acestei origini,

deosebindu-se în multe privinţe de cea contractuală.

Spre deosebire de obligaţiunea contractuală, cea delictuală nu trece asupra moştenitorilor

debitorului, deoarece substituindu-se răzbunării private se stinge o dată cu moartea celui vinovat.

Cu alte cuvinte, moştenitorii nu pot fi ţinuţi de actele delictuale ale părinţilor. De asemenea,

acţiunea delictuală, spre deosebire de cea contractuală, nu poate fi intentată de moştenitorii

victimei dacă este vorba de delictele care ating în mai de aproape persoana acesteia; într-adevăr,

acţiunea delictuală nu se poate substitui unei răzbunări al cărei caracter strict personal este mai

mult decât evident. Este cazul acelor acţiuni numite vindictam spirantes (legate de răzbunare),

cum este injuria (iniuria), în care ofensa, având un caracter strict personal, nu atinge şi pe

moştenitorii victimei.

În fine, lăsând la o parte alte deosebiri, obligaţia delictuală este sancţionată de obicei printr-o

acţiune penală, ce tinde la amendarea delincventului, pe când cea contractuală aproape

întotdeauna de una rei persecutorie, prin care partea vătămată urmăreşte (persequitur) să obţină o

despăgubire (res) în temeiul neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului. În

unele cazuri însă şi delictele sunt sancţionate de acţiuni rei persecutorii, menite să despăgubească

pe victimă.

Acţiunile penale se cumulează între ele: dacă sunt mai mulţi delincvenţi, fiecare din ei va

trebui să plătească victimei în întregime amenda prevăzută de lege. Acţiunile rei persecutorii

însă, nu se cumulează: dacă sunt mai mulţi debitori, plata făcută creditorului de către unul din ei

eliberează pe toţi ceilalţi.

Acţiunile penale se pot însă cumula cu cele rei persecutorii, în cazurile în care acestea

coexistă, deoarece fiecare dintre ele au un obiect distinct: cele dintâi urmăresc o pedeapsă, pe

când celelalte o despăgubire. Deci victima poate cere şi amendarea delincventului şi plata

despăgubirilor.

În epoca imperială, distincţia dintre acţiunile penale şi cele rei persecutorii s-a atenuat

treptat, deoarece pedeapsa privată, concretizată în amendă, tinde să devină o despăgubire, să facă

loc, cu alte cuvinte, daunelor interese.

Astfel apare noţiunea de delict civil, preluată de juriştii epocilor posterioare.

Delictele de drept civil sunt cele sancţionate prin dispoziţiile lui ius civile. Acestea sunt:

1. Furtul (furtum) este sustragerea ilegală a unui lucru mobil făcută cu intenţia de

îmbogăţire69. Observând însă şi un alt text70, rezultă că noţiunea de furt în dreptul roman cuprinde

nu numai furtul propriu-zis, în sensul limbajului comun, ci şi abuzul de încredere, escrocheria etc.

Furtul poate avea ca obiect, aşa cum am văzut din definiţia jurisconsultului Paul, fie

sustragerea lucrului (f. rei), fie folosirea ilicită a acestuia (f. usus), cum este cazul comodatarului

care foloseşte lucrul în alt scop decât acela pentru care l-a împrumutat, fie, în fine, sustragerea

posesiunii (f. possessionis), cum se întâmplă atunci când debitorul sustrage propriul său lucru de

la creditorul căruia i-l transmisese în vederea unei cauţiuni.

În conformitate cu legea celor XII table, victima unui furt avea dreptul la o percheziţie

domiciliară. Această percheziţie numită lance et licio - existentă probabil chiar anterior legii

decemvirale şi reliefând o mentalitate primitivă impregnată cu elemente de misticism – consta

într-o procedură solemnă: victima, îmbrăcată foarte sumar, probabil numai cu un brâu sau un şorţ

(licium) şi ţinând în mână un taler (lanx) face o cercetare în casa asupra căreia există indicii că

locuieşte sau se ascunde făptaşul.

Descoperirea lucrului echivala cu prinderea hoţului asupra faptului, ceea ce însemna

sancţionarea acestuia ca atare, adică cu pedeapsa furtului flagrant.

Furtul flagrant (furtum manifestum) era după legea decemvirală, furtul în care delincventul

era surprins asupra faptului sau ducând cu el lucrul furat. Hoţul, dacă era om liber, era bătut cu

vergile şi atribuit de către magistrat victimei, în calitate de sclav; dacă era sclav, era ucis, fiind

aruncat de pe stânca Tarpeiană. Dacă furtul a fost săvârşit noaptea sau dacă hoţul era înarmat,

victima putea, după ce ceruse ajutorul vecinilor, să-l omoare pe delincventul prins asupra faptului.

Victima putea renunţa însă la aceste prerogative pe care i le oferea legea, în schimbul unui

echivalent pe care părţile aveau posibilitatea să-1 fixeze cum vroiau.

Dacă hoţul nu era prins asupra faptului (f. nec manifestum), legea decemvirală îl obliga să

plătească de două ori valoarea lucrului sustras.

În fine, legea celor douăsprezece table sancţiona cu o amendă persoana la care se găsea, în

prezenţa martorilor, un lucru furat, indiferent dacă-i fusese lăsat în păstrare de către hoţ sau de

69 Paul, Dig. 47.2.1.3. V. şi Inst. 4.1.1.70 G. 3.195. Cf. Paul, Sent. 2.3.1.1.

către o terţă persoană. Amenda se ridica la triplul valorii lucrului. Această persoană, dacă fusese

de bună credinţă, se putea însă îndrepta, tot printr-o acţiune la triplu, împotriva persoanei de la

care primise lucrul.

Sistemul legii decemvirale a suferit unele schimbări pe care i le-a adus pretorul, în

conformitate cu transformările economice şi sociale ale epocii, în vederea simplificării lui.

Edictul pretorului stabileşte pentru furtul flagrant (furtum manifestum) o amendă la de patru ori

valoarea lucrului, înlăturând pedepsele corporale şi compoziţia voluntară. Tot cu o amendă

cvadruplă sunt pedepsiţi cei la care lucrul se găseşte în urma unei percheziţii solemne lance et

licio, precum şi cei ce nu vor să se supună unei asemenea percheziţii. În schimb, furtul nec

manifestum era pedepsit cu o amendă la dublu.

Încă înainte de Iustinian, odată cu căderea în desuetudine a diverselor forme de percheziţie,

rămâne în vigoare numai deosebirea dintre furtul flagrant şi cel neflagrant - sancţionat primul cu

o amendă la cvadruplu, cel de-al doilea cu o amendă la dublu. Partea vătămată putea însă renunţa,

dacă făptaşul era insolvabil, la amenda corespunzătoare, în schimbul unei pedepse aplicate de

autoritatea publică.

În afară de acţiunea penală, prin care se cerea amendarea delincventului, victima mai avea la

îndemână o acţiune reipersecutorie (condictio ex causa furtiva) ce urmărea fie restituirea lucrului,

fie despăgubirea pentru dauna pricinuită.

Deşi această acţiune presupune pe proprietarul ce a fost victima furtului creditor al propriului

său lucru, ceea ce constituie o anomalie juridică, totuşi ea a fost creată datorită numeroaselor

avantaje pe care le prezintă pentru victimă şi dintr-o ură faţă de hoţi (odio furum), după cum

spune Gaius.

Dacă lucrul a fost luat prin violenţă (rapina), victima avea la îndemână o acţiune (a.

bonorum vi raptorum) la împătritul valorii jefuite.

Paguba pricinuită pe nedrept (damnum iniuria datum) este prejudiciul adus lucrurilor străine

intenţionat sau din neglijenţă. Acest delict este reglementat de legea Acquilia (cca. 286 a.Chr.),

care pune bazele răspunderii delictuale în dreptul roman, adică răspunderii ce incumbă unei

persoane pentru orice daună pricinuită alteia fie intenţionat, fie din culpă

Răspunderea delictuală nu trebuie confundată cu cea contractuală, deoarece aceasta din urmă

priveşte neexecutarea sau executarea defectuoasă a unui contract.

Primul capitol al legii stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal

de turmă trebuia să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare pe care

sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent delictului: capitolul al doilea se ocupa de o

problemă străină răspunderii delictuale, iar al treilea reglementa răspunderea pentru celelalte

pagube aduse lucrurilor sau animalelor (rănirea sclavilor şi animalelor de turmă, omorârea sau

rănirea animalelor mici şi deteriorarea lucrurilor neînsufleţite), stabilind o amendă egală cu cea

mai mare valoare pe care respectivul lucru sau animal au avut-o în ultimele treizeci de zile

anterioare delictului.

Pentru ca dauna prevăzută de legea Aquilia să constituie un delict, se cerea ca paguba să fi

fost pricinuită pe nedrept, ceea ce exclude paguba adusă în cazul unei legitime apărări. De

asemenea, se cerea ca dauna să fi fost cauzată direct (prin chiar faptul delincventului) şi să

constituie o atingere materială a lucrului sau animalului respectiv (damnum corpore corpori). Cu

alte cuvinte, delincventul trebuia să lovească direct lucrul sau animalul, nefiind suficient, de

pildă, să se dea drumul unei păsări din colivie sau prin strigăte să se sperie un animal care, fugind,

să cadă într-o prăpastie.

Dispoziţiile Legii Aquilia au fost extinse începând din epoca clasică şi asupra altor cazuri

decât cele prevăzute în lege.

Astfel, jurisprudenţa romană a lărgit noţiunea de daună (damnum) cuprinzând în ea orice

prejudiciu pecuniar adus proprietarului; a admis că neglijenţa (aşa-zisa culpă delictuală sau

aquiliană) poate fi oricât de neînsemnată, deoarece esenţialul este dauna patrimonială provocată şi

a îngăduit ca victima să poată cere ca despăgubire nu numai valoarea pagubei, dar şi câştigul de

care a fost lipsit prin comiterea delictului (damnum emergens şi lucrum cessans).

La rândul său, pretorul a extins, cu titlu de acţiune utilă, acţiunea legii Aquilia şi în favoarea

altor persoane decât proprietarii (posesorii de bună-credinţă. uzufructuarii şi creditorii gajişti) şi a

aplicat-o, în vederea ocrotirii aceloraşi interese, şi la cazurile în care dauna n-a fost pricinuită

direct (corpore), ci numai indirect.

În epoca bizantină, prin intermediul unei acţiuni in factum generalis, legea capătă o aplicare

generală menită să servească unei ocrotiri cât mai eficace a intereselor patrimoniale.

Injuria (iniuria) este o ofensă intenţionată şi ilicită adusă unei persoane libere prin vorbe sau

fapte.

Legea decemvirală prevedea, limitativ, câteva cazuri de injurie: membrum ruptum adică

leziunea unui membru (tăierea mâinii, a piciorului, scoaterea ochiului etc.); os fractum, adică

ruperea unui os şi, în fine, injuriile obişnuite (iniuria), cum sunt simplele lovituri, înjurăturile etc.

Delictele de drept pretorian sunt cele sancţionate de pretor şi anume:

A. Dolus malus (viclenia, înşelăciunea) constă în folosirea unor manopere frauduloase pentru

a determina pe cineva să întreprindă ceva. În domeniul obligaţiilor, prin dol se înţeleg acele fapte

viclene, mincinoase, pe care le întrebuinţează o persoană, cu ocazia încheierii unui contract

pentru ca, inducând în eroare cealaltă parte, s-o determine să contracteze.

Metus este teama produsă de violenţă (vis). Autorul violenţei urmăreşte ca insuflând o temere

unei persoane s-o determine să încheie un act juridic dezavantajos ei. Din aceleaşi considerente ca

şi cele referitoare la dol, metus nu a fost sancţionat de pretor decât într-o epocă târzie, tot spre

finele Republicii.

Alienatio in fraudem creditorum (înstrăinarea în frauda creditorilor) este un delict pretorian

ce constă în înstrăinarea de către debitor a unor bunuri din propriul său patrimoniu în vederea

prejudicierii creditorilor.

Obligaţiile născute ex variis causarum figuris. Când am analizat izvoarele obligaţiilor am

văzut că jurisconsultul Gaius vorbeşte în lucrarea sa Res cottidianae de o împărţire tripartită a

izvoarelor obligaţiilor: contracte, delicte şi variae causarum figurae, adică diferite alte cauze în

care intră fapte şi acte juridice ce nu sunt nici contracte şi nici delicte.

Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) constă într-o imixtiune pe care o persoană numită

gerant (negotiorum gestor) o face în afacerile alteia, numită gerat (dominus). Persoana care fără a

primi, aşadar, un mandat, se îngrijeşte de afacerile altuia, de pildă de repararea, în absenţa

proprietarului, a casei ce ameninţă cu dărâmarea, de plata datoriei unui prieten absent etc. este

răspunzătoare de consecinţele administraţiei sale.

Îmbogăţirea fără cauză constă în a dobândi în paguba altuia, fără un temei juridic (sine

causa), un profit oarecare. Deşi Pomponius îi dă o formulare generală, totuşi aplicarea acestuia nu

îmbrăţişează toate cazurile ce se iveau în practică:

Iure naturae aequum est neminem cum alterius detrimento et inuria fieri locupletiorem.

În conformitate cu dreptul natural nu este echitabil ca să se îmbogăţească cineva în dauna

altuia şi nedrept71.

Regula se impune treptat şi pe o scară tot mai largă în epoca postclasică şi bizantină.

Efectele obligaţiilor. Orice obligaţie are ca efect executarea voluntară a prestaţiei la care s-a

îndatorat debitorul. De aceea obligaţia apare, spre deosebire de proprietate, ca un drept

tranzitoriu: se stinge prin executare.

Dacă debitorul nu-şi execută prestaţia sa de bunăvoie, creditorul poate să-1 cheme în

judecată, căci creanţa acestuia din urmă este ocrotită de dreptul pozitiv.

Care este sancţiunea neexecutării vom vedea în cele ce urmează, când ne vom ocupa de

daunele interese.

71 Dig. 50.17.206.

Sunt însă şi obligaţii nesancţionate de nici o acţiune, cum este cazul aşa-ziselor obligaţii

naturale, iar alteori debitorul este exonerat să execute prestaţia dacă, în anumite situaţii,

executarea a devenit imposibilă.

În fine, executarea obligaţiei ridică şi problema întârzierii efectuării prestaţiei ce incumbă

debitorului; consecinţele le vom analiza, de asemenea, în cele de mai jos.

Daunele interese. Debitorul care nu-şi execută obligaţia sau şi-o execută necorespunzător

sau cu întârziere poate fi constrâns pe cale judiciară să despăgubească pe creditor pentru paguba

pricinuită. Instanţa va condamna pe debitor să plătească daune interese, adică o sumă de bani ce

reprezintă repararea prejudiciului cauzat. Daunele interese vor fi evaluate de către instanţa la care

debitorul a fost chemat la judecată, dar pot fi evaluate, cu anticipaţie, şi de către părţi.

Vechiul drept roman utiliza în vederea stabilirii acestor daune un criteriu obiectiv: acestea

reprezentau numai valoarea materială a prestaţiei neexecutate. Într-o epocă în care producţia şi

circulaţia mărfurilor era redusă acest criteriu era suficient. În epoca clasică însă, o dată cu

dezvoltarea producţiei, a creditului şi a comerţului, acest criteriu s-a dovedit insuficient pentru

ocrotirea intereselor creditorului şi a fost înlocuit cu unul subiectiv, care pune în centrul atenţiei

pe creditor.

Acest criteriu urmăreşte satisfacerea oricărui interes al creditorului (omne quod interesi

creditori); în aprecierea sa materială intrau două elemente: damnum emergens, adică pierderea

suferită de creditor prin neexecutare sau printr-o executare insuficientă şi lucrum cessans, adică

orice câştig legitim de care acesta a fost lipsit72. De exemplu, dacă Titius cumpără o casă şi

Maevius, vânzătorul, nu i-o predă, Titius va cere ca damnum emergens - valoarea pagubei suferită

prin neexecutare (de pildă diferenţa dintre preţul casei contractate şi cel actual al unui asemenea

imobil), iar ca lucrum cessans - chiria pe care ar fi putut s-o dobândească în acest interval de

timp. Un alt exemplu: dacă o casă îmi este predată în temeiul unui contract de vânzare, cu

întârziere, pot să reclam ca lucrum cessans chiria pe care aş fi putut s-o dobândesc în acest

interval de timp73.

Totuşi, în aprecierea daunelor interese judecătorul nu va ţine seama de interese de pură

afecţiune: non affectiones aestimandas esse puto74. Astfel, pentru sclavul meu, care este fiul

natural al lui Titius, nu pot să reclam ca lucrum cessans preţul pe care aş fi putut să-l obţin de la

tatăl său Titius, ci pot cere numai valoarea venală75 a sclavului. Un exemplu ne va lămuri:

presupunem că sclavul lui Primus - Pamphilus - a fost omorât de către Secundus. Ultimul va

72 Paul, Dig. 46.8.73 African, Dig. 19.2.33.74 Paul, Dig., 9.2.33 pr.; Ulpian, Dig. 7.7.6.2.75 Adică valoarea de vânzare a sclavului.

trebui să despăgubească pe Primus plătindu-i valoarea sclavului. Primus nu va putea cere de la

Secundus nimic peste această valoare – motivând că Pamphilus era fiul natural al lui Tertius şi în

consecinţă ar fi obţinut de la acesta o sumă mult mai mare decât stricta valoare comercială a

sclavului – deoarece elementele afective nu intră în calculul daunelor interese.

Se cerea de asemenea ca prejudiciul suferit de creditor să fie într-un raport de la cauză la

efect cu neexecutarea prestaţiei de către debitor.

În epoca lui Iustinian, ca o consecinţă a decăderii economiei monetare şi dezvoltării celei

naturale, se impune pentru anumite creanţe o limitare a daunelor interese la dublul valorii

materiale a prestaţiei.

Pentru a se înlătura dificultăţile inerente fixării cuantumului unor interese, părţile puteau, de

comun acord, să-l fixeze anticipat, folosind sistemul clauzei penale (stipulatio poenae), adică o

stipulaţie prin care debitorul se obliga faţă de creditor să plătească o anumită sumă pentru cazul

eventualei neexecutări.

Forţa majoră şi cazul fortuit. Din cele de mai sus rezultă că debitorul trebuie să plătească

daune interese, dacă nu-şi execută prestaţia la care s-a obligat. Care este situaţia însă când lucrul

ce formează obiectul prestaţiei piere înainte de a fi predat?

Problema nu se pune pentru bunurile determinate în genul lor (de pildă o cantitate de grâu),

deoarece asemenea bunuri „nu pier” (genera non pereunt) şi, în consecinţă, debitorul poate

oricând să-şi execute obligaţia sa. Dacă obiectul obligaţiei este un lucru cert (un sclav, o casă etc.)

şi acesta piere dintr-o cauză neimputabilă debitorului, debitorul va fi exonerat de obligaţia sa şi

nu va mai plăti daune interese.

Cauzele neimputabile debitorului sunt forţa majoră şi cazul fortuit. Prin forţa majoră (vis

maior, damnum fatale) se înţeleg evenimente cărora debitorul nu li se poate opune, deoarece sunt

produse de forţe ce-i depăşesc puterile: inundaţiile (aquarum magnitudo), cutremurele (terrae

motus), atacurile răufăcătorilor (latronum incursus), naufragiile etc. Prin caz fortuit (fortuitus

casus) se înţeleg acele evenimente care, surprinzând diligenţa obişnuită, ar putea fi totuşi evitate

prin măsuri excepţionale, dar normale. Asemenea evenimente sunt: fuga unui sclav, furtul unor

lucruri etc.

Punerea în întârziere. Prin mora se înţelegea întârzierea culpabilă a debitorului care nu-şi

execută prestaţia.

Culpa. Debitorul care nu-şi execută prestaţia la care s-a îndatorat, din cauza unui fapt

imputabil lui răspunde faţă de creditor, fiind obligat să-l dezdăuneze.

Una din faptele imputabile debitorului este culpa (culpa) ce constă într-o neglijenţă, într-o

greşeală nescuzabilă în executarea obligaţiei.

Opusă diligentei (diligentia), culpa contractuală, ce intervine în executarea unui contract,

trebuie deosebită de cea delictuală, pe care am cercetat-o în materia delictelor, unde este

sancţionată de legea Aquilia.

În epoca clasică s-a admis că o culpă poate consta nu numai într-un act pozitiv, comisiv, dar

şi într-o abţinere, într-o omisiune.

Culpa trebuie deosebită de dol, deoarece dolul presupune o vină intenţionată, fie comisivă,

fie omisivă a debitorului, care conştient (sciens prudensque) s-a situat în afara normelor de drept

cât priveşte executarea contractului.

Teoria culpei s-a cristalizat treptat în dreptul roman; aceasta a fost definitiv formulată în

epoca postclasică şi bizantină, multe texte ale juriştilor clasici fiind remaniate de către

compilatori în spiritul exegetic bizantin.

În epoca lui Iustinian, culpa este de două feluri; culpa uşoară (levis) şi culpa grosolană (lata).

Prima constă într-o vină uşoară iar cea de a doua într-o greşeală grosolană76 pe care şi cel mai

neîndemânatic administrator n-ar fi putut-o săvârşi, fiind de aceea asimilată cu dolul77.

Culpa uşoară a debitorului (c. levis) se aprecia de obicei in abstracto, avându-se ca etalon

comportamentul unui bun gospodar (diligens pater familias); uneori, din favoare pentru debitori,

se aprecia in concreto, adică în conformitate cu grija pe care aceştia o depun în administrarea

propriilor lor afaceri (diligentiam quam suis).

Măsura răspunderii contractuale a debitorului variază în raport cu folosul (commodum,

utilitas) pe care acesta îl trage din contract.

Încă din epoca clasică, jurisconsultul Iulian împarte pe debitori în două categorii: cei care

trag un profit din act şi cei care nu trag un asemenea profit, precizând că cei dintâi răspund de dol

şi de culpă, iar ceilalţi numai pentru dol. Cei care profită au aşadar o răspundere contractuală mai

mare decât cei ce fac un serviciu gratuit. Principiul se păstrează până în epoca lui Iustinian, cu

câteva derogări de la această clasificare şi cu unele adaosuri, privind diversele categorii de culpe,

făcute de către compilatori. Astfel, depozitarii răspund numai de dolul lor, deoarece nu trag nici

un profit din act, pe când comodatarii, părţile unui contract de vânzare etc., având un interes pentru

actul încheiat răspund şi de dol şi de culpă; cu alte cuvinte au o răspundere mai mare.

Culpa debitorului se apreciază uneori in concreto, adică mai uşor, cum este cazul soţului în

restituirea dotei, al asociatului în păstrarea lucrurilor puse în comun etc., pornindu-se de la

prezumţia că aceste persoane îndeplinind în parte propria lor afacere, dacă nu s-au comportat

bine, nu au putut face altfel.

76 Ulpian, Dig. 50.16.213.2.77 Coll. 6.1.1.

Custodia. Încă din epoca clasică au apărut situaţii în care debitorului i-a fost impusă o

responsabilitate specială. În temeiul acesteia, debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit; o

asemenea agravare a răspunderii civile se numeşte custodia.

Custodia poate să rezulte din convenţia părţilor sau dintr-o dispoziţie a dreptului pozitiv. De

pildă, vânzătorul putea conveni cu cumpărătorul să păstreze în custodie lucrul până la predare şi

să răspundă pentru cazul fortuit; de asemenea, în temeiul dreptului pozitiv, anumiţi comercianţi şi

meşteşugari, cât şi comodatarii, răspundeau pentru cazul fortuit, deoarece, spun jurisconsulţii, cei

dintâi primeau o plată pentru munca lor, iar ceilalţi se bucurau de o folosinţă gratuită a lucrului.

Termenul de custodie este folosit în compilaţia lui Iustinian adesea pentru a desemna

diligenta pe care o parte contractantă, responsabilă de culpa sa, trebuie s-o aibă în executarea

contractului.

Stingerea obligaţiilor. Obligaţia, ca o legătură de drept dintre debitor şi creditor, este

destinată să dispară la un moment dat, adică să se stingă: numai în acest moment creditorul

dobândeşte un profit din creanţă, iar debitorul scapă din legătura juridică, redobândindu-şi

libertatea.

Dreptul roman cunoaşte diverse moduri de stingere a obligaţiilor.

Cele mai vechi sunt cele prevăzute de dreptul civil: ele sting creanţa ipso iure, de plin drept,

adică creditorul pierde acţiunea şi nu mai poate urmări pe debitorul care este definitiv eliberat.

Aceste moduri de stingere au apărut treptat, cele mai vechi caracterizându-se atât prin

formalism şi rigiditate cât şi prin aşa-zisul principiu al simetriei, întrucât constau din procedee

inverse decât acelea prin care respectivele obligaţii au luat naştere.

Principiul simetriei, pe care de altfel îl găsim şi în alte domenii ale vieţii de stat, ca de pildă

în întemeierea şi desfiinţarea cetăţilor cu ajutorul brăzdarului de plug şi în cel familial, în care

căsătoria se încheia prin confarreatio şi se desfăcea printr-o procedură inversă numită

diffarreatio, constituie o reminiscenţă a unor elemente religioase primitive, în conformitate cu

care un act nu putea fi privit ca desfiinţat valabil decât prin forme solemne inverse decât cele care

au prezidat naşterea sa.

Alături de modurile civile de stingere a obligaţiilor, dreptul pretorian a impus altele care dau

debitorului posibilitatea ca, printr-o excepţiune (exceptionis ope), să paralizeze şi să facă inutilă

acţiunea creditorului. Rezultatul practic era acelaşi, iar textele asimilează debitorul eliberat ipso

iure cu cel eliberat exceptionis ope.

Această distincţie fundamentală pentru dreptul clasic îşi găseşte temeiul în caracterul

procedural al sistemului juridic roman în care acţiunile aveau un rol hotărâtor, deoarece din ele

decurgeau drepturile subiective.

Iată de ce în expunerea noastră vom urma această clasificare şi nu aceea a interpreţilor care,

împărţind modurile de stingere ale obligaţiilor după anumite caractere intrinseci, în voluntare şi

involuntare, introduc un temei de clasificare străin dreptului roman clasic.

Garanţiile executării obligaţiilor. Prin garanţii personale şi reale se înţeleg anumite

raporturi juridice, accesorii faţă de o obligaţie principală, care servesc să asigure pe creditor, în

cazul insolvabilităţii debitorului, de îndeplinirea prestaţiei ce i se datorează.

În cazul în care o persoană îşi asumă această răspundere, avem a face cu o garanţie personală

(obligatio personae); iar dacă realizarea creanţei este asigurată de un bun, asupra căruia creditorul

să se satisfacă, garanţia este reală (obligatio rei).

Cele mai vechi forme de garanţie sunt cele personale.

Într-o epocă în care societatea romană se afla la un nivel scăzut de dezvoltare economică,

creditul bănesc era foarte redus, ca şi circulaţia monetară respectivă.

Pentru a fi mai siguri de recuperarea sumei acordate, creditorii cereau împrumutaţilor să le

aducă şi garanţi. Executarea pentru neplată se făcea, în epoca primitivă, asupra persoanei şi mai

târziu asupra bunurilor lor - chiar înainte de a executa pe debitorul principal.

O dată cu dezvoltarea economiei romane, a schimbului comercial şi a creditului monetar,

cămătarii şi-au extins activitatea în mod considerabil. În vederea asigurării speculaţiilor lor

băneşti, garanţiile personale s-au dovedit a nu fi întotdeauna corespunzătoare şi de aceea au fost

create garanţiile reale: dând creditorilor mai multă certitudine asupra recuperării creanţelor,

înlăturau surprizele pe care insolvabilitatea garanţilor personali putea să le ofere.

Siguranţa pe care garanţiile reale o prezentau pentru creditori a dus la continua lor dezvoltare

în epoca clasică şi postclasică.

Garanţii personale. Cea mai veche formă de garanţie personală se realiza prin sponsio,

adică printr-un contract verbal. Creditorul se adresa garantului, întrebându-1 dacă se obligă la

aceeaşi prestaţie ca şi debitorul, la care garantul urma să răspundă afirmativ.

Alături de această formă de garanţie caracteristică cetăţenilor romani, ordinea juridică a creat

o alta, accesibilă peregrinilor, numită fidepromissio. Creată din nevoile extinderii comerţului şi a

operaţiilor de credit, fidepromisiunea se încheia prin cuvinte diferite de acelea ale garanţiei

sponsio, dar conţinutul întrebării şi răspunsul erau aceleaşi.

Cât priveşte regulile de fond ale celor două forme de garanţie, acestea erau similare. Având

un caracter strict personal, obligaţiile sponsorilor şi fidepromisorilor nu treceau la urmaşi, iar din

caracterul autonom al acestora rezulta faptul că respectivul creditor putea urmări, la alegere, fie

pe debitor, fie pe garant, fără a fi obligat, aşadar, să cheme în judecată mai întâi pe debitor.

Rigurosul regim impus garanţilor personali a fost cu timpul atenuat cât priveşte trăsăturile lui

arhaice, primitive chiar.

Totodată, sistemul garanţiilor personale a fost îmbunătăţit, în interesul creditorilor, ca o

consecinţă a dezvoltării pe o scară din ce în ce mai largă a operaţiunilor şi tranzacţiilor

cămătăreşti.

Apare acum o nouă formă de garanţie personală, numită fideiusiune, ce avea o sferă de

utilizare mai largă, deoarece se putea aplica la orice creanţă şi nu numai la cele născute dintr-un

contract verbal, cum se întâmpla în cazul lui sponsio şi fidepromissio. De asemenea, obligaţia

fideiusorului trecea, spre deosebire de cea a sponsorului şi fidepromisorului, asupra urmaşilor săi

- ceea ce constituia o superioritate faţă de vechile forme de garanţie.

Creditorul putea să urmărească, ca şi anterior, pe fideiusor înaintea debitorului, iar în caz de

pluralitate de fideiusori pe cel pe care-l credea mai solvabil. Pe timpul împăratului Hadrian se

introduce însă beneficiul de diviziune, în temeiul căruia fideiusorul putea cere creditorului să-şi

extindă urmărirea asupra tuturor garanţilor solvabili la momentul intentării acţiunii.

Fideiusorul care a plătit pentru debitorul principal avea dreptul de a reclama creditorului

satisfăcut să-i predea creanţa; cu ajutorul acesteia, fideiusorul putea cere fie debitorului principal

rambursarea sumei plătite fie celorlalţi garanţi s-o suporte în comun; este aşa-zisul beneficiu al

cesiunii de acţiuni.

În epoca lui Iustinian, fideiusiunea capătă un caracter subsidiar; în consecinţă, fideiusorul nu

poate fi urmărit după ce a fost urmărit în prealabil debitorul principal.

Garanţiile reale constau din anumite bunuri pe care debitorul le rezervă creditorului pentru

eventualitatea în care nu ar achita la scadenţă datoria contractată.

Cea mai veche formă de garanţie reală este fiducia ale cărei reguli esenţiale le-am expus cu

ocazia cercetării contractelor reale.

Fiducia constă în transferul proprietăţii unui lucru de către debitor creditorului, cu obligaţia

din partea acestuia de a-1 restitui la scadenţă, dacă debitorul şi-a executat prestaţia. Dezavantajul

acestei forme de garanţie consta în faptul că nu oferea debitorului, în vederea restituirii lucrului,

decât o acţiune personală, care nu întotdeauna era suficientă.

O formă superioară de garanţie a fost gajul (pignus) care transfera creditorului nu

proprietatea, ci posesiunea lucrului, fapt ce îngăduia debitorului să folosească o acţiune reală în

restituirea lucrului, dacă la scadenţă îşi achitase datoria. Unele reguli privind gajul le-am expus o

dată cu analiza contractului real de gaj.

A treia varietate de garanţie reală este ipoteca. Aceasta îşi trage originea din convenţiile ce se

încheiau cu ocazia arendărilor; în asemenea situaţii se obişnuia ca arendaşii să dea în garanţie

proprietarilor, în vederea asigurării plăţii arenzii. întreg inventarul lor agricol viu şi mort (invecta

et illata). Dacă la scadenţă arenda nu era plătită, proprietarul putea, pe baza convenţiei, să ceară

interdictul Salvian78, cu ajutorul căruia să intre în stăpânirea inventarului agricol.

Acest interdict nu se putea cere decât dacă inventarul se găsea în mâinile arendaşului, ceea ce

făcea ca interdictul să nu fie eficient pentru cazul în care inventarul agricol se afla în stăpânirea

unui terţ79. Pentru a se complini această lacună, s-a creat acţiunea Serviană, prin care proprietarul

putea urmări inventarul în mâinile oricui s-ar găsi. O reformă din primul secol al epocii imperiale

a extins sfera de aplicare a acestei acţiuni, sub numele de actio quasi Serviana80 la toate cazurile

în care ar fi existat o asemenea convenţie între creditor şi debitor, indiferent de obiectul creanţei.

Astfel s-a constituit ipoteca, garanţie reală care, spre deosebire de celelalte, se realiza fără a

se transfera proprietatea sau posesiunea lucrului.

Cu timpul gajul s-a apropiat, în unele privinţe, de ipotecă, întrucât, constituit prin simplă

tradiţie, dădea naştere la o acţiune reală, ca şi ipoteca. Aşa se explică de ce jurisconsultul Marcian

afirma, bineînţeles cu oarecare exagerare, că între gaj şi ipotecă există numai o deosebire de

sunet81.

Creditorul, fie gajist, fie ipotecar, putea, dacă nu-i era achitată creanţa, să-şi realizeze dreptul

său asupra lucrului ce forma obiectul garanţiei, fie devenind proprietar al acestuia, fie vânzându-l,

urmând a se despăgubi din preţ.

Împăratul Constantin interzice creditorului să devină proprietar al lucrului, îngăduind numai

vânzarea lui. Cu toate acestea, în dreptul lui lustinian se mai păstrează o urmă din vechea

concepţie (impetratio dominii): creditorul putea solicita împăratului să-i fie atribuit bunul, dacă

nu se găsise cine să-l cumpere; se cereau însă să fie îndeplinite anumite condiţii.

Ipoteca şi gajul se puteau constitui numai prin voinţa părţilor, fără nici o înscriere în

registrele publice, ceea ce făcea ca regimul ipotecar să fie clandestin şi nu public.

Gajul se putea constitui şi pe cale de autoritate (de pildă spre a obliga pe cel ce a pierdut

procesul să execute sentinţa), iar ipoteca prin lege, cum este cazul ipotecii fiscului asupra averii

contribuabililor, a incapabililor asupra bunurilor tutorilor şi curatorilor etc.

Obiectul gajului şi ipotecii putea fi un bun corporal, mobil sau imobil. începând dintr-o epocă

incertă au putut fi ipotecate şi drepturile (res incorporales), ca, de pildă, un uzufruct, o servitute,

o superficie etc. S-a îngăduit chiar să se ipotecheze o creanţă (pignus nominis) sau o ipotecă fără

creanţă (pignus pignoris).

78 G. 4.146.79 Cod. 8.9.1.80 Gaius, Dig. 16.1.13.1, Inst. 4.6.7 şi 31.81 Dig. 20.1.5.1.

Dacă acelaşi bun a fost ipotecat la mai mulţi creditori, raporturile dintre ei vor fi guvernate de

regula: prior tempore potior iure, adică dreptul de ipotecă constituit anterior prevalează asupra

celui constituit posterior. Cu alte cuvinte, numai după ce va fi satisfăcut creditorul de prim rang,

va fi plătit cel de rangul doi, apoi de rangul trei etc.82

Ipoteca şi gajul se sting: prin stingerea obligaţiei garantate, prin vânzarea bunului ce

formează obiectul gajului sau ipotecii, prin dispariţia lucrului dat în garanţie, prin renunţarea

creditorului, prin confuziune, adică prin întrunirea calităţii de creditor cu aceea de proprietar al

lucrului (de pildă creditorul ce moşteneşte pe proprietarul care a constituit respectiva garanţie)

etc.

Întrebări:

a) cum a evoluat noţiunea de obligaţie?

b) care sunt elementele obligaţiei?

c) care sunt izvoarele obligaţiei în dreptul clasic?

d) care sunt elementele esenţiale ale unui contract?

e) de câte feluri erau contractele în dreptul roman?

f) care este diferenţa între contractele reale şi cele consensuale?

g) ce obligaţii are vânzătorul în contractul de vânzare-cumpărare?

h) prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebeşte comodatul de depozit?

i) este admisă reprezentarea în contractul de mandat?

j) în ce cazuri este debitorul exonerat de obligaţia sa?

k) cum se poate stinge o obligaţie?

l) ce deosebire există între garanţiile personale şi cele reale?

Cap. VII - Succesiunile

Noţiuni fundamentale de drept succesoral. Moştenirile au fost şi continuă să fie un

domeniu aparte al dreptului privat. Particularitatea nu se datorează influenţei covârşitoare

exercitate de sistematizările romane asupra dreptului succesoral contemporan, ci din specificitatea

faptului lor declanşator: decesul unei persoane. Juridic spus, avem de-a face cu o transmisiune

mortis causa (pentru cauză de moarte).

Trebuie deci precizate mai întâi noţiunile cu care operează. Se va vedea mai apoi cum între

semnificaţia acestora din vechiul drept roman şi cea clasică, respectiv postclasică, există o

82 Cod. 8.17.3 (a. 213).

diferenţă constituită într-o întreagă evoluţie. Foarte important este că respectiva evoluţie ne dă

seamă de prefacerile prin care a trecut familia romană, domeniu de care este indisolubil legată.

Noţiunea juridică de succesiune este prima care trebuie explicitată, fiind un termen care

poate îmbrăca în limbajul comun sensuri diverse.

În ultima carte a Digestelor, două pasaje extrase din Iulian83 şi Gaius84 arată că prin termenul

hereditas (ereditate = succesiune, moştenire) nu se înţelege altceva decât succesiunea

(succedarea) la toate drepturile ce le avea defunctul. Definiţia a fost preluată de drepturile civile

naţionale moderne şi ne vine din dreptul clasic; este deci o formulare elaborată, trecută deja prin

filtrul unei evoluţii sociale lente şi prin experienţa unei practici îndelungate.

Este greu de stabilit ce se înţelegea la Roma prin hereditas în perioadă cea mai veche, căci nu

deţinem documente anterioare Legii celor XII table. Cercetările de drept roman, de drept antic

comparat şi de etnologie juridică au condus la elaborarea a trei teorii : una aparţinând savantului

francez Fustel de Coulanges, care pune accentul pe aspectele religioase; o a doua centrată mai

degrabă pe chestiunile de ordin politic, elaborată de profesorul italian Bonfante şi preluată în

Franţa de către Levy-Bruhl; respectiv o terţă poziţie ce pune în prim plan aspectele patrimoniale,

avându-i ca promotori pe savanţii germani Lenel şi Wieacker, precum şi pe italianul Arangio-

Ruiz. În lipsa textelor antice care să încline balanţa decisiv spre una sau alte dintre ipotezele

formulate, ne vom limita să evidenţiem ponderea fiecăruia dintre considerentele implicate în

soluţionarea juridică a situaţiei ivite la decesul unei persoane.

Cert este că în dreptul clasic roman prin succesiune (successio) se înţelege o transmisiune

constând în luarea locului unei persoane de către o altă persoană (successio in locum sau

successio in ius)85. Succesiunea putea avea loc însă atât mortis causa, cât şi inter vivos. Spre

exemplu, am văzut la analizele destinate persoanelor cum adrogaţiunea duce la moartea civilă a

adrogatului. Ne vom axa în continuare pe successio în sens de transmitere a patrimoniului unei

persoane decedate la una sau la mai multe persoane în viaţă. Noţiunea mai poate fi folosită şi

pentru a desemna masa de bunuri ce se transmit la moartea unei persoane. În textele romane de

până la Iustinian se face distincţie între doi termeni: hereditas – desemnând succesiunea în sensul

vechi şi complex de continuare a persoanei defunctului, respectiv familia – desemnând exclusiv

succesiunea la bunurile şi indivizii umani aflaţi în stăpânirea (proprietatea) defunctului.

Pentru persoana decedată, al cărei patrimoniu se transmite, s-a încetăţenit sintagma de cuius.

O întâlnim în Corpus iuris civilis, în cadrul expresiei de cuius successione agitur (acela despre a

83 Dig. 50.17.62.84 Loc.cit., 16.24.85 Gaius, loc.cit.supra.

cărui moştenire este vorba); aceasta a fost abreviată ulterior la cele două cuvinte iniţiale. Limbajul

succesoral mai uzitează cuvintele defunct, decedat şi – după caz – testator ori dispunător.

Succesiunea poate fi testamentară, când defunctul, printr-un act de ultimă voinţă, arată cum

să se împartă averea pe care o posedă, sau legală, numită şi ab intestato, când patrimoniul

acestuia, în lipsa unui astfel de act de ultimă voinţă, se va împărţi în conformitate cu legea.

Succesiunea nu putea fi concepută în vechiul drept roman decât ca un lucru corporal, alcătuit

din toate bunurile materiale (bona) stăpânite de de cuius. Toate raporturile obligaţionale în care

intrase defunctul în timpul vieţii (e.g. împrumuturi contractate, obligaţii de a despăgubi pe o

persoană căreia îi provocase un prejudiciu) se stingeau la moartea acestuia, datorită caracterului

strict personal al obligaţiei. Multiplicarea şi dezvoltarea raporturilor comerciale s-a lovit de

această regulă şi practica a fost nevoită să găsească soluţii ingenioase: inserarea în contract a

clauzei „pentru mine şi eredele meu”, ce a devenit treptat o clauză de stil.

Transmisiunea succesorală are în dreptul clasic un caracter universal, în sensul că

moştenitorul, dobândind succesiunea (fie în întregime, fie o cotă-parte din ea, dacă sunt mai mulţi

moştenitori), o dobândeşte ca o unitate deplină, asupra lui trecând în întregime toate drepturile şi

obligaţiile defunctului. Cu alte cuvinte, dobândind moştenirea, succesorul se va substitui în toate

drepturile defunctului şi va trebui totodată să-i plătească toate datoriile, chiar dacă acestea întrec

activul succesoral; în acest caz, moştenitorul va trebui să plătească datoriile care depăşesc activul

succesoral (ultra vires hereditatis) din patrimoniul său propriu. Romanii explicau acest caracter al

transmisiunii succesorale prin ideea că moştenitorul continuă persoana defunctului; regula,

menită în vechime să asigure perpetuarea cultului casnic, a ajuns mai târziu să asigure adaptarea

dreptului succesoral la necesităţile unui comerţ tot mai perfecţionat, în care funcţionarea

corespunzătoare a raporturilor creditor-debitor este esenţială. Se observă pe de o parte cum

dreptul clasic este o soluţie de continuitate a vechiului drept. Pe de altă parte, precizăm că nici în

dreptul clasic nu toate obligaţiile trec prin succesiune.

Consecinţe juridice importante decurg din caracterul universal al transmisiunii succesorale:

moştenirea este considerată dobândită printr-un act unic: acceptarea (aditio hereditatis);

succesiunea poate fi transmisă printr-un act de voinţă unic – testamentul; dreptul de a succede

este apărat de o acţiune unică – petiţia de ereditate (hereditas petitio), concepută pe modelul

acţiunii în revendicare din materia proprietăţii; posedarea timp de un an a unui bun succesoral

duce la dobândirea întregii succesiuni (usucapio pro herede).

O ultimă precizare este necesară pentru a preciza obiectul succesiunii: în dreptul clasic,

numai raporturile juridice patrimoniale îi intră în componenţă, cele nepatrimoniale fiind excluse.

Dar orice regulă are excepţii motivate: uzufructul şi uzul, care se sting la moartea titularului;

posesiunea86, soluţie ce jurisconsulţii clasici au contrat-o pe cât posibil87; raporturile născute din

contractele de mandat şi de societate, care au un pronunţat caracter personal ( intuitu personae);

obligaţiile delictuale etc.

Istoricul dreptului succesoral roman. Orice societate primitivă este guvernată de reguli de

convieţuire religioase. Juridicul este o componentă a sacrului, iar justiţia este în posesia şi

administrarea clerului. Această caracteristică, a cărei importanţă a fost relevată prima dată de

Fustel de Coulanges, ne permite să facem unele precizări: proprietară a tuturor bunurilor este

familia patriarhală, nu individul. Şeful domus-ului este doar un administrator al bunurilor, iar la

moartea sa nu se produce o devoluţiune a averii - în accepţia contemporană a termenului.

Conform regulilor agnaţiunii, are loc o înlocuire a celui ce conduce destinele grupului uman

închegat pe baza legăturilor de putere paternă; fiul care îi urmează (îi ia locul) lui pater familias

este un heres necessarius (moştenitor necesar) şi concomitent heres suus - adică îşi este

obligatoriu „moştenitor sie însuşi”, fiind încă din timpul vieţii coproprietar al bunurilor. Familia

nu moare niciodată, ci anumiţi membri ai ei se îngrijesc pe rând de perpetuarea cultului

înaintaşilor.

Pornind de la cele de mai sus, este necesar să arătăm că fondul stăpânit de familie este

inalienabil, fiind locul unde se desfăşoară cultul strămoşilor şi asupra căruia penaţii îşi exercită

ocrotirea. De notat, că mancipatio - ca mod de dobândire a proprietăţii - funcţionează multă

vreme doar pentru bunurile mancipi mobile; terenurile nu pot fi înstrăinate, ci ele se transmit în

cadrul familiei conform regulilor stabilite de religie.

Se impune a mai aduce în atenţie încă o dată esenţială: pentru primitivi nu există noţiunea

clară, conştientizată, de trecut şi viitor; ei vorbesc la prezent. Astfel, cumpărătorul roman - deşi

nu plătise încă preţul - se exprimă în felul următor: „Declar că acest lucru este al meu”, iar

vânzătorul egiptean spune: „lată, îţi las lucrul; preţul este în mâinile mele şi inima mea este

satisfăcută”.

Ţinând seama că stadiul prim al oricărei societăţi nu a cunoscut decât actele juridice inter

vivos (perfectate între persoane aflate în viaţă) înscrise şi concepute în ceremonii religioase, prima

concluzie este următoarea: nu se putea concepe ca voinţa să aibă efecte după moarte. În al doilea

rând, transmiterea averii unei comunităţi umane ce descinde dintr-un strămoş comun se

efectuează conform regulilor prescrise de necesitatea întreţinerii cultului funebru.

Prin urmare, s-ar putea spune că ceea ce noi azi numim succesiune legală a precedat pe cea

testamentară. Ulterior, în contextul schimbărilor petrecute în mentalitatea locuitorilor cetăţii,

86 Dig. 41.2.23pr. şi 47.4.1.15.87 Ulpian, Dig. 41.2.13.4.

semnificaţia persoanei creşte în detrimentul celei a grupului social. Capul familiei încearcă să

sustragă treptat bunurile de sub controlul comunităţii. Acest fapt, corelat cu diferitele împrejurări

concrete şi particulare fiecărei societăţi antice, cu apariţia proprietăţii, duce treptat la apariţia

testamentului - întâi ca adopţie, apoi ca instituţie contractuală inter vivos, pentru a ajunge în final

la actul juridic mortis causa (pentru cauză de moarte).

Moştenirea testamentară şi cea legală se exclud, în sensul că nimeni nu putea dispune numai

de o parte din averea sa prin testament, restul urmând să fie atribuită în conformitate cu legea.

Regula scoate în evidenţă faptul că cele două forme de moştenire au apărut în două epoci

deosebite, şi anume testamentul în urma moştenirii legale. Moştenirea legală avea individualitatea

ei proprie în momentul apariţiei testamentului, încât cele două instituţii nu s-au putut confunda.

Acestea coexistă în legea decemvirală iar testamentul a dobândit în dreptul clasic o precădere

asupra moştenirii legale, aşa încât regula exprimă totodată şi acest fapt.

Ce este testamentul? Formele testamentare. Literatura de specialitate procedează la

definirea testamentului, înainte de a analiza alte chestiuni. Dar se va vedea că actul în discuţie a

îmbrăcat în timp o serie de forme ce i-au pregătit apariţia. Ar fi impropriu să comentăm o

formulare la care s-au oprit jurisconsulţii perioadei republicane şi care nu reflectă vechiul

testament roman. Pe de altă parte, ni se pare că maniera noastră de abordare concordă cu însăşi

evoluţia generală a instituţiilor juridice: evidenţiază omnipotenţă iniţială a formelor, care în timp

s-a diminuat pentru a face loc elementului voliţional.

De aceea ni se pare potrivit să tratăm mai întâi problemele referitoare la formă; observaţiile

ce vor fi făcute şi concluziile ce vor rezulta ne vor conduce la o definiţie adecvată.

În conformitate cu vechiul drept existau două feluri de testamente: unul folosit în timp de

pace, altul în timp de război88.

În timp de pace, testamentul se întocmea înaintea adunărilor curiate (testamentum calatis

comitiis). În zilele de 24 martie şi 24 mai, când se întruneau aceste adunări, cel care dorea să-şi

facă testamentul trebuia să facă cunoscut cuprinsul acestuia, iar adunările urmau, printr-un vot,

să-l confirme sau nu. Votul adunărilor constituia în realitate o adevărată lege, deoarece prin

testamentul respectiv se modificau normele dreptului succesoral în vigoare.

Prin legea celor XII table s-a stabilit că testatorul are deplină libertate în a-şi face

testamentul, adunările curiate devenind un simplu martor colectiv al întocmirii actului.

În vreme de război, soldaţii puteau să-şi facă testamentul în faţa tovarăşilor de arme, înainte

de a intra în luptă. Este aşa-zisul testament in procinctu.

88 G. 2.101; Ulpian, Reg. 20.2; Inst. 2.10.1.

Prima formă de testament prezentând serioase inconveniente, deoarece adunările curiate nu

se adunau decât de două ori pe an, iar a doua nefiind aplicabilă decât în vreme de război, practica

a imaginat o altă formă testamentară, care se realiza prin procedeul mancipaţiei (per aes et

libram)89.

Testatorul transfera prin mancipaţiune patrimoniul său unui prieten, numit familiae emptor

(dobânditor al patrimoniului), cu rugămintea ca acesta să-i îndeplinească hotărârile de ultimă

voinţă. Această formă prezenta şi ea unele dezavantaje: după toate probabilităţile, testatorul îşi

înstrăina averea încă din timpul vieţii sale, fără a avea posibilitatea să revoce acest act, dacă se

însănătoşea; în plus, familiae emptor, însărcinat cu îndeplinirea voinţei testatorului, avea o simplă

îndatorire morală, încât de cuius nu putea avea certitudinea realizării dispoziţiilor sale.

Cu timpul, testamentul per aes et libram a fost perfecţionat: familiae emptor pierde orice

putere asupra bunurilor testatorului, fiind însărcinat numai să transfere adevăratului moştenitor

patrimoniul defunctului. Numele moştenitorului era înscris pe nişte tăbliţe cerate, care rămâneau

în mâinile testatorului. Familiae emptor, ţinând în mână o bucată de metal, pronunţa o formulă

asemănătoare cu aceea a mancipaţiei, de faţă fiind 5 martori şi un cantaragiu (libripens) 90. După

aceasta, familiae emptor loveşte balanţa cu bucata de aramă, pe care apoi o dă testatorului ca preţ.

La rândul său testatorul ţinând în mână tăbliţele pe care şi-a scris actul de ultimă voinţă făcea o

declaraţie (nuncupatio) de conformitate cu voinţa sa. Apoi martorii îşi puneau peceţile pe tăbliţe

(obsignatio), alături de care îşi treceau numele lor (superscriptio).

În practică, se obişnuia ca testatorul să facă cunoscut numele celui instituit.

Pretorul, urmărind să creeze un sistem de drept succesoral lipsit de orice formalism,

stabileşte că testamentul scris, pe care testatorul l-a înfăţişat la şapte martori pentru a fi întărit cu

peceţi (obsignatio), alături de care îşi treceau numele lor (superscriptio), are deplină eficacitate

juridică. Moştenitorul instituit printr-un astfel de testament dobândeşte, în conformitate cu

cuprinsul tablelor cerate, astfel pecetluite şi însemnate (secundum tabulas), o moştenire

pretoriană, adică o bonorum possessio91.

În epoca Dominatului, aceste forme testamentare cad în desuetudine, fiind înlocuite cu altele,

fie private, care derivă din testamentul per aes et libram şi din cel pretorian, fie publice, întocmite

înaintea autorităţii de stat sau date în păstrarea cancelariei imperiale.

Definiţia testamentului. Acest subcapitol se vine în continuarea analizelor de mai sus. După

cum am precizat, considerăm că putem formula o definiţie corespunzătoare numai după ce am

expus evoluţia formelor testamentare în dreptul roman.

89 G. 2.102.90 G. 2.104.91 G. 2.104.

Ţinând seama de aceste date, credem că este necesară o distincţie între perioada veche şi cea

clasică. Astfel, referindu-ne la testamentul comiţial, in procinctu şi prin mancipaţiune, îl vom

defini ca un act solemn având ca obiect principal şi indispensabil instituirea de erede (erezi).

În ceea ce priveşte restul formelor, începând cu testamentul mancipativo-nuncupativ, definiţii

ne sunt puse la dispoziţie chiar de jurisconsulţi:

Testamentum est mentis nostrae iusta conte<st>atio, in id solemniter factum, ut post mortem

nostram valeat.

Testamentul este o manifestare a voinţei naostre în cadrul legii, pentru a avea tărie după

moarte92.

Testamentum est voluntatis nostrae iusta sententia de eo, quod quis post mortem suam fieri

velit.

Testamentul este o hotărâre legală a voinţei noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se

întâmple după moartea sa93.

Două caractere reies din formulările citate: cel de act de ultimă voinţă, respectiv de act

solemn; este omisă însă clauza ce constituie caput et fundamentum totius testamenti, instituirea de

moştenitor. De aceea, credem că, în mod corect, testamentul în dreptul roman poate fi definit ca

un act juridic de ultimă voinţă, formalist, unilateral şi revocabil, prin intermediul căruia o

persoană îşi instituie unul sau mai mulţi moştenitori în vederea îndeplinirii după moarte a voinţei

sale.

Acceptarea succesiunii. La moartea lui de cuius, moştenirea este oferită moştenitorului pe

care legea îl indică sau celui instituit de către testator. În general, moştenitorul trebuie să-şi

manifeste voinţa de a accepta succesiunea. Sunt situaţii când succesorul, fiind investit de plin

drept cu calitatea de succesor, nu o poate refuza.

Două sunt categoriile de moştenitori care dobândesc succesiunea de plin drept la moartea lui

de cuius: heredes sui et necessarii şi heredes necessarii. Ne-am ocupat de heredes sui şi am arătat

că aceştia sunt moştenitorii care, aflându-se sub puterea lui pater familias, devin la moartea

acestuia sui iuris. Contribuind la alcătuirea patrimoniului familial încă din timpul vieţii şefului de

familie, ei sunt socotiţi coproprietari cu acesta şi, de aceea, nu pot refuza să accepte ceea ce, în

fapt, le aparţinea încă de mai înainte. De aceea, pe lângă denumirea de heredes sui au şi pe aceea

de necessarii (erezi necesari).

92 Ulpian, Reg. 20.1.93 Modestin, Dig. 28.1.1.

Acest fapt putea să aducă un prejudiciu moştenitorilor susmenţionaţi, dacă succesiunea era

insolvabilă, căci, în asemenea cazuri, ei trebuiau să plătească, din propriul lor patrimoniu,

datoriile care depăşeau activul succesoral. Pentru a evita o astfel de situaţie pretorul a dat, într-o

epocă în care coeziunea familială şi ideea de coproprietate tindeau să dispară, moştenitorilor sui

et necessarii un aşa-zis ius abstinendi (drept de abţinere), pe temeiul căruia aceştia, fără să

renunţe, rămân totuşi străini de moştenire; ca urmare a acestui fapt, moştenirea va fi vândută în

numele defunctului, iar moştenitorii vor scăpa de infamie şi de obligaţia de a achita din bunurile

lor personale pe creditorii succesiunii.

Moştenitorii necesari erau sclavii pe care stăpânii îi instituiau ca succesori în testamentul lor

pentru cazul în care moştenirea era insolvabilă. Am analizat mai sus care erau interesele pe care

stăpânul le avea să instituie un sclav ca moştenitor; numai aceste interese explică de ce sclavul nu

putea să renunţe la o astfel de calitate şi de ce era socotit ca „erede necesar”.

Succesiunea fiind insolvabilă, creditorii defunctului puteau să urmărească şi bunurile pe care

sclavul moştenitor avea să le dobândească în viitor, deoarece acestuia i se acorda şi libertatea o

dată cu instituirea ca erede. Pentru a se evita o asemenea situaţie, pretorul a acordat sclavului

instituit o bonorum separatio, în virtutea căreia creditorii nu puteau urmări decât patrimoniul

defunctului, nu şi achiziţiile viitoare ale sclavului.

Bunurile defunctului erau însă vândute în numele sclavului instituit, asupra căruia se

răsfrângea infamia.

Toţi ceilalţi moştenitori dobândeau succesiunea numai printr-o manifestare de voinţă menită

să concretizeze intenţia lor de a o accepta (aditio hereditatis). Aceşti moştenitori se numesc

„străini” (extranei) sau „voluntari” (voluntarii), deoarece ei dobândeau această calitate nu de plin

drept, ci manifestându-şi voinţa în acest sens.

Acceptarea moştenirii se făcea fie în mod expres, fie tacit; expres, în forme solemne sau

printr-o simplă declaraţie clară de voinţă, tacit, când succesorul îndeplinea anumite acte pe care

nu le putea efectua decât în calitate de erede (încasând o creanţă a succesiunii, plătind impozitele

etc.).

După dreptul pretorian este suficient ca eredele să ceară pretorului bonorum possessio,

pentru ca moştenirea să-i fie atribuită (agnitio bonorum possessionis).

Opţiunea moştenitorului de a accepta sau de a renunţa la succesiune nu era îngrădită în

dreptul civil de nici o limită în timp. Deoarece acest sistem prezenta unele inconveniente în ceea

ce priveşte administrarea bunurilor ereditare, se obişnuia ca testatorul să instituie pe moştenitorul

său cu obligaţia de a se pronunţa, în formă solemnă în termen de 100 de zile.

La rândul său, dreptul pretorian a stabilit că persoanele interesate de soarta succesiunii, cum

sunt creditorii şi legatarii, puteau cere pretorului ca acesta să impună eredelui un termen pentru a

se pronunţa. În general, acest termen era de 100 de zile şi dacă în acest interval moştenitorul nu se

pronunţase, era socotit că a renunţat la succesiune.

Împăratul Iustinian măreşte termenul până la 1 an (spatium deliberandi), eredele fiind socotit

că a acceptat moştenirea dacă nu s-a pronunţat în acest răstimp.

Moştenitorul care a acceptat succesiunea devenea proprietarul bunurilor succesorale, fiind

obligat să plătească legatele şi fideicomisele indicate în testament, precum şi datoriile

defunctului. Mai mult: moştenitorul putea fi urmărit de creditori şi ultra vires hereditatis, adică şi

peste activul succesoral, dacă activul nu acoperea pasivul. în asemenea situaţii, moştenitorul

trebuia să achite pe creditori din propria sa avere. Iustinian stabileşte însă că moştenitorul care

face un inventar şi o preţuire în bani a patrimoniului succesoral, îşi limitează răspunderea sa faţă

de creditorii defunctului numai în limitele activului moştenirii. Este aşa-zisul beneficiu de

inventar (beneficium inventarii). Inventarul trebuia să fie întocmit în termen de trei luni de la data

când moştenitorul a ştiut de deschiderea succesiunii.

Acceptarea moştenirii putea însă aduce unele prejudicii şi creditorilor defunctului, în cazul în

care moştenitorul era insolvabil. Dacă, de pildă, pasivul succesoral era de 100 şi activul tot de 100

iar patrimoniul moştenitorului era alcătuit dintr-un activ de 100 şi un pasiv de 200, patrimoniul

care se forma în urma succesiunii va avea un activ de 200 şi un pasiv de 300. Într-o asemenea

situaţie creditorii defunctului erau păgubiţi, deoarece, venind în concurenţă cu creditorii

moştenitorului, nu vor primi creanţele în întregime, ci numai o cotă-parte din ele. Pentru a se

evita atare inechitate, pretorul a acordat creditorilor defunctului, precum şi legatarilor o separaţie

de patrimoniu (separatio bonorum), pe temeiul căreia cele două patrimonii erau separate unul de

celălalt, iar creditorii moştenirii achitaţi din activul succesoral înaintea creditorilor

moştenitorului.

Renunţarea la succesiune. Numai moştenitorii „voluntari” (voluntarii), numiţi şi „străini”

(extranei), puteau renunţa la succesiunea deschisă în favoarea lor. Renunţarea nu cerea nici un act

solemn, putându-se face printr-o manifestare de voinţă expresă sau tacită.

Renunţarea la succesiune are efecte irevocabile: instituitul rămâne străin de moştenire, iar

dacă a fost singurul instituit se deschide moştenirea ab intestato.

În cazul în care instituitul avea unul sau mai mulţi substituiţi, succesiunea revenea acestora,

iar dacă erau mai mulţi instituiţi, partea celui care renunţa trecea la ceilalţi. Este aşa-numitul

acrescământ (ius adcrescendi). Acrescământul avea loc forţat (invito herede) în folosul

moştenitorilor care au acceptat, partea renunţătorului împărţindu-se acestora proporţional cu

partea lor de moştenire (portioni portio accrescit). În sfârşit, acrescământul avea loc sine onere,

adică beneficiarii acrescământului nu erau obligaţi să plătească legatele care constituiau o sarcină

personală a renunţătorului.

Acţiunile succesorale conform dreptului civil. După acceptarea succesiunii, toate acţiunile

care puteau fi intentate de defunct sau împotriva defunctului trec asupra moştenitorului. Astfel,

eredele poate urmări pe debitorii defunctului, poate cere restituirea anumitor bunuri şi poate fi

urmărit de creditorii lui de cuius etc. Aceste acţiuni vor fi intentate, aşadar, de moştenitor, în

calitatea sa de proprietar şi creditor, şi împotriva lui, în calitatea sa de debitor, calităţi dobândite

după acceptarea moştenirii.

Afară de aceste acţiuni, moştenitorul are la îndemână şi o altă acţiune, petiţia de ereditate

(hereditatis petitio), pe care poate s-o intenteze pe temeiul calităţii sale de moştenitor. Această

acţiune are ca obiect moştenirea ca atare - fie în întregime, fie părţi din ea - şi serveşte

moştenitorului civil împotriva oricărui terţ care deţine moştenirea sau bunuri succesorale,

pretinzându-se moştenitor (pro herede) sau chiar neinvocând nici un titlu (pro possessore).

Efectele petiţiei de ereditate sunt asemănătoare acţiunii în revendicare. Conform concepţiei

dominante, un senatus-consult din vremea lui Hadrian, redactat sub inspiraţia lui Iuventius

Celsus, făcea o deosebire între posesorul de bună-credinţă, care trebuia să restituie numai

îmbogăţirea sa, şi cel de rea-credinţă, obligat să despăgubească pe moştenitor de tot ceea ce

lipseşte acestuia din succesiune (răspunde, de pildă, pentru fructele pe care a omis să le perceapă,

pentru pagubele pricinuite prin cazul fortuit etc.).

Întrebări:

a) ce se înţelege prin noţiunea de hereditas?

b) care este obiectul succesiunii?

c) cine a fost primul: testamentul sau succesiunea legală?

d) cum a apărut testamentul?

e) cum se poate defini testamentul în perioada clasică a dreptului roman?

f) poate un descendent al lui pater familias să renunţe la moştenirea acestuia?

g) care este regimul juridic al petiţiei de ereditate?

Sarcini şi teme ce vor fi notate

Nu se pretinde studentului să efectueze pe parcurs vreo sarcină care să fie notată sau

care să-i condiţioneze participarea la examen.

În schimb, urmărind rubrica Quaestio de pe situl de Drept Roman, studentul la ID poate

participa cu răspunsuri la întrebările săptămânale formulate pentru studenţii de la

învăţământ la zi. În felul cesta, va fi provocat să citească şi să înţeleagă materia şi va

putea obţine puncte în plus pentru examen.

Bibliografia completă a cursului

Toate sursele bibliografice citate pe parcursul cursului sunt expuse în ordinea alfabetică a

autorilor în manual.

Alte informaţii relevante pentru curs

Urmărirea constantă a sitului de Drept Roman oferă studentului nu numai informaţii cu

privire la activitatea de studiu principală (asimilare cunoştinţelor din bibliografia

minimală obligatorie), dar şi posibilitatea de a-şi fixa şi îmbogăţi cunoştinţele prin

accesarea unor pagini internet similare din ţară şi străinătate, a unor materiale tematice

disponibile online, precum şi a anunţurilor de manifestări ştiinţifice de specialitate.

Scurtă biografie a titularului de curs

- licenţiat în drept (1997) şi în filosofie (2006) la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-

Napoca;

- doctor în drept cu teza Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman (conducător

ştiinţific prof.dr.doc. Vladimir Hanga, 2000) al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-

Napoca;

- teză de abilitare cu tema Forma testamentului în dreptul roman şi în dreptul actual

(ianuarie 2014)

- membru în Comisia de redactare a Noului Cod civil, Cartea a III-a „Despre succesiuni şi

liberalităţi” (2002-2003);

- membru în Comisia de redactare a Legii de punere în aplicare a Noului Cod civil,

responsabil cu Cartea a IV-a „Despre succesiuni şi liberalităţi” (2010-2011);

- membru în Coordinating Committee al Study group on a European Civil Code pentru

redactarea Draft of Common Frame of Reference (coord. prof.dr. Christian von Bar,

2007-2008);

- vicepreşedinte al Comisiei de Etică a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (din

2012);

- cadru didactic la Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

(din 1997);

- titular de seminarii la Drept civil – Succesiuni şi la Drept Roman; titular al cursului de

Drept Roman (anul I, din 2000), Probleme de drept succesoral (master, din 2003) şi Droit

succesoral comparé (master francofon Droit privé comparé, din 2005) la Facultatea de

Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca;

- titular al cursului de Drept Roman la Facultatea de Drept a Universităţii „Alecu Russo”

din Bălţi, Republica Moldova (din 2004)

- profesor invitat la Université Paris II Panthéon-Assas (2004, 2007, 2011, 2014) şi

Université „Jean Monet”, St. Etienne (2007); profesor la şcoala de vară anuală „European

private law”, Universität Salzburg (din 2005)

- preşedinte fondator al grupului român al Association „Henri Capitant” des amis de la

culture juridique française (www.capitant.ro);

- formator la Institutul Notarial Român (din 2010);

- redactor şef al revistei Studia-Iurisprudentia a Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca

(clasificată B+, din 2004) şi al Revistei române de drept privat (cofondator, Bucureşti, din

2006); cofondator şi membru în Colegiul de redacţie al revistei “Pandetele române”

(2001-2005);

- inţiator şi coordonator al colecţiei „Cultura juridică”, la Editura Universul juridic,

Bucureşti (2009);

- membru al „Société pour l’histoire des droits de l’antiquité – Fernand de Vischer”

(Bruxelles) şi al „Société d’histoire du droit” (Paris) (din 2003); membru co-fondator al

Akademie für europäisches Privatrecht, Salzburg (2009); membru în Consiliul ştiinţific

internaţional al Fondation pour le droit continental, Paris, http://www.fondation-

droitcontinental.org/jcms/c_5896/the-scientific-council (2009).

- contact: mirceabob@law.ubbcluj.ro