+ All Categories
Home > Documents > Suport Curs4

Suport Curs4

Date post: 31-Jan-2016
Category:
Upload: elenap5
View: 241 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
16
Cap. 4. Procese generate de apă în cuprinsul bazinelor hidrografice 4.2. Eroziunea fluvială Procesul de dislocare a particulelor solide de sol şi de rocă, produs de cursurile permanente de apă, poartă denumirea de eroziune fluvială . Eroziunea fluvială este un puternic proces de modelare a scoarţei terestre , subordonat tendinţei de peneplenizare a acestei scoarţe. Procesul participă la generarea formelor majore de relief (morfosculptura majoră), râurile fiind considerate alături de gheţari, de valurile mării şi de vânt, agenţi majori de modelare. Particulele solide sunt transportate (antrenate) de apa râurilor în soluţie , în suspensie sau salturi lungi , sau sub formă de salturi scurte şi prin târâre – rostogolire sau şariaj . Principala formă de transport este transportul în suspensie , materialele transportate fiind depuse sub formă de aluviuni, în partea inferioară a albiei minore, în albia majoră sau în receptori, Eroziunea fluvială se desfăşoară liniar , în lungul albiei minore, iar dezvoltarea sa are loc vertical, lateral şi regresiv . Dezvoltarea verticală are loc mai ales pe cursul superior şi mijlociu al râului ; datorită ei albiile minore se adâncesc treptat, intensificând eroziunea torenţială de pe versanţi. Dezvoltarea laterală se produce mai ales în sectorul mijlociu şi inferior ; datorită ei albiile se lărgesc, se meandrează şi se colmatează. Dezvoltarea regresivă are loc în zona de obârşie ; datorită ei pot avea loc captări ale unor cursuri vecine de apă. 1 | Page
Transcript
Page 1: Suport Curs4

Cap. 4. Procese generate de apă în

cuprinsul bazinelor hidrografice

4.2. Eroziunea fluvială

Procesul de dislocare a particulelor solide de sol şi de rocă, produs

de cursurile permanente de apă, poartă denumirea de eroziune fluvială.

Eroziunea fluvială este un puternic proces de modelare a scoarţei

terestre, subordonat tendinţei de peneplenizare a acestei scoarţe.

Procesul participă la generarea formelor majore de relief

(morfosculptura majoră), râurile fiind considerate alături de gheţari, de

valurile mării şi de vânt, agenţi majori de modelare.

Particulele solide sunt transportate (antrenate) de apa râurilor în

soluţie, în suspensie sau salturi lungi , sau sub formă de salturi scurte şi

prin târâre – rostogolire sau şariaj.

Principala formă de transport este transportul în suspensie,

materialele transportate fiind depuse sub formă de aluviuni, în partea

inferioară a albiei minore, în albia majoră sau în receptori,

Eroziunea fluvială se desfăşoară liniar, în lungul albiei minore, iar

dezvoltarea sa are loc vertical, lateral şi regresiv.

Dezvoltarea verticală are loc mai ales pe cursul superior şi mijlociu

al râului; datorită ei albiile minore se adâncesc treptat, intensificând

eroziunea torenţială de pe versanţi.

Dezvoltarea laterală se produce mai ales în sectorul mijlociu şi

inferior; datorită ei albiile se lărgesc, se meandrează şi se colmatează.

Dezvoltarea regresivă are loc în zona de obârşie; datorită ei pot

avea loc captări ale unor cursuri vecine de apă.

1 | P a g e

Page 2: Suport Curs4

Exemplu de dezvoltarea laterala si combaterea sa

2 | P a g e

Page 3: Suport Curs4

4.3. Ape mari. Viituri. Inundaţii.

Creşterea generală a debitelor râurilor şi menţinerea lor vreme mai

îndelungată la valori ridicate, fără creşteri spectaculoase de niveluri şi fără

debite de vârf de valori mari , caracterizează o fază de regim de ape mari.

Apele mari se produc, de regulă, ca urmare fie a topirii lente a

zăpezii, fie a unor ploi de mică intensitate şi de lungă durată. Spre deosebire de apele mari, viiturile se caracterizează printr-o

concentrare a scurgerii în timp, adică prin creşteri relativ rapide de

debit de apă şi deci de nivel, prin atingerea unor debite de vârf mari şi

apoi, printr-o scădere relativ rapidă a apelor care este însă, în general, mai

lentă decât creşterea. De regulă, viiturile se produc în bazine nu prea mari, ca urmare a

unor ploi puternice, cu intensitate şi strat de apă mari. Pentru bazinele foarte mari, de exemplu bazinul Dunării, viiturile se

datoresc unor ploi îndelungate şi foarte abundente, sau topirilor generale

de zăpezi, fără ca intensităţile instantanee să mai aibă influenţe

importante pentru bazinul mare.Uneori, viiturile se pot produce în perioade cu ape mari ,

suprapunându–se peste acestea. Este cazul tipic al viiturilor provocate de

ploi care cad peste stratul de zăpadă în topire, accelerându-i topirea.Apele mari , dar mai ales viiturile , nu se pot limita la albia minoră, ci

trec şi în albia majoră. Este ceea ce se numeşte inundarea albiei majore si

aceasta este un fenomen normal.

3 | P a g e

Page 4: Suport Curs4

Fig. . Hidrografe de ape mari, de viituri singulare şi compuse.

După geneza lor , viiturile sunt de mai multe feluri: viituri din

topirea bruscă a zăpezii (denumite viituri nivale), viituri din ploi

(pluviale) şi viituri mixte, provenite din ploi şi topirea zăpezilor

(pluvio-nivale). În ţara noastră, cele mai frecvente sunt viiturile pluviale,

urmate ca frecvenţă de viiturile pluvio-nivale.

După forma lor, se deosebesc viituri singulare, generate de o

singură ploaie şi viituri compuse, generate de două (rar mai multe) ploi,

care însă se înregistrează la scurte intervale de timp. În primul caz,

hidrograful prezintă un singur vârf, iar în cel de al doilea caz două vârfuri

distincte, decalate în timp Elementele care caracterizează o viitură într-o secţiune dată a

unui râu sunt: debitul de vârf, volumul de apă tranzitat, forma şi

durata viiturii.Hidrograful oricărei viituri se poate încadra într-un dreptunghi

având drept bază durata totală a viiturii(Tt) şi drept înălţime debitul de

vârf al viiturii (Q max).

4 | P a g e

Page 5: Suport Curs4

Fig. . Elementele unui hidrograf.

Durata totală a unei viituri se compune din durata de creştere Tcr

şi durata de scădere T sc, care au ca punct de racordare momentul

culminaţiei de debit a viiturii ( momentul producerii vârfului viiturii). Prin

definiţie Tt= Tcr +Tsc. Suprafaţa cuprinsă între curba viiturii, axa timpului şi

verticalele corespunzătoare momentelor iniţial şi final reprezintă volumul

total al viiturii Wt şi volumul scurgerii de bază datorat alimentării

subterane în timpul viiturilor Wo. Forma viiturii, mai precis a hidrografului viiturii, se caracterizează

printr-un coeficient global de formă , notat γ, care reprezintă raportul

dintre volumul viiturii şi volumul pe care îl reprezintă dreptunghiul

circumscris viiturii, adică Tt·Qmax. Cu alte cuvinte, coeficientul de formă

arată măsura în care suprafaţa haşurată umple dreptunghiul circumscris.În formarea viiturilor pe un bazin mai mare, se pot distinge mai

multe stadii . Astfel, în bazinele celor mai mici cursuri de apă, iau naştere

5 | P a g e

Page 6: Suport Curs4

viituri elementare, care sunt cele mai prompte răspunsuri la acţiunea

factorului declanşator (ploaie, topire de zăpadă). Astfel de viituri sunt

caracteristice bazinelor care pot fi acoperite de o ploaie uniformă ca strat,

căzută în acelaşi timp.

Pe măsură ce bazinele celor mai mici cursuri de apă se concentrează în

râuri şi bazine tot mai mari are loc şi un proces de concentrare a scurgerii

maxime elementare, a viiturilor elementare. Este stadiul de compunere a

viiturilor elementare într-o viitură integratoare, care este caracteristică

bazinelor ce nu mai pot fi acoperite de o ploaie uniformă ca strat şi căzută în

acelaşi interval de timp.Un ultim stadiu este acel în care viitura formată ajunge să primească

noi aporturi de bazin, care însă sunt relativ mici faţă de suprafeţele deja

concentrate şi care au influenţe slabe faţă de colosul de apă deja format. În

acest stadiu, viitura parcurge un ultim sector, în care dominantă nu mai este

creşterea viiturii, ci deplasarea ei prin albie. Acesta este stadiul propagării

viiturii formate.Un factor important pentru determinarea caracterului viiturilor este

forma bazinului. Dacă se imaginează o linie de pe care picăturile de apă

în şiroire parcurg distanţa până la punctul final al bazinului în acelaşi timp,

acea linie se numeşte izocronă. Se poate vorbi, de pildă, de izocrona de

1 oră, de izocrona de 2 ore ş.a.m.d. Considerând două izocrone alăturate,

se poate afirma că scurgerea de pe suprafaţa de bazin dintre ele ajunge

în profilul final în interval de o oră. Dacă privim figura, ne putem da seama uşor că, la un bazin având

forma de evantai, suprafaţa cea mai mare dintre două izocrone alăturate

este mai mare decât cea mai mare suprafaţă dintre două izocrone

alăturate ale unui bazin pronunţat alungit, de aceeaşi suprafaţă. Aşa se şi

explică de ce viiturile în bazinele rotunde sunt, de regulă, mai

concentrate şi cu debit de vârf mai mare decât viiturile produse în bazine

alungite, evident în condiţii similare de ploaie, de stare iniţială de

6 | P a g e

Page 7: Suport Curs4

umiditate a solului, de stare a vegetaţiei etc.

Fig. . Izocrone la bazine de forme diferite.

Modificări ale factorilor fizico-geografici, produse pe cale naturală

sau datorită activităţii omului, sunt urmate şi de schimbări în ceea ce

priveşte formarea şi caracteristicile viiturilor. Din acest punct de vedere, o influenţă deosebită exercită pădurea,

care, de îndată ce este înlăturată de pe suprafaţa bazinului, duce la

micşorarea pierderilor iniţiale de stratului de precipitaţii şi la deplasarea

mai rapidă a apei pe versanţi, la micşorarea timpului de concentrare şi

duratei totale a viiturii, la creşterea coeficientului de scurgere şi a

debitului de vârf al viiturii.

7 | P a g e

Page 8: Suport Curs4

Are loc, astfel, un proces de torenţializare a scurgerii maxime.

Dacă se ţine seama şi de faptul că despăduririle neraţionale sunt însoţite

de eroziuni însemnate, care au drept efect creşterea transportului de

aluviuni şi colmatarea albiilor, se poate concluziona că menţinerea şi

buna gospodărire a pădurilor din zona de munte şi de deal este

un imperativ la nivel naţional .

4.4. Alunecările de teren Alunecările de teren reprezintă fenomenul de dislocare şi

deplasare a unor mase de pământ, prin acţiunea conjugată a

gravitaţiei şi a apelor de infiltraţie . Se produc cu precădere în zonele de alternanţă de roci moi,

permeabile şi impermeabile, unde apele penetrând şi umezind masa de

pământ permeabilă îi slăbesc coeziunea; din momentul în care apele au

ajuns la stratul impermeabil, sub acţiunea gravitaţiei, această masă îşi

pierde echilibrul şi se deplasează pe pantă, pe o distanţă mai mare sau

mai mică. Având in vedere agentul motor, se poate face următoarea

clasificare (Tufescu, 1966): - deplasări sau pornituri, în declanşarea cărora apa joacă un rol

secundar; aici, rolul predominant îl joacă gravitaţia, care prin distrugerea

suportului iniţial provoacă pierderea stabilităţii masei de pământ. Din

această categorie, fac parte: surpările, rostogolirile şi tasările. - porniturile prin înmuiere (sau alunecările propriu–zise), la

declanşarea cărora apa este factorul determinant; aici se includ şi

scurgerile noroioase ( sau torenţii noroioşi, rezultat al umectării excesive

şi în profunzime a masei de pământ), precum şi soliflucţiunea (care

afectează numai stratul superficial al solului, spre exemplu primăvara, în

perioadele de îngheţ-dezgheţ). O alunecare tipică prezintă următoarele părţi componente :

- râpa de desprindere sau cornişa alunecării, care are adâncimi

diferite şi este supusă proceselor de pantă, - patul sau suprafaţa de alunecare, de–a lungul căruia se

deplasează masa de pământ, şi

8 | P a g e

Page 9: Suport Curs4

- masa alunecătoare sau corpul alunecării, respectiv masa de

pământ care s-a desprins şi s-a deplasat în aval pe o anumită distanţă şi

pe o anumită adâncime.

Fig. . Elementele unei alunecări .

9 | P a g e

Page 10: Suport Curs4

Fig. . Elementele unei alunecări.

După extinderea în spaţiu , alunecările pot fi:- areale, atunci când afectează o suprafaţă mare de teren şi au un

front larg de înaintare, şi- liniare, care au forma unor fâşii (limbi) glisante şi care se

propagă pe mari lungimi.

După direcţia de propagare , se disting:- alunecări detrusive, atunci când se pornesc din amonte şi se

deplasează în sensul pantei, şi - alunecări deplasive sau regresive, care, spre deosebire de

primele, înaintează din aval către amonte.

După profunzimea patului de alunecare , alunecările pot fi de la

superficiale (sub 1m adâncime), până la foarte adânci (peste 15 m

adâncime).În funcţie de formele de modelare rezultate în urma alunecării se

disting: alunecări în brazdă, alunecări lenticulare, alunecări

monticulare si alunecări in valuri.

10 | P a g e

Page 11: Suport Curs4

Fig.. Secţiune transversală printr-un teren fugitiv (1 – planul de

desprindere, 2 – planul de deplasare, 3 – talpa deplasării, 4 – corpul

deplasat, 5 – fruntea deplasării).

În ţara noastră, procesul are o largă răspândire în regiunea

dealurilor din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Transilvania, suprafaţa

afectată cifrându-se la circa 750 000 ha . Arealele cele mai răscolite de alunecări sunt Câmpia Jijiei şi

Bahluiului, Podişul Bârladului, Subcarpaţii - în special zona subcarpatică

de curbură, Podişul Getic, Podişul Târnavelor şi Câmpia Transilvaniei.

11 | P a g e

Page 12: Suport Curs4

4.5. Excesul de apă Se poate prezenta fie sub forma unui strat de apă care acoperă

suprafaţa terenului, fie sub forma unei acumulări de apă în exces pe

întregul profil de sol sau numai pe anumite orizonturi ale acestuia. Cauzele pot fi multiple: clima - prin cantitatea de precipitaţii şi

evapotranspiraţie, relieful - prin pantele mici şi microdenivelările locale,

hidrografia - care poate favoriza revărsările cursurilor naturale de apă,

hidrogeologia - prin nivelul ridicat al apelor freatice, solul - prin natura sa

12 | P a g e

Page 13: Suport Curs4

argiloasă, factorul antropic - prin irigaţii neraţionale, amplasarea şi

exploatarea neraţională a acumulărilor de apă în scop piscicol, executarea

necorespunzătoare a lucrărilor agricole ş.a.Solurile afectate de exces de apă sunt lipsite de structură, au

coeziune mare, sunt dificile la cultivare şi lucrare. Aici, dezvoltarea

sistemului radicelar al plantelor este superficială, iar producţiile sunt

nesigure, uneori chiar compromise.

Formele de apă care care pot conduce la înmlăştinarea terenurilor sunt

reprezentate de apa căzută direct din atmosferă (1), apele scurse de pe

terenurile din jur (2), apele de revărsare (3), apele freatice ridicate în

stratul activ de sol (4) şi apa de irigaţie (5) provenită din canalele şi

instalaţiile de udare Trei fenomene caracteristice pot fi distinse în desfăşurarea

procesului de înmlăştinare:- pseudogleizarea, care este fenomenul de alterare a proprietăţilor

solului produs de apa care bălteşte şi pătrunde în interiorul solului de sus

în jos.- gleizarea, care este fenomenul de alterare a proprietăţilor solului

produs de un exces prelungit de apă de natură freatică, şi- turbificarea, care este fenomenul de acumulare a materialului

organic provenit din muşchi, Cyperacee, Juncacee şi alte plante hidrofile,

care, în condiţiile unui exces permanent de apă, nu se descompune în

produse finale, ci formează un depozit organic în diferite stadii de

macerare şi descompunere denumit turbă.

13 | P a g e

Page 14: Suport Curs4

Fig. . Formele de apă care pot produce înmlăştinarea terenurilor apa căzută direct din atmosferă (1), apele scurse de pe terenurile din jur

(2), apele de revărsare (3), apele freatice ridicate în stratul activ de sol (4)

şi apa de irigaţie (5) provenită din canalele şi instalaţiile de udare

5 –6. Deficitul de apă

Este provocat de insuficienţa precipitaţiilor sau de defectuoasa lor

repartiţie în timp, fiind agravat în special de: temperaturi ridicate,

umiditate atmosferică redusă şi vânturi frecvente în perioada de

vegetaţie. Este vorba, cu alte cuvinte, de secetă.Seceta este procesul meteorologic complex produs de masele mari

şi stabile de aer denumite anticicloni , care împiedică producerea

precipitaţiilor şi intensifică pierderile de apă prin evaporaţie şi transpiraţie,

conducând la dereglarea bilanţului hidrologic al terenurilor. Seceta poate fi atmosferică, pedologică sau totală, după cum

deficitul de apă se înregistrează în partea aeriană a mediului, în sol sau

atât în sol cât şi în atmosferă. Toate cele trei forme sunt dăunătoare, dar cea mai dăunătoare este

seceta totală, care se manifestă în perioada caldă a anului.

14 | P a g e

Page 15: Suport Curs4

Iniţial, seceta afectează atmosfera provocând un deficit de apă în

aer.Treptat însă, deficitul se propagă şi în sol, provizia de apă a acestuia

coborând sub limita inferioară a intervalului activ, dată de coeficientul de

ofilire.Terenurile cu deficit de umiditate în sol şi/sau atmosferă poartă

denumirea de terenuri secetoase, terenuri uscate sau terenuri cu deficit

de apă. Aceste terenuri pun probleme dificile, ele fie nu dau producţii, fie

dau producţii slabe sau producţii incerte.Principalii factori condiţionali sunt: expoziţia terenurilor, regimul

eolian, textura solului, prezenţa sau absenţa covorului vegetal şi factorul

antropic.În ţara noastră, procesul afectează circa un sfert din teritoriu, zonele

cele mai afectate fiind Podişul Central Moldovenesc, Dobrogea de nord şi,

mai ales, Dobrogea de sud, partea estică şi sudică a Câmpiei Române,

zona deluroasă dintre Râmnic şi Buzău, Câmpia Transilvaniei, partea

apuseană a Câmpiei de vest ş.a.

15 | P a g e

Page 16: Suport Curs4

16 | P a g e


Recommended