Suport Curs Modulul II - Reflexoterapie

S.C. CASA DE SĂNĂTATE DRAGOMIR

CURS

REFLEXOTERAPIE

- ediţia a IIIa 2010 -


bd. Gheorghe Şincai, nr. 9, bl. 3, sc. B, etj. 1, ap. 7Sector 4, Bucureşti

Tel: 021-331.76.41 / 0744.284.618

CURS REFLEXOTERAPIE - ediţia a IIIa 2010 19 10 2010 pag. 1 din 52


E-mail: [email protected]

CUPRINS

Noţiuni introductive ................................................... pag. 2

Sistemul urinar ........................................................... pag. 9

Sistemul digestiv ........................................................ pag. 11

Sistemul respirator ...................................................... pag. 18

Sistemul circulator ...................................................... pag. 23

Sistemul nervos ........................................................... pag. 28

Organele de simţ ........................................................ pag. 32

Sistemul endocrin ...................................................... pag. 35

Sistemul reproducător ................................................. pag. 41

Sistemul osteo-musculo- articular (locomotor) .......... pag. 44

Localizarea zonelor reflexogene ..................................... anexa nr. 1

Ordinea de stimulare a zonelor reflexogeneîn cadrul şedinţei de reflexoterapie ................................. anexa nr. 2



NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Reflexul este activitatea fundamentală a sistemului nervos cu ajutorul căreia se reglează relaţiile dintre organe, dintre sisteme şi relaţiile dintre organism şi mediul înconjurător.

Organele sunt componente inseparabile în ansamblul organismului uman, având legătură vasculară, nervoasă şi energetică directă cu zonele reflexogene corespunzătoare.

Zonele (punctele) reflexogene sunt zone aflate la suprafaţa corpului uman care atunci când sunt stimulate dau un răspuns caracteristic în organul respectiv. Acest răspuns este condiţionat de tehnica folosită şi timpul de aplicare a acestei tehnici.

Zonele reflexogene se află pe întreaga suprafaţă a corpului uman, în general la extremităţile corpului, fiind mai condensate la nivelul tălpilor, palmelor, urechilor, limbii, coloanei vertebrale, feţei, ochilor.

Cel mai des reflexoterapia se aplică la nivelul picioarelor, deoarece aici se simt cel mai bine acumulările de toxine, dar şi pentru că s-a ajuns la concluzia că la acest nivel tratamentul are o mai mare eficienţă. Picioarele sunt considerate ca fiind rădăcinile corpului omenesc şi deoarece legile naturii sunt universale, ca şi la plante, buna funcţionare a organismului uman trebuie coordonată şi de la rădăcină.

Organele capului prezintă o proiecţie inversată a zonelor reflexogene la nivelul tălpilor.

Ca ramură a medicinii orientale reflexologia este ştiinţa zonelor reflexogene ale organismului situate pe suprafaţa corpului în general la distanţă faţă de organele pe care le reprezintă. Reflexologia este arta ştiinţifică de diagnosticare şi vindecare prin apăsarea şi stimularea anumitor zone reflexogenesituate la nivelul extremităţilor organismului, care corespund tuturor organelor şi părţilor corpului uman.

Reflexodiagnosticul constă în reperarea punctelor sensibile, dureroase şi încărcate, din zonele reflexogene (presarea tuturor punctelor reflexogene pe rând, un timp suficient pentru a se putea sesiza o disfuncţie, deoarece, din cauza depunerilor de toxine, punctele reflexogene devin dureroase la presiune), putându-se descoperi astfel o suferinţă morfo-funcţională a organului reflexogen, palpând în profunzime zona reflexogenă, foarte bogată în terminaţii nervoase şi vasculare.

Se recomandă efectuarea reflexodiagnosticului, la nivelul picioarelor şi nu al mâinilor, deoarece acumulările de toxine au tendinţa de a coborî spre zonele inferioare ale corpului din cauza perioadei mari pe care pacienţii o petrec în picioare sau şezând. Diagnosticarea cu ajutorul punctelor reflexogene de la



mâini este mai greoaie şi mai puţin precisă, deoarece activitatea zilnică la care acestea sunt supuse duce la scăderea sensibilităţii pe care o urmărim.

Pentru a face o diagnosticare corectă nu este suficient să cunoaştem amplasarea punctelor reflexe, ci este necesar să se facă o examinare corectă, deoarece unele puncte pot fi sensibile din cauza unor afecţiuni locale.

Starea de sănătate a pacientului este evaluată în funcţie de cantitatea depozitelor existente la nivelul zonei reflexogene şi de toleranţa la durere pe care pacientul o are, putându-se stabili astfel dacă:

acumulările sunt mari şi dureroase atunci organul respectiv are o afecţiune;

există doar depozite nedureroase sau durerea este foarte scăzută atunci organul respectiv a trecut prin suferinţe;

există depozite însoţite de dureri surde atunci organul respectiv este predispus la o afecţiune;

nu există depozite, există doar o sensibilitate sau uneori o durere acută atunci organul respectiv are un deficit energetic.

Unele persoane pot acuza dureri peste tot în aria plantară, aceasta fiind o hipersensibilitate sau o oboseală accentuată. În acest caz se recomandă fricţionarea extremităţilor pe toată suprafaţa, până devin calde, după care se începe diagnosticarea, cu presiune crescând progresiv.

Reflexoterapia este componenta reflexologiei care se ocupă cu tratamentul prin masaj al punctelor reflexogene, diagnosticate ca fiind sensibile. În timpul masajului aceste puncte reflexe trebuie controlate în permanenţă pentru a nu se traumatiza zonele învecinate şi a putea face o evaluare corectă a deblocării cristalelor. Dacă nu se acordă atenţie acestor depozite din starea lor incipientă, se vor descoperi ulterior tulburări la distanţă, în zonele şi organele corespondente.

Factorii care determină, întreţin şi agravează depunerile toxice pentru organism, în zonele reflexogene sunt multipli şi depind de:

modul de viaţă prin alimentaţie, stare psihică şi stare mentală; circulaţie sangvină insuficientă într-un anumit organ sau segment

din corp; bătăturile de la mâini sau picioare conduc la stază circulatorie zo-

nală; fracturile consolidate greşit şi/sau calusul vicios la mâini şi pi-

cioare, antrenează presiuni anormale pe vase şi nervi implicând per-turbări circulatorii zonale, care, în timp, afectează organele cores-pondente prin insuficienţă circulatorie sau nervoasă;

folosirea de încălţăminte strâmtă şi incomodă care periclitează cir-culaţia sangvină la nivelul picioarelor;



Aceste depozite la nivelul zonelor reflexogene reprezintă acumulări de toxine ca de exemplu: acizi (urici, proteici), grăsimi toxice, oxalaţi de calciu, săruri şi alţi componenţi chimici dăunători organismului.

Când un organ prezintă o afecţiune, imediat zona reflexogenă corespunzătoare este înştiinţată şi reacţionează prin depuneri dureroase la o presiune cu degetul. Reciproc, o leziune ce afectează o zonă reflexogenă (ca în cazul încălţămintei neadecvate) poate influenţa negativ, în timp, funcţionarea organului corespunzator.

Masarea zonelor reflexogene afectate, pe parcursul mai multor şedinţe, îmbunătăţeşte substanţial circulaţia sangvină ajutând la transportarea depozitelor de toxine, spre sistemul excretor, precum şi la transportul de material nutritiv, plastic, hormoni şi anticorpi spre organe şi ţesuturi. Totodată sunt stimulate punctele reflexogene corespunzătoare sistemului nervos şi a celui endocrin, care,activate fiind, vor contribui la buna funcţionare a întregului organism.

Masajul reflexogen acţionează în special prin stimularea circulaţiei sangvine şi activarea metabolismului la nivelul organului respectiv. Prin mecanisme specifice reflexe, neuroendocrine sau de altă natură are loc activarea proceselor de detoxifiere la nivelul organului respectiv. Prin aplicarea corectă a tehnicilor de masaj reflexogen, se obţine în final ameliorarea stării de sănătate şi chiar vindecarea unor afecţiuni.

Normalizarea circulaţiei sangvine în organul sau zona afectată este extrem de importantă deoarece sângele transportă substanţe de asimilaţie, dezasimilaţie şi apărare, o bună circulaţie sangvină ducând la accelerarea vindecării şi reconstituirii ţesuturilor şi organelor lezate.

Reflexoterapia poate fi utilizată atât în scop terapeutic cât şi profilactic, fiind eficientă atunci când este folosită holistic, pentru tratarea întregului organism şi nu numai pentru anumite afecţiuni. În acest mod ea îmbunătăţeşte toate funcţiile organismului ce stimulează procesul natural de vindecare, făcând-ul mai rapid şi mai eficient, cunoscut fiind faptul că reflexoterapia nu tratează simptomatologia afecţiunilor, ci cauzele apariţiei lor.

Reacţii posibile în urma şedinţei de reflexoterapie: efectul cel mai des întâlnit este o relaxare totală, pacienţii descriind

o senzaţie de descărcare, uşurare, în special la nivelul picioarelor; stări de frig, somn, datorită relaxării, sau o transpiraţie excesivă,

cauzată de emoţii; pe măsură ce sunt eliminate reziduurile ar putea cauza variate

reacţii cum ar fi: somnolenţă, insomnie, migrene, transpiraţie cu miros

specific, agitaţie; iritabilitate, un gust rău în gură, prurit, ameţeală; greaţă, micţiuni (urină cu miros şi culoare specifică) şi

scaune mai frecvente, chiar diaree;



în cazul acestor reacţii se recomandă o pauză de una două zile în efectuarea terapiei şi hidratare corespunzătoare, pentru ca organismul să poată elimina toxinele;

de multe ori acest gen de reacţii pot apărea încă din timpul şedinţei, ceea ce nu este un fapt îngrijorător, ci doar o dovadă că pacientul reacţionează la terapie;

alte reacţii posibile: creşterea în volum a varicelor deja existente; inflamaţii articulare, datorate stazelor limfatice; deschiderea ulcerelor varicoase la gambele cu tulburări

cronice de circulaţie; apariţia unor echimoze atunci când se presează

insistent punctele corespunzătoare circulaţiei sangvine sau când la nivelul organismului există o tulburare privind asimilarea calciului;

dureri vii în organele corespondente datorită creşterii rapide a volumului sângelui care asigură funcţionarea acestora;

febră - dacă în corp există o infecţie latentă şi se stimulează formaţiunile limfatice.

Regularitatea şedinţelor de reflexoterapie: persoanelor sănătoase, care apelează la reflexoterapie în scop profi-

lactic, pentru menţinerea echilibrului fizic, psihic şi energetic, li se re-comandă toamna şi primăvara un set de 10-18 şedinţe (de două sau de trei ori pe săptămână), iar în rest o şedinţă pe săptămână sau chiar la două săptămâni;

în cazul afecţiunilor cronice tratamentul se recomandă cu regulari-tate de două trei ori pe săptămână, iar în cazul celor acute sau după o intervenţie chirurgicală sau un accident vascular, se poate apela la re-flexoterapie chiar de două-trei ori pe zi, cu menţiunea că şedinţele vor fi mai scurte şi presiunea mai redusă.

Durata unei şedinţe de refelexoterapie: în cazul afecţiunilor cronice sau a efectuării unui tratament în scop

profilactic se recomandă un minim de 40 de minute (20 de minute la fiecare picior), durata crescând atunci când este nevoie să se in-siste mai mult asupra unor organe (dar nu mai mult de 3 minute la fiecare);

în cazul afecţiunilor acute şedinţa de reflexoterapie va fi mai scurtă, aproximativ 30 de minute, pentru a nu obosi pacientul şi pentru că oricum se recomandă două-trei şedinţe pe zi.



În timpul şedinţei de reflexoterapie poziţia pacientului trebuie să fie cât mai relaxantă, fie în decubit dorsal pe masa de masaj, fie şezând pe un fotoliu confortabil cu picioarele pe un taburet (sau pe o pernă aşezată pe genunchii terapeutului), iar terapeutul trebuie să fie poziţionat pe un scăunel, mai scund decât fotoliul sau taburetul pacientului, într-o poziţie comodă, pentru a putea rezista efortului depus pe toată durata terapiei.

Algoritmul de desfăşurare al activităţilor pe durata unei şedinţe de reflexoterapie:

terapeutul se spală pe mâini; terapeutul invită pacientul să facă un duş călduţ la picioare; mai întâi se lucrează piciorul drept şi apoi piciorul stâng; piciorul care nu este lucrat este învelit cu un prosop pentru a menţine

căldura necesară ante sau post terapie; se începe cu masajul decongestionant şi drenajul limfatic al gambei şi

piciorului; apoi va fi stimulat aparatul urinar (rinichi, ureter, vezică urinară, uretră),

pentru a-l pregăti în vederea eliminării toxinelor din corp, fără o supraîncărcare a circulaţiei sangvine;

localizarea zonelor reflexogene pe picioare este prezentată în ANEXA Nr.1, iar ordinea de stimulare (masare) a zonelor (punctelor) reflexogene în cadrul şedinţei de reflexoterapie este prezentată în ANEXA Nr.2;

de obicei una dintre mâini este activă, iar cealaltă inactivă, cea dintâi trebuind să efectueze masajul, iar cea din urmă să susţină piciorul pacientului sau să asigure contrapriza pe direcţia de efectuare a presiunii;

este indicat să fie folosite alternativ ambele mâini pentru a avea libertate maximă de mişcare în funcţie de poziţia unde este situată zona reflexogenă şi pentru a nu solicita prea mult numai anumite articulaţii;

de regulă se stimulează zonele reflexogene cu pulpa policelui (nu se utilizează chiar vârful degetului) sau pentru o presiune mai puternică se poate apela şi la articulaţia interfalangiană distală, în cazul acesta degetul fiind îndoit;

direcţia de mişcare a policelui (sau a indexului) este înainte, înapoi sau circular, dar se evită alunecările pentru a nu pierde punctele reflexogene;

mişcările trebuie să fie lente şi precise; deasemenea punctele reflexogene pot fi presate prin apăsarea şi retragerea

în mod repetat a degetului; presiunea trebuie să fie în limite suportabile pentru pacient; cu cât presiunea este mai aproape de limita suportabilului, cu atât

depozitele sunt înlăturate mai repede şi vindecarea este mai rapidă;



observând permanent reacţia pacientului, intensitatea şi presiunea manevrelor vor creşte treptat pe parcursul şedinţei de reflexoterapie şi de la o şedinţă la alta;

pe parcursul terapiei, din când în când şi mai ales la finalizarea masării fiecărui picior, trebuie stimulat aparatul urinar (rinichi, ureter, vezică urinară, uretră), pentru eliminarea toxinelor dislocate din zonele reflexogene;

la sfârşitul şedinţei, pentru ca terapia să aibă efect, pacientul trebuie să se relaxeze singur timp de 10 minute.

Linii de orientare pentru localizarea zonelor reflexogene la nivelul picioarelor: linii longitudinale - împart longitudinal zona plantară; de exemplu: pe

marginea mediană a zonei plantare sunt proiecţiile organelor de pe linia mediană a corpului (cavitate nazală, stomac, pancreas, vezica urinară, coloana vertebrală, etc.), iar pe marginea laterală, proiecţiile organelor de pe linia laterală a corpului (umărul, etc).

linii transversale - împart zona plantară în subzone ce corespund diferitelor etaje ale corpului; de exemplu aşa cum muşchiul diafragm separă organele cutiei toracice de cele ale cavităţii abdominale, la fel şi proiecţia lui în zona plantară separă zonele reflexogene corespunzatoare.

Tehnicile de masare - se utilizează tehnici diferite în funcţie de localizarea punctului masat, iar mişcarea se poate efectua atât cu pulpa degetului cât şi cu articulaţia distală, având degetul îndoit:

apăsare şi retragere – se foloseşte în cazul acţiunii asupra unui singur punct reflex care necesită o apăsare profundă şi individualizată (de exemplu: hipofiză, epifiză, vezică biliară, etc.); pe măsură ce se apasă degetul poate fi uşor tras spre palmă, iar intensitatea este crescută în momentul presării şi scade în timpul tragerii degetului;

ridicare şi apăsare – se poate utiliza mai ales atunci când nu avem o cremă sau o loţiune care să ne faciliteze mişcarea pe un punct reflexogen sau când degetele sunt deja obosite; degetul mâinii active apasă punctul, iar cea inactivă susţine piciorul şi ţine contră; presiunea se amplifică pe măsură ce apăsarea se repetă;

tragerea înainte şi înapoi – reprezintă o mişcare de presare şi tragere a degetului, pe un punct sau mai multe, putând fi efectuată înainte, înapoi sau combinat; în cazul organelor excretoare mişcarea se execută doar în sens funcţional (în sensul evacuării);

masarea circulară – se aplică pe zone reflexogene mai mari şi bine individualizate (de exemplu:ficat, vezică urinară, etc.).

în zig-zag – se foloseşte pentru a acoperii din toate unghiurile o zonă întinsă (de exemplu: intestin subţire).



Indiferent de afecţiunea ce trebuie tratată, până la dobândirea unei experienţe vaste în urma practicii îndelungate, pe punctul reflexogen al inimii nu se acţionează mai mult de un minut, pentru a evita eventualele complicaţii (hipertensiunea arterială, tahicardia).

Situaţii în care reflexoterapia este contraindicată: nu se recomandă reflexoterapia la pacienţii cu tromboflebită, pentru a

nu facilita deplasarea cheagurilor sangvine, odată cu creşterea fluxului sangvin;

la femeile însărcinate se recomandă evitarea zonelor reflexe corespunzătoare organelor genitale, pentru a nu provoca o expulzare prematură a fătului; de asemenea zonele reflexe corespunzătoare organelor genitale vor fi evitate şi la pacientele aflate în perioada menstruaţiei, pentru a nu provoca o hemoragie;

pacienţii cu tensiune arterială crescută vor sta pe timpul terapiei în poziţia şezând, pentru a evita o creştere şi mai mare a tensiunii;

este contraindicată în cazul pacienţilor cu tumori maligne, deoarece activarea metabolismului creşte şi ritmul de evoluţie a cancerului;

când există leziuni sau traumatisme la nivelul picioarelor, se vor stimula alte zone reflexogene (mâini, urechi, etc.);

nu se aplică pacienţilor bolnavi psihic sau în stare de ebrietate; reflexoterapia trebuie efectuată de un terapeut competent şi autorizat.



SISTEMUL URINAR

Excreţia substanţelor nefolositoare se realizează prin structuri specializate şi nespecializate:

structurile nespecializate sunt: tegumentul; glandele sudoripare; tubul digestiv; plămânii.

structurile specializate formează sistemul urinar şi sunt: rinichii; căile urinare intrarenale; căile urinare extrarenale:

ureterele; vezica urinară; uretra.

Rinichii: localizare : profund în cavitatea abdominală, de o parte şi de alta a

coloanei vertebrale, rinichiul drept fiind situat mai jos, sub ficat, decât rinichiul stâng, care este situat sub splină;

forma : de bob de fasole; latura medială este concavă şi aici se găseşte hilul renal; (hil este locul prin care intră şi ies nervi, ducte sangvine şi limfatice);

funcţiile rinichiului sunt: rol de epurare a sângelui de produşii de catabolism azotat (uree,

acid uric, creatinină); rol de menţinere a presiunii osmotice a organismului; rol de reglare a echilibrului hidric şi acido-bazic; rol antitoxic; rol în eritropoieză (secretă eritropoietina); rol endocrin (secretă renina).o majoritatea acestor funcţii sunt îndeplinite prin procesul de formare

a urinii. rinichii primesc, prin arterele renale, cam 25% din sângele pompat de



inimă, adică 1800 litri de sânge pe zi şi întorc sângele procesat prin venele renale – rinichii sunt foarte bine vascularizaţi pentru a putea filtra întreaga cantitate de sânge;

unitatea morfofuncţională a rinichiului unde se formează urina este nefronul;

există două faze în formarea urinii: 1. ultrafiltrarea glomerulară – în urma căreia rezultă urina primară;2. resorbţia tubulară – trecerea apei (cea mai mare parte a apei filtrate

se întoarce în sânge, pentru a preveni deshidratarea) şi a altor substanţe necesare organismului (aminoacizi, glucoză, săruri) din urina primară înapoi în sânge - în urma căreia rezultă urina secundară sau definitivă, aproximativ 1,5 l / 24 ore (exces de apă şi substanţe nefolositoare organismului).

Ureterele: formaţiuni tubulare, cu lungimea de 25-30 cm; fac legatura între rinichi şi vezica urinară; cam 1ml (o pătrime de linguriţă) de urină este împins prin uretere, prin

valuri peristaltice în vezica urinară; mişcarea peristaltică – este o undă propagată în lungul unui organ cavitar formată dintr-o undă de relaxare urmată de o undă de contracţie, care se deplasează odată cu corpul transportat;

ureterul face un unghi ascuţit şi pătrunde oblic în peretele vezicii urinare pe o distanţă de 1-2cm, astfel încât, în timpul contracţiei vezicii urinare, urina nu este împinsă înapoi în ureter.

Vezica urinară: organul (rezervorul) de depozitare temporară a urinii între 2 micţiuni; capacitatea vezicii urinare este de 700 - 800 ml; acumularea a 200- 400 ml de urină determină o distersie a vezicii urinare

(întinderea pereţilor vezicii urinare) suficient de puternică pentru a declanşa reflexul micţiunii.

Uretra : este conductul prin care urina este eliminată la exterior; eliminarea a 1,5 l urină / 24 ore se numeşte diureză; eliminarea a mai mult de 2 l urină / 24 ore se numeşte poliurie; eliminarea între 0,5- 1 l urină /24 ore se numeşte oligurie; eliminarea a mai puţin de 0,5 l urină / 24 ore se numeşte anurie.

ORGANELE a căror zone reflexogene necesită a fi stimulate în TERAPIA SISTEMULUI URINAR:

1. rinichii;



2. ureterele;3. vezica urinară;4. uretra.

SISTEMUL DIGESTIV

Alimentele reprezintă un amestec heterogen de substanţe chimice, organice şi anorganice, cu stare de agregare solidă sau lichidă, care ajunse în organism asigură creşterea, reînnoirea şi repararea ţesuturilor.

Deoarece majoritatea substanţelor din alimente au o structură chimică complexă diferită de constituienţii organismului, acestea suferă o serie de transformări mecanice, fizice şi chimice, denumite digestia alimentelor.

Procesul digestiv, adică procesarea hranei de către sistemul digestiv, durează între 24 şi 48 de ore şi constă în 4 etape:

1. ingerarea – este introducerea hranei în cavitatea bucală;2. digestia – este transformarea alimentelor din hrană în molecule simple

prin acţiuni mecanice şi chimice;3. absorbţia – este trecerea moleculelor simple din nutrimente în sânge, care

le transportă la nivelul celular; 4. egestia – este eliminarea resturilor nedigerate sub formă de fecale.

CAVITATEA BUCALĂ: este primul segment al tubului digestiv; comunică posterior cu faringele; aici se desfăşoară:

o activitate secretorie prin intermediul salivei; o activitate motorie prin masticaţie.

GLANDELE SALIVARE: secretă saliva care are rol în digestia bucală; cantitatea secretată

este de 1,5 l/24 ore şi are în compoziţie 99,5% apă; saliva are rol:

în digestia bucală prin solubilizare; antiseptic; excretor de substanţe toxice; spălare de substanţe inerte; favorizează vorbirea articulată; favorizează senzaţia gustativă; menţine echilibrul hidric prin senzaţia de sete;



glandele salivare sunt: glanda parotidă; glanda submandibulară; glanda sublinguală.

LIMBA: organ musculo-membranos mobil; împinge posterior bolul alimentar; are rol în:

masticaţie; deglutiţie;

o deglutiţia – totalitatea activităţilor motorii care transportă bolul alimentar din cavitatea bucală în stomac în trei timpi: timpul bucal, faringian şi esofagian;

o bolul alimentar - alimente omogenizate, îmbibate cu mucus;

vorbirea articulată;o este organ de simţ prin intermediul papilelor gustative.

DINŢII: organe dure ale aparatului masticator; rol în masticaţie şi în vorbirea articulată; la om sunt două dentiţii:

dentiţia de lapte (de la 6-8 luni la 2-3 ani): 20 de dinţi; dentiţia permanentă: 32 de dinţi.

FARINGELE: conduct musculo-membranos; începe la baza craniului şi se termină în dreptul vertebrei C6, unde

se continuă cu esofagul; are forma unui jgheab deschis anterior, lung de 15cm; are rol în fonaţie şi în ventilarea urechii medii; timpul deglutiţiei faringiene este reflex, scurt, declanşat de

contactul bolului alimentar cu receptorii faringieni; în faringe are loc încrucişarea căilor respiratorie şi digestivă .

ESOFAGUL: canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din

faringe spre stomac; lungimea de 25 cm; limita superioară comunică cu faringele, la nivelul C6, iar inferior,

comunică cu stomacul prin orificiul cardia;



străbate regiunea cervicală, toracală, diafragma şi ajunge în abdomen;

progresia bolului alimentar se face prin mişcări peristaltice; timpul deglutiţiei esofagiene este involuntar (6 sec. pentru solide şi

1 sec. pentru lichide.

STOMACUL: situat în cavitarea abdominală, între splină şi ficat; are capacitatea de 1300 - 1500 cm3, are forma unui J cu o porţiune

verticală mai lungă şi una orizontală mai scurtă; stomacul gol are pereţii alipiţi; alimentele se dispun în straturi concentrice de la periferie spre

centru; când stomacul este umplut, pilorul coboară şi se deplasează spre

dreapta; are două orificii:

cardia - comunică cu esofagul la nivelul T11; pilorul - comunică cu duodenul la nivelul L1;

în cadrul digestiei gastrice au loc trei activităţi: secretorie – glandele gastrice secretă sucul gastric, în

cantitate de 1,5 l / 24 ore, care are un nivel al acidităţii foarte scăzut: pH = 1,5;

motorie – mişcări tonice şi peristaltice; o în urma activităţii secretorii şi motorii, bolul

alimentar devine o pastă omogenă, numită: chim gastric;

de resorbţie - sunt resorbite în organism apa, alcoolul, cofeina, nicotina;

INTESTINUL SUBŢIRE: porţiune a tubului digestiv între stomac şi intestinul gros (4-6m

lungime); este format din:

o porţiune fixă: duoden - în formă de potcoavă cu cavitatea în sus (în cavitate se află capul pancreasului), la nivelul L4 şi L2;

o porţiune mobilă (liberă): jejun-ileon - încadrat de cadrul colic (intestinul gros):

o jejunul – ansele intestinale sunt orizontale, grupate superior stânga;

o ileonul - ansele intestinale sunt verticale, grupate inferior dreapta;



în intestinul subţire au loc trei activităţi: secretorie – prin acţiunea:

1. sucului pancreatic - secretat de pancreasul exocrin, care ajunge în intestin prin ductul pancreatic;

2. bila - secretată de ficat, care ajunge în intestin prin canalul coledoc;

3. sucul enteric - secretat de glandele intestinale; motorie – mişcări peristaltice, segmentare şi pendulare; absorbţie intestinală – proces fiziologic complex prin care

produşii de digestie a alimentelor, apa, sărurile minerale, vitaminele, traversează mucoasa intestinală şi ajung în mediul intern al organismului prin intermediul venei porte şi al ficatului;

în urma digestiei şi absorbţiei intestinale chimul gastric este transformat într-o soluţie apoasă numită: chil intestinal.

FICATUL:

glandă anexă a tubului digestiv; este cel mai mare organ intern al organismului uman; este situat sub muşchiul diafragm, în partea dreaptă a stomacului,

deasupra colonului transvers; are forma unui ovoid tăiat oblic (28cm transversal, 16cm

anteroposterior) şi este alcătuit din patru lobi: stâng – cu impresiune gastrică şi esofagiană; drept – cu impresiune colică, duodenală, suprarenală

dreaptă; pătrat – cu impresiune pilorică; caudat;

funcţiile ficatului: funcţia exocrină – secretă bila (800ml ∕ 24 ore), care

nu conţine fermenţi, dar are săruri cu rol în digestie şi absorbţie;

stochează glucoza sub formă de glicogen; funcţia endocrino-metabolică:

o intervine în metabolismul proteinelor, lipidelor, glucidelor, vitaminelor;

o organ efector în reglarea volumului sangvin (este rezervor de sânge);

o depozit de fier; funcţia antitoxică – neutralizează sau distruge

substanţe toxice;



reglează echilibrului acido-bazic – neutralizează şi catabolizează unii acizi.

este un mare rezervor de sânge, ¼ din cantitatea de sânge din organism fiind depozitată în ficat;

vascularizaţia ficatului (ca şi a plămânului) este dublă: nutritivă: prin artera hepatică primeşte sânge

oxigenat, iar venele preiau sângele neoxigenat; funcţională: prin vena portă primeşte sânge încărcat

cu nutrimente absorbite la nivelul intestinului subţire;o vena porta - începe printr-o reţea de capilare la

nivelul intestinului şi sfârşeşte prin capilare sinusoide la nivelul ficatului;

CĂILE BILIARE – conducte prin care bila, secretată continuu de celulele hepatice, ajunge în vezica biliară şi de acolo în duoden, numai atunci când în duoden ajung produşii digestiei gastrice.

VEZICA BILIARĂ (COLECISTUL): situată pe faţa viscerală a ficatului; în formă de pară, cu capacitatea de 50-60cm3, 8-10cm lungime,

4cm lăţime; rezervor în care se depozitează bila în perioadele interdigestive; bila se concetrează prin resorbţia de apă şi îmbogăţirea cu mucină

secretată de către epiteliul vezicii biliare, asrfel încât: bila hepatică – conţine 97% apă şi 3% reziduu uscat; bila în vezica biliară – conţine 85% apă şi 15%reziduu

uscat şi mucus.

PANCREASUL: glandă anexă a tubului digestiv; este un organ friabil (se rupe uşor); situat pe peretele profund al cavităţii abdominale, la nivelul T12,

L1, L2; are forma de ciocan sau de J culcat sau de cârlig; este compus din: cap (lăţit, în scobitura duodenului), col, corp şi

coadă; funcţii:

exocrină – secretă sucul pancreatic:o acinii pancreatici secretă suc pancreatic în

cantitate de 1,5 l / 24 ore;o este puternic alcalin – pH = 8,5;o neutralizează şi alcalinizează chimul gastric;

endocrină – secretă insulina şi glucagonul.



INTESTINUL GROS: continuă jejunileonul şi se deschide la exterior prin orificiul anal; mai scurt (1,5m lungime) şi mai voluminos decât intestinul subţire

(calibrul se diminuează de la 7 cm la intrare la 3 cm spre iesire), are forma de cadru, de unde şi denumirea de cadru colic;

în intestinul gros au loc patru activităţi: secretorie – secretă mucus pentru formarea şi progresia

bolului fecal, care se depozitează în colonul sigmoid; motorie: – mişcări segmentare şi peristaltice, care la 6-8

ore au un caracter mai amplu şi iniţiază, de regulă, actul defecaţiei;

absorbţie intestinală – sunt absorbite vitamina B şi K, apa, săruri minerale, glucoza, unele medicamente;

fermentaţie şi putrefacţie prin intermediul florei microbiene locale;

în urma acestor activităţi chilul intestinal lichid se transformă într-o materie solidă de consistenţă moale, denumită: fecale (scaun);

compunere: 1. cec - are forma unui sac, ocupă fosa iliacă dreaptă;

valva ileocecală – este supapa care închide orificiul dintre ileon şi cec, permitând accesul doar în sens fiziologic funcţional (spre evacuare);

apendicele vermicular – este un segment rudimentar al intestinului gros, transformat în organ limfoid, 7-8cm lungime, 5-8mm calibru;

2. colon (cadru colic): colon ascendent

o urcă spre faţa viscerală a ficatului;o 8-15cm lungime;

colon transvers:o traversează cavitatea abdominală de la

ficat (flexura colică dreaptă sau hepatică) la splină (flexura colică stângă sau splenică);

o 40-60cm lungime; colon descendent:

o situat mai profund decât cel ascendent, coboară spre fosa iliacă stângă;

o 14-20cm lungime; colon sigmoid:



o în formă de S, coboară în bazin de la fosa iliacă până la nivelul S3;

o 40-50cm lungime; 3. rect:

începe la nivelul S3 şi sfârşeşte prin orificiul anal; este format din două segmente:

ampula rectală; canalul anal.

ORGANELE a căror zone reflexogene necesită a fi stimulate în TERAPIA SISTEMULUI DIGESTIV:

1. maxilarul superior şi inferior;2. dinţii;3. faringele;4. esofagul;5. stomacul;6. duodenul;7. pancreasul exocrin; 8. ficatul; 9. vezica biliară (colecistul); 10.intestinul subţire (jejun-ileonul);11.apendicele vermicular; 12.valva ileocecală;13.colonul ascendent;14.colonul transvers;15.colonul descendent;16.rectul; 17.anusul.



SISTEMUL RESPIRATOR

Respiraţia reprezintă schimbul de oxigen (O2) şi bioxid (dioxid) de carbon (CO2) dintre organism şi mediu, care se desfăşoară în 3 etape:

1. etapa pulmonară sau respiraţia externă – oxigenul ajunge prin căile respiratorii la nivelul alveolelor pulmonare;

2. etapa sangvină sau transportul gazelor - oxigenul ajunge prin intermediul sângelui de la alveolele pulmonare la celule;

3. etapa tisulară (celulară) sau respiraţia internă - este respiraţia propriu-zisă a celulelor corpului şi constă, în esenţă, în reacţii de oxido-reducere în cursul cărora hidrogenul se combină cu oxigenul, rezultând apă şi energia chimică ce stă la baza vieţii celulare.

Sistemul respirator este compus din:

căile respiratorii: cavitate nazală faringe; laringe; trahee; bronhii;

plămâni.

Cavitatea nazală: este desparţită de septul nazal în două cavităţi simetrice denumite

fosele nazale; anterior fosele nazale sunt protejate de piramida nazală, care este un

schelet osteocartilaginos situat pe linia mediană a feţei.

Sinusurile: sunt cavităţi pneumatice, care menţin o temperatură constantă şi au rol

de cutie de rezonanţă; sunt perechi: 2 sinusuri frontale, 2 sinusuri maxilare, 2 sinusuri

sfenoidale.

Faringele:



conduct musculo-membranos; începe la baza craniului şi se termină în dreptul vertebrei C6, unde se

continuă cu laringele; are forma unui jgheab deschis anterior, lung de 15cm; are rol în fonaţie şi în ventilarea urechii medii; în faringe are loc încrucişarea căilor respiratorie şi digestivă .

Laringele: este sub formă de trunchi de piramidă cu baza mare în sus, unde

comunică cu faringele, iar vârful comunică caudal cu traheea; are rol de conduct aero-vector şi de organ al fonaţiei fiind denumit şi

cutia vocală.

Traheea: în formă de tub, continuă laringele; 10-12cm lungime şi 1,6-2cm diametru; are un segment cervical şi unul toracal, care se termina la nivelul T4,

unde se împarte în două bronhii.

Bronhiile: pătrund în plămâni prin hil şi apoi se ramifică intrapulmonar formând

arborele bronşic; bronhia dreaptă este aproape verticală, are 2,5cm lungime, 1,5cm

diametru şi este formată din 5-7 inele cartilaginoase incomplete posterior;

bronhia stângă este aproape orizontală, are 5cm lungime, 1cm diametru şi este formată din 19-11 inele cartilaginoase incomplete posterior.

Plămânii: situaţi în cavitatea toracică, baza plămânilor este concavă şi vine în

raport cu muşchiul diafragm, iar vârful plămânilor depăşeşte în sus prima coastă;

faţa externă a plămânilor este convexă, vine în raport cu coastele şi are scizuri (fisuri, şanţuri) care împart plămânii în lobi:

o plămânul dreptul are 3 lobi (superior, mijlociu şi inferior,) şi o greutate de 700g;

o plămânul stâng are 2 lobi (superior şi inferior,) şi o greutate de 600g;

alveolele pulmonare:o au forma unui săculeţ cu peretele extrem de subţire,

adaptat pentru schimburile de gaze;o au funcţie respiratorie şi fagocitară; o sunt aproximativ 75-100 milioane alveole, însumând o



suprafaţă de 80-120m2; capacitatea totală a plămânilor este de aproximativ 5 000cm3 de aer; vascularizaţia plămânilor este dublă:

1. vascularizaţia nutritivă: face parte din circulaţia mare şi este asigurată de arterele bronşice (ramuri ale aortei toracale), care duc la plămâni sânge cu oxigen şi venele bronşice, care transportă de la plămâni sânge cu bioxid de carbon, spre a fi trimis prin vena cavă superioară la inimă;

2. vascularizaţia funcţională: - face parte din circulaţia mică şi începe cu transportul sângelui încărcat cu bioxid de carbon prin trunchiul pulmonar, care îşi are originea în ventriculul drept, prin arterele pulmonare dreaptă şi stângă, care pătrund în plămâni prin hil, prin reţeaua capilară perialveolară (la acest nivel al alveolelor pulmonare sângele cedează CO2 şi primeşte O2), sângele încărcat cu oxigen din reţeaua capilară perialveolară trece în venele pulmonare (câte două pentru fiecare plămân), care ies prin hil şi pătrund în inimă prin atriul stâng.

Respiraţia pulmonară: este consecinţa unor procese: mecanice – mecanica respiraţiei; fizico-chimice – schimbul de gaze la nivelul plămânilor (hematoza).

Mecanica respiraţiei (ventilaţia):

organele respiraţiei externe sunt: organe pasive: plămânii şi cutia toracică; organe active: muşchii respiratori;

500cm3 de aer pătrund şi ies din plămâni la o respiraţie liniştită; cele două faze ale respiraţiei pulmonare (inspiraţia şi expiraţia) se succed

ritmic permanent: la femei cu frecvenţa de 18 cicluri ∕ minut, mai ales prin

creşterea diametrelor transversal şi anteroposterior (respiraţie de tip costal);

la bărbaţi cu frecvenţa de 14-16 cicluri ∕ minut, mai ales prin creşterea diametrului vertical (respiraţie de tip abdominal);

mişcările respiratorii: au loc ca urmare a intrării şi ieşirii ritmice din activitate a muşchilor respiratori şi se desfăşoară în două faze:

o inspiraţia: proces activ prin care aerul atmosferic pătrunde în plămâni,

urmare a scăderii presiunii intrapulmonare sub nivelul presiunii atmosferice ;

această depresurizare este rezultatul creşterii volumului cutiei toracice ca urmare a acţiunii muşchilor inspiratori;

muşchii inspiratori:



muşchii inspiratori principali: asigură inspiraţia liniştită;

o muşchiul diafragm: este principalul muşchi inspirator; separă cutia toracică de cavitatea

abdominală; prin contracţie, diafragmul se platizează

(coboară), mărind vertical diametrul cutiei toracice (1-2cm într-o inspiraţie liniştită, 10cm într-o inspiraţie forţată), permiţând ventilarea unor volume de 500-2500cm3

de aer ∕ ciclu respirator;o muşchii intercostali externi:

contracţia lor determină ridicarea şi rotirea coastelor şi deplasarea înainte a sternului, crescând diametrele antero-posterior şi transversal al cutiri toracice;

mişcarea coastelor şi a diafragmului este urmată de cei doi plămâni (datorită adeziunii dintre foiţele pleurei), creşte capacitatea plămânilor şi scade presiunea în căile respiratorii;

muşchii inspiratori auxiliari: intervin în cazul inspiraţiei forţate: muşchii scaleni, muşchii sternocleidomastoidieni, muşchii pectorali, muşchii dinţaţi, muşchiul trapez, etc.;

o volumul inspirator de rezervă – care mai poate fi inspirat forţat la sfârşitul unei inspiraţii liniştite este de 2500cm3;

o expiraţia: actul prin care aerul atmosferic părăseşte plămânii ; are caracter predominant pasiv; este urmarea revenirii elastice a plămânilor, care nu mai sunt

tensionaţi în urma încetării contracţiei muşchilor inspiratori, presiunea intrapulmonară creşte cu 2-4mmHg şi aerul este expulzat (diafragmul relaxat este împins în sus de către presiunea pozitivă din cavitatea abdominală, sternul şi coastele revin în poziţia iniţială);

muşchii expiratori: muşchii intercostali interni: asigură expiraţia

liniştită; muşchii expiratori auxiliari: muşchii abdominali şi ai

regiunii lombare asigură expiraţia forţată (expiraţia



devine un proces activ):o volumul expirator de rezervă – care poate fi

expirat forţat la sfârşitul unei expiraţii liniştite este de 1000cm3;

o volumul rezidual – care rămâne în plămâni la sfârşitul unei expiraţii maxime este de 1500cm3;

ORDINEA ZONELOR REFLEXOGENE:1. Etapa pulmonară (externă):

cavitatea nazală; sinusuri; laringe şi trahee; faringe, laringe şi trahee; bronhii; plămân;

2. Etapa sangvină (de transport): plamân; inimă; plămân;

3. Etapa tisulară (celulară).



SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator este format din: sistemul cardiovascular:

o inimă;o vase de sânge:

artere; vene; capilare sangvine;

sistemul limfatic:o vase (ducte) limfatice;o ganglioni limfatici;o organe limfoide.

Mediul intern este format din totalitatea lichidelor corpului aflate în afara celulelor:

sânge; limfă; lichid interstiţial (intercelular).

SISTEMUL CARDIOVASCULAR

Sângele: este un tip particular de ţesut conjunctiv în care celulele sunt elementele

figurate (eritrocite, leucocite, trombocite), iar plasma este substanţa fundamentală (apă, substanţe organice, substanţe anorganice);

reprezintă 6-8% din greutatea corpului (aproximativ 4-5 l); funcţiile sângelui:

o transportor de gaze respiratorii, nutrimente, hormoni, produşi de dezasimilaţie;

o apărare - globulele albe sunt specializate în apărarea antiinfecţioasă;

o izotermică (homeotermie); sângele se deplasează în circuit închis într-un singur sens, cele două

circulaţii (circulaţia mare şi circulaţia mică) fiind dispuse în serie (volumul de sânge pe minut (debitul cardiac) pompat de ventriculul stâng (VS) în circulaţia mare este egal cu cel pompat de ventriculul drept (VD)



în circulaţia mică):o circulaţia mare (circulaţia sistemică):

porneşte de la ventriculul stâng (VS) şi se întoarce în atriul drept (AD), astfel: din ventriculul stâng (VS) sângele încărcat cu O2 trece prin aortă şi ramificaţiile ei, prin artere şi capilarele arteriale (mai puţin cele pulmonare) la nivelul celulelor, iar de aici, sângele încărcat cu CO2 trece prin capilare venoase şi vene (mai puţin cele pulmonare) în vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, care pătrund în inimă prin atriul drept (AD);

o circulaţia mică (circulaţia pulmonară): porneşte de la ventriculul drept (VD) şi se întoarce în atriul

stâng (AS), astfel: sângele încărcat cu CO2 trece prin trunchiul pulmonar, care îşi are originea în ventriculul drept (VD), prin arterele pulmonare dreaptă şi stângă, care pătrund în plămâni prin hil, prin reţeaua capilară perialveolară (la acest nivel al alveolelor pulmonare sângele cedează CO2 şi primeşte O2), sângele încărcat cu oxigen din reţeaua capilară perialveolară trece în venele pulmonare (câte două pentru fiecare plămân), care ies prin hil şi pătrund în inimă prin atriul stâng (AS).

Inima: este organul central al aparatului cardiovascular; este situată în mediastin;

o mediastinul este spaţiul cuprins între feţele mediale ale celor doi plămâni, limitat:

anterior de stern; posterior de coloana vertebrală; inferior de muşchiul diafragm;

are forma unei piramide triunghiulare sau de trunchi de con culcat pe diafragmă:

o axul inimii este oblic dirijat în jos, la stânga şi înainte, astfel încât 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului;

o vârful inimii (piramidei) este orientat în jos şi spre stânga, iar baza înapoi şi la dreapta;

volumul inimii este comparabil cu volumul pumnului drept; inima este împărţită longitudinal în doua jumătăţi, fiecare dintre ele având

câte doua compartimente: un atriu şi un ventricul separate de o valvă care controlează fluxul sangvin dintre ele (sensul este de la atrii spre ventricule);

deşi simţim bătaia inimii doar ca o singură contracţie, aceasta este formată



din trei faze, numite ciclu cardiac ce durează 0,8 secunde când individul este în repaus:

o diastola: atriile şi ventriculele se relaxează;o sistola atrială: cele două atrii se contractă; o sistola ventriculară: cele două ventricule se contractă;

Arterele sunt ducte de distribuţie a sângelui oxigenat de la inimă la toate celulele organismului (în circulaţia sistemică).

Venele: sunt rezervoare de sânge prin care sângele aduce CO2 de la toate celulele

organismului la inimă (în circulaţia sistemică). vena portă este o venă aparte deoarece începe printr-o reţea de capilare la

nivelul intestinului şi sfârşeşte prin capilare sinusoide la nivelul ficatului, transportând spre ficat sânge încărcat cu nutrimentele rezultate în urma absorbţiei intestinale.

Capilarele sangvine: sunt vase cu dimensiuni foarte mici: 4-12µ calibru (diametru), 0,5mm

lungime, 1µ grosimea peretelui; sunt interpuse între artere şi vene; numărul capilarelor este uriaş: 1mm3 de ţesut conţine aproximativ 500

capilare (ţesutul miocardului are 5000 capilare ∕ mm3), iar lungimea lor, puse cap la cap, ar fi de 100000Km, cu o suprafaţă totală de 5000m2;

prin capilare trece acelaşi debit sangvin ca şi prin aortă, dar suprafaţa de secţiune a tuturor capilarelor este de 1000 de ori mai mare decât a aortei şi ca urmare viteza sângelui prin capilare este tot de 1000 de ori mai redusă, favorizând schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi (celule);

suprafaţa mare, grosimea foarte redusă şi densitatea mare a capilarelor permit, ca la acest nivel, să se realizeze schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi (gaze respiratorii, apă, substanţe energetice, substanţe plastice);

la nivelul capilarelor nu există variaţii pulsatile ale presiunii, circulaţia realizându-se continuu.

SISTEMUL LIMFATIC: este calea auxiliară de întoarcere a lichidului extracelular în

sistemul venos (din cei 16ml apă ∕ minut filtraţi la nivelul capilarelor arteriale, 15ml apă ∕ minut sunt resorbiţi în sânge la nivelul capilarelor venoase, iar diferenţa de 1ml apă ∕ minut este preluată de capilarele limfatice;



drenează continuu proteinele tisulare, extravazate prin capilare (în special la nivel hepatic şi intestinal);

transportă lipidele absorbite la nivelul intestinului subţire; are rol în sistemul de apărare antiinfecţioasă al organismului, prin

efectul de barieră al ganglionilor limfatici.

Limfa: are o compoziţie asemănătoare cu plasma sangvină, doar că există un

procent mai mic de proteine; lichidul limfatic reprezintă 36% din totalitatea fluidelor din corp, iar sân-

gele numai 12%; circulă cu o viteză foarte mică printr-un sistem vascular închis, care

începe la nivelul ţesuturilor prin capilare limfatice, se colectează în vase din ce în ce mai mari, apoi în cele două colectoare limfatice mari: canalul limfatic toracic şi canalul limfatic drept, care, la râdul lor se deschid în venele subclaviculare;

spre deosebire de capilarele sangvine, care ocupă o poziţie intermediară între sistemul arterial şi cel venos, capilarele limfatice formează reţele terminale, au pereţii mai subţiri, sunt mai sinuoase şi foarte neregulate, sistemul limfatic fiind adaptat la funcţia de drenare a ţesuturilor.

Ganglionii limfatici: au importanţă în apărarea generală a organismului, fiind implicaţi în

geneza anticorpilor; reprezintă obstacole relative în calea propagării infecţiilor sau a

metastazării canceroase.

Amigdalele: organe limfoide situate în partea posterioară a cavităţii bucale; filtrează substanţele nocive şi protejează partea superioară a gâtului.

Timusul: organ limfoid cu rol endocrin situat înapoia sternului; îndeplineşte două funcţii:

de organ limfoid - limfopoeza: formarea limfocitelor ´´T´ću rol în imunitate;

de glandă endocrină: secretă timocrescina, care intervine în metabolismul calciului, în controlul creşterii scheletului şi în dezvoltarea organelor sexuale;

o timocrescina are acţiune antagonică hormonilor sexuali, ceea ce explică degenerarea timusului în perioada postpuberală.



Apendicele vermicular: este un segment rudimentar al intestinului gros, transformat în organ

limfoid; are 7-8cm lungime, 5-8mm calibru.

Splina: organ limfoid situat între rinichiul stâng, stomac şi colonul transvers; are formă ovală, culoare roşie cărămizie, fiind abundent vascularizată; volumul splinei este comparabil cu volumul pumnului stâng; produce limfocite şi anticorpi, filtrează sângele şi distruge globulele

roşii îmbătrânite (eritrocitele şi trombocitele ajunse la limita funcţionării), păstrează rezerva de sânge.

Reflexoterapia în integralitatea ei stimulează circulaţia, se bazează pe circulaţia sangvină şi limfatică.

ORGANELE a căror zone reflexogene necesită a fi stimulate în TERAPIA SISTEMULUI CIRCULATOR:

1. Sistemul cardiovascular: - mica circulaţie (pulmonară):

inimă; plamâni; inimă.

- marea circulaţie (sistemică): inimă; relaxarea abdomenului şi calmarea durerilor

menstruale; vasele hemoroidale; inimă.

2. Sistemul limfatic- ducte limfatice:

ductul limfatic toracal (stâng); - ganglioni limfatici:

ganglionii limfatici cervicali; ganglionii limfatici axilari; ganglionii limfatici la nivelul glandelor mamare; ganglionii limfatici abdominali; ganglionii limfatici inghinali; ganglionii limfatici pelvieni;

- organe limfoide: amigdalele; timusul;



splina; apendicele vermicular.

SISTEMUL NERVOS

Arcul reflex:stimul (extern sau intern) receptor (celule specializate care sesizează, cuantifică şi codifică variaţiile parametrilor) calea aferentă senzitivă (circulă mesaj nervos = impulsuri nervoase = semnale electrice de mare viteză) centrul de comandă (creierul şi măduva spinării) calea eferentă motorie (circulă mesaj nervos sau hormonal) efector (musculatura scheletică şi/sau viscerală, care răspund prin contracţie sau glandele exocrine şi/sau endocrine, care răspund prin secreţie) stimul (conexiunea inversă sau feedback).

Sistemul nervos: este o reţea de comunicare care controlează şi coordonează majoritatea

activităţilor organismului; îndeplineşte trei funcţii:

1. realizează aportul senzorial prin intermediul a milioane de receptori care monitorizează schimbările (stimulii) care au loc în afara şi în interiorul organismului;

2. colecţionează, analizează şi înmagazinează informaţia senzorială şi decide care este răspunsul adaptat stimulului;

3. activează efectorii (muşchi, glande, organe interne) care realizează răspunsul organismului la stimul.

sistemul nervos este format din: sistemul nervos central (SNC); sistemul nervos periferic (SNP);

sistemul nervos este format din: sistemul nervos somatic (SNS); sistemul nervos vegetativ (SNV) sau sistem nervos autonom

(SNA): sistemul nervos vegetativ simpatic (SNVS); sistemul nervos vegetativ parasimpatic (SNVP).

Neuronul: este unitatea morfofuncţională a sistemului nervos; are două proprietăţi:

o de a genera influx nervos = excitabilitate;



o de a conduce influxul nervos = conductibilitate.

Sinapsele sunt structuri specializate prin intermediul cărora se realizează transmiterea unidirecţională a influxului nervos:

o de la un neuron la altul;o de la receptor la neuron;o de la neuron la receptor.

Sistemul nervos central (SNC sau ax cerebrospinal sau nevrax) este compus din:

1. encefal - compus din: trunchi cerebral – cu rol de centru reflex şi de conducere

(respiraţie, emoţii, activitatea cardiacă, tractul gastro-intestinal, controlul presiunii sangvine), compus din:

o bulb rahidian;o puntea lui varolio;o mezencefal;

cerebel (creierul mic) – cu rol în:o menţinerea tonusului muscular; o coordonarea mişcărilor;o păstrarea echilibrului;

diencefal (creierul intermediar):o compus din:

talamus; hipotalamus; metatalamus; subtalamus; epitalamus;

o funcţii: staţie de releu pe traseul căilor senzitive si

senzoriale; centru de integrare pentru funcţiile vegetative –

funcţie îndeplinită de hipotalamus; emisferele cerebrale (creierul mare sau telencefal):

o scoarţa cerebrală (sau neocortexul) - este segmentul superior de coordonare, control şi integrare a organismului în mediul de viaţă;

2. măduva spinării – adăpostită în coloana vertebrală.

Sistemul nervos periferic (SNP) este compus din: nervi:

cranieni: 12 perechi, de trei tipuri:



o senzitivi (sens aferent al informaţiei);o motori (sens eferent al informaţiei);o micşti (dublu sens al informaţiei);

spinali: 31 perechi (8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali, 1 coccigian), toţi micşti;

ganglioni: spinali şi omologii lor cranieni; vegetativi (laterovertebrali, previscerali, intramurali);

Sistemul nervos somatic (SNS): realizează legatura dintre organism şi mediul său de viaţă; asigură:

o activitatea motorie (somatică);o sensibilitatea senzitivo-senzorială.

Sistemul nervos vegetativ (SNV) sau sistemul nervos autonom (SNA): controlează automat funcţiile involuntare, pentru a menţine

homeostazia, adică un mediu intern stabil, independent de variaţiile interne sau externe;

coordonează reflex activitatea organelor interne (viscerelor).

Sistemul nervos vegetativ simpatic (SNVS): acţionează în situaţii de criză; este tipic excitator, pregăteşte organismul pentru stress, intervine în

situaţii neobişnuite, periculoase, punând sistemele în stare de alertă.

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic (SNVP): acţionează în situaţii normale; menţine energia, intervine în condiţii obişnuite de viaţă, deci are

acţiuni mai discrete.

Cele două componente ale sistemul nervos vegetativ (SNV) asigură inervaţia dublă şi antagonistă a majorităţii viscerelor, rezultând o stare de echilibru funcţional a organismului prin balansarea celor două efecte opuse.

Sistemul nervos şi sistemul endocrin sunt sistemele care asigură coordonarea funcţiilor organismului şi integrarea sa în mediul inconjurator:

celulele sistemului nervos comunică prin impulsuri nervoase (semnale electrice rapide, specifice), determinând răspunsuri imediate;

sistemul endocrin reacţionează mai lent, prin intermediul hormonilor eliberaţi în sânge sau limfă.

Reflexoterapia în integralitatea ei acţionează asupra sistemului nervos şi



sistemului endocrin.

Hipofiza (glanda pituitară): de forma şi mărimea unui bob de fasole (aproximativ 0,5g) este situată la

baza creierului; intervine în desfăşurarea proceselor metabolice şi în coordonarea

activităţii sistemului endocrin; prin relaţiile morfofuncţionale cu hipotalamusul (denumit şi ´ćreierul

endocrin şi vegetativ´´), hipofiza are rol esenţial în interrelaţia mecanisme nervoase - mecanisme umorale de control şi coordonare a activităţii organismului;

activitatea hipofizei este controlată de hipotalamus prin doi neurohormoni: unul cu rol stimulator şi unul cu rol inhibitor.

Sistemul nervos central (SNC) prin intermediul hipotalamusului controlează activitatea hipofizei şi prin aceasta întreg sistemul endocrin.

ORGANELE a căror zone reflexogene necesită a fi stimulate în TERAPIA SISTEMULUI NERVOS:

1. creierul; 2. hipofiza; 3. cavitatea nazală; 4. sinusurile; 5. tâmpla; 6. ceafa;7. ochii; 8. urechea externă şi medie; 9. urechea internă; 10. plexul solar;11. coloana vertebrală cervicală; 12. coloana vertebrală toracală (dorsală);13. coloana vertebrală lombară;14. coloana vertebrală sacro-coccigiană.



ORGANELE DE SIMŢ

Organele de simţ sunt reprezentate de analizatorii: cutanat, gustativ, olfactiv, vizual, acustic şi vestibular.

Analizatorii sunt sisteme morfofuncţionale prin intermediul cărora, la nivel cortical, se realizează analiza cantitativă şi calitativă a excitaţiilor din mediul extern şi intern, care acţionează asupra receptorilor. Excitaţiile propagate pe căile senzitive, determină în ariile corticale senzoriale, formarea de senzaţii.

Fiecare analizor este alcatuit din trei segmente: segmentul periferic :

o este receptorul care poate percepe o anumită formă de energie din mediul intern sau extern, sub formă de excitaţii;

o după locul de unde preiau excitaţiile, receptorii se clasifică în: exteroceptori: preiau excitaţiile din mediul extern; interoceptori: preiau excitaţiile din sistemul

circulator şi organe interne; proprioceptori:

o preiau excitaţiile din sistemul locomotor, proprioceptorii fiind situaţi în muşchi, tendoane, ligamente, articulaţii, periost şi sunt sensibili la presiune şi vibraţii;

o proprioceptorii sunt excitaţi de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor, cuantifică, codifică şi transmit această informaţie la centrii corticali, care gestionează permanent poziţia în spaţiu a părţilor corpului şi mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor;

o funcţii: menţin tonusul muscular şi postura

corpului; împreună cu analizatorul cutanat

participă la elaborarea senzaţiilor



somatice; o după natura excitaţiilor preluate, receptorii se clasifică în:

mecanoreceptori, termoreceptori, fotoreceptori, fonoreceptori, chemoreceptori, osmoreceptori;

o după distanţa de la care acţionează excitanţii, receptorii sunt de contact (ex: receptorul tactil) sau de la distanţă (ex: receptorul auditiv);

o fiecare receptor are praguri de excitabilitate: minim şi maxim;o adaptarea receptorilor este fenomenul de creştere progresivă a

pragului de excitabilitate faţă de excitantul specific, dacă acesta actionează un timp mai îndelungat;

o receptorii sunt: cutanat (tactil, termic, dureros, presiune, vibraţii) - pielea; gustativ - papilele gustative, olfactiv - cavitatea nazală; vizual - ochii; acustic (auditiv) - urechea medie si externă; vestibular (de echilibru) - urechea internă;

segmentul intermediar este format din căile nervoase prin care influxul nervos ce transportă informaţiile care codifică excitaţiile este transmis la scoarţa cerebrală;

segmentul central este reprezentat de aria din scoarţa cerebrală la care ajung informaţiile care codifică excitaţiile, care sunt transformate în senzaţii specifice.

Analizatorul olfactiv: chemoreceptorii ocupă partea postero-superioară a foselor nazale; celulele senzitive prezintă o veziculă prevazută cu densitate mare de cili,

care măresc suprafaţa receptoare a veziculelor, care sunt traductoare fiziochimice cu rol în codificarea mesajului olfactiv;

pentru a produce miros, o substanţă trebuie să fie volatilă şi să se dizolve în lichidul vâscos ce acoperă mucoasa nazală;

mirosul favorizează reflexele secretorii digestive, permite evitarea zonelor cu aer viciat;

sunt circa 50 de mirosuri fundamentale, care combinate în proporţii diferite realizează întreaga diversitate de senzaţii olfactive;

principalele mirosuri primare sunt: înţepător, putrid, de camfor, de mosc,eteric, de flori şi mentolat.

Analizatorul vizual: are ca funcţie principală perceperea luminozităţii, formei şi culorii

obiectelor din mediul înconjurător; stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe, unde se desfăşoară procesele



fotochimice ale recepţiei luminozităţii, se află în retină.

Analizatorul acustico-vestibular: îndeplineşte două funcţii:

auz; echilibru - poziţia corpului în repaus şi mişcare;

urechea este compusă din: urechea externă:

formată din pavilion şi conductorul auditiv extern; are rol în captarea şi transmiterea sunetelor; urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între

25Hz şi 20KHz, cu amplitudini între 0 şi 30 decibeli; urechea medie:

formată din casa timpanului (cavitate pneumatică) şi un lanţ articulat de osişoare: ciocanul, nicovala şi scăriţa;

are rol în cuantificarea, codificarea şi transmiterea sunetelor;

urechea internă: reprezintă aparatul vestibular (organul de echilibru) şi

este formată dintr-un labirint osos şi unul membranos, în care se găseşte un lichid (perilimfa şi endolimfa);

are rol în menţinerea poziţiei corpului în repaus şi în mişcare;

urechea externă şi medie nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular.

ORGANELE a căror zone reflexogene necesită a fi stimulate în TERAPIA ORGANELOR DE SIMŢ:

1. cavitatea nazală;2. ochii;3. urechea externă şi medie;4. urechea internă.



SISTEMUL ENDOCRIN

Sistemul endocrin coordonat de sistemul nervos reglează pe cale umorală activitatea organelor interne.

Activitatea organelor interne are o dublă reglare:1. nervoasă - directă şi rapidă, cu efect mai scurt în timp;2. umorală - lentă, cu efect pe o perioadă mai îndelungată.

Concentraţia hormonilor în sânge este reglată printr-un mecanism de feedbeck negativ - reducerea concentraţiei unui hormon stimulează secreţia lui, iar creşterea concentraţiei unui hormon inhibă secreţia lui.

Din punct de vedere al structurii chimice hormonii se clasifică astfel: catecolamine:

adrenalina (epinefrina); noradrenalina (norepinefrina);

polipeptide şi glicoproteine: hormonul antidiuretic; insulina; hormonul tireostimulant;

steroizi: cortizolul; testosteronul.

Hormonii sunt ’’mesageri chimici’’, produşi de secreţie ai glandelor endocrine, eliberaţi direct în sânge sau limfă.

Hormonii nu au specificitate de specie şi ca urmare, hormonii extraşi din glandele animalelor pot fi administraţi la oameni).

Prin intermediul hormonilor sunt reglate: creşterea şi dezvoltarea organismului; diferenţierea tisulară; procesele metabolice; procesele comportamentale; homeostazia (menţinerea constantă a parametrilor mediului

intern).

Sistemul endocrin şi sistemul nervos interacţionează permanent,



adaptând şi integrând organismul în mediul de viaţă, realizând unitatea sistemică de coordonare şi control funcţional a organismului.

Hipotalamusul secretă neurohormoni ce coordonează secreţia hipofizei şi prin intermediul ei, secreţia/funcţionarea tuturor glandelor endocrine.

Hipofiza (glanda pituitară): de forma şi mărimea unui bob de fasole (aproximativ 0,5g) este situată la

baza creierului; intervine în desfăşurarea proceselor metabolice şi în coordonarea

activităţii sistemului endocrin; prin relaţiile morfofuncţionale cu hipotalamusul (denumit şi ´ćreierul

endocrin şi vegetativ´´), hipofiza are rol esenţial în interrelaţia mecanisme nervoase - mecanisme umorale de control şi coordonare a activităţii organismului;

activitatea hipofizei este controlată de hipotalamus prin doi neurohormoni: unul cu rol stimulator şi unul cu rol inhibitor;

este glanda endocrină cea mai importantă; guvernează secreţia tiroidei, suprarenalelor, glandelor sexuale (gonadelor),

produce hormonul creşterii; hormoni secretaţi de adenohipofiză (lobul anterior al hipofizei):

1. STH = hormonul de creştere - stimulează creşterea în copilărie şi adolescenţă;

2. TSH = hormonul stimulator tiroidian - stimulează glanda tiroidă să producă hormonul tiroidian;

3. ACTH = hormonii adenocorticotropi - stimulează eliberarea de hormoni glucocorticoizi de către glandele suprarenale;

4. FSH = hormonul foliculostimulant - stimulează maturarea oului şi eliberarea de estrogen de către ovar sau producerea de spermă în testicule;

5. LH = hormonul luteinizant - stimulează ovulaţia şi producerea progesteronului de către ovar sau a testosteronului de către testicule; FSH şi LH se mai numesc şi gonadotropine;

6. prolactina - stimulează producerea de lapte de către glandele mamare;

hormoni secretaţi de neurohipofiză (lobul posterior al hipofizei): 1. ocitocina - stimulează contracţia uterului în timpul naşterii şi

eliberarea laptelui de către glandele mamare;2. ADH = vasopresina = hormonul antidiuretic - acţionează asupra

rinichilor pentru a reduce volumul de urină eliberată, asigurând conservarea apei în organism.

Epifiza (glanda pineală): de forma unui con de pin, este mai dezvoltată în copilărie şi adolescenţă,



după care involuează; secretă hormonul melatonina - acţionează asupra gonadelor.

Tiroida: este cea mai voluminoasă glandă endocrină (aproximativ 30g); situată în partea anterioră a gâtului, este formată din doi lobi uniţi printr-

un istm, dispuşi de o parte şi de alta a laringelui şi traheei; secretă hormonii tiroidieni (tiroxina şi triiodotironină) - actionează ca

´ó pedală de acceleraţie´´ a organismului, adică accelerează metabolismul, ratele reacţiilor chimice din celule, respectiv frecvenţa cu care se succed acestea, intensificând oxidaţiile celulare şi consumul de energie pentru procesele morfogenetice, de creştere şi diferenţiere celulară şi tisulară;

secretă şi cantităţi mici de calcitonină - hormon cu rol esenţial în metabolismul calciului;

pentru a funcţiona normal, tiroida are nevoie de iod, deoarece hormonii secretaţi de tiroidă sunt derivaţi iodaţi ai tirozinei.

Paratiroidele: sunt patru glande, de mărimea unor boabe de linte, situate pe faţa

posterioară a lobilor tiroidieni, câte două pe fiecare lob; secretă doi hormoni care controlează nivelul de calciu din sânge primul

mărind şi al doilea scăzând calcemia:o PTH = parathormonul = hormonul paratiroidian:

măreşte nivelul de calciu din sânge; stimulează absorbţia intestinală a calciului, reducând

eliminările urinare ale calciului; creşte pierderile de fosfor prin urină (fosfaturie);

o calcitonina - are acţiune opusă PTH, scăzând nivelul de calciu din sânge şi influenţând mineralizarea normală a oaselor.

Suprarenalele: situate deasupra polului superior al rinichilor, au formă de coif şi o

greutate de 8-10g; sunt formate din două zone diferite din punct de vedere al originii,

structurii şi funcţiilor: corticosuprarenala:

situată la exterior; secretă hormonii corticosteroizi (derivaţi din

colesterol):o mineralocorticoizii: aldosteronul (controlează



nivelul de sodiu şi potasiu din sânge), corticosteronul;

o glucocorticoizii: cortizolul (reglează nivelul de glucoză din sânge), corticosteron, cortizon, prednison;

o gonadocorticoizii (hormoni sexuali) cu rol în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare:

androgeni (hormoni sexuali masculini – cantitatea produsă de suprarenale este mai mică decât cea eliberată de testicule) stimulează dezvoltarea laringelui, scheletului şi masei musculare, vocea groasă, barba, mustăţile;

estrogeni şi progesteron (hormoni sexuali feminini asemănători celor secretaţi de ovare) stimulează dezvoltarea glandelor mamare, depunerea lipidelor pe şolduri şi coapse;

medulosuprarenala: situată la interior; hormonii secretaţi de medulosuprarenală se numesc

catecolamine şi acţionează în principal asupra:o aparatului cardiovascular;o aparatului respirator;o tubului digestiv;o metabolismului glucidic şi lipidic;

secretă în special hormonii:o adrenalină (epinefrină): stimulează în special

metabolismul energetic, dilată vasele musculare, contractă pe cele din piele, mucoase şi viscere, acţiunea sa fiind preponderent vasodilatatoare;

o noradrenalină (norepinefrină): are acţiuni vasculare mai intense, acţiunea sa fiind preponderent vasoconstrictoare.

Gonadele (glandele sexuale feminine şi masculine): ovarele (glandele sexuale feminine) au funcţie:

exocrină - formarea foliculilor maturi şi ovulaţia; endocrină - secretă hormonii sexuali feminini:

hormonii estrogeni (foliculina): o în prima etapă a ciclului ovarian;o stimulează dezvoltarea organelor genitale



feminine, mucoasei uterine, glandelor mamare şi caracterele sexuale secundare;

progesteronul (luteina):o în a doua etapă a ciclului ovarian; o favorizează păstrarea sarcinii;

reglarea secreţiei ovariene se face prin feed-back negativ hipotalamo-hipofizo-ovarian;

testiculele (glandele sexuale masculine) au funcţie: exocrină - spermatogeneza; endocrină - secretă hormonii androgeni, a căror reprezentant

principal este testosteronul şi un procent redus de estrogeni. testosteronul împreună cu FSH stimulează

producerea de spermatozoizi în tubii seminiferi.

PANCREASUL: glandă anexă a tubului digestiv; este un organ friabil (se rupe uşor); situat pe peretele profund al cavităţii abdominale, la nivelul T12,

L1, L2; are forma de ciocan sau de J culcat sau de cârlig; este compus din: cap (lăţit, în scobitura duodenului), col, corp şi

coadă; funcţii:

exocrină – secretă sucul pancreatic:o acinii pancreatici secretă suc pancreatic în

cantitate de 1,5 l / 24 ore;o este puternic alcalin – pH = 8,5;o neutralizează şi alcalinizează chimul gastric;

endocrină – îndeplinită de insulele Langerhans ce conţin:

o 20% celule alfa - secretă glucagonul;o 75% celule beta - secretă insulina;o 5% celule delta - secretă hormoni digestivi;

insulina şi glucagonul influenţează metabolismul glucidic, lipidic şi protidic;

la nivelul ficatului: insulina are rol hipoglicemiant şi

stimulează sinteza de proteine şi lipide;

glucagonul produce hiperglicemie hepatică, favorizează sinteza de corpi cetonici şi inhibă sinteza



proteinelor.

Timusul: organ limfoid cu rol endocrin situat înapoia sternului; îndeplineşte două funcţii:

de organ limfoid - limfopoeza: formarea limfocitelor ´´T´ću rol în imunitate;

de glandă endocrină: secretă timocrescina, care intervine în metabolismul calciului, în controlul creşterii scheletului şi în dezvoltarea organelor sexuale;

o timocrescina are acţiune antagonică hormonilor sexuali, ceea ce explică degenerarea timusului în perioada postpuberală.

Conceptul de sistem endocrin ar trebui extins deoarece în ultimii ani s-a descoperit că şi alte organe secretă hormoni:

inima – secretă un hormon ce actionează asupra rinichilor; intestinul subţire – secretă hormoni cu rol în digestia intestinală; ficatul – secretă un hormon ce stimulează creşterea celulelor

cartilaginoase; stomacul – secretă hormonul gastrina, cu rol în digestia gastrică; rinichii – secretă un hormon cu rol în producerea hematiilor

(globulelor roşii) de către măduva roşie a oaselor; pielea – secretă un hormon ce stimulează absorbţia calciului la nivelul

intestinului subţire.

ORGANELE a căror zone reflexogene necesită a fi stimulate în TERAPIA SISTEMULUI ENDOCRIN:

1. creierul;2. hipofiza;3. epifiza;4. tiroida;5. paratiroidele;6. timusul;7. suprarenalele;8. pancreasul endocrin;9. gonadele endocrine.

1. inimă;2. rinichii;3. ficatul;4. stomacul;5. intestinul subţire.



SISTEMUL REPRODUCĂTOR

Sistemul de reproducere (genital) asigură perpetuarea speciei umane. Noua fiinţă se formează din celulele ou, formaţiune care provine din unirea celor doi gameţi (celule sexuale): ovulul şi spermatozoidul, formaţi la nivelul gonadelor (glandele sexuale): ovarul şi testiculul.

Gonadele: îşi încep activitatea la pubertate;

o ovarul – la menopauză îşi încetează total activitatea;o testicolul – la andropauză are doar un declin uşor;

gonadele au funcţie dublă:1. gametogenetică (exocrină) - în urma căreia rezultă gameţii;2. hormonogenetică (endocrină) - în urma căreia rezultă

hormonii estrogeni (feminini) şi hormonii androgeni (masculini).

Sistemul genital este format din:1. gonade : ovar sau testicul;2. căi de eliminare a gameţilor;3. glande anexe;4. organe genitale externe.

SISTEMUL GENITAL FEMININ

1. Gonadele feminine: ovarele sunt situate în cavitatea pelviană; organ pereche cu funcţie mixtă:

exocrină: produc ovulele; endocrină: secretă hormoni:

- estrogeni (foliculina) în etapa I a ciclului ovarian; - luteina (progesteron) în etapa a IIa a ciclului ovarian.

2. Căile de eliminare a gameţilor (calea genitală) sunt formate din:1. trompele uterine - sunt ducte musculo-membranoase care fac

legătura între ovare şi uter;2. uterul - organ musculos, cavitar, situat în cavitatea pelviană, între

vezica urinară şi rect;



3. vagina - duct muscolo-conjuctiv, median, se inseră superior de colul uterin, iar inferior prin orificiul vaginal se deschide în vestibulul vaginal, spaţiu delimitat de cele două labii mici.

3. Glandele anexe: glandele mamare mamela este situată pe peretele toracic anterior, în intervalul dintre

coastele 3 şi 7 şi este formată din: glanda mamară; părţi moi: ţesut conjunctiv şi adipos.

4. Organele genitale externe: vulva - de forma unei fante, alungită în sens sagital, formată din:

1. formaţiunile labiale: două labii mari şi două labii mici;2. muntele lui Venus (muntele pubelui); 3. clitorisul - organul erectil.

SISTEMUL GENITAL MASCULIN

1. Gonadele masculine: testiculele : gonadele masculine organ pereche cu funcţie mixtă:

exocrină: spermatogeneza; endocrină: secretă hormoni androgeni (testosteronul).

2. Căile de eliminare a gameţilor (căile spermatice) sunt formate din: căile spermatice intratesticulare: tubii seminiferi; căile spermatice extratesticulare:

1. canalele eferente;2. canalul epididimar;3. canalul deferent – aici se varsă şi ductul excretor al veziculei

seminale;4. canalul ejaculator - străbate prostata şi se deschide în uretră;5. uretra.

3. Glandele anexe: - vezicula seminală - situată deasupra prostatei, între vezica urinară şi rect, secretă un lichid cu rol de transportor şi mediu nutritiv pentru spermatozoizi;- prostata - situată în jurul porţiunii iniţiale a uretrei, în cavitatea pelviană, în loja prostatică, între vezica urinară, rect şi simfiza pubiană, produce o secreţie care participă la formarea spermei;- glanda bulbo-uretrală: secretă un lichid clar, vâscos care se adaugă lichidului spermatic.



4. Organele genitale externe: penisul - organ genital şi urinar, situat înaintea simfizei pubiene; scrotul - protejează testiculele.

ORGANELE a căror zone reflexogene necesită a fi stimulate în TERAPIA SISTEMULUI REPRODUCĂTOR:

1. creierul;2. hipofiza;3. epifiza;4. gonadele endocrine (ovar sau testicul);5. gonadele exocrine (ovar sau testicul);6. trompele uterine sau canalele spermatice;7. uter sau prostată; 8. uretră, vagin sau penis;9. glandele mamare.



SISTEMUL LOCOMOTOR (OSTEOMUSCULOARTICULAR)

SISTEMUL LOCOMOTOR împreună cu organele de simţ, sistemul nervos şi sistemul endocrin integrează organismul în mediul de viaţă.

Sistemul osos şi sitemul muscular lucrează “în echipă” prin intermediul articulaţiilor pe baza sistemului pârghiilor.

SISTEMUL OSOS este componenta pasivă a sistemului locomotor şi este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii. Corpul uman este alcătuit din 208 oase, care reprezintă 20% din greutatea sa.

Oasele sunt piese dure, solide, rezistente şi oarecum elastice, formate din ţesut osos compact şi spongios, având inervaţie şi vascularizaţie proprii.

Tipuri de oase: lungi – ex: femurul;

o oasele lungi au o diafiză (corpul osului) şi două epifize (capetele osului);

late – ex: omoplatul (scapula); scurte – ex: vertebra; pneumatice – ex: oasele din jurul foselor nazale; situate în grosimea unui tendon – ex: rotula (patela).

Funcţiile sistemului osos: susţinere; protecţie; locomoţie; depozit de substanţe minerale; hematopoieză (adică formarea elementelor figurate sangvine de

către măduva roşie din oase).

Periostul este o membrană fibroasă, bogat vascularizată şi inervată, care înveleşte osul pe suprafaţa sa exterioară.

Componentele scheletului corpului uman:1. scheletul capului: - format din neurocraniu şi viscerocraniu;



2. scheletul trunchiului: - format din coloana vertebrală, coaste, stern şi bazin;

3. scheletul membrelor: scheletul membrelor superioare:

centura scapulară; scheletul membrelor superioare propriu-zise;

scheletul membrelor inferioare: centura pelviană; scheletul membrelor inferioare propriu-zise.

ARTICULAŢIILE reprezintă ansamblul elementelor care unesc între ele două sau mai multe extremităţi osoase.

Clasificarea articulaţiilor după gradul de mobilitate:1. sinartroze – sunt articulaţiile imobile, fără cavitate articulară;2. amfiartroze – sunt articulaţiile semimobile;3. diartroze – sunt articulaţiile mobile, din categoria cărora fac parte

artrodiile sau articulaţiile sinoviale.

Articulaţiile sinoviale sunt compuse din:1. suprafeţe articulare (sferice, concave, mosor, etc.);2. cartilaj articular format din ţesut cartilaginos hialin, cu rol de

amortizare a presiunii exercitate de greutarea corpului şi de protecţie a suprafeţelor articulare;

3. capsula articulară, care leagă capetele oaselor ca un manşon;4. lichid sinovial, care are rol de lubrifiant, diminuând frecarea şi

favorizând alunecarea.

SISTEMUL MUSCULAR este componenta activă a sistemului locomotor şi este constituit din totalitatea muşchilor din organism.

Clasificarea muşchilor:1. muşchi somatici (scheletici);2. muşchi viscerali (netezi);3. muşchi special: miocardul sau muşchiul inimii.

1. muşchii somatici (scheletici): - sunt formaţi din ţesut muscular striat;- îmbracă scheletul osos şi împreună cu oasele şi articulaţiile corespunzătoare, asigură mişcarea segmentelor corpului;- sunt bogat vascularizaţi;- au inervaţie dublă (somatică şi vegetativă); - acţiunea lor este voluntară.

2. muşchi viscerali (netezi): - sunt formaţi din ţesut muscular neted;



- asigură motilitatea viscerelor;- acţiunea lor este involuntară.

3. muşchi special: miocardul sau muşchiul inimii:- este un muşchi striat care se comportă ca un muşchi neted, adică acţiunea sa este involuntară.

ORGANELE a căror zone reflexogene necesită a fi stimulate în TERAPIA SISTEMULUI OSTEO-MUSCULO-ARTICULAR:

1. creierul;2. hipofiza,3. maxilarul superior şi maxilarul inferior,4. cavitatea nazală;5. sinusurile;6. tâmpla;7. muşchiul trapez;8. miocardul (muşchiul inimii);9. muşchiul diafragm;10. coloana vertebrală cervicală;11. coloana vertebrală toracală (dorsală);12. coloana vertebrală lombară;13. coloana vertebrală sacro-coccigiană;14. articulaţia scapulohumerală (umărului);15. articulaţia genunchiului; 16. articulaţia coxofemurală (şoldului);17. gonadele endocrine.



ANEXA NR. 1LOCALIZAREA ZONELOR REFLEXOGENE

(ORIENTATIV)



1. creier

2. sinusuri

3. cerebel

4. hipofiză

5. tâmplă (nervul trigemen)

6. cavitate nazală

7. ceafă (linia nucală)

8. ochi

9. urechea medie şi externă

10. articulaţia scapulo-humerală (umăr)

11. muşchiul trapez

12. tiroidă

13. paratiroide

14. plămân şi bronhii

15. stomac

16. duoden

17. pancreas

18. ficat

19. vezică biliară

20. plex solar

21. suprarenale

22. rinichi

23. ureter

24. vezică urinară



25. intestin subţire

26. apendice vermicular

27. valva ileo-cecală

28. colon ascendent

29. colon transvers

30. colon descendent

31. rect

32. anus

33. inimă

34. splină

35. genunchi

36. gonade endocrine şi exocrine (ovare/testicule)

37. relaxarea abdomenului, calmarea durerilor menstruale

38. articulaţia coxo-femurală (şoldul)

39. ganglioni limfatici inghinali

40. ganglioni limfatici abdominali

41. duct limfatic toracal

42. organul de echilibru

43. glande mamare

44. muşchiul diafragm

45. amigdale

46. maxilar inferior

47. maxilar superior

48. laringe şi trahee

49. ganglioni limfatici pelvieni

50. uter/prostată

51. vagin/penis



52. rect, vase hemoroidale

53. coloana vertebrală cervicală

54. coloana vertebrală dorsală (toracală)

55. coloana vertebrală lombară

56. coloana vertebrală sacro- coccigiană

ANEXA nr. 2

ORDINEA DE STIMULARE A ZONELOR REFLEXOGENE ÎN CADRUL ŞEDINŢEI DE REFLEXOTERAPIE

(O VARIANTĂ)

1. decongestionarea şi drenajul limfatic al piciorului şi gambei;2. stimularea aparatului urinar: rinichi, ureter, vezica urinară, uretră;3. creier;4. hipofiză;5. epifiză; 6. cavitate nazală;7. sinusuri frontale;8. tâmplă, nerv trigemen;9. laringe şi trahee;10. gât, linia nucală;11. maxilar superior;12. maxilar inferior;13. amigdale;14. sinusuri;15. dinţii;16. faringe;17. esofag;18. stomac;19. duoden;20. pancreas;21. ficat - doar la piciorul drept;22. vezica biliară - doar la piciorul drept;23. intestinul subţire;24. apendice vermicular - doar la piciorul drept;25. valva ileocecală - doar la piciorul drept;26. colonul ascendent - doar la piciorul drept;27. colonul transvers;28. colonul descendent - doar la piciorul stâng;



29. rect - doar la piciorul stâng;30. anus - doar la piciorul stâng; 31. ochii;32. urechea medie şi externă;33. muschiul trapez;34. plămân;35. tiroidă;36. timus;37. paratiroide;38. inimă;39. plexul solar;40. splina – doar la piciorul stâng;41. suprarenale;42. gonadele endocrine (ovar sau testicul);43. articulaţia scapulo-humerală (umărul);44. articulaţia genunchiului;45. coloana vertebrală cervicală; 46. coloana vertebrală toracală (dorsală); 47. coloana vertebrală lombară; 48. coloana vertebrală sacro-coccigiană; 49. glandele mamare;50. ductul limfatic toracal;51. organul de echilibru (urechea internă)52. muşchiul diafragm;53. gonadele exocrine (ovar sau testicul)54. uter sau prostată;55. relaxarea abdomenului, calmarea durerilor menstruale;56. vase hemoroidale; 57. articulaţia coxo-femurală (şoldul)58. ganglioni limfatici abdominali;59. ganglioni limfatici inghinali;60. ganglioni limfatici pelvieni;61. stimularea aparatului urinar: rinichi, ureter, vezica urinară, uretră;62. manevre de relaxare.


Date post:	01-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	avram-florina
View:	367 times
Download:	94 times

Suport Curs Modulul II - Reflexoterapie

Documents