COLEC Ț IE COOR DONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Antti Tuomainen

Sumbru ca sufletul meu

Traducere de Laura Karsch

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Oana Duşmănescu

Coperta colecției:Faber StudioFoto copertă: © Michel Setboun/Corbis

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Florin Paraschiv

Corectură: Elena BiţuMaria Mușuroiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiTUOMAINEN, ANTTI Sumbru ca sufletul meu / Antti Tuomainen; trad.: Laura Karsch. – Bucureşti: Editura Trei, 2015 ISBN 978‑606‑719‑386‑2I. Karsch, Laura (trad.)821.511.111‑31=135.1

Titlul original: Synkkä niin kuin sydämeniAutor: Antti Tuomainen

Copyright © Antti Tuomainen 2013Prezenta editie s‑a publicat prin acord cu Salomonsson Agency, Suedia.

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e‑mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

ISBN: 978‑606‑719‑386‑2

Pentru mama

Am cântat acest cânt la mormântul mamei,Ea imediat a înţeles.Mi‑a aşternut o sărutare pe frunteŞi m‑a prins de mână:„Unul se‑ncrede în vis, altul, în cuvânt —doar un suflet simţitor e lăcaşul adevăratei credinţe!Credinţa ta e însuşi adevărul.Încrede‑te aşadar în vis, fiul meu!“

Eino Leino, Surâzătorul Apollo

Prolog

Cunoscuse un bărbat şi gura îi era acum plină de sânge. Exista o legătură între cele două fapte — sau nu?

Cu ce greşise?În opinia ei, cu nimic.Şi totuşi…Maxilarul dislocat o durea, degetul mic şi inelarul de

la mâna stângă erau rupte şi urlau de durere — şi încă nu se întâmplase tot ce putea fi mai rău.

De necrezut cât de rapid putea să zboare un gând, unde se oprea, ce vedea şi ce îşi amintea.

În ultimul an, în viaţa ei, totul se schimbase din temelie. Sau poate nu chiar totul. Totul se schimbase în urmă cu trei‑sprezece ani, când se născuse fiul ei. Dar, în ultimul an, viaţa ei se desfăşurase ca o bucată mototolită de hârtie pe care o netezeşti. Se desfăcuse ca o plantă după furtună, când răsare iarăşi soarele care s‑a ascuns atâţia ani în spatele orizontului.

Auzise că în momentul când înduri cea mai grea încer‑care nu mai există suferinţă: fie mori instantaneu, fie intri într‑o stare de panică sau şoc, încât nu mai pricepi că mori.

Desigur, nu era adevărat. Ea gândea acum cu o neaş‑teptată limpezime.

Antti Tuomainen

fiction connection10

Şi astfel vedea cât de frumos era totul. Tot ce despica acum lama lungă şi lucioasă a cuţitului. Îşi vedea fiul. Viaţa. Exact în această ordine.

Gândul era atât de limpede şi strălucitor, încât lumina interiorul maşinii, acest spaţiu îngust şi lipsit de aer, în care sclipirile verzi artificiale ale bordului îi dădeau impresia că se află într‑un submarin cu care se scufundase la o adân‑cime de câţiva kilometri. Iar gândul se lăţea. Străpungea după‑amiaza de octombrie, care atârna afară ca o cortină cenuşie, şi ploaia, care era deasă ca și ceaţa, dar formată din apă şi rece ca gheaţa. Gândul străpungea cei treizeci şi doi de ani ai ei şi ea ştia cu exactitate ce conta şi ce nu.

Dacă ar fi avut timp, ar fi râs poate. Dacă ar fi avut timp, ar fi gândit — cu optimismul şi simţul ei practic — că situaţia ar fi putut fi şi mai gravă. Şi‑ar fi parcurs poate în grabă întreaga viaţă, fără să‑i înţeleagă frumuseţea, fără să înregistreze miracolele din faţa şi din jurul ei. Sau s‑ar fi lăsat poate iarăşi absorbită de vreun lucru lipsit de impor‑tanţă.

În schimb, se apăra acum cu mâna de loviturile cuţitu‑lui. Lama lungă de oţel se înfigea iarăşi în mâna ei. Mâna ei subţire, delicată. Lama rece, lată. Îi despica podul palmei de la articulaţiile degetelor până la încheietură.

Îşi repeta în gând că toate astea se întâmplau doar fiindcă ea cunoscuse un bărbat şi începuse o relaţie cu el. Îşi repeta mereu acest lucru. Adevărul o făcu să tresară. Cunoscuse un bărbat şi acum se apăra cu mâna de lovitu‑rile cuţitului. Cele două fapte nu puteau fi mai nepotrivite. Şi totuşi, unul îl avusese drept urmare pe celălalt. Îşi aminti un film american în care un poliţist istovit îl lămurea pe un coleg mai tânăr asupra sensului vieţii: oricui i se poate întâmpla oricând orice.

Sumbru ca sufletul meu

11

Aşa era, probabil.Şi totuşi.Se gândi iarăşi la fiul ei. Atâtea lucruri pe care ar fi tre‑

buit să i le spună se îngrămădeau în mintea ei. Şi se călcau pe picioare, se asaltau, se împiedicau şi erau strivite de noi gânduri, care se năpusteau şi mai îndârjit.

Fiul ei. Fiul ei ar fi trebuit măcar să ştie…Cât de mult îl iubise ea…Lucrul acesta cerea sacrificii.Trebui să întindă braţul. Şi asta îi lăsă coşul pieptului

şi burta fără apărare în faţa cuţitului care se repezea ca turbat asupra ei.

Făcu un efort şi se aplecă într‑o parte, atât cât îi per‑mitea centura de siguranţă. Câtă ironie, să vorbeşti despre o centură de siguranţă.

Mâna ei se prinse de ceva, unghiile ei se încleştară într‑un anumit lucru. Îşi înfipse unghiile în ceafa celei‑lalte persoane şi le împlântă cu toată puterea care‑i mai rămăsese. Era sigură că vârfurile unghiilor atinseseră cele mai profunde straturi ale pielii. Era sigură că degetele ei pipăiau sânge şi carne.

Dar lucrul acesta îşi avea preţul său. Îşi lăsase bustul descoperit. Cuţitul se împlântă în pieptul ei.

O lăsau puterile. Nu‑şi mai simţea braţele. În clipa urmă‑toare realiză că mâinile i se aflau în poală. Sub unghii, cu excepţia celor rupte şi a celor de la degetele fracturate, vedea piele şi sânge. Sânge care avea altă culoare decât sângele ei.

Măcar atâta.Cuţitul nu mai lovea.Maşina demară.Îşi dădu seama că nu‑şi ţinea respiraţia. Că de fapt nici

nu mai putea respira.

Antti Tuomainen

fiction connection12

Voia să coboare din maşină. Gândea — limpede şi pre‑cis — că trebuie să fugă, să scape cumva.

În acelaşi timp simţea că zboară, că se îndreaptă în zbor către un soare cald şi prietenos.

Dorinţa ei părea să se împlinească.Va zbura către fiul ei.

După douăzeci de ani

15

Septembrie 2013

În alte împrejurări, în alte vremuri m‑aş fi decis ime‑diat.

Ştiam cine eram.Părul negru îi cădea des şi lucios pe umeri şi pe spate,

bretonul scurt îi lăsa libere sprâncenele conturate cu pre‑cizie. Pe pielea ei deschisă la culoare, aproape albă, părul arăta ca penele unui corb pe un strat de zăpadă proaspătă. Acelaşi negru de nepătruns aveau şi genele lungi, dese. Ochii albaştri‑cenuşii mă fixau.

Impresia generală era de detaşare, superioritate netă şi încă un amănunt pe care nu‑l puteam încă desluşi, nu de la prima întâlnire. Pentru a cerceta acest amănunt ar fi trebuit să mă ridic din fotoliul meu de piele maro‑închis, să ocolesc masa ovală, antică, din lemn de nuc şi să mă aşez lângă femeia aceasta delicată, pe canapeaua bogat orna‑mentată, galben‑deschis. Dar nu aveam de gând să fac aşa ceva. Din mai multe motive.

Primul motiv avea desigur de‑a face cu identitatea femeii. Numele ei era Amanda Saarinen. Şi‑a aşezat pe masă paharul cu vin. Pe marginea acestuia rămăsese o urmă de ruj roşu‑închis de lăţimea şi lungimea degetului mic.

Antti Tuomainen

fiction connection16

— Tu eşti noul administrator.Trei nasturi de sus ai bluzei ei negre cu guler lat

erau descheiaţi. Observasem deja că femeia aceasta suplă recurse se la chirurgia plastică. Rezultatul amintea în oare‑care măsură de mobilele capitonate, cu aspect antic, pe care stăteam. Pe masă erau aranjate cu mare artă flori galbene şi portocalii, în aceleaşi nuanţe ca florile şi blazoanele tapetu‑lui de pe pereţi. Încadrată de acestea, femeia părea să stea în mijlocul unui tablou.

— Nu prea arăţi a administrator, a continuat femeia şi mi‑a întins mâna peste masă. Am uitat să mă prezint: Amanda Saarinen.

— Aleksi Kivi. Nu face nimic, am spus eu, i‑am strâns mâna şi mi‑am reluat locul. Mă gândeam eu că tu eşti Amanda. Nu sunt aici decât de‑o săptămână. Curând am să arăt poate ca un administrator.

Amanda a schiţat un zâmbet. Era cu doi ani mai tânără decât mine, avea treizeci şi unu de ani. S‑a întins iar după paharul de vin. Era ora unsprezece şi jumătate, dimineaţa.

— Administratorii sunt mici, burtoşi şi au în jur de cinci‑zeci de ani. Poartă pantaloni cu buzunare aplicate, la curea au o sută cincizeci de chei, un briceag multifuncţional Leatherman şi un telefon mobil incasabil. Au mereu unghi‑ile murdare. Şi când vorbeşti cu ei nu te ascultă. Dar tu dai impresia că asculţi. Sau mă înşel?

— Bineînţeles că ascult.— Şi ai unghiile curate. Extrem de atipic pentru un admi‑

nistrator.Amanda a sorbit din paharul cu vin.

— Şi tu ai vrut să lucrezi taman aici?— Da.— De ce?

Sumbru ca sufletul meu

17

— Voiam altceva.Amanda m‑a privit cu ochii ei albaştri‑cenuşii.

— Bine, bine. Ce altceva?— Păi, de exemplu, mă săturasem de renovări. Sunt dul‑

gher şi am lucrat aproape zece ani în meseria asta. La reno‑vări de case, de obicei. Voiam să mă concentrez şi eu o dată asupra unui singur lucru, să lucrez într‑un singur loc, unde să păstrez totul în bună ordine.

Ultimul lucru nu era invenţie. Adevărul era mai com‑plicat, dar cel puţin lucrul acesta din urmă nu era invenţie.

— Mi‑aş dori să descopăr şi eu ceva de care să‑mi facă plăcere să mă ocup.

— Cred că ai să descoperi, atunci când se va ivi momentul.— Cred că momentul a trecut deja.

Am tăcut.— Şi ce altceva? a întrebat Amanda în cele din urmă. Eşti

dulgher şi ce pasiuni mai ai?— Nu prea multe. Am ţinut un an şi jumătate un anti‑

cariat în Helsinki, în apropierea parcului Karhupuisto din cartierul Kallio. N‑a mers deloc bine. Vindeam cărţile la preţuri mult prea mici, fiindcă voiam să fie citite.

— Interesant, a comentat Amanda cu un ton surprinzător de sincer.

Amanda a sorbit din vin. Pe fundul paharului nu mai rămăsese decât foarte puțin.

— Ce se vorbeşte despre domeniul acesta? a întrebat.— Că e foarte important pentru familie şi că e mai

degrabă un refugiu decât o locuinţă.— S‑ar putea spune şi aşa. Şi ţi s‑a mai zis că aici locuieşte o

femeie de treizeci de ani care nu mai are niciun prieten?Am privit‑o pe Amanda.

— Nu‑mi vine să cred aşa ceva.

Antti Tuomainen

fiction connection18

— Ce nu‑ţi vine să crezi: că se poate cineva refugia aici sau că nu mai are niciun prieten?

— Nici una, nici alta. Dar, în fond, nu mă priveşte.— Asta aşa e, a replicat Amanda cu glas scăzut.

Stăteam în faţa unei uşi de sticlă cu două canaturi. Tocul şi stinghiile erau proaspăt vopsite. Afară era o zi lumi‑noasă, senină şi vântoasă de început de toamnă, iar frun‑zele galbene, aurii şi roşiatice ale stejarilor şi arţarilor se legănau în vânt. În spatele copacilor se întindea nesfârşit, până la orizont, soarele aprins. Deasupra strălucea nemăr‑ginit un cer albastru‑cobalt de septembrie şi îţi venea greu să‑ţi imaginezi că mai există ceva dincolo de acea întindere senină şi luminoasă, un cosmos întunecat şi rece. Şi totuşi era acolo. Bineînţeles că era acolo.

Amanda părea să fi uitat de prezenţa mea. Fixa cu o expresie rigidă grădina sau poate marea. M‑am gândit din nou la Miia. Mi‑am amintit acel lucru frumos care se ivise în sfârşit în viaţa mea şi la care renunţasem pentru a veni aici şi a face ce trebuia să fac.

Mi‑am plimbat privirea în jur. Încăperea în care ne aflam era numită salon. Un nume îndreptăţit pentru cei aproximativ şaptezeci de metri pătraţi pe care‑i măsura cea mai spaţioasă încăpere din vilă. Un tapet decent, gal‑ben‑auriu, îmbrăca pereţii deasupra lambriurilor gri, care ajungeau până la înălţimea şoldului. Din tavan atârnau două candelabre de cristal, identice, care nu fuseseră aprinse nici măcar o dată pe parcursul săptămânii de când mă aflam aici.

Eu nu locuiam de fapt în vilă. Aveam o cămăruţă cu chicinetă într‑o aripă a clădirii administrative.

— Pe bătrân l‑ai cunoscut deja? a întrebat Amanda din senin.

— Pe cine?

Sumbru ca sufletul meu

19

— Pe tata, desigur!Aha.

— Nu, nu l‑am cunoscut.Ochii ei au scăpărat.

— Dar pe Markus?— Te referi la Markus…— Da, Markus Harmala, şoferul tatei.— Nu, nici pe el. Dacă Henrik nu e aici, nici el nu e aici,

nu‑i aşa?Amanda nu a catadicsit să‑mi comenteze observaţia.

M‑a privit drept în ochi şi a întrebat:— La câte interviuri ai participat cu ei?— La trei.— Ai dat inclusiv testele acelea psihologice caraghioase?— Mie nu mi s‑au părut foarte caraghioase. Deci patru,

dacă socotim şi testul psihologic.— Tata nu vrea probabil să rişte nimic, a rostit Amanda

fără să sune foarte convingător.A luat în mână paharul gol, l‑a cercetat o clipă şi şi‑a

înălţat apoi privirea.— Ce făceai când te‑am chemat aici?— Voiam să cobor în beci să verific consumul de apă. De

când s‑a instalat noua…— Aşa e. Şi acum sigur trebuie să te întorci la treburile

tale. Normal. Iar eu trebuie să plec. Mi‑am lăsat cumva maşina în faţa casei?

— Da, am răspuns, în cazul în care Range Rover‑ul negru e maşina ta. E chiar la intrare.

Amanda mi‑a ghicit gândul.— Un singur pahar de vin, a spus zâmbind. Încă mai pot

conduce.Nu aveam niciun motiv să dezbat chestiunea cu ea.

Amanda s‑a ridicat de pe canapea şi şi‑a îmbrăcat jacheta.

Antti Tuomainen

fiction connection20

Eu am făcut întocmai şi am ieşit după ea în curte. Vântul mi‑a răvăşit părul şi mi‑a răcorit în mod plăcut obrajii, care înăuntru se încălziseră, ba chiar se încinseseră de‑a binelea. Amanda mergea cu paşi apăsaţi. De undeva din apropiere a răsunat cântecul uneia dintre ultimele mierle ale anului. Am ajuns în dreptul maşinii.

— Voiam să te cunosc, a spus Amanda. Mie nu mi‑e tot‑una cine se îngrijeşte de locul ăsta. Din diverse motive.

— Înţeleg, am răspuns eu.Distanţa dintre noi era de mai puţin de un metru.

Priviţi de aproape, ochii Amandei erau lucioşi şi reci. Vântul îi sufla părul negru în faţă. Am avut senzaţia că o rafală îmi aduce în nări un iz de alcool.

— Pe curând, a spus Amanda şi a urcat dintr‑o singură mişcare agilă la volan.

Maşina de teren a demarat, lăsând pe pietriş urme maro‑închis, şi a dispărut din raza privirii mele, pe aleea mărginită de mesteceni. Am inspirat adânc şi cu nesaţ aerul răcoros de septembrie. Mă simţeam uşurat.

În alte împrejurări, în alte vremuri.Poate.Dar în niciun caz acum.

Mâncam în picioare, în faţa televizorului, un baton de cereale Weetabix, când la uşă au sunat doi poliţişti. Televi‑zorul mergea, dar eu nu eram atent la ecran.

S‑au prezentat şi au spus că sunt de la Direcţia de Inves‑tigaţii Criminale şi au întrebat dacă pot intra. Eu nu am spus nimic, aveam treisprezece ani şi gura plină de cereale şi lapte rece degresat. Poliţiştii nici nu au aşteptat să înghit. Au intrat în apartament şi s‑au dus până în camera de zi. Mi‑au spus să mă aşez.

Sumbru ca sufletul meu

21

Erau în uniformă şi îşi slăbiseră nodurile cravatelor înguste. M‑au privit cu mine triste. Aveau cearcăne albas‑tre‑vineţii şi pungi grele, umflate sub ochi. După ce am stat o vreme în tăcere, m‑au întrebat dacă am vreo rudă apropiată pe care s‑o sune sau s‑o cheme încoace.

— Mama, am răspuns eu.— Altcineva? a întrebat unul dintre ei, ai cărui dinţi erau

îngălbeniţi.Am scuturat din cap.

— Poate tatăl tău, a sugerat celălalt, care avea fruntea incredibil de înaltă şi foarte lucioasă.

Am scuturat din cap.— O mătuşă? Un unchi? Bunica? Bunicul?

Am scuturat iar din cap. Eram doar noi doi, mama şi cu mine, şi nu ne lipsea nimic.

— Sun la Direcţia Socială, i‑a spus cel cu dinţii îngălbeniţi celui cu fruntea înaltă, s‑a ridicat şi s‑a dus în bucătărie să telefoneze.

Cel cu fruntea înaltă şi cu mine am aşteptat în tăcere. Prin perete se auzeau mormăielile nedesluşite ale poliţis‑tului cu dinţii îngălbeniţi. S‑a întors în cameră şi a făcut un semn din cap către colegul lui. Cel cu fruntea înaltă şi‑a dres tulburat glasul.

— Mama ta a dispărut, a spus.— Ba nu, am replicat eu.

Brusc mi‑a venit mâncarea înapoi în gură şi am simţit un gust acru şi scârbos de lapte călduţ.

— Acum vii cu noi. Şi pe urmă stăm de vorbă.La secţie stătea lângă mine o femeie cu o eşarfă albastră

la gât. În rest era albă ca varul. Totul la ea era spălăcit — pielea de pe faţă, părul, până şi hainele de pe ea. Din când în când îşi aşeza mâna pe umărul meu. O mână străină. Nu era mâna mamei.