Suport de Curs. Drept Civil Obligatii ID

Universitatea “Nicolae Titulescu” BucureştiFacultatea de Drept

DREPT CIVIL

Teoria generală a obligaţiilor

- suport de curs pentru învăţământul la distanţă -

2010

Obiectivele cursului şi criteriile de

evaluare a cunoştinţelor

A. Obiectivele cursuluiSuportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor

din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale Dreptului civil – teoria generală a obligaţiilor.

Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului civil – teoria generală a obligaţiilor, astfel încât studenţi să-şi însuşească noţiunile şi termenii de specialitate.

Cursul de faţă îşi propune: 1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului civil – teoria generală a

obligaţiilor şi conexiunile existente între ele;2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi

aplicarea corecte a legii civile; 3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept civil – teoria generală a

obligaţiilor, necesare înţelegerii celorlalte parti ale dreptului civil şi formării unor buni specialişti în domeniu;

4. Abordarea instituţiilor dreptului civil – teoria generală a obligaţiilor în strânsă legătură cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor organe judiciare.

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt: Cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului normelor civile

generale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora; Înţelegerea instituţiilor obligaţiilor din dreptul civil; Însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect; Înţelegerea corelaţiilor existente între normele diferitelor institutii ale

dreptului civil – teoria generală a obligaţiilor; Explicarea instituţiilor obligaţiilor din dreptul civil; Explicarea şi interpretarea normelor civile; Explicarea corelaţiilor între institutiile dreptului civil; Explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în

practică; Interpretarea corectă a normelor civile; Formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului civil; Dezvoltarea abilităţilor de gândire juridica; Obişnuinţa de a interpreta corect normele civile şi aplicarea sistematică

a acestora.

Suportul de curs este structurat în mai multe capitole, corespunzatoare institutiilor teoriei generale a obligaţiilor a dreptului civil.

Însuşirea temeinică a Dreptului civil – teoria generală a obligaţiilor - presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare.

De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, în fiecare semestru, a unui referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.

Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii.

B. EvaluareaAprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:1. Evaluarea parţială, prin intermediul unei lucrări de control programate

conform calendarului disciplinei (al doilea tutorial).2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este

scris, iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor:

1. Răspunsurile la examen 60%;2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale(referate, participări la dezbateri etc.) 20%;3. Lucrare de control 20%;Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale

cu 5, în care trebuie să aibă o pondere de cel puţin 30% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care nu au obţinut cel puţin nota 3 (30%) la examenul propriu-zis nu pot promova examenul pe baza notării făcute la evaluarea parţială.

C. Grila de EvaluareGrila de evaluare pentru examen cuprinde:1. Un subiect teoretic, care trebuie tratat analitic;2. 14 teste scurte care pot cuprinde şi aplicaţii practice.

CUPRINS

Unitatea de învăţare nr. 1

CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

§1. Consideraţii generale privind obligaţiile civile1. Noţiune2. Elementele raportului juridic obligaţional

§2. Contractul. Definiţie şi clasificare§3. Încheierea contractelor

1. Precizări prealabile2. Oferta de a contracta3. Acceptarea ofertei4. Momentul şi locul încheierii contractului

§4. Efectele contractului1. Principiile efectelor contractului2. Principiul forţei obligatorii3. Irevocabilitatea contractului4. Principiul relativităţii efectelor contractului5. Stipulaţia pentru altul (contractul în folosul unei terţe persoane)6. Simulaţia

§5. Efectele specifice contractelor sinalagmatice1. Excepţia de neexecutare a contractului2. Rezoluţiunea şi rezilierea3. Riscul contractului

§6. Test§7. Bibliografie specifică


FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII

§1. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii1. Gestiunea intereselor altei persoane2. Plata nedatorată3. Îmbogăţirea fără justă cauză

§2. Răspunderea civilă delictuală – răspunderea pentru fapta proprie1. Prejudiciul

1.1. Noţiune. Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral1.2. Condiţiile reparării prejudiciului1.3. Principiile reparării prejudiciului1.4. Repararea prin echivalent a prejudiciului

2. Fapta ilicită

2.1. Noţiune2.2. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile

3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu4. Vinovăţia

4.1. Noţiunea şi structura vinovăţiei4.2. Formele şi modalităţile vinovăţiei4.3. Capacitatea delictuală (discernământul)4.4. Cauzele care înlătură vinovăţia



RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

§1. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie al art. 1000 alin. (2) C. civ.3. Condiţiile răspunderii părinţilor

3.1. Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor3.2. Condiţiile speciale ale răspunderii părinţilor

4. Efectele răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori§2. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie3. Condiţiile răspunderii4. Efectele răspunderii institutorilor şi a artizanilor

§3. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului1. Reglementare2. Domeniul de aplicare3. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului4. Efectele răspunderii

4.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului4.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus. Regresul

comitentului§4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie3. Condiţiile răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere4. Efectele răspunderii

§5. Răspunderea pentru ruina edificiului1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie3. Condiţiile răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere4. Efectele răspunderii

§6. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie3. Condiţiile răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere4. Efectele răspunderii

§7. Test

§8. Bibliografie specifică


EFECTELE OBLIGAŢIILOR

§1. Executarea în natură a obligaţiilor (executarea directă)1. Plata (executarea voluntară în natură a obligaţiilor)2. Executarea silită în natură a obligaţiilor

§2. Executarea prin echivalent a obligaţiilor (executarea indirectă)1. Consideraţii generale2. Condiţiile acordării de despăgubiri

2.1. Enumerare2.2. Punerea debitorului în întârziere2.3. Convenţii cu privire la răspundere

3. Evaluarea despăgubirilor3.1. Moduri de evaluare3.2. Evaluarea judiciară3.3. Evaluarea convenţională. Clauza penală3.4. Evaluarea legală

§3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului1. Consideraţii generale2. Acţiunea oblică (subrogatorie sau indirectă)

2.1. Noţiune2.2. Condiţiile exercitării acţiunii oblice

3. Acţiunea revocatorie (pauliană)3.1. Noţiune3.2. Condiţiile exercitării acţiunii revocatorii



TRANSMISIUNEA, TRANSFORMAREA ŞI STINGEREA

OBLIGAŢIILOR

§1. Transmisiunea obligaţiilor1. Cesiunea de creanţă2. Subrogaţia personală (subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei)

§2. Transformarea obligaţiilor1. Novaţia2. Delegaţia

§3. Stingerea obligaţiilor1. Enumerarea modurilor de stingere a obligaţiilor2. Compensaţia3. Confuziunea

4. Darea în plată5. Remiterea de datorie6. Imposibilitatea fortuită de executare



OBLIGAŢII COMPLEXE – OBLIGAŢIILE SOLIDARE

§1. Noţiunea de obligaţie solidară§2. Solidaritatea activă (între creditori)

1. Noţiune2. Efecte

§3. Solidaritatea pasivă (între debitori)1. Noţiune2. Efecte



GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

§1. Definiţie şi clasificare§2. Fidejusiunea

1. Noţiune. Feluri2. Efecte3. Stingerea fidejusiunii

§3. Garanţia reală mobiliară reglementată de Legea nr. 99/1999§4. Gajul (amanetul)§5. Ipoteca

1. Definiţie. Feluri2. Caracterele generale ale ipotecii (convenţionale sau legale)

§6. Privilegiile. Definiţie şi natură juridică§7. Dreptul de retenţie§8. Test§9. Bibliografie specifică


CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

Cuprins:

§1. Consideraţii generale privind obligaţiile civile1. Noţiune2. Elementele raportului juridic obligaţional

§2. Contractul. Definiţie şi clasificare§3. Încheierea contractelor

1. Precizări prealabile2. Oferta de a contracta3. Acceptarea ofertei4. Momentul şi locul încheierii contractului

§4. Efectele contractului1. Principiile efectelor contractului2. Principiul forţei obligatorii3. Irevocabilitatea contractului4. Principiul relativităţii efectelor contractului5. Stipulaţia pentru altul (contractul în folosul unei terţe persoane)6. Simulaţia

§5. Efectele specifice contractelor sinalagmatice1. Excepţia de neexecutare a contractului2. Rezoluţiunea şi rezilierea3. Riscul contractului


Obiectivele unităţii de învăţare

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: definiţi şi să clasificaţi contractul; identificaţi aspectele privind încheierea contractelor (oferta de a contracta, momentul şi locul încheierii

contractului); prezentaţi efectele contractului, precum şi efectele specifice contractelor sinalagmatice.

§1. Consideraţii generale privind obligaţiile civile

1. Noţiune

În sens larg, prin obligaţie civilă se desemnează raportul juridic obligaţional (numit şi raport de obligaţii), adică un raport juridic civil în care subiectul activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă ori să nu facă ceva.

În sens restrâns, prin obligaţie civilă înţelegem numai latura pasivă a raportului juridic obligaţional, adică îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului de creanţă corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

2. Elementele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.

Conţinutul raportului juridic obligaţional este format din dreptul de creanţă ce aparţine creditorului şi din obligaţia (îndatorirea) corespunzătoare dreptului respectiv, care incumbă debitorului.

Obiectul raportului juridic obligaţional, conceput ca acţiunea sau abstenţiunea concretă la care este îndatorat debitorul şi îndreptăţit creditorul, poate consta în a da, a face sau a nu face ceva ce ar fi putut să facă subiectul pasiv în lipsa obligaţiei asumate.

§2. Contractul. Definiţie şi clasificare

Contractul este un acord de voinţă între două sau mai multe părţi, prin care se naşte, se modifică sau se stinge un raport juridic civil.

Principalele clasificări ale contractelor sunt următoarele:- în funcţie de conţinutul lor, deosebim: contracte unilaterale, contracte bilaterale

(sinalagmatice) şi contracte multilaterale;- în raport de scopul urmărit la încheierea contractului, distingem: contracte cu titlu

oneros şi contracte cu titlu gratuit. Contractele cu titlu oneros se subclasifică, în funcţie de certitudinea sau incertitudinea existenţei ori întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului, în contracte comutative şi contracte aleatorii. Contractele cu titlu gratuit se subclasifică, după cum implică micşorarea sau nu a patrimoniului celui care procură un folos celeilalte părţi, în liberalităţi şi contracte dezinteresate;

- după efectul contractului, deosebim: contracte constitutive, contracte translative şi contracte declarative;

- în funcţie de modul de formare, distingem: contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale;

- după legătura contractului cu modalităţile, deosebim: contracte pure şi simple, contracte care pot fi afectate de modalităţi şi contracte inseparabile de modalităţi;

- după raportul (corelaţia) dintre ele, deosebim: contracte principale şi contracte accesorii;

- după cum au sau nu o reglementare şi denumire legală, distingem: contracte numite (tipice) şi contracte nenumite (atipice);

- după modul de executare, deosebim: contracte cu executare dintr-o dată şi contracte cu executare succesivă;

- după criteriul modului de exprimare a voinţei părţilor, deosebim: contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

§3. Încheierea contractelor

1. Precizări prealabile

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale.

2

2. Oferta de a contracta

Definiţie. Oferta de a contracta reprezintă propunerea făcută de o persoană în vederea încheierii unui anumit contract.

Natură juridică. Ca natură juridică, oferta de a contracta este un act juridic unilateral.

În sfârşit, mai trebuie distins între oferta cu termen şi oferta fără termen.Condiţiile de validitate a ofertei de a contracta sunt următoarele:- să fie o manifestare de voinţă reală, neviciată, făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice (spre exemplu, nu constituie ofertă de a contracta: o propunere de a contracta făcută în scop de curtoazie, o propunere care nu este fermă, o propunere echivocă etc.);

- să fie precisă şi completă, adică să cuprindă toate elementele ce pot fi luate în considerare pentru încheierea contractului.

Revocarea intempestivă a ofertei de a contracta. Retragerea ofertei înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă sau, după

caz, înăuntrul "termenului rezonabil" are caracterul unei revocări intempestive, punându-se problema răspunderii civile a ofertantului pentru prejudiciul suferit de destinatarul ofertei, desigur numai în măsura în care acesta din urmă avea în vedere acceptarea ofertei.

Aşadar, legea recunoaşte existenţa dreptului ofertantului de a revoca oferta (art.37 C.com.), însă revocarea intempestivă a ofertei constituie o exercitare abuzivă a acestui drept, astfel încât atrage răspunderea civilă delictuală. Mai mult, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa ar putea lua în considerare şi posibilitatea unei reparări în natură a prejudiciului suferit de destinatarul ofertei, ce ar însemna tocmai pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract.

Delimitarea ofertei de a contracta de antecontract. Oferta de a contracta nu trebuie confundată cu promisiunea de a contracta (denumită şi antecontract).

3. Acceptarea ofertei

Prin acceptarea ofertei se înţelege răspunsul în care se manifestă acordul cu oferta primită.

Acceptarea poate să fie expresă (scrisă sau verbală) ori chiar tacită, în măsura în care este neîndoielnică.

Acceptarea ofertei de a contracta este tot un act juridic unilateral, ce trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale de validitate, şi următoarele cerinţe:

- să concorde cu oferta (dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează sau limitează cuprinsul ofertei, nu mai este vorba despre acceptarea ofertei iniţiale, ci de o contraofertă);

- să provină de la persoana căreia i-a fost adresată (dacă oferta a fost adresată publicului, acceptarea poate să provină de la orice persoană care doreşte să încheie contractul);

- să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.

3

4. Momentul şi locul încheierii contractului

Noţiune. Momentul încheierii contractului este acela când acceptarea întâlneşte oferta, formându-se astfel acordul de voinţă.

Încheierea contractului între prezenţi. Încheierea contractului între prezenţi (părţile sunt de faţă) nu ridică nici o problemă în privinţa momentului încheierii contractului, acesta fiind momentul la care s-a realizat acordul de voinţă.

Încheierea contractului prin telefon. Cu ipoteza încheierii contractului în condiţiile în care ofertantul şi acceptantul ofertei sunt unul în prezenţa celuilalt este asimilată şi situaţia în care contractul se încheie prin telefon.

Încheierea contractului prin corespondenţă. În cazul în care contractul se încheie prin corespondenţă (scrisoare, telegramă, telex, fax etc.), există un decalaj obiectiv între momentul emiterii ofertei şi acela al acceptării, astfel încât apar dificultăţi sub aspectul stabilirii concrete a momentului în care se poate aprecia că oferta de a contracta se întâlneşte cu acceptarea acesteia.

Pentru această ipoteză au fost propuse mai multe sisteme (teorii):- în sistemul emisiunii (al declaraţiunii), se consideră că momentul încheierii

contractului este acela când destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului.

- în sistemul expedierii acceptării, se consideră că momentul încheierii contractului este acela când acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, chiar dacă acesta nu a ajuns la cunoştinţă ofertantului, ceea ce reprezintă un neajuns.

- în sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (al primirii acceptării), se consideră că încheierea contractului are loc în momentul în care acceptarea ofertei a ajuns la ofertant.

- în sistemul informării, contractul este considerat încheiat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptarea ofertei. În vederea eliminării neajunsurilor ultimelor două sisteme, în doctrina noastră s-a avansat următoarea soluţie: primirea de către ofertant a corespondenţei expediate de către acceptant constituie o prezumţie simplă că ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare, iar, dacă ofertantul are interes, el poate face dovada că nu a aflat imediat de acceptare şi că această situaţie nu îi este imputabilă.

§4. Efectele contractului

1. Principiile efectelor contractului

Prin principiile efectelor contractului înţelegem acele reguli care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste efecte.

Principiile efectelor contractului sunt consacrate legislativ de art. 969 C. civ. şi de art. 973 C. civ.

Astfel, potrivit art. 969 alin. 1 C. civ. "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", fiind astfel consacrat principiul forţei obligatorii a convenţiilor. Art. 973 C. civ., conform căruia "convenţiile n-au efect decât între părţile contractante", consacră principiul relativităţii efectelor convenţiilor. Cât priveşte irevocabilitatea, se apreciază că aceasta este consacrată, în mod expres, pentru convenţii, de către art. 969 alin. 2 teza I C. civ., potrivit căruia convenţiile "se pot revoca prin consimţământul mutual"

4

(în sensul că, din interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii legale, rezultă că nu s-ar putea revoca o convenţie numai prin voinţa uneia dintre părţi).

2. Principiul forţei obligatorii

Noţiune. Principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă de drept potrivit căreia contractul legal încheiat se impune părţilor întocmai ca legea. În alte cuvinte, fiecare parte este ţinută să-şi execute obligaţia asumată, respectiv este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi executarea, deci contractul este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.

Excepţii. Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele situaţii în care efectele contractului nu se mai produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.

Prin urmare, deosebim cazuri de restrângere a forţei obligatorii a unui contract, precum şi cazuri de extindere a acesteia.

Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic civil îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său. Includem în această categorie:

- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului (art.1439 alin.1 C.civ.);

- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii sau falimentului mandantului ori mandatarului (art.1552 pct.3 C.civ.);

- obligarea comodatarului, de către instanţă, la restituirea lucrului înainte de expirarea termenului stipulat de părţi sau înainte de satisfacerea trebuinţelor sale, însă numai atunci când comodantul "ar cădea în o trebuinţă mare şi neprevăzută de acel lucru" (art.1573 C.civ.);

Tot o excepţie de la principiul pacta sunt servanda o constituie şi revizuirea efectelor contractului din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic (aşa-numita teorie a impreviziunii - rebus sic standibus), deoarece se ajunge ca efectele contractului să fie altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii sale, au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele.

3. Irevocabilitatea contractului

Noţiune. Prin irevocabilitatea contractului înţelegem faptul că unui contract nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi.

Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a contractului, fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu.

Excepţii. Constituie excepţii de la irevocabilitatea contractului acele cazuri în care contractului i se poate pune capăt numai prin voinţa uneia din părţi.

S-a subliniat că revocarea convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor (adică prin acordul lor de voinţă, posterior) nu reprezintă o excepţie de la principiul irevocabilităţii, ci un aspect al principiului libertăţii actelor juridice, în sensul că, aşa cum convenţia se încheie mutuus consensus, tot astfel i se poate pune capăt prin mutuus disensus.

Principalele excepţii de la irevocabilitatea contractelor sunt următoarele:- revocarea donaţiei între soţi (art.937 C.civ.);

5

- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată (art.1436 C.civ.);

- încetarea (desfacerea) societăţii civile în condiţiile prevăzute de art.1523 pct.5 şi art.1527 C.civ.;

- revocarea contractului de mandat de către mandant (art.1553-1555 C.civ.) şi renunţarea mandatarului la mandat (art.1556 C.civ.);

- încetarea depozitului la cererea deponentului (art.1616 C.civ.);

4. Principiul relativităţii efectelor contractului

Noţiune. Prin principiul relativităţii efectelor contractului desemnăm regula de drept potrivit căreia contractul produce efecte numai faţă de părţi (crează drepturi şi obligaţii numai pentru părţi), fără a putea să profite ori să dăuneze altor persoane.

Conţinutul acestui principiu este foarte exact exprimat de adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Delimitarea de opozabilitatea contractului. Principiul relativităţii efectelor contractului nu trebuie confundat cu opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Dacă un contract, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor lui (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, contractul, ca realitate socială (ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor acelui contract.

Aşadar, un contract nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb, drepturile şi obligaţiile părţilor contractante trebuie respectate şi de terţi. În concret, opozabilitatea contractului faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel contract împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv dobândit de parte prin contractul respectiv, iar prin inopozabilitatea contractului faţă de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept.

Noţiunile de părţi, avânzi-cauză şi terţi. Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor contractului, precum şi a excepţiilor de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor de parte, având-cauză şi terţ, întrucât, în raport cu un anumit contract, toate subiectele de drept civil se plasează într-una din aceste trei noţiuni.

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului. Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului acele cazuri în care efectele contractului s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea lui, deci faţă de alte persoane decât părţile.

5. Stipulaţia pentru altul (contractul în folosul unei terţe persoane)

a) Noţiune

Stipulaţia pentru altul este acel act juridic bilateral prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant.

Stipulaţia pentru altul implică trei persoane - stipulantul, promitentul şi terţul beneficiar -, însă numai primele două sunt părţi contractante.

6

În dreptul nostru civil, nu există o reglementare cu caracter general a stipulaţiei pentru altul, existând însă importante aplicaţii, precum: donaţia cu sarcină (donatorul apare ca stipulant, iar donatarul ca promitent etc.

b) Condiţii de validitate

Fiind vorba despre un contract, trebuie îndeplinite, în primul rând, condiţiile generale de valabilitate a oricărui contract.

De asemenea, mai trebuie îndeplinite două condiţii speciale:- existenţa voinţei de a stipula;- persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată în momentul încheierii

stipulaţiei pentru altul sau cel puţin determinabilă în raport cu data executării acesteia.

c) Efectele stipulaţiei pentru altul

În prealabil, trebuie reţinut că raporturile juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar nu se nasc din stipulaţia pentru altul, ci, de regulă, preexistă acesteia.

Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent au în conţinutul lor dreptul stipulantului de a pretinde promitentului executarea obligaţiei asumate în folosul terţului beneficiar. Rezultă deci că se va putea angaja răspunderea contractuală a promitentului faţă de stipulant.

În cazul în care contractul pe care se grefează stipulaţia pentru altul este sinalagmatic, neexecutarea de către promitent a obligaţiei asumate în favoarea terţului beneficiar poate îndreptăţi pe stipulant să solicite rezoluţiunea sau să invoce excepţia de neexecutare.

În analiza raporturilor juridice dintre promitent şi terţul beneficiar, este necesar a se porni de la împrejurarea că stipulaţia pentru altul este o excepţie veritabilă (reală) de la principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că dreptul creat prin contractul dintre stipulant şi promitent se naşte direct, nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar, chiar din momentul încheierii stipulaţiei, fără a trece vreun moment în patrimoniul stipulantului. Acceptarea dreptului de către terţul beneficiar nu are efect constitutiv, ci vizează numai exerciţiul dreptului deja născut în patrimoniul său.

6. Simulaţia

a) Noţiune

Prin simulaţie se înţelege operaţiunea juridică în cadrul căreia printr-un act juridic public, dar aparent, denumit şi simulat, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu şi contraînscris.

b) Formele simulaţiei

În funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de elementul în privinţa căruia operează simulaţia, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:

- simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv, care presupune o disimulare totală a realităţii, contractul public fiind încheiat numai de conivenţă, fiind contrazis de contractul secret);

7

- simulaţia prin deghizare, ce implică încheierea în realitate a unui contract, care însă este ţinut secret, în tot sau în parte, faţă de terţi. Deghizarea poate să fie: totală, dacă părţile urmăresc să ascundă însăşi natura juridică a contractului; parţială, atunci când părţile urmăresc să ascundă unele clauze;

- simulaţie prin interpunerea de persoane, care presupune că actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public. În alte cuvinte, contractul public urmează să-şi producă efectele între persoanele menţionate în contractul secret.

c) Efectele simulaţiei

Sancţiunea specifică simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create prin contractul secret, precum şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.

În examinarea efectelor simulaţiei, urmează a deosebi raporturile dintre părţile simulaţiei şi raporturile dintre acestea şi terţele persoane.

Faţă de părţile simulaţiei, precum şi, în principiu, faţă de succesorii universali sau cu titlu universali ai părţilor, îşi va produce efectele contractul secret, care reflectă voinţa reală a părţilor, fiind însă necesar ca acesta să fi fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate.

Terţilor de bună-credinţă nu le este însă opozabil contractul secret, ci lor le poate fi opus numai contractul public (simulat). Mai mult, terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, contractul secret, prin intermediul acţiunii în simulaţie. În schimb, contractul secret poate fi opus terţilor care, în momentul când s-au născut interesele lor referitoare la acest contract, îi cunoşteau existenţa.

Trebuie reţinut că, în materie de simulaţie, categoria terţilor include şi pe: creditorii chirografari ai părţilor; succesorul cu titlu particular; succesorii universali sau cu titlu universal dacă prin actul secret li se încalcă drepturi proprii.

În cazul unui conflict între terţi, în sensul că unii ar avea interesul să se prevaleze de existenţa contractului secret, iar alţii de cea a contractului aparent, se admite că vor fi preferaţi terţii care, cu bună-credinţă, se întemeiază pe contractul aparent (buna-credinţă însemnând necunoaşterea existenţei contractului secret în momentul când s-a născut dreptul terţului respectiv). Aşadar, într-o asemenea situaţie, contractul secret va produce efecte între părţi, iar contractul public va fi opozabil tuturor terţilor.

§4. Efectele specifice contractelor sinalagmatice

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice determină unele efecte specifice, care vizează apariţia unor împrejurări, imputabile sau nu uneia dintre părţi.

Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt următoarele:

1. Excepţia de neexecutare a contractului

Prin excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) desemnăm acel mijloc de apărare care constă în refuzul de executare a obligaţiei

8

exprimat de către una din părţile contractului sinalagmatic atunci când cealaltă parte îi pretinde această executare fără a-şi îndeplini propria obligaţie.

Nu există o reglementare de principiu a excepţiei de neexecutare a contractului, însă există o aplicaţie legală în materia contractului de vânzare-cumpărare (art. 1322 C. civ.).

Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract, iar nu să aibă izvoare diferite (spre exemplu, vânzătorul nu poate refuza predarea lucrului vândut pe motiv că nu i-a fost restituită suma pe care o împrumutase cumpărătorului cu un alt prilej);

- să existe o neexecutare, chiar parţială dar suficient de însemnată, din partea părţii care pretinde executarea;

- această neexecutare să fie imputabilă părţii care, la rândul ei, pretinde executarea obligaţiei celeilalte părţi, iar nu să se datoreze unei fapte săvârşite de partea care invocă excepţia sau unei împrejurări ce exclude vinovăţia;

- obligaţia părţii căreia i se opune excepţia să fi devenit exigibilă înainte sau cel târziu la aceeaşi dată cu obligaţia asumată prin acelaşi contract de cealaltă parte.

În măsura în care sunt îndeplinite cumulativ aceste condiţii, partea îndreptăţită poate invoca excepţia direct faţă de cealaltă parte, fără a fi nevoie de punerea în întârziere sau de sesizarea instanţei.

Efectul invocării excepţiei de neexecutare se produce de îndată şi constă în suspendarea executării obligaţiei asumate de partea ce recurge la acest mijloc de apărare, până la data la care cealaltă parte îşi va executa obligaţia asumată prin acelaşi contract.

2. Rezoluţiunea şi rezilierea

2.1. Noţiunea şi temeiul juridic ale rezoluţiunii

Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia.

Rezoluţiunea se aseamănă cu nulitatea (mai ales sub aspectul efectelor), însă, între cele două sancţiuni de drept civil există deosebiri importante: nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate, pe când rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat (sau care a devenit valabil prin confirmare); nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluţiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu; cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic şi constă în nerespectarea unei dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actului, însă cauza rezoluţiunii apare ulterior momentului încheierii şi constă în neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una din părţi etc.

2.2. Rezoluţiunea judiciară

În funcţie de izvorul său şi de modul în care se aplică, rezoluţiunea poate fi judiciară (numită şi legală) sau convenţională.

9

Potrivit art. 1021 C. civ., "contractul nu este desfiinţat de drept", astfel încât "desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei".

În cazul în care partea îndreptăţită optează pentru rezoluţiunea judiciară, instanţa va putea să o pronunţe dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe o neexecutare, chiar şi parţială dar suficient de importantă, a obligaţiei asumată de către cealaltă parte a contractului sinalagmatic;

- neexecutarea obligaţiei să fie imputabilă debitorului ei;- debitorul acestei obligaţii să fi fost pus în întârziere.Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti.

2.3. Rezoluţiunea convenţională

Rezoluţiunea convenţională presupune de asemenea o neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de una dintre părţi, iar pactul comisoriu poate fi invocat numai de către creditorul acestei obligaţii, iar nu şi de către cel culpabil de neexecutare. De asemenea, partea îndreptăţită poate opta între rezoluţiune şi a cere executarea silită.

În funcţie de modul lor de redactare, se apreciază că există patru tipuri de pacte comisorii.

Trebuie reţinut că, în cazul rezoluţiunii convenţionale (cu excepţia pactului comisoriu de gradul I), intervenţia instanţei vizează constatarea existenţei unei neexecutări culpabile, validitatea pactului comisoriu şi corecta sa aplicare de către partea îndreptăţită. În alte cuvinte, instanţa nu mai pronunţă rezoluţiunea, ci doar constată, dacă este cazul, că ea a operat în temeiul pactului comisoriu.

2.4. Efectele rezoluţiunii

Indiferent că este judiciară sau convenţională, rezoluţiunea are ca principal efect desfiinţarea retroactivă a contractului sinalagmatic.

Părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară, prin restituirea a ceea ce s-a executat în baza contractului desfiinţat, iar, dacă este cazul, se va aplica şi regula resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, în condiţii asemănătoare celor din materia nulităţii.

De asemenea, partea care şi-a executat obligaţia ori s-a declarat gata să-şi execute obligaţia poate să obţină despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către cealaltă parte, urmând a se aplica regulile de la răspunderea civilă delictuală.

2.5. Rezilierea

Rezilierea este sancţiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în desfiinţarea contractului respectiv numai pentru viitor.

Pe lângă deosebirea referitoare la domeniul de aplicare, între rezoluţiune şi reziliere mai există o diferenţiere parţială în privinţa efectelor, în sensul că, în cazul rezilierii, prestaţiile deja executate nu se mai pot restitui, deci desfiinţarea contractului va produce efecte numai pentru viitor.

10

3. Riscul contractului

Problema riscului contractului se pune atunci când una din părţile contractului sinalagmatic este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră să îşi execute obligaţia asumată.

Regula în materie este aceea că riscul contractului va fi suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat, care deci nu va putea pretinde celeilalte părţi executarea obligaţiei corelative, după cum nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri, nefiind vorba despre o neexecutare imputabilă. Practic, contractul se desfiinţează.

În contractele sinalagmatice translative de proprietate, riscul îl suportă partea care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii fortuite a lucrului - res perit domino. De regulă, această parte este dobânditorul, întrucât, în principiu, dreptul de proprietate se transmite din momentul realizării acordului de voinţă. Aşadar, dobânditorul va trebui să plătească preţul, indiferent dacă lucrul, în momentul pierii fortuite, se afla la el sau în detenţia înstrăinătorului.

§6. Test

Exemple de subiecte de sinteză:

1. Definiţi contractul şi prezentaţi clasificarea acestuia.

2. Oferta de a contracta şi acceptarea ofertei.

3. Stipulaţia pentru altul.

4. Rezoluţiunea: noţiune, forme, efecte.

Exemple de teste tip grilă:

1. Constituie un efect specific contractului sinalagmatic:a) excepţia de neexecutare;b) nulitatea;c) inopozabilitatea.

2. Rezoluţiunea:a) are ca efect principal desfiinţarea retroactivă a contractului;b) este un efect specific tuturor contractelor sinalagmatice;c) intervine ori de câte ori există o neexecutare a obligaţiei asumate de una din

părţile contractante.

3. Spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea:a) nu presupune un contract sinalagmatic valabil încheiat;b) are, în toate cazurile, caracter judiciar;

11

c) are ca efect doar încetarea efectelor viitoare ale contractului.


1. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;

2. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;3. V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura All, Bucureşti,

1997;4. T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1968;5. Tr.R. Ionaşcu, Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor. Curs, Bucureşti,

1942;6. R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976;7. Fr. Deak, Teoria generală a obligaţiilor. Curs, Bucureşti, 1960;8. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;9. I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1970;10. Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munk, Droit civil. Les obligations, ediţia a 2-

a, Defrénois, Paris, 2005;11. B. Starck, Droit civil. Obligations. Responsabilité délictuelle, ediţia a 3-a, Litec,

Paris, 1988.

12


FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Cuprins:

§1. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii1. Gestiunea intereselor altei persoane2. Plata nedatorată3. Îmbogăţirea fără justă cauză

§2. Răspunderea civilă delictuală – răspunderea pentru fapta proprie1. Prejudiciul

1.1. Noţiune. Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral1.2. Condiţiile reparării prejudiciului1.3. Principiile reparării prejudiciului1.4. Repararea prin echivalent a prejudiciului

2. Fapta ilicită2.1. Noţiune2.2. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile

3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu4. Vinovăţia

4.1. Noţiunea şi structura vinovăţiei4.2. Formele şi modalităţile vinovăţiei4.3. Capacitatea delictuală (discernământul)4.4. Cauzele care înlătură vinovăţia



După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: delimitaţi faptul juridic licit ca izvor de obligaţii de fapta ilicită; identificaţi conţinutul instituţiilor gestiunii intereselor altei persoane, ale plăţii nedatorate şi ale îmbogăţirii fără

justă cauză; analizaţi răspunderea civilă delictuală, raportată la răspunderea pentru fapta proprie (delimitând noţiunile de:

prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţie).

§1. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii

1. Gestiunea intereselor altei persoane

Noţiune. Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri) este acea operaţie ce constă în aceea că o persoană (gerant), prin fapta sa voluntară şi unilaterală, săvârşeşte acte materiale sau acte juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă (gerat).

13

2. Plata nedatorată

Noţiune. Plata nedatorată presupune executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti obligaţia altuia. Cel ce a efectuat plata se numeşte solvens, iar cel care a primit-o accipiens.

3. Îmbogăţirea fără justă cauză

Noţiune. Îmbogăţirea fără justă cauză este acel fapt juridic ce presupune o mărire a patrimoniului unei persoane pe seama micşorării patrimoniului altei persoane, fără a exista un temei juridic pentru aceasta.

§2. Răspunderea civilă delictuală – Răspunderea pentru fapta proprie

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul. Ea apare ca o sancţiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul decesului acesteia, obligaţia de reparare a prejudiciului se va transmite moştenitorilor.

Răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală. 1. Prejudiciul

1.1. Noţiune. Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral

Prejudiciul reprezintă consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.

După cum există sau nu posibilitatea unei evaluări băneşti directe a prejudiciului, se face deosebire între prejudiciul patrimonial (care poate fi material - de exemplu, deteriorarea sau distrugerea unui bun, pierderea întreţinerii primite de la persoana decedată în urma unui accident etc. sau corporal - spre exemplu, reducerea sau pierderea capacităţii de muncă a unei persoane ca urmare a unei vătămări) şi prejudiciul moral (prejudiciul estetic, atingerea adusă onoarei sau demnităţii, suferinţa provocată de durerile fizice sau pretium doloris, suferinţa de ordin afectiv sau pretium affectionis etc.).

1.2. Condiţiile reparării prejudiciului

1.2.1. Prejudiciul să fie cert

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se pretinde repararea lui. De asemenea, este cert prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a

14

produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare. Nu trebuie confundat prejudiciul viitor, care, aşa cum am văzut este cert, cu prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine şi, deci, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

1.2.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat în prealabil de o terţă persoană fizică sau juridică

Repararea prejudiciului în cadru răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.

De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a săvârşit fapta ilicită. Prin excepţie, există situaţii când altcineva decât autorul prejudiciului a plătit despăgubiri ori a făcut anumite prestaţii, prin care s-a acoperit, în total sau în parte, prejudiciul cauzat, astfel:

a) victima prejudiciului primeşte pensie de la Asigurările sociale;b) victima prejudiciului primeşte despăgubiri de la societatea de asigurare;c) victima prejudiciului primeşte despăgubiri de la o terţă persoană, care nu are

obligaţia de a plăti aceste despăgubiri.

1.3. Principiile reparării prejudiciului

1.3.1. Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională

Nimic nu împiedică victima şi pe autorul prejudiciului să convină, prin bună învoială, asupra întinderii despăgubirilor şi modalităţilor de reparare a prejudiciului. Dacă o asemenea învoială a intervenit între părţi, instanţa de judecată nu mai poate fi sesizată cu acţiune, prin care să fie solicitată să stabilească ea cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de reparare a pagubei. Astfel, instanţa, luând act de învoiala părţilor, este datoare doar să verifice dacă învoielile ce se prezintă nu urmăresc un scop imoral sau ilicit, dacă nu sunt potrivnice legilor, intereselor statului sau părţilor şi dacă nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ.

1.3.2. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În acest mod se urmăreşte a se asigura restabilirea situaţiei anterioare a victimei prejudiciului.

În stabilirea întinderii despăgubirii nu se ia în considerare nici starea materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei. De asemenea, gravitatea vinovăţiei nu constituie, în principiu, un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, autorul prejudiciului răspunzând integral, chiar şi pentru culpa cea mai uşoară.

Autorul răspunde atât pentru prejudiciile previzibile, cât şi pentru cele neprevizibile.

15

1.3.3. Principiul reparării în natură a prejudiciului

În principiu, repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură. În cazul în care repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent sub forma acordării de despăgubiri (daune).

În toate cazurile, despăgubirea trebuie stabilită nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.

1.4. Repararea prin echivalent a prejudiciului. Modalităţi de reparare prin echivalent a prejudiciului

Există două modalităţi de reparare prin echivalent a prejudiciului:- acordarea unei sume globale;- stabilirea, tot în formă bănească, a unor prestaţii periodice succesive, cu caracter

viager sau temporar.Trebuie să se ţină seama de interesele părţilor care reclamă despăgubirea, dar şi

de posibilităţile autorului prejudiciului.În cazul în care, după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se

face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.

2. Fapta ilicită

2.1. Noţiune

Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.

2.2. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile

Există anumite situaţii în care, deşi fapta săvârşită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, întrucât caracterul ilicit al faptei este înlăturat.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului, exercitarea unui drept subiectiv şi consimţământul victimei.

3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

În multe situaţii, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu nu ridică nici o dificultate, însă, în unele cazuri este foarte greu de determinat antecedenţa cauzală a unui anumit prejudiciu.

În analiza raportului de cauzalitate, trebuie pornit de la premisa că acesta are un caracter obiectiv, fiind deci necesar ca în analiza raportului de cauzalitate să se facă abstracţie de latura subiectivă, adică de reprezentarea mentală, de către autorul faptei ilicite, a conduitei sale şi a consecinţelor acesteia, iar apoi, din multitudinea factorilor

16

implicaţi, trebuie să se desprindă faptele umane anterioare prejudiciului care au determinat producerea acestuia.

4. Vinovăţia

4.1. Noţiunea şi structura vinovăţiei

Vinovăţia este acel element al răspunderii civile delictuale care vizează latura subiectivă a faptei, adică atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta sa ori faţă de urmările acestei fapte, la momentul la care a săvârşit-o.

4.2. Formele şi modalităţile vinovăţiei

Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa.Trebuie însă reţinut că, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiei

autorului de a repara prejudiciul, nu interesează gradul de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta ilicită prejudiciabilă. Tocmai de aceea, în literatura de drept civil, noţiunea de culpă este folosită ca fiind sinonimă cu aceea de vinovăţie.

4.3. Capacitatea delictuală (discernământul)

Capacitatea delictuală (existenţa discernământului) este o cerinţă a existenţei vinovăţiei. Lipsa discernământului, adică lipsa aptitudinii de reprezentare de către autor a faptei şi a urmărilor sale, este sinonimă cu absenţa factorului intelectiv, şi deci cu lipsa vinovăţiei.

4.4. Cauzele care înlătură vinovăţia

Cauzele care înlătură vinovăţia autorului faptei ilicite sunt:- fapta victimei;- fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;- cazul fortuit (acesta nu are însă efect exonerator în cazul formelor de răspundere

civilă delictuală obiectivă);- forţa majoră.

§3. Test


1. Gestiunea intereselor altei persoane.

2. Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral.

3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

4. Vinovăţia: noţiune, structură, forme şi modalităţi, cauzele care înlătură vinovăţia.

17


1. Cât priveşte repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale:a) se repară atât prejudiciul previzibil, cât şi prejudiciul imprevizibil;b) se repară numai paguba efectivă, nu şi câştigul nerealizat;c) este obligatorie recurgerea la calea procedurii judiciare.

2. Înlătură vinovăţia în materia răspunderii civile delictuale:a) fapta victimei înseşi;b) legitima apărare;c) consimţământul victimei.









Paris, 1988.

18


RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE

Cuprins:

§1. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie al art. 1000 alin. (2) C. civ.3. Condiţiile răspunderii părinţilor

3.1. Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor3.2. Condiţiile speciale ale răspunderii părinţilor

4. Efectele răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori§2. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie3. Condiţiile răspunderii4. Efectele răspunderii institutorilor şi a artizanilor

§3. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului1. Reglementare2. Domeniul de aplicare3. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului4. Efectele răspunderii

4.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului4.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus. Regresul comitentului

§4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie3. Condiţiile răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere4. Efectele răspunderii

§5. Răspunderea pentru ruina edificiului1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie3. Condiţiile răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere4. Efectele răspunderii

§6. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general1. Reglementare2. Domeniul de aplicaţie3. Condiţiile răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere4. Efectele răspunderii



După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: analizaţi condiţiile răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor, precum şi efectele acesteia; identificaţi domeniul de aplicare, condiţiile şi efectele în ceea ce priveşte: răspunderea institutorilor şi

artizanilor pentru faptele elevilor şi, respectiv, ale ucenicilor; răspunderea comitentului pentru fapta prepusului; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale; răspunderea pentru ruina edificiului; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

§1. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor

1. Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 2 C. civ., tatăl şi mama răspund "de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii", iar ultimul alineat al aceluiaşi articol permite tatălui şi mamei să se apere de responsabilitate, probând că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.

Art. 1000 alin. 2 C. civ. reglementează o formă de răspundere pentru fapta altuia, ipoteza în care devine incident textul respectiv fiind aceea când minorul săvârşeşte o faptă ilicită prin care cauzează prejudicii unei alte persoane.

2. Domeniul de aplicaţie a art. 1000 alin. 2 C. civ.

Răspunderea reglementată de acest text de lege se aplică părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

3. Condiţiile răspunderii părinţilor

Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor presupune îndeplinirea atât a unor condiţii generale, cât şi a unor condiţii speciale.

3.1. Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor

Condiţiile generale se referă la elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana minorului, întrucât acesta este autorul propriu-zis al faptei pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă.

Astfel, victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la:- existenţa prejudiciului;- existenţa faptei ilicite a minorului;- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.Dacă victima a făcut dovada celor trei condiţii care se apreciază în persoana

minorului, ea va beneficia de trei prezumţii, care de data aceasta îi vizează pe părinţi:- prezumţia că în exercitarea îndatoririlor părinteşti au existat abateri, care

urmează a fi privite ca adevărate acţiuni sau inacţiuni ilicite;- prezumţia existenţei vinovăţiei părinţilor (de regulă, sub forma neglijenţei) în

privinţa acestor abateri;- prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste abateri şi fapta

prejudiciabilă săvârşită de minor, în sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei respective de către minor.

Aceste prezumţii pot fi înlăturate, părinţii fiind astfel exoneraţi de răspundere, însă, în măsura în care se adoptă concepţia potrivit căreia fundamentul răspunderii părinţilor îl reprezintă neîndeplinirea obligaţiei de educare sau de creştere, posibilitatea exonerării părinţilor de răspundere, în baza art.1000 alin. final C. civ., este mai mult iluzorie.

2

3.2. Condiţiile speciale ale răspunderii părinţilor

Răspunderea părinţilor presupune şi existenţa a două condiţii speciale:- copilul să fie minor;- copilul să locuiască cu părinţii săi.

4. Efectele răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori

Victima prejudiciului are următoarele opţiuni:- să pretindă despăgubiri de la ambii părinţi, care răspund solidar;- să pretindă despăgubiri de la minor, pe temeiul art. 998-999 C. civ.;- să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, atât pe părinţi,

cât şi pe minor.Teoretic, părinţii care au plătit despăgubirile au posibilitatea de a se regresa

împotriva minorului.

§2. Răspunderea institutorilor pentru fapteleelevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

1. Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 4 C. civ., institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul ce se găsesc sub a lor priveghere, iar, conform art.1000 alin. final C. civ., ei se pot exonera de răspundere dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.

2. Domeniul de aplicaţie

A stabili domeniul de aplicaţie a acestei forme de răspundere pentru fapta altuia înseamnă a preciza cine răspunde, pentru fapta cui se răspunde, precum şi cine poate invoca această răspundere.

Prin institutor se înţelegea, iniţial, numai învăţătorul. Jurisprudenţa a extins această noţiune, incluzându-i şi pe: educatori, profesorii din învăţământul gimnazial, liceal sau profesional, pedagogii din internatele de elevi şi supraveghetorii elevilor din taberele şcolare.

Prin artizan se înţelege meşteşugarul care primeşte spre pregătire ucenici, fiind avute în vedere persoanele fizice, iar nu persoanele juridice la care sunt încadraţi meşteşugarii.

Noţiunea de elev se defineşte în mod corespunzător, prin raportare la noţiunea de institutor.

Ucenic este cel care îşi asigură calificarea profesională, fiind pregătit de un meşteşugar individual sau în cadrul unor forme organizate la locul de muncă al meşteşugarului.

3

3. Condiţiile răspunderii

Condiţiile generale (existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a minorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu) se referă la elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana elevului sau ucenicului, întrucât acesta este autorul propriu-zis al faptei pentru care institutorii şi artizanii sunt chemaţi să răspundă.

Dacă victima dovedeşte existenţa acestor condiţii generale, atunci se nasc în favoarea ei trei prezumţii:

- prezumţia că obligaţia de supraveghere nu a fost îndeplinită;- prezumţia vinei institutorului sau artizanului în ceea ce priveşte această

neîndeplinire;- prezumţia existenţei legăturii de cauzalitate între neîndeplinirea culpabilă a

obligaţiei de supraveghere şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei prejudiciabile.Aceste prezumţii pot fi răsturnate de către institutor sau artizan.Condiţiile speciale ale acestei forme de răspundere indirectă sunt următoarele:- autorul avea calitatea de elev sau de ucenic la data săvârşirii faptei ilicite;- elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea institutorului

sau artizanului la data săvârşirii faptei ilicite. În legătură cu această condiţie, dacă este cazul, urmează a se cerceta motivele pentru care elevul sau ucenicul, ce trebuia să se afle sub supravegherea institutorului sau artizanului, nu se afla în fapt sub această supraveghere, iar dacă se constată o acţiune sau omisiune a institutorului ori artizanului care a permis crearea unei asemenea situaţii, răspunderea acestuia va fi angajată.

4. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor

Victima faptei ilicite prejudiciabile are următoarele posibilităţi:- să pretindă despăgubiri de la institutor sau artizan;- să pretindă despăgubiri de la elev sau ucenic în condiţiile şi pe temeiul art. 998-

999 C. civ.;- să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, atât pe institutor

sau artizan, cât şi pe elev sau ucenic.Dacă despăgubirile au fost plătite de institutor sau artizan, acesta are dreptul de a

se regresa împotriva elevului sau ucenicului. Unii autori admit chiar posibilitatea unui regres împotriva părinţilor elevului sau ucenicului, pe temeiul art. 998-999 C. civ., dacă se dovedeşte că săvârşirea faptei ilicite prejudiciabile este consecinţa relei educaţii primite în familie.

§3. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului

1. Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 3 C. civ., comitenţii răspund de prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat, iar, din ultimul alineat al aceluiaşi articol, se

4

desprinde concluzia conform căreia comitenţilor nu le este recunoscută posibilitatea de a se exonera de răspundere în condiţiile textului respectiv.

2. Domeniul de aplicare

A determina domeniul de aplicare a art. 1000 alin. 3 C. civ. înseamnă a defini termenii de comitent şi de prepus, deci de a defini noţiunea de raport de prepuşenie.

Se consideră că esenţial pentru calităţile de comitent şi de prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născându-se astfel dreptul comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, ţinut să urmeze îndrumările primite.

Raportul de prepuşenie poate să izvorască din anumite situaţii juridice sau chiar situaţii de fapt.

Izvorul tipic al raportului de prepuşenie este contractul de muncă, deoarece de esenţa acestui contract este subordonarea salariatului faţă de patron, aşa încât se prezumă existenţa raportului de prepuşenie.

3. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

Răspunderea comitentului presupune, în primul rând, întrunirea tuturor condiţiilor necesare răspunderii prepusului pentru fapta proprie, deci victima trebuie să dovedească:

- existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;- existenţa prejudiciului;- legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;- vinovăţia prepusului.Alături de aceste condiţii generale, există şi două condiţii speciale:- existenţa, la data săvârşirii faptei, a raportului de prepuşenie;- săvârşirea faptei de către prepus în funcţiile ce i-au fost încredinţate de comitent.

4. Efectele răspunderii

4.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului

Victima are următoarele posibilităţi:- să pretindă despăgubiri de la comitent;- să pretindă despăgubiri de la prepus;- să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, atât pe comitent,

cât şi pe prepus.

4.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus. Regresul comitentului

Răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima, care va obţine în condiţii mai sigure repararea integrală a prejudiciului, ceea ce justifică recunoaşterea dreptului de regres al comitentului ce a plătit despăgubirile împotriva prepusului, acesta fiind ţinut să suporte, în cele din urmă, consecinţele faptei sale ilicite.

5

§4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

1. Reglementare

Potrivit art. 1001 C. civ., proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de acesta este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, indiferent că animalul se află în paza sa ori că a scăpat.


A stabili domeniul de aplicaţie a răspunderii întemeiate pe art. 1001 C. civ. înseamnă a determina care sunt animalele în privinţa cărora se aplică acest text de lege, precum şi ce persoane sunt ţinute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele respective.

a) Întrucât textul de lege evocă, implicit, ideea de apropriere şi ideea posibilităţii de exercitare a unei supravegheri efective, se consideră că răspunderea în baza art. 1001 C. civ. se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:

- animalele domestice;- animalele sălbatice captive din grădini zoologice, circuri etc.;- animalele sălbatice din rezervaţii şi din parcuri de vânătoare închise (chiar şi

atunci când acestea au scăpat din incinta acestora).b) Răspunderea pe temeiul art.1001 C. civ. revine persoanei care, la data cauzării

prejudiciului, deţinea paza juridică a animalului.Paza juridică poate să rezulte din dreptul de proprietate, dar şi din dreptul de

uzufruct, din contractul de locaţiune, din contractul de comodat etc. Există prezumţia că paza juridică este deţinută de către proprietar, însă acesta o poate răsturna, dacă dovedeşte că a transmis paza juridică unei alte persoane, pe unul din temeiurile arătate mai sus.

Paza juridică nu trebuie confundată cu paza materială, aceasta din urmă presupunând contactul material. Spre exemplu, deţin paza materială fără însă a deţine şi paza juridică (şi deci nu vor răspunde în baza art. 1001 C. civ., ci eventual, în baza art. 998-999 C. civ.): zootehnicianul, îngrijitorul animalului, depozitarul etc., întrucât aceştia nu au prerogativa de a folosi animalul în interes propriu.

3. Condiţiile răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere

Victima trebuie să dovedească următoarele:- existenţa prejudiciului;- prejudiciul respectiv să fi fost cauzat de către animal;- existenţa pazei juridice a celui chemat în judecată pentru despăgubiri.În această materie, cauzele exoneratoare de răspundere sunt:- fapta victimei înseşi;- fapta unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu este ţinut să răspundă;- forţa majoră.

6


Victima se poate îndrepta:- împotriva paznicului juridic (art. 1001 C. civ.);- împotriva paznicului material, însă numai pe temeiul şi în condiţiile art. 998-999

C. civ.

§5. Răspunderea pentru ruina edificiului

1. Reglementare

Potrivit art. 1002 C. civ., proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, dacă ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.


Prin edificiu se înţelege orice lucrare realizată prin folosirea unor materiale care se încorporează solului, devenind, prin aşezarea sa durabilă, un imobil prin natura lui. Poate fi vorba, spre exemplu, de o casă, un baraj, un zid, un pod, o construcţie subterană (un canal, o pivniţă etc.).

Prin ruina edificiului înţelegem fie dărâmarea totală a edificiului, fie o dezagregare a materialului din care acesta este construit, care provoacă, prin cădere, un prejudiciu unei terţe persoane.

Răspunde de ruina edificiului, pe temeiul art. 1002 C. civ., numai proprietarul acestuia (inclusiv superficiarul).

3. Condiţiile răspunderii. Cauzele exoneratoare de răspundere

Victima trebuie să dovedească:- existenţa prejudiciului;- legătura de cauzalitate dintre prejudiciul respectiv şi ruina edificiului;- împrejurarea că ruina edificiului se datorează lipsei de întreţinere (vechimea se

asimilează cu lipsa de întreţinere) sau unui viciu de construcţie.Pentru a se exonera de răspundere, proprietarul trebuie să dovedească existenţa

uneia dintre următoarele cauze:- fapta victimei înşişi;- fapta unei terţe persoane pentru care proprietarul nu este ţinut să răspundă;- forţa majoră.


Proprietarul edificiului va fi obligat la plata despăgubirilor către victimă.

7

După ce a plătit despăgubirile, proprietarul ar putea exercita un regres pentru recuperarea sumei plătite victimei, regresul urmând a fi îndreptat, după caz, împotriva:

- vânzătorului, pe temeiul obligaţiei acestuia de a garanta pentru viciile ascunse ale lucrului vândut;

- locatarului, pe temeiul nerespectării de către acesta a obligaţiei de a efectua reparaţiile locative în cazurile prevăzute de lege;

- constructorului sau proiectantului, pe temeiul contractului de antrepriză sau de proiectare, dacă ruina a fost provocată de vicii ascunse.

§6. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

1. Reglementare

Doctrina şi jurisprudenţa au identificat temeiul acestei forme de răspundere în art. 1000 alin. 1 C. civ., care, dintr-un text introductiv în raport cu toate formele de răspundere civilă delictuală indirectă, a devenit sediul materiei în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

Aşadar, potrivit art. 1000 alin. 1 C. civ., "suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat ... de lucrurile ce sunt sub paza noastră."


a) Cât priveşte noţiunea de lucru, art. 1000 alin. 1 C. civ. se aplică:- atât bunurilor mobile, cât şi bunurilor imobile, cu excepţia acelora pentru care, în

baza unor dispoziţii din Codul civil sau din alte acte normative, este instituită o formă distinctă, particulară de răspundere civilă delictuală;

- atât bunurilor având dinamism propriu, cât şi bunurilor lipsite de acest dinamism;- atât bunurilor aflate în staţionare, cât şi bunurilor aflate în mişcare;- atât bunurilor periculoase, cât şi bunurilor nepericuloase.b) Răspunderea în baza art. 1000 alin. 1 C. civ. revine persoanei care, la data

cauzării prejudiciului, deţinea paza juridică a lucrului (iar nu persoanei ce deţinea numai paza materială, aceasta rezultând din contactul direct, material şi nemijlocit cu lucrul).

Până la proba contrară, proprietarul este prezumat a fi deţinătorul pazei juridice la data cauzării prejudiciului de către lucru. Proba contrară constă în dovedirea transmiterii în drept sau chiar în fapt a pazei juridice către o altă persoană.

c) Cât priveşte noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului, trebuie avut în vedere că nu se poate face abstracţie de existenţa factorului uman, oricât de redusă ar fi influenţa acestuia.

3. Condiţiile răspunderii. Cauze exoneratoare de răspundere

Spre a obţine despăgubiri de la cel ce deţine paza juridică a lucrului, victima trebuie să dovedească prejudiciul, precum şi a împrejurării că acesta a fost cauzat de către lucrul respectiv.

Pentru a se exonera de răspundere, persoana care deţine paza juridică a lucrului trebuie să dovedească existenţa uneia dintre următoarele cauze:

8

- fapta victimei înşişi;- fapta unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu este ţinut să răspundă;- forţa majoră.


Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la cel care deţine paza juridică a lucrului. Ea ar putea să îl acţioneze în judecată şi pe paznicul material, însă numai pe temeiul şi în condiţiile art. 998-999 C. civ.

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el se va putea îndrepta, printr-o acţiune în regres, împotriva paznicului material, însă va trebui să facă dovada vinovăţiei acestuia, în condiţiile art. 998-999 C. civ.

Dacă la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubiri ce depăşesc întinderea corespunzătoare participării sale, el va avea acţiune în regres împotriva terţului pentru ceea ce a plătit în plus.

§7. Test


1. Condiţiile generale şi speciale ale răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor.

2. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

3. Condiţiile răspunderii pentru ruina edificiului. Cauze exoneratoare de răspundere.

4. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.


1. Se va angaja răspunderea părinţilor pentru fapta prejudiciabilă şi ilicită a copilului lor:

a) şi atunci când acesta se afla, temporar, la rude;b) chiar dacă, pentru fapta respectivă, putea fi angajată răspunderea comitentului

în folosul căruia minorul săvârşise ca prepus fapta;c) numai dacă este întrunită condiţia vinovăţiei în persoana copilului.

2. Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor:a) este o răspundere obiectivă;b) va opera chiar dacă autorul faptei prejudiciabile este elev în vârstă de 18 ani;c) nu poate fi angajată dacă prejudiciul este suferit chiar de către elev.

3. În materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:a) raportul de prepuşenie trebuie să existe la data exercitării acţiunii în

despăgubire;b) dacă între fapta prepusului şi funcţiile încredinţate acestuia de către comitent nu

există nici o legătură, atunci răspunderea comitentului nu poate fi angajată;

9

c) vinovăţia prepusului se prezumă.

4. Răspunderea institutorului pentru fapta elevului, pe temeiul art. 1000 alin. (4) C. civ.:

a) se fundamentează pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către institutor a îndatoririi de supraveghere a elevului;

b) poate fi angajată şi pentru prejudiciul suferit chiar de elevul respectiv;c) se angajează şi atunci când fapta a fost săvârşită de un elev major.

5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, reglementată de art. 1001 C. civ., nu poate fi angajată împotriva:

a) celui care deţine paza juridică a unui animal sălbatic;b) detentorului precar al animalului;c) proprietarului animalului, dacă prejudiciul a fost cauzat de animal după ce

proprietarul a fost deposedat de el în mod nelegitim.

6. În materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general [art. 1000 alin. (1) C. civ.]:

a) cazul fortuit nu exonerează de răspundere;b) răspunderea revine, în toate cazurile, proprietarului;c) culpa concurentă a unui terţ exonerează total de răspundere.









Paris, 1988.

10


EFECTELE OBLIGAŢIILOR

Cuprins:

§1. Executarea în natură a obligaţiilor (executarea directă)1. Plata (executarea voluntară în natură a obligaţiilor)2. Executarea silită în natură a obligaţiilor

§2. Executarea prin echivalent a obligaţiilor (executarea indirectă)1. Consideraţii generale2. Condiţiile acordării de despăgubiri

2.1. Enumerare2.2. Punerea debitorului în întârziere2.3. Convenţii cu privire la răspundere

3. Evaluarea despăgubirilor3.1. Moduri de evaluare3.2. Evaluarea judiciară3.3. Evaluarea convenţională. Clauza penală3.4. Evaluarea legală

§3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului1. Consideraţii generale2. Acţiunea oblică (subrogatorie sau indirectă)

2.1. Noţiune2.2. Condiţiile exercitării acţiunii oblice

3. Acţiunea revocatorie (pauliană)3.1. Noţiune3.2. Condiţiile exercitării acţiunii revocatorii



După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: caracterizaţi executarea în natură a obligaţiilor (sub cele două forme: plata şi executarea silită în

natură a obligaţiilor); analizaţi executarea prin echivalent a obligaţiilor (despăgubirile: condiţiile acordării şi evaluarea acestora); analizaţi drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului (acţiunea oblică şi acţiunea pauliană).

§1. Executarea în natură a obligaţiilor (executarea directă)

1. Plata (executarea voluntară în natură a obligaţiilor)

Noţiune. Prin plată se înţelege executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul obligaţiei.

11

Aşadar, în limbaj juridic, plata nu înseamnă doar remiterea unei sume de bani, ci executarea oricărei obligaţii.

Plata poate fi privită şi ca un act juridic, ca o convenţie între cel care execută şi cel care primeşte (manifestarea de voinţă a debitorului, dar şi a creditorului).

Principiul în materie este acela că oricine poate face plata, indiferent că este o persoană interesată (este vorba despre: debitor, care poate plăti personal sau prin mandatar; persoana ţinută alături de debitor sau pentru debitor; dobânditorul imobilului ipotecat etc.) sau o persoană neinteresată (terţul poate face plata fie în numele debitorului, de exemplu, în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie în nume propriu, atunci când face o liberalitate debitorului).

2. Executarea silită în natură a obligaţiilor

Dacă debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia (deci nu plăteşte), atunci creditorul poate cere executarea silită.

În principiu, executarea silită se face tot în natură, deci prin obligarea debitorului să execute însuşi obiectul obligaţiei pe care şi-a asumat-o, ceea ce înseamnă că executarea silită reprezintă tot o plată.

Dacă însă executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, atunci se va trece la executarea prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului.

§2. Executarea prin echivalent a obligaţiilor (executarea indirectă)

1. Consideraţii generale

Executarea prin echivalent a obligaţiilor intervine atunci când executarea în natură nu mai este posibilă şi constă în obligarea debitorului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate faţă de el de către creditor.

Despăgubirile (daunele interese) sunt de două feluri:- despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor

ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei;- despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor ca urmare neexecutării sau a executării parţiale a obligaţiei.

2. Condiţiile acordării de despăgubiri

2.1. Enumerare

În cazul executării indirecte a obligaţiilor, este vorba practic de o răspundere civilă, deoarece suntem în prezenţa obligaţiei de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită (neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare). Dacă obligaţia neexecutată sau executată cu întârziere ori necorespunzător s-a născut dintr-un contract, atunci răspunderea civilă va fi contractuală. În celelalte cazuri, răspunderea civilă va fi delictuală.

Condiţiile răspunderii contractuale sunt următoarele:

12

- existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale;

- existenţa unui prejudiciu patrimonial;- raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;- vinovăţia debitorului.Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se

naşte dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său. Însă, pentru acordarea despăgubirilor, mai este necesar ca:

- debitorul să fie pus în întârziere;- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.

2.2. Punerea debitorului în întârziere

Punerea în întârziere constă în manifestarea de voinţă a creditorului, prin care acesta pretinde executarea de către debitor.

Punerea în întârziere se poate face:- prin notificare;- prin introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect executarea

obligaţiei civile asumate de debitor.

2.3. Convenţii cu privire la răspundere

Convenţia părţilor cu privire la răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de producerea prejudiciului.

Dacă, după producerea prejudiciului, creditorul renunţă la repararea lui, nu mai este vorba despre o convenţie cu privire la răspundere, ci, eventual, de o iertare de datorie.

De asemenea, convenţiile cu privire la răspundere nu trebuie confundate nici cu convenţiile prin care se determină anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza penală).

3. Evaluarea despăgubirilor

3.1. Moduri de evaluare

Stabilirea despăgubirilor (adică a sumei de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate de debitorul său) se poate face în trei moduri:

- pe cale judecătorească (evaluare judiciară);- prin convenţia părţilor (evaluare convenţională);- prin lege (evaluare legală).

3.2. Evaluarea judiciară

Evaluarea despăgubirilor de către instanţă trebuie făcută cu respectarea următoarelor principii stabilite de art. 1084-1086 C. civ.:

13

- despăgubirile acordate creditorului trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans);

- debitorul va fi ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, cu excepţia situaţiei în care vinovăţia debitorului în neexecutarea obligaţiei contractuale îmbracă forma intenţiei, când debitorul va răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil în momentul încheierii contractului;

- este supus reparaţiunii numai prejudiciul direct, nu şi cel indirect, adică acel prejudiciu care nu se găseşte în legătură cauzală cu faptul ce a generat neexecutarea contractului.

3.3. Evaluarea convenţională. Clauza penală

Părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor după ce s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, deci după producerea prejudiciului.

Părţile pot stabili în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată, ulterioară încheierii acestuia, dar înainte de producerea prejudiciului, cuantumul despăgubirilor ce vor fi plătite de debitor ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau necorespunzătoare. Într-un asemenea caz, este vorba despre o clauză penală.

Clauza penală este deci acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate de către debitor. Clauza penală poate consta în obligaţia debitorului de a presta creditorului, în caz de neexecutare, de executare cu întârziere sau necorespunzătoare, o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială. Stipularea unei clauze penale se poate face nu numai în cazul obligaţiilor contractuale, ci şi a obligaţiilor care au un alt izvor.

3.4. Evaluarea legală

Evaluarea legală ar urma să intervină în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani, deoarece, potrivit art. 1088 C. civ., pentru neexecutarea unor asemenea obligaţii daunele-interese nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, fidejusiune şi societate.

Aşadar, creditorul nu poate pretinde ca daune moratorii (obligaţiile în discuţie vor fi executate silit în natură, deci nu se pune problema acordării de daune compensatorii) decât dobânda legală, fără însă a mai trebui să facă dovada că prin întârzierea în executare i s-a cauzat un prejudiciu. De regulă, dobânda legală este datorată din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti nefiind suficientă, afară de excepţiile prevăzute de lege (art. 1669 C. civ. în materia fidejusiunii, art. 1550 C. civ. în materia contractului de mandat).

14

§3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului

1. Consideraţii generale

Creanţa pe care o are creditorul împotriva debitorului său îi conferă anumite drepturi asupra patrimoniului acestuia.

Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu, în sensul că, în principiu, oricare dintre bunurile sale pot fi urmărite de către creditor.

2. Acţiunea oblică (subrogatorie sau indirectă)

2.1. Noţiune

Potrivit art. 974 C. civ., "creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale."

Acţiunea oblică este acea acţiunea în justiţie exercitată de către creditor, în numele debitorului său, pentru valorificarea unui drept ce aparţine debitorului.

2.2. Condiţiile exercitării acţiunii oblice

Dintre condiţiile procesuale, o reţinem aici pe cea referitoare la interes, întrucât din această cerinţă desprindem concluzia că, spre a nu se respinge acţiunea ca lipsită de interes, este necesar ca debitorul să fie insolvabil.

Debitorul trebuie să fie inactiv, adică să nu exercite el însuşi acţiunea pentru valorificarea dreptului subiectiv pe care îl are. După ce creditorul a pornit acţiunea oblică, debitorul o poate prelua, titularul acţiunii devenind debitorul, caz în care creditorul poate rămâne în proces, alături de debitor, însă spre a-şi ocroti propriile interese.

Creanţa pe care o are creditorul ce exercită acţiunea oblică faţă de debitor trebuie să fie certă (existenţa ei să fie neîndoielnică) şi lichidă (să aibă cuantumul determinat sau determinabil).

3. Acţiunea revocatorie (pauliană)

3.1. Noţiune

Potrivit art. 975 C. civ., creditorii pot, "în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor."

Acţiunea revocatorie (numită şi acţiune pauliană) este acea acţiune în justiţie prin care creditorul solicită desfiinţarea (numai faţă de creditorul ce exercită acţiunea revocatorie, nu şi faţă de terţe persoane, în alte cuvinte, creditorul urmăreşte înlăturarea faţă de el a opozabilităţii actelor juridice respective) actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului constă în aceea că, prin actele juridice respective, debitorul şi-a mărit ori şi-a creat o stare de insolvabilitate.

3.2. Condiţiile exercitării acţiunii revocatorii

15

Pentru ca acţiunea revocatorie să nu fie respinsă ca lipsită de interes, este necesar ca, prin actul juridic atacat, debitorul să-şi fi creat ori să-şi fi mărit starea de insolvabilitate, în alte cuvinte, să-şi fi micşorat activul patrimonial.

Condiţiile materiale ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea acţiunii revocatorii sunt următoarele:

- frauda debitorului, ceea ce înseamnă că debitorul şi-a dat seama sau trebuia să îşi dea seama că, prin încheierea actului respectiv, şi-a creat ori şi-a mărit starea de insolvabilitate (indiferent că ar fi vorba de un act juridic cu titlu gratuit sau cu titlu oneros);

- creanţa creditorului ce exercită acţiunea revocatorie să fie certă şi lichidă (având în vedere cerinţa referitoare la interes, rezultă că respectiva creanţă este sau devine şi exigibilă);

- în principiu, creanţa creditorului ce exercită acţiunea revocatorie să fie anterioară actului juridic atacat (dacă însă debitorul încheie un act juridic cu scopul de a frauda un creditor viitor, acesta din urmă va putea ataca actul respectiv). Se admite că anterioritatea datei creanţei creditorului poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, întrucât regulile referitoare la data certă ar fi înlăturate de frauda existentă. De asemenea, se consideră, în mod justificat, că respectivul creditor nu trebuie să aibă un titlu executoriu prin care să-i fie constatată creanţa, acţiunea revocatorie nefiind un act de executare;

- în actele juridice cu titlu oneros, trebuie să existe complicitatea la fraudă a celui cu care debitorul a încheiat actul respectiv, în sensul că acesta a cunoscut, în momentul încheierii actului juridic respectiv, că debitorul devine insolvabil ori îşi măreşte starea de insolvabilitate (dacă, ulterior, bunul este înstrăinat, acţiunea revocatorie poate fi exercitată şi împotriva subdobânditorului, însă, în cazul subdobânditorului cu titlu oneros, este necesar să se dovedească atât frauda dobânditorului cât şi a subdobânditorului). Dacă însă actul juridic este cu titlu gratuit, dovedirea fraudei debitorului este suficientă, deoarece dobânditorul cu titlu gratuit urmăreşte să apere un câştig, iar creditorul urmăreşte să evite o pierdere.

§4. Test


1. Executarea în natură a obligaţiilor (plata şi executarea silită).

2. Condiţiile acordării de despăgubiri.

3. Moduri de evaluare a despăgubirilor.

4. Acţiunea oblică: noţiune, condiţii.

5. Acţiunea pauliană: noţiune, condiţii.


1. Despăgubirile:a) se mai numesc şi daune-interese;b) sunt numai despăgubiri compensatorii;c) se evaluează numai pe cale judecătorească.

16

2. Acţiunea oblică:a) este exercitată de debitor pentru valorificarea unui drept de-ale sale;b) are ca titular creditorul, care acţionează în numele debitorului său, pentru

valorificarea unui drept ce aparţine debitorului;c) pentru a fi admisă, debitorul trebuie să fie solvabil.

3. Acţiunea pauliană:a) este pornită de creditor, în numele său personal;b) are ca titular creditorul, care acţionează în numele debitorului, pentru a solicita

desfiinţarea actelor juridice încheiate de debitor în prejudiciul drepturilor creditorului;

c) pentru a fi admisă, este necesar ca debitorul să-şi fi mărit activul patrimonial.









Paris, 1988.

17


TRANSMISIUNEA, TRANSFORMAREA ŞI STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Cuprins:

§1. Transmisiunea obligaţiilor1. Cesiunea de creanţă2. Subrogaţia personală (subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei)

§2. Transformarea obligaţiilor1. Novaţia2. Delegaţia

§3. Stingerea obligaţiilor1. Enumerarea modurilor de stingere a obligaţiilor2. Compensaţia3. Confuziunea4. Darea în plată5. Remiterea de datorie6. Imposibilitatea fortuită de executare



După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: analizaţi modurile de transmitere a obligaţiilor (cesiunea de creanţă, subrogaţia personală); identificaţi şi să analizaţi modurile de transformare a obligaţiilor: novaţia şi delegaţia; analizaţi modurile de stingere a obligaţiilor (compensaţia, confuziunea, darea în plată, remiterea de datorie).

§1. Transmisiunea obligaţiilor

1. Cesiunea de creanţă

a) Noţiune

Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia i se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat.

b) Condiţiile cesiunii de creanţă

Fiind o convenţie, cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a contractului.

În principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni. Fac excepţie creanţele declarate de lege incesibile (de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere), precum şi, de regulă, creanţele născute dintr-un contract sinalagmatic (caz în care creditorul este concomitent şi debitor, iar aceste calităţi nu pot fi separate). Însă, dreptul de folosinţă ce

18

decurge dintr-un contract de locaţiune poate forma obiectul unei cesiuni de creanţă (art. 1418 C. civ.). De asemenea, în principiu, ar fi posibil ca una din părţile contractului sinalagmatic să facă unui terţ atât o cesiune de creanţă, cât şi o cesiune de datorie, dar, în privinţa acesteia din urmă, numai cu consimţământul celeilalte părţi a contractului sinalagmatic.

2. Subrogaţia personală (subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei)

a) Noţiune

Subrogaţia personală este o modalitate de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu toate accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului.

Persoana care plăteşte datoria debitorului se numeşte solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.

b) Felurile subrogaţiei personale

Există două feluri de subrogaţie personală: subrogaţia legală (de drept) şi subrogaţia convenţională (aceasta din urmă fiind, la rândul ei, de două feluri).

Subrogaţia convenţională poate fi consimţită:- de creditorul care, concomitent cu primirea plăţii de la o altă persoană, îi dă

acesteia toate drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile pe care le are împotriva debitorului (art. 1107 alin. 1 C. civ.);

- de debitorul care, împrumutându-se cu o sumă de bani spre a-şi plăti datoria, subrogă pe împrumutător în toate drepturile creditorului său (art. 1107 alin. 2 C. civ., care stabileşte următoarele condiţii: actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să se facă în formă autentică; în actul de împrumut să se precizeze expres suma ce se împrumută spre a se plăti datoria; în chitanţa de plată a datoriei să se arate că datoria se plăteşte cu suma împrumutată).

§2. Transformarea obligaţiilor

1. Novaţia

a) Noţiune

Novaţia este o convenţie prin care părţile sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie.

b) Feluri

Novaţia este de două feluri:- obiectivă, atunci când se produce între aceleaşi părţi ale raportului juridic

obligaţional, dar cu schimbarea obiectului sau cauzei acestuia;

19

- subiectivă, atunci când se schimbă creditorul sau debitorul raportului juridic obligaţional.

Novaţia prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiind liberat faţă de vechiul creditor.

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se angajează faţă de creditor să plătească datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără consimţământul debitorului.

2. Delegaţia

a) Noţiune

Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.

Debitorul care face delegaţia se numeşte delegant, persoana care se obligă alături de el sau în locul lui (deci persoana delegată ca nou debitor) se numeşte delegat, iar creditorul care primeşte acest angajament se numeşte delegatar.

b) Felurile delegaţiei

După cum delegatarul îl liberează sau nu pe delegant, delegaţia este perfectă sau imperfectă.

Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul, prin declaraţie expresă, îl liberează pe delegant, mulţumindu-se cu noua obligaţie a delegatului. Practic, delegaţia perfectă se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor făcută cu consimţământul debitorului.

Delegaţia este imperfectă dacă delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, astfel încât el va avea, pe lângă vechiul debitor (delegantul), un nou debitor (delegatul).

§3. Stingerea obligaţiilor

1. Enumerarea modurilor de stingere a obligaţiilor

Modurile de stingere a obligaţiilor pot fi clasificate în:- moduri de stingere care duc la realizarea creanţei creditorului: plata,

compensaţia, confuziunea, darea în plată;- moduri de stingere care nu duc la realizarea creanţei creditorului: remiterea de

datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

2. Compensaţia

Compensaţia presupune existenţa a două raporturi obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt, una faţă de cealaltă, creditor şi debitor. Compensaţia constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

20

Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, ele se sting în întregime. Dacă nu sunt egale ca valoare, obligaţiile se vor stinge până la concurenţa celei mai mici dintre ele, deci obligaţia cu o valoare mai mică se va stinge în întregime, iar cealaltă va subzista numai pentru diferenţă.

Compensaţia reprezintă, pe de o parte, un mod simplificat de executare a obligaţiilor, prin evitarea a două plăţi. iar, pe de altă parte, un mijloc de garantare a creanţei creditorului, care nu suportă riscul unei eventuale insolvabilităţi a debitorului său şi nici concursul celorlalţi creditori chirografari ai acestuia.

3. Confuziunea

Confunziunea constă în întrunirea, în aceeaşi persoană, atât a calităţii de debitor, cât şi a calităţii de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.

Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor, indiferent de izvorul lor. Însă, în cazul moştenirii, confuziunea nu operează în cazul acceptării sub beneficiu de inventar şi nici al separaţii de patrimonii cerute de creditorii succesiunii.

Confuziunea stinge obligaţia, cu toate garanţiile şi accesoriile sale.

4. Darea în plată

Darea în plată este operaţiunea juridică prin care părţile convin ca debitorul să execute o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat.

Darea în plată stinge datoria, însă, dacă noua prestaţie constă în a da un bun individual determinat, trebuie ca debitorul care face plata să fie proprietarul lucrului, în caz contrar operaţiunea fiind desfiinţată pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate, subzistând deci vechiul raport juridic obligaţional.

5. Remiterea de datorie

Prin remiterea de datorie se înţelege renunţarea cu titlu gratuit a creditorului la valorificarea creanţei pe care o are faţă de debitorul său.

Atunci când se face prin act juridic între vii, remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral, ci un contract (cu titlu gratuit), deoarece ea presupune şi consimţământul debitorului, acesta din urmă neputând fi împiedicat să plătească.

6. Imposibilitatea fortuită de executare

Obligaţia se stinge atunci când executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră, deci independent de vreo vinovăţie a debitorului.

Dacă însă imposibilitatea de executare este numai temporară, atunci nu se va stinge obligaţia, ci doar se va suspenda executarea ei.

21

§4. Test


1. Prezentaţi modurile de transmisiune a obligaţiilor (cesiunea de creanţă şi subrogaţia personală).

2. Analizaţi transformarea obligaţiilor, identificând aspectele referitoare la novaţie şi delegaţie.

3. Modurile de stingere a obligaţiilor.


1. Cesiunea de creanţă:a) reprezintă o modalitate de transformare a obligaţiilor;b) fiind o convenţie, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a

contractului;c) este un mod de stingere a obligaţiilor.

2. Delegaţia perfectă:a) practic, se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor, făcută cu

consimţământul debitorului;b) are loc atunci când delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, având un

nou debitor în persoana delegatului;c) este un mod de stingere a obligaţiilor.

3. Confuziunea:a) se aplică, ca regulă, tuturor obligaţiilor, indiferent de izvorul lor;b) operează şi în cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar;c) îşi găseşte aplicare şi în cazul separaţiei de patrimonii cerute de creditorii

succesiunii.









Paris, 1988.

22


OBLIGAŢII COMPLEXE - OBLIGAŢIILE SOLIDARE

Cuprins:

§1. Noţiunea de obligaţie solidară§2. Solidaritatea activă (între creditori)

1. Noţiune2. Efecte

§3. Solidaritatea pasivă (între debitori)1. Noţiune2. Efecte



După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: analizaţi noţiunea de obligaţie solidară; identificaţi aspectele specifice ale solidarităţii active şi pasive, evidenţiind efectele acestora.

§1. Noţiunea de obligaţie solidară

Obligaţia solidară este aceea obligaţie cu subiecte multiple, în cadrul căreia fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).

Aşadar, în cazul solidarităţii, datoria sau creanţa nu se divide între subiectele raportului juridic obligaţional.

După cum împiedică divizarea creanţei între creditori sau între debitori, solidaritatea poate să fie activă sau pasivă.

§2. Solidaritatea activă (între creditori)

1. Noţiune

Solidaritatea activă constă în posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor plata întregii creanţe datorate, iar plata făcută de debitor unuia dintre creditorii solidari îl liberează faţă de toţi ceilalţi creditori solidari, creditorul care a încasat toată creanţa urmând să o împartă cu ceilalţi creditori.

Solidaritatea activă poate să se nască numai din convenţia părţilor sau din testament, deci dintr-un act juridic.

2. Efectele solidarităţii active

a) În privinţa raporturilor dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun, efectele solidarităţii active sunt guvernate de regula potrivit căreia oricare dintre creditori are dreptul să pretindă şi să primească plata integrală, plată ce liberează pe debitor faţă de toţi creditorii.

Debitorul, cât timp nu a fost chemat în judecată, poate plăti întreaga creanţă oricăruia dintre creditorii solidari, însă, dacă a fost chemat în judecată de unul dintre creditori, el poate plăti în mod valabil numai acestuia.

b) În cadrul raporturilor dintre creditorii solidari, efectele solidarităţii active sunt dominate de principiul înscris în art. 1038 C. civ., potrivit căruia, creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi creditori solidari în toate actele care pot avea ca efect conservarea obligaţiei.

§3. Solidaritatea pasivă (între debitori)

1. Noţiune

Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (plata întregii datorii). Plata făcută în întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor, iar codebitorul care a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa, însă datoria acestora faţă de el nu mai este solidară, ci divizibilă.

Solidaritatea pasivă face ca riscul eventualei insolvabilităţi a unuia sau a mai multor codebitori solidari să nu mai fie suportat de creditor, ci de către codebitorul solidar solvabil.

2. Efectele solidarităţii pasive

a) Efectele solidarităţii pasive în raporturile dintre creditor şi codebitorii solidari

Efectul principal constă în obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime.Efectele secundare ale solidarităţii pasive decurg din principiul potrivit căruia un

codebitor solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care au ca scop stingerea sau micşorarea obligaţiei, precum şi în actele care tind la conservarea obligaţiei solidare, nu însă şi în cele care fac datoria mai oneroasă.

Excepţiile (apărările) care pot fi opuse creditorului sunt: excepţii comune tuturor codebitorilor solidari; excepţii personale (care nu pot fi opuse decât de unul sau de unii dintre codebitorii solidari), care, la rândul lor, se împart în excepţii personale ce folosesc indirect şi celorlalţi codebitori solidari şi excepţii ce pot fi invocate şi profită numai unuia dintre codebitorii solidari.

2

b) Efectele solidarităţii pasive în raporturile dintre codebitori

Dacă unul dintre codebitorii solidari plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată se împarte de plin drept între codebitori şi trebuie suportată de toţi. Deci, cel care a plătit este îndreptăţit să se întoarcă împotriva celorlalţi codebitori solidari şi să le pretindă ceea ce a plătit peste partea lui din datorie, însă va trebui să-şi dividă regresul corespunzător părţii fiecărui codebitor.

§4. Test

Exemple de subiecte de sinteză:1. Solidaritatea activă: noţiune, efecte.2. Solidaritatea pasivă: noţiune, efecte.3. Noţiunea de obligaţie solidară.


1. Solidaritatea activă:a) se naşte numai din convenţia părţilor sau din testament;b) constă în posibilitatea fiecărui debitor de a cere oricăruia dintre codebitori

executarea integrală a prestaţiei;c) produce efecte numai între creditorii solidari şi debitorul lor comun.

2. Solidaritatea pasivă:a) produce efecte numai între creditor şi codebitorii solidari;b) face ca riscul eventualei insolvabilităţi a unuia sau a mai multor codebitori

solidari să fie suportat de codebitorul solidar solvabil;c) obligă pe fiecare codebitor de a plăti partea sa de datorie.









Paris, 1988.

3


GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

Cuprins:

§1. Definiţie şi clasificare§2. Fidejusiunea

1. Noţiune. Feluri2. Efecte3. Stingerea fidejusiunii

§3. Garanţia reală mobiliară reglementată de Legea nr. 99/1999§4. Gajul (amanetul)§5. Ipoteca

1. Definiţie. Feluri2. Caracterele generale ale ipotecii (convenţionale sau legale)

§6. Privilegiile. Definiţie şi natură juridică§7. Dreptul de retenţie§8. Test§9. Bibliografie specifică


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: definiţi şi să clasificaţi noţiunea de garantare a obligaţiilor; analizaţi noţiunea, efectele şi stingerea fidejusiunii; analizaţi garanţia reală mobiliară; prezentaţi instituţia gajului (amanetul); definiţi ipoteca, analizând felurile şi caracterele generale ale acesteia; prezentaţi definiţia şi natura juridică a privilegiilor; analizaţi instituţia dreptului de retenţie.

§1. Definiţie şi clasificare

Garanţiile sunt mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, să urmărească o altă persoană.

Garanţiile se clasifică în:- garanţii personale, care presupun că o altă persoană decât debitorul principal se

angajează să execute obligaţia asumată faţă de creditor, în cazul în care debitorul principal nu o va face (fidejusiunea sau cauţiunea);

- garanţii reale, care presupun afectarea specială a unui bun sau a unor bunuri, prin constituirea unui drept real accesoriu în favoarea creditorului, care se bucură atât de prerogativa urmăririi, cât şi de prerogativa preferinţei (gajul, “garanţia reală mobiliară”, ipoteca, privilegiile reale, la care se adaugă şi o formă de garanţie reală imperfectă - dreptul de retenţie).

§2. Fidejusiunea (cauţiunea)

1. Noţiune. Feluri

Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia pentru care garantează, dacă aceasta nu o va executa.

2. Efectele fidejusiunii

a) Efectele fidejusiunii în raporturile dintre creditor şi fidejusor

În caz de neexecutare din partea debitorului principal, creditorul poate să îl urmărească direct pe fidejusor, pentru executarea creanţei, fără ca această urmărire să fie condiţionată de urmărirea prealabilă a debitorului principal.

Fidejusorul are posibilitatea de a invoca anumite excepţii (apărări) privind urmărirea declanşată de către creditor. Astfel, fidejusorul poate invoca excepţiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune, precum şi excepţiile ce privesc obligaţia debitorului principal, mai puţin cele care au un caracter strict personal. De asemenea, fidejusorul poate invoca şi unele excepţii specifice fidejusiunii, anume beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune.

b) Efectele fidejusiunii în raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal

Fidejusorul care a plătit datoria se poate întoarce împotriva debitorului principal, chiar şi atunci când a garantat fără ştirea acestuia, acţiunea în regres întemeindu-se fie pe subrogaţia legală în drepturile creditorului plătit, fie chiar pe gestiunea intereselor altuia ori pe mandat.

c) Efectele fidejusiunii în raporturile dintre fidejusori

Fidejusorul care a plătit întreaga datoria se poate întoarce împotriva celorlalţi fidejusori, printr-o acţiune de regres divizibilă, însă numai în cazurile prevăzute de art. 1673 C. civ.

3. Stingerea fidejusiunii

Fidejusiunea se poate stinge în mod indirect, ca urmare a stingerii obligaţiei principale, afară de cazul când plata a fost făcută de un terţ care s-a subrogat în drepturile creditorului plătit.

Fidejusiunea se poate stinge şi în mod direct, independent de soarta obligaţiei principale.

2

§3. Garanţia reală mobiliară reglementată de Legea nr. 99/1999

Garanţia reglementată de titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun mobil afectat garantării unei obligaţii.

Ca natură juridică, garanţia reală mobiliară reglementată de titlul VI al Legii nr. 99/1999 este o varietate de gaj, care însă se deosebeşte de gajul reglementat în Codul civil, printre altele şi datorită împrejurării că nu implică, în mod necesar, deposedarea debitorului de bunul afectat ca garanţie, art. 9 alin. (3) stabilind că garanţia reală mobiliară se poate constitui cu sau fără deposedare.

§4. Gajul (amanetul)

Potrivit art. 1685 C. civ., gajul este acel contract accesoriu prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil, corporal sau incorporal, pentru garantarea obligaţiei.

Ca drept subiectiv civil, dreptul de gaj poate fi definit ca fiind acel drept real accesoriu ce are ca obiect un bun mobil afectat garantării unei obligaţii, bun care, în principiu, este remis creditorului de către debitor.

După modul în care se stabileşte obligaţia de a constitui gajul, deosebim:- gajul convenţional, atunci când părţile convin asupra necesităţii constituirii gajului;- gajul legal, dacă legea obligă anumite persoane să constituie un gaj;- gajul judecătoresc, atunci când instanţa este cea care dispune constituirea

gajului.În cazul gajului legal sau judecătoresc, constituirea propriu-zisă a gajului se face

tot prin convenţie.

§5. Ipoteca

1. Definiţie. Feluri

Art. 1746 C. civ. prevede că ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate plăţii unei obligaţii. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care nu presupune deposedarea de imobil a celui care o constituie.

În funcţie de izvorul ei, ipoteca este de două feluri:- convenţională, atunci când ia naştere din convenţia părţilor, încheiată cu

respectarea formelor prevăzute de lege;- legală, atunci când ia naştere în temeiul unei dispoziţii speciale a legii.

3

2. Caracterele generale ale ipotecii (convenţionale sau legale)

Privită ca drept subiectiv, ipoteca, indiferent că este convenţională sau legală, prezintă următoarele caractere juridice:

- este un drept real, creditorul ipotecar bucurându-se de prerogativa de a urmări imobilul în mâna oricui s-ar găsi, precum şi de prerogativa de a fi preferat faţă de alţi creditori ai debitorului, în privinţa satisfacerii creanţei sale din preţul obţinut prin vânzarea imobilului;

- este un drept accesoriu, întrucât însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor, având soarta acesteia.

- este o garanţie imobiliară, deoarece numai bunurile imobile pot fi ipotecate. - este supusă principiului specializării, în sensul că ipoteca trebuie să fie

determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie (art. 1774 C. civ.), cât şi asupra valorii creanţei garantate (art. 1776 C. civ.).

- este indivizibilă, adică imobilul este afectat în întregime pentru garantarea creanţei în totalitatea sa.

§6. Privilegiile. Definiţie şi natură juridică

Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge de regulă din calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori ai debitorului.

Unele privilegii sunt adevărate drepturi reale accesorii, deoarece conferă titularului atât prerogativa urmăririi, cât şi prerogativa folosinţei (este cazul privilegiilor imobiliare şi al unora dintre privilegiile speciale mobiliare - privilegiul creditorului gajist, privilegiul locatorului şi privilegiul proprietarului terenului arendat).

§7. Dreptul de retenţie

Dreptul de retenţie este acel drept real de garanţie imperfect în temeiul căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altuia poate să reţină bunul respectiv până ce îi vor fi plătite sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun (debitum cum re iunctum).

§8. Test


1. Definiţia şi clasificarea garantării obligaţiilor.2. Fidejusiunea: noţiune, feluri, efecte, stingere.3. Gajul (amanetul).4. Ipoteca: feluri, caractere generale.

4


1. Fidejusiunea:a) îşi produce efectele numai în raporturile dintre creditor şi fidejusor;b) se stinge numai în mod direct, independent de soarta obligaţiei principale;c) se poate stinge în mod indirect, ca urmare a stingerii obligaţiei principale, afară

de cazul când plata a fost făcută de un terţ care s-a subrogat în drepturile creditorului plătit.

2. Gajul convenţional intervine atunci când:a) legea obligă anumite persoane să constituie un gaj;b) instanţa dispune constituirea gajului;c) părţile convin asupra necesităţii constituirii gajului.

3. Ipoteca este:a) o garanţie reală imobiliară care presupune deposedarea de imobil a celui care o

constituie;b) un drept real asupra imobilelor afectate plăţii unei obligaţii;c) divizibilă.









Paris, 1988.

5

Date post:	22-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	dorin-v-draghici
View:	240 times
Download:	24 times

Suport de Curs. Drept Civil Obligatii ID

Documents