Suport Curs Ecotehnologii 2012 2013

Prof. Univ. Dr. Virginia CIOBOTARU

Prof. Univ. Dr. Ioan FRĂSINEANU

ECOTEHNOLOGII

- Suport Curs ID -

2012 - 2013

Suport Curs ”Ecotehnologii” - Învățământ la Distanță

Anul universitar 2012 - 2013 2

CUPRINS

INTRODUCERE ....................................................................................................................... 4

1. ACTIVITĂŢILE ANTROPICE ŞI MEDIUL AMBIANT .................................................. 6 1.1. Obiective ..................................................................................................................................................... 6 1.2. Trăsăturile economiei bazată pe cunoaştere .............................................................................................. 6

1.2.1. Caracteristicile noilor ramuri dominante ale economiei mondiale............................................................................. 6 1.2.2. Globalizarea concurenţei................................................................................................................................................ 7 1.2.3. Scurtarea timpului de viaţă al produselor şi diversificarea cererii ............................................................................. 8 1.2.4. Creşterea complexităţii produselor oferite de piaţă ..................................................................................................... 8 1.2.5. Protecţia mediului – o constrângere necesară pentru noua economie ....................................................................... 9

1.3. Raportul dintre economie și ecologie ........................................................................................................ 9 1.4. Direcţiile impactului omului asupra mediului ........................................................................................ 11 1.5. Test de autoevaluare ................................................................................................................................. 11

2. POLUAREA FACTORILOR DE MEDIU .............................................................. 13 2.1. Obiective .................................................................................................................................................... 13 2.2. Poluarea atmosferică ................................................................................................................................. 13

2.2.1. Dispersia poluanţilor în funcţie de condiţiile de mediu ............................................................................................. 13 2.2.2. Caracterizarea poluanţilor atmosferici ...................................................................................................................... 14 2.2.3. Principalele surse de poluare a atmosferei ................................................................................................................ 14 2.2.4 Efectele poluării atmosferice ........................................................................................................................................ 16 2.2.5 Măsuri de protecția a atmosferei.................................................................................................................................. 19

2.3. Poluarea hidrosferei ................................................................................................................................... 21 2.3.1. Principalele surse de poluare a apelor ....................................................................................................................... 21 2.3.2. Aspectele specifice poluării hidrosferei ....................................................................................................................... 22 2.3.3. Clasificarea poluanților hidrosferei ............................................................................................................................. 23 2.3.4. Particularități de poluare a mărilor și oceanelor ....................................................................................................... 24 2.3.5. Efecte ale poluării apelor .............................................................................................................................................. 24 2.3.6. Metode de combatere a poluării apelor ...................................................................................................................... 25 2.3.7. Metode speciale de tratare/epurare a apelor uzate .................................................................................................... 27 2.3.8. Prevenirea și combaterea poluării apelor din România ............................................................................................ 28

2.4. Poluarea și degradarea solului .................................................................................................................. 29 2.4.1. Solul factor ecologic vital .............................................................................................................................................. 29 2.4.2. Dezechilibre ecologice la nivelul solului .................................................................................................................... 29 2.4.3. Măsuri de protecție a solului ....................................................................................................................................... 33 2.4.4. Recuperarea, reciclarea, valorificarea unor deșeuri ................................................................................................. 34

2.5. Test de autoevaluare ................................................................................................................................. 36

3. FORME SPECIALE DE POLUARE ........................................................................ 41 3.1. Obiective .................................................................................................................................................... 41 3.2. Poluarea radioactivă .................................................................................................................................. 41

3.2.1. Definirea poluării cu radiații penetrante .................................................................................................................... 41 3.2.2. Mărimile caracteristici ale radiațiilor penetrante ..................................................................................................... 42 3.2.3. Surse de poluare radioactivă ....................................................................................................................................... 42 3.2.4. Efectele poluării radioactive ........................................................................................................................................ 42 3.2.5. Măsuri de securitate nucleară ..................................................................................................................................... 43

3.3. Poluarea fonică/sonoră .............................................................................................................................. 45 3.3.1. Definirea poluării fonice .............................................................................................................................................. 45 3.3.2. Sursele de poluare fonică ............................................................................................................................................. 45 3.3.3. Efectele poluării fonice................................................................................................................................................. 45 3.3.4. Măsurile de prevenire a poluării fonice ...................................................................................................................... 46 3.3.5. Întocmirea hărților acustice......................................................................................................................................... 47

3.4. Poluarea urbană ......................................................................................................................................... 47

Anul I - Semestrul I


3.4.1. Relația dintre centrele urbane și mediu ...................................................................................................................... 47 3.4.2. Factori de poluare urbană ........................................................................................................................................... 48 3.4.3. Tipuri specifice de degradare urbană a factorilor de mediu .................................................................................... 48 3.4.4. Poluarea atmosferică a centrelor urbane ................................................................................................................... 49 3.4.5. Poluarea hidrosferei centrelor urbane ....................................................................................................................... 50 3.4.6. Prevenirea poluării urbane ......................................................................................................................................... 51 3.4.7. Poluarea orașului București ........................................................................................................................................ 51

3.5. Poluarea termică ........................................................................................................................................ 53 3.6. Poluarea transfrontalieră ........................................................................................................................... 54 3.7. Poluarea provenită din sursele de producere a energiei electrice ........................................................... 55 3.8. Test de autoevaluare ................................................................................................................................. 55

4. OPTIMUL ECONOMIC ÎN CONDIȚIILE MINIMIZĂRII

IMPACTULUI DE MEDIU ........................................................................................ 58 4.1. Obiective .................................................................................................................................................... 58 4.2. Evaluarea impactului de mediu ................................................................................................................ 58 4.3. Metodele de cuantificarea globală a impactului de mediu ..................................................................... 59 4.4. Optimul economic pentru activități de mediu ......................................................................................... 60 4.5. Optimul economic și social al activităților de depoluare a mediului ..................................................... 61 4.6. Test de autoevaluare ................................................................................................................................. 62

5. POLITICI ECOLOGICE ÎN INDUSTRIE .............................................................. 64 5.1. Obiective .................................................................................................................................................... 64 5.2. Managementul de mediu ........................................................................................................................... 64

5.2.1. Sistemul de Management de Mediu (SMM) ............................................................................................................... 65 5.2.2. Implementarea SMM ................................................................................................................................................... 65 5.2.3. Cerințele implementării SMM ..................................................................................................................................... 66

5.3. Tehnologii curate - nepoluante ................................................................................................................. 67 5.3.1. Perspective tehnologice de dezvoltare durabilă .......................................................................................................... 68 5.3.2. Progresul tehnic ............................................................................................................................................................ 69 5.3.3. Viziunea strategică a firmei .......................................................................................................................................... 69

5.4. Piața procedeelor și utilajelor de depoluare ............................................................................................. 70 5.5. Managementul ecologic prin intermediul ciclului de viață al produsului ............................................. 70 5.6. Modalități de reducere a poluării industriale .......................................................................................... 74 5.7. Test de autoevaluare ................................................................................................................................. 74

6. ASPECTE JURIDICE ALE ACTIVITĂȚII DE PROTECȚIE

A MEDIULUI ................................................................................................................ 77 6.1. Obiective .................................................................................................................................................... 77 6.2. Instrumentele juridice de protecția mediului ........................................................................................... 77 6.3. Răspunderea juridică în domeniul protecției mediului ........................................................................... 78 6.4. Reglementări economice și juridice de protecție a mediului .................................................................. 80 6.5. Test de autoevaluare .................................................................................................................................. 81



INTRODUCERE

Stimaţi Cursanţi,

Avem deosebita plăcere de a vă ura Bun Venit! în cadrul primului an de studii, în

Academia de Studii Economice, Facultatea „Management”. Pe parcursul primului semestru al

anului universitar 2012 – 2013 vom interacţiona pe această platformă, în vederea desfăşurării

activităţilor didactice aferente Disciplinei „Ecotehnologii”.

Cursul se adresează deopotrivă tuturor studenţilor înmatriculaţi în anul I de studii, în

cadrul Facultăţii „Management”, forma de învăţământ la distanţă, cât şi altor persoane interesate

de un domeniu de maximă actualitate în contextul economic şi social actual: protecţia mediului

şi relaţia dintre economie şi ecologie. Cu ajutorul vostru, informaţiile dezbătute în cadrul

cursului pot fi diseminate către actorii din mediul economic şi putem contribui împreună la

sporirea nivelului de conştientizare a importanţei mediului înconjurător pentru calitatea vieţii

fiecăruia dintre noi. Împreună putem construi o economie sustenabilă, bazată pe principiile

dezvoltării durabile!

Ne vom considera atinse obiectivele propuse prin prezentul curs, dacă la finalul

semestrului I, fiecare dintre voi va putea să:

o identifice principalele ameninţări asupra mediului rezultate în urma desfăşurării

activităţilor economice;

o identifice principalele surse de poluare provenite din activitatea economică şi să

identifice efectele nocive ale acestora asupra sănătăţii oamenilor;

o cunoască măsurile active de combatere a poluării industriale şi a formelor specifice de

poluare şi să adopte decizii şi acţiuni pro-active de prevenire a acestora;

o cunoască directivele şi recomandările internaţionale în domeniul protecţiei mediului

înconjurător şi să aplice principiile unei dezvoltări economice durabile în activitatea

profesională şi personală.

Cursul va fi structurat în 6 unităţi de învăţare, care vor aborda într-o manieră concisă

principalele elemente ce definesc tensiunile dintre economie şi ecologie, cu accent asupra

formelor de poluare, a surselor de poluare, a modalităţilor de combatere activă a poluării şi

a efectelor acesteia asupra mediului înconjurător şi asupra sănătăţii oamenilor.

Fiecare unitate de învăţare se va finaliza cu un test de evaluare, la capătul căruia veţi

obţine o imagine fidelă a progresului înregistrat în înţelegerea noţiunilor de bază ale cursului, ce

vă va servi inclusiv pentru pregătirea responsabilă a examenului final.

Procesul de instruire se va desfăşura într-o manieră interactivă, atât prin intermediul

resurselor electronice care vor servi drept bibliografie obligatorie (sau, după caz, facultativă), cât

mai ales prin intermediul forumurilor de discuţie, la care vă invităm să vă implicaţi în mod activ

şi să generaţi idei pentru dezbateri în grup, pe temele abordate în cadrul cursului.



Evaluarea aferentă cursului „Ecotehnologii” se va realiza prin două modalităţi:

o evaluare permanentă, pe baza calităţii intervenţiilor pe forumul disciplinei, dar şi pe

baza răspunsurilor furnizate la testele de evaluare;

o evaluare finală, pe baza rezultatelor examenului susţinut la finalul cursului.

Criteriile de evaluare avute în vedere pentru fundamentare notei finale sunt:

o examenul scris susţinut la finalul semestrului;

o rezultatele obţinute la testele de evaluare existente în cadrul platformei electronice;

o gradul de implicare activă în dezbaterile iniţiate pe forumul disciplinei.

Acestea fiind spuse, cu speranţa unei colaborări desfăşurată în condiţii excelente, vă

dorim Mult Succes! şi vă invităm să parcurgeţi materialele existente pe platformă!

Prof. Univ. Dr. Virginia CIOBOTARU

Prof. Univ. Dr. Ioan FRĂSINEANU



UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1

ACTIVITĂŢILE ANTROPICE ŞI MEDIUL AMBIANT

CUPRINS

1.1. Obiective

1.2. Trăsăturile economiei bazată pe cunoaștere

1.3. Raportul dintre economie și ecologie

1.4. Direcțiile impactului omului asupra mediului

1.5. Test de autoevaluare

1.1. Obiective

După studierea acestei unităţi de învățare vei avea cunoştinţe despre:

1.2. Trăsăturile economiei bazată pe cunoaştere

În condiţiile trecerii de la economia informaţională la economia bazată pe cunoaștere,

priorităţile de dezvoltare la nivelul economiei naţionale se reorganizează continuu, accentul

deplasându-se dinspre eficientizarea de ansamblu a sectorului economic, spre conceptul de dezvoltare

durabilă şi către componentele acestuia, printre care şi impactul activităţilor economico-sociale asupra

mediului.

Astfel, se pot evidenția cinci trăsături definitorii ale acestui concept intensiv promovat de

teoria şi practica economică contemporană, economia bazată pe cunoaștere, care prezintă un impact

direct în ceea ce priveşte problematica de mediu, respectiv:

apariţia unor noi ramuri dominante ale economiei mondiale care pun un accent tot mai

mare pe probleme care vizează responsabilitatea socială, dezvoltarea durabilă, protecţia mediului,

eficienţa energetică, etica socială etc.;

globalizarea/mondializarea concurenţei, în contextul proliferării tot mai accentuate a

companiilor multinaţionale care includ o puternică componentă de protecţie a mediului;

scurtarea timpului de viaţă al produselor şi diversificarea cererii, în condiţiile în care fazele

ciclului de viaţă ale unui produs s-au redus, iar producătorii pun accent pe serviciile post-vânzare;

creşterea complexităţii produselor oferite pe piaţă, prin înglobarea unor funcţii generatoare

de valoare adăugată pentru organizaţie şi de valoare de întrebuinţare pentru clienţi;

intensificarea reglementărilor în ceea ce priveşte protecţia mediului, sănătatea şi securitatea

în utilizare a produselor, ergonomia, etc.

1.2.1. Caracteristicile noilor ramuri dominante ale economiei mondiale

Noile ramuri dominante ale economiei mondiale, în contextul economiei bazată pe cunoaștere

manifestă o influenţă în ceea ce priveşte protecţia mediului, astfel:

structura economiei tinde să se modifice, ponderea în PIB revine sectorului serviciilor, mult

mai puțin poluant decât sectoarele clasice productive ale industriei;

- trăsăturile specifice economiei bazată pe cunoaștere, în corelație cu prioritățile

referitoare la protecția mediului;

- perspectivele de restructurare a economiei mondiale în contextul raportul dintre

economie și ecologie;

- principalele direcții ale impactului activităților economice și antropice asupra mediului.



noile ramuri industriale (industriile emergente, nanotehnologiile, industriile hi-tech) ce au un

conținut ridicat de progres tehnic și un impact scăzut asupra mediului;

consumatorii/clienţii cu un nivel crescut de cunoștințe devin preocupați de aspectele de

mediu, solicitând din partea producătorilor un plus de responsabilitate pentru mediu.

Intelectualizarea proceselor de muncă şi creşterea nivelului de cunoaștere a salariaţilor, ca

trăsături caracteristice economiei şi societăţii bazată pe cunoaștere induc un nivel sporit de

conştientizare în rândul populaţiei, manifestat prin:

creşterea nivelului de instruire a angajaţilor ce determină creșterea responsabilității în

procesul de muncă, reducând pierderile tehnologice, reducând rebuturile, eficientizând timpului de

lucru, precum și dezvoltând atitudini responsabile faţă de mediu, în ceea ce priveşte depozitarea

deşeurilor, managementul acestora, etc.;

creşterea nivelului de instruire a consumatorilor determină o atitudine mai responsabilă

pentru:

- produsele pe care le consumă;

- materiile prime înglobate în produse;

- caracteristicile procesului tehnologic;

- grija producătorului pentru reciclarea produselor.

Noile ramuri economice prezintă o serie de particularități care tind să substituie structura

clasică a economiei mondiale, după cum urmează:

▪ utilizarea capitalului intelectual și de progres tehnic ca principal factor de creștere economică;

▪ implicarea unui nivel ridicat de mecanizare și automatizare;

▪ utilizarea de personal înalt calificat și policalificat, capabil să urmărească un produs pe

întregul său ciclu de viață;

▪ creșterea valorii adăugate, în special pe baza activelor intangibile;

▪ obținerea unui avantaj competitiv pe bază de inovații, know-how, transfer de cunoștințe,

generând astfel drepturi de proprietate intelectuală;

▪ personalizarea accentuată a cererii pentru elementele percepute de client ca având valoare

adăugată ridicată, determinând o diversificare fără precedent a cererii.

1.2.2. Globalizarea concurenţei

Globalizarea reprezintă procesul de integrare al piețelor naționale într-una singură,

internațională, de bunuri, de servicii, de produse financiare, de forță de muncă, etc.

Globalizarea concurenţei, are la bază o serie de premise. Cele mai semnificative se referă la:

evoluţia tehnologiilor informatice, ce facilitează şi eficientizează procesul comunicațional;

apariţia de societăți transnaționale, care determină reducerea distanţelor şi a timpului

destinat producţiei;

liberalizarea comerţului, a pieţei forţei de muncă şi a pieţelor de desfacere;

necesitatea identificării de soluţii noi pentru problemele globale precum protecția mediului,

problema sărăciei, etc. Pe fondul integrării pieţelor, are loc formarea unor pieţe specializate pe probleme de mediu,

specifice unei societăți bazate pe cunoaștere:

piaţa internaţională a poluării, al cărei pilon de susţinere este comerţul cu deşeuri toxice;

piaţa certificatelor de emisii de carbon;

piaţa certificatelor verzi;

piaţa certificatelor albe.

De asemenea, are loc și apariția unor forme inovative de organizare, care dincolo de

interesele şi obiectivele economice implică şi o importantă componentă de protecţie a mediului,

respectiv clusterele ecologice şi spin-off-urile ecologice.

Clusterele ecologice reprezintă o interconectare geografică de instituții și companii din

anumite domenii sau distincte, care implementează în comun o strategie orientată spre protecția

mediului sau spre dezvoltarea unor activități ecologice. Clusterele ecologice pot avea ca obiectiv:

- implementarea unui sistem de management al mediului;



- transferul de metode inovative de management al mediului;

- stabilirea de strategii comune de aprovizionare-producție-vânzare care să respecte principiile

dezvoltării durabile și să promoveze măsuri active de protecție a mediului.

Spin-off-urile ecologice reprezintă parteneriate public-private cu statul sau prin Autoritatea

Națională de Reglementare ce acționează ca un centru de cercetare care promovează proiecte mari de

investiții în direcția dezvoltării durabile și protecției mediului ale căror rezultate le transferă ulterior,

direct sau indirect, către operatori economici și/sau către societatea civilă.

Globalizarea manifestă dezavantaje mai ales pentru statele slab dezvoltate, precum:

contribuirea la adâncirea decalajului dintre competitivitate și dezvoltare între statele

dezvoltate și cele slab dezvoltate;

liberalizarea pieței muncii ce duce la migrarea forței de muncă calificată și supercalificată

către statele mai dezvoltate, compromițând evoluția statelor slab dezvoltate;

apariția fenomenului de comerț cu deșeuri toxice către statele slab dezvoltate sau aflate în curs

de dezvoltare, generând poli de poluare a mediului.

1.2.3. Scurtarea timpului de viaţă al produselor şi diversificarea cererii

În mod paradoxal, scurtarea ciclului de viaţă a produselor manifestă implicaţii contradictorii

asupra mediului, astfel:

creșterea producției de bunuri implică procese intense cu consum intens de resurse, energie etc.;

creșterea volumului de rebuturi și deșeuri care, în scurt timp, va depăși limita de reziliență a

mediului;

scurtarea timpului de viață a produselor, cu introducerea unor noi faze, precum service post-

vânzare, colectarea deșeurilor și/sau bunurilor uzate de producător.

De asemenea, scurtarea ciclului de viață a produselor manifestă efecte colaterale, în special

în ceea ce privește dinamica costurilor de producție, precum:

- defavorizarea economiilor de ramură cu producție de masă sau de serie mare;

- manifestarea fenomenului de cerere uniformă de produse ce duce la fragmentarea sau

personalizarea pieții;

- creșterea costurilor suplimentare de gestionare și reciclare a deșeurilor/produselor uzate,

determinând și o creștere a costurilor de producție.

1.2.4. Creşterea complexităţii produselor oferite de piaţă

Creşterea complexităţii produselor oferite de piaţă, în contextul economiei bazată pe

cunoștințe, este evidenţiată prin cinci caracteristici fundamentale:

Creşterea nivelului de personalizare a cererii – aceasta alterează efectul de experiență și

defavorizează producerea de bunuri tipizate, standardizate generând:

- creșterea consumului, erorilor și volumului fizic al nomenclatoarelor, determinând riscul de

apariție a defectelor;

- amplificarea impactului negativ asupra mediului prin creșterea volumului de deșeuri.

Creșterea nivelului de complexitate a etapelor ciclului de viață a produsului determină:

- amplificarea reglementărilor în domeniul calității și în domeniul mediului;

- creșterea costurilor pentru asigurarea conformității (nealinierea la norme, standarde și

reglementări ar genera costuri mult mai mari).

Integrarea conceptelor de produs şi serviciu în cadrul bunurilor vandabile determină:

- dispariția treptată a produsului pur și a serviciului pur și apariția produsului cu servicii

asociate, respectiv a serviciului cu bunuri tangibile asociate;

- transferarea responsabilității de mediu de la consumator la producător

Creşterea conţinutului de tehnologie înglobată în produse și servicii determină efecte

pozitive indirecte asupra mediului.

Integrarea tehnologiilor emergente în procesele de fabricaţie a bunurilor şi serviciilor

determină:



- parametri tehnici superior (precum fiabilitate, rezistență, viteză de răspuns etc.);

- miniaturizarea produselor, reducerea consumurilor specifice, reducerea incidenței defectărilor

și implicit a mentenanței;

- reducerea cantității de deșeuri pe bază de siliciu, aliaje de aluminiu, materiale radioactive cu

impact mult mai mare, sau chiar devastator în raport cu mediu.

1.2.5. Protecţia mediului – o constrângere necesară pentru noua economie

În viziune clasică, factorii de mediu (aerul, apa și parțial solul) sunt considerați resursele

aflate în proprietate comună, având un preț nesemnificativ în raport cu importanța acestora, fapt ce

încurajează:

o utilizarea excesivă, risipa și distrugerea lor;

o o reflectare minoră în costurile de producție;

o afectarea deciziilor de comercializare, prețurile, investițiile etc.;

o facilitarea, în mod indirect, a procesului de externalizare a costurilor de poluare, determinând

apariția fenomenului de deplasare către alți plătitori.

În contextul noii economii, este necesară:

- reconfigurarea raportului dintre protecția mediului și activitatea economică;

- existența unei abordări a economiei în contextul unor evoluții complexe, pe principii de

funcționare a sistemelor dinamice de adaptare.

Economiştii preocupaţi de noua economie sunt uneori numiţi şi economişti ai complexităţii,

deoarece susţin ipoteza conform căreia economiile pot fi asociate cu sistemele biologice, evoluând

conform aceloraşi legi fundamentale, dar cu manifestări distincte. Creşterea nivelul de înţelegere al

legităţii va determina stăpânirea, într-o mai mare măsură, a mecanismului de funcţionare al pieţelor şi

firmelor, în contextul unor evoluţii complexe. Modul diferenţiat de abordare economică constă în

faptul că:

- conceptul clasic pune accent pe stabilitate şi echilibru economic;

- noul concept este dominat de instabilitate, fluctuaţie şi tendinţe evoluţioniste.

În acest context, premisele dezvoltării noii economii sunt:

capitalul intelectual/resursa umană devine factorul principal de dezvoltare și competitivitate;

principalii factorii de producție tradiționali (pământul, munca, capitalul) se transformă în

factori secundari de producție;

cunoștințele și tehnologiile avansate pot transforma în mod radical evoluția economiilor

naționale;

spiritul antreprenorial devine potențiala sursa de captare, aplicare și dezvoltare a valorii cu

ajutorul tehnologiilor performante.

Dezvoltarea noii economii reclamă o serie de tendințe cu implicații atât la nivel

microeconomic, cât și macroeconomic, precum:

reducerea presiunii asupra ecosistemelor naturale;

revenirea și apropierea omului de natură;

creșterea importanței inteligenței și creativității umane, ca o expresie fundamentală de

înțelegere a universului;

obținerea avantajului competitiv pe considerente care țin de nivelul de pregătire și creativitate

a personalului și nu pe considerente de exploatare a resurselor naturale la cele mai mici

costuri/prețuri, sau pe considerente de achiziționare a celor mai performante echipamente, ignorând

impactul acestora asupra mediului.

1.3. Raportul dintre economie și ecologie

O problemă mult dezbătută în ultimul timp este aceea a raportului de subordonare dintre

economie şi ecologie cu tot ansamblul de consecinţe care decurg dintr-un mod de abordare sau altul.

Incompatibilitatea de opinii dintre specialiștii în economie și specialiștii în ecologie derivă din modul

de apreciere a dezvoltării economice în raport cu valoarea suportului natural care susţine această



dezvoltare.

La nivel mondial dezvoltarea economică poate fi sintetizată prin:

- crearea unei economii care nu poate susține progresul, contrar obiectivului de dezvoltare

durabilă a unei economii;

- deciziile economice de creştere a potenţialului economic au dus la distrugerea ecosistemelor

(a suprafeţelor agricole, a păşunilor, a pădurilor şi zonelor piscicole) care reprezintă resursele naturale

de hrană, precum şi mare parte din resursele tehnologice de materii prime necesare în procesul

productiv.

Principalele ipoteze ale specialiștilor în economie sunt:

• venitul global a crescut de 7 ori în anul 2000 faţă de anul 1950;

• piaţa este un instrument de reglare a valorii resurselor;

• sistemele naturale pot fi considerate mijloace fixe, care vor aduce profit atât timp cât sunt în

stare de funcţionare.

Principalele ipoteze ale specialiștilor în ecologie sunt:

creșterea economică s-a realizat în detrimentul sistemul suport, a capitalul natural de resurse

al Terrei;

recunoaşterea valorii indirecte a serviciilor furnizate de sistemele naturale este un vitală, fiind

mult mai mare decât valoarea directă rezultată prin utilizarea sau exploatarea lor;

valoarea serviciilor trebuie cuantificată şi introdusă în semnalele pieţii. un exemplu în acest

sens este reprezentat de pădurile situate în bazinul unui curs de apă, care oferă servicii indirecte –

menţinerea debitului de apă, al precipitaţiilor sau nivelul temperaturilor medii din zona respectivă şi

zonele limitrofe – mult mai valoroase prin consecinţele pe care le declanşează decât cele rezultate din

exploatarea masei lemnoase a pădurii respective.

Ritmul actual de dezvoltare şi structurare a economiei determină efecte precum:

- creșterea cererii de consum a resurselor necesare în vederea susţinerii dezvoltării peste oferta

posibilităţilor de resurse naturale cunoscute şi exploatate într-o manieră durabilă;

- creşterea semnificativă în toate domeniile, ce poate fi cuantificată în date statistice conform

cărora, în ultima sută de ani, populaţia lumii a crescut de 20 ori, consumul de combustibili fosili a

crescut de 30 de ori, iar producţia industrială de 50 de ori.

Un aspect îngrijorător este cel al procesului distructiv pe care omul îl exercită asupra

mediului, în general, şi al resurselor naturale, în special, inclusiv sinergia fenomenelor, care începe să

autoîntreţină degradarea printr-un proces denumit buclă cu răspuns pozitiv, conform căruia unele

dintre fenomenele de degradare devin ireversibile.

În acest context, raportul dintre ecologie şi economie trebuie reconsiderat, fiind necesară o

percepţie mai largă pentru noţiunea de ecologie. Este necesar să aibă loc ceea ce Thomas Kuhn,

specialist în istoria ştiinţelor, numeşte un „transfer de paradigmă” valabil pentru fenomenele care se

petrec în realitate şi care nu concordă cu teoria. Astfel, respectarea principiilor ecologiei presupune

stabilirea unor obiective precum:

proiectarea unei economii ecologice sau eco-economii care trebuie să copieze într-un fel

evoluţia naturii care se bazează pe echilibre;

proiectarea unei economii care să poată fi suportată de mediu, nu să se îndrepte spre

autodistrugere prin subminarea suportului natural care o susţine;

Operaționalizarea obiectivelor principiilor ecologiei presupun, de asemenea, stabilirea

următoarelor modalități de acțiune:

- considerarea economiei ca un ”subsistem” al ecosistemului planetar;

- restructurarea fundamentală a economiei pe principii durabile/eco-economice care vor

schimba din temelii structura industriei;

- restructurarea profundă a modului de gospodărire a capitalului natural, în primul rând în

sectorul energetic ce va fi orientat spre o nouă sursă de energie, derivată în special de la soare,

determinând astfel trecerea de la economia bazată pe ”Carbon” la economia bazată pe ”Hidrogen”;

- restructurarea tuturor sectoarelor economice;

- reciclarea și reutilizarea materialelor pe baza unui sistem cu buclă închisă, capabil să

influențeze în mod pozitiv industria extractivă.



Omenirea, trecând prin diferite stadii de dezvoltare cum ar fi Revoluţia Agrară, Revoluţia

Industrială, inclusiv Revoluţia Informatică, care au schimbat de fiecare dată chipul planetei,

traversează acum o puternică Criza Economică însoţită de existenţa unor catastrofe naturale fără

precedent și conştientizează necesitatea unei Revoluţiei Ecologice, dictată nu de descoperirile tehnice

şi tehnologice, ci de instinctul de supravieţuire. Revoluţia Ecologică, similar Revoluţiei Industriale,

depinde de tranziţia către o nouă sursă de energie. Ea va schimba treptat toate sectoarele economiei

globale, mediul, societatea şi în final tipul de civilizaţie.

1.4. Direcţiile impactului omului asupra mediului Una dintre cele mai dezbătute probleme ale ultimilor decenii o constituie complexitatea

raportului existent între om şi natura şi anume opoziţii identificate dintre activitatea umană şi

echilibrul natural.

Odată cu creșterea economică și creșterea demografică impactul omului asupra mediului a

evoluat ca amploare și diversitate a formelor de manifestare, ajungând la dimensiuni planetare. La

acestea, se adaugă atitudinea neînțelegătoare a omului față de natură cu tratarea acesteia ca un bun

propriu, inepuizabil.

Din ansamblul direcţiilor în care se exercită impactul omului asupra mediului menționăm:

schimbarea structurii ecosistemelor peste limita lor naturală de a se reface, cu rupturi grave de

echilibru;

eliminarea din biosferă a unor specii de plante şi animale odată cu denaturarea şi distrugerea

arealelor naturale proprii şi punerea lor într-o competiţie inegală şi dezavantajoasă de existenţă

introducerea unor cantităţi de substanţe nespecifice mediului, greu sau imposibil de

metabolizat de către biosferă;

schimbarea compoziţiei atmosferei de joasă altitudine, a mărilor şi oceanelor prin deversarea

unor deşeuri chimice şi radioactive periculoase, greu sau imposibil de metabolizat de biosferă, cu

urmări devastatoare pentru biosul terestru;

transformarea radicală a peisajului geografic prin lucrări hidrotehnice de mari proporţii

(bazine, lacuri de acumulare, îndiguiri, desecări etc.) cu urmări negative pentru întreaga ecosferă;

exploatarea neraţională a resurselor solului şi subsolului urmată de pierderea structurii şi

fertilităţii solului prin eroziune, alunecări şi degradare;

modificări de climă/încălzire globală, perturbări climatice datorită defrişărilor masive de

păduri pe mari suprafeţe de teren;

alterarea fondului genetic natural cu reducerea potenţialului de adaptare şi refacere a

organismelor vii şi a ecosistemelor naturale.

Activităţile antropice produc un impact semnificativ asupra diversităţii biologice de un ordin

de mărime superior celui al marilor extincţii preistorice, cu un ritm de evoluţie de 1000 – 10.000 de

ori mai mare. Astfel, dintre speciile cunoscute, până în anul 2050 vor dispărea 50.000 dintre speciile

de plante, 25% dintre speciile de mamifere şi 11% dintre speciile de păsări.


Întrebare: Care sunt particularitățile noilor ramuri economice specifice economiei bazată

pe cunoaștere? Răspuns: Noile ramuri economice prezintă o serie de particularități care tind să substituie

structura clasică a economiei mondiale, după cum urmează:

▪ utilizarea capitalului intelectual și de progres tehnic ca principal factor de creștere economică;

▪ implicarea unui nivel ridicat de mecanizare și automatizare;

▪ utilizarea de personal înalt calificat și policalificat, capabil să urmărească un produs pe

întregul său ciclu de viață;

▪ creșterea valorii adăugate, în special pe baza activelor intangibile;



▪ obținerea unui avantaj competitiv pe bază de inovații, know-how, transfer de cunoștințe,

generând astfel drepturi de proprietate intelectuală;

▪ personalizarea accentuată a cererii pentru elementele percepute de client ca având

valoare adăugată ridicată, determinând o diversificare fără precedent a cererii.

Întrebare: Care sunt premisele care favorizează globalizarea concurenței? Răspuns: Globalizarea concurenţei, are la bază o serie de premise. Cele mai semnificative

se referă la:

• evoluţia tehnologiilor informatice, ce facilitează şi eficientizează procesul

comunicațional;

• apariţia de societăți transnaționale, care determină reducerea distanţelor şi a timpului

destinat producţiei;

• liberalizarea comerţului, a pieţei forţei de muncă şi a pieţelor de desfacere;

• necesitatea identificării de soluţii noi pentru problemele globale precum protecția

mediului, problema sărăciei, etc.

Întrebare: Care sunt tendințele la nivel microeconomic și macroeconomic care se

manifestă sub impulsul dezvoltării noii economii? Răspuns: Dezvoltarea noii economii reclamă o serie de tendințe cu implicații atât la nivel

microeconomic, cât și macroeconomic, precum:

reducerea presiunii asupra ecosistemelor naturale;

revenirea și apropierea omului de natură;

creșterea importanței inteligenței și creativității umane, ca o expresie fundamentală de

înțelegere a universului;

obținerea avantajului competitiv pe considerente care țin de nivelul de pregătire și

creativitate a personalului și nu pe considerente de exploatare a resurselor naturale la cele mai mici

costuri/prețuri, sau pe considerente de achiziționare a celor mai performante echipamente, ignorând

impactul acestora asupra mediului..

Întrebare: Care sunt trăsăturile economiei bazată pe cunoaştere?

Întrebare: În ce constă globalizarea concurenţei? Care sunt principalele pieţe

specializate pe probleme de mediu şi care sunt formele de organizare specializate în economia

bazată pe cunoaştere?

Întrebare: Care sunt direcţiile de manifestare ale impactului omului asupra mediului?

Bibliografie

1. Ciobotaru, V., Frăsineanu, C., Frăsineanu, I., Țăpurică, O. C., Politici Ecologice de Mediu,

Editura Economică, București, 2011

2. Ciobotaru, V., Socolescu, A.M., Poluarea şi Protecţia Mediului”, Editura Economică,

Bucureşti, 2008

3. Frăsineanu, L., Băloiu, L. M., Economia și Protecția Mediului Înconjurător, Editura ASE,

București, 2007

4. Bleahu, M., Privește Înapoi cu Mânie… Privește Înainte cu Spaimă, Editura Economică,

București, 2001

5. Brown, L., Ecoeconomie. Crearea unei Economii pentru Planeta Noastră, Editura Economică,

București, 2001

6. Cornescu, V., Mihăilescu, I., Stanciu, S., Management General, Editura Actami, București, 2001




POLUAREA FACTORILOR DE MEDIU

CUPRINS

2.1. Obiective

2.2. Poluarea atmosferică

2.3. Poluarea hidrosferei

2.4. Poluarea și degradarea solului


2.1. Obiective După studierea acestei unităţi de învățare vei avea cunoştinţe despre:

2.2. Poluarea atmosferică Poluarea atmosferei se datorează prezenţei unor substanţe străine mediului natural care

produc o variaţie semnificativă a proprietăţilor acestuia. Acest fenomen afectează indirect şi

ecosistemele acvatice şi terestre, deoarece poluanţii ajung în contact cu apa şi solul.

2.2.1. Dispersia poluanţilor în funcţie de condiţiile de mediu

Deteriorarea calității aerului variază semnificativ în funcție de condițiile atmosferice, un rol

important revenind deplasării maselor de aer, atât pe verticală, cât și pe orizontală.

Deplasarea maselor de aer pe verticală determină:

- instabilitate atmosferică, când temperatura scade cu înălţimea mai mult decât media

gradientului, situaţie în care aerul încălzit la sol se deplasează pe verticală şi favorizează dispersia

poluanţilor;

- stabilitate atmosferică atunci când temperatura scade cu înălţimea mai puţin decât media

gradientului, iar mişcarea ascendentă a maselor de aer este frânată, în consecinţă dispersia poluanţilor

este defavorizată, concentraţia lor crescând în apropierea solului;

- stare atmosferică indiferentă (neutră) - temperatura nu variază semnificativ cu înălţimea,

determinând o acalmie, în general de scurtă durată, în care dispersia poluanţilor este staţionară;

- inversiune termică - temperatura creşte cu înălţimea, aerul se răceşte la sol, devine mai dens

şi acţionează ca un ecran în calea deplasării maselor de aer şi a dispersiei poluanţilor pe verticală,

situaţie în care poluarea devine maximă la nivelul solului.

Deplasarea maselor de aer pe orizontală generează vântul, variabil ca direcţie şi intensitate,

datorită unor fenomene de turbulenţă mecanică sau termică, precum:

- turbulenţa mecanică este consecinţa frecării aerului de suprafaţa solului sau de obstacole

întâlnite în cale şi provoacă vârtejuri care se propagă pe verticală;

- turbulenţa termică se datorează diferenţei de temperatură între sol şi stratul de aer adiacent.

Amândouă tipurile de turbulență acționează concomitent, în proporții diferite, antrenând

- cauzele, efectele și măsurile de combatere a poluării atmosferei, a poluării

hidrosferei și a poluării solului;

- caracterizarea principalilor poluanți solizi, lichizi și gazoși care afectează

atmosfera și hidrosfera;

- managementul deșeurilor și modalitățile de recuperare, reciclare și valorificare

a principalele deșeuri provenite din mediul urban.



disiparea poluanților în atmosferă. Aceste fenomene reprezintă o cale de purificare a aerului și

precipitațiilor.

2.2.2. Caracterizarea poluanţilor atmosferici

Criteriile conform cărora sunt caracterizaţi poluanţii atmosferici ţin cont de starea de

agregare, concentraţie, persistenţă atmosferică şi influenţa lor reciprocă.

În funcţie de starea de agregare, poluanţii pot fi: gazoși, lichizi, solizi și aerosoli.

În ce priveşte concentraţia poluanţilor, în toate ţările lumii există norme ce stabilesc

concentraţiile maxim admisibile (CMA) pentru toate substanţele toxice din atmosferă, reprezentând

limitele de concentraţie de la care se consideră efectul poluant al acestora. În ţara noastră, normele

Ministerului Sănătăţii, inventariază peste 400 de agenţi poluanţi ai atmosferei. Concentraţiile maxime

admisibile pentru principalii poluanţi atmosferici se regăsesc în STAS 12574-87.

În ceea ce priveşte gradul de persistenţă al poluanţilor în atmosferă, acesta este foarte diferit,

în funcţie de natura lor, respectiv capacitatea de a reacţiona, precum şi de condiţiile meteorologice

locale. Avem poluanţi a căror persistenţă atmosferică este:

- de ordinul zilelor – amoniacul, hidrogenul Sulfurat, oxidul de Azot - cca. 2 zile, dioxidul de

Sulf şi dioxidul de Azot - până la 5 zile;

- de ordinul anilor – oxidul de Carbon - 2-3 ani; dioxidul de Carbon - 4 ani; hidrocarburile -

circa 16 ani; freonii - circa100 de ani; metalele şi masele plastice - sute de ani.

Influenţa reciprocă se manifestă prin fenomene de sinergism, antagonism și anergism

(potențarea efectelor, anihilarea lor, respectiv lipsa oricărei influențe).

Sinergismul favorizează:

- formarea smogului fotochimic în atmosfera marilor orașe datorită gazelor de eșapament,

având ca efect la nivelul mediului reducerea vizibilității, degradarea vegetației, erodarea clădirilor,

monumentelor, iar la nivelul omului deteriorarea stării de sănătate (în special la nivelul căilor

respiratorii);

- formarea ozonului ce este necesar în protecția împotriva radiațiilor UV, însă peste

concentrația maximă admisibilă devine dăunător pentru oameni și pentru culturile agricole.

De asemenea, un caz tipic de sinergism este cel care a transformat zona Copşa Mică în

perimetrul cel mai poluat din Europa, datorită prezenţei concomitente în atmosferă a dioxidului de

Sulf, negru de fum, pulberi metalice, cu depăşirea de câteva ori a normelor admise. Situația a avut

următoarele efecte:

- la nivelul omului – creșterea incidenței bolilor pulmonare, cardio-vasculare, digestive,

infecțioase, parazitare, ale pielii și țesutului celular subcutanat, apariția de anemii, creșterea mortalității

infantile, apariția efectelor mutagene și cancerigene cu acțiune pe termen lung (10 – 20 ani) etc.;

- la nivelul mediului – decolorări ale vegetației și culturilor agricole, uscări timpurii,

dezechilibrări de creștere, rezistență scăzută la schimbări bruște de temperatură, apariția de boli și

dăunători etc.

2.2.3. Principalele surse de poluare a atmosferei

Poluarea atmosferei se datorează existenţei unor surse naturale sau antropice.

Surse naturale

Erupţiile vulcanice produc suspensii în atmosfera terestră (produși gazoși, solizi și lichizi) cu

dispersie la mari distanţe şi remanenţă atmosferică de 1 – 2 ani.

Furtunile de praf apar datorită vânturilor continue şi de durată, formând suspensii aeriene

plutitoare, remanente în atmosferă pentru perioade lungi de timp și având o dispersie considerabilă

față de locul de proveniență Recent, furtunile de praf (taifun, ciclon) apar ca manifestări atmosferice

în zone nespecifice ale globului.

Incendiile naturale, deosebit de răspândite, distrug suprafețe întinse de păduri și habitate

naturale. Se produc atunci când umiditatea zonei scade sub pragul critic. Se manifestă în special în



zona tropicală, deși gradul de umiditate a pădurilor tropicale nu favorizează izbucnirea lor (însă

creșterea conținutului de oxigen cu 1% peste limita de existență în atmosferă duce la creșterea

incidenței de declanșare a fulgerelor cu 70%; de asemenea, creșterea conținutului de ozon în

atmosferă peste o anumită limită declanșează explozii).

Surse antropice

Pe primul loc, cu o contribuţie de circa 60% la poluarea antropică a atmosferei se află

transportul rutier, urmat de industrie. Arderea combustibililor lichizi, solizi şi gazoşi în consumul

casnic şi industrial reprezintă o sursă importantă şi permanentă de poluare.

Industria - sursă majoră de poluare

Cele mai mari emisii de poluanţi rezultă din:

- industria extractivă - prin emisii de praf;

- industria petrochimică - prin hidrocarburi, unele fiind amestecuri inflamabile, potențial

explozibile cu un grad ridicat de toxicitate;

- industria energetică – în special termoenergia ce ocupă prima poziție la poluarea atmosferei

cu dioxid de sulf și a doua cu la poluarea cu praf și cenușă;

- industria materialelor de construcții – prin praf și pulberi (de exemplu, fabricarea cimentului

este ramura industrială cu impactul poluant cel mai puternic, dat fiind materiile prime de bază

utilizate, calcar în amestec cu argilă şi specificul proceselor tehnologice de fabricaţie);

- industria siderurgică și metalurgică – prin pulberi metalice și nemetalice, unele dintre

pulberile metalelor grele având un caracter puternic cancerigen.

Poluarea atmosferică industrială în România

Zonele urbane din România pot fi clasificate sub raportul calităţii aerului atmosferic în:

o Zone urbane, fără activitate industrială intensă, în care sursele principale de poluare sunt

reprezentate de instalaţiile de încălzire a locuinţelor, de traficul rutier, incinerarea deşeurilor etc. În acest

caz, nivelul de poluare cu dioxid de azot, pulberi și amoniac este mai ridicat.

o Zone urbane puternic industrializate, cu specific industrial local. Un impact puternic asupra

atmosferei urbane are:

metalurgia neferoasă (Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare – unde au avut loc depășiri de CMA

pentru dioxidul de sulf și metalele grele);

siderurgia (Hunedoara, Călan, Reşiţa, Galaţi – unde a avut loc o impurificare atmosferică cu

pulberi sedimentabile ce conțin oxizi de fier și metale grele);

industria chimică și petrochimică (teritorial destul de răspândită, la Râmnicu Vâlcea, Oneşi,

Ploieşti, Drobeta-Turnu Severin – unde a avut loc o impurificare cu o gamă largă de poluanți

anorganici și organici);

industria de celuloză, hârtie și fibre sintetice (Brăila, Suceava, Bacău, Dej, Săvineşti – unde

a avut loc o impurificare cu dioxid de sulf, sulfură de carbon, hidrogen sulfurat, mercaptani;

combinatele de îngrășăminte chimice (Arad, Işalniţa, Tg. Mureş – unde au avut loc poluări

cu amoniac, oxizi de azot etc.

Traficul rutier – sursă de poluare atmosferică

Emisiile poluante cele mai des întâlnite sunt monoxidul de carbon şi de azot, dioxidul de sulf,

benzenul, hidrocarburile poliaromatice, metanul, plumbul, azbestul etc.

Volumul, natura și concentrația poluanților depind de tipul de autovehicul, de natura

combustibilului, precum și de condițiile tehnice de funcționare.

Principalele particularități ale poluării din traficul rutier sunt:

se produce foarte aproape de sol, fapt care duce la o concentrare ridicată la o înălţime foarte mică;

se produce pe întreaga suprafaţă a localităţilor, diferenţele de concentraţii depinzând de

densitatea traficului şi de posibilităţile de ventilaţie a străzilor etc.

Nivelul emisiilor poluante ce provin din traficul aerian este de asemeni foarte ridicat, existând

aeroporturi, ca Los Angeles International Airport (LAX), a căror poluare aviatică constituie principala

sursă de smog din oraş.



2.2.4 Efectele poluării atmosferice

Efectele produse de poluanţii atmosferici, în funcţie de momentul când se manifestă, pot fi: efecte

directe sau imediate şi efecte pe termen lung sau cu caracter global.

Efecte directe ale poluanţilor atmosferici

Efectele directe ale acţiunii poluante pe care o determină anumite substanţe, sunt prezentate în

continuare, în funcţie de starea de agregare a acestora şi sursele lor de provenienţă.

Poluarea cu produşi gazoşi variază în funcţie de sursa de emisie, cantitate produsă, nocivitate

şi persistenţă în atmosferă.

Dioxidul de carbon apare ca urmare a tuturor proceselor de ardere și are ca efect direct de

poluare peste limita de 0,03%.

La om se manifestă prin intoxicarea la nivelul aparatului respirator prin:

- autointoxicare – când se produce o presiune parțială la nivelul plămânilor, împiedicând

trecerea oxidului de carbon din sângele venos în alveolele pulmonare de unde să poată fi expirat;

- intoxicaţie exogenă – când presiunea parţială de la nivelul plămânilor face imposibilă acţiunea

de inspiraţie a unei noi cantități de aer, care să întreţină procesul de oxigenare a alveolelor pulmonare;

în jurul concentraţiei de 3% apar tulburări de ritm respiratoriu; cu creşterea concentraţiei se instalează

cianozarea insoţită de dezechilibrul acido-bazic, iar în final survine decesul.

Monoxidul de carbon apare în proporția cea mai mare din trafic, datorită arderii incomplete a

combustibililor.

La om provoacă efecte grave de asfixiere deoarece blochează hemoglobina care are o afinitate

de 240 de ori mai mare pentru monoxid de carbon decât pentru oxigen.

Oxizii de azot apar din utilizarea combustibililor fosili pentru industrie sau încălzirea locuințelor

și a carburanților în motoarele cu ardere internă. Poluarea zonală mai apare și datorită fabricării acidului

azotic și a produselor derivate (cum ar fi îngrășămintele).

În special, dioxidul de azot este toxic deoarece:

- formează ”smogul fotochimic” care dă aerului o nuanță ușor cafenie, reducând vizibilitatea

atmosferică și afectând traficul rutier;

- formează, în prezența precipitațiilor, acidul azotic ce determină caracterul acid al ploilor care

afectează direct vegetația;

- contribuie, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, la formarea ozonului (un puternic poluant

oxidant și dăunător în concentrații mai mare decât CMA);

- distruge, la om, alveolele pulmonare, provocând asfixierea.

Dioxidul de sulf se acumulează în atmosferă datorită activităţilor vulcanice, dar şi arderii

combustibililor fosili, industriei de neferoase etc. Este deosebit de toxic, având efecte directe asupra

faunei şi florei, degradarea construcțiilor, la om provocând îmbolnăviri respiratorii.

Hidrogenul sulfurat provine în mod natural din activităţile vulcanice sau procesele de

putrefacţie, dar şi din industria petrochimică (în special de la rafinarea petrolului), industria

cocsochimică etc.

Efectele nocive sunt mai pronunţate la om decât la alte vieţuitoare. Acest gaz este sesizabil

după miros până la concentraţia de 35µg/m3, după care aparatul olfactiv se blochează, apărând

intoxicarea, care provoacă îmbolnăviri grave de tip neurologic (“Sindromul Drobeta” - manifestare a

simptomelor de tip neuroastenic: astenie, cefalee, nervozitate, somnolenţă diurnă etc.) sau decesul.

Ozonul, format prin mecanismul fotochimic în prezența oxizilor de azot din gazele de

eșapament, distruge membrana celulară a frunzelor și amplifică efectul ploilor acide de a solubiliza

unele metale existente în compoziția solului. Creșterea concentrației de ozon în atmosfera marilor

orașe duce la agravarea unor afecțiuni respiratorii (astmul bronhic etc.)

Poluarea cu substanţe lichide Acest tip de poluare atmosferică are o pondere mai mică şi se datorează folosirii solvenţilor



organici sub formă de dispersie în industria de lacuri şi vopsele, precum şi a utilizării insecticidelor şi

pesticidelor în agricultură.

Poluarea cu substanţe solide

Dintre agenții poluanți solizi sub formă fin divizată, ce provin în special din activitățile industriale și

din traficul rutier, exemplificăm:

praful de ciment ce se dispersează pe distanţe mari cu depuneri semnificative în zonele

limitrofe, de asemenea cu reducerea transparenţei atmosferei, perturbând procesul de fotosinteză, traficul

și/sau provocând îmbolnăviri grave;

pulberile metalurgice, provenite de la fabricarea fontei, oţelului, aluminiului etc, au un

conţinut ridicat de oxizi metalici care reprezintă totodată şi o pierdere însemnată de materiale: 8 kg

pulberi/t fontă, 10 kg pulberi/t oţel, 450 kg pulberi/t aluminiu.

Poluarea cu aerosoli implică efecte grave, în special datorită prezenţei metalelor grele plumb

şi mercur.

Poluarea cu plumb apare din procesul de obținere și din cel de utilizare a acestuia la

fabricarea acumulatorilor, a grundurilor anticorozive sau a aditivilor de corectare a cifrei octanice a

benzinelor.

Plumbul este deosebit de toxic, reduce rezistenţa organismului la infecţii, afectează funcţiile

sistemului nervos și are o acţiune sinergică cu oxizii de azot, producând intoxicații grave, ce

culminează cu îmbolnăvirea de tip ”saturnism”.

Poluarea cu mercur apare din procesul de obținere și din cel de utilizare a acestuia la

industria clorosodicelor, antidăunătorilor, amalgamurilor, precum și ca agent de răcire la reactorii

nucleari etc.

Mercurul se poate acumula prin intermediul lanţului trofic producând dereglarea

mecanismelor REDOX, la nivel celular şi blocarea metabolismul general al organismului uman. În

baza influenţei reciproce, de tip antagonic, dintre unii poluanţi, intoxicarea cu mercur se poate înlătura

cu hidrogen sulfurat.

Efecte globale ale poluării atmosferice

Efectul de seră

Constă în împiedicarea reflexiei căldurii terestre primită de la soare în spaţiul cosmic, asociată

cu încălzirea exagerată a straturilor atmosferice inferiore datorită anumitor poluanţi atmosferici.

Principalul ”gaz de seră” este considerat dioxidul de carbon (ce provine din procesele de

ardere industrială și din traficul rutier), acțiunea acestuia fiind amplificată și de contribuția altor gaze

cu efect de seră precum metanul, oxizii de azot şi compuşii organici (halogenuri –clorofluorocarburi,

CFC).

Efectul de seră declanşează încălzirea globală cu modificarea climatului global.

Îngrijorează ritmul accelerat al schimbărilor climatice, asociat cu imposibilitatea adaptării biosului

la acest ritm.

Consecinţele perturbărilor climatice de tipul catastrofelor naturale (cicloane, uragane,

taifunuri, cutremure, inundaţii – cu pierderi materiale şi umane) sunt asociate cu perturbarea severă a

echilibrelor terestre: lărgirea zonelor aride, restrângerea zonelor subtropicale cu ploi hibernale şi

perturbarea regimului de precipitaţii în special în zona temperată, care vor crea dificultăţi în

aprovizionarea cu apă a ţărilor industrializate, modificări ale biodiversităţii terestre etc.

Gradul de urbanizare amplifică efectul de seră, oraşele devenind adevărate enclave de căldură,

deoarece materialele de construcţii absorb radiaţiile solare de trei ori mai mult decât un sol umed. Vânturile

într-o arhitectură urbană de tip canion sunt sursă de secetă şi nu permit purificarea aerului, iar canalizările

împiedică evaporarea apei.

Consecinţele în cascadă ale acestui fenomen:

topirea calotelor glaciare, cu creşterea nivelului oceanului planetar şi inundarea unor zone

joase, mişcările tectonice, schimbări de relief, apariţia de fenomene meteorologice extreme, toate

datorită existenţei unor cantităţi neobişnuit de mare de apă care intră în circuitul natural;



infiltrarea apei sărate marine în pânza freatică terestră cu perturbarea severă a cantităţii şi

calităţii apei potabile determinând, în perspectivă, penurie de apă utilizabilă;

instalarea unor perioade de secetă prelungită şi extinderea fenomenului pe direcţia sud-

nord cu diminuarea producţiilor agricole.

Măsurile generale-planetare de contracarare a efectului de seră pot fi:

operaționalizarea unui program de reîmpăduriri masive;

restructurarea energeticii la scară mondială cu trecerea la utilizarea largă a resurselor

energetice neconvenţionale, regenerabile şi nepoluante (ceea ce necesită investiţii suplimentare);

utilizarea carburanţilor alternativi în transporturi etc.

Distrugerea stratului de ozon Ozonul se formează în partea superioară a atmosferei și se găseşte în concentraţii variabile de

la suprafaţa Terrei până la altitudinea de circa 35 km, unde se găseşte un strat gros de circa 3mm şi

concentraţia de circa 10 ppmv cu rol de ecran protector împotriva radiaţiilor ultraviolete.

Deteriorarea stratului de ozon, fenomen considerat asociat declanşării şi agravării efectului

de seră apare datorită creşterii concentraţiei unor poluanţi gazoşi din atmosferă, precum: freonii, metanul,

oxizii de azot.

Cauze, respectiv surse ce au condus la deteriorarea stratului de ozon:

→ naturale – erupţiile vulcanice, frecvente şi puternice din ultimii 20 de ani;

→ antropice, precum:

– activităţile care utilizează freonii (de exemplu, industria cosmetică);

– intensificarea traficului rutier.

Fenomenul a fost observat pentru prima dată în 1985 la sfârşitul primăverii astrale în

Antarcticii, când s-a constatat formarea unor “găuri în stratul de ozon” (scăderi ale grosimii stratului

de ozon sub 1,5 mm).

Efecte. Se estimează că o scădere a concentraţiei de ozon cu 1% determină o creştere a

fluxului de radiaţii UV către Pământ cu 2%, ceea ce ar duce la sporire de 6 ori a frecvenţei cancerului

de piele şi a bolilor de ochi, plus apariţia altor efecte care ar perturba în mod serios echilibrele

ecosistemelor terestre, precum distrugerea planctonului, schimbării în sistemul imunologic uman,

reducerea rezistenţei seminţelor la acţiunea dăunătorilor şi antidăunători, etc.

Măsurile de protejare a stratului de ozon vizează înlocuirea/eliminarea totală a freonilor cu

alte produse mai blânde, mai puţin halogenate.

Ploile acide

Reprezintă precipitaţii atmosferice cu pH acid (< 5,6).

Germania a fost prima afectată de acest tip de poluare, denumit “sindromul pădurii muribunde”.

Fenomenul se datorează prezenţei în atmosfera terestră a poluanţilor dioxid de sulf şi oxizi de

azot, gaze uşor solubile în apă, cu care formează acizii corespunzători.

Cauze, respectiv surse ce au condus la apariția ploilor acide:

→ utilizatorii de cărbune – energetica emană 86% din dioxidul de sulf existent în atmosferă;

→ traficul rutier ce emană în atmosferă oxizii de azot.

Ca o particularitate, poluarea cu dioxid de sulf este o poluare aproape invizibilă, deoarece

evacuarea gazelor de termocentrală prin intermediul coșurilor industriale înalte modifică problema

poluării exclusive a zonelor limitrofe, transformând-o într-o poluare la mare distanță, care afectează:

atmosfera, prin formarea ceţii acide;

solul, pădurile, livezile, vegetaţia, culturile agricole, prin spălarea substanţele nutritive din

sol, scăderea rezistenţei pomilor la îngheţ, perturbarea ciclul de creştere al arborilor, afectarea

membranei celulare a frunzelor;

clădirile, statuile, obiectivele de artă prin corodarea finisărilor exterioare;

sănătatea umană, prin afectarea căilor respiratorii (tuse, astm, dureri de cap, iritaţii nazale etc.)

ecosistemele acvatice, prin scăderea producţiei piscicole din lacurile şi râurile din zonele poluate.

O altă particularitate a ploilor acide este că au un efect mai puternic în zonele reci, unde procesele

de putrefacţie sunt mai lente şi concentraţia de amoniac mai redusă, amoniacul reprezentând un

neutralizator al ploilor acide.



Măsuri de diminuarea efectelor ploilor acide presupun:

restructurarea energeticii şi aplicarea conceptului de centrală electrică ecologică (nucleară,

eoliană, solară, geotermală, etc.);

purificarea avansată a gazelor de ardere şi a gazelor de eşapament, prin investiţii susţinute;

un program global de reîmpădurire cu specii de arbori rezistente.

2.2.5. Măsuri de protecția a atmosferei

Pentru protecția atmosferei se utilizează atât măsuri de combatere a poluării, cât mai ales

măsuri de prevenire a acesteia.

Măsuri de combatere a poluării atmosferice

Măsurile de combatere a poluării industriale:

- restructurarea unor sectoare industriale prin închiderea sau redimensionarea unor unităţi sau

activităţi productive puternic poluante;

- revizuirea şi înlocuirea proceselor tehnologice poluante folosind investiţii masive în tehnică şi

tehnologie productivă nouă.

Măsurile de combaterea poluării din trafic - modificări în plan administrativ specifice traficului rutier: urmăreşte generaţiile de vehicule,

fluidizarea traficului auto, reproiectarea structurilor de rulare şi reconfigurarea arterelor rutiere.

- de limitare a poluării prin norme şi reglementări: omologarea de autovehicule în raport cu

normele europene „Euro” care reglementează poluarea cu hidrocarburi, particule solide, oxizii de azot

şi de carbon

Programe generale de combatere a poluării atmosferice – subvenţionate de către

centralelor electrice precum:

- extinderea unor programe bazate pe principiul economiei de piaţă, prin care centralele electrice

participă la investiţii ce vizează modernizarea unor instalaţii, firme, sisteme şi reţele electrice, cu participare la

profitul realizat;

- “managementul cererii” care presupune satisfacerea cererii de curent electric prin conservare,

cu realizarea de profit pe seama aşa-zişilor “negawaţi” (cantitatea de energie electrică nevândută),

program ce constituie o metodă de combatere a poluării.

Măsuri specifice de prevenire a poluării atmosferice

Pentru diminuarea poluării atmosferice se utilizează:

- metode fizico-mecanice și metode fizico-chimice;

- coșuri industriale.

Metodele fizico-mecanice Îndepărtarea poluanţilor solizi şi a picăturilor lichide antrenate de gaze se realizează cu

metode şi aparate de separare gravitaţională şi centrifugală, diferenţiate după mărimea particulelor:

- pentru particule mari (>10) - camere de desprăfuire, aparate cu şicane, cicloane, filtre cu saci;

- pentru pulberi fine şi picături de lichid (<10) - turnuri de spălare, filtre electrostatice şi

epuratoare sonice.

Epurarea avansată a gazelor se realizează utilizând electrofiltrele, aceste utilaje având aplicații

multiple într-o serie de domenii precum:

- industria extractivă şi instalaţiile de măcinare fină, precum cele de la fabricarea cimentului;

- industria metalurgică, pentru separarea pulberilor metalice de la fabricarea fontei, oţelurilor şi

aluminiului;

- purificarea gazelor de cocserie, separarea prafului de cărbune de picăturile de gudron;

- industria chimică, de exemplu fabricarea acidului sulfuric, când se recuperează acidul antrenat

sub formă de ceaţă.



Electrofiltrele, deși pot fi de construcție diferită, prezintă următoarele avantaje:

se folosesc la temperaturi înalte, de cca. 1000oC în gazele evacuate;

au eficacitate de reţinere mare (98-99,9%) pentru particule cu dimensiuni sub 2 ;

necesită consum redus de energie, cca. 0,1-0,4 kWh/1000 m3 gaz epurat.

De asemenea, principalele dezavantaje se referă la investiţii ridicate (automatizare) pentru un

control riguros al condiţiilor de lucru.

Metodele fizico-chimice pentru îndepărtarea poluanţilor gazoşi înainte de a fi evacuaţi în

atmosferă: absorbţie cu solvenţi selectivi, adsorbţie pe solide poroase, procedee catalitice, etc.

Evacuarea gazelor poluante prin coşuri industriale reducere impactul de mediu din diverse

activităţi industriale.

Stabilirea parametrilor de proiectare se realizează prin evaluarea gradului de poluare

atmosferică pe baza unor:

măsurători directe printr-un volum important de determinări, dar concluziile sunt posibile

după ce poluarea s-a instalat;

metode teoretice care calculează concentraţia aproximativă a unui anumit poluant într-un

punct de referinţă; asemenea calcule trebuie efectuate întotdeauna înainte de amplasarea unor

obiective industriale, sau de extindere a acestora spre zonele locuite, etc.;

experimentări, în tunele aerodinamice, care asigură similitudinea dintre un model şi realitate.

Proiectarea şi construirea coşurilor industriale ţine cont de o serie de considerente:

- înălţimea coşului industrial trebuie să fie de cel puţin 2,5 ori mai mare decât cea mai înaltă clădire

sau denivelare din jur, evitându-se astfel apariţia zonelor de siaj care creează concentraţie maximă la sol. Se

construiesc coşuri înalte de 250-350 m, deşi cheltuielile cresc semnificativ;

- viteza efluentului la ieşirea din coş trebuie să: atingă 20-30 m/s, pentru a se asigura energia

cinetică necesară deplasării la distanţă; să depăşească viteza vântului predominant din zonă, pentru a

evita apariţia siajului;

- concentraţia poluanţilor evacuaţi în atmosferă creşte până la un maxim plasat la o anumită

distanţă faţă de locul de evacuare, după care aceasta scade; cea mai mică concentraţie a poluanţilor care

ajung la sol apare la o distanţă de 5-10 ori mai mari decât înălţimea de evacuare.

Prevenirea poluării din traficul rutier

Diminuarea poluării atmosferice datorată gazelor de eşapament – prin purificare

catalitică, cu ajutorul unui dispozitiv/convertor catalitic antipoluant montat în sistemul de evacuare

capabil să reducă conţinutul de gaze de eşapament cu circa 90% din conţinutul de monoxid de carbon

şi hidrocarburi şi cu 50% pe cel de oxid de azot.

Utilizarea combustibililor alternativi

Metanol cu utilizare limitată comparativ cu benzina, dat fiind că nu rezolvă problema

poluării; acesta scade concentraţia de oxizi de azot, dar creşte concentraţia de aldehide şi dioxid de

carbon; în plus, este toxic şi foarte solubil în apă, putând contamina cu uşurinţă apele de suprafaţă şi

pânza freatică. În schimb, poate fi utilizat ca sursă de obţinere a hidrogenului, care va deveni, în scurt

timp, o alternativă viabilă la actuala criză petrolieră.

Etanol folosit în mod frecvent pentru mărirea cifrei octanice a benzinei şi pentru

îmbunătăţirea emisiilor poluante. Numărul de vehicule care folosesc etanolul creşte, dat fiind că poate

fi sintetizat din porumb, grâu, paie de orice fel, lemn, iarbă şi din deşeuri urbane.

Gazul propan lichefiat (GPL) disponibil în cantităţi uriaşe ca produs secundar rezultat la

prelucrarea gazului natural sau a petrolului, este cel mai frecvent combustibil alternativ utilizat la

momentul actual. Poate fi obţinut şi din resurse regenerabile, respectiv biomasă, reducând dependenţa

faţă de petrol. Autovehiculele pe bază de GPL produc mai puţine noxe decât cele pe benzină sau

motorină;

Biocarburanţii fac parte din categoria combustibililor „curaţi”. Biodiesel este un combustibil

alternativ - nepetrolier, care poate fi utilizat simplu sau în amestec cu motorina (în orice proporţie). Se

obţine din resurse regenerabile precum orice tip de vegetaţie oleaginoasă sau seminţe de rapiţă,

floarea soarelui, muştar, soia, alun, bumbac, ricin, palmier sau amestecuri de uleiuri vegetale şi

grăsimi animale recuperate din industria alimentară.



Biocarburanții produc mai puţine emisii poluante decât combustibilii clasici. Reduc

substanţial hidrocarburile nearse, microparticulele, şi oxizii de carbon şi de sulf comparativ cu

motorina. Se fabrică şi în România la Combinatul „Viromet” din oraşul Victoria.

Seriile P reprezintă o nouă familie de combustibili lichizi obţinută dintr-un amestec de gaze

naturale lichefiate, etanol şi un co-solvent derivat din biomasă. Seriile P pot fi utilizate singure sau în

amestec cu benzină, în orice proporţie. Fabricate în proporţie de 96% din deşeuri menajere, prezintă

importante avantaje faţă de benzină: reduc cu 50% consumul de energie, respectiv cu 80% consumul

de petrol şi, cel mai important, reduc emisiile de gaze cu efect de seră în proporţie de 45 50%.

Soluţii ecologice constructive pentru motoarele de autovehicule

Utilizarea celulei electrice cu hidrogen (fuel cell)

Celula electrică cu hidrogen funcţionează ca o baterie/un acumulator, care nu se descarcă atât

timp cât este alimentată cu hidrogen (obţinut electrolitic) pe post de generator electric, iar produsul

secundar care se elimină este apa, produs netoxic, nepoluant.

Dispozitivul produce energie fără a utiliza un proces de ardere. Prezintă posibilităţi nelimitate

de utilizare în spitale, grădiniţe, şcoli, clădiri de birouri etc., ca energie primară sau rezervă de

energie. Se utilizează pe scară largă în echiparea de autobuze, automobile, bărci cu motor, scutere,

biciclete, mini-submarine etc.;

Motoarele cu ardere internă care consumă hidrogen lichid reprezintă o preocupare tot mai

mare a marilor producători de automobile, ca Ford, Honda, Mazda, Nissan, Peugeot, BMW sau Opel

care au lansat pe piaţă serii limitate şi prototipuri ultraperformante;

Motoarele electrice, sunt încă în vogă. Firmele constructoare se întrec în a scoate pe piaţa

modele noi (maşina de oraş), ecologice;

Motoarele hibride par să cucerească mai repede piaţa de automobile.

2.3. Poluarea hidrosferei Apa este cea mai răspândită materie de pe glob, 70,8% din suprafaţa Pământului fiind

acoperită de apă. Resursele de apă utilizabile reprezintă doar 1% din volumul de apă dulce existent în

fluvii, râuri, lacuri şi în pânza freatică.

2.3.1. Principalele surse de poluare a apelor

Poluarea apei reprezintă alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale acesteia, produsă

direct sau indirect de o activitate umană, în urma căreia apa devine improprie pentru o utilizare

naturală/antropică.

Sursele de poluare a apelor de suprafaţă

surse de poluare concentrate sau organizate ce pot fi reprezentate de:

▪ apele industriale uzate, deversate continuu/intermitent după o epurare prealabilă;

▪ apele uzate orăşeneşti ce sunt deversate continuu după o epurare prealabilă.

surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafața bazinului hidrografic al cursului de

apă, constituite din apele din precipitații sau șiroaiele care spală suprafețele localităților sau

drumurilor, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrășămintele etc.

surse de poluare accidentală, apărute ca urmare a unor avarii.

Sursele de poluare a apelor subterane

- impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi din lucrări miniere/de foraj;

- infiltraţii de la suprafaţa solului cu diverse categoriilor de ape uzate;

- impurificări produse în secţiunile de captare.

Principalii efluenţii poluanţi ai mediilor acvatice sunt:

scurgeri accidentale sau deversări deliberate de reziduuri/poluanţi de la diverse activităţi



industriale. (de exemplu, deşeul de cadmiu de la fabricarea detergenţilor cu fosfaţi, care şi în

concentraţii reduse, atacă orice formă de viaţă acvatică);

scurgeri din rezervoarele de depozitare şi de la conductele subterane de transport a

produselor petroliere;

utilizarea antidăunătorilor (pesticide, ierbicide) în agricultură, de unde mare parte ajung în

râuri/pânza freatică, datorită mişcărilor eoliene şi precipitaţiilor;

folosirea îngrăşămintelor anorganice, cu azot, fosfor, potasiu pentru creşterea productivităţii

culturilor agricole, care datorită ploilor/vânturilor ajung în râuri/lacuri unde produc fenomenul de

eutrofizare sau prin infiltraţie ajung în pânza freatică;

dejecţii animaliere din ferme şi combinate zootehnice care prin fenomenul de eutrofizare a

apelor de suprafaţă afectează rapid flora şi fauna acvatică;

deversarea apelor menajere uzate din sistemul de canalizare în râuri şi mări;

utilizarea sării, ca antiderapant în timpul iernii prin intermediul precipitaţiilor ajunge, de cele

mai multe ori, în pânza freatică;

depunerile de poluanţi din atmosferă, prin intermediul ploilor acide etc.

2.3.2. Aspectele specifice poluării hidrosferei

Calitatea apelor de suprafață

Calitatea apelor de suprafaţă variază în spaţiu şi în timp, nerămânând constanță, datorită

diferențelor semnificative în cazul râurilor cu bazin mic, respectiv datorită influenței unor factori

naturali sau antropici.

Factorii naturali care determină variația calității apelor sunt:

factorii climatici, precum topirea zăpezilor ce determină apariția de ape moi/bacteriene;

perioadele de secetă ce determină apariția de ape dure/minerale; inundaţiile sau ciclurile îngheţ-

dezgheţ ce determină apariția de ape cu suspensii/noroioase;

condiţiile geografice, fac ca apele de munte să difere de cele de şes;

condiţiile geologice ce imprimă apelor calităţi diferite datorită suportului de sol pe care-l străbat;

vegetaţia ce poate să acţioneze mecanic sau biochimic;

anotimpurile, cu intervenţie sezonieră;

ciclurile diurne ce determină o variaţie a concentraţiei de oxigen (algele ziua produc, noaptea

consumă oxigen).

Factori antropici care depreciază semnificativ calitatea apelor terestre (numai industria

produce poluarea mediului acvatic în proporţie de 38%).

Stabilirea gradului de poluare a apelor

Estimarea efectului poluării se poate realiza pe baza modificărilor ce apar în fauna şi flora

acvatică. Ca regulă generală, se aplică criteriul faunei piscicole, conform căruia o apă este nepoluată

dacă tot ecosistemul poate funcţiona nealterat. În special, peştii sunt cei mai sensibili la poluare.

Gradul de nocivitate al apelor uzate asupra vieţuitoarelor acvatice, inclusiv a peştilor, a fost

apreciat prin două limite de concentraţie:

- doza limită– concentraţia de poluant care timp de o oră nu afectează viaţa peştilor;

- doza minimă letală – concentraţia de poluant care după o oră produce moartea peştilor.

Evoluţia/dinamica gradului de poluare se determină utilizând următoarele metode de analiză:

- fizico-chimice, ce stabilesc calitatea şi cantitatea poluanţilor;

- biologice, ce pot compara formele de viaţă în absenţa sau prezenţa poluanţilor;

- bacteriologice, ce identifică germenii patogeni (responsabili de îmbolnăviri epidemice);

- toxicologice, ce stabilesc nocivitatea poluanţilor.

Pe baza acestor metode, s-au stabilit valorile maxim admise standard pentru diferiţi

impurificatori ai resurselor de apă (în ţara noastră STAS 4706-88).

Gradul de poluare a unui receptor depinde de viteza şi direcţia de deplasare a efluentului în

raport cu receptorul:

a. în aceiaşi direcţie, în echicurent:



- cu viteza receptorului mai mare decât viteza efluentului, cazul apelor curgătoare, când

poluanţii se depun şi apa râului continuă să curgă curată;

- cu viteza receptorului mai mică decât viteza efluentului, cazul lacurilor şi mărilor închise,

când efluentul dispersează în tot bazinul respectiv.

Observație: Dacă apa uzată cu impurităţi solide întâlneşte în cale un obstacol apare siajul,

când creşte concentraţia de poluant în aval de obstacol.

b. deplasarea efluentului şi receptorului se face în contracurent şi viteza receptorului este mai

mare decât viteza efluentului, situaţie în care se poate produce fenomenul de “întoarcere” a

efluentului, cu creşterea gradului de poluare în zona de evacuare.

Evacuarea apelor uzate într-un receptor se face prin canale de suprafaţă (deschise) sau

subterane (de submersie).

Dispersia poluanţilor se realizează conform legilor de difuzie (ca în cazul poluării

atmosferice) cu forma de dispersie de tip egretă. Concentraţia maximă a poluării se produce pe axa

direcţiei de deplasare a efluentului, urmată de tendinţa de depunere şi de împingere a impurităţilor

solide spre marginile receptorului/albiei de râu.

2.3.3. Clasificarea poluanților hidrosferei

După natura lor şi tipul de poluare determinat

Poluanţi de natură fizică (ce determină poluarea fizică) precum:

− substanţele radioactive ca o consecinţă nedorită a extinderii folosirii energiei nucleare;

− apele de răcire a unor procese industriale (în special termo- şi nuclearo-energetice) ce

determină poluarea termică cu scăderea gradului de oxigenare a apei (la nivel mondial, 20% din apele

curgătoare sunt afectate de poluarea termică);

Poluanţi de natură chimică diversă (ce determină poluarea chimică) sunt reprezentanți de

substanțe organice degradabile sau toxice cu remanenţă îndelungată (azotaţi, fosfaţi, plumb, mercur).

Poluanţi de natură biologică (ce determină poluarea biologică) sunt reprezentați de agenţii

biologici (microorganisme şi substanţe organice fermentabile) din industria alimentară, agro-

zootehnică sau ape publice uzate.

Astfel, în funcţie de gradul de poluare biologică, se evidențiază trei categorii de ape:

polisaprobe – foarte puternic poluate, mezosaprobe – impurificate moderat până la puternic şi

oligosaprobe – considerate practic curate.

De asemenea, trebuie menționat faptul că eutrofizarea reprezintă efectul unei poluări

antropice a apelor prin deversarea unor cantităţi excesive de nutrienţi, substanţe organice putrescibile

bogate mai ales în azot şi fosfor.

După persistența poluanților în apă

- poluanţii biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de fauna şi flora acvatică;

poluanții biodegradabili tipici sunt cei biologici, dejecţiile animaliere, ape uzate din industria

alimentară sau poluanţii din apele menajere uzate ale marilor oraşe; degradarea lor se face printr-un

proces de oxidare disponibil în cursul de apă; atunci când consumul depășește disponibilul de oxigen

(peste un anumit prag) intervine procesul de ”sufocare” a apei, lipsa de oxigen conducând la dispariția

florei și faunei acvatice cu deteriorarea ireversibilă a echilibrului ecologic; cantitatea de impurificatori

biodegradabili se măsoară prin intermediul indicatorului „CBO 5” (consumul biologic de oxigen în 5

zile) reprezentând timpul necesar degradării impurificatorilor; creșterea indicatorului CBO 5

ilustrează atingerea pragului de sufocare a florei şi faunei acvatice, concomitent cu o dezvoltare

anormală a algelor monocelulare prin intermediul procesului de eutrofizare; reducerea indicatorului

CBO 5 ilustrează o apă mai curată, iar menținerea unui CBO 5 cât mai redusă se poate realiza prin

mărirea gradului de diluare a apelor uzate

- poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare şi se acumulează în timp fiind reprezentați

de substanțele anorganice (săruri de metale grele), organice (insecticide, detergenţi, coloranţi),

petroliere şi radioactive; în cazul unor poluanţi toxici, cu ioni de mercur, sau ioni radioactivi de fosfor,

operaţia de diluare nu reprezintă o soluţie eficientă. Există riscul de a regăsi aceste substanţe

concentrate în alimente, prin intermediul lanţurilor trofice.



2.3.4. Particularități de poluare a mărilor și oceanelor

Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor apare în estuare, la gurile de vărsare a marilor fluvii, sau

zonele costiere şi de litoral cu activitate industrială, turistică şi de transport intensă.

Această poluare poate avea două cauze principale:

- poluarea cu rezidii industriale;

- poluarea cu petrol.

Poluarea cu rezidii industriale poate fi:

directă, prin deversarea în mare a apelor reziduale de la unităţile industriale situate pe litoral,

care devin periculoase prin conţinutul divers de poluanţi (detergenţi, pesticide, unele metale grele şi

alţi compuşi chimici);

indirectă, prin intermediul marilor fluvii ce se varsă în mări sau oceane.

Poluarea cu produse petroliere

Petrolul reprezintă unul din cei mai periculoşi poluanţi ai mediului marin şi oceanic, formând

la suprafaţa apei pelicule negre, plutitoare, care împiedică oxigenarea şi pătrunderea luminii în apă,

făcând dificilă respiraţia organismelor acvatice şi asimilaţia clorofiliană cu perturbarea severă a

fitoplanctonului, responsabil în cea mai mare parte cu producerea de oxigen atmosferic.

Poluarea petrolieră poate proveni din mai multe surse:

a) Extracţia petrolului: sondele de forare/platformele maritime, provoacă poluare, datorită unor

accidente, neetanşeităţi sau erupţii necontrolate.

b) Transportul petrolului:

Circa 1% din petrolul transportat de navele petroliere rămâne în tancuri/cisterne. Navele ar trebui

să folosească instalaţiile de spălare portuare, dar practic nu o fac, întrucât această activitate presupune

costuri pentru spălare şi staţionarea şi consum de timp care conduc la scăderea eficienţei economice anuale

a transportatorilor. De aceea, se preferă spălarea tancurilor cu mijloace proprii de bord şi deversarea apei

de spălare în mare.

c) Rafinarea petrolului

Cele mai mari rafinării sunt situate pe ţărm şi de la ele “scapă” petrol spre mare, prin neetanşeităţi

ale rezervoarelor, prin evacuarea apelor reziduale neepurate, erupţii necontrolate etc.

d) Transportul naval în general

Poluează datorită uleiurilor folosite la ungerea motoarelor, uleiuri care conţin benzopiren,

substanţă puternic cancerigenă (se concentrează în grăsimea peştilor, afectează flora şi fauna acvatică de

unde ajunge la om).

2.3.5. Efecte ale poluării apelor

Impactul poluanților asupra apelor de suprafață

Efectele poluării cu ape uzate constau în:

− modificări de gust, miros, culoare, temperatură, conductibilitate cu formarea de spume,

pelicule plutitoare sau depuneri pe fundul apelor;

− modificări de pH, duritate cu repercusiuni în utilizare;

− reducerea cantităţii de oxigen cu distrugerea florei şi faunei specifice, favorizând astfel

dezvoltarea de microorganisme, înmulţirea numărului de viruşi şi bacterii, printre care pot fi şi

germeni patogeni

Decontaminarea unui bazin hidrografic, poluat cu azotaţi, durează cca 100 de ani.

Efectele poluării termice constau în:

→ creşterea sensibilităţii organismelor acvatice (pentru reproducere peştii au nevoie de cel puţin

5 mg O2/l apă, iar pentru a trăi au nevoie de cel puţin 3 mg O2/l apă);

→ afectarea fitoplanctonului;

→ înlocuirea algelor verzi cu alge monocelulare albastre;

→ distrugerea populaţiei de peşti prin distrugerea mecanică a icrelor şi larvelor la pomparea apei

spre şi dinspre turnurile de răcire de la centralele electrice (hidro şi nuclearoelectrice).

Efectele poluării maritime sunt asemănătore celor ale apelor de suprafaţă, cu deosebirea că se



produc şi asupra plajelor şi zonelor de coastă.

Efectele poluării marine cu rezidii industriale pot fi: scăderea producţiei de peşti,

contaminarea unor specii cu ioni foarte toxici, proliferarea algelor microscopice otrăvitoare,

perturbarea posibilităţilor de comunicare dintre vieţuitoarele marine cu urmării incalculabile în planul

supravieţuirii speciilor.

Efectele poluării marine cu produse petroliere constau în apariția fenomenului de „maree

negră” care nu permite oxigenarea apelor mărilor închise, golfurilor maritime sau a zonelor costiere

cu afectarea florei şi faunei acvatice, dar şi a păsărilor ihtiofage, care se hrănesc cu peşti infestaţi cu

petrol.

Un alt efect al poluării marine, mai puţin studiat până în prezent, îl prezintă reducerea

consumului de bioxid de carbon şi implicit a degajării de oxigen de către fitoplanctonul marin care

realizează peste 70% din totalul proceselor de fotosinteză la nivel global.

Efectele poluării asupra apelor subterane

Poluarea apelor subterane se semnalează în dreptul conductelor petroliere sparte, a

depozitelor de reziduuri, din activitatea de irigaţie etc.

Datorită vitezei reduse de deplasare a poluanţilor prin straturile de infiltrare, poluarea pânzei

freatice este mai lentă, de ordinul a câţiva metri pe an.

Aceste ape sunt de multe ori surse de apă potabilă, pentru ele instituindu-se zone sanitare de

protecţie, precum:

zonele de protecţie în regim sever, fără accesul persoanelor şi animalelor, fără irigaţii,

excavaţii, extracţii de roci, depozitare de materiale, fertilizare etc.; terenul este împrejmuit şi protejat

împotriva inundaţiilor;

zone de restricţie formate dintr-un teritoriu care înconjoară prima zonă pentru a se evita

contaminarea şi impurificarea de orice natură a primei zone.

Influența poluării asupra sănătății umane

Apele uzate favorizează dezvoltarea coloniilor de bacterii care determină un anumit risc de

îmbolnăvire, precum:

epidemiile hidrice, alimentare sau de contact, apar brusc în jurul unei surse de apă ce necesită

măsuri sanitare;

boli infecţioase digestive hidrice, apar la un număr mic de persoane, în condiţiile unor

defecţiuni în alimentarea populaţiei cu apă captată din râuri care prezintă poluare;

epidemii sporadice, în care nu se poate stabili o relaţiei de tip cauză-efect; apar atunci când

sunt deficienţe în alimentarea cu apă, iar apa este frecvent poluată;

boli netransmisibile, determinate sau favorizate de compoziţia apei – guşa endemică, caria

dentară, dar şi fluoroza endemică, afecţiunile cardiovasculare, intoxicaţiile cu plumb, cadmiu, crom,

arseniu, cianuri etc.

2.3.6. Metode de combatere a poluării apelor

Natura acţionează prin procese naturale de reducerea treptată a efectelor impurificatorilor,

naturali sau artificiali, menţinând echilibru natural al ecosistemelor acvatice. Dincolo de anumite

limite intervine dereglarea acestor ecosisteme şi a echilibru natural care le susţine.

Autoepurarea apelor

Prin autoepurare se înţelege ansamblul proceselor naturale de purificare prin care cursurile de

apă (receptorii) îşi păstrează caracteristicile calitative.

Dinamica proceselor de autoepurare este influenţată de o serie de factori, de natură fizică,

chimică sau biologică, care pot interveni direct sau indirect, simultan sau succesiv.

Principalii factori fizici cu rol direct sau indirect în autoepurarea apei sunt:

− procesul de sedimentare este condiționat de densitatea, natura suspensiilor; particulele

grosiere se depun mai repede decât cele fine influenţând biosul acvatic;



− limpezirea se realizează prin procesul de sedimentare a materiilor aflate în suspensie,

influenţând direct fotosinteza şi deci fitoplanctonul;

− lumina reprezintă sursa de energie pentru procesele de fotosinteză, determinând mişcarea pe

verticală ale organismelor acvatice; razele UV sunt agenţi bactericizi;

− temperatura influenţează viteza de sedimentare, intensitatea proceselor de descompunere,

regimul oxigenului în apă, toxicitatea unor substanţe etc.;

− mişcarea apei influenţează procesul de amestecare a apelor uzate receptorul, viteza de aerare

şi de sedimentare a suspensiilor.

Principalul factor chimic cu rol direct în autoepurarea apei este oxigenul (considerat

elementul cel mai important în procesul autoepurării), capabil să determine popularea sistemelor

acvatice datorită descompunerii materiilor organice sau oxidării celor minerale.

Principalii factori biologici cu rol direct în autoepurarea apelor sunt bacteriile, cu un rol

esenţial în procesul de autoepurare a apelor, restul organismelor continuând/stimulând transformările

începute de bacterii.

Din punct de vedere al nutriţiei, distingem următoarele categorii de bacterii:

bacterii autotrofe, care se hrănesc cu substanţe minerale precum:

- chemosintetice – utilizează energia rezultată prin oxidarea substanţelor minerale;

- fotosintetice – care folosesc lumina soarelui ca sursă de energie (cu pigmenţi verzi sau

purpurii, asemănători clorofilei).

bacterii heterotrofe care folosesc materii organice ca sursă de carbon şi energie:

- saprofite, cu rol principal în autoepurare, se hrănesc cu materii organice moarte;

- parazite, apar întâmplător în apele poluate.

După cum utilizează oxigenul în timpul autoepurării, distingem următoarele categorii de bacterii:

bacterii aerobe, ce folosesc oxigen liber, molecular;

bacteriile anaerobe, ce folosesc oxigenul ionic/din combinaţii (sulfaţi, azotaţi etc);

facultativ aerobe/anaerobe, ce folosesc atât oxigenul molecular, cât şi ionic.

Procesul de autoepurare a apelor presupune parcurgerea a două trepte:

treapta anaerobă în care bacteriile transformă/degradează proteinele, hidraţii de carbon şi

lipidele, în compuşi mai simpli;

treapta aerobă, în care bacteriile descompun complet materia organică până la bioxidul de

carbon şi apă, fără apariţia unor produşi intermediari/secundari nocivi.

Epurarea apelor uzate

Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri şi procedee prin care impurităţile

conţinute în apele uzate, sunt reduse sub anumite limite, pentru a nu mai dăuna receptorului.

Procesele de epurare, asemănătoare celor din timpul autoepurării, sunt dirijate de către om şi

se desfăşoară cu viteză mult mai mare.

Procedeele de epurare cuprind următoarele două grupe mari de operaţii succesive:

- reţinerea şi/sau transformarea substanţelor nocive în produşi nenocivi;

- prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie.

Procesele tehnologice se realizează în instalaţii speciale, denumite staţii de epurare.

Proiectarea şi construirea staţiilor de epurare trebuie să rezolve atât aspecte tehnice cât şi

economice precum:

- purificarea avansată a unui debit uriaş de ape uzate cu un conţinut scăzut de impurificatori;

- diversitatea mare de impurificatori ce trebuie eliminaţi;

- valorile rezonabile pentru investiţii şi costuri de exploatare, facilitând fiabilităţi ale utilajelor.

Din staţiile de epurare rezultă:

- apele epurate, ce sunt evacuate în receptor sau valorificate în irigaţii/alte folosinţe;

- nămoluri,ce sunt îndepărtate şi valorificate.

Epurarea biologică a apelor uzate

Procedeele biologice de epurare reprezintă soluţia cea mai bună şi avantajoasă pentru tratarea



apelor uzate care au un conţinut ridicat de impurificatori biodegradabili.

Conform acestor procedee prin tratarea aerobă a apelor uzate rezultă:

apă supusă în continuare unei tratări finale de filtrare/curăţire şi purificare/clorinare înainte

de a fi deversată sau reutilizată;

nămolul activ supus în continuare unei tratări anaerobe pentru separarea apei (se deversează)

de biogaz (cu o putere calorifică de 5.000-6.000 Kcal/m3, se utilizează) şi de nămol (se valorifică).

Investiţia pentru staţii de epurare a apelor orăşeneşti care prelucrează cca 1,5.10

6 m

3/zi

depăşeşte 100 milioane euro. Ea poate produce şi cca 9.000 m3 gaz combustibil/zi, cât ar fi necesarul

de consum casnic pentru aproximativ 5.000 de apartamente.

2.3.7. Metode speciale de tratare/epurare a apelor uzate

Pentru apele uzate industriale

Din volumul de apă utilizat în industrie 70-90% devine de apă uzată, care înainte de

deversarea într-un emisar se epurează satisfăcător 25%, incomplet 45% , iar restul se nu se epurează

deşi sunt restricţii clare privind calitatea apelor deversate.

Limitarea/combaterea poluării se realizează cu ajutorul unor metode specifice, în funcţie de

natura efluentului/poluantului.

Sunt prezentate în continuare câteva metode moderne de epurare a apelor reziduale

industriale:

a) Pentru apele reziduale din industria chimică/petrochimică există procedee “in-plant”

şi/sau “end-pipe”, care includ trei trepte de operaţii specializate tratare primară

(sedimentarea/separarea gravitaţională a reziduurilor grosiere/dense şi îndepărtarea compuşilor rău

mirositori), tratare secundară (pentru îndepărtarea altor materii organice), respectiv tratare terţiară

(care utilizează bazine de reţinere sau de filtrare).

b) Pentru apele uzate cu conţinut de metale grele ( Fier, Crom, Nichel, Cobalt, Mangan,

Molibden, Vanadiu, Zinc, Cupru, Cadmiu, Mercur) se aplică precipitarea dirijată în trepte, la pH

controlat, în mediu reducător prin care se realiză epurarea apelor dar şi recuperarea metalelor în

proporţie de 98-99%.

Acest procedeu se aplică în:

- industria de pielărie, în special pentru îndepărtarea cromului sub toate tipurile de combinaţii;

- sectorul metalurgic, responsabil major în poluarea hidrosferei cu metale grele;

- industria de fabricare a aluminiului pentru apele reziduale rezultate de la operaţiile de spălare

a gazelor.

c) Pentru apele toxice organice de la fabricarea pesticidelor, coloranţilor, medicamentelor etc. se aplică procedee catalitice tip REDOX pentru oxidarea impurificatorilor, în prezenţa unor

catalizatori, folosind ca oxidant aerul. Pentru apele reziduale cianurate extrem de agresive pentru om

şi mediu, procedeele catalitice cu produşi peroxidici sunt o alternativă la procedeele clasice de tratare

cu hipoclorit sau sulfat feros.

d) Pentru tratarea apelor fenolice se aplică epurarea în trepte (dacă se urmărește recuperarea

fenolului în cadrul procesului de fabricare a acestuia, atunci când se găsește în concentrații mari în

apele reziduale), respectiv procedeele de epurare biologică sau catalitică (dacă se urmărește tratarea

apelor reziduale care conține fenol în cantități mici).

e) Pentru eliminarea fosforului şi azotului se aplică o epurare mecanică urmată de o epurare

biologică, cu bacterii strict specializate. Metoda, deși costisitoare, se impune a fi aplicată, dacă apa

este folosită în aval ca sursă de apă potabilă.

Prezenţa ionului azotat în pânza freatică la concentraţii 100 ppm, în condiţii de malnutriţie,

creşte riscul îmbolnăvirilor umane de cancer stomacal şi de apariţie a „sindromului albastru” (în

termeni medicali „methemoglobinemia”, care apare datorită oxidării hemoglobinei, principalul

purtător de oxigen la celulele sanguine).

a) Alte metode de tratare a apelor industriale uzate pentru distrugerea deşeurilor organice toxice (insecticide, pesticide, compuşi organo-metalici,

tetraclorură de carbon) se utilizează reactore cu jet de plasmă. Din proces rezultă numai dioxid de



carbon, apă şi acizi, randamentul fiind de 100%.

pentru descompunerea cianurilor, fenolilor, substanţelor clorurate se utilizează radiaţiile UV.

b) Pentru eliminarea petrolului şi a produselor petroliere

- din apele de suprafaţa, prin utilizarea de folii calandrate, benzi ranforsate, ce asigură

absorbţia de hidrocarburi în largul apelor interioare (râuri, lacuri) sau incinte portuare, şi care ulterior

se folosesc drept combustibil;

- din apele subterane, prin utilizarea de recuperatoare pasive sau active (sisteme selective cu

autonomie ce nu necesită alimentare cu energie, fiind necostisitoare, simple, nesolicitând o întreţinere

specială) de tip flotor care acţionează la interfaţă apă/produs petrolier din foraje şi colectează într-un

rezervor produsul petrolier poluant.

Metode de eliminare a unor efecte specifice ale poluării apelor

Efectul de acidifiere al apelor de mină se neutralizează cu var sau alţi produşi alcalini. În

cazul acidifierii apelor naturale se utilizează procedeul „liming” (de asemeni cu var).

Efectul de eutrofizare se poate combate prin măsuri interne şi externe sursei de apă precum:

- măsurile interne lacului/râului, prin utilizarea de terapii intensive de manipulări fizice (aerare,

destratificare), chimice (precipitare „in-situ”, degradarea mâlului anoxic), biologice (cosirea

vegetaţiei, specii alohtone);

- măsurile externe preventive, ce vizează reducerea aportului de azot şi fosfor, prin reducerea

utilizării fertilizanţilor agricoli în zonă, epurarea apelor uzate, canalizare inelară în jurul lacului pentru

evitarea deversărilor, precipitarea şi sedimentarea substanţelor nutritive direct în efluenţi.

Formarea de suspensii în concentraţii mari, poate fi redusă prin: aratul pe conturul lacurilor,

rotaţia sau terasarea culturilor, recoltarea în fâşii, menţinerea de perdele şi centuri forestiere, plantarea

vegetației pe malurile amenajărilor hidrotehnice.

Excesul de salinitate poate fi combătut prin irigări eficiente (prin canale deschise, stropitori

circulare sau pe role sau prin evitarea irigărilor în exces, a pierderilor pe reţeaua de aducţie a apei) sau

micro-irigări (stropirea prin picurare direct la rădăcina plantelor), drenaje (pentru a coborî nivelul

freatic la 2-3 m sub nivelul solului) etc.

2.3.8. Prevenirea și combaterea poluării apelor din România

Pentru schimbarea situației precare a apelor din România sunt necesare măsuri la nivel național,

local sau la nivelul fiecărui agent economic, pentru prevenirea sau controlul poluării, protecția calității

apelor subterane etc., dintre care amintim:

» Prevenirea şi controlul poluării apelor de suprafaţă

Tehnicile structurale constau în practicarea de îngrădiri zonale (garduri), pază, deflexie

curenţi, remodelare a albiei, manipularea vegetaţiei şi a substanţelor organice etc.

Tehnicile nestructurale au în vedere stoparea poluării, îmbunătăţirea legislaţiei, a

standardelor, a educaţiei de mediu sau schimbarea regimului de uzinare hidrotehnică, refacerea

zonelor umede etc. prin:

- realizarea de staţii de epurare la agenţii economici nedotaţi şi completarea capacităţilor

existente la nivelul necesar;

- îmbunătăţirea randamentului staţiilor de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor, instalaţiilor

şi a exploatării lor;

- controlul eficient al noilor unităţi industriale sau a proiectelor de dezvoltare a infrastructurilor

şi a depozitelor de deşeuri de orice fel;

- înăsprirea şi generalizarea reglementărilor existente prin aplicarea de penalităţi, pe baza

principiului poluatorul plăteşte;

- actualizarea şi extinderea numărului de indicatori din standardele privind calitatea efluenţilor

pentru îmbunătăţirea calităţii receptorilor;

- aplicarea celor mai eficiente metode tehnice, administrative şi juridice pentru protecţia

împotriva poluării difuze (cu îngrăşăminte şi pesticide);



- controlul evacuărilor de ape uzate din industrie şi intensificarea recirculării apei în sectorul

productiv;

- recuperarea şi valorificarea substanţelor utile obţinute din apele uzate;

- stabilirea şi introducerea de reglementări privind diminuarea poluării termice a resurselor de

apă, problemă specifică industriei energetice (la nivel mondial).

» Dezvoltarea unor tehnologii integrate de epurare-tratare a apelor uzate, astfel încât

calitatea lor finală să le facă utilizabile în industrie, agricultură, acvacultură, agrement.

» Protecţia apelor subterane prin:

- refacerea reţelelor de colectare a apelor uzate din localităţi şi de pe platformele industriale;

- prevenirea poluării acviferelor, prin stabilirea şi realizarea unor zone de protecţie a

fronturilor de captare şi a zonelor de reîncărcare naturală sau artificială a straturilor freatice;

- studierea şi eliminarea cauzelor care produc pierderi de substanţe petroliere şi implicit

poluarea solului, subsolului şi a resurselor de apă, cu atenţie sporită în ce priveşte poluarea difuză,

oriunde s-ar produce ea.

» Urmărirea și supravegherea calității apelor prin modernizarea sistemelor existente de

supraveghere, monitorizarea surselor de poluare difuză, introducerea de aparatură pentru

monitorizarea debitelor de apă captate și evacuate etc.

2.4. Poluarea și degradarea solului

2.4.1. Solul factor ecologic vital

Solul, ca factor de mediu esenţial şi resursă fundamentală pentru dezvoltarea economică,

reprezintă:

- un ecosistem complex, bogat, dar fragil, afânat, moale de la suprafaţa scoarţei pământului

care împreună cu atmosfera învecinată formează mediul de viaţă al plantelor, reprezintă sursă de

hrană pentru multe vieţuitoare şi pentru om şi cel mai important mijloc de producţie pentru

agricultură, zootehnie şi silvicultură;

- partea fertilă a solului o constituie stratul de humus cu grosime de circa 1,5 m aflat într-o

evoluţie permanentă şi dinamică, care poate fi expus degradării naturale sau artificiale. Energia solară

şi atmosfera îi permit o regenerare naturală, dar procesul respectiv este unul foarte lent.

Stratul de humus, un material organic amorf de culoare neagră sau brună, este alcătuit din

elementele - carbon, hidrogen, sodiu, potasiu, fosfor - care intră în alcătuirea acizilor humici,

substanţe organice complexe cu caracter slab acid care asigură fertilitatea solului.

La nivel global, suprafaţa totală estimată a terenurilor este de 13,395 miliarde de ha din care 1,457

miliarde ha terenuri arabile (11%), 2,987 miliarde ha păşuni (22% ), 4,041 miliarde ha păduri (cca 30%).

Suprafaţa cultivată cu cereale este de 930 milioane de ha, din care circa 243 milioane ha cultivate cu grâu.

În multe zone din Europa şi Asia, posibilitatea măririi suprafeţelor agricole este nulă.

2.4.2. Dezechilibre ecologice la nivelul solului

Poluarea solului, determinată de orice activitate care produce un dezechilibru în funcţionarea

normală a solului, se manifestă prin degradare fizică (structurală, compactare etc.), chimică (creşte

conţinutul de metale grele, pesticide, se modifică ph-ului etc.) şi biologică (infestată cu germeni

patogeni), care îi afectează negativ, calitativ şi/sau cantitativ, fertilitatea/capacitatea productivă.

Poluarea solului se poate estima printr-un indicator sintetic, care ţine seama de reducerea

calitativă şi cantitativă a producţiei sau de cheltuielile necesare pentru a reface capacitatea bio-

productivă la parametrii anteriori apariţiei fenomenului de poluare. Şi ocuparea unor suprafeţe foarte

mari de teren (în cea mai mare parte, sol fertil), cu amplasamente – oraşe, uzine, şoselele, aeroporturi

constituie o agresiune asupra solului (circa 1∙107 hectare/an).



Degradarea solului constă în pierderea stratului de humus, cu schimbarea compoziţiei sale

calitative şi cantitative. Amploarea fenomenului este foarte mare, în ultimii o sută de ani dispariţia

humusului atingând o proporţie de cca 30%, în special ca urmare a perturbaţiilor climatice.

Fenomenele care afectează calitatea solului sunt eroziunile, alunecările de teren, sărăturarea

solului, crustele de suprafaţă, despădurirea şi deşertificarea solului sau asanarea mlaştinilor,

acumularea deşeurilor, etc. Poluarea ca volum şi arie de răspândire se dublează aproximativ la fiecare

10 ani, ca urmare a unei lipse de etică adecvată faţă de mediu.

Factorii antropici sunt activităţile industriale, agricole sau zootehnice. Omul poluează în

diverse moduri prin supraexploatarea resurselor vegetale, utilizarea în exces a substanţelor chimice,

schimbarea destinaţiei terenurilor prin realizarea de construcţii industriale/civile, căi rutiere, canale,

diguri etc., valorificarea unor zăcăminte prin exploatare în carieră sau în mină, acumularea de halde

de steril, deşeuri, nămoluri şi reziduuri industriale, precum şi reziduuri agricole şi forestiere,

depozitarea abundentă şi incorectă a gunoaielor, şi alte activităţi care duc la eroziunea solului etc.

Procesele industriale contribuie la degradarea solului prin poluarea cu rezidii chimice

diverse, metale grele, ape saline de la extracţia şi prelucrarea sau transportul produselor petroliere,

acoperirea terenurilor agricole cu halde şi depozite de rezidii miniere, cenuşă de termocentrală,

fosfogips (de la fabricarea îngrăşămintelor) sau depuneri acide directe/indirecte din industria chimică,

metalurgică, siderurgică.

Dintre activităţile agricole, în primul rând chimizarea a condus la contaminarea solului cu

rezidii de pesticide sau îngrăşăminte minerale, la care se adaugă utilizarea unor practici neadecvate de

administrare şi prelucrare-cultivare a terenurilor agricole.

Activităţile zootehnice industriale de creştere a animalelor poluează masiv cu dejecţii

animaliere.

În ultima jumătate de secol circa 11% din resursele de sol vegetal ale planetei au afectate

funcţiile bioproductive. La nivel global, aproximativ 910 milioane de hectare manifestă fenomenul de

degradare moderată, 300 milioane hectare de degradare severă şi circa 9 milioane hectare de

degradare extremă-ireversibilă.

Vom parcurge explicit o serie de cauze antropice de poluare și degradare a solului:

Supraexploatarea resurselor biologice

a. Suprapăşunatul (păşunarea intensivă de către animalele ierbivore distruge covorul vegetal)

Populaţiile de animale domestice, subordonate factorului antropic, produc suprapopularea

păşunilor şi dezgolirea solului cu pierderea posibilităţilor naturale de regenerare. Masarea lor pe

suprafeţe limitate consumă şi tasează învelişul vegetal, care îşi pierde varietatea şi dispare progresiv

de pe anumite suprafeţe, expunându-le eroziunii şi degradării.

Dacă stratul tasat depăşeşte 30 cm, degradarea este ireversibilă pe cale naturală.

În prezent pe Glob se manifestă o preocupare generală privind protejarea vegetaţiei, prin

limitarea păşunatului intensiv şi fixarea solului prin plantarea de perdele forestiere, rezistente la

temperaturi ridicate şi la secetă.

b. Defrişarea pădurilor Pădurile reprezintă un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic, atât climatic cât

şi hidric, constituind un ecosistem cu capacitate de regenerare de 3-5 ori mai mare decât oricare alt

ecosistem natural.

Datorită defrişărilor practicate pretutindeni pe Glob, în fiecare minut se pierd 26 de hectare

de pădure, iar dacă procesul continuă în acelaşi ritm, Terra va ajunge o planetă lipsită de păduri.

Aceasta ar reprezenta o catastrofă ecologică, datorită faptului că pădurea constituie habitatul natural al

multor specii de plante, animale, păsări, etc. dar şi deoarece pădurea constituie cel mai eficace

organizator natural în ce priveşte:

- reglarea circuitului apei în natură prin scăderea intensităţii procesului de evaporare a apei din

sol, dispariţia pădurii antrenând după sine perturbarea regimului precipitaţiilor;

- oprirea sau diminuarea intensităţii vânturilor puternice, cu reducerea substanţială a antrenării

unor cantităţi importante de humus (sol fertil) care ar forma suspensii plutitoare poluante pentru

atmosferă;



- oprirea sau frânarea curgerii şuvoaielor de apă după ploile puternice (cu debit mare) cu

reducerea antrenării stratului de sol fertil (un hectar de pădure poate înmagazina în sol circa 1450 m3

de apă, echivalent cu 145 mm de precipitaţii);

- reducerea efectului de seră prin reglarea conţinutului de dioxid de carbon şi oxigen din

atmosferă;

- reţinerea unor cantităţi importante de praf/impurificatori atmosferici; anual 1 ha de pădure

filtrează cca 18-20 mil. m3

de aer, reţine 80 tone praf, reduce substanţial dioxidul de carbon din

atmosferă şi produce cantităţi echivalente de oxigen;

- stabilizarea condiţiilor climatice, astfel încât temperaturile atmosferice cresc iarna cu 1 – 20

C

şi scad vara cu 5 – 60

C; dispariţia pădurilor produce modificări dramatice de climă cu schimbări

bruşte de temperatură (temperaturi extreme), secetă, ploi torenţiale, inundaţii etc.;

- crearea unui sol bogat în humus, pe termen lung (proces care, durează 100…200 de ani).

Cauzele defrișării masive datorate în special presiunii creșterii demografice, sunt:

nevoia de suprafeţe libere, destinate culturilor de cereale, legume sau pentru păşunatul vitelor,

necesare unei populaţii aflată într-o expansiune dinamică (ajunsă la 7 miliarde);

nevoia de lemn de foc, pentru gospodăriile mici din zonele puţin dezvoltate economic;

nevoia de lemn de construcţii, materie primă pentru obţinerea hârtiei, mobilei etc.,

despăduririle făcute în scopul valorificării lemnului constituind una dintre principalele cauze ale

degradării solului.

Dispariţia pădurilor are numeroase efecte negative, imediate, pe termen mediu sau lung

precum:

efecte imediate: eroziunea stratului de sol fertil însoțită de sărăturare și colmatare care

conduce în timp la deșertificarea solului;

efecte pe termen mediu și lung: dispariția pădurilor ce contribuie la efectul de seră, dispariția

speciilor de plante și animale, respectiv a ecosistemelor pădurilor afectând astfel procesele interne ale

acestora.

În România defrişările din ultimii 60 de ani, reprezintă principala cauză a inundaţiilor

catastrofale care au loc. De asemenea, apare caracterul “galopant” al uscării pădurilor datorită

depăşirii pragului critic de poluare cu dioxid de sulf din industria energetică care este profilată pe

valorificarea cărbunilor inferiori, a păcurii şi gazelor naturale.

Extinderea deşerturilor

Acest fenomen apare, în primul rând, ca urmare a practicării unor defrişări masive. În zonele

calde-secetoase cu un echilibru ecologic labil sau în habitaturile marginale cu condiţii de mediu

extreme există o evoluţie a stării morfologice a terenurilor de la împădurire la deşert, evoluţie care în

mod frecvent urmează o anumită succesiune: pădure – vegetaţie cu arbuşti – vegetaţie agricolă –

(eroziune) – savană cu arbuşti – deşert.

La momentul actual, îngrijorează modul accelerat în care se produce această succesiune cu

extinderea deşerturilor pe mari arii geografice, cu un ritm anual de peste 200.000 km2.

Asanarea mlaştinilor

Acţiunile de asanare a mlaştinilor în vederea măririi suprafeţelor cultivate are un impact

negativ asupra menţinerii echilibrului ecologic natural zonal. Mlaştinile sunt un producător de materie

vie care fertilizează solurile şi hrăneşte platoul continental (un hectar de mlaştină produce 22 tone

substanţă organică uscată faţă de 3,4 tone cât produce un hectar cultivat cu grâu).

Zonele de mlaştină îndeplinesc diferite funcţii precum absorbția apei (fiind tampon în calea

inundaţiilor), servesc ca sistem natural de filtrare şi purificare a apei, reglează debitul de apa freatică

contribuind la stabilizarea topografică a litoralului, constituie adăpost şi sursă de hrană pentru peşti,

păsări şi alte vieţuitoare.

Sărăturarea

Constă în scăderea puternică a fertilităţii solului prin încărcarea cu un conţinut mare de săruri,

care apare în special pe zonele aride, semiaride sau pe terenurile umede care nu beneficiază de un

drenaj suficient. Are drept cauze majore:



- ridicarea nivelului apelor freatice, din cauza creşterii presiunii hidrostatice pe seama

construirii de baraje (zona fertilă a Nilului a suferit grave perturbării ecologice datorită barajului de la

Assuan) sau alte construcţii hidrografice de mari dimensiuni, însă poate să apară şi ca o consecinţă a

tasării terenurilor în urma unui păşunat excesiv (suprapăşunat);

- irigaţiile neadecvate practicate pe terenuri aride (transformarea Mesopotamiei antice în

deşertul irakian de astăzi), irigările cu ape salinizate sau inundaţiile în regim hidrosalin ireversibil.

Utilizarea în exces a substanţelor chimice

Se conturează ca tendinţă folosirea îngrăşămintelor chimice (cu azot, fosfor şi potasiu) sau a

antidăunători pentru a obţine o productivitate agricolă sporită.

Utilizarea îngrăşămintelor cu azot pentru fertillizarea terenurilor agricole în scopuri

productive, prezintă unele dezavantaje:

- poluarea cu nitraţi a culturilor agricole produc anemie (în special la copii şi animalele tinere)

şi favorizează sinteza unor compuşi cancerigeni;

- reducerea treptată a fertilităţii solurilor cu deteriorarea structurii şi reducerea procentului de

humus.

Utilizarea pesticidelor

Pesticidele sunt substanţe/amestecuri de substanţe utilizate ca antidăunători în agricultură în

scopul de a distruge, respinge, modera sau împiedica activitatea insectelor dăunătoare, a rozătoarelor,

ciupercilor, buruienilor şi a altor dăunători.

Bolile plantelor, insectele şi buruienile, produc anual pierderi de până la o treime din

producţia agricolă mondială, aşa încât utilizarea pesticidelor s-a extins la scară largă, cu rezultate

surprinzătoare.

Conform compoziţiei şi structurii pesticidelor, în prezent se folosesc aproximativ 46.000 de

tipuri bazate pe 140 de substanţe active grupate pe patru mari categorii:

≈ produsele anorganice pe bază de Arseniu sunt extrem de toxice nu numai pentru dăunători

ci şi pentru om; cel mai cunoscut reprezentant este Verdele de Paris;

≈ produsele organoclorurate cu reprezentantul principal DDT-ul (diclor-difenil-tricloretan,

sintetizat de Paul Müller, laureat al Premiului Nobel în anul 1948), care are o remanenţă în sol de 39%

după 17 ani; este considerat “cetăţeanul principal al globului”, deoarece a fost găsit de la Ecuator la

cercul polar; datorită toxicităţii şi remanenţei mari, în multe ţări folosirea DDT-ului a fost interzisă;

substanţa este netoxică pentru om, dar se acumulează prin lanţul trofic în grăsimi, iar efectele lui pe

termen lung nu sunt bine cunoscute.

≈ produsele organo-fosforice - cei mai utilizaţi sunt parationul toxic pentru mamifere,

implicit pentru om şi benkalul, netoxic pentru om, păsări, albine, peşti şi care se autodescompune

după trei săptămâni;

≈ produsele naturale cu reprezentanţii piretru, un insecticid extrem de eficace, extras dintr-o

anumită specie de crizanteme cultivate în Kenya şi nicotina extrasă din frunzele de tutun; sunt cele

mai eficace pentru mediu natural, dar şi cele mai scumpe, iar producţia lor se limitează la posibilităţile

de cultivare/recoltare a plantelor.

Pesticidele favorizează apariţia altor dăunători în nişă ecologică (nișa ecologică reprezintă

unitatea de distribuție a speciei în funcție de resursele de hrană și de factorii externi, evidențiind

relațiile energetice și de hrană în cadrul unei populații), determinând mutaţii genetice la unele specii,

în special insecte şi fungi, generaţiile următoare devenind rezistente la acţiunea antidăunătorilor.

Acţiunea negativă a pesticidelor constă în distrugerea echilibrului ecologic al solului (distrug

fauna minusculă a solului – râme, larve, bacterii – foarte utilă pentru încorporarea materiilor organice

în procesul de formare a humusului). Pericolul este potenţat de persistenţa acestor substanţe timp

îndelungat, fiind aproape nebiodegradabile.

De asemenea, un aspect îngrijorător constă în impurificarea periculoasă a apelor freatice.

Alte cauze

Schimbarea destinaţiei terenurilor prin realizarea de construcţii industriale si civile, căi

rutiere, canale, diguri, etc. Amplasarea unor obiective industriale, însoţită de crearea de căi de acces,



racordări la sisteme de alimentare cu apă şi energie, cu realizarea în vecinătate a unor locuinţe

destinate forţei de muncă, etc., modifică profund echilibrul natural al ecosistemului respectiv.

Extinderea centrelor urbane, “satelizarea lor”, sau chiar creşterea ariei populate a unor aşezări

de dimensiuni mai reduse este o intervenţie brutală asupra mediului.

În scopul asigurării cu apă potabilă, a realizării de reţele de irigaţie, căi de comunicaţie,

precum şi pentru producerea energiei electrice, omul intervine în ecosistemele acvatice prin

construirea de canale, baraje, lacuri de acumulare etc. Aceste construcţii schimbă componenta

calitativă şi cantitativă a florei şi faunei locale, uneori duc la inundarea unor terenuri, la fenomene de

eroziune, alunecări de teren, modificarea microclimatului, apariţia unor viruşi, bacterii, insecte

nedorite-nefamiliare mediului zonal.

Valorificarea unor zăcăminte prin foraj a zăcămintelor de petrol/gaze naturale sau prin

excavare/exploatare în carieră/mină a unor zăcăminte de minereuri conduce la modificări profunde ale

mediului, precum:

pe terenurile din jurul sondelor, rafinăriilor, reţelelor de conducte, rezervoarelor cu produse

petroliere, poate să apară poluarea solului cu hidrocarburi;

acolo unde au fost mine în exploatare apar, de regulă, surpări şi alunecări de teren; la minele

active, prepararea minereurilor pentru creşterea conţinutului de substanţă utilă este însoţită de apariţia

unor halde de steril, iazuri de decantare cu conţinut de metale grele, care provoacă dezechilibre

importante în evoluţia calitativă şi cantitativă a solului.

Haldele de steril sau de cenuşă de termocentrală au tendinţa de mărire a bazei prin tasări şi

alunecări, făcând ca suprafaţa afectată să crească în timp.

2.4.3. Măsuri de protecție a solului

O primă măsură care se impune vizează eforturile ce trebuie făcute pe linia împăduririlor,

stabilindu-se în acest sens o serie de acorduri internaţionale ale căror obiective principale susţin

dezvoltarea tehnicilor superioare de reîmpădurire şi management forestier.

Pentru evitarea pierderilor de sol fertil se pot utiliza culturi in asolamente (soiuri diferite în

ani succesivi);

Evitarea pierderilor productive cauzate de dăunători fără a folosi pesticide, presupune:

- folosirea feromonilor (substanțe naturale cu rol de mediator chimic între indivizii unei specii

sau cei de specii diferite) artificiali identici celor naturali, fie drept capcană în anumite zone unde

insectele sunt atrase şi stârpite, fie în cantitate mare pentru perturbarea procesului de reproducere;

- cultivarea de soiuri de cereale şi legume rezistente la atacul dăunătorilor, fie prin utilizare de

specii mai timpurii sau mai târzii pentru a perturba condițiile de dezvoltare a dăunătorilor, fie prin

cultivarea unor zone capcană cu soiuri care ”plac” cel mai mult dăunătorilor, unde sunt atrase

populațiile masive de dăunători pentru a fi stârpite.

Aplicarea celor mai eficiente metode tehnice, administrative şi juridice pentru protecţia

mediului împotriva poluării difuze prin limitarea/folosirea raţională şi riguroasă planificată a

îngrăşămintelor şi pesticidelor.

Controlul suprafeţelor construite în favoarea zonelor verzi şi libere, chiar şi în condiţiile

creşterii populaţiei într-o zonă.

Construirea obiectivelor economice pe terenuri improprii agriculturii sau a oraşelor pe

verticală.

Optimizarea de drumuri, şosele şi a reţelelor de drumuri tehnologice cu rol antierozional.

Un cadru legislativ care să delimiteze perimetrul de acţiune a agenţilor economici de stat sau

privaţi, cu sancţiuni grave pentru depăşirea acestuia.

Îmbunătăţirea sistemului instituţional de coordonare şi supraveghere a acţiunilor de protecţie

a mediului cu utilizarea unui monitoring integrat al solului ca sistem de supraveghere continuă a

stării de calitate a mediului pentru componentele lui esenţiale – aer, apă, sol.

Completarea cadrului legislativ şi instituţional cu reglementări privind politica fondului

funciar agricol, arendarea terenurilor, creditarea activităţilor şi producţiei agricole, asigurarea



producţiei şi gospodăriilor agricole, protecţia socială a ţăranului, asigurarea asistenţei tehnice

guvernamentale, asigurarea de materiale genetice de calitate.

Restabilirea parametrilor de calitate a solului printr-o substanţială susţinere guvernamentală

privind investiţiile pentru reducerea emisiilor poluante industriale şi investiţiile pentru refacerea

capacităţilor bioproductive a solului prin construirea perimetrelor de ameliorare a terenurile care şi-au

pierdut total sau parţial capacitatea productivă.

Retehnologizarea şi modernizarea lucrărilor de amenajare şi de îmbunătăţire funciară, în

conformitate cu noile caracteristici ale structurii de proprietate.

Promovarea iniţiativelor individuale şi aplicarea unor programe pentru realizarea de sisteme

de agricultură durabilă şi competitivă, specifice diverselor condiţii locale, cu integrarea politicilor

agrare în cadrul unei strategii naţionale privind dezvoltarea economică în corelaţie cu protecţia

mediului înconjurător şi cu asigurarea securităţii alimentare.

2.4.4. Recuperarea, reciclarea, valorificarea unor deșeuri

Deşeurile provenite din procesele de producţie şi de consum exercită o presiune directă şi

permanentă asupra mediului prin depuneri şi emisii specifice.

Obiectiv fundamental al oricărei politici şi strategii de protecţie a mediului constă în reducerea

cantităţilor de deşeuri, obiectiv realizabil pe calea reciclării, recondiţionării sau recuperării şi

valorificării deşeurilor.

Recuperarea şi reintroducerea în circuitul economic a deşeurilor trebuie considerată ca parte

componentă a strategiei de armonizare a relaţiei dintre creşterea economică, consumul de resurse şi

mediul natural care face posibilă existenţa funcţională a unui sistem economico-social.

Managementul deşeurilor

Lipsa unui management adecvat al activităţilor de colectare şi depozitare a deşeurilor urbane

afectează sănătatea populaţiei şi mediul înconjurător.

Depozitarea deşeurilor devine o problemă foarte dificilă pentru administraţiile marilor centre

urbane, datorită lipsei unui management performant, a unei culturi şi tradiţii de participare civilă.

O soluţie aplicată pe scară largă o reprezintă separarea deşeurilor încă de la nivelul

consumatorilor şi depozitarea pe sortimente: sticlă, metal, materiale plastice, hârtie, deşeuri menajere,

deoarece reciclarea materialelor constituie un element cheie în reducerea poluării solului, apei şi a

aerului. De exemplu, la obţinerea oţelului din fier vechi se reduce poluarea aerului cu 85% şi a apei cu

76%, iar consumul energetic scade la cca. 30%. De asemenea, hârtia de ziar produsă din hârtie

reciclată necesită cu 25 - 60% mai puţină energie în procesul de fabricaţie.

Din totalul depozitelor urbane, 87% sunt plasate în afara oraşelor, 6% pe malul apelor, iar

restul de 7% se găsesc în interiorul localităţilor. Circa 40% din totalul depozitelor nu beneficiază

de facilităţi de protecţie a mediului înconjurător. Se apreciază că doar 1-2% din deşeurile urbane

sunt valorificate.

În cazul nămolului rezultat de la epurarea apelor uzate orăşeneşti, doar 3% se valorifică anual,

în agricultură.

Prin metoda clasică de ardere a unor cantităţi mari de deşeuri urbane, umede, cu un conţinut

ridicat de materiale plastice, se produc emisii de dioxină, una dintre cele mai toxice substanţe cu

caracter cancerigen, cunoscute până în prezent. Prin arderea materialelor plastice se elimină substanţe

care produc boli de plămâni, de ficat, rinichi sau ale sistemului circulator.

În acest context, managementul deşeurilor are ca scop:

reducerea cantităţilor de deşeuri generate de activităţile socio-economice;

utilizarea/valorificarea deşeurilor;

procesarea şi reintroducerea deşeurilor în natură în forme neagresive.

Reducerea cantităţii de deşeuri Presupune exercitarea unui management complex care vizează atât proiectarea cât şi utilizarea

produselor, proces ce poate fi realizat prin:

conceperea produselor din materiale nepoluante, produse care la sfârșitul utilizării să poată fi



ușor dezmembrate în părți componente pe tipuri de materiale;

diminuarea ambalajelor în cadrul activității de concepere a lor, în vederea protejării produsul

şi atragerii cumpărătorul, folosind un minim de materiale, care să scutească cumpărătorul de plata

suplimentară pentru produsul ambalat dar şi de taxele pentru procesarea ambalajului devenit deşeu;

diminuarea consumului, prin achiziţionarea de produse cu un timp de viaţă mai lung, prin

reducerea stocurilor (care generează produse expirate, de aruncat);

conceperea de procese de fabricaţie capabile să valorifice intens materiile prime.

Valorificarea deşeurilor Recuperarea şi reciclarea produselor uzate se diferenţiază în funcţie de gradul de uzură şi

dispersie, astfel:

produs utilizat care păstrează toate calitățile produsului inițial, cu excepția faptului că a fost

”dispersat” în mediu (tipice – ambalajele de sticlă); recuperarea constă în colectarea produsului

dispersat, în vederea refolosirii ca atare;

produs uzat care şi-a pierdut o parte din calităţile iniţiale, dar care pot fi însă regenerate

printr-o tehnologie corespunzătoare (de exemplu reşaparea anvelopelor, recondiţionarea uleiurilor

minerale uzate/a acumulatorilor auto); recuperarea va consta, în acest caz, în colectare, urmată de

tehnologia de regenerare a produsului, pentru a deveni reutilizabil; produsul regenerat are performanţe

mai slabe decât cel iniţial, dar, utilizarea lui este interesantă atât economic cât şi pentru mediu;

produs uzat care şi-a pierdut cea mai mare parte din calităţile iniţiale; în acest caz, produsul

se colectează în scopul recuperării materiilor prime din care este alcătuit sau în scopul utilizării lui

într-un alt domeniu, în care se vor valorifica alte calităţi neglijate la utilizarea anterioară.

Principalele dificultăţi în acţiunea de valorificare a deşeurilor sunt:

- gradul mare de dispersie a produsului de recuperat;

- reţelele de colectare în teritoriu, cu eforturi financiare, organizatorice (transport, forţă de muncă);

- produsele complexe nereutilizabile ca atare care se colectează pentru recuperarea materiilor

prime necesită o etapă de dezmembrare şi separare a componentelor în funcţie de materia primă din

care este alcătuit (necesită volum de muncă, instalaţii complexe).

Sub aspect economic este evident mai avantajos ca un produs să fie reciclat după restabilirea

unor proprietăţi decât sub formă de materii prime.

Alegerea şi aprecierea unei variante tehnologice capabile să restabilească proprietăţile

dispărute prin uzură se face prin prisma eforturilor pe care le implică (umane, materiale, energetice,

investiţii, timp) şi a măsurii în care vechile proprietăţi/caracteristici s-au realizat integral.

În mod frecvent, restabilirea proprietăţilor iniţiale nu este 100%, produsul are o calitate mai

slabă, o fiabilitate mai mică. Cu creşterea numărului de cicluri folosire-recondiţionare produsul îşi

pierde treptat din calităţi, devenind inapt pentru o noua recondiţionare, moment în care trebuie găsită

o altă modalitate de reciclare.

Problemele care apar şi trebuie soluţionate în acţiunea de recuperare, reciclare şi refolosire a

produselor uzate sau a deşeurilor tehnologice constau în:

redistribuirea eficientă a materialelor refolosibile între sectoarele care le generează şi alte

sectoare care le pot utiliza; de exemplu, la obţinerea de hârtie şi cartoane se pot folosi 12 -14% deşeuri

textile; la încheierea ciclurilor de reciclare, hârtia de calitate inferioară poate fi utilizată în altă ramură

industrială;

utilizarea materiilor prime reciclate ca o valoare egală (cel mult) cu a materiilor prime

substituite pentru a nu mări costurile de fabricare ale produsului reciclat comparativ cu produsul

iniţial, concomitent cu:

- reflectarea corectă în costuri a eforturilor impuse de activităţile de colectare, sortare, stocare şi

redistribuire a resurselor reciclabile;

- practicarea unei cote de rentabilitate stimulativă pentru întreprinderile specializate în

activităţile de reciclare;

- stimularea generatorilor de resurse reciclabile (întreprinderile, populaţia);

- încurajarea de către stat a activităţilor de reciclare, prin subvenţii sau facilităţi fiscale, astfel ca

aprovizionarea cu materii prime provenite din reciclare să fie rentabilă pentru fabricanţi.

Procesarea şi reintroducerea deşeurilor în natură în forme neagresive Soluţiile pentru procesarea şi reintroducerea deşeurilor în natură sub o formă neagresivă



pornesc de la preselectarea deşeurilor, în special a celor menajere urmată de depozitarea controlată în

gropi de gunoi ecologice, compostare, incinerare, piroliză etc. Prezenta măsură specifică

managementului deșeurilor poate fi operaționalizată prin depozitarea controlată în gropi de gunoi

ecologice, prin compostare, prin incinerare și prin utilizarea procesului de piroliză.

Depozitarea controlată, în gropi de gunoi ecologice

Reprezintă metoda optimă de tratare a reziduurilor colectate din localităţile mici şi mijlocii.

Depozitele ecologice se amenajează în locuri îndepărtate de zonele locuite, pe terenuri

degradate, impermeabile, având posibilităţi de acopere cu sol cultivabil/împăduribil la umplerea lor.

Unele depozite permit o fermentaţie anaerobă asociată cu colectarea şi valorificarea biogazului

rezultat.

Gropile de gunoi prezintă o serie de dezavantaje:

- modifică peisajul, creând un disconfort vizual;

- poluează aerului, cu mirosuri şi suspensii purtate de vânt;

- poluează apelor de suprafaţă si apelor freatice (în cazul depozitelor neimpermeabilizate);

- modifică biocenoza terenurilor limitrofe (unele mamifere, păsări, insecte, părăsesc zona în

favoarea şobolanilor, ciorilor etc.).

În Anglia, de exemplu, gropile de gunoi sunt amplasate în văi (locuri în formă de copaie) cu

fundul şi pereţii betonaţi-impermeabilizaţi, pentru a nu infesta zonele învecinate. La atingerea

capacităţii de umplere gropile sunt valorificate prin folosirea ca sursă de biogaz sau prin cultivarea

pământului la suprafaţă.

Compostarea

Partea organică selectată a gunoiului menajer poate fi compostată direct pe platformele de

colectare, rezultând îngrăşământ agricol asemănător gunoiului de grajd (tehnică neutilizată în

România).

Incinerarea

În funcţie de natura deşeului acesta poate arde. Avantajul constă în producerea unei anumite

cantităţi de energie termică. Pentru unele tipuri de deşeuri menajere soluţia incinerării este mai

avantajoasă, iar pentru deşeurile spitaliceşti constituie singura metodă de eliminare a lor.

Metoda prezintă o serie de dezavantajele:

- rezultă emisii gazoase care conţin substanţe deosebit de toxice (dioxină, furan, clorbenzeni,

compuşi cu crom, cadmiu, cobalt, plumb, mercur şi bioxid de sulf);

- deşi reduce cu 80 - 90% volumul deşeurilor, necesită soluţii de rezolvare a cenuşii rezultate

prin ardere, mult mai toxică şi mai periculoasă decât materialele incinerate.

Se estimează la nivelul ţărilor din Uniunea Europeană o cantitatea de circa 100 milioane tone

deşeuri menajere, din care circa o treime se arde în instalaţii moderne de incinerare.

Piroliza

Piroliza constă în arderea deşeurilor în absenţa aerului, la peste 800oC, proces din care rezultă

un produs lichid (alcătuit în principal din hidrocarburi) folosit drept combustibil şi cenuşă cu

problemele de eliminare aferente. Este un proces foarte eficace în cazul materialelor plastice (mai

puțin a PVC). La ora actuală există proiecte de obţinere a petrolului din piroliza deşeurilor menajere

(Germania, are o staţie de piroliză cu o capacitate de 2 milioane t/an).


Întrebare: Cum are loc dispersia poluanţilor atmosferici în funcţie de deplasările maselor

de aer? Răspuns: Dispersia poluanților în funcție de condițiile de mediu se realizează în funcție de

deplasarea maselor de aer pe verticală și pe orizontală.

Deplasarea maselor de aer pe verticală determină: instabilitate atmosferică, când

temperatura scade cu înălţimea mai mult decât media gradientului, situaţie în care aerul încălzit la sol

se deplasează pe verticală şi favorizează dispersia poluanţilor; stabilitate atmosferică atunci când

temperatura scade cu înălţimea mai puţin decât media gradientului, iar mişcarea ascendentă a maselor



de aer este frânată, în consecinţă dispersia poluanţilor este defavorizată, concentraţia lor crescând în

apropierea solului; stare atmosferică indiferentă (neutră) - temperatura nu variază semnificativ cu

înălţimea, determinând o acalmie, în general de scurtă durată, în care dispersia poluanţilor este

staţionară; inversiune termică - temperatura creşte cu înălţimea, aerul se răceşte la sol, devine mai

dens şi acţionează ca un ecran în calea deplasării maselor de aer şi a dispersiei poluanţilor pe

verticală, situaţie în care poluarea devine maximă la nivelul solului.

Deplasarea maselor de aer pe orizontală generează vântul, variabil ca direcţie şi intensitate,

datorită unor fenomene de turbulenţă mecanică sau termică, precum: turbulenţa mecanică este

consecinţa frecării aerului de suprafaţa solului sau de obstacole întâlnite în cale şi provoacă vârtejuri

care se propagă pe verticală; turbulenţa termică se datorează diferenţei de temperatură între sol şi

stratul de aer adiacent.

Întrebare: Precizați și exemplificați clasificarea poluanților atmosferici în funcție de

starea de agregare. Răspuns: În funcţie de starea de agregare, poluanţii pot fi:

gaze: dioxid de carbon (peste limita normală de 0,03%), monoxid de carbon, dioxid de

sulf, oxizi de azot, hidrogen sulfurat, clor, amoniac, ozon, freonii etc.;

lichide: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau sub formă de ceaţă;

solide: pulberi de natură diferită, sub formă de particule solide cu dimensiuni variabile

(0,01-1µ), fin dispersate în aer;

aerosoli de metale grele, oxizi metalici, clorură de sodiu solidă etc.

Întrebare: Care sunt sursele naturale de poluare atmosferică? Răspuns: Sursele naturale de poluare atmosferică sunt: erupţiile vulcanice, furtunile de praf

şi incendiile naturale.

Întrebare: Definiți ploile acide și precizați cauzele acestora. Răspuns: Ploile acide reprezintă precipitaţii atmosferice cu pH acid, mai mic de 5,6 - 5,4,

dar în majoritatea regiunilor industriale din Europa s-au înregistrat valori de pH şi mai reduse.

Germania a fost prima ţară afectată de acest tip de poluare, denumit sindromul “pădurii muribunde”

(waldsterbere) care s-a întins ca o epidemie pe suprafeţe mari de conifere şi foioase. Fenomenul se

datorează prezenţei în atmosfera terestră a SO2 şi NOx, gaze uşor solubile în apă, cu formarea acizilor

corespunzători. Marii utilizatori de cărbune sunt responsabili pentru 86% din cantitatea de SO2

existentă în atmosferă, iar NOx se datorează, în special, intensificării traficului rutier. În SUA, de

exemplu, circa 2/3 din cantitatea totală de SO2 şi 1/4 din cea de NOx provine de la centralele electrice

şi de la motoarele autovehiculelor.

Întrebare: Enumerați sursele de poluare a apelor subterane. Răspuns: Sursele de poluare a apelor subterane includ:

• impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări miniere

sau foraje;

• impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape

uzate care produc totodată şi impurificarea dispersă a surselor de apă de suprafaţă;

• impurificări produse în secţiunea de captare a apelor, din cauza nerespectării zonei de

protecţie sanitară sau a condiţiilor în care se execută procesul de captare.

Întrebare: Care sunt metodele de cuantificare a efectului nociv al apelor uzate? Răspuns: Evidenţa efectului nociv al apelor uzate (gradul de poluare) asupra vieţuitoarelor

acvatice, inclusiv a peştilor, a fost apreciat prin două limite de concentraţie:

• doza limită, reprezintă concentraţia unui poluant care, acţionând timp de o oră, nu

afectează viaţa peştilor;

• doza minimă letală, reprezintă concentraţia unui poluant care după o oră produce moartea

peştilor.



Întrebare: Care sunt factorii biologici care contribuie la autoepurarea apei şi ce rol

joacă în aceste procese naturale? Răspuns: Dintre factorii biologici amintim: bacteriile, protozoarele, plantele verzi şi

nămolul. Rolul cel mai important îl joacă bacteriile care determină treptele aerobe şi anaerobe de

degradare naturala a impurificatorilor care ajung, prin diverse căi în cursurile de apă.

Întrebare: Care sunt activitățile de supraexploatare a resurselor biologice? Răspuns: Activitățile de supraexploatare a resurselor biologice includ suprapășunatul și

defrișarea pădurilor.

Întrebare: Care sunt caracteristicile poluanţilor atmosferici? Care sunt efectele smogului

fotochimic apărut ca urmare a influenţei reciproce a poluanţilor atmosferici?

Întrebare: În ce zone apare fenomenul de inversiune termică? În ce condiţii?

Întrebare: În ce constă poluarea atmosferică?

Întrebare: Care sunt poluanţii din gazele de eşapament îndepărtaţi de cartuşele catalitice?

Întrebare: În ce măsură poluanţii atmosferei influenţează şi celelalte medii? Exemplificaţi.

Întrebare: În ce constau efectele poluante ale bioxidului de sulf şi ale oxizilor de azot?

Întrebare: Care sunt principalele substanţe solide ce pot polua atmosfera? Care este

efectul acestei poluări?

Întrebare: Care sunt particularităţile poluării atmosferice provenite din traficul rutier?

Întrebare: În ce constă efectul de seră? Cum ar putea fi evitată în viitor extinderea lui?

Întrebare: În ce constă procesul de degradare a stratului de ozon?

Întrebare: Care sunt principalele măsuri de prevenire a poluării atmosferice?

Întrebare: Unde se utilizează epurarea avansată a gazelor cu electrofiltre?

Întrebare: Care sunt poluanţii din gazele de eşapament îndepărtaţi de cartuşele catalitice?

Întrebare: Care sunt principalii carburanţi alternativi utilizaţi în scopul reducerii

poluării atmosferice?

Întrebare: Utilizarea metanolului este o soluţie viabilă pentru reducerea poluării

atmosferice din traficul rutier?

Întrebare: Care este produsul secundar nepoluant care apare la utilizarea celulei

electrice cu hidrogen (fuel cell)?

Întrebare: Care sunt principalele surse de poluare a apelor?

Întrebare: Enumeraţi principalii efluenţi poluanţi ai mediilor acvatice?

Întrebare: Pe baza cărui criteriu se estimează efectele poluării hidrosferice? De ce?



Întrebare: De ce depinde gradul de poluare a unui receptor acvatic în raport cu un efluent?

Întrebare: Cum se clasifică poluanţi acvatici după persistenţă?

Întrebare: Ce categorii de poluanţi intră în categoria celor biodegradabili? Cum se

numeşte indicatorul care măsoară cantitatea de impurificatori biodegradabili? În ce condiţii acesta

indică un curs de apă curată şi cum poate fi menţinut în aceste condiţii?

Întrebare: În ce constau particularităţile de poluare a mărilor şi oceanelor?

Întrebare: Care sunt sursele de poluare petrolieră a mărilor şi oceanelor? Care sunt

efectele pe care le determină?

Întrebare: Care sunt zonele sanitare de protecţie a apelor subterane ca sursă de apă potabilă?

Întrebare: Care sunt riscurile de îmbolnăvire a populaţiei datorită poluării apelor de

suprafaţă?

Întrebare: Care sunt principalii factori care influenţează autoepurarea apelor?

Întrebare: Cum se numesc treptele de epurare parcurse în procesul de autoepurare a

apelor valabile şi în procesele de epurare biologică? În ce constau ele?

Întrebare: Ce măsuri se folosesc pentru tratarea apelor impurificate cu fenol?

Întrebare: Care sunt riscurile de îmbolnăvire umană care apar în condiţii de malnutriţie

când există în pânza freatică prezenţa ionului azotat?

Întrebare: Ce metode se folosesc pentru îndepărtarea efectului de eutrofizare a apelor?

În ce constă efectul de eutrofizare a apelor de suprafaţă?

Întrebare: În ce constă impactul păşunatului intensiv (suprapăşunatul) asupra solului?

Întrebare: Cum se numesc tehnicile de prevenire a poluării apelor de suprafaţă?

Întrebare: Cum se numeşte stratul bioproductiv/fertil al solului? Ce grosime are la

suprafaţa solului?

Întrebare: Cum se poate sintetiza rolul pădurilor în procesul de protecţie al solurilor?

Întrebare: Care sunt efectele care apar în urma defrişărilor masive?

Întrebare: Care sunt funcţiile zonelor de mlaştină în păstrarea echilibrelor naturale?

Întrebare: În ce constă procesul de sărăturare a solurilor?

Întrebare: Care sunt tipurile de pesticide conform substanţelor active pe care se bazează?

Întrebare: De ce este considerat DDT-ul „cetăţeanul principal al planetei”?

Întrebare: Care sunt principalele măsuri ce trebuie luate pentru a preveni poluarea

solurilor?



Întrebare: Care sunt principalele direcţii de acţiune de ordin managerial necesar a fi

întreprinse pentru reducerea deşeurilor?

Întrebare: În ce medii se manifestă poluarea datorată schelelor şi rafinăriilor petroliere?

Întrebare: Cum vedeţi rezolvată contradicţia dintre nevoia de irigare a terenurilor,

riscurile de sărăturare şi costurile mari ale tehnologiilor moderne de irigare?

Întrebare: În ce măsură estimaţi că poluarea solului influenţează şi poluarea altor medii

(aer, apă)?

Bibliografie



2. Ciobotaru, V., Smaranda, D., Socolescu, A.M. (2009). Dicționar. Protecția Mediului, Editura

ASE, București, 2009


Bucureşti, 2008

4. Angelescu, A., Ponoran, I., Ciobotaru, V., Mediul Ambiant și Dezvoltarea Durabilă, Editura

ASE, Bucureești, 2003

5. Vișan, S., Angelescu, A., Alpopi, C., Mediul Înconjurător. Poluare și Protecție, Editura

Economică, București, 2000

6. Bularda, G., Reziduuri Menajere, Stradale și Industriale, Editura Tehnică, București, 2001




FORME SPECIALE DE POLUARE

CUPRINS

3.1. Obiective

3.2. Poluarea radioactivă

3.3. Poluarea fonică/sonoră 3.4. Poluarea urbană

3.5. Poluarea termică

3.6. Poluarea transfrontalieră

3.7. Poluarea provocată de sursele de producere a energiei electrice



3.2. Poluarea radioactivă

3.2.1. Definirea poluării cu radiații penetrante

Poluarea sau contaminarea radioactivă reprezintă o formă specială de agresiune asupra

mediului datorată emiterii în spaţiu a unor radiaţii care produc modificări fizice, chimice şi biologice

la nivelul organismelor vii.

Cele mai periculoase sunt radiaţiile penetrante Röngen (sau X) şi gama, singurele radiaţii ce nu

pot fi deviate de câmpul electric sau magnetic şi care au cea mai mare putere de penetraţie în materie.

Aceste radiaţii se propagă în toate direcţiile cu o viteză apropiată de viteza luminii (3∙ 108 m/s), având o

capacitate de ionizare a substanţelor pe care le străbat, cărora le provoacă modificări fizice, chimice sau

biologice (omoară celulele vii). Atenuarea lor se face diferenţiat în funcţie de grosimea şi densitatea

substanţelor pe care le penetrează.

Radioactivitatea este proprietatea unor anumite substanţe, de tipul metalelor grele de a

prezenta fenomenul de fisiune/dezintegrare nucleară.

Radioactivitatea poate fi naturală sau antropică.

Radioactivitatea naturală este o componentă a mediului, determinată de prezenţa unor substanţe

radioactive existente pe Terra încă de la formarea acesteia, la care se adaugă radiaţiile cosmice.

Radioactivitatea antropică a apărut odată cu descoperirea fisiunii nucleare, în anul 1939,

urmată de realizări tehnice precum arma nucleară, motorul cu propulsie, centrala nuclearoelectrică, etc.

Pentru sănătate, cei mai periculoşi produşi ai fisiunii nucleare sunt iod – 131, cesiu – 137,

stronţiu – 90 şi plutoniu – 239. Purtaţi prin aer sub formă de aerosoli, pot fi inhalaţi, se depun pe sol,

impurifică apele, sunt înmagazinaţi în plante şi intră în lanţul trofic. Aceştia reprezintă elemente

instabile care se descompun, formează noi elemente şi eliberează energie sub formă de radiaţii.

- formele speciale de poluare a mediului;

- principalele surse şi caracteristici ale poluanţilor şi poluării radioactive, fonice,

urbane, termice, transfrontaliere și a poluării provocată de sursele de producere

a energiei electrice;

- efectele directe şi indirecte ce se manifestă asupra mediului şi sănătăţii umane ca

urmare a existenței unei forme speciale de poluare.



3.2.2. Mărimile caracteristici ale radiațiilor penetrante

Pentru caracterizarea sursei radioactive se pot utiliza:

timpul de înjumătăţire (T ½) reprezintă, durata medie în care se dezintegrează jumătate din

numărul de atomi ai unei substanţe radioactive; variază în limite largi de la miliarde de ani la frecţiuni

de secundă;

activitatea sursei este definită prin numărul de dezintegrări pe unitatea de timp, măsurată în

sistemul internaţional de unităţi în Brquerel (Bq) sau în sistemul convenţional de unităţi in Curie (Cr).

Pentru caracterizarea suportului biologic iradiat se pot utiliza:

- doza absorbită reprezintă cantitatea de energie absorbită pe unitatea de masă organică iradiată,

se măsoară în sistemul internaţional în unităţi Gray (Gy), iar în sistemul convenţional în unităţi rad

(Röngen absorbit doze);

- doza efectivă sau echivalentul de doză reprezintă gradul de vătămare biologică (efectul supra

organismelor vii), se măsoară în sistemul internaţional de unităţi în Sievert (Sv), iar în sistemul

convenţional de unităţi în rem (Röngen echivalent man).

3.2.3. Surse de poluare radioactivă

Principalele surse de poluare radioactivă antropică sunt:

materialele radioactive utilizate în medicină, cercetare, industrie;

extracţia, prelucrarea, transportul şi depozitarea minereurilor radioactive;

procesele metalurgice de obţinere a combustibilului nuclear;

procesele tehnologice de rafinare şi reprocesare a combustibilului nuclear;

reactivii nucleari experimentali, de cercetare;

instalaţiile de producere a radiaţiilor, tip acceleratoare de particule (betatroane şi ciclotroane)

folosite în scopul obţinerii unor izotopi artificiali;

echipamentele de control defectoscopic utilizate în industria constructoare de maşini, în

construcţiile civile, etc.;

centralele nuclearoelectrice, care în cazul funcţionării la parametrii proiectaţi poluează mediul

în limite admisibile dar reprezintă un pericol major în cazul unui accident nuclear; centralele

echipate cu reactoare a căror putere depăşeşte 300-400 MWh constituie cele mai importante

surse de contaminare;

exploziile nucleare experimentale, realizate în aer, apă sau subteran;

accidentele survenite în cadrul transportului diferitelor materiale radioactive.

3.2.4. Efectele poluării radioactive

Efectele poluării antropice cu radiaţii sunt resimţite în atmosferă, în apă, pe sol şi la nivelul

organismelor vii, asupra cărora acţionează direct sau prin intermediul lanţului trofic.

În funcţie de modul în care acţionează radiaţiile penetrante efectele pot fi:

directe – în urma interacţiunii radiaţiilor cu suportul biologic;

indirecte – în urma interacţiunii radiaţiilor cu mediul în care suportul biologic evoluează.

De asemenea, efectul radioactiv depinde de doza sau/şi durata de iradiere, energia şi tipul

radiaţiei.

În funcție de doza de iradiere (pe o scară de la 1 la 1000 Gray) efectele pot fi:

de sterilitate temporară pentru o doză de 1 Gray;

de creştere semnificativă a cazurilor de cancer pentru o doză de 2 Gray;

efectul letal în câteva săptămâni pentru 90% din cazuri pentru o doză de 5 – 7 Gray;

efectul letal în câteva zile pentru o doză de iradiere de 10 Gray;

efectul letal în câteva ore pentru o doză de iradiere de 100 Gray;

efectul letal în câteva minute pentru o doză de iradiere de 1000 Gray;

În funcţie de durata şi intensitatea de iradiere a suportului biologic efectele pot fi:

efecte pe termen scurt (nestohastice) apare la doze mari şi timp scurt de expunere:

iradierea integrală a unui organism cu doze de peste 1 Gy provoacă boala de iradiere, care



tratată imediat este vindecabilă, însă iradierea la o doză de 5 – 6 Gy devine mortală în 50%

dintre cazuri chiar şi cu tratament, iar la doze mai mari de 10 Gy moartea survine în câteva

zile pentru toţi subiecţii;

iradierea parţială poate fi suportată de organism, dar provoacă apariţia eritemului (înroşirea

pielii) sau necrozarea locului respectiv; la nivelul organelor de reproducere o doză de 5 – 6

Gy provoacă sterilitate permanentă.

efecte pe termen lung (stohastice), apar după mai mult timp de la momentul iradierii şi se

manifestă sub forma bolilor maligne (cancer), opacifierii cristalinului, radiodermitei cronice, etc.;

acestea pot fi: efecte genetice (care se manifestă la urmașii părinților iradiați, prin malformații

congenitale, deficiențe psihomotorii etc.) și efectele teratogene (care apar la embrionul uman, în urma

iradierii mamei în special în primele luni de sarcină, cu riscul de întârziere mintală a copilului);

În funcţie de tipul de izotop radioactiv care produce iradierea, exemplificăm efectele pentru

cei mai radiotoxici dintre ei:

izotopul de cesiu afectează sistemul muscular;

izotopul de stronţiu (asemănător ionului de calciu) afectează sistemul osos (cancer);

izotopul de iod deteriorează funcţiile glandei tiroide.

Cele mai sensibile organe umane la poluare radioactivă sunt organele hematopoetice (măduva

spinării), ochii şi organele de reproducere. Ionizarea constă în producerea de radicali liber la nivelul

materialului organic, cei care ulterior afectează funcţiile citoplasmatice celulare, uneori chiar ADN-ul

nucleo-celular.

Peste pragul de 0,5 Sievert, Sv, simptomele devin vizibile imediat sau în câteva zile prin

slăbirea sistemului imunitar, modificări ale celulelor sangvine, afecţiuni ale organelor interne

(plămâni, ficat, etc.) şi ale sistemului nervos central. Mortalitatea creşte cu 20% în cazul persoanelor

expuse unei doze de radiaţie de 1-2 Sv.

Nu toate organismele vii sunt afectate în aceeaşi măsură. Speciile neevoluate, cum sunt

bacteriile, rezistă la doze de iradiere de ordinul miilor de unităţi Gray, în timp ce organismele cu

sânge cald sunt distruse la o doză de câteva unităţi Gray.

Dintre activitățile și accidentele nucleare care au afectat puternic mediul și organismele vii,

mai importante sunt:

1986 (25-26 aprilie) – accident la reactorul cu grafit nr.4, neanvelopat, explozie şi incendiu cu

împrăştierea în atmosferă a unor radionuclizi de cesiu, stronţiu, iod, etc., în valoare de 3,7.1017

Bq,

Cernobîl, Ucraina; acesta a reprezentat cel mai grav accident nuclear din istorie, cu consecinţe majore

asupra sănătăţii oamenilor şi mediului; cantitatea de material radioactiv răspândită în mediu a fost de

250 de ori mai mare decât cea provenită de la bombele aruncate asupra oraşelor Hiroshima şi

Nagasaki;

2011 (11 martie) – accidentul nuclear de la Fukushima, apărut ca urmare a cutremurului asociat

cu tzunami produs pe coasta de nord-vest a Japoniei, accident care a crescut valorile radioactivităţii din

zonă, inclusiv în Oceanul Pacific de circa 600 de ori faţă de limitele normale.

3.2.5. Măsuri de securitate nucleară

Operaționalizarea unui set de măsuri de securitate nucleară presupun administrarea

deșeurilor radioactive, siguranța nucleară la scară mondială și o bună gestionare a proiectului ITER.

Administrarea deşeurilor radioactive comportă colectarea, transportul, prelucrarea şi

stocarea temporară şi permanentă a acestor deşeuri. Colectarea se face în containere speciale de metal

căptuşite cu materiale plastice, iar transportul se efectuează cu mijloace de transport speciale, care

asigură respectarea strictă a normelor de securitate împotriva poluării şi iradierii.

Deşeurile nucleare, lichide sau solide sunt administrate în conformitate cu activitatea lor

nucleară, care poate fi scăzută, intermediară sau ridicată.

Deșeurile cu activitate scăzută pot fi:

▪ deşeurile lichide (după diluare şi stocare în bazine speciale, sunt deversate în apele de

suprafaţă sau la mari adâncimi, în mări şi oceane);

▪ deşeurile solide (ce nu au nevoie de prelucrare, putând fi încapsulate şi stocate permanent



prin îngropare în pământ la adâncimi mici sau prin imersie controlată în mări şi oceane).

Deșeurile cu activitate intermediară pot fi:

▪ deşeurile solide (cu timpi de înjumătăţire mari, ce se incorporează în materiale inerte de tip

beton, bitum sau mase plastice şi stocate definitiv, prin imersie în mări şi oceane sau temporar în

diferite locaţii - cavităţi naturale sau artificiale);

▪ deşeurile lichide (se injectează la mari adâncimi, aproximativ 1500 m,, în roci poroase, mine

sau saline părăsite).

Deșeurile cu activitate ridicată pot fi:

▪ deşeurile solide (se depozitează în rezervoare din beton căptuşit cu oţel inoxidabil îngropate

sau imersate la mare adâncime; depozitarea în depresiuni marine se face în recipiente de formă

sferică, din material plastic şi oţel; s-a propus depozitarea acestor deşeuri în regiuni glaciare, soluţie

avantajoasă din punct de vedere al securităţii dar inacceptabilă din punct de vedere economic; de

asemenea s-a pus în discuţie posibilitatea trimiterii deşeurilor puternic radioactive în spaţiul cosmic,

cu ajutorul rachetelor interplanetare, propunere controversată);

▪ deşeurile lichide se supun unor prelucrări ulterioare precum:

- evaporarea - pentru volume mari de soluţii concentrate;

- precipitarea - utilizată ca metodă clasică de depoluare a apelor;

- adsorbţia pe adsorbanţi naturali sau sintetici (zeoliţi, bentonită, diferite argile, nisip,

diferiţi cărbuni sau schimbători de ioni sintetici).

Procedee moderne transformă deşeurile radioactive într-o masă sticloasă sau ceramică şi le

depozitează în puţuri betonate sau saline părăsite.

Siguranţa nucleară la scară mondială

Asociaţia Mondială a Operatorilor Nucleari (WANO, 1989) a promovat o reţea

transnaţională de cooperare la care au aderat toate statele care utilizează energie atomică. Fiecare

reactor nuclear în funcţiune este inclus în sistemul WANO de inspecţie operaţională pentru

respectarea riguroasă a standardelor de siguranţă.

Pentru mai multă siguranţa se utilizează „bariere artificiale multiple” cum sunt: vitrifierea

combustibilului uzat, sigilarea acestuia în containere speciale, depozitarea subterană, etc. Depozitele

subterane naturale sunt astfel alese încât radiaţiile să nu poată să ajungă la suprafaţă, nici în urma unui

cutremur, nici odată cu trecerea timpului.

Proiectul ITER, cu cea mai largă colaborare internaţională, adjudecat Franţei, costă 12

miliarde de dolari. Într-o perioadă de 10 ani se va construi primul reactor nuclear bazat pe o

tehnologie inovatoare, ecologică de fuziune nucleară (1 kilogram de materie primă, utilizată în acest

tip de reactor va produce aceeaşi cantitate de energie comparabilă cu 10 milioane kilograme de

combustibil convenţional radioactiv), care nu va produce poluare radioactivă în cazul unui accident.

Centrala nuclearoelectrică de la Cernavodă

Centrala are la bază conceptul de reactor nuclear de tip CANDU (Canadian Deuterium

Uranium), care funcţionează cu uraniu natural şi deuteriu ca moderator şi agent de răcire.

Unitatea 1 livrează actualmente, în Sistemul Energetic Naţional, 706,5 MW reprezentând

10-12% din consumul energetic naţional şi contribuie astfel la reducerea emisiilor anuale de dioxid de

carbon cu circa 5 milioane tone.

Tehnologia CANDU este recunoscută pe plan internaţional pentru performanţele atinse de

sistemele sale de securitate nucleară şi protecţie a mediului – cu impact ecologic minim printr-o

monitorizare generală a mediului, prin controlul surselor şi prin controlul şi monitorizarea efluenţilor.

Centrala nuclearoelectrică de la Cernavodă a obţinut în anul 2003 un certificat care atestă că

sistemul său de management de mediu este conform cerinţelor standardului ISO 14001.



3.3. Poluarea fonică/sonoră

3.3.1. Definirea poluării fonice

Poluarea sonoră sau fonică este prezentă în toate compartimentele vieţii, afectând profund

colectivităţile umane. În ultimul timp are loc un fenomen generalizat de extindere a zonelor poluate

sonor concomitent cu creşterea nivelului de zgomot.

Sunetul reprezintă o vibraţie a aerului care se propagă sub formă de unde elastice, cu viteza de

340 m/s.

Zgomotul reprezintă o suprapunere întâmplătoare şi dezordonată de sunete.

Urechea umană percepe sunete în intervalul 16-20.000 Hz. Sunetele cu frecvenţe sub 16 Hz

poartă denumirea de infrasunete, iar cele peste 20.000 Hz sunt numite ultrasunete.

Presiunea sunetului, apărută datorită dilatării şi comprimării mediului în care se propagă o

undă sonoră, se măsoară în bel, cu submultiplul uzual decibelul (dB, cea mai mică variaţie a presiunii

acustice, decelabilă de către urechea omenească).

Pentru a descrie sensibilitatea organului auditiv la diferite intensităţi sonore se utilizează scara

de măsură în foni.

3.3.2. Sursele de poluare fonică

Sursele majore de poluare sonoră sunt reprezentate de activităţile industriale şi zgomotul

urban, respectiv traficul urban/aerian şi alte activităţi, cum ar fi cele domestice.

Se pune tot mai acut problema zgomotelor legate de activităţile urbane care reprezintă o

agresiune împotriva omului. În general, zgomotul apărut ca produs secundar de conversie a energiei,

este datorat maşinilor şi echipamentelor de tipul compresoarelor, buldozerelor, agregatelor

pneumatice, motovehiculelor (un tramvai produce 70 dB, un camion greu sau un autobuz 90 dB),

avioanelor (cu reacţie peste 120 dB, iar cele supersonice depăşesc „zidul sonic” de peste 130 dB) etc.

Zgomotul industrial depăşeşte frecvent limitele admise. Sectoarele industriale cele mai

agresive fonic sunt: extractiv, metalurgic, construcțiilor de maşini, textil, tipografic. Utilizarea

ciocanelor pneumatice generează zgomote cu valori variind între 108-111 dB, realizarea forajelor

generează zgomote cu valori variind între 95-104 dB, iar războaiele de ţesut emit zgomote care ating

96-100 dB.

Zgomotul urban are ca principala sursă de poluare fonică traficul rutier. În funcţie de tipul de

maşină, regimul de rulare, starea drumurilor, poluarea variază în limite largi. Contribuţia cea mai

mare la poluarea fonică o au autovehiculele echipate cu motoare Diesel, la care zgomotele se produc

la admisia aerului/evacuarea gazelor de ardere sau din regimul de rulare. Pentru orice tip de vehicul

frânarea bruscă sau pornirea cu demaraj rapid ating un maxim de cca 90-100 dB. Cea mai mică

variaţie a nivelului de zgomot se înregistrează la rularea cu viteză constantă de 50 km/h. Cele mai

zgomotoase maşini rămân în continuare cele cu motoare puternice.

În cazul traficului aerian cel mai important poluator fonic îl reprezintă avionul supersonic. El

produce o undă de şoc percepută la sol ca „bang” sonor, care poate afecta clădirile, dar mai ales

fiinţele umane.

Viaţa casnică este de asemenea o sursă de zgomot, datorită deficienţelor de izolare acustică a

locuinţelor moderne (mai ales de tip bloc), aparatelor electrocasnice (un aspirator produce 5 dB, iar un

frigider 20 dB).

3.3.3. Efectele poluării fonice

Ultrasunetele, precum şi infrasunetele însoţesc unele fenomene naturale – cutremure, tzunami,

erupţii vulcanice – putând să apară şi în cadrul unor activităţi industriale sau de transport. Nu sunt

percepute de om, ci doar de organismele ultrasensibile (sugari, păsări, animale mici, etc.), în schimb

pot avea efecte negative asupra sănătăţii umane.

Ultrasunetele sunt folosite cu succes în defectoscopie şi în radiolocaţie, se utilizează pentru



sterilizare deoarece distrug bacteriile şi viruşii (bacilul tuberculozei, virusul gripei, virusul tifosului

exantematic), dar acţionează negativ şi asupra globulelor roşii, producând oboseală şi anemii.

De menţionat că ultrasunetele sunt considerate mai puţin agresive, efectele negative apar la

om doar după iradiere îndelungată cu radiaţii de intensităţi mari.

Infrasunetele cele mai periculoase sunt cele cu frecvenţe cuprinse între 6 - 7 Hz care au o rază

de acţiune mai mare de 10 km. De aceea, zgomotele produse de explozii (atomice sau de altă natură),

erupţii vulcanice, avioane supersonice, sunt resimţite la mii şi chiar zeci de mii de kilometrii depărtare

de epicentru. Interacţiunea dintre suprafaţa oceanului planetar şi masele de aer în mişcare reprezintă o

sursă de infrasunete cu frecvenţa de 0,1-10 Hz. Vibraţiile de frecvenţă foarte joasă, la anumite

intensităţi şi frecvenţe pot provoca moartea, datorită distrugerii alveolelor pulmonare, în cazuri mai

puţin severe provocând ameţeli, stres, un fals efect de euforie asemănător drogurilor, convulsii,

insomnii, etc.

De asemenea, vibraţiile caroseriilor în timpul rulajului la viteze mari produc infrasunete cu

efecte negative asupra stării de sănătate a conducătorului şi pasagerilor auto, cum ar fi ameţeală,

dureri de cap, stare de vomă etc.

În general, zgomotele au acţiune complexă asupra întregului organism. În funcţie de durata şi

intensitatea de acţiune pot provoca stres, stare de oboseală, irascibilitate, scăderea randamentului

intelectual, traumatisme, hipoacuzie sau chiar surzenie.

Solicitarea continuă a sistemului nervos, proporţional ca nivel şi durată, conduce la

diminuarea atenţiei, instalarea stării de oboseală, cu cefalee, ameţeli, tulburări de somn.

Persistenţa expunerii duce la depăşirea capacităţii de adaptare a organismului, antrenând

modificări afective şi comportamentale cu iniţierea de procese patologice de tipul tulburărilor

nervoase, hipertensiunii arteriale, infarctului acut de miocard, tulburărilor digestive etc.

Oboseala auditivă, ca fenomen fiziologic, apare la expunerea organului auditiv la zgomote.

Traumatismul sonor apare în cazul expunerii, chiar pentru scurt timp la zgomote de

intensitate mare. Este însoţit de senzaţia de ameţeală, dureri de urechi, eventual spargerea timpanului

sau lezarea organului lui Corti. Nivelul de 130 dB este considerat drept pragul senzaţiei dureroase.

Surditatea profesională se produce prin lezarea organul lui Corti şi se manifestă prin

surditate de percepţie, bilaterală şi ireversibilă, la început pentru sunete de înaltă frecvenţă, urmată şi

de cea a sunetelor de joasă frecvenţă. În mod paradoxal, şi funcţia vizuală este afectată de zgomotele

de intensitate mare, prin dificultate la recunoaşterea lumini colorate, în mod special culoarea roşie.

3.3.4. Măsurile de prevenire a poluării fonice

Conform normelor legale nivelul de zgomote admis în centrele urbane este de 50 dB ziua şi

40 dB noaptea.

Pentru realizarea acestor cerinţe, se iau o serie de măsuri de combatere a poluării sonore:

Reducerea zgomotului din industrie

În scopul diminuării zgomotului produs în companiile industriale, măsurile se definesc încă

din faza de proiectare şi vizează arhitectura halelor, caracteristicile utilajelor, dispozitivele

fonoizolante precum şi mijloacele individuale de protecţie. Acestea vizează:

• izolarea utilajelor, prin montarea pe elemente vibroizolante din cauciuc/azbest, închiderea în

carcase fonoizolante rigide, dublu căptuşite cu materiale fonoabsorbante;

• placarea pereţilor cu materiale care absorb zgomotul;

• realizarea de tavane fonoabsorbante (cu straturi de vată minerală şi plăci de rigips sau cu casete

de aluminiu perforat şi plăci de silan);

• protejarea operatorilor tehnici şi a personalului muncitor cu antifoane;

• rotaţia operatorilor, pentru a scădea timpul de expunere.

Reducerea zgomotului din traficul rutier prin:

dotarea autoturismelor cu filtre şi atenuatoare de zgomot din materiale fonoabsorbante;

fabricarea de maşini cu pornirea electrică a motorului (motoarele electrice sunt cele mai

silenţioase);



introducerea unui nivel limită al emisiei sonore (cu sancţiuni pentru depăşire);

reducerea numărului de autovehicule care rulează pe arterele de circulaţie (direcţie alternativă

de trafic, sensului unic);

închiderea pentru trafic a unor zone rezidenţiale sau de interes public (istoric, cultural);

fluidizarea circulaţiei (prin utilizarea „undei verde”, evitând staţionarea la semafoare pentru a

diminua frânarea şi demararea unui număr mare de vehicule);

asigurarea unei mai bune sistematizări urbanistice;

izolarea clădirilor cu ecrane fonoizolante realizate prin vegetaţie;

amplasarea clădirilor ţinând cont de direcţia propagării undelor sonore;

ecranarea clădirilor de locuit cu ajutorul clădirilor cu destinaţie publică, etc.;

pentru tramvai, dotarea cu amortizoare fonoizolante, montarea unor bandaje de cauciuc pe

calea de rulare, amplasarea motorul longitudinal pe axa de rulare etc.;

pentru metrou, diminuarea poluării sonore începe prin alegerea soluţiei constructive, a

materialelor utilizate cu folosirea de grinzi de beton armat, metal etc.;

pentru traficul feroviar (la viteze de 100-120 km/oră generează zgomote cu intensităţi

cuprinse între 110-120 dB) se impune aplicarea unor măsuri de organizare a traficului (existenţa zonei

de protecţie de circa 500 m de la şină până la prima construcţie, centralizarea comenzilor la macazuri,

etc.) sau de construcţie a garniturilor de tren, cu izolarea acustică a vagoanelor etc.

3.3.5. Întocmirea hărților acustice

În scopul monitorizării poluării sonore urbane se întocmesc „hărţi acustice”, principalele

avantaje conferite de această activitate fiind:

dezvoltarea de noi zone rezidenţiale (la stabilirea amplasamentelor se ţine cont de nivelul de

zgomot al zonelor învecinate şi al acusticii întregului perimetru);

informarea populaţiei asupra nivelului de zgomot din zonele urbane existente (prin Internet,

panouri electronice locale, publicaţii periodice de specialitate);

amplasarea zonelor de recreere în funcţie de datele hărţilor.

Ca urmare a alinierii la normele europene, România a trebui să se alinieze reglementărilor

privind realizarea de hărţi acustice, să monitorizeze nivelul de zgomot din marile aglomerări urbane şi

să respecte reglementările pentru căile ferate cu un trafic mai mare de 60.000 de trenuri pe an sau

pentru drumurile naţionale cu un trafic mai mare de 6 milioane de autovehicule pe an.

3.4. Poluarea urbană

Problemele centrelor urbane (de aprovizionare cu bunuri materiale, utilități, energie,

respectiv problemele de mediu, de conviețuire, etc.) sunt extrem de multe și complexe, având o

contribuție importantă în starea de sănătate și confort general al populației. Pe lângă problemele

induse de un consum intens de resurse, există problema greu de soluționat a deșeurilor, ambele fiind

importante în supraviețuirea economică și fizică a centrelor urbane.

3.4.1. Relația dintre centrele urbane și mediu

O problemă importantă prezentă şi de perspectivă o constituie extinderea centrelor urbane şi

transformarea lor în sisteme uriaşe, numite megapolisuri, care adună împreună populaţii tot mai

numeroase cu probleme de convieţuire complicate.

Populaţia unui sistem urban este consumatoarea unor uriaşe cantităţi de alimente, apă,

bunuri de consum, combustibili, materiale de construcţii, etc. Cantităţile de energie şi de materiale

folosite în oraşe sunt, în cea mai mare parte, procurate din afara oraşului, din teritoriile limitrofe sau

aflate la distanţă apreciabilă. Aglomerările urbane sunt dependente de bioproductivitatea

ecosistemelor agrare limitrofe. În unele ţări puternic industrializate şi cu o densitate foarte mare de

populaţie urbană, suprafeţele agricole proprii nu reuşesc să acopere necesarul de alimente. Astfel că se



folosesc în acest scop aşa numitele “hectare fantomă”, care reprezintă suprafeţe arendate de teren

productiv, folosite de o ţară, dar care nu aparţin acelei ţări.

Ecosistemul urban se deosebeşte de sistemele naturale, în primul rând, printr-un consum de

energie sporit şi prin utilizarea altor surse de energie în afara celei solare. Centrele urbane au devenit

spaţii puternic energofage. Fluxurile de energie folosite în acest spaţiu nu ţin seama de ciclurile

biogeochimice naturale, fiind suplimentate sau înlocuite cu cicluri artificiale.

În mare parte, centrele urbane, prin activităţile antropice specifice, au generat o formă nouă

şi complexă de poluare, iar factorii de calitate, ai mediului în special, au căpătat valenţa unor entităţi

derizorii.

Interacţiunile dintre sistemele urbane şi mediu au generat o serie de aspectele specifice ce

ţin de schimbul deosebit de intens de energie şi materii prime între oraş şi mediul natural, cu apariţia

de emisii poluante şi deşeuri diverse, acoperirea parţială a necesarului de hrană pe seama suprafeţelor

agricole limitrofe sau extinderea sistemul urban şi a celui productiv pe seama sistemelor protective şi

asimilativ-disipative, cu consecinţe negative evidente. Apare, în mod evident, o influenţă a oraşului

asupra factorilor de climă, cu existenţa a două temperaturi distincte la nordul şi la sudul unui oraş

mare (de exemplu, între Bucureşti-Băneasa şi Bucureşti-Filaret, apare o diferenţă de temperatură de 2-

4oC) sau modificarea regimului ploilor, vânturilor şi apariţia de nebulozităţi atmosferice faţă de

teritoriile învecinate, precum şi o influenţa negativă asupra florei şi faunei din râurile riverane, etc.

Studii efectuate, conform unor modele matematice, arată că optimul ecologic în al suprafeţei

ocupate de oraş şi vegetaţie se găseşte în intervalul 15 – 20% în raport cu suprafaţa necultivată, (intra-

şi extravilană - păduri, parcuri, spaţii verzi, lacuri, râuri), optimul scăzând drastic dacă acest raport

depăşeşte 40%, având consecinţe neplăcute pentru citadini sub toate aspectele de confort şi sănătate.

3.4.2. Factori de poluare urbană

La originea poluării urbane stă producţia de bunuri materiale, nespecifice mediului natural.

Gama largă de produse create de om nu este cauza reală a poluării, ci mai de grabă modul în care sunt

gestionate resursele şi conduse procesele care duc la obţinerea lor.

Factorii de poluare urbană sunt în relaţie directă cu dimensiunea teritorială a centrului urban,

corelată cu densitatea şi structura populaţiei, cu infrastructura care serveşte comunitatea respectivă sau

cu dezvoltarea şi amplasarea sistemelor productive.

Poluarea în centrele urbane apare, în principal, datorită următoarelor neajunsuri:

lipsa organizării şi dezvoltării economice pe baza criteriilor ecologice, care să ţină seama de

cerinţele dezvoltării durabile;

creşterea demografică explozivă, la care se adaugă exodul populaţiei rurale către centrele

urbane, situaţie care concură la aglomerarea acestora, cu extinderea suprafeţelor ocupate şi creşterea

necesităţilor de tot felul (doi din cinci locuitori ai globului trăiesc astăzi în oraşe, faţă de unu din şapte

la începutul secolului trecut);

industrializarea practicată fără respectarea principiilor de dezvoltare durabilă;

crearea de bunuri materiale din resurse neregenerabile sau greu regenerabile;

creşterea continuă a necesarului de apă.

Problema penuriei de apă potabilă şi industrială este una dintre cele mai importante şi

iminente pericole care ameninţă astăzi existenţa comunităţilor locale, în general şi a oraşelor, în

special. Dezvoltarea marilor aglomerări urbane provoacă dezechilibre care pot să se transforme în

catastrofe în raport cu dependenţa de resursele de apă.

Astfel, se pune problema, nu numai a lipsei necesarului de apă în următoarele decenii, ci şi a

probabilităţii ca prin tasarea pământului să se producă alunecări masive de teren cu distrugerea unor

suprafeţe întinse pe care se află construcţii civile şi industriale.

3.4.3. Tipuri specifice de degradare urbană a factorilor de mediu

Degradarea urbană se manifestă asupra aerului, apei şi solului supuse fiind aceloraşi cauze

care le sunt specifice:

alterarea calităţii aerului datorată emisiilor rezultate din diverse activităţi productive



potenţial poluante, intravilane, extravilane sau de la distanţe mai mari, prin intermediul mişcărilor

eoliene; la acestea se adaugă poluarea datorată traficului rutier, feroviar sau aerian. Poluarea poate fi

directă sau prin intermediul ploilor acide şi a smogului fotochimic;

degradarea calităţii apelor potabile datorată imperfecţiunilor din sistemul de administrare şi

întreţinere a conductelor de apă (de suprafaţă sau subterane) sau a sistemului de colectare a apelor

uzate menajere;

deprecierea calităţii solului presupune, în primul rând, degradarea peisajului urban, datorată

unei salubrizări necorespunzătoare sau a unei gestionări defectuoase a deşeurilor, la care se adaugă

insuficienta amenajare sau întreţinere a spaţiilor verzi, precum şi lipsa preocupărilor pentru culturile

florale stradale sau cele din preajma locuinţelor (niciun petic de pământ fără construcţii sau

infrastructură nu ar trebui lăsat neamenajat fie ca teren de sport, de joacă, de recreere sau ca spaţiu

verde!);

alterarea spaţiilor de locuit prin natura şi calitatea materialelor de construcţii utilizate sau

prin apariţia unui microclimat specific nesănătos (acarieni, ciuperci, fungi, insecte etc.), utilizarea

unor instalaţii electrocasnice necorespunzătoare, etc.;

utilizarea unor modalităţi şi tehnici de prelucrare neadecvată a deşeurilor menajere sau

industriale, pot fi de asemenea surse de poluare atât pentru aer cât şi pentru apă, sol, vegetaţie şi

implicit pentru om.

3.4.4. Poluarea atmosferică a centrelor urbane

Poluarea atmosferică nu constituie doar un inconvenient şi un pericol pentru sănătate, ea ne

aminteşte că cele mai spectaculoase realizări ale tehnicii noastre, automobilul, avionul cu reacţie,

uzinele electrice, industria în general, sunt tot atâtea eşecuri ambientale.

O semnificativă parte a industriei, transporturile şi sistemele de încălzire mari şi mici bazate

pe consumul de combustibili fosili, sunt responsabile de alterarea calităţii aerului în general şi a

atmosferei urbane în special.

Aproape 85% din energia consumată pentru toate tipurile de transport se utilizează în

transportul rutier. Un autoturism consumă pe distanţa de 1.000 km cantitatea de oxigen necesară unui

adult în decurs de un an, iar un turboreactor, cu patru motoare, consumă pe ruta New York – Paris

până la 35 tone oxigen, tot atât cât produce o pădure de 3.000 de hectare, într-o zi.

Stratul gros de agenţi poluanţi existenţi într-un oraş mare, aglomerat, poate crea o ceaţa

sufocantă, mai ales în condiţii de calm atmosferic, cu instalarea smogului fotochimic.

În timpul verii, poluarea atmosferică urbană este în strânsă corelaţie cu starea de caniculă,

temperaturile ridicate fiind o consecinţă a creşterii concentraţiei de ozon din zonele cu trafic rutier

intens, având drept consecinţă alterarea semnificativă a indicelui de confort termic la care este supusă

populaţia.

S-a demonstrat ştiinţific existența unei corelaţii directe între creşterea concentraţiei de

poluanţi (perioade cu „vârf de poluare”), agravate uneori de condiţiile meteo şi frecvenţa crizelor şi

îmbolnăvirilor pulmonare. Aşa-numita poluare outdoor, datorată gazelor de eşapament şi a celor

industriale, duce fie la cancer bronhio-pulmonar, prin introducerea de celule atipice la nivelul

bronhiilor, fie la apariţia şi agravarea unor boli obstructive, ca emfizemul pulmonar, astmul bronhic

sau bronşita cronică, ajungându-se uneori până la insuficienţă respiratorie severă.

Majoritatea poluanţilor atmosferici din aglomerările urbane, care alterează compoziţia

aerului prin suplimentarea conţinutului de carbon, sulf şi azot provin din traficul auto. În unele zone

alţi poluanţi pot avea o sursă industrială, cum ar fi prelucrarea metalelor şi aliajelor, rafinarea

petrolului, fabricarea cimentului, a acidului azotic, sulfuric, etc. sau existenţa uzinelor electro-

energetice.

După modul în care ajung în atmosferă poluanţii pot fi:

primari, emanaţi direct în atmosferă, cum sunt oxizii de carbon, dioxidul de sulf, oxizii de

azot, particulele de funingine, etc.;

secundari, care apar ca rezultat al reacţiilor dintre poluanţii primari şi principalii

componenţi ai atmosferei (de exemplu ozonul care se formează în arealele urbane, însoţind

producerea smogului fotochimic).



Oxizii de carbon şi oxizii de azot sunt principalii poluanţi din traficul auto, gazele de

eşapament fiind responsabile în proporţie de 60% de degradarea calităţii aerului din mediile urbane.

Aproape 85% din energia consumată pentru toate tipurile de transport se utilizează în transportul rutier.

Funinginea şi dioxidul de sulf apar ca poluanţi primari, în principal, din arderea

combustibililor fosili (petrol şi cărbune) în centralele termice.

Smogul se formează, în special, în aglomerările urbane în care există un trafic auto intens,

când prin intermediul dioxidului de azot şi a radiaţiilor solare se formează în principal ozon însoţit de

periculoasele şi cancerigenele aldehide şi cetone.

Aerul oraşului modern conţine dioxid de sulf şi produşi de oxidare a sulfului, fosfaţi, pulberi,

particule de azbest, plus o gama foarte diversă de produşi organici din diverse activităţi.

Impactul poluanţilor atmosferici asupra sănătăţii populaţiei urbane poate fi cuantificat

prin luarea în considerare a diversității poluanților atmosferici din marile aglomerări urbane ce

afectează starea de sănătate a populației. Astfel:

monoxidul de carbon – scade puterea de concentrare, creşte numărul de afecţiuni cardiace,

iar în doze mari este letal;

dioxidul de azot – scade rezistenţa organismului la infecţii, produce astmul bronşic;

plumbul, din benzina cu plumb – agravează hipertensiunea arterială şi insuficienţa renală,

degradează dezvoltarea intelectuală, prin scăderea capacităţii de învăţare;

benzenul – provoacă leucemii şi diverse forme de cancer;

hidrocarburile poliaromatice, din gazele de eşapament – sunt cancerigene;

azbestul, eliberat din sistemul de frânare al autovehiculelor – provoacă cancer pulmonar;

aerosolii acizi – afectează funcţiile respiratorii, scad rezistenţa indivizilor la infecţii

respiratorii;

ozonul, ca poluant secundar de la formarea smogului fotochimic – influenţează căile

respiratorii, iar în condiţii de luminozitate puternică irită ochii;

dioxidul de sulf – provoacă bronşită cronică, astm, ameţeli, etc.;

particulele în suspensie, în special cele provenite de la motoarele Diesel – sunt cancerigene.

Institutul de Sănătate Publică a efectuat diverse studii de evaluare a gradul de poluare

chimică şi microbiologică a alimentelor în mai multe zone din România (judeţele, Bihor, Braşov,

Giurgiu, Ialomiţa, Mehedinţi, Olt, Teleorman, precum şi din unele pieţe şi magazine bucureştene).

Rezultatele studiului au scos în evidenţă prezenţa plumbului, ca poluant major, peste concentraţia

admisă, în foarte multe alimente, atât de origine animală cât şi vegetală. S-a constatat, în schimb, în

ultimii ani, o scădere progresivă a conţinutului de pesticide organoclorurate în produsele alimentare

de origine vegetală.

3.4.5. Poluarea hidrosferei centrelor urbane

De cele mai multe ori, sistemele disipative nu reuşesc să preia cantitatea foarte mare de

substanţe reziduale deversate de oraş.

Dacă se studiază fauna unui curs de apă în avalul unui oraş mare, nedotat cu instalaţii

perfecţionate de epurare a apelor uzate, se obţine un grafic de tipul celui prezentat mai jos.

În figură, gradul de poluare a apelor, ca urmare a impactului antropic al centrelor urbane, s-a

estimat prin intermediul indicelui Shannon, H , care ţine cont de numărul total de indivizi dintr-o

specie în raport cu numărul total de indivizi din habitat. Acest indice arată o scădere a faunei piscicole



pe o lungime de aproape 100 km în avalul unui centru urban. Dacă la mai puţin de 100 km apare o

altă aglomerare urbană, apoi alta, graficul va arăta ca în figura de mai jos, conducând în final la un râu

“mort”. Astfel de situaţii există deja în foarte multe zone ale globului, dar şi în ţara noastră.

Refacerea ecosistemului acvatic al unui bazin hidrografic poluat necesită eforturi

investiţionale deosebite, dar mai ales timp (zeci, chiar şi o sută de ani!), iar refacerea nu reprezintă

revenirea la forma de existenţă din perioada considerată normală, nepoluată a bazinului hidrografic

respectiv.

3.4.6. Prevenirea poluării urbane

Pericolul poluării urbane trebuie înlăturat printr-o planificare globală şi o amenajare corectă

a spaţiului natural, care să urmărească menţinerea sau refacerea echilibrului între teritoriul construit şi

neconstruit, cultivat şi necultivat.

Conform unui sondaj de opinie, aproape jumătate din populaţia ţării este de părere că

protecţia mediului trebuie să aibă prioritate, chiar dacă se încetineşte creşterea economică, dar numai

35% este dispusă să contribuie la prevenirea poluării şi acceptă o creştere a taxelor în acest scop.

Prin îmbunătăţirea activităţii serviciilor publice, dezvoltarea reţelelor de colectare–

valorificare (eventual în cadrul unor IMM-uri specializate), stimularea iniţiativelor locale, utilizarea

finanţărilor externe, etc. se poate ajunge la o îmbunătăţire ecologică a mediului urban.

Nici calitatea estetică a mediului urban nu trebuie neglijată, deoarece trebuie să asigure

citadinului nu numai condiţii de locuit şi de activitate, ci şi de odihnă, păstrarea sănătăţii, recreere, etc.

Întocmirea judicioasă a planului şi măsurilor urbanistice necesită colaborarea permanentă a

tuturor celor cu responsabilităţi în păstrarea patrimoniului cultural şi artistic, fie economişti, ecologişti

sau urbanişti. Spre binele său, omul poate şi are dreptul să construiască tot ce doreşte, dar condiţia

care se impune este să respecte legile ecosistemelor naturale în mijlocul cărora trăieşte.

3.4.7. Poluarea orașului București

Zona oraşului Bucureşti reprezintă cea mai mare aglomerare urbană din ţara noastră, cu

numeroase unităţi industriale, cinci centrale termoelectrice mari, multe centrale termice de cartier şi

foarte multe mici, precum şi un trafic rutier intens.

Bucureştiul este una dintre cele mai aglomerate capitale ale Europei, în medie cu peste 9.000

de locuitori/km2 (faţă de Berlin cu 3.905 locuitori/km

2, Viena cu 3.850 locuitori/km

2, Budapesta cu

3.674 locuitori/km2).

Cea mai mare densitate de populaţie se află în sectorul 2, cu 12.724 locuitori/km2, urmat de

sectorul 3, cu 12.273 locuitori/km2 şi sectorul 6, cu 10.874 locuitori/km

2. Singurul care se apropie de

standardele europene (12 m2 spaţii verzi/locuitori) este sectorul 1, cu 3.446 locuitori/km

2, cu suprafaţa

spaţiilor verzi de 11 m2/locuitor (la care participă cel mai mare parc al capitalei, dar şi cea mai mică

densitate a construcţiilor din zona 1 Mai – Kiseleff – Arcul de Triumf - Agronomie). La polul opus se

află sectorul 6, în care rata de alocare a spaţiului verde pentru fiecare locuitor este de 0,6 m2 (de 20 de

ori mai puţin decât nivelul standard). Valoarea medie pentru un bucureştean este de 2,5 m2 spaţiu

verde, în comparaţie cu valorile înregistrate în alte capitalele europene (de exemplu: 82 m2/locuitor în



Stockholm, 70 m2/locuitor în Viena sau 31 m

2/locuitor în Varşovia).

Calitatea aerului atmosferic

Datorită combustibilului ars în CET (metan, păcură) nivelul de poluare cu dioxid de sulf este

moderat, chiar redus în timpul verii, în schimb, nivelul de poluare cu oxizi de azot este cel mai ridicat

din ţară. Se adaugă poluarea cu aerosoli (pe bază de plumb, care mai persistă) datorită traficului rutier şi

poluarea cu amoniac, din procesele de putrefacţie a deşeurilor menajere depozitate necorespunzător.

Principalul factor poluant rămâne traficul rutier, reprezentând 70% din poluarea chimică existentă

în atmosferă, dat fiind că un număr foarte mare de autovehicule nu respectă normele de mediu.

Pe principalele artere ale capitalei s-au înregistrat creşteri semnificative ale traficului zilnic, ca

urmare a creşterii parcului de autovehicule în circulaţie, cu o rată de creştere anuală de 7%.

Nivelul poluării în Bucureşti este mai ridicat decât acum zece ani, mai ales în ceea ce

priveşte monoxidul de carbon.

Zonele cele mai afectate sunt cele centrale: Piaţa Victoriei, Piaţa Romană, Universitate,

Bulevardul Carol, Calea Moşilor, Piaţa Unirii. Aici se înregistrează depăşiri de 3-4 ori a limitei

admise la pulberi şi monoxid de carbon.

Gestionarea resurselor de apă

La nivelul municipiului Bucureşti, în ultimii ani, a apărut o problemă ecologică specifică,

legată de creşterea nivelului apelor subterane, deşi în zonele limitrofe acest nivel este într-o continuă

scădere (de ani de zile). Cauzele acestei creşteri anormale sunt metroul şi pierderile de apă din reţelele

de distribuţie şi termoficare. Majoritatea pierderilor nu se regăsesc în canalizare, ajung pe lângă zidul

metroului şi determină creşteri importante ale nivelului de apă din subteran (drenurile de la metrou

funcţionând doar parţial).

Şi barajul „Lacul Morii” constituie un pericol iminent. În ultimul timp, stratul de apă freatică

s-a modificat foarte mult, în sensul creşterii cotei la un nivel care poate periclita siguranţa unor

construcţii, mai ales în cazul unor cutremure de pământ. Există zone în care pânza freatică se află sub

fundaţia unor construcţii, care riscă să-şi piardă verticalitatea. Această situaţie apare datorită

amplasamentului defectuos al „Lacului Morii”, la 17 m deasupra nivelului Bucureştiului. Prin

presiunea hidrostatică pe care o exercită acesta modifică cota naturală a apei din stratul freatic, situaţie

în care, o calamitate naturală de tip cutremur ar determina inundarea capitalei cu 20 – 60 milioane

metri cubi de apă.

Regimul deşeurilor

Bucureştiul produce 2.000 tone de deşeuri pe zi şi nu are sistem public generalizat de

colectare selectivă a deşeurilor, în vederea reciclării.

Metodele de colectare a deşeurilor în municipiul Bucureşti se aplică prin intermediul

unităţilor prestatoare de servicii specializate. Frecvenţa colectărilor este zilnică pentru colectivităţi, bi-

săptămânală pentru blocurile foarte înalte şi pentru centrul oraşului, săptămânală pentru blocurile cu

mai puţin de 10 etaje şi la 10 zile pentru gospodăriile individuale.

Poluarea fonică a capitalei

Poluarea fonică din Bucureşti este la fel de mare ca şi poluarea atmosferică. Zgomotul

comunitar sau ambiental are ca surse traficul auto, feroviar, aerian, şantierele de construcţii,

manifestările culturale desfăşurate în aer liber, etc.

Indicatorii ce caracterizează nivelul de poluare fonică, precum indicele de deranj şi TNI

(trafic noise index), marchează o creştere a nivelului de zgomot, de la valori moderate în urmă cu un

deceniu, la un nivel foarte înalt şi chiar traumatizant în ultimii ani.

Climatul sonor zgomotos este considerat ca o solicitare continuă a sistemului nervos, care în

timp duce la simptome cum ar fi diminuarea atenţiei, instalarea stării de oboseală şi a tulburărilor de

somn, cefalee, ameţeli, irascibilitate. Persistenţa expunerii antrenează modificări afective şi

comportamentale sau iniţiază procese patologice de tipul tulburărilor nevrotice, infarctului acut de

miocard, cea mai mare relevanţă înregistrând-o hipertensiunea arterială.

Poluarea mediului în centrele urbane şi în special în Bucureşti, reprezintă o problemă de



stringentă actualitate, luând în considerare influenţa nefastă asupra vieţii locuitorilor cetăţii. Trebuie

avut în vedere faptul că populaţia ţării scade numeric, este îmbătrânită şi suferă de maladii cu tendinţă

de cronicizare, iar speranţa medie de viaţă este în regresie.

3.5. Poluarea termică

Această formă specifică de poluare aduce prejudicii în special apei și aerului. Modalitățile

de manifestare a poluării termice sunt:

Poluarea termică cu ape de răcire

Acest tip de poluare apare în urma deversării în râuri, lacuri, etc. a apei calde care se

utilizează la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termoelectrice şi atomoelectrice. De

exemplu, o centrală termoelectrică de 2.000-2.500 MW are un consum de apă de răcire evaluat la 80-

100 l/s iar o centrală nucleară 80-150 l/s. Se apreciază la momentul actual pe plan mondial că peste

20 -25 % din debitul apelor curgătoare este afectat de poluare termică.

Acest tip de poluare modifică unii factori abiotici şi afectează profund toate nivelele trofice.

Efluenţii calzi deversaţi micşorează conţinutul de oxigen din apă (solubilitatea gazelor în lichide scade

cu creşterea temperaturii) şi accelerează fenomenele de degradare a substanţelor organice existente în

cursurile respective de apă. Se produc modificări în structura fitoplanctonului, este distrus

zooplanctonul sau proliferează un număr mare de microorganisme în mediu acvatic.

Apele termale cu valori peste 30o C favorizează dezvoltarea algelor verzi şi descreşterea

numărului de peşti criofili în favoarea celor termofili (care consumă o cantitate mai mică de oxigen).

În scopul reducerii poluării termice, uneori efluenţii se tratează cu clor (clorinare) pentru a

distruge microorganismele sau se dimensionează suplimentar lungimea conductelor de deversare. O

altă soluţie constă în utilizarea unei cantităţi mai mari de apă de răcire ceea ce face să scadă

temperatura întregii cantităţi de apă utilizată în acest scop.

Poluarea termică cu gaze fierbinţi

Poluare termică se poate produce şi datorită gazelor fierbinţi disipate în atmosferă de

coşurile uzinelor şi de turnurile de răcire ale centralelor termoelectrice. Astfel se modifică

microclimatul zonei, creşte temperatura şi umiditatea aerului.

Pentru a minimiza acest neajuns, precum şi din considerente economice care ţin de

recuperarea cât mai completă a căldurii conţinute în efluenţi, instalaţiile industriale sunt prevăzute cu

schimbătoare de căldură (cu sisteme de şicanare a gazelor pentru a mări suprafaţa de transfer termic)

sau se poate monitoriza temperatura gazelor arse evacuate în atmosferă.

Poluarea termică a atmosferei de lucru

Poluarea termică a aerului poate fi considerată o formă antropică specială de poluare dat

fiind rolul important pe care îl deţine în reglarea condiţiilor de microclimat din cadrul activităţilor

desfăşurate la nivelul halelor industriale. Această formă de poluare constituie o problemă majoră în

unele sectoare de activitate, în special a celor care se ocupă cu tratarea termică a metalelor şi aliajelor

(siderurgie - turnătorii, forjare, etc.), având o influenţă recunoscută asupra capacităţii de muncă şi a

stării de sănătate fizică individuală.

În general, între organismul uman şi mediu se realizează un permanent schimb de energie

termică, tinzându-se către o stare de echilibru reglată prin intermediul sistemului nervos care utilizează

două mecanisme de termoreglare: prin convecţie termică, în care vasele se sânge joacă rolul unor

schimbătoare de căldură sau prin transpiraţie, eliminarea apei din organism diminuând nivelul termic

(eliminarea prin transpiraţie a unui litru de apă pe zi corespunde la o pierdere energetică de 600 kcal).

Organismul uman se adaptează relativ uşor la condiţiile de mediu impuse din punct de

vedere termic în funcţie de starea de sănătate, vârstă şi condiţiile de muncă (efort).

Prin studii ştiinţifice efectuate s-a constatat că temperatura optimă pentru menţinerea

capacităţii integrale de muncă este de cca 200C, orice depăşire a valorii de 25 – 30

0C conducând la

disconfort, indispoziţie, stare de surescitare, diminuarea capacităţii de concentrare, scăderea



randamentului de muncă. Aceste manifestării pot genera accidente de muncă, expunerea îndelungată

la temperaturi de peste 300 C, conducând la deshidratare, epuizare fizică, dereglări fiziologice de tipul

tahicardiilor, etc.

Un efect remarcabil asupra organismului uman îl are umiditatea şi presiunea aerului, lipsa

umidităţii provocând, de asemenea, dereglări în echilibrul termic al organismului.

3.6. Poluarea transfrontalieră

Poluarea transfrontalieră, sau transnaţională, ca sumă de influenţe nocive ale unui sistem (o

economie naţională) asupra altui sistem, se manifestă în diferite moduri:

poluare directă, ce constă în transferul, prin intermediul apelor sau vânturilor, a unor

reziduuri dăunătoare, dintr-o ţară în alta; astfel, Rinul, impurificat pe teritoriul Germaniei, poluează în

drumul lui spre vărsare, Olanda; nori de dioxid de Sulf produşi în companii americane afectează

pădurile canadiene, etc.;

poluare reciprocă, ce apare atunci când mai multe ţări împart ţărmul unui lac, râu sau chiar

mări; este cazul mărilor închise ca Marea Neagră, Marea Mediterană, Marile Lacuri din America de

Nord, etc.;

poluare ascunsă, caz în care poluarea se realizează cu ignorarea considerentelor de etică;

principalele modalități prin poluarea ascunsă se poate produse sunt:

• exportul către ţări mai sărace a unor produse agricole impurificate, care nu mai pot fi

vândute pe anumite pieţe interne;

• interzicerea importului de produse, în baza unor reglementări ce impun criterii de calitate

exagerat de severe, procedeu denumit „barieră ecologică”;

• păstrarea secretului referitor la tehnologiile de epurare şi reciclare a deşeurilor, a

tehnologiilor nepoluante, sau vânzarea acestora la preţuri prohibitive;

• implementarea pe teritoriul altor ţări a unor industrii puternic poluante, eventual fără

instalaţii de depoluare, pentru a le face mai profitabile şi aceasta sub pretextul de a ajuta ţara gazdă să-

şi dezvolte propria industrie;

• exploatarea de materii prime de pe teritoriul altor ţări, cu tot complexul de perturbări ale

factorilor de mediu pe care îl implică;

• închirierea de suprafeţe de teren, în ţările gazdă, pentru depozitarea de deşeuri puternic

poluante, costul depozitării lor în ţări sărace fiind considerabil mai mic decât cel al tratării lor în ţările

de origine.

Comerţul cu deşeuri toxice constituie o problemă actuală de mari dimensiuni, comparabilă,

ca amploare, cu traficul de stupefiante. Acesta se produce cu acordul tacit al unor guverne influente în

geopolitica mondială, deşi există convenţii internaţionale în acest sens. Astfel, Convenţia de la Basel

(1992) vizează comerţul cu anumite clase de deşeuri periculoase, reglementând transportul de la ţări

care nu au posibilităţi de tratare (tehnologii şi instalaţii speciale) către ţari care au astfel de posibilităţi.

Conform acestei convenţii, comerţul este permis numai cu acordul scris al ţărilor exportatoare,

importatoare şi al celor de tranzit, indiferent dacă acestea sunt sau nu membre ale convenţiei. Pe bază

de documente, cuprinzând contractul dintre ţara exportatoare şi cea importatoare (prin care se

motivează exportul, tipul de deşeu, mijloacele de transport, etc.), se face avizarea transportului de

către o comisie internaţională specializată.

În cazul poluării transnaţionale, estimarea dimensiunii şi costurilor poluării reprezintă un

proces dificil. Cu atât mai mult cu cât se ridică întrebări al căror răspuns este greu de cuantificat:

o cum poate fi abordată problema impurificării unui râu sau a unui lac, dacă limitele de

concentraţie maxim admise pentru impurificatori sunt diferite în ţările riverane?

o cum pot estima ţările scandinave – de exemplu – ce proporţie din ploile acide care le

distrug pădurile revine noxelor produse în Germania, cât celor din Franţa sau cât celor din Anglia?



3.7. Poluarea provenită din sursele de producere a energiei electrice

Poluarea care apare la obţinerea energiei electrice se manifestă prin apariţia de

impurificatori pe care natura poate sau nu să îi încorporeze, deversări de ape uzate, căldura disipată în

mediu sau modificări ale peisajului natural.

Astfel, apar o serie de poluări speciale la obţinerea fiecărui tip de energiei electrice, după

cum urmează:

Energia eoliană Obţinerea ei este cea mai puţin agresivă, însă instalaţiile care ocupă suprafeţe întinse produc

o poluare fonică notabilă.

Energia solară Acest tip de poluare se obţine în cantităţi mari prin amplasarea pe suprafeţe întinse a unor

panouri speciale de captare a energiei solare. Suprafaţa ocupată cu aceste panouri este de 2 – 10 ori

mai mare decât pentru o centrală termoelectrică de putere echivalentă. Avantajul constă în utilizarea

acestui tip de energie pentru obiective de dimensiuni reduse, medii sau multietajate, folosind panouri

solare cu oglinzi de ultimă generaţie.

Energia hidraulică Aceasta necesită construcţia de hidrocentrale a căror dimensiune a barajului şi lacului de

acumulare creşte în raport cu puterea instalată proiectată. Construcţiile de mari dimensiuni din cadrul

hidrocentralelor pot provoca perturbări specifice în echilibrul ecologic zonal. Astfel:

barajul, prin presiunea hidrostatică, exercitată poate determina zonal mişcări seismice

frecvente, ridicarea nivelului pânzei freatice (cu apariţia de băltiri, sărăturări) cu perturbarea

echilibrului vegetal limitrof, sau dezvoltarea foarte rapidă a microplanctonului şi algelor, cu

perturbarea faunei acvatice, inclusiv a producţiei piscicole;

lacul de acumulare poate produce perturbări atmosferice locale, dat fiind ca favorizează

apariţia ceţii sau scăderi ale temperaturilor medii zonale, cu propagarea altor efecte legate de existenţa

umană sau de producţia agricolă şi vegetală locală.

Energia termoelectrică Aceasta poluează frecvent atmosfera prin gaze specifice, în mod special cu dioxid de sulf

(evacuat prin coşuri înalte determină poluarea la distanţă) sau cantităţi mari de cenuşă cantităţi sau de

steril care ocupă suprafeţe întinse de teren.

Energia geotermică Aceasta poluează specific atmosfera cu hidrogen sulfurat, bor, amoniac, săruri, nisip şi

constituie totodată un factor perturbator în ce priveşte stabilitatea solului.


Întrebare: Enumerați principalele avantaje ale hărților acustice. Răspuns: Principalele avantaje ale hărţilor acustice sunt:

- dezvoltarea de noi zone rezidenţiale. La stabilirea amplasamentelor se va ţine cont de

nivelul de zgomot al zonelor învecinate şi se va simula şi efectul apariţiei zonei nou construite din

punct de vedere al acusticii întregului perimetru;

- informarea populaţiei asupra nivelului de zgomot din zonele urbane existente (Internet,

panouri electronice locale, publicaţii periodice de specialitate);

- amplasarea zonelor de recreere în funcţie de datele hărţii, astfel încât să fie într-adevăr

„oaze” de linişte şi să contribuie în acelaşi timp la diminuarea nivelului de poluare fonică a spaţiului

respectiv;



- conturarea zonelor în care nivelul zgomotului este ridicat pentru a putea simula

implementarea diferitelor metode preconizate pentru diminuarea acestuia şi alegerea de soluţii optime.

Întrebare: Cui se datorează principalele surse de poluare radioactivă? Răspuns: Principalele surse de contaminare radioactivă se datorează fragmentelor de

fisiune ale combustibililor nucleari care conţin mai multe specii de radioizotopi, dintre care cei mai

periculoşi sunt: 131 I, 137 Cs, şi 90 Sr.

Întrebare: Care sunt cele mai nocive radiaţii radioactive penetrante?

Întrebare: Cum pot fi caracterizate şi măsurate radiaţiile radioactive?

Întrebare: Care sunt principalele surse de poluare radioactivă?

Întrebare: Care sunt efectele poluării pe termen lung (stocastice) în funcţie de tipul de

izotop radioactiv care le provoacă? Dar pe categorii de persoane?

Întrebare: Care sunt măsurile administrative care se aplică deşeurilor solide cu activitate

radioactivă intermediară?

Întrebare: În ce constă Proiectul ITER?

Întrebare: Care este acoperirea energetică naţională ce se obţine prin funcţionarea

reactorului 1 (Unitatea 1) de la Centrala Nucleară de la Cernavodă?

Întrebare: Ce diferenţă este între "sunet" şi "zgomot"? Pot fi amândouă, în anumite

condiţii, surse de poluare fonică? Când anume?

Întrebare: Cum se măsoară poluarea fonică?

Întrebare: Care sunt principalele efecte ale poluării fonice?

Întrebare: Ce măsuri trebuie luate pentru a bloca propagarea în locuinţe a zgomotelor urbane?

Întrebare: Cum apreciaţi riscul unei poluări radioactive datorate unui accident la o

centrală nucleară comparativ cu cel al instaurării efectului de seră pe seama centralelor

termoelectrice clasice? Aţi vedea o altă posibilitate de reducere a nivelului de poluare radioactivă,

de pildă reducerea globală voluntară a consumului de energie?

Întrebare: Există o relaţie între mărimea unui oraş şi gradul în care el poluează mediul

înconjurător? Argumentaţi.

Întrebare: Cum definiţi conceptul „end of pipe”?

Întrebare: Ce se înţelege prin "Poluare transfrontalieră"?

Întrebare: În ce constă poluarea transfrontalieră directă?

Bibliografie








Bucureşti, 2008


ASE, Bucureești, 2003

5. Vișan, S., Angelescu, A., Alpopi, C., Mediul Înconjurător. Poluare și Protecție, Editura

Economică, București, 2000

6. Bularda, G., Reziduuri Menajere, Stradale și Industriale, Editura Tehnică, București, 2001




OPTIMUL ECONOMIC ÎN CONDIȚIILE MINIMIZĂRII IMPACTULUI DE MEDIU

CUPRINS

4.1. Obiective

4.2. Evaluarea impactului de mediu

4.3. Metodele de cuantificare globală a impactului de mediu 4.4. Optimul economic pentru activități de mediu

4.5. Optimul economic și social al activităților de depoluare a mediului



4.2. Evaluarea impactului de mediu Caracteristici generale ale evaluării impactului de mediu

Importanţa evaluării impactului de mediu este relevată prin:

capacitatea de a furniza informaţii suport pentru factorii de decizie;

posibilitatea adoptării de măsuri şi soluţii care să minimizeze efectele negative ale

activităţilor economice asupra mediului.

De asemenea, eficienţa evaluării impactului de mediu depinde de:

dimensiunile impactului;

orizontul de timp şi spaţiu de propagare a efectelor;

tipurile de acţiuni necesare pentru limitarea, eliminarea efectelor.

Etapele de maxim efort, ce constituie partea esențială a evaluării impactului de mediu

(EIM), constau în stabilirea dimensiunii ariei de impact, identificarea şi estimarea efectelor,

eficacitatea deciziilor de răspuns la impact.

Partea dificilă a EIM se referă la estimarea corectă a efectelor impactului, respectiv:

• determinarea cantitativă şi calitativă a fenomenelor şi proceselor ce se manifestă în mediul

afectat;

• raportarea rezultatelor la indicatori de referinţă cunoscuţi din documentaţia ştiinţifică

existentă (standarde sau norme ce prevăd limite admisibile).

Metode și tehnici utilizate în evaluarea impactului de mediu

Metodele și tehnicile de prelucrare a datelor monitorizate sunt:

ilustrarea grafică, cu reprezentarea fiecărui indicator/parametru aflat sub monitorizare

pentru a evidenţia specificul şi amploarea impactului (pe baza hărţilor ecologice zonale);

- modalitățile de evaluare a impactului de mediu generat de activitățile economice

și sociale;

- metodele cantitative de exprimare a impactului de mediu;

- metodele de determinare a optimului economic pentru activitățile de mediu,

respectiv a celui aferent activităților de depoluare a mediului.



listele de control, utilizarea pentru evidențierea unui impact potențial și a acțiunilor

preventive ce se impun;

matricea de impact, ce constă în cuantificarea intensității impactului de mediu;

schemele sau grafurile de evidențiere a cauzelor și efectelor, ce pun în relație de cauzalitate

componentele unui impact direct, respectiv cauzele și efectele de ordinul întâi, sau indirect, respectiv

cauzele și efectele de ordinul doi/trei.

Abordarea integrată a impactului de mediu

Desfăşurarea generală a procesului de evaluare a mediului presupune:

identificarea şi selectarea indicatorilor de caracterizare a sistemului economic/fenomenului

supus evaluării din perspectivă:

socio-economică: indicatorii selectaţi descriu gradul de transformare a bunurilor în valori

economice/sociale/culturale, în corelaţie cu nivelul de dezvoltare a structurilor administrative;

ecologică: indicatorii selectaţi sunt pentru limitele maxim admise și pentru tipul de opţiune

pentru utilizarea viitoare a resurselor naturale;

atribuirea de valori pentru fiecare indicator

o valoare maximă - caracteristică situaţiei celei mai favorabile a mediului;

o valoare minimă - caracteristică situaţiei celei mai puţin favorabile a mediului;

ierarhizarea indicatorilor, prin metode specifice de agregare (ponderare a indicatorilor

pentru existenţa lor într-o scală de valori compatibilă, pentru a fi comparabili); în cazul metodelor de

evaluare globală care nu utilizează gruparea indicatorilor pe nivele, ponderile vor exprima importanța

relativă a fiecărui indicator în raport cu toți ceilalți, utilizându-se în acest sens:

metoda Delphi, care presupune consensul unui grup de evaluatori;

sistemul Batelle, care utilizează grupe de experţi şi de profani.

integrarea rezultatelor obţinute anterior pentru determinarea unui indicator global de

apreciere a impactului de mediu.

4.3. Metodele de cuantificarea globală a impactului de mediu

Principalele dificultăţi și facilități de cuantificare globală necesar a fi analizate în etapa

preliminară cuantificării impactului de mediu sunt:

suficienţa/insuficienţa datelor disponibile;

existenţa/inexistenţa de standarde şi metodologii pentru stabilirea criteriilor/valorilor CMA

pentru a evidenţia nivelul atins de impactul de mediu;

existenţa/inexistenţa de evaluări similare;

existenţa/inexistenţa de posibilităţii de accesare a soluţiilor adoptate în evaluări anterioare şi

de evidenţiere a efectelor obţinute cu acestea.

Cele mai reprezentative metode de cuantificare globală a impactului de mediu sunt:

Metoda ilustrativă de cuantificare globală a impactului de mediu:

Această metodă are la bază următoarele caracteristici funcționale:

presupune utilizarea unei bonități pentru fiecare indicator reprezentativ, exprimată prin

calificative într-o scală de valori de la 1 la 10 (unde 1 semnifică starea nealterată de mediu, iar 10

starea de degradare ireversibilă a mediului);

se finalizarea prin reprezentarea diagramei grafice sub forma unei figuri geometrice,

conform modelului prezentat mai jos.



Indicele stării de poluare globală a unui ecosistem

Definit prin raportul dintre suprafaţa stării ideale/de referinţă (Si) şi suprafaţa asociată stării

reale/efective de mediu (Sr).

Unde,

Si – starea de referință – reprezintă starea ideală de calitate a mediului, fiind reprezentată pri

suprafața totală a unei figuri geometrice regulate cu raza având valoarea a zece unități de bonitate.

Sr – reprezintă starea reală/efectivă de calitate a mediului și este reprezentată pe aceeași

figură geometrică prin unirea punctelor de bonitate care o exprimă (în cadrul figurii de mai sus, se

identifică cu suprafața nehașurată).

Interpretarea indicelui de poluare globală se realizează conform unei scale de valori,

cuprinse între 1 și 6, valori ce caracterizează diferite niveluri de performanță de mediu, astfel:

IPG= 1 mediu natural neafectat de o activitate umană;

1< IPG<2 mediu afectat de activităţi umane în limite admise;

2≤ IPG<3 mediu afectat ce prezintă disconfort pentru formele de viaţă;

3≤ IPG<4 mediu afectat care perturbă formele de viaţă;

4≤ IPG<6 mediu grav afectat care devine periculos pentru formele de viaţă;

IPG≥ 6 mediu degradat, impropriu pentru existenţa formelor de viaţă.

4.4. Optimul economic pentru activități de mediu

Există o interdependenţă între nivelul de dezvoltare a producţiei şi nivelul cheltuielilor

pentru protecţia mediului.

În acest context, costurile pentru protecţia mediului sunt determinate de gradul de poluare

atins în raport cu nivelul de poluare admis de norme, standarde.

Structura costurilor economico-sociale ale protecţiei mediului constau în:

costuri datorate prejudiciului direct, precum recoltele distruse, maladiile profesionale etc.;

costuri economico-sociale de evitare a prejudiciului, pentru echipamente de protecție;

costuri pentru micșorarea poluării și încadrarea poluanților în norme și standarde;

costuri pentru acțiuni/activități de control a poluării.

Intervalul de timp, na, în care se poate realiza un optim economic se calculează cu relaţia:

],[)()( 01 ani

CbCa

tCamtCamn

cp

a

Unde:

- Cam – nivelul de calitate de mediului (capacitatea de asimilare);

- t0, t1 – două momente de tip;

- a, b – coeficienți ce exprimă creșterea capacității de asimilare a mediului (Cam), respectiv

de încadrare în limitele standard, în raport cu unitatea monetară cheltuită;

- Cp – cheltuieli preventive în raport cu acțiuni preventive de poluare, investiții pentru

menținerea calității factorilor de mediu în limite standard;

- Cc – cheltuieli curative de eliminare a efectelor poluării (investiții în echipamente,

modernizări etc.) pentru normalizarea calității factorilor de mediu.

Se poate calcula şi un indicator al calităţii mediului, Iicm, cu valori în intervalul [0;1] pentru

un anumit poluant i (cu valoarea 0 pentru un nivel de poluare ireversibilă, valoarea 1 pentru un mediu

curat), utilizând următoarea formulă:

Unde:

- Iicm – indicatorul de calitate a mediului;

IPG = Si / Sr



- CMA(i) – concentrația maximă admisă pentru poluantul i;

- Cmax(i) – concentrația maximă pentru poluantul i care determină o degradare ireversibilă a

mediului;

- Cef(i) – concentrația efectivă a poluantului i la momentul calculării indicatorului.

Indicatorul calităţii mediului se poate determina:

pentru fiecare poluant;

la nivelul tuturor factorilor de mediu.

Avantajul cuantificării totale a calităţii mediului constă în posibilitatea aplicării corecte a

acțiunilor în raport cu aspectele de mediu.

Dezavantajul cuantificării totale a calității mediului constă în imposibilitatea utilizării

indicatorului conform acestei relații în politicile de perspectivă pentru protecția mediului.

Fluxurile monetare legate de mediu impun o bonificaţie de limitare a cererii de resurse

naturale la un nivel ce asigură protecţia/conservarea lor pentru o folosire îndelungată.

Bonificaţia variază în funcţie de:

costurile tehnologice de redresare a mediului;

raportul dintre rezervele naturale cunoscute și rezervele exploatabile;

raportul dintre cerere şi ofertă pentru o anume resursă.

4.5. Optimul economic și social al activităților de depoluare a mediului

Optimul se stabileşte în funcţie de gradul de interes al societăţii dispusă să plătească

activitățile de depoluarea, pentru a realiza un nivel avansat de puritate/curăţenia a mediului.

În acest context, se poate determina gradul de depoluare în funcție de costurile și utilitățile

sociale, conform figurii de mai jos, cu luarea în considerare a următoarelor premise/inputuri:

societatea resimte efectele acţiunilor antipoluante;

societatea este dispusă să suporte anumite costuri de purificare a mediului (CP);

cheltuielile de depoluare cresc în raport cu creşterea gradului de puritate/depoluare dorit.

În grafic sunt reprezentate:

curba CS – curba costurilor sociale (costuri pe care societatea trebuie/este obligată să le

plătească pentru purificarea mediului; acestea cresc odată cu gradul de poluare în raport cu un obiectiv

propus, spre exemplu gradul de depoluare de atins);

curba US – curba avantaj/utilitate socială (costuri pe care societatea este dispusă să le

plătească sub formă de costuri suplimentare; acestea descresc pe măsură ce crește gradul de puritate a

mediului, conform principiului utilităților marginale descrescânde).

Atunci când efectele poluării sunt mai puţin vizibile societatea acceptă mai greu costuri

suplimentare, deoarece interesul pentru utilitatea socială (US) se diminuează până când utilitatea marginală

devine aproape nulă, moment ce corespunde unui nivel eficient de utilitate socială.

În figură sunt reprezentate şi următoarele elemente:

Grad de depoluare, %

C D

US

C

ost

uri

soci

ale

CS

B

A

F

0 x0 x1

E

G

pierderi

nete

avantaje nete



costurile suplimentare pentru depoluare (suprafaţa grafică de sub curba AC);

utilitatea socială (suprafaţa grafică de sub curba DE), resimţită ca urmare a refacerii mediului

prin asigurarea condiţiilor optime de viaţă şi de sănătate publică;

avantajele nete, în cazul diminuării nivelului de poluare (aria suprafeţei ADB);

pierderile nete, înregistrate în cazul în care poluarea este deja redusă, atunci când există un grad

avansat de purificare/calitate a mediului (aria suprafeţei CBE);

nivelul optim acceptabil al cheltuielilor efectuate pentru depoluarea mediului, reprezintă punctul

B plasat la intersecţia curbelor US şi CS, care corespunde gradului de depoluare x0 realizat la un nivel de

cost social acceptabil; acesta reprezintă limita până la care se recomandă purificarea mediului.

În ţările dezvoltate, investiţiile alocate pentru protecţia mediului deţin ponderi însemnate,

diferenţiate pe ramuri industriale. Tehnologiile antipoluante dezvoltate în societăţi specializate

reprezintă circa 1,2% din Produsul Naţional Brut (PIB), iar pierderile (cu îngrijirea bolnavilor, cu

diminuarea recoltei agricole/producţiei piscicole, cu diminuarea valorii unor terenuri, etc.) ca urmare a

faptului că nu se aplică măsuri antipoluare susţinute ating 5% din Produsul Naţional Brut (PIB).


Întrebare: Care sunt dificultățile ce pot apărea în procesul de cuantificare globală a

impactului de mediu?

Răspuns: Principalele dificultăți care pot apărea în procesul de cuantificare globală a

impactului de mediu se referă la:

- insuficiența datelor disponibile;

- inexistența de standarde și metodologii pentru stabilirea criteriilor/valorilor CMA pentru

a evidenția nivelul atins de impactul de mediu;

- inexistența de evaluări similare;

- inexistența de posibilități de accesare a soluțiilor adoptate în evaluări anterioare și de

evidențiere a efectelor obținute cu acestea.

Întrebare: Care este structura costurilor economico-sociale ale protecției mediului? Răspuns: Structura costurilor economico-sociale ale protecției mediului constă în:

- costuri datorate prejudiciului direct – recolte distruse, maladii profesionale, etc.;

- costuri economico-sociale de evitare a prejudiciului – echipamente de protecție;

- costuri pentru micșorarea poluării și încadrarea poluanților în norme, standarde;

- costuri pentru acțiuni/activități de control al poluării.

Întrebare: Care sunt factorii care determină variația bonificației de limitare a cererii de

resurse naturale la un nivel ce asigură protecția/conservarea lor? Răspuns: Bonificația de limitare a cererii de resurse naturale la un nivel ce asigură

protecția/conservarea lor variază în funcție de:

o costurile tehnologice de redresare a mediului;

o raportul rezerve naturale cunoscute – rezerve naturale exploatabile;

o raportul dintre cerere și ofertă pentru o anumită resursă.

Întrebare: Care sunt factorii de care depinde eficiența procesului de evaluare a

impactului de mediu?

Întrebare: În ce constă desfășurarea generală a procesului de evaluare a mediului?

Întrebare: În ce constă metoda ilustrativă de cuantificare globală a impactului de mediu?



Bibliografie





3. Negrei, C., Economia și Politica Mediului, Editura ASE, București, 2004

4. Negrei, C., Economia Mediului, Editura ASE, București, 1995




POLITICI ECOLOGICE ÎN INDUSTRIE

CUPRINS

5.1. Obiective

5.2. Managementul de mediu

5.3. Tehnologii curate – nepoluante 5.4. Piața procedeelor și utilajelor de depoluare

5.5. Managementul ecologic prin intermediul ciclului de viață al produsului

5.6. Modalități de reducere a poluării industriale



5.2. Managementul de mediu

Managementul de mediu reprezintă o abordare sistemică a cerinţelor de mediu în strategia

de afaceri a unei firme.

Programul de management de mediu cuprinde:

evaluarea impactului de mediu;

alocarea resurselor necesare;

definirea responsabilităţilor;

evaluarea continuă a metodelor şi procedurilor utilizate etc.

Managementul de mediu se practică integrat cu managementul calităţii pentru dezvoltarea

durabilă a firmei în ce priveşte:

dezvoltare economică în manieră ecologică;

abordarea proceselor din punct de vedere al costurilor de mediu, ținând seama de

componența fondului de comerț, imaginea de marcă și gradul de satisfacție a cumpărătorului;

schimbarea atitudinii faţă de mediu, cu gestionarea riscului/impactului de mediu.

Atitudinea firmelor faţă de problemele de mediu poate fi definită astfel:

lipsa unei acțiuni, firmele care constată şi recunosc efectele poluării după ce aceasta s-a produs;

acţiune reactivă, în cazul firmelor care urmăresc beneficii pe termen scurt optează fie pentru

măsuri curative de înlăturare a efectelor, fie nu acționează pentru înlăturarea cauzelor poluării;

acțiune continuă, în cazul firmelor cu stabilitate economică şi poziţie consolidată pe piaţă

care acţionează pentru prevenirea impactului de mediu practicând curent monitorizarea problemelor

de mediul și integrându-le în planul de afaceri al organizației.

Principalele părţi interesate de respectarea cerinţelor de mediu sunt:

investitorii, care evaluează performanţele de mediu ca oportunităţi de investiţie;

angajaţii, care consideră că o firmă cu performanţe de mediu beneficiază de o existenţă stabilă;

- obiectivele și avantajele implementării Sistemului de Management al Mediului la

nivelul organizațiilor;

- elementele caracteristice ale tehnologiilor curate – nepoluante;

- particularitățile pieței procedeelor și utilajelor de depoluare;

- conexiunile dintre managementul ecologic și ciclul de viață al produsului;

- modalitățile de reducere a poluării provenită din industrie.



opinia publică, pentru care organizaţiile productive „curate” sunt percepute ca „vecini

buni”, „prietenoşi”, „de încredere";

furnizorii, care pentru competitivitatea de piaţă trebuie să respecte barierele comerciale -

impuse prin norme şi standarde pentru atingerea performanţelor de mediu;

clienţii-consumatorii, care au devenit conştienţi de necesitatea protecţiei

individuale/colective pe seama calităţii ecologice a produselor.

5.2.1. Sistemul de Management de Mediu (SMM)

Sistemul de Management de Mediu, conform standardului ISO 14001, reprezintă o

componentă a sistemului de management general care include structură organizatorică, planificare,

practici, responsabilităţi şi resurse necesare pentru elaborarea, implementarea, realizarea, analizarea şi

menţinerea unei politici de mediu.

SMM consideră orice activitate/eveniment pe probleme de mediu ca un proces cu intrări-

desfăşurare-ieşiri.

Obiectivele SMM în cadrul unei firme/companii pot fi sintetizat astfel:

- identificarea şi controlul aspectelor, impactului şi riscurilor de mediu;

- îndeplinirea conformităţii cu legislaţia de mediu;

- stabilirea de principii fundamentale pentru activităţi viitoare responsabile în raport cu mediul;

- creşterea performanţelor de mediu apreciată pe baza bilanţului cost-beneficii;

- stabilirea de resurse, responsabilităţi, autorităţi şi proceduri care să asigure

implicarea/participarea fiecărui angajat la reducerea impactului de mediu;

- realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei şi de instruire a

personalului.

5.2.2. Implementarea SMM

Seria de standarde ISO 14000 şi cele conexe fac posibilă implementarea şi funcţionarea unui

Sistem de Management al Mediului în cadrul oricărei organizaţii economice, cu scopul de a

îmbunătăţi continuu calitatea întregii activităţi.

Standardul ISO 14001 stabileşte cerinţele de implementare şi certificare a unui SMM.

Standardul este aplicabil oricărei firme care dorește:

- să implementeze, să mențină și să îmbunătățească un SMM;

- să asigure conformitatea cu politica de mediu declarată și să demonstreze această

conformitate partenerilor sociali.

Implementarea şi menţinerea certificării SMM funcţionează pe baza documentelor

înregistrate care fac dovada desfăşurării proceselor conform standardului avut ca referinţă.

Principalele avantaje ale implementării SMM sunt:

îmbunătăţirea imaginii organizaţiei;

îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţile publice şi comunitatea socio-economică;

limitarea răspunderii civile şi penale, prin satisfacerea reglementărilor legale de mediu;

reducerea costurilor prin reducerea consumurilor specifice de energie, materii prime,

inclusiv prin reciclarea deşeurilor de producţie, valorificarea produselor şi ambalajelor uzate etc.;

facilitarea accesului pe pieţele internaţionale, prin asigurarea conformităţii cu standardele

de mediu, recunoscute internaţional.

Conducerea organizaţiei este răspunzătoare de implementarea Sistemului de Management de

Mediu, conform cerinţele prevăzute de standardul ISO 14001. În acest scop, ea trebuie să-şi

definească, în primul rând, politica de mediu, ţinând seama de situaţia concretă a companiei şi de

coordonatele mediului în care funcţionează.

Pe baza politici de mediu vor fi stabilite:

obiectivele necesar a fi operaționalizate;

resursele necesare în vederea atingerii obiectivelor propuse în domeniul protecției mediului;

responsabilităţile și măsurile de menținere sub control a activităților cu impact de mediu, atât

efectiv, cât și potențial.



În acest context, putem afirma următoarele:

abordarea SMM într-o firmă dovedeşte partenerilor de piaţă şi celor sociali preocupările şi

performanţele de mediu;

certificarea implementării SMM dovedește respectarea standardului luat ca referinţă;

menţinerea certificării SMM dovedeşte preocuparea permanentă atât de îmbunătăţire

continuă a SMM, cât și de îmbunătăţire continuă a atitudinii firmei faţă de mediu.

5.2.3. Cerințele implementării SMM

Politica de mediu a organizaţiei

Politica de mediu, ca parte a politicii generale a unei organizaţii, se reflectă în declaraţia de

intenţie şi principiile referitoare la performanţele de mediu pe care le urmăreşte organizaţia.

Declaraţia privind politica de mediu trebui să includă în mod necesar trei angajamente:

- angajamentul de conformitate cu legislaţia şi reglementările de mediu în vigoare;

- angajamentul de prevenire a poluării;

- angajamentul de îmbunătăţire continuă a politicii de mediu.

Această declaraţie apare în urma parcurgerii a unuia sau mai multor planuri de acţiuni în

domeniul mediului privind:

• analiza de mediu preliminară, efectuată "în teren", ce stabileşte realizări şi deficienţe, se

finalizează cu revizuirea şi/sau identificarea priorităţilor;

• planul strategic pe termen mediu, ce cuprinde obiective de mediu și resurse economice;

• programul de management de mediu ce cuprinde cerinţe tehnice, cerințe economice, cerințe

operaţionale, termene, responsabilități.

Etapele de implementare/funcţionare a SMM

Etapele principale ale procesului de implementare și funcționare ale Sistemului de

Management al Mediului, conform standardului ISO 14001, sunt:

Definirea responsabilităţilor şi asigurarea resurselor necesare conform ierarhiei

operaţionale stabilite.

Formarea competenţelor necesare, prin utilizarea procesului de instruire.

Ţinerea sub control a proceselor de comunicare, prin utilizarea circuitul documentelor

informaţiilor.

Elaborarea şi ţinerea sub control a documentaţiei referitoare la SMM, precum manualul

calităţii, procedurile sistemului, documentaţia referitoare la managementul operaţional.

Manualul calității reprezintă un document de referinţă permanentă în implementarea şi

menţinerea SMM. De asemenea, procedurile sistemului descriu modul de desfăşurare a activităţilor

de mediu (cu responsabilităţi, coordonare, verificare şi analiză). Procedurile pot fi detaliate prin

documente operaţionale cu informaţii despre procese/procedee de fabricaţie, de tratare a deşeurilor,

reziduurilor, apelor reziduale etc.

Standarde - instrumente de management de mediu

Pe lângă standardele ISO 14001 şi ISO 14004, care fundamentează linii directoare, principii,

metode şi tehnici de implementare ale unui SMM, în seria ISO 14000 există şi standarde care se referă

la instrumente de management de mediu, precum: auditul de mediu, eco-etichetarea, evaluarea

performanţei de mediu, analiza ciclului de viaţă a produselor.

Seria ISO 14010 – Auditul de mediu, defineşte:

- auditul de mediu ca proces de verificare şi evaluare sistematică şi documentată a activităţilor

de mediu ale unei firme;

- procedurile de auditare a SMM;

- criteriile de calificare a auditorilor de mediu.



Seria ISO 14020 – Eco-etichetarea Produselor, defineşte:

- Etichetarea de mediu Tip I (se referă la ciclul de viață al produselor, inclusiv la metodele de

producție și de tratare post-utilizare; este realizată de către o terță parte – un organism

recunoscut/acreditat);

- Etichetarea de mediu Tip II (se face pe baza declarației pe propria răspundere a

producătorilor, importatorilor, distribuitorilor sau a altor părți interesate; acest tip de etichetare face

referire la caracteristici de natură strict ecologică a unui produs - de exemplu “produs reciclabil”,

“produs care nu dăunează stratului de ozon” sau “produs integral biodegradabil” etc.;

- Etichetarea de mediu Tip III (se aplică tuturor produselor printr-un program de etichetare

realizat de o terță parte care soluționează problemele care nu s-au încadrat corespunzător programelor

de etichetare de Tip I).

Seria ISO 14030 - Evaluarea Performanţelor de Mediu

Acest standard este completat de Managementul de Mediu – Ghid de Evaluare a

Performanțelor de Mediu și de Managementul de Mediu – Exemple de Evaluare a Performanței

de Mediu.

Seria ISO 14040 - Analiza Ciclul de Viaţă a Produselor

Analiza ciclului de viaţă poate servi, în egală măsură, ca bază pentru marcarea ecologică sau

pentru stabilirea indicatorilor de evaluare a impactului de mediu al produselor.

Monitoring-ul de mediu

Monitoring-ul de mediu reprezintă un ansamblu de operaţiuni pentru supravegherea,

evaluarea, prognoza şi avertizarea factorilor administrativi responsabili (locali, naţionali), în scopul

intervenţiei operative pentru menţinerea calităţii mediului.

Monitoring-ul de mediu foloseşte reţele de monitorizare care urmăresc:

- planificarea şi amplasarea staţiilor de control pentru emisii și deversări poluante și pentru

înregistrarea calității factorilor de mediu;

- stabilirea metodelor de determinare și înregistrare a datelor de control;

- prelucrarea datelor obținute.

5.3. Tehnologii curate - nepoluante

Pentru a putea rezolva problemele de mediu, se pot aborda două direcţii de principiu:

asigurarea unei proporţionalităţii între rata de deşeuri rezultate din activităţile economice şi

rata de absorbţie/asimilare a deşeurilor de către mediu; această situaţie presupune o post-tratare a

deşeurilor de producţie/consum ca să devină total asimilabile (calitativ şi cantitativ) de către mediu;

asigurarea unei parităţi între dezvoltarea economică şi degradarea mediului (intrări=ieşiri);

în termeni microeconomici implică utilizarea doar a tehnologiilor care nu generează deşeuri/rezidii;

în termeni macroeconomici implică dezvoltarea integrală a industriei pe baza de tehnologii

curate/nepoluante.

Cele mai importante modalități pe care industria le-a găsit pentru dezvoltarea de tehnologii

curate – nepoluante sunt:

a) Metoda end-of-pipe („la capătul ţevii”, în sens industrial ”la capătul liniei tehnologice”)

Principalul avantaj al metodei constă în faptul că permite desfăşurarea proceselor de

fabricaţie fără nicio modificare tehnologică a instalaţiei/liniei de fabricaţie.

Principalele dezavantaje ale prezentei metode sunt:

- implică necesitatea unor secţii specializate în tratarea deşeurilor, adică investiţii

suplimentare, costuri de exploatare etc.;

- imposibilitatea tratării tuturor deşeurilor tehnologice;



- riscul scăpării deşeurilor în mediu dacă secţia îşi încetează accidental funcţionarea.

b) Metode tehnologiilor curate (cea mai bună politică de gestionare a deşeurilor constă în a nu

le produce)

Tehnologiile curate presupun îmbunătățirea continuă a proceselor și produselor industriale prin:

reducerea utilizării de resurse materiale sau energetice;

prevenirea poluării aerului, apei, solului;

reducerea/dispariţia deşeurilor şi minimizarea riscurilor pentru populaţie şi mediu.

Măsurile impuse de tehnologiile curate sunt:

schimbarea tipurilor de materii prime mai puţin toxice sau care asigură produse cu un timp

de viaţă mai lung;

schimbarea tehnologiilor sau a utilajelor cu scopul de a valorifica intens materiile prime şi

de a produce mai puţine deşeuri, produse secundare, pierderi;

controlul procesului tehnologic, prin îmbunătăţirea metodelor, procedeelor, instrucţiunilor

de lucru cu evidenţierea strictă a intrărilor şi ieşirilor materiale pentru evitarea disfuncţionalităţilor

care cresc consumurile specifice, deşeurile sau pierderile înregistrate;

reciclarea şi valorificarea deşeurilor în cadrul firmei care le produc;

valorificarea produselor secundare ca materii prime în alte firme/ramuri industriale;

îmbunătăţirea managementului firmei pentru optimizarea funcţionării procesului de producţie.

5.3.1. Perspective tehnologice de dezvoltare durabilă

În privinţa deşeurilor, cea mai bună politică de gestionare a acestora constă în minimizarea

generării acestora, utilizând în acest scop tehnologii adecvate, numite tehnologii curate, capabile să

permită realizarea de produse curate, adică produse care să nu genereze deşeuri, nici pe parcursul

realizării lor şi nici la încheierea ciclului de viaţă.

Obiectivele strategiei de dezvoltare durabilă prin aplicarea tehnologiilor curate sunt:

proiectarea/reproiectarea produselor cu includerea de operaţii uşoare de dezmembrare,

colectare şi refolosire a unor componente;

analiza tuturor tehnologiilor existente sub aspectul stocării, transportului, tratării şi reciclării

deşeurilor dar şi a apelor uzate pe care le produc; efecte pozitive se obțin folosind metoda urmăririi

unui produs de către producător din perspectiva ciclului de viață; cu alte cuvinte, se va apela la ideea

de a da produsul spre utilizare, în loc de a-l vinde (în sens clasic), iar la sfârșitul perioadei de viață

activă se apelează la răscumpărarea produsului uzat utilizând procentul de retur al bunului dat spre

folosire;

utilizarea de cicluri multiple de reciclare

De exemplu, diferitele părţi componente din plastic (circa 10 -12 % din masa totală) de la un

automobil, marcate cu ajutorul unor coduri specifice pentru a fi uşor identificate în vederea

recuperării/reciclării, pot fi supuse procesului de reciclare. Astfel, firma GE Plastics (filiala europeană

a lui General Electric) reciclează de 3-4 ori unele componente uzate din material plastic, astfel:

- la prima colectare, produsul de material plastic uzat se mărunţeşte şi utilizează la producerea

unui alt subansamblu destinat echipării automobilului, dar care să nu funcţioneze în condiţii de

solicitări mecanice, (cum ar fi tabloul de bord, antifonizarea motorului etc.);

- la a doua colectare, subansamblul uzat după sfărâmare se foloseşte la fabricarea unor

ambalaje nealimentare;

- la a treia colectare, ambalajul nealimentar uzat după sfărâmare poate fi folosit ca material de

umplutură sau ca izolaţie în construcţii;

- la a patra recuperare, materialele plastice uzate din construcţii vor fi utilizate drept

combustibil în termocentrale.

Standardele ISO 14000 impun o poluare cât mai redusă a mediului din activităţile antropice.

Eforturile specialiştilor sunt de regulă orientate spre două direcţii tehnologice:

retehnologizări/îmbunătăţiri tehnologice, cu modernizarea tehnologiilor de fabricaţie

perimate, uzate moral sau fizic, în scopul obţinerii de produsele ecologice, cu impact redus asupra

mediului și creşterii a competitivităţii firmelor pe pieţe cunoscute/noi;



inovare permanentă în domeniul proceselor, produselor prin intensificarea activităţii de

cercetare-dezvoltare din cadrul firmelor.

Fiecare din cele două opțiuni strategice menționate anterior se fundamentează pe o serie de

caracteristici distincte atât în raport cu capacitatea investițională și strategia de dezvoltare a firmelor,

cât și în funcție de tipul de tehnologii de care firmele dispun și asupra cărora vor orienta eforturile

pentru realizarea performanțelor de mediu.

5.3.2. Progresul tehnic

Este un factor cheie de dezvoltare economică şi de reducere a poluării.

După cum acţionează asupra sistemelor productive, se identifică două tipuri de progres tehnic: progresul tehnic de tip I – cu acţiune directă asupra sistemelor productive, la nivelul

factorilor de producţie; acest tip de progres tehnic presupune utilizarea unui volum mai mic de materii

prime/energie, cu realizarea de produse mai puţin poluante (care elimină mai puţine deşeuri în mediu);

poate fi implementat „in-plant”, oriunde pe lanţul productiv, urmărind creşterea eficienţei procesului

şi maximizarea profitului;

progresul tehnic de tip II – cu acţiune indirectă asupra sistemelor productive, la nivelul

factorilor de producţie, presupunând monitorizarea, tratarea, recuperarea şi în unele cazuri, colectarea

şi prelucrarea deşeurilor; acest tip de progres tehnic coroborat cu implementarea end of pipe vizează

reducerea poluării la capătul lanțului productiv, prin tehnologii/linii tehnologice proprii acestui scop.

Acţiunea celor două tipuri de progres tehnic în activitatea organizaţiei poate fi separată, sau

integrată succesiv/concomitent Astfel:

- când se urmăreşte, în primul rând, creşterea eficienţei, mărirea randamentului de fabricaţie şi

maximizarea profitului, lăsând în plan secundar interesul de reducere a poluării, se preferă progresul

tehnic de tip I;

- dacă se urmăreşte o reducere rapidă a poluării cu cheltuieli minime, atunci se va opta pentru

progresul tehnic de tip II.

Totuși este de preferat integrarea simultană a celor două tipuri de progres tehnic astfel ca

economiile obţinute de pe urma progresul tehnic de tip I să acopere costurile necesare pentru

introducerea celui de tip II.

Conform politicii actuale de protecţie a mediului (o altă modalitate de diferențiere a celor

două tipuri de progres tehnic) se poate afirma că:

progresul tehnic de tip I este introdus, doar pentru creşterea performanţelor sistemului de

producţie;

progres tehnic de tip II este introdus ca răspuns la stimulentele sau constrângerile de mediu

(impozite, taxe, subvenţii, reglementări, standarde etc.)

În domeniul protecţiei mediului, progresul tehnic valorifică şi utilizează la scară largă

„tehnologiile curate” care oferă o serie de avantaje comparativ cu tehnologiile clasice:

reduc poluarea, prin promovarea controlului permanent asupra proceselor de producție, cu

diminuarea riscurilor de oprire și avariere a utilajelor/instalațiilor;

economisirea de energie și materii prime, cu recuperarea mai rapidă a investițiilor și

creșterea ratei de amortizare;

creșterea productivității prin gestionarea riguroasă a întregului proces de producție;

cererea de forță de muncă de deplasează în favoarea personalului superior calificat și mai

bine remunerat.

5.3.3. Viziunea strategică a firmei

Politica de dezvoltare a oricărei firme trebuie să se axeze pe o viziune strategică de

perspectivă acţionând în următoarele direcţii:

să se preocupe de protecţia mediului, înaintea competitorilor din domeniu, obţinând astfel

un avantaj concurenţial;

să-şi promoveze pe toate căile preocupările în domeniul protecţiei mediului, demonstrând

astfel partenerilor de afaceri (clienţi, guvern, investitori) că tratează mediul cu maximă seriozitate



prin acţiuni încununate de succes.

5.4. Piața procedeelor și utilajelor de depoluare

Există o piaţă a metodelor, a tehnicii şi tehnologiilor cu caracter antipoluant, divizată în

sectorul primar (“tehnologii curate”) şi sectorul secundar (”piaţa echipamentelor”). Astfel:

sectorul primar, care solicită tehnologii noi, cu performanţe superioare celor prevăzute în

legislaţia de mediu în vigoare, tehnologii bazate pe principiul “a preveni” mai degrabă decât a

“remedia”, sector reprezentat de piaţa tehnologiilor curate sau integrate, cu reciclarea internă a

deşeurilor şi valorificarea produselor secundare;

sectorul secundar, care solicită adaptarea instalaţiilor existente la noile cerinţe ale

legislaţiei de mediu cu asigurarea de echipamente adecvate de purificare a gazelor, tratarea apelor

etc.; sectorul secundar are o pondere mai mare decât cel primar şi o evoluţie în salturi, în funcţie de

revizuirea standardelor de mediu.

Există o serie de factori care influenţează piaţa eco-industriilor, cum ar fi nivelul dezvoltării

economice (PIB/locuitor), nivelul poluării (emisii CO2 etc), randamentul tehnologic etc. Corelaţia

dintre aceşti factori arată că ţările bogate cheltuiesc mai mult pentru depoluare, dezvoltarea

durabilă/sustenabilă fiind un deziderat care capătă substanţă de la un anumit nivel de PIB. În acest

context, economia bazată pe cunoaştere, specifică secolului actual, orientată spre o lume „mai curată”,

„mai sigură”, impune toate aceste eforturi şi transformări.

5.5. Managementul ecologic prin intermediul ciclului de viață al produsului

Proiectarea ecologică a produselor se poate aborda în două moduri.

Prima abordare porneşte de la ciclul de viaţă al produsului, luând în considerare toate

intrările (materiale şi de energie) şi toate ieşirile (emisii poluante, deşeuri) etapelor de fabricaţie,

distribuţie, utilizare şi debarasare pentru a concepe produse mai puţin energofage, cu potenţial toxic

redus, mai uşor de reparat (pentru a asigura o durată de viaţă mai lungă), mai uşor de dezmembrat

şi de reciclat.

A doua abordare constă în a elimina din produse tot ce este inutil sau de prisos, cu un raport

funcţii/cost cât mai eficient posibil, eliminând funcţiile cu impact de mediu.

În practică, prima abordare este mai utilizată, cea de a doua, deşi mai blândă pentru mediu,

intră în contradicţie cu tendinţele lumii moderne, de a personaliza/accesoriza produsele.

Proiectarea ecologică răspunde atât unor imperative externe (care impun firmei ce trebuie să

facă) cât şi unora interne (ce vrea firma să facă). Astfel:

Factorii externi apar din funcţionarea firmei într-un sistem societate – parteneri şi constau în:

- presiunea socială, în general, care prin reglementări legale obligă firma să protejeze mediul;

- orientarea clienţilor către produsele ecologice;

- presiunea competiţiei care face ca produsul ecologic să devină un atu concurenţial;

- influenţa furnizorilor aliniaţi unor norme de mediu (management de mediu în amonte).

Factori interni apar dat fiind simţul de răspundere asumat de conducerea firmei, privind:

- ameliorarea calităţii produselor şi îmbunătăţirea imaginii de marcă;

- necesitatea de a motiva personalul în spiritul unor activităţi ecologice;

- reducerea costurilor;

- nevoia de inovare/înnoire pentru o poziţie competitivă (de top) pe piaţă.

Variantele abordate de eco-proiectare au ca deziderat premisa ca costul aferent să fie acoperit

de beneficiile obţinute. Astfel, prezentăm următoarele variante de ecoproiectare a unui produs:

(1) Ameliorarea ecologică a unui produs existent, urmăreşte:

- reducerea consumului de energie şi materii prime în procesul de fabricaţie şi de utilizare;

- reducerea greutăţii/dimensiunilor;

- modul de ambalare (cu materiale reciclabile) şi modalitatea de transport;



- reducerea substanţelor periculoase implicate în fabricaţie şi/sau incluse în produs;

- reducerea timpilor de dezasamblare/dezmembrare a diferitelor componente ale produsului;

- uşurinţa de reciclare a componentelor.

(2) Reconceperea parţială a produsului urmărește:

- schimbarea unor componente cu altele noi;

- utilizarea de noi materii prime.

(3) O nouă tehnologie de fabricaţie care să permită consumuri mai mici de materii prime

şi/sau de energie, mai puţine rebuturi, o calitate mai bună a produselor (de exemplu, maşinile-unelte

cu comandă-program, roboţii industriali).

(4) Un nou concept/proiect al produsului prin care funcţiile lui se realizează într-un mod cu

totul diferit (de exemplu, folosirea e-mail-ului în locul hârtiei pentru scrisori, înlocuirea motoarelor pe

benzină cu cele electrice acţionate prin pile de combustie etc.).

Firma care aplică un nou concept îşi asumă o serie de riscuri, precum clienţi adesea reticenţi,

investiţii mari cu rezultate incerte, infrastructura de funcţionare a noului produs deficitară (cel puţin la

început) etc.

În mod practic, prima dintre variantele prezentate este cea mai utilizată.

Etapele procesului de eco-proiectare a unui produs

Etapele sunt:

planificarea proiectului, conform politicii și obiectivelor de mediu asumate de

firmă/conducere, precum și conform cerințelor pieții și tendințelor generale ale domeniului în care

funcționează firmă;

stabilirea specificaţiilor produsului (documentaţia tehnică) prin studii tehnico-economice,

evaluarea impactului potenţial de mediu în conformitate cu reglementările în vigoare (limitele

proiectului);

elaborarea metodelor de realizare a produsului cu optarea pentru soluţia optimă, economic

şi în raport cu mediu;

proiectarea efectivă a produsului prin luarea în considerare a schiței de proiect conform

soluției optime, prin definitivarea caietului de sarcini pentru furnizori și prin optimizarea logisticii și a

impactului de mediu pentru procesul de fabricație.

comercializarea prin luarea în considerare a conceptului de marketing verde;

valorificarea, în vederea obținerii unui feedback privind problemele de poluare pe care le

generează produsul eco-proiectat și privind modul de tratare a produsului la sfârșitul ciclului de viață.

Managementul unui eco-proiect

Managementul unui eco-proiect constă în arta de a stăpâni riscurile de eşec sau factorii care

îi asigură reuşita. Astfel:

Riscurile de eşec ale unui eco-proiect sunt:

- lipsa de cunoştinţe despre problemele reale de mediu, cu incertitudinile lor temporale;

- incertitudinile prevederilor legale şi a atitudinii beneficiarilor;

- neînţelegerea mizei şi importanţei privind imaginea firmei şi a potenţialelor avantaje

concurenţiale;

- insuficienţa de reglementări legislative pentru evaluarea eco-proiectului sub aspectul

respectului de mediu.

Factorii care asigură reuşita unui eco-proiect sunt:

- susţinerea necondiţionată din partea conducerii firmei (fonduri alocate, metode de

cointeresare etc.);

- utilizarea unui set de norme interne simple, precise, uşor de aplicat şi de controlat;

- activitatea susţinută de formare/responsabilizare/cointeresare/penalizare a personalului;

- buna circulaţie a informaţiei, atât in plan intern cât şi extern;

- lucrul în echipă, conform competenţelor salariaţilor, furnizorilor, distribuitorilor şi a celor

care preiau produsul la sfârşitul ciclului de viaţă pentru a fi reciclat;



- transferul de cunoştinţe despre proiecte similare ale altor firme.

În acest context, căile de elaborare a eco-proiectelor nu sunt standardizate, ele putând fi

particularizate în funcție de dezideratele unei firme.

Metode de realizare a unui eco-produs

Din ansamblul metodelor de realizare a unui eco-produs reliefăm urmărirea unui produs de

la concepție până la eliminare, evaluarea sub aspectul modului de abordare a problematicilor de

mediu, respectiv analiza SWOT.

Urmărirea unui produs de la concepţie până la eliminare presupune parcurgerea

următoarelor etape:

concepţia produsului, etapă ce revine serviciului de Cercetare - Dezvoltare (C-D) din

firma respectivă (care este influenţa produsul in raport cu mediul?);

materiile prime, etapă ce urmăreşte fiecare materie primă utilizată pe tot ciclul de obţinere,

pentru a şti dacă a generat impactul de mediu (se pot găsi înlocuitori mai puţin poluanţi?);

metoda de fabricaţie (există o tehnologie mai curată?) în ce priveşte:

- transportul materiilor prime de la furnizor la depozitarea în fabrică (ambalaje rezultate,

scurgeri posibile, riscuri de incendiu sau explozie);

- transportul intern al materiilor prime, al produselor şi al deşeurilor rezultate;

- tipul de deşeu şi ape uzate rezultate - cu stocarea, transportul, tratarea şi reciclarea lor.

service-ul (sunt clienţii instruiţi/sfătuiţi să exploateze produsul cu maximum de securitate,

pentru ei şi mediu?);

eliminarea produsului uzat (cum se poate recicla produsul uzat sau componentele sale?)

Evaluarea sub aspectul modului de abordare a problematicilor de mediu

Fiecărui element evaluat (dintre cele care urmează) i se atribuie o notă cuprinsă între

1 (compania stă foarte rău sub aspectul preocupărilor de mediului) şi 5 (compania este profitabilă, se

poate dezvolta pe seama măsurilor asumate de protecţie a mediului), conform următoarelor criterii:

produsele, dacă sunt realizate cu materii prime neregenerabile/regenerabile și reciclate;

dacă sunt poluante/nepoluante; dacă sunt energo-intensive/cu consum redus de energie.

tehnologiile, dacă sunt poluante/nepoluante; dacă generează deșeuri periculoase/nu

generează deșeuri; dacă sunt energo-intensive/cu consum redus de energie; dacă presupun condiții

grele de muncă/fără probleme pentru sănătatea muncitorilor;

alinierea la standardele de protecţie a mediului, dacă s-a realizat o aliniere strictă/nu s-a

realizat o alieniere;

comportarea conducerii, dacă aceasta este nepreocupată/preocupată de probleme de

protecție a mediului;

nivelul de pregătire a personalului, dacă este slab/înalt; dacă personalul cunoaște doar

vechile tehnologii/poate fi utilizat pentru tehnologiile noi, nepoluante; dacă este needucat/educat în

spiritul protecției mediului;

nivelul activității de cercetare-dezvoltare (C-D), dacă este scăzut/manifestă o creativitate

ridicată.

Analiza SWOT

Este analiza care stabileşte pentru o firmă punctele Tari, Slabe, elementele Favorabile şi

Ameninţările (SWOT = Strengths, Weaknesses, Opportunities şi Threats).

Analiza este efectuată de un grup de specialişti şi directorii de firmă în cadrul unor sesiuni de

discuţii pe probleme de protecţia mediului. Astfel:

Punctele Tari vizează:

- produse care răspund cerinţelor;

- tehnologii având consumuri reduse de materii prime, fără deşeuri poluante;

- imaginea de firmă angajată în protecţia mediului;

- politica de protecţie a mediului asumată de conducerea firmei;



- teme de Cercetare-Dezvoltare evidenţiază evoluţia spre „curat”a firmei.

Punctele Slabe vizează:

- produse care nu sunt reciclabile;

- ambalaje nereciclabile;

- procese tehnologice poluante;

- deşeuri agresive cu mediu/pentru om;

- imaginea de firmă poluantă, neprietenoasă cu mediu;

- conducerea firmei nepreocupată de aspectele de mediu.

Elementele Favorabile vizează:

- posibilitatea de a pătrunde pe pieţe noi;

- poziţie de top privind reproiectarea unui produs mai "ecologic/curat";

- certitudinea că firma este pregătită în raport cu evoluţia legislaţiei de mediu;

- educaţia corespunzătoare a personalului;

- economii pe seama reducerii consumului de materii prime şi energie.

Elementele Defavorabile/Ameninţările vizează:

- legislaţia care impune o suplimentare a investiţiilor şi riscul ca produsele să devină necompetitive;

- sporirea controalelor, eventual a amenzilor sau a altor măsuri restrictive;

- acţiuni ale partidelor ecologiste, mass-mediei, care degradează imaginea firmei;

- pierderea unor segmente de piaţă în faţa unor concurenţi cu produse mai "ecologice/curate";

- serioase probleme de recrutare şi păstrare a personalului instruit;

- pe termen mediu, existenţa firmei este ameninţată de faliment.

Lanțul valorii

Protecţia mediului poate fi integrată tuturor activităţilor firmei ca parte a lanţului de creare

a valorii adăugate (conform specialistului de renume M. Porter), ale căror principale componente

sunt prezentate în cadrul figurii de mai jos.

Semnificaţiile lanţului de creare a valorii adăugate sunt:

stabilirea politicii ecologice a firmei, luând în considerare factorii implicaţi;

contabilizarea efectelor ecologice apărute în activităţile firmei şi lansarea de acţiuni pe piaţa

de capital al firmelor cu caracter “verde”;

educarea salariaţilor în ceea ce privește modalități de ecologizare a activității desfășurate;

activitatea de cercetare-dezvoltare axată pe efectele potenţialului impact de mediu atât al

procesul de fabricaţie cât şi al produsului uzat după parcurgerea ciclului de viaţă;

elaborarea de sisteme de management integrate, calitate-mediu;

opţiunea pentru materii prime regenerabile, de la furnizori prietenoşi cu mediu;

prevenirea poluării prin reducerea consumurilor specifice, evitarea utilizării de substanţe

toxice/ poluante, gestionarea şi reciclarea deşeurilor;

ambalaje, transport;

punerea în valoare a preocupărilor de mediu ale firmei prin studii de marketing pentru

testarea cerinţelor pieţii cu privire la produsele „verzi”;

responsabilitatea producătorului pentru activităţile de întreţinere a produsului în bună

funcţionare (de service) şi pentru preluarea lui la sfârşitul ciclului de viaţă, conform principiului care

tratează produsele ca pe „bunuri date în folosinţă”.



5.6. Modalități de reducere a poluării industriale

În orice tip de economie bunurile economice şi de consum rezultă prin intermediul

proceselor de transformare primară şi secundară a resurselor materiale naturale în cadrul proceselor

industriale.

Se pot pune în evidenţă etapele de accesare şi transformare a resurselor materiale în bunuri

economice şi de consum ca sursă naturală generatore de poluare, conform figurii de mai jos.

Accesul la materii

prime naturale

→ epuizarea rezervelor de

resurse minerale

↓

prelucrare primară (minerit,

energetică, siderurgie,

chimie, materiale de

construcţii)

→

steril, cenuşă, pulberi

industriale, gaze toxice (dioxid

de Sulf, oxizi de Azot), ape

reziduale, ocupare terenuri.

↓

semifabricate

↓

prelucrare secundară

(construcţii de maşini, fabricare

bunuri de consum, construcţii)

→

ape reziduale, pulberi, gaze

toxice, ocupare terenuri

↓

Utilizare

↓

produse uzate

→

Poluare prin abandonare în

natură a unor produse

nebiodegradabile

Pentru companii, în special în ţările dezvoltate, alinierea la politica ecologică devine o

componentă esenţială a succesului, dat fiind următoarele considerente:

populaţia, devenită sensibilă la problemele de mediu, preferă produse "curate", cultivând şi

popularizând renumele şi prestigiul firmei/companiei;

normele de protecţie a mediului sunt obligatorii şi din ce în ce mai severe; o firmă care şi-a

propus atingerea unor valori ale emisiilor poluante mai bune decât permite legislaţia curentă (valori care

vor deveni legiferate ulterior) dobândeşte un avantaj de imagine publică, dar mai ales un avantaj

concurenţial de perspectivă;

deşi alinierea la normativele de protecţie a mediului implică pentru companii cheltuieli

suplimentare, uneori lucrurile pot sta şi altfel; este vorba de situațiile când eforturile de reducere a

poluării duc la economii de materii prime, la acumularea de cunoştinţe în domeniu, cu posibilităţi

de valorificare a potenţialului tehnologic (vânzare, consultanţă, producere pentru terţi) rezultă

valori mai mari decât cheltuielile făcute de firma respectivă pentru alinierea la reglementările

legale.


Întrebare: Care sunt modalităţile de abordare în proiectarea ecologică? Răspuns: Prima abordare pornește de la ciclul de viață al produsului, luând în considerare

toate intrările (materiale și energie) și toate ieșirile (emisii poluante, deșeuri) etapelor de fabricație,

distribuție, utilizare și debarasare pentru a concepe produse mai puțin energofage, cu potențial toxic

redus, mai ușor de reparat (pentru a asigura o durată de viață mai lungă), mai ușor de dezmembrat și



de reciclat. A doua abordare constă în a elimina din produse tot ce este inutil sau de prisos, cu un

raport funcții/cost cât mai eficient posibil, eliminând funcțiile cu impact de mediu.

Întrebare: Care sunt principalele caracteristici ale progresului tehnic de tip I? Răspuns: Progresul tehnic de tip I prezintă următoarele caracteristici:

- manifestă o acțiune directă asupra sistemelor productive, la nivelul factorilor de

producție;

- presupune utilizarea unui volum mai mic de materii prime/energie, cu realizarea de

produse mai puțin poluante (care elimină mai puține deșeuri în mediu);

- poate fi implementat in plant, oriunde pe lanțul productiv, urmărind creșterea eficienței

procesului și maximizarea profitului;

- este utilizat când se urmărește, în primul rând, creștere eficienței, maximizarea

randamentului de fabricație, lăsând în plan secundar interesul de reducere a poluării.

Întrebare: Care sunt considerentele care pot determina întreprinderile să adopte politici

de mediu? Răspuns: Considerentele care pot determina întreprinderile să adopte politic de mediu se

referă la:

îmbunătățirea imaginii organizației;

îmbunătățirea relației cu autoritățile publice și comunitatea socio-economică;

limitarea răspunderii civile și penale, prin satisfacerea reglementărilor legale referitoare

la mediu;

reducerea costurilor prin reducerea consumurilor specifice de energie, materii prime,

precum și prin reciclarea deșeurilor de producție, valorificarea produselor și ambalajelor uzate, etc.;

facilitarea accesului pe piețele internaționale, prin asigurarea conformității cu standardele

de mediu, recunoscute internațional.

Întrebare: Care sunt etapele procesului de eco-proiectare a unui produs?

Răspuns: Etapele procesului de eco-proiectare a unui produs sunt:

planificarea proiectului;

stabilirea specificațiilor produsului;

proiectarea efectivă a produsului;

comercializarea produsului;

valorificarea produsului.

Întrebare: Care sunt riscurile de eșec ale unui eco-proiect?

Răspuns: Riscurile de eșec ale unui eco-proiect includ:

lipsa de cunoștințe despre problemele reale de mediu, cu incertitudinile lor temporale;

incertitudinile prevederilor legale și a atitudinii beneficiarilor;

neînțelegerea mizei și importanței privind imaginea firmei și a potențialelor avantaje

concurențiale;

insuficiența de reglementări legislative privind evaluarea eco-proiectului sub aspectul

respectului de mediu.

Întrebare: Ce se înţelege printr-o tehnologie curată?

Întrebare: Care sunt principiile unei tehnologii curate?

Întrebare: Când poate fi repus în circulaţia economică un produs uzat fără a se

mai interveni major asupra lui?



Întrebare: Consideraţi că introducerea standardelor ISO 14000 reprezintă un pas

important în activitatea de protecţie a mediului la nivelul unei economii naţionale?

Argumentaţi.

Întrebare: Dincolo de avantajele concurenţiale, certificarea ISO 14000 aduce

firmelor şi o serie de câştiguri, dat fiind că analiza atentă a modului de desfăşurare a

proceselor productive, impusă de standarde conduce întotdeauna la reduceri ale

consumurilor specifice de materiale şi de energie. De ce credeţi că asemenea argumente nu

sunt luate în seamă de conducerile întreprinderilor?

Întrebare: Care consideraţi că sunt principalele efecte pozitive asupra mediului

ambiant determinate de introducerea tehnologiei de producere a biogazului?

Întrebare: În ce constă ecoproiectarea unui produs; etape; factori de risc şi de

reuşită?

Întrebare: Care sunt principalele obiective pentru utilizarea tehnologiilor curate?

Întrebare: Care sunt principalele categorii de tehnologii curate? Care sunt

principalele caracteristici ale acestora?

Întrebare: Care sunt principalele caracteristici ale progresului tehnic de tip I?

Întrebare: Care sunt principalele caracteristici ale progresului tehnic de tip II?

Bibliografie



2. Frăsineanu, I., Băloiu, L.M., Economia și Protecția Mediului Înconjurător, Editura ASE,

București, 2007

3. Băloiu, L.M., Frăsineanu, C., Frăsineanu, I., Management Inovațional, Editura ASE,

București, 2008

4. Comisia Europeană, Regulamentul 880/1992 privind Ecoetichetarea Produselor, Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene, Bruxelles, 1992

5. Ionescu, C., Cum să Construim și să Implementăm un Sistem de Management al Mediului în

Conformitate cu ISO 14001, Editura Economică, București, 2000

6. Bran, P., Bran, F., Dimensiunea Economică a Impactului de Mediu, Editura ASE, București, 2004

7. Porter, M.E., Competitive Advantage, Free Press, New York, 1985

8. Porter, M.E., Competitive Strategy, Free Press, New York,1980




ASPECTE JURIDICE ALE ACTIVITĂȚII DE PROTECȚIE A MEDIULUI

CUPRINS

6.1. Obiective

6.2. Instrumente juridice de protecția mediului

6.3. Răspunderea juridică în domeniul protecției mediului 6.4. Reglementările economice și juridice de protecție a mediului


6.1. Obiective

După studierea acestei unităţi de învățare vei avea cunoştinţe despre:

6.2. Instrumentele juridice de protecția mediului

Activitatea de protecţie a mediului nu se poate desfăşura în mod eficient decât în condiţiile

existenţei unui cadru legislativ şi a unei structuri instituţionale adecvate. Astfel, în activitatea de

protecţie a mediului, instrumentele juridice coexistă funcţional cu instrumentele economice şi cele de

standardizare.

Principii juridice internaționale de mediu

La nivel internațional funcționează o serie de principii juridice internaționale de mediu, care

reglementează impactul activităților economice asupra mediului și care au fost adoptate și integrate de

către majoritatea statelor în legislația națională de mediu. Aceste principii sunt:

- principiul interzicerii poluării;

- principiul prevenirii poluării;

- principiul bunei vecinătăți între state;

- principiul conservării și utilizării raționale a resurselor;

- principiul poluatorul-plăteşte (PPP);

- principiul notificării şi consultării;

- principiul nediscriminării.

Unul dintre cele mai importante și răspândite principii, dintre cele menționate anterior, este

principiul poluatorul plătește (polluter pays principle), considerat ca bază de plecare în orice acțiune

nepoluantă și introdus pentru prima dată în anul 1985, de către țările membre OECD, cu ocazia

adoptării Declarației cu privire la viitorul resurselor de mediu, care include principiile esențiale ce

stau la baza politicilor de mediu.

Programe europene de mediu

Programele europene de mediu constituie instrumente economice/juridice de mediu, care

prezintă o serie de caracteristici definitorii, prin intermediul cărora este evidențiată eficacitatea

acestora. Aceste caracteristici sunt:

- principalele instrumente juridice interne și internaționale utilizate în protecția

mediului;

- modalitățile de asumare a răspunderii juridice în domeniul protecției mediului;

- caracteristicile și aplicabilitatea reglementărilor economice și juridice de

protecție a mediului.



- luarea în considerare a principiului poluatorul plăteşte;

- menționarea acțiunilor preventive ca direcţie de acţiune prioritară;

- stabilirea instrumentelor economice şi juridice privind costurile poluării (marcarea

ambalajelor pentru reciclare/recuperare, stabilirea cuantumului eco-taxei de reducere a consumurilor

energetice, eco-etichetarea pentru produse, etc.).

Structuri organizatorico-administrative în România

Din punct de vedere al structurilor organizatorico-administrative cu impact asupra

domeniului protecției mediului din România, pot fi menționate o serie de evenimente care descriu

evoluția administrativă a preocupărilor cu privire la acest domeniu, după cum urmează:

în anul 1990 a luat fiinţă Ministerul Mediului;

în 1995 Monitorul Oficial publică “Legea protecţiei mediului” (Legea 137/1995), axată pe

principiile şi elementele strategice proclamate în Declaraţia de la Rio de Janeiro (1992) pentru o

Dezvoltare Durabilă/Sustenabilă, respectiv:

− principiul prevenirii riscurilor ecologice;

− principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor;

− principiul creării sistemului naţional integrat de monitorizare a mediului, etc.

Legislaţia de mediu în România, reglementează activităţile economice şi sociale cu impact

asupra mediului și asigură conformitatea legislaţiei naționale cu legislația europeană aplicabilă.

Structura care îndeplinește aceste funcții este Autoritatea Centrală de Mediu, în mod direct, sau prin

intermediul Autorităţilor Teritoriale de Protecţie a Mediului, respectiv:

» Agențiile de Protecție a Mediului;

» Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării;

» Garda de Mediu (organism guvernamental).

Rolul structurilor organizatorico-administrative este de a evalua impactul de mediu al unei

unităţi productive în vederea obţinerii acordului şi/sau autorizaţiei de mediu, în concordanţă cu legea

şi obligaţiile internaţionale asumate.

Acordul şi autorizaţia de mediu sunt instrumente juridice care stabilesc cadrul legal de

aplicare a politicii ecologice și au o valabilitate periodică de maxim 2 ani. Cadrul legal se referă la:

- gradul de fluctuaţie a parametrilor tehnologici;

- fiabilitatea şi gradul de uzură a instalaţiilor;

- impactul asupra sănătăţii umane şi a factorilor de mediu;

- riscul poluării accidentale;

- auto-monitorizarea emisiilor de către producător.

Legea protecției mediului, Numărul 137/1995, modificată prin Ordonanţa de Guvern

195/2005, cuprinde şi răspunde de:

- încălcarea prevederilor legale, prin aplicarea răspunderii juridice;

- caracterul obiectiv al răspunderii juridice pentru prejudiciul de mediu;

- asigurarea obligatorie pentru daune.

6.3. Răspunderea juridică în domeniul protecției mediului

Răspunderea juridică se referă la sancţiuni şi reparaţii privind daunele de mediu. În ţara

noastră, reglementarea răspunderii juridice este prevăzută în Ordonanţa de Guvern 195/2005,

completată cu reglementările de ramură care definesc acţiunile/inacţiunile care cad sub incidenţa

răspunderii juridice.

Categoriile de răspundere juridică, care se aplică în cazurile de încălcare a dispoziţiilor legale

cu privire la protecţia mediului sunt:

răspunderea civilă;

răspunderea contravenţională;

răspunderea penală.



Răspunderea civilă

Răspunderea civilă sancţionează comportamentul/faptele unor persoane fizice/juridice, care

produc pagube factorilor de mediu sau mediului în ansamblul.

Dintre faptele generatoare de răspundere civilă pot fi menționate:

» comportamente ilicite care produc pagube mediului;

» activităţi care pot constitui cauze de prejudiciu pentru mediu (în dreptul mediului, pentru

termenul de „prejudiciu” se foloseşte şi „daună ecologică”, care include pagube suferite de mediu, de

om sau de bunuri).

Răspunderea contravențională

Răspunderea contravențională are un dublu rol:

» rol preventiv, în raport cu poluarea mediului;

» rol stimulativ economic, pentru acţiunile antipoluante.

Persoanele fizice şi juridice cad sub incidenţa sancţiunii contravenţionale dacă:

- desfăşoară activităţi neconforme cu regulile sau dispoziţiile prevăzute de normele privind

protecţia mediului natural şi artificial;

- nu îndeplinesc obligaţiile legale ce le revin prin reglementările juridice privind mediu.

Contravenţiile sunt stabilite prin lege şi alte acte normative cu putere de lege, forma de bază

fiind amenda bănească, cu limite minime şi maxime în funcţie de:

- importanţa obiectivului supus protecţiei juridice;

- gradul de poluare cauzat;

- nocivitatea poluării.

Amenda contravenţională se aplică în numele organelor administrative şi urmăreşte:

determinarea agentului poluator să respecte prevederile legale;

folosirea amenzilor contravenţionale pentru finanţarea investiţiilor antipoluante;

sprijinirea cercetării în domeniu mediului;

acordarea de stimulente companiilor care fac investiţii pentru reconstrucţia ecologică;

utilizarea amenzii de poluare ca factor de echilibru economic între agenţii poluatori şi

unităţile care nu poluează mediul, urmărind ca agenţii poluatori să nu obţină, în urma evitării

investiţiilor de prevenire a poluării, profituri mai mari decât unităţile care respectă prevederile legale.

Răspunderea penală

Răspunderea penală sancţionează acţiunile de poluare din categoria infracţiunilor ecologice,

care pot fi fapte periculoase, care aduc atingere relaţiilor sociale (a căror ocrotire implică şi apărarea

factorilor naturali şi artificiali ai mediului) cu punerea în pericol a sănătăţii oamenilor, animalelor şi

plantelor sau producerea unor pagube economice naţionale.

Infracţiunile ecologice sunt stipulate în Codul penal, după cum urmează:

- infectarea surselor/reţelelor de apă (conform art. 311);

- producerea/cultivarea, deţinerea sau circulaţia produselor şi a substanţelor stupefiante sau

toxice (conform art. 312);

- fabricarea, prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea de materiale explozive, radioactive

(conform art. 280);

- introducerea, tranzitarea, importul de deşeuri, reziduuri de orice natură/mărfuri periculoase

pentru sănătatea populaţiei şi a mediului (conform art. 302).

Codul penal reglementează obligaţia statului de a asigura protecţia mediului şi menţinerea

echilibrului ecologic, precum și obligaţia tuturor persoanelor fizice şi juridice de protecţie a mediului,

în timp ce Constituţia României stabileşte că dreptul de proprietate obligă la respectarea obligaţiilor

privind protecţia mediului, iar încălcarea sarcinilor atrage după sine sancţiuni specifice.

Dreptul mediului în România prezintă o serie de caracteristici fundamentale, respectiv:

depăşeşte perspectiva ecologică (interacţiunea dintre om şi natură) de protecţie a mediului;



integrează şi obiectivul dezvoltării durabile/sustenabile;

reglementează aspectele de mediu cu privire la:

- gestionarea resurselor naturale;

- prevenirea şi combaterea poluării;

- repararea daunelor ecologice;

- răspunderea pentru nerespectarea normelor legale în materie, etc.;

- produce efecte când instituţiile abilitate asigură aplicarea lui în practică.

6.4. Reglementări economice și juridice de protecție a mediului

Se poate spune că poluarea se datorează de regulă unor cauze de natură economică, la care

se adaugă, de regulă, și o serie de cauze de natură juridică, care îngreunează măsurile practice de

reducere a poluării. Această situaţie anormală apare dat fiind că nu toţi factorii de mediu au asociat un

drept explicit de proprietate.

Modelul concurenţei perfecte are la bază un drept de proprietate clar definit, care permite

negocierea unui preţ de vânzare/cumpărare. Conform acestui model, aerul, apa şi parţial solul au

caracter de resurse în proprietate comună. Pentru ele nu există un proprietar explicit care să fixeze un

preţ de utilizare a lor. Astfel, modelul facilitează producerea fenomenului de externalizare a

costurilor.

Externalizarea costurilor poluării presupune deplasarea frecventă a costurilor către alţi

plătitori, exemple dintre cele mai elocvente fiind:

- costurile pe care le plăteşte omul pentru sănătate, fără să lege în mod explicit degradarea

acesteia de poluarea mediului;

- costurile plătite de utilizatorii de apă situaţi în aval faţă de o serie de poluatori situaţi în

amonte, etc.

Pornind de la aceste premise, principiul poluatorul plăteşte”, stabileşte plăţile în raport cu

pagubele produse, astfel ca să existe o proporţionalitate directă între:

- plăţile efectuate şi cantităţile emise de poluanţi;

- plăţile efectuate şi costurile de depoluare aferente.

Reglementările economice şi juridice facilitează aplicarea politicii de protecţie a mediului

prin integrarea consideraţiilor economice şi ecologice în procesul decizional de conservare a calităţii

mediului. Astfel, se disting mai multe tipuri de reglementări de mediu, după cum urmează:

Reglementări prin standarde de mediu

Reglementările prin standarde de mediu includ:

» standarde de ambient, ce definesc calitatea mediului și stabilesc CMA pentru poluanţi;

» standarde de emisie, ce stabilesc volumul şi concentraţia de impurificatori ce pot fi eliminaţi

în mediu de o sursă (firmă/utilaj/instalaţie/linie de fabricaţiei);

» standarde de produs sau de proces, care limitează fie conţinutul de poluant dintr-un produs,

fie sursele de poluare din cadrul unui proces;

» standarde de performanţă, care sunt specifice pentru noile emisii/surse poluante, pentru care

se utilizează cea mai bună/de vârf tehnologie de control.

Reglementări prin taxe și amenzi

În categoria reglementărilor prin taxe și amenzi sunt incluse:

» taxele administrative pentru eliberarea de permise/acorduri de funcţionare, licenţe,

înregistrarea de noi produse pe piaţă, sau pentru eliberarea de permise negociabile, care sunt

stimulente pentru reducerea emisiilor poluante sau pentru aplicarea unor tehnologii noi curate,

nepoluante;

» amenzile administrative, care stimulează respectarea standardelor și furnizează venituri

pentru bugetul de stat;



» subsidiile, care ajută la implementarea unor măsuri mai restrictive de încadrare în limitele

admise de poluare.

Reglementări prin instrumente economice specifice

În categoria reglementărilor prin instrumente economice specifice, sunt incluse:

» impozitul pe poluare (preţul poluării) suportat de cel care poluează, fie sub forma taxelor de

utilizare (taxe pentru utilizarea resurselor de mediu, sau pentru servicii de mediu de tipul colectării de

deşeuri menajere, tratării apelor uzate, etc., care contribuie la fondul de venituri ce stimulează

acțiunile antipoluante), fie sub forma taxelor de produs, ce se adaugă preţului materiilor prime şi

produselor, a căror prelucrare /utilizare/eliminare determină poluare (cum ar fi combustibilii cu sulf,

pesticidele), fie sub forma suprataxelor pentru produsele cu potenţial poluant sau pentru returnarea

produsului uzat după utilizare (baterii auto, anvelope, maşini uzate, etc.);

» diferenţa la plata impozitelor în funcţie de natura poluantă sau nepoluantă a unor activităţi

(de exemplu, accize mai mici pentru benzina fără plumb);

» permisele comercializabile, care se stabilesc în funcţie de limita maximă de poluanţi

acceptată de un factor de mediu (un râu, o pădure, un teren, atmosfera unei zone, etc.) fără a se

degrada; prin intermediul permiselor comercializabile, se realizează practic licitarea dreptului de a

deversa poluanţi în acel mediu; agenţii economici interesaţi cumpără o parte din acest drept,

dobândind un drept de poluare limitat, cantitativ şi calitativ, iar acest drept de poluare poate fi, la

rândul său comercializat (dacă nu a fost consumat/epuizat).

Utilizarea instrumentelor economice urmăreşte:

- încurajarea acţiunilor nepoluante, în situația în care taxele, amenzile, etc., sunt mai mari

decât costurile depoluării;

- crearea fondurilor de subvenţionare/finanţare a unor acţiuni globale de depoluare, cum ar fi

refacerea ecosistemului forestier, promovarea “tehnologiilor curate” sau organizarea sistemului de

colectare şi reciclare a deşeurilor, etc.

Totodată, taxele trebuie să aibă o valoare considerabilă pentru a-şi atinge scopul, avându-se

în vedere faptul că taxele mai mari conduc la eficienţă administrativă și determină ca mulţi poluatori

să dorească monitorizarea poluării reale pentru a evita supraplăţi de poluare, dar și faptul că un

nivel prea ridicat al taxelor este acceptabil numai dacă este riguros detaliat, în caz contrar acesta fiind

susceptibil să scadă eficienţa acţiunilor administrative, concomitent cu scăderea eficienței economice

a protecției mediului.


Întrebare: Care sunt principiile juridice internaționale de mediu?

Răspuns: Principiile juridice internaționale de mediu sunt: principiul interzicerii poluării;

principiul prevenirii poluării;

principiul bunei vecinătăți între state;

principiul conservării și utilizării raționale a resurselor;

principiul poluatorul plătește;

principiul notificării și consultării;

principiul nediscriminării.

Întrebare: Care sunt infracțiunile ecologice stipulate în Codul Penal?

Răspuns: Infracțiunile ecologice stipulate în Codul Penal sunt: infectarea surselor/rețelelor de apă;

producerea/cultivarea, deținerea sau circulația substanțelor stupefiante sau toxice;

fabricarea, prelucrarea, deținerea, transportul, folosirea de materiale explozive

radioactive;



introducerea, tranzitarea, importul de deșeuri și reziduuri de orice natură/mărfuri

periculoase pentru sănătatea populației și a mediului.

Întrebare: În ce constă principiul poluatorul plătește?

Răspuns: Principiul poluatorul plătește stabilește plățile în raport cu pagubele

produse, astfel încât să existe o proporționalitate directă între: plățile efectuate și cantitățile emise de poluanți;

plățile efectuate și costurile de depoluare aferente.

Întrebare: Apreciaţi că legislaţia referitoare la protecţia mediului este bine aplicată în

România? Aveţi exemple pentru a vă susţine afirmaţiile?

Întrebare: Cum acţionează acordul şi autorizaţia de mediu ca instrumente juridice

specifice problematicii de mediu?

Întrebare: Care sunt categoriile de răspundere juridică care se aplică în cazurile de

încălcare a dispoziţiilor legale pe probleme de mediu?

Întrebare: Care sunt instrumentele economice specifice legale aplicate pentru activităţile

care aduc atingere calităţii mediului?

Întrebare: Care sunt scopurile principale ale standardelor internaţionale referitoare la

managementul de mediu?

Bibliografie



2. Ciobotaru, V., Angelescu, A., Vișan, S., Progres Tehnic – Calitate – Standardizare, Editura




4. Ryding, S.O., Environmental Management Handbook, Lewis Publishers, Florida, 1992

Date post:	30-Nov-2015
Category:	Documents
Upload:	daniela1103
View:	282 times
Download:	8 times

Suport Curs Ecotehnologii 2012 2013

Documents