Succintă prezentare a sistemului şi soluţiilor legislative preconizate ...

I. �ECESITATEA ELABORĂRII U�EI �OI

LEGISLAŢII PROCESUAL-CIVILE

Î� CO�TEXTUL PROCESULUI

DE REFORMARE A DREPTULUI PRIVAT.

OBIECTIVELE ŞI CADRUL GE�ERAL

AL �OII REGLEME�TĂRI

PROCESUAL-CIVILE

O analiză raţională a proiectului noului Cod de

procedură civilă nu poate ignora contextul în care s-a

pus problema aşezării pe baze noi a procedurii

judiciare civile, context reprezentat de vasta operă de

reformare atât a dreptului material, cât şi a celui

procesual. Acest context presupune consecvenţă

legislativă şi corelare atentă şi substanţială, într-o

viziune unitară, de ansamblu, a instituţiilor şi

mecanismelor fundamentale ce ţin de realitatea rela -

ţiilor socio-economice cu instrumentele procedurale.

Asumarea sarcinii de a oferi societăţii noi

coduri, constând în edificarea unor instrumente de

natură să răspundă nevoilor şi aspiraţiilor sale de

dezvoltare şi în promovarea de valori şi repere

contemporane, în afirmarea respectului pentru lege,

pentru conduita civică morală şi corectă, pentru

cultura juridică, pentru un mediu juridic stabil şi

onest, implică promovarea adecvată a unor

mecanisme juridice care să simplifice şi să accelereze

procesele – demers de responsabilitate majoră pentru

activitatea de înfăptuire a justiţiei, în interesul

ocrotirii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, proprii

statului de drept.

Chiar dacă până în momentul în care noile

coduri se vor aplica efectiv în practică rămân alţi paşi

importanţi de parcurs, momentul actual este un

moment deosebit de important, care trebuie să

răspundă exigenţelor decurgând din angajamente

asumate, în egală măsură, atât în faţa întregii societăţi

româneşti, cât şi în cadrul raporturilor instituţionale

cu Uniunea Europeană.

Urmărind să creeze un cadru legislativ coerent

şi modern, proiectele noilor coduri preconizează o

reformă de substanţă a instituţiilor dreptului material,

însoţită de un act de justiţie transparent şi o durată

redusă a proceselor. Noile coduri reprezintă un punct

de cotitură în reforma instituţiilor dreptului şi a

justiţiei din România, venind şi în întâmpinarea

cerinţelor Comisiei Europene, în cadrul Mecanis -

mului de cooperare şi verificare, instituit, prin

Decizia Comisiei Europene nr. 2006/928/CE din data

13 decembrie 2006

1

, în vederea monitorizării pro -

greselor înregistrate de România în ceea ce priveşte

îndeplinirea unor obiective de referinţă specifice în

domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei

împotriva corupţiei.

Prima condiţionalitate în cadrul angaja -

mentelor stabilite cu Comisia Europeană, în contextul

Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2009 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Succintă prezentare a sistemului şisoluţiilor legislative preconizate de proiectul noului

Cod de procedură civilă

Violeta BELEGANTE Decebal-Adrian GHINOIU

*

consilier juridic, şef serviciu consilier juridic

Direcţia Elaborare Acte Normative Direcţia Elaborare Acte Normative

Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti

*

Împreună cu ceilalţi membri ai Serviciului de drept privat al

Direcţiei Elaborare Acte Normative din cadrul Ministerului

Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti – dna Alina Rădoi, director;

dna Claudia Roşianu, director adjunct; dl Emil Raba, consilier

juridic; dna Cristina Irimia, judecător detaşat; dna Anişoara

Stefănescu, consilier juridic, dna Anda Mitu, consilier juridic; dl

George Bădin-Miclăuş, consilier juridic; dna Nicoleta Bădin-

Miclăuş, consilier juridic; dna Alina Tudorică, consilier juridic;

dna Honoria Dumitrescu, consilier juridic – autorii au participat,

din partea Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, la

lucrările Comisiei pentru elaborarea proiectului noului Cod de

procedură civilă al României, asigurând secretariatul tehnic al

acesteia.

1

Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr.

354 din data de 14 decembrie 2006.

Mecanismului de cooperare si verificare, vizează

reforma sistemului judiciar.

Potrivit Raportului Comisiei Europene

COM(2007)378, din data de 27 iunie 2007, către

Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene,

privind evoluţia măsurilor de acompaniere în

România, după aderare: „(…) În ceea ce priveştereforma judiciară şi lupta împotriva corupţiei,România trebuie să îşi continue eforturile de a atingeobiectivele specifice şi, în special (…) să finalizezeadoptarea noului Cod de procedură civilă (…)”2 .

Raportul intermediar al Comisiei Europene

COM(2009)70, din data de 12 februarie 2009, către

Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene,

privind progresele realizate de România în cadrul

Mecanismului de cooperare şi verificare

3

, punctează

deosebita importanţă, pentru sistemul judiciar, a

adoptării celor patru noi coduri – Codul de procedură

civilă şi Codul civil, Codul de procedură penală şi

Codul penal.

Unul dintre obiectivele specifice ale acestei

reforme, în concordanţă cu cerinţele procesului de

monitorizare al Comisiei Europene, îl constituie

aşadar, pe lângă edictarea celorlalte coduri,

finalizarea şi adoptarea Codului de procedură civilă.

Separat de obligaţiile decurgând din angaja -

mentele asumate de România în cadrul procesului de

integrare europeană şi din noul statut al ţării noastre

de stat membru al Uniunii Europene, codurile

reprezintă, în egală măsură, răspunsul dat societăţii

româneşti, nevoii sale de reformare a sistemului

judiciar, astfel încât să răspundă provocărilor majore

apărute în ultimele decenii. Este vorba, în principal,

despre simplificarea reglementărilor de drept

substanţial şi, totodată, despre transformarea actului

de justiţie într-un demers previzibil, de îmbunătăţire

a nivelului calitativ al serviciului public al justiţiei

prin responsabilizarea şi specializarea judecătorilor,

creşterea încrederii în calitatea dar şi în prompti -

tudinea răspunsului judecătoresc la problemele tot

mai complexe şi mai specializate ale societăţii, o mai

judicioasă împărţire a competenţei materiale,

unificarea practicii judiciare şi asigurarea soluţionării

cu celeritate a cauzelor de către instanţele judecă -

toreşti.

Este neîndoielnic că dinamica procedurii civile

trebuie să ţină pasul cu procesul de sporire continuă

a numărului de cauze şi a complexităţii lor, pe măsura

evoluţiei şi dinamizării vieţii sociale şi economico-

financiare şi a circuitului juridic civil şi comercial,

inclusiv a raporturilor cu elemente de extraneitate şi

în contextul redimensionării cadrului normativ intern,

inclusiv prin încorporarea elementelor constituind

acquis-ul comunitar.

Pornind de la deficienţele majore ale

sistemului judiciar civil român, constatate în

rapoartele de monitorizare ale Comisiei Europene sau

rezultând din jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului în cauzele împotriva României –

supraîncărcarea instanţelor, durata excesivă a

procedurilor şi existenţa unei practici neunitare –,

vasta operă de reformare a dreptului privat ce vizează

o revizuire substanţială atât a dreptului material, cât

şi a dreptului procesual civil nu putea fi concepută

aşadar fără un instrument procedural care să răspundă

acestei perspective de reglementare unitară, nevoii de

acurateţe, precizie, celeritate şi predictibilitate şi care

să ofere, astfel, toate premisele asigurării unui grad

ridicat de stabilitate legislativă.

Modificările succesive aduse Codului de

procedură civilă în ultimul deceniu

4

– chiar dacă au

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativă nr. 4 / 2009

2

Raportul poate fi consultat la adresa de internet: http://eur-

lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2007

:0378:FIN:RO:PDF .

3

Raportul poate fi consultat la adresa de internet: http://eur-

lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2009

:0070:FIN:RO:PDF.

4

Cu titlu de exemplu:

– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru

modificarea şi completarea Codului de procedură civilă,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din

data de 2 octombrie 2000;

– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.290/2000 privind

modificarea art. IX din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de

procedură civilă şi pentru abrogarea Ordonanţei Guvernului

nr.13/1998 privind modificarea şi completarea Codului de

procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000;


modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de

procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001, respinsă prin Legea

nr.69/2005 şi abrogată prin Legea nr.219/2005;




28 iunie 2003;

– Legea nr.195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr.58/2003 privind modificarea şi completarea

fost subsumate aceloraşi obiective de celeritate, de

modernizare a instrumentelor procedurale şi de

reducere a numărului plângerilor formulate împotriva

statului român la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului – au condus, în fapt, la apariţia în practică a

unor interpretări neunitare, la lipsa de coerenţă în

aplicare, lăsând loc şi criticilor ce acuzau un grad

ridicat de instabilitate legislativă.

Aşa cum se evidenţiază şi în propriul

instrument de prezentare şi motivare

5

, proiectul

noului Cod de procedură civilă a avut, ca puncte

de plecare, imperativul creării în materie civilă a

unui instrument legislativ modern, care să

răspundă pe deplin exigenţelor de celeritate şi

previzibilitate a procedurilor judiciare impuse,

printre altele, şi de Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, precum şi necesitatea de a se

baza într-o măsură covârşitoare pe dimensiunea

preventivă a normelor sale, în scopul asigurării

premiselor pentru soluţionarea corectă în fond a

cauzelor, în cadrul sistemului justiţiei naţionale şi

evitării unor condamnări viitoare în faţa instanţei

europene de contencios al drepturilor omului. În

vederea elaborării proiectului unui nou Cod de

procedură civilă al României a fost constituită,

prin Ordinul ministrului justiţiei nr.829/C din 24

martie 2006, o comisie de specialitate, asumarea

unui demers de o asemenea amploare şi

complexitate, realizându-se prin recursul la înalta

expertiză a unor nume de referinţă din doctrina şi

practica de specialitate: prof. univ. dr. Viorel Mihai

CIOBANU – fost decan al Facultăţii de Drept din

cadrul Universităţii din Bucureşti; prof. univ. dr.

Gabriel BOROI; conf. univ. dr. Flavius BAIAS,

actualul decan al Facultăţii de Drept din cadrul

Universităţii din Bucureşti; conf. univ. dr. Marian

NICOLAE; dr. Gheorghe FLOREA, avocat,

preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din

România; dr. Mihaela TĂBÂRCĂ, judecător în

cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; judecător

Iulian GÂLCĂ, fost preşedinte al Consiliului

Superior al Magistraturii şi al Curţii de Apel Alba

Iulia; asist. univ. dr. Valentin MITEA, judecător,

preşedinte al Curţii de Apel Cluj-Napoca; Nicolae

TURCU, preşedinte al Secţiei de drept privat a

Consiliului Legislativ.

În vederea configurării soluţiilor legislative de

principiu care urmau să contureze noul sistem

procesual-civil au fost adoptate, prin Hotărârea

Guvernului nr.1527/2007

6

, Tezele prealabile ale

proiectului Codului de procedură civilă.

Procesul de elaborare a codului, la care au

contribuit, aşadar, cadre universitare de prestigiu –

practicieni şi experţi în domeniul dreptului procesual-

civil, a fost unul de durată şi a inclus dezbateri

publice

7

de amploare, înaintea aprobării proiectului

de către Guvern şi transmiterii către Parlament.

Proiectul, astfel cum a fost aprobat de Guvern,

se află actualmente în dezbaterea Comisiei

parlamentare speciale comune pentru dezbaterea în

fond, în procedură de urgenţă, a Codului penal, a

Codului de procedură penală, a Codului civil şi a

Codului de procedură civilă (subcomisia Cod civil –

Cod de procedură civilă).

În contextul adoptării noului Cod civil

8

,

finalizarea dezbaterilor cu privire la proiectul noului

Cod de procedură civilă a devenit, în consecinţă, cu

atât mai necesară.



Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 470 din 26 mai 2004;


modificarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 14 septembrie 2004;

– Legea nr.69/2005 pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr. 59/2001 privind modificarea şi completarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru



14 iulie 2005;

– Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă

a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea


României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005;

– Legea nr.459/2006 pentru modificarea şi completarea


României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006;


ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008;


modificarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 15 mai 2009.

5

v. Expunerea de motive (pp. 1-2), ce însoţeşte proiectul Legii

privind Codul de procedură civilă. Documentul poate fi consultat la

adresa de internet: http://webapp.senat.ro/pdf/09L066EM.pdf.

6

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.889 din

data de 27 decembrie 2007

7

v., cu titlu de exemplu, Expunerea de motive, pp. 18-19

8

Adoptat – prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa

Parlamentului la data de 22 iunie 2009 – prin Legea nr.287/2009

privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 511 din data de 24 iulie 2009

II. SUCCI�TĂ PREZE�TARE

A SISTEMULUI ŞI SOLUŢIILOR

LEGISLATIVE PRECO�IZATE

DE PROIECTUL �OULUI COD

DE PROCEDURĂ CIVILĂ

9

La fundamentarea soluţiilor normative

promovate în proiect au fost avute în vedere atât

doctrina de specialitate şi practica judiciară a

instanţelor române, cât şi surse de drept comparat, în

special reglementări procesual-civile ale statelor

europene şi acte normative comunitare. Dintre

instrumentele normative naţionale şi internaţionale

avute în vedere la elaborarea soluţiilor legislative ale

proiectului pot fi amintite, cu titlu de exemplu:

– Constituţia României, republicată;

– Codul de procedură civilă al României în

vigoare;

– Codul de procedură civilă din anul 1940

(“Carol al II-lea”);

– Codul de procedură civilă al provinciei

Quebec (Canada);

– Codul de procedură civilă francez; Legea

nr.91-650 din 9 iulie 1991 pentru reforma proce -

durilor civile de executare; Decretul nr. 2006-936 din

27 iulie 2006 privind procedurile de urmărire

imobiliară şi de distribuire a preţului unui imobil;

– Codul de procedură civilă italian;

– Codul de procedură civilă elveţian;

– Codul de procedură civilă german;

– Codul de procedură civilă finlandez;

– Codul de procedură civilă olandez;

– Codul de executare al Republicii Moldova;

– Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

– Directiva Parlamentului European şi a

Consiliului Uniunii Europene nr.2000/35/CE privind

combaterea întârzierii la plată în tranzacţiile

comerciale

10

;

– Regulamentul Consiliului Uniunii Europene

nr. 44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi

executarea hotărârilor în materie civilă şi comer -

cială

11

;

– Regulamentul Parlamentului European şi al

Consiliului Uniunii Europene nr.805/2004 privind

crearea unui titlu executoriu european pentru

creanţele necontestate

12

;



instituirea procedurii europene a somaţiei de plată

13

;



stabilirea unei proceduri europene cu privire la

cererile cu valoare redusă

14

;

– Lucrările comisiei constituite la nivelul

Uniunii Europene pentru redactarea unui Cod model

european de procedură civilă

15

;

– Codul model de procedură civilă pentru

America de Sud, elaborat de Institutul Sud-American

de Drept Procesual;

– Principiile procedurii civile transnaţionale

elaborate sub auspiciile Institutului American de

Drept şi UNIDROIT.

A) Reguli şi mecanisme procedurale care

dau expresie principiilor fundamentale ale

procesului civil

Având ca deziderat obţinerea unei proceduri

civile moderne şi echilibrate, deşi normele sale insistă

în mod deosebit asupra “forţării” obţinerii

răspunsului judecătoresc într-un anumit termen,

proiectul are în vedere, în egală măsură, respectarea

drepturilor procedurale ale părţilor şi principiilor

fundamentale ale procesului civil.

În acest context, s-a înţeles că este necesar ca

un nou Cod de procedură civilă să consacre, în mod

expres şi în premieră pentru sistemul procesual-civil

român, pe de o parte, principiile fundamentale ce

trebuie să guverneze desfăşurarea procesului civil,

cum sunt funcţionarea justiţiei ca serviciu public,



9

Prezentarea are în vedere forma proiectului aprobată de Guvern

în şedinţa din data de 25 februarie 2009 şi înaintată Parlamentului

spre dezbatere. Această formă a proiectului poate fi consultată la

adresa de internet: http://webapp.senat.ro/pdf/09L066FG.pdf.

10

Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria

L nr. 200 din data de 8 august 2000, pp. 0035-0038

11

Publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L

nr. 12 din data de 16 ianuarie 2001, pp. 0001-0023

12

Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 143

din data de 30 aprilie 2004, pp. 0015-0039

13


din data de 30 decembrie 2006, pp. 0001-0032

14


din data de 31 iulie 2007, pp. 0001-0022

15

v. – pentru concluziile comisiei de experţi, condusă de prof.

Marcel Storme, constituită în anul 1987, la iniţiativa Comisiei

Europene, în vederea armonizării legislaţiilor naţionale în

domeniul dreptului procesual-civil şi elaborării unui cod model

european de procedură civilă – M. Storme, Rapprochement duDroit Judiciaire de l’Union Europeenne. Approximation ofJudiciary Law in the European Union, Kluwer Academic

Publishers Group, Dordrecht, 1994

accesul liber la justiţie, rolul activ al judecătorului în

strânsă interdependenţă cu exercitarea dreptului de

dispoziţie al părţilor, cu responsabilizarea acestora şi

a apărătorilor lor, dreptul la un proces echitabil,

într-un termen optim şi previzibil, iar, pe de altă parte,

să trateze şi celelalte reguli de principiu ale procesului

civil, cum ar fi oralitatea, contradictorialitatea ş.a.

Până în prezent, principiile procesului civil

erau în mare parte deduse din reglementarea

constituţională, din interpretarea unor texte aflate în

diverse părţi ale Codului de procedură civilă, fiind

mai curând o creaţie doctrinară, sancţionată

jurisprudenţial, decât un act de voinţă expres al

legiuitorului

16

.

Referitor la celeritate – obiectiv prioritar al

noilor norme procesual-civile, care îşi găseşte

consacrare expresă în rândul principiilor procesului

civil –, trebuie precizat că preocuparea esenţială, în

cazul elaborării noului Cod de procedură civilă, s-a

îndreptat, prin majoritatea măsurilor legislative

preconizate, în primul rând, către identificarea

soluţiilor de natură preventivă adecvate rezolvării

problemei lentorii soluţionării proceselor, şi, în

subsidiar, către căutarea unor remedii cu caracter

reparatoriu – cum ar fi noua procedură a contestaţiei

privind tergiversarea procesului.

Obiectivele urmărite în procesul de elaborare a

noului Cod de procedură civilă concură, într-o

măsură mai mare sau mai mică, prin chiar esenţa

măsurilor ori prin efectele preconizate, la atingerea

imperativului celerităţii soluţionării cauzelor.

Aşadar, fie că vorbim despre norme care să

faciliteze accesul justiţiabililor la mijloace şi forme

procedurale simple şi accesibile, fie că avem în

vedere echilibrarea competenţei materiale a

instanţelor judecătoreşti odată cu reaşezarea

sistemului căilor de atac, obiectivul ce călăuzeşte în

permanenţă efortul de legiferare este acelaşi:

scurtarea şi simplificarea procedurii

17

.

Pe aceeaşi linie, se înscriu, de exemplu, şi

reglementarea recursului ca veritabilă cale

extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar în

cazurile excepţionale în care legalitatea a fost

înfrântă, cu regândirea actualelor motive de recurs în

sensul restrângerii lor şi eliminării motivelor formale,

fără impact asupra legalităţii, dar şi noua procedură a

contestaţiei privind tergiversarea procesului, soluţii

asupra cărora vom reveni mai jos.

Trebuie precizat însă şi că problema duratei

proceselor trebuie privită într-un mod mai nuanţat.

Aceasta întrucât, ţinând seama de cazuistica

României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

în materia dreptului la un proces echitabil într-un

termen rezonabil, se poate afirma că durata

procedurilor judiciare, deşi o problemă reală şi un

motiv de preocupare pentru autorităţi, nu depăşeşte

cu mult media europeană în acest domeniu. Cu toate

acestea, rapoartele anuale ale Agentului guver -

namental pentru Curtea Europeană a Drepturilor

Omului semnalează cauze repetitive care pot fi

percepute ca probleme proprii sistemului judiciar

naţional, între acestea semnalându-se adesea încălcări

ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale decurgând din

durata excesivă a procedurilor şi neexecutarea

hotărârilor judecătoreşti.

Prin urmare, a devenit o prioritate intervenţia

legislativă constând în măsuri care să aibă drept scop

simplificarea şi accelerarea procedurilor judiciare,

prin dispoziţii clare, concentrate în principal pe

sporirea celerităţii atât în ceea ce priveşte solu ţio -

narea cauzelor, cât şi în relaţie cu procedura exe -

cutării silite.

B) Competenţa jurisdicţională

Proiectul avansează o regândire a competenţei

materiale, pe de o parte, în scopul asigurării premi -

selor respectării principiilor apropierii justiţiei de

cetăţean, pe de altă parte, în vederea creării unei

justiţii previzibile prin unitatea soluţiilor jurispru -

denţiale. Reaşezarea competenţei jurisdicţionale a

instanţelor judecătoreşti s-a impus şi pentru motivul

că această materie a fost supusă în ultimele două

decenii unor frecvente intervenţii legislative, unele

dintre acestea pripite şi fără o fundamentare temei -

nică, de natură să bulverseze sistemul justiţiei civile

şi să adauge încă un motiv de tergiversare a

soluţionării cauzelor civile.

Sistemul propus prin proiect consacră schim -

bări majore în materia competenţei juris dicţionale.

Astfel, este de amintit că, spre deosebire de actualul

sistem procesual-civil care conferă plenitudine de

competenţă judecătoriilor, proiectul preconizează ca

tribunalele să devină instanţe cu plenitudine de

competenţă pentru judecata în fond, de primă

instanţă.



16

v. şi Expunerea de motive, p. 3

17 idem, p. 2.

În competenţa judecătoriilor ar urma să intre

soluţionarea cauzelor de valoare mică şi/sau de

complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în

practică.

În viziunea proiectului, curţile de apel vor avea

competenţa de a soluţiona, în principal, apelurile, iar

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar urma să devină

instanţă de recurs de drept comun, îndeplinindu-şi

astfel şi rolul constituţional de a asigura interpretarea

şi aplicarea unitară a legii la nivel naţional.

În scopul asigurării unor norme de competenţă

predictibile, proiectul a inclus şi prevederi detaliate

privitoare la determinarea competenţei după valoarea

sau întinderea obiectului cererii introductive de

instanţă. Instituirea unor asemenea criterii normative

este de natură să asigure premisele determinării

competenţei jurisdicţionale în mod unitar.

C) Citarea şi comunicarea actelor de

procedură

Proiectul propune eficientizarea procedurii de

citare şi comunicare a actelor de procedură – ale

cărei disfuncţionalităţi au contribuit la tergiversarea

soluţionării litigiilor – şi adaptarea ei la noile

realităţi socio-economice, dar şi la cele din do -

meniul tehnologiei informaţiei, în scopul asigurării

soluţionării într-un termen optim şi previzibil a

cauzelor, cu respectarea principiilor fundamentale

ale procesului civil: contradictorialitatea şi dreptul

la apărare. Astfel, se preconizează suplimentarea

modalităţilor tradiţionale de comunicare a actelor

procedurale prin agenţi procedurali sau alţi salariaţi

ai instanţei ori prin poştă, devenind posibilă, la

cererea părţii interesate şi pe cheltuiala acesteia, şi

comunicarea prin executori judecătoreşti sau prin

servicii de curierat rapid. De asemenea, ţinând

seama de evoluţiile din domeniul tehnologiei

informaţiei, proiectul prevede în mod expres şi

posibilitatea comunicării actelor de procedură prin

telefax, poştă electronică sau prin orice alte mijloace

care asigură transmiterea textului şi confirmarea

primirii acestuia.

Ca element de noutate legislativă, proiectul

preconizează şi instituirea, ca modalitate alternativă

şi voluntară, a comunicării actelor de procedură,

îndeplinite ulterior sesizării instanţei, între avocaţi.

Această modalitate de comunicare este, desigur,

admisibilă numai în cazul în care părţile au avocat şi

consimt la aplicarea unei atare modalităţi de

comunicare.

D) Procedura contencioasă

1.Procedura în faţa primei instanţe

a) Soluţionarea cauzelor într-un termenoptim şi previzibil. Instrumente procedurale

Proiectul, în considerarea imperativelor efi -

cien tizării procedurii şi soluţionării cu celeritate a

litigiilor, instituie o serie de mecanisme şi instru -

mente procedurale de punere în practică a acestor

obiective.

Dintre acestea merită amintite, în primul rând,

instituirea caracterului excepţional al amânărilor care

pot fi acordate de instanţă, precum şi modificarea

regimului invocării excepţiei de necompetenţă.

Astfel, spre deosebire de sistemul procesual-civil în

vigoare, proiectul preconizează ca excepţia de

necompetenţă absolută să poată fi invocată de părţi

ori de către judecător, cel mai târziu la primul termen

de judecată la care părţile sunt citate în faţa primei

instanţe. Necompetenţa de ordine privată va putea fi

invocată, în concepţia proiectului, numai de către

pârât prin întâmpinare.

Proiectul propune extinderea înţelesului noţiu -

nii de termen în cunoştinţă, aceasta urmând a include

orice situaţie în care se poate prezuma că partea,

primind citaţia, cunoaşte termenul. Astfel, partea căreia,

personal sau prin reprezentant ori prin funcţionarul sau

persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a

înmânat citaţia pentru un termen de judecată va fi

prezumată că are în cunoştinţă şi termenele de judecată

ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.

O atare concepţie procesuală va atrage scă de rea

costurilor procedurale, prin evitarea citării părţilor la

fiecare termen, reducerea duratei pro ceselor – prin

eliminarea unui motiv frecvent de tergiversare a

soluţionării cauzei constând în îndeplinirea repetată a

procedurii de citare, deşi partea, citată la termenele

anterioare, are, prin ipoteză, cunoştinţă de existenţa pro -

cesului –, precum şi responsabilizarea justiţia bililor

18

.

Un alt element de noutate legislativă, de natură

să contribuie la soluţionarea cauzelor într-un termen

optim şi previzibil, este reprezentat de consacrarea

expresă a îndatoririi judecătorului de a estima durata

cercetării procesului. Potrivit proiectului, judecătorul,

ţinând seama de circumstanţele concrete ale cauzei,

la primul termen de judecată la care părţile sunt legal

citate şi după ascultarea acestora, va estima durata

necesară pentru cercetarea procesului, astfel încât

acesta să fie soluţionat într-un termen optim şi



18 idem, p. 5

previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în

încheiere, dar poate fi reconsiderată pe parcursul

desfăşurării procedurii, pentru motive temeinice şi tot

cu ascultarea părţilor.

În acelaşi scop, al accelerării şi eficientizării

procedurii, proiectul, urmând linia de gândire a unora

dintre legislaţiile procesual – civile ale statelor

membre ale Uniunii Europene, consacră o procedură

specială – contestaţia privind tergiversarea procesului –,

cu caracter necontencios şi incidental. Potrivit noii

proceduri, menită să garanteze dreptul la soluţionarea

procesului într-un termen optim şi previzibil, partea

care consideră că soluţionarea cauzei este tergi ver -

sată, prin încălcarea dreptului amintit, poate solicita

instanţei luarea măsurilor legale pentru ca această

situaţie să fie înlăturată. Soluţionarea contestaţiei este

de competenţa instanţei învestite cu judecarea cauzei,

care se pronunţă prin încheiere, dată fără citarea

părţilor. Împotriva încheierii de respingere a

contestaţiei, contestatorul poate face plângere, a cărei

soluţionare intră, de regulă, în competenţa instanţei

ierarhic superioare. Această din urmă instanţă, în

soluţionarea plângerii, nu va putea da îndrumări şi

nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme

de fapt sau de drept care să anticipeze modul de

soluţionare a pricinii ori care să aducă atingere

libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî cu privire la

soluţia ce trebuie dată procesului. Abuzul procedural

constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei

sau a plângerii este sancţionat cu amendă judiciară,

precum şi prin obligarea la plata de despăgubiri.

b) Resistematizarea etapelor procesului civil Urmărindu-se aceleaşi obiective – creşterea

eficienţei activităţii de judecată şi reducerea duratei

procesului civil, cu asigurarea tuturor garanţiilor

procesuale –, au fost resistematizate etapele

procesului civil : etapa scrisă, cercetarea procesului şi

dezbaterea în fond a procesului.

Proiectul încearcă perfecţionarea soluţiilor

legislative privind sesizarea instanţei, astfel încât,

între momentul introducerii cererii de chemare în

judecată şi punerea ei pe rolul instanţei, se va

interpune o fază premergătoare activităţii de judecată

propriu-zise, care are drept scop regularizarea cererii

de chemare în judecată şi presupune realizarea unei

corespondenţe scrise numai cu autorul cererii de

chemare în judecată, în vederea acoperirii tuturor

eventualelor lipsuri ale acesteia. Această fază se va

finaliza fie prin conformarea la cerinţele stabilite,

conform legii, de instanţă şi fixarea primului termen

de judecată, cu citarea pârâtului, fie, în cazul în care

obligaţiile privind completarea sau modificarea

cererii nu sunt îndeplinite, prin anularea cererii,

printr-o încheiere dată în camera de consiliu. Aşa

fiind, declanşarea propriu-zisă a procesului civil va

fi condiţionată de existenţa unei cereri de chemare în

judecată care îndeplineşte toate condiţiile de formă

şi de fond prevăzute de lege pentru sesizarea

reglementară a instanţei de judecată

19

.

Se preconizează ca, anterior fixării primului

termen de judecată, în scopul stabilirii preliminare a

obiectului şi limitelor procesului, instanţa să

procedeze la comunicarea cererilor formulate de părţi

(cererea introductivă de instanţă, şi, când este cazul,

a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a

cererii reconvenţionale). O atare abordare legislativă

este menită să disciplineze conduita procesuală a

părţilor şi să prevină eventualele abuzuri ale părţilor

litigante, precum şi tergiversarea nejustificată a

soluţionării litigiului.

Proiectul prevede împărţirea fazei judecăţii în

primă instanţă în două etape : cercetarea procesului,

care se desfăşoară în camera de consiliu – în cadrul

căreia se îndeplinesc, în condiţiile legii, actele de

procedură, se rezolvă excepţiile procesuale şi se

administrează probele – şi dezbaterea în fond a

procesului, care urmează a avea loc preponderent în

şedinţă publică, dacă părţile nu convin altfel.

În cadrul etapei procesuale a dezbaterii în fond

a procesului, părţile au posibilitatea să dezbată în

contradictoriu împrejurările de fapt şi temeiurile de

drept invocate de ele sau puse în discuţie, din oficiu,

de către instanţa de judecată.

În contextul regândirii etapelor procesului civil

s-a propus renunţarea la regulile speciale privind

soluţionarea litigiilor în materie comercială, care nu

îşi mai găsesc consacrare legală în proiect, unele

dintre soluţiile normative speciale instituite de

reglementarea de lege lata urmând a dobândi valenţă

de dispoziţii de drept comun pentru soluţionarea

litigiilor în materie civilă. Totodată, este de semnalat

că nici concilierea, ca procedură prealabilă obli -

gatorie sesizării instanţei, nu a mai fost menţinută.

De altfel, proiectul promovează o reglementare nouă

în ceea ce priveşte neîndeplinirea unei proceduri

prealabile prevăzute de lege, care ar urma să poată fi

invocată numai de către pârât prin întâmpinare, sub

sancţiunea decăderii.

Propunerea de eliminare a procedurii prea -

labile a concilierii a ţinut seama şi de opiniile expri -

mate în practică, potrivit cărora în unele cazuri



19 idem, pp. 3-4

aceasta apare ca un mecanism procedural

contraproductiv sau de natură să întârzie luarea unor

măsuri urgente în cauzele deduse judecăţii, cu efecte

uneori ireversibile pentru părţi, într-o materie în care

dinamismul relaţiilor economice specifice economiei

de piaţă impune soluţionarea promptă a litigiilor.

Unele soluţii normative ale procedurii de

soluţionare a litigiilor în materie comercială, de natură

să o configureze ca procedură cu un grad sporit de

eficacitate şi celeritate, au fost însă menţinute şi

perfecţionate, ca reguli de drept comun. Dintre

soluţiile normative promovate, de lege lata, de

procedura amintită şi preluate în proiect, poate fi

amintită cea privind fixarea de termene procedurale,

scurte, chiar de la o zi la alta, date în cunoştinţa părţilor.

c) ProbeleÎn materia probelor, proiectul propune

unificarea reglementării, prin tratarea laolaltă, în

cuprinsul noului Cod de procedură civilă atât a

prevederilor privind admisibilitatea probelor – aspecte

reglementate în prezent în Codul civil –, cât şi a celor

referitoare la administrarea probelor. Trebuie semnalat

şi faptul că proiectul păstrează actuala procedură a

administrării probelor de către avocaţi, de la care, în

noul context legislativ, se aşteaptă să devină o

alternativă reală la clasica modalitate de administrare

de către instanţă a probelor.

2.Căile de atac

În debutul reglementării dedicate căilor de atac

îşi găsesc consacrare legislativă unele reguli de

principiu dezvoltate pe cale jurisprudenţială sau

doctrinară, cum ar fi ordinea exercitării căilor de atac

şi principiile legalităţii şi unicităţii căii de atac.

Amintim, totodată, şi o dispoziţie cu caracter de

noutate absolută, consacrând posibilitatea formulării,

în condiţii restrictive – ce impun existenţa

consimţământului expres al părţilor, exprimat prin

înscris autentic sau prin declaraţie verbală, precum şi

exercitarea recursului numai pentru încălcarea sau

aplicarea greşită a normelor de drept material –, a căii

de atac a recursului împotriva unei hotărâri sus -

ceptibile de apel.

a) ApelulÎn concepţia proiectului, apelul reprezintă

singura cale ordinară de atac cu caracter devolutiv,

având ca obiect, ca regulă, controlul judecăţii asupra

fondului cauzei. Într-adevăr, soluţia normativă ce

face în prezent obiectul prevederilor art. 304

1

din

Codul de procedură civilă şi care consacră, ca

excepţie, caracterul devolutiv al recursului exercitat

împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi

atacată cu apel, nu şi-a mai găsit consacrare în

proiect, soluţie firească, de vreme ce, în noua

concepţie, recursul reprezintă o cale extraordinară de

atac, ce urmăreşte să supună instanţei de recurs

competente examinarea, în condiţiile legii, a

conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile.

Ca element de noutate, trebuie amintită

mărirea duratei termenului de apel, ca regulă, de la

15 la 30 de zile, soluţie menită să asigure timpul

necesar întocmirii şi motivării corespunzătoare a

cererii de apel.

De asemenea, trebuie semnalată şi regle men -

tarea detaliată a procedurii de formare a dosarului la

instanţa a cărei hotărâre se atacă. În sarcina

preşedintelui acestei instanţe sunt instituite o serie de

îndatoriri privitoare la regularizarea cererii de apel,

comunicarea cererii de apel, a întâmpinării şi a

răspunsului la întâmpinare. Dosarul, împreună cu

actele procedurale menţionate, este înaintat instanţei

de apel numai după împlinirea termenului de apel

pentru toate părţile.

Proiectul consacră reglementări detaliate

privitoare la apelul principal, apelul incident şi apelul

provocat, precum şi cu privire la efectul devolutiv al

apelului şi limitele acestui efect, determinate de ceea

ce s-a apelat şi, respectiv, de ceea ce s-a supus

judecăţii la prima instanţă.

b) Căile extraordinare de atac1. Recursul

Recursului îi sunt consacrate în proiect unele

reglementări cu caracter de noutate legislativă

20

,

menite să îl configureze drept cale extraordinară de

atac, ce poate fi exercitată, ca regulă, în cazurile în

care legalitatea a fost înfrântă.

Ca şi în cazul apelului, proiectul prevede

mărirea termenului de recurs de la 15 la 30 de zile.

Aşa cum am arătat, scopul acestei căi extraordinare

de atac va consta exclusiv în examinarea confor mi -

tăţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Ca noutate legislativă în ceea ce priveşte

obiectul recursului, trebuie amintit că această cale

extraordinară de atac nu este deschisă în cazul



20

Pentru o analiză de ansamblu a căii de atac a recursului

reglementat de proiect v. V. M. Ciobanu, Aspecte noi privindrecursul în procesul civil în lumina proiectului noului Cod deprocedură civilă, în: Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2009,

pp. 76-89

hotărârilor pronunţate în anumite categorii de litigii

ori cu privire la cereri evaluabile în bani în valoare

de până la 500.000 lei inclusiv.

Competenţa de soluţionare a recursului va

reveni, ca regulă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin excepţie, în cazurile anume prevăzute de lege,

recursul se va soluţiona de instanţa ierarhic

superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Proiectul propune ca redactarea cererii de

recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea recursului

să se realizeze numai prin avocat sau consilier juridic.

Soluţia normativă amintită urmăreşte impunerea unei

discipline procesuale şi evitarea introducerii unor

recursuri în mod abuziv sau informe şi corespunde

noii viziunii cu privire la recurs, având în vedere

specificul acestei căi extraordinare de atac, reflectat

în condiţiile de exercitare, în procedura, precum şi în

motivele de recurs, limitativ circumscrise respectării

legalităţii

21

.

Consecvent noii concepţii privind recursul,

proiectul propune reducerea numărului motivelor de

exercitare a acestei căi extraordinare de atac – ce

vizează exclusiv înfrângerea legalităţii, iar nu

chestiuni de fapt –, precum şi instituirea unor condiţii

stricte de exercitare – motivele neputând fi primite

decât dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea

apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au

fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa

a omis să se pronunţe asupra lor.

Un alt element de noutate ce configurează

regimul acestei căi extraordinare de atac vizează

introducerea procedurii de filtrare a recursurilor, de

natură să evite supraîncărcarea nejustificată a

volumului de activitate a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, prin formularea de recursuri vădit nefondate

sau care nu îndeplinesc cerinţele formale prescrise de

lege şi să permită instanţei supreme să exercite

controlul de legalitate doar în cazuri temeinic justi fi -

cate. Procedura de filtrare a recursurilor este de

compe tenţa unui complet format din trei judecători,

care decide asupra admisibilităţii în principiu a

recursului.

În cazul în care completul de filtru decide în

unanimitate că recursul nu îndeplineşte cerinţele de

formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea

lor nu se încadrează în cele prevăzute de lege ori că

recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz,

respinge recursul printr-o decizie motivată, care nu

este supusă niciunei căi de atac.

Dacă apreciază în unanimitate că recursul este

admisibil, dar problema de drept în cauză nu este

controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe

constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

completul de filtru se poate pronunţa asupra fondului

recursului printr-o decizie definitivă.

În toate celelalte ipoteze, completul de filtru va

pronunţa o încheiere de admitere în principiu a

recursului, acesta urmând a fi soluţionat de un alt

complet care va judeca în fond recursul. Cu toate

acestea, proiectul prevede că părţile pot cere în mod

expres judecarea recursului de către completul de filtru.

Şi în privinţa soluţiilor pe care le poate pro -

nunţa instanţa de recurs, proiectul aduce unele

modificări de substanţă.

În primul rând, a fost eliminată soluţia modi fi -

cării hotărârii recurate, în caz de admitere a recursului

hotărârea urmând a fi casată, în tot sau în parte.

În cazul în care competenţa de soluţionare a

recursului aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

proiectul promovează regula casării cu trimitere,

instanţa supremă urmând a hotărî asupra fondului

pricinii în acele cazuri în care casează hotărârea

atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

2. Contestaţia în anulare şi revizuirea

Proiectul conservă, în linii generale, regle -

mentarea actuală privitoare la contestaţia în anulare şi

revizuire, valorificând, totodată, unele principii

dezvoltate de jurisprudenţă şi în doctrină.

Ca element de noutate legislativă, proiectul

instituie posibilitatea exercitării revizuirii în cazul în

care, după ce hotărârea judecătorească a devenit

definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat

asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în

acea cauză, declarând neconstituţională prevederea

care a făcut obiectul excepţiei respective.

Acest nou caz de revizuire va fi complementar

unei viitoare reglementări a procedurii de soluţionare

a excepţiilor de neconstituţionalitate, care urmează a

elimina soluţia suspendării cauzei, aflate pe rolul

instanţei judecătoreşti, pe perioada soluţionării

excepţiei – soluţie care a transformat excepţia de

neconstituţionalitate într-un mijloc de şicană pro ce -

suală, utilizat mai ales pentru tergiversarea soluţio -

nării cauzelor

22

.

c) Asigurarea unei practici judiciare unitareReformarea sistemului procesual-civil a impus

cu necesitate, sub imperativul asigurării uniformizării



21

v. Expunerea de motive, p. 7.

22 ibidem

jurisprudenţei şi al predictibilităţii practicii judecă -

toreşti, şi instituirea unor mecanisme procedurale

pentru asigurarea unei practici judiciare unitare.

În acest scop, proiectul a urmărit două

coordonate fundamentale : amendarea dispoziţiilor

privitoare la recursul în interesul legii şi consacrarea

unui instrument procedural nou, anume sesizarea

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea

pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept.

Cât priveşte instituţia recursului în interesul

legii, principalele noutăţi legislative preconizate de

proiect vizează lărgirea sferei persoanelor care pot

sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dobândind

calitate procesuală activă în această materie şi

Avocatul Poporului, precum şi colegiul de conducere

al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În scopul optimizării procedurii de soluţionare

a recursului în interesul legii, proiectul propune

“delegarea” unora dintre atribuţiile privind judecarea

acestei căi extraordinare de atac unui număr de trei

judecători raportori, însărcinaţi cu întocmirea unui

raport asupra recursului în interesul legii – ce va

cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi

argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa

relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene

a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene, precum şi, când este cazul,

doctrina în materie şi opinia specialiştilor consultaţi.

Aceiaşi judecători raportori urmează a întocmi şi

motiva proiectul soluţiei propuse a fi dată recursului

în interesul legii.

Pentru a înlătura deficienţele constatate în

prezent în ceea ce priveşte durata soluţionării acestei

căi extraordinare de atac, proiectul propune

instituirea unor termene rezonabile cât priveşte

judecarea recursului în interesul legii (cel mult trei

luni de la data sesizării instanţei), motivarea (în

termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare) şi

publicarea (în termen de cel mult 15 zile de la data

motivării) deciziei.

În acelaşi scop al unificării practicii judiciare,

proiectul preconizează introducerea unei instituţii noi

în dreptul procesual-civil român – sesizarea Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme

de drept –, care împrumută unele dintre trăsăturile

procedurii hotărârii preliminare instituite de dreptul

comunitar

23

.

Potrivit noii proceduri, un complet de judecată

al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel

sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în

ultimă instanţă, constatând că o problemă de drept de

care depinde soluţionarea cauzei respective nu a fost

dezlegată unitar în practica instanţelor va putea

solicita instanţei supreme să pronunţe o hotărâre prin

care să se dea o rezolvare de principiu problemei de

drept cu care a fost sesizată.

Ambele instituţii procesuale instituite în scopul

uniformizării jurisprudenţei presupun preexistenţa

unei practici judiciare neunitare, constând în

dezlegarea diferită dată aceleiaşi probleme de drept.

Însă, spre deosebire de recursul în interesul

legii, care, prin ipoteză, nu produce efecte asupra

hotărârilor judecătoreşti examinate, hotărârea

pronunţată în vederea dezlegării unei probleme de

drept produce efecte şi în cauza în legătură cu care a

fost pronunţată, având astfel un caracter pronunţat

preventiv, preîntâmpinând prelungirea stării de

incertitudine jurisprudenţială. Întrucât dezlegarea

dată, potrivit noii proceduri propuse, problemelor de

drept prin hotărârea pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie este obligatorie deopotrivă şi pentru

celelalte instanţe judecătoreşti, se poate conchide că

noua procedură va avea ca finalitate şi îndeplinirea

funcţiei rezervate instituţiei recursului în interesul

legii.

În ceea ce priveşte procedura de judecată,

proiectul prevede că sesizarea instanţei supreme se

face, din oficiu sau la cererea părţilor, după dezbateri

contradictorii, prin încheiere care nu este supusă

niciunei căi de atac. Similar recursului în interesul

legii, proiectul prevede desemnarea unui judecător

raportor, care va întocmi un raport asupra problemei

de drept supuse judecăţii, ce va fi comunicat părţilor,

acestea având posibilitatea de a depune, în scris,

punctele lor de vedere privind problema de drept

respectivă.

E) Procedura necontencioasă

Principalele noutăţi legislative preconizate în

această materie vizează instituirea numai a căii

ordinare de atac a apelului ce poate fi exercitată

împotriva încheierilor pronunţate în procedura

necontencioasă, precum şi consacrarea unor reguli

procedurale speciale privind eliberarea de copii de pe

hotărâri şi de pe alte înscrisuri şi regimul încheierilor

pentru eliberarea unor bunuri.



23

v., cu titlu de exemplu, prevederile art. 234 din Tratatul

instituind Comunitatea Europeană şi ale art. 35 din Tratatul

privind Uniunea Europeană

F) Arbitrajul

Urmărind aceeaşi filozofie ca şi în cazul

medierii, a încurajării părţilor implicate într-un

conflict să recurgă la metode alternative de solu -

ţionare a litigiilor, dând curs principiului autonomiei

de voinţă a părţilor în ceea ce priveşte soluţionarea

unui conflict având ca obiect drepturi asupra cărora

acestea pot dispune, proiectul reconfigurează

arbitrajul, ca modalitate convenţională şi nejudiciară

de soluţionare a litigiilor.

Noua reglementare în materia arbitrajului

urmăreşte transformarea sa într-o instituţie practică

şi funcţională, care să contribuie la degrevarea

instanţelor de numeroase cauze. Şi în instrumentul de

prezentare şi motivare a proiectului se face vorbire

despre configurarea acestei proceduri alternative de

soluţionare a conflictelor ca o procedură atractivă,

suplă şi modernă care, prin flexibilitate şi celeritate,

să aibă efecte benefice în sensul reducerii volumului

de activitate al instanţelor judecătoreşti

24

.

Reglementarea arbitrajului menţine consa -

crarea principiului autonomiei de voinţă al părţilor în

supunerea unui litigiu arbitrajului, pe calea unei

convenţii arbitrale, precum şi libertatea de a deter -

mina modul de organizare şi de desfăşurare a arbitra -

jului. Totodată, proiectul instituie posibilitatea

soluţionării, pe calea arbitrajului, şi a litigiilor în care

sunt părţi persoanele juridice de drept public.

Sunt de semnalat şi modificările propuse – din

raţiuni de celeritate, cât şi din considerente vizând

simplificarea procedurii – în ceea ce priveşte inter -

venţia instanţei, convenţia arbitrală şi constituirea

tribunalului arbitral.

Cât priveşte primul aspect, proiectul consacră

o instanţă unică – tribunalul în circumscripţia căruia

va avea loc arbitrajul – competentă să intervină

pentru a rezolva problemele ce se pot ivi în orga -

nizarea şi desfăşurarea arbitrajului, astfel încât

competenţa în această materie să nu fie împărţită, ca

în prezent, între instanţe de grad diferit. Pentru

asigurarea celerităţii soluţionării incidentelor privi -

toare la arbitraj, s-a propus ca hotărârea pronunţată

de tribunal, cu procedura ordonanţei preşedinţiale, să

nu fie supusă niciunei căi de atac.

În ceea ce priveşte convenţia arbitrală, este de

semnalat reglementarea mai flexibilă a condiţiei

formei scrise a convenţiei arbitrale – care se consi -

deră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a

fost convenită prin schimb de corespondenţă,

indiferent de forma acesteia, sau prin schimb de acte

procedurale ori când existenţa acesteia a fost pretinsă

în scris de una dintre părţi şi nu a fost contestată de

cealaltă –, precum şi delimitarea mai clară a tipurilor

de convenţie arbitrală.

În ceea ce priveşte tribunalul arbitral, trebuie

evidenţiate reglementările referitoare la eliminarea

condiţiei cetăţeniei române pentru arbitri (condiţie

devenită incompatibilă cu stadiul actual de dezvoltare

a relaţiilor comerciale internaţionale), regimul

incompatibilităţii arbitrilor – prin trimiterea la dis -

poziţiile dreptului comun aplicabile în materia

incompatibilităţii şi prin introducerea unor cazuri

particulare în care arbitrii pot fi recuzaţi. De

ase menea, pentru a evita prelungirea procedurii

arbitrale în cazul în care arbitrii ar fi indisponibili, s-a

propus numirea obligatorie a unui supleant pentru

fiecare arbitru. În scopul înlăturării complicaţiilor şi

tergiversărilor generate de constituirea completului

de divergenţă, prin proiect se propune ca numărul

arbitrilor să fie întotdeauna impar.

Trebuie semnalată şi reglementarea mai clară a

sancţiunii caducităţii arbitrajului pentru depăşirea

termenului de soluţionare a litigiului, cu menţiunea

că neinvocarea în termen a caducităţii sau declaraţia

expresă a părţilor că renunţă la caducitate fac ca

sancţiunea amintită să devină inoperantă.

Referitor la procedura arbitrală, sunt de notat

trimiterea expresă la principiile fundamentale ale

procesului civil, care se aplică şi arbitrajului în

măsura în care sunt compatibile cu acesta, regle men -

tarea modului în care tribunalul arbitral îşi verifică

din oficiu competenţa, propunerea ca hotărârea prin

care tribunalul arbitral se declară necompetent să nu

fie supusă niciunei căi de atac, pentru a favoriza

soluţionarea rapidă a litigiului, precum şi eliminarea

obligativităţii ca deliberarea să aibă loc cu partici -

parea personală a tuturor arbitrilor, în condiţiile în

care mijloacele moderne de comunicare (telefon,

e-mail) permit participarea la deliberare şi fără

prezenţa personală a arbitrului.

Referitor la controlul jurisdicţional al hotărârii

arbitrale, proiectul prevede competenţa curţii de apel

de a judeca acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale,

precum şi caracterul definitiv al hotărârii pronunţate

de curtea de apel în soluţionarea acţiunii în anulare.



24

v. Expunerea de motive, p. 8

G) Executarea silită

1. Reglementări generale

Scopul noii reglementări procesual-civile în

materia executării silite constă în executarea promptă

şi efectivă a titlurilor executorii obţinute în cadrul

procesului de fond ori, după caz, recunoscute ca atare

de lege sau consfinţite de instanţa judecătorească, în

condiţiile respectării stricte a drepturilor procesuale

ale părţilor, atât ale creditorului şi debitorului, cât şi

ale oricărei alte persoane interesate

25

.

Cartea dedicată executării silite este

restructurată substanţial, reformarea acestei materii

impunând realizarea unei sistematizări riguroase,

care ţine cont de cele două forme de executare,

respectiv urmărirea silită indirectă asupra tuturor

bunurilor urmăribile ale debitorului, prin

sechestrarea, poprirea şi vânzarea lor, pe de o parte,

şi executarea silită directă, prin predarea silită a

bunurilor aparţinând creditorului, dar aflate în

mâinile debitorului, pe de altă parte.

Se preconizează instituirea caracterului de

drept comun în materia executărilor silite de orice fel

a reglementărilor ce vor fi introduse în proiect.

Proiectul consacră regula de principiu privind

respectarea dreptului la un proces echitabil şi în faza

executării silite prin instituirea obligaţiei statului de

a asigura executarea promptă şi efectivă a oricărui

titlu executoriu, precum şi a răspunderii acestuia

pentru repararea prejudiciului suferit din cauza

neîndeplinirii obligaţiilor ce îi incumbă.

În scopul asigurării unei reglementări

uniforme în materia executării silite a obligaţiilor

stabilite prin titluri executorii, proiectul propune

instituirea competenţei generale a executorului

judecătoresc de a efectua executarea silită a oricărui

titlu executoriu. O atare abordare este de natură să

promoveze egalitatea de tratament juridic a

subiectelor de drept din cadrul raporturilor juridice

de executare silită. Soluţia – de sorginte europeană –

acordă prioritate unităţii de reglementare, dată fiind

lipsa unor garanţii de obiectivitate şi privind

respectarea drepturilor părţilor în condiţiile existenţei

unor competenţe şi proceduri execuţionale paralele

26

.

Din considerente vizând, pe de o parte,

specificul raporturilor juridice fiscale şi al executării

obligaţiilor ce constituie venituri ale bugetului

general al Comunităţii Europene, iar, pe de altă parte,

necesitatea executării cu celeritate şi cu costuri

reduse a acestor obligaţii, proiectul exceptează

obligaţiile menţionate de la regula mai sus amintită.

În consecinţă, competenţa şi procedura de executare

silită a creanţelor reprezentând impozite, taxe,

contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri

ale bugetului general consolidat urmează a fi

reglementate prin lege specială – abordare, de altfel,

de tradiţie în dreptul român

27

.

Proiectul delimitează în mod expres sfera

hotărârilor executorii şi a hotărârilor definitive,

preconizându-se renunţarea la categoria hotărârilor

„irevocabile”, care pe plan european nu este cu nos -

cută şi care este susceptibilă de confuzii în practică,

creând dificultăţi în stabilirea statutului unor hotărâri

susceptibile de a fi atacate pe calea unei căi

extraordinare de atac

28

.

Soluţii legislative noi sunt promovate şi în

privinţa instituţiei intervenţiei altor creditori, fiind

reglementate condiţiile generale, termenul de

intervenţie, procedura şi efectele intervenţiei, în

cadrul urmăririi silite, a altor creditori ai debitorului,

indiferent dacă aceştia au sau nu un titlu executoriu

sau, după caz, sunt ori nu creditori garantaţi sau

privilegiaţi.

Raţiunea reglementărilor propuse în materia

mai sus amintită vizează realizarea unui echilibru

între interesele creditorilor urmăritori şi cele ale

creditorilor care doresc să intervină în cursul unei

urmăriri silite pentru a face acte de executare sau doar

pentru a participa la distribuirea sumelor rezultate din

urmărire, conform ordinii de preferinţă a creanţelor

prevăzută de lege. Soluţiile normative preconizate

urmăresc, pe de o parte, apărarea intereselor

creditorilor care au pornit urmărirea silită de a nu fi

surprinşi şi nici forţaţi să reia urmărirea în cazul în

care din sumele încasate în urma valorificării

bunurilor urmărite, creanţele acestora n-ar putea fi

acoperite, iar, pe de altă parte, conservarea dreptului



25 idem, p. 9

26

v. şi Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului

Europei (2003) 17 către statele membre privitoare la executarea

hotărârilor judecătoreşti. Recomandarea poate fi consultată la

adresa de internet: http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-

operation/operation_of_justice/enforcement_of_judgments/2003

r17.pdf.

27

Amintim, cu titlu de exemplu, Codul de procedură fiscală al

României din 1942, publicat în Monitorul Oficial al României

nr. 78 din data de 1 aprilie 1942 şi Decretul nr. 221/1960 cu

privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice a plăţii

impozitelor şi a taxelor neachitate în termen şi a creanţelor

băneşti ale organizaţiilor socialiste, precum şi cu privire la

executarea confiscării, publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din

data de 1 iulie 1960.

28

v. Expunerea de motive, loc. cit.

celorlalţi creditori chirografari ai debitorului de a

putea participa la urmărire şi, mai ales, la distribuirea

sumelor obţinute din valorificarea bunurilor urmărite,

în vederea împărţirii acestora proporţional cu

valoarea creanţelor fiecăruia

29

.

În privinţa efectelor împlinirii termenului de

prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită,

proiectul dezvoltă reglementarea de lege lata,

propunând totodată şi soluţii normative cu caracter

de noutate. Astfel, împlinirea termenului de

prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită va

avea ca efecte pierderea puterii executorii a titlului

executoriu şi stingerea dreptului de a obţine

executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi

arbitrale, dacă dreptul material la acţiune este

imprescriptibil sau nu s-a prescris, creditorul va putea

obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou

proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de

lucru judecat.

Printre alte reglementări, de generală aplica -

bilitate, cu caracter de noutate în materia executării

silite, mai pot fi amintite cele privind subiectele de

drept participante la procedura de executare silită,

consolidarea rolului Ministerului Public în această

fază procesuală, amânarea şi restrângerea executării

silite.

2. Executarea silită indirectă

a) Urmărirea silită mobiliarăProiectul propune unele soluţii legislative noi

în această materie, cum ar fi cele privitoare la

vânzarea titlurilor de valoare şi a unor bunuri cu

regim de circulaţie special, publicitatea vânzării prin

consacrarea unor modalităţi noi de aducere la

cunoştinţa publicului a vânzării – ziare, reviste sau

alte publicaţii existente, destinate comercializării

unor bunuri de natura celor scoase la vânzare, precum

şi pe pagini de internet deschise în acelaşi scop.

Poprirea cunoaşte o reglementare detaliată în

proiect, fiind de amintit în acest sens dispoziţiile pri -

vind efectul înfiinţării popririi, publicitatea popririi,

procedura de validare a popririi şi efectele acesteia.

Proiectul propune reintroducerea dispoziţiilor

privind urmărirea veniturilor generale ale imobilelor,

ţinându-se seama de noul sistem de publicitate

imobiliară, bazat pe cartea funciară, şi de faptul că,

din motive economice, vânzarea imobilului nu ar fi

eficientă, deoarece existenţa unor contracte de

închiriere sau de arendare de lungă durată ar face

să scadă preţul de vânzare şi interesul pentru cum -

părare

30

.

b) Urmărirea silită imobiliarăReglementarea acestei modalităţi de executare

silită poartă amprenta decisivă a noului sistem de

publicitate imobiliară, bazat pe cartea funciară, extins

prin Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare

nr.7/1996, la nivelul întregii ţări, menit să asigure

consolidarea proprietăţii imobiliare şi securitatea

creditului ipotecar. De asemenea, la redactarea solu -

ţiilor normative în această materie s-a ţinut cont de

reglementările noului Cod civil în materia cărţii

funciare

31

.

Cât priveşte obiectul urmăririi silite imobiliare,

proiectul propune o soluţie legislativă cu caracter de

noutate, menită să împiedice efectuarea unor

executări silite abuzive, constând în posibilitatea

urmăririi bunurilor imobile ale debitorului pentru

creanţe având o valoare de până la 5.000 lei, stabilite

prin titlu executoriu, doar în cazul în care debitorul nu

are alte bunuri urmăribile.

Proiectul promovează regula urmăririi imo -

bilelor pe corpuri de carte funciară în întregimea lor.

Spre deosebire de reglementarea actuală, în

sistemul noului Cod de procedură civilă, licitaţia

propriu-zisă şi adjudecarea nu asigură dobândirea

imediată a imobilului, ci numai o dobândire provi-

zorie în folosul adjudecatarului, pentru a da posibili -

tatea debitorului, terţului dobânditor şi oricărei alte

persoane interesate de a ataca, pe calea contestaţiei

la executare, actul de adjudecare, în cazul în care

vânzarea le-ar fi prejudiciabilă. Odată adjudecarea

rămasă definitivă, adjudecatarul dobân deşte un drept

real inatacabil, care nu mai poate fi contestat pe nicio

altă cale

32

.

c) Eliberarea şi distribuirea sumelor realizateprin urmărirea silită

Şi în această materie, proiectul preconizează

promovarea unor soluţii legislative noi, dintre care ar

putea fi semnalate cele privind procedura de

declarare a creanţelor statului sau ale unităţilor

administrativ-teritoriale şi procedura de distribuire a

sumei rezultate din vânzarea bunurilor urmărite.

În esenţă, noua procedură de distribuire

debutează prin stabilirea de către executorul jude -

cătoresc a unui termen în cadrul căruia creditorii



29 idem, p. 10.

30 idem, pp. 10-11

31 idem, p. 11

32 ibidem

interesaţi au obligaţia de a depune titlurile de creanţă,

urmată de întocmirea proiectului de distribuire, ţinând

seama de ordinea de preferinţă prescrisă de lege.

Debitorul şi creditorul au posibilitatea de a formula, în

scris, obiecţiuni cu privire la proiectul de distribuire, caz

în care executorul judecătoresc va încerca concilierea

părţilor. Dacă se ajunge la un acord al părţilor,

executorul va lua act de acest acord şi va proceda la

repartizarea sumelor potrivit înţelegerii părţilor.

Partea nemulţumită de proiectul de distribuire

întocmit în urma încercării de conciliere poate

formula contestaţie – cale de atac guvernată de reguli

particulare în raport cu cele aplicabile contestaţiei la

executare din dreptul comun.

În cazul în care nu există obiecţiuni cu privire

la proiectul de distribuire sau acestea sunt respinse,

proiectul amintit devine definitiv, iar executorul

judecătoresc va putea proceda la distribuirea sumei

rezultate din vânzarea bunurilor urmărite.

3. Executarea silită directă

Una dintre soluţiile legislative cu caracter de

noutate propusă prin proiect priveşte ipoteza în care,

prin hotărâre judecătorească, s-a dispus atribuirea sau

s-a prevăzut obligaţia de a preda un imobil, de a-l lăsa

în posesie ori în folosinţă. În acest caz, proiectul

instituie o prezumţie legală, în sensul că obligaţia

amin tită cuprinde şi obligaţia de evacuare a

imobilului respectiv.

Tot cu titlu de noutate, proiectul, din raţiuni

umanitare şi de protecţie socială, instituie interdicţia

evacuării din imobilele cu destinaţie de locuinţă între

data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a

anului următor. Prin excepţie, se va putea proceda la

evacuare în cazul în care creditorul face dovada, în

condiţiile legislaţiei locative, că el şi familia sa nu au

la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că

debitorul şi familia sa au o altă locuinţă cores -

punzătoare în care s-ar putea muta de îndată.

De asemenea, proiectul tratează şi ipoteza

reocupării în mod abuziv a imobilului. Astfel, dacă

debitorul se reinstalează sau ocupă în mod abuziv,

fără niciun titlu, imobilul din care a fost evacuat sau

pe care a fost obligat să-l lase creditorului, acesta va

putea fi evacuat din nou, printr-o nouă cerere

formulată, însă, în temeiul aceluiaşi titlu executoriu,

fără somaţie şi fără nicio altă formalitate prealabilă.

În considerarea dificultăţilor materiale şi

personale de executare a titlurilor executorii având

ca obiect încredinţarea minorilor, stabilirea

programului de vizitare a acestora şi alte măsuri de

ocrotire privitoare la aceştia

33

, proiectul preconizează

introducerea unor reglementări noi privitoare la

executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la

minori. Dacă debitorul nu execută obligaţia de a lăsa

ca minorul să fie preluat de către creditor ori se opune

la exercitarea dreptului celuilalt părinte de a avea

legături personale cu minorul, executorul, la cererea

creditorului, va sesiza instanţa de executare în

vederea aplicării unei amenzi civile.

În cazul în care, în termen de o lună de la

comunicarea încheierii de aplicare a amenzii civile,

debitorul nu execută obligaţia sa, executorul

judecătoresc va putea proceda la executarea silită.

Proiectul propune ca executarea silită a

obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti

referitoare la minori să se efectueze în prezenţa unui

reprezentant al direcţiei generale de asistenţă socială

şi protecţie a copilului şi, când este necesar, a unui

psiholog desemnat de aceasta. Proiectul instituie, de

asemenea, interdicţia adresată oricărei persoane de a

brusca minorul sau de a exercita presiuni asupra lui

pentru a realiza executarea.

În cazul în care însuşi minorul refuză în mod

categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă

aversiune faţă de creditor, instanţa competentă va

putea dispune, la cererea reprezentantului direcţiei

mai sus amintite, un program de consiliere psi -

hologică a minorului, pentru o perioadă ce nu poate

depăşi trei luni.

H) Proceduri speciale

Proiectul propune reformarea şi resiste ma -

tizarea substanţială a materiei procedurilor speciale.

Se preconizează cuprinderea în proiect a unor

proceduri speciale reglementate, de lege lata, în alte

acte normative (procedura de declarare a morţii,

procedura punerii sub interdicţie, ordonanţa de plată),

precum şi, ca element de noutate, introducerea a trei

proceduri (procedura evacuării din imobilele deţinute

sau ocupate fără drept, procedura privitoare la

înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzuca piunii

şi procedura cu privire la cererile de valoare redusă).

În materia divorţului, proiectul promovează

reglementări noi privind procedura divorţului pe baza

cererii acceptate de pârât, procedura divorţului

determinat de starea de sănătate a unuia dintre soţi şi

procedura divorţului pentru separarea în fapt

îndelungată. Tot cu titlu de noutate legislativă, trebuie

semnalate şi noile reglementări privitoare la cererea

privind acordarea de despăgubiri pentru prejudicii



33 idem, p. 12

materiale şi morale, ca urmare a desfacerii căsătoriei,

precum şi cererea pentru obligarea la prestaţii

compensatorii între foştii soţi.

Reglementări procedurale noi sunt propuse şi

în cazul partajului judiciar, instituindu-se reguli mai

accesibile părţilor pentru soluţionarea cererilor de

împărţeală, prin promovarea principiului soluţionării

litigiului în temeiul învoielii părţilor. Principiile şi

interpretările dezvoltate în practica judiciară şi în

doctrină privitoare la procedura împărţelii judiciare,

precum şi regulile dezvoltate de practica vânzării prin

bună învoială a bunurilor la licitaţie dobândesc

caracter normativ, fiind reglementate, ca atare, în

mod expres

34

. O altă modificare legislativă de

substanţă este preconizată şi în ceea ce priveşte

efectele hotărârii de partaj, care, potrivit proiectului,

va avea efect constitutiv.

În ceea ce priveşte procedura ordonanţei

preşedinţiale, ca elemente de noutate legislativă pot fi

amintite: consacrarea normativă a condiţiei de

admisibilitate privind “aparenţa de drept”, stabilirea

duratei măsurii dispuse pe această cale (până la

soluţionarea litigiului asupra fondului, în cazul în care

hotărârea nu cuprinde nicio asemenea menţiune şi nu

s-au schimbat împrejurările de fapt), calea de atac –

apelul, nesuspensiv de executare –, consacrarea

expresă a efectelor ordonanţei preşedinţiale atât în

raport cu o altă cerere de ordonanţă preşedinţială, cât

şi în relaţie cu cererea privind fondul dreptului.

La elaborarea procedurii ordonanţei de plată

au fost avute în vedere soluţiile normative instituite

de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.119/2007

privind măsurile pentru combaterea întârzierii

executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte

comerciale

35

, care a transpus în dreptul intern

Directiva Parlamentului European şi a Consiliului

Uniunii Europene nr. 2000/35/CE privind combaterea

întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor

comerciale.

În ceea ce priveşte cauţiunea judiciară, poate

fi menţionată, cu titlu de noutate legislativă,

reglementarea privind posibilitatea constituirii

cauţiunii din instrumente financiare, care pot servi ca

instrumente de plată, ori din drepturi de ipotecă

imobiliară sau mobiliară ori dintr-o creanţă ipotecară,

cu acordul expres al beneficiarului cauţiunii.

Proiectul preconizează instituirea unei

proceduri – simplificate, facultative şi sumare –

privitoare la evacuarea din imobilele deţinute sau

ocupate fără drept. Potrivit proiectului, cererea de

evacuare se soluţionează de urgenţă, în camera de

consiliu, iar hotărârea cuprinzând obligaţia de

evacuare este executorie, fiind supusă numai apelului.

În cadrul acestei proceduri speciale, pârâtul nu poate

formula cerere reconvenţională, de chemare în

judecată a altei persoane sau în garanţie, pretenţiile

sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată.

Sunt propuse, de asemenea, reglementări procedurale

speciale privind judecarea cererilor având ca obiect

încetarea abuzului de folosinţă, efectuarea reparaţiilor

şi restrângerea folosinţei spaţiului închiriat, care

urmează a fi soluţionate cu procedura ordonanţei

preşedinţiale, dată, în toate cazurile, cu citarea părţilor.

Potrivit noii proceduri referitoare la înscrierea

drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii,

competenţa soluţionării cererilor în această materie

aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia este situat

imobilul. Instanţa dispune emiterea unei somaţii, care

este supusă formalităţilor de publicitate. În termen de

şase luni de la efectuarea formalităţilor menţionate,

persoanele interesate pot formula opoziţie. În cazul în

care nu au fost formulate opoziţii sau dacă cel înscris

în cartea funciară este decedat, şi-a încetat existenţa

juridică sau a renunţat la judecată, instanţa, după

ascultarea martorilor şi verificarea îndeplinirii

condiţiilor prevăzute de lege, se pronunţă asupra

cererii prin încheiere, dată fără citarea părţilor. În cazul

în care s-au formulat opoziţii la cererea de înscriere,

acestea se comunică reclamantului pentru a formula

întâmpinare; cererea se soluţionează în şedinţă publică,

cu citarea reclamantului şi a oponenţilor. În temeiul

încheierii sau al hotărârii judecătoreşti de primă

instanţă, reclamantul poate cere înscrierea provizorie a

dreptului ce a uzucapat. Reclamantul este considerat

proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în

cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în

temeiul uzucapiunii.

Noua procedură cu privire la cererile de

valoare redusă a avut drept model legislativ

prevederile Regulamentului Parlamentului European

şi al Consiliului Uniunii Europene nr.861/2007 pri -

vind stabilirea unei proceduri europene cu privire la

cererile cu valoare redusă, edictat în scopul simpli -

ficării şi accelerării soluţionării litigiilor transfron -

taliere având ca obiect creanţe de valoare redusă

36

.

Spre deosebire de Regulamentul nr.861/2007, al cărui



34 idem, p. 14

35

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din

data de 31 octombrie 2007

36

Pentru o analiză comparativă a reglementărilor naţională şi

comunitară în materia cererilor de valoare redusă, v. I. Leş,

Reglementări naţionale şi comunitare privitoare la soluţionareacererilor de valoare redusă, în: Revista Română de Drept Privat,

nr. 1/2009, pp. 117-131

domeniu de aplicare este circumscris litigiilor având

ca obiect creanţe a căror valoare nu depăşeşte 2.000

Euro, reglementarea propusă se aplică cererilor a

căror valoare nu depăşeşte suma de 10.000 lei.

I) Procesul civil internaţional

Proiectul preconizează includerea în cuprinsul

său şi a unor norme privind procesul civil

internaţional, care, ca regulă, au încorporat regulile

procedurale regăsite, de lege lata, în Legea

nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor

de drept internaţional privat

37

. Ţinând seama de

dinamica materiei reglementărilor privind procesul

civil internaţional la nivel comunitar şi nu numai,

dispoziţiile propuse urmează a se aplica proceselor

de drept privat cu elemente de extraneitate numai în

măsura în care prin tratatele internaţionale la care

România este parte sau prin dreptul Uniunii

Europene nu se prevede altfel.

III. CO�CLUZII

În mod firesc, noile soluţii legislative propuse

prin proiectul noului Cod de procedură civilă

reclamă, pe de o parte, dublarea acestora cu măsuri de

ordin financiar, logistic, organizatoric, precum şi cu

orice alte măsuri de natură să asigure punerea

efectivă în aplicare, iar, pe de altă parte, din raţiuni de

corelare legislativă, revizuirea reglementărilor

speciale în materie procesual-civilă.

Proiectul nu include norme finale şi tranzitorii,

optându-se, ca soluţie legislativă, pentru adoptarea

unei legi speciale pentru punerea în aplicare a noului

Cod de procedură civilă. Se preconizează ca măsurile

necesare punerii în aplicare a noului Cod de

procedură civilă şi a noului Cod civil să facă obiectul

unei singure reglementări, astfel încât codurile

amintite să intre în vigoare la aceeaşi dată

38

.

În acest context, ţinându-se seama de importanţa

şi complexitatea legii pentru punerea în aplicare a

noului Cod civil şi a noului Cod de procedură civilă,

din perspectiva numărului mare de instituţii

reglementate ori amendate prin noile norme de drept

substanţial şi procesual-civil, conexiunii instituţiilor sau

a materiilor reglementate, precum şi a impactului

asupra unui număr semnificativ de categorii socio-

profesionale care vor suporta influenţa directă a noilor

reglementări şi care trebuie să fie pregătite să le aplice,

au fost iniţiate deja demersurile necesare demarării

procesului de elaborare a proiectului legii amintite.

Rămânând, în esenţă, un instrument de lucru

adresat profesioniştilor în drept, anticipăm că viitorul

Cod de procedură civilă va avea un impact pozitiv şi

asupra mediului economic şi de afaceri, prin creşterea

calităţii şi eficienţei activităţii de judecată:

impulsionarea soluţionării mai rapide a litigiilor,

deblocarea raporturilor juridice aflate în impas,

clarificarea promptă şi mai previzibilă a situaţiilor

juridice litigioase, o mai rapidă şi eficientă procedură

de executare silită sunt premise pentru un sistem

judiciar care să contribuie la consolidarea unui mediu

de afaceri mai dinamic. Sporirea calităţii actului de

justiţie, incluzând obiectivele care străbat ca un

veritabil fir roşu întreaga propunere de reglementare

– scurtarea perioadei de soluţionare a proceselor,

respectarea cerinţelor procesului echitabil, executarea

promptă şi efectivă a hotărârilor judecătoreşti –,

trebuie să fie rezultatul unui efort comun, concertat.

Mai exact, ştiut fiind faptul că vocaţia unei

reglementări de a asigura un cadru legislativ modern,

coerent şi complet nu se termină odată cu edictarea

legii, este de netăgăduit că succesul aplicării unei

asemenea reglementări este condiţionat de buna

conlucrare a tuturor celor cărora aceste norme li se

adresează, într-un demers colectiv, de înţelegere şi

asumare cu bună-credinţă a literei şi spiritului legii,

demers care trebuie să implice nu doar „legiuitorul”

ori factorii de decizie din „vârful ierarhiei”, ci pe toţi

cei chemaţi să aplice aceste norme, de la profe -

sioniştii dreptului – de la magistraţi, avocaţi, notari,

organe de executare –, până la reprezentanţii

mediului de afaceri, societatea civilă, toţi cetăţenii.

Acest efort comun, corelat, trebuie să însemne, pe

lângă luarea tuturor măsurilor necesare punerii în

aplicare a noilor norme, dovada reformării unor

mentalităţi şi a unei atitudini pozitive şi bazate pe

buna-credinţă faţă de schimbare, a înţelegerii

importanţei pe care adoptarea noului Cod de

procedură civilă o are pentru sistemul juridic

românesc, prin contribuţia la crearea unei justiţii

moderne, credibile şi previzibile, precum şi la

modernizarea societăţii româneşti.



37

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din

data de 1 octombrie 1992.

38

v. Expunerea de motive a proiectului Legii privind Codul de

procedură civilă, p. 18 şi Expunerea de motive a proiectului Legii

privind Codul civil (document ce poate fi consultat la adresa de

internet: http://webapp.senat.ro/pdf/09L259EM.pdf), p. 29.

CO�CEPTUL DE DEZVOLTARE

DURABILĂ

Dezvoltarea durabilă este definită de Comisia

Brundtland, încă din 1987, prin „satisfacereanevoilor prezentului, fără a compromite posibilitățilegenerațiilor viitoare de a-și satisface nevoile”. Este

o strategie complementară Agendei Lisabona, tot

pentru creștere economică și locuri de muncă.

Acest concept implică interesul dezvoltării a

noi surse de energie și minimizarea reziduurilor care

afectează mediul. Combustibilii fosili se prezintă ca

o resursă finită și economic limitată, inducând emisii

ce afectează mediul și contribuie la schimbarea

climatului. Un sistem energetic durabil trebuie să

integreze surse de energie regenerabile și lanțuri de

ardere cu emisii reduse, accesibile la costuri

acceptabile. Dezvoltarea durabilă necesită generarea

echilibrului între dezvoltarea economică, echitatea

socială și protecția mediului, în toate regiunile

planetei. Acest concept nu poate deci să se

concretizeze fără o reală voință politică a unui număr

cât mai mare de țări.

Dezvoltarea Durabilă („sustainable development”în lb. engleză) înseamnă calitate mai bună a vieții

acum și pentru generațiile viitoare. Conform viziunii

dezvoltării durabile, progresul integrează obiective

imediate și pe termen lung, acțiuni locale și globale,

probleme economice și de mediu, toate fiind

inseparabile. O astfel de viziune asupra societății nu

va putea fi impusă doar prin politici, societatea în

ansamblu trebuind să adopte anumite principii

(politice, economice, sociale, de gândire).

Uniunea Europeană are o Strategie de

Dezvoltare Durabilă, care își propune obiective și

acțiuni clare, legate de șapte priorități, majoritatea de

mediu: schimbarea climatică și energia curată,

transportul durabil, consumul și producția durabile,

conservarea și managementul resurselor naturale,

sănătatea publică, incluziunea socială, demografia și

migrația, sărăcia, provocările dezvoltării durabile la

nivel global.

O chestiune controversată este relația Stra -

tegiei de Dezvoltare Durabilă cu Agenda Lisabona

pentru creștere economică și locuri de muncă.

Complementar strategiei Uniunii Europene pentru

reforme socio-economice, definită la Consiliul

European din anul 2000 – Agenda Lisabona –

Uniunea Europeană a adoptat și o strategie la fel de

ambițioasă pentru Dezvoltare Durabilă. Sperăm ca

Uniunea Europeană să nu procedeze ca în proverbul

românesc care spune “cine aleargă după doi iepuri nu

prinde nici unul”. Cu toate că Uniunea Europeană

afirmă explicit că dezvoltarea durabilă este principiul

dominant al politicilor Uniunii Europene, în realitate,

chestiunea competitivității economice a Uniunii

Europene în fața globalizării a ajuns să domine

agenda politică. Noua Strategie Lisabona a devenit

principalul obiectiv al Comisiei Barroso.

Cei trei piloni ai Strategiei Lisabona (com -

petitivitate economică, incluziune socială și protecția

mediului) au fost comparați adesea cu „trei copii”,

dintre care unul – competitivitatea – primește mai

multă atenție. În acest proces, strategia de dezvoltare

durabilă a ajuns chiar să fie redusă la pilonul de

mediu al Strategiei Lisabona. Totuși, în prezentarea

sa dedicată evaluării strategiei, pre ședintele Barroso

a subliniat importanța dimensiunii durabilității.

“Strategia de Dezvoltare Durabilă și StrategiaLisabona se întăresc reciproc”, a spus Barroso.

DESPRE STRATEGIA DE DEZVOLTARE

DURABILĂ

Uniunea Europeană și-a formulat pentru prima

oară strategia de dezvoltare durabilă la Consiliul

European de la Göteborg, din 2001. Deși tratatele

Uniunii Europene conțin strategii de dezvoltare



Dezvoltarea durabilă

prof. univ. dr. Emilian M. DOBRESCU

secretar științific, Secția de științe

economice, juridice și sociologie

Academia Română

durabilă, implementarea lor efectivă a rămas o

problemă. Încă din februarie 2005, Comisia a constatat

că multe tendințe nesustenabile continuă să se agraveze.

În 2005, Comisia a început o evaluare a Strategiei

pentru Dezvoltare Durabilă. A publicat o evaluare critică

a progreselor realizate din 2001 și a trasat câteva

orientări. Exercițiul a evidențiat câteva tendințe de

înrăutățire a situației, în privința schimbărilor climatice,

a sănătății publice, a sărăciei și a excluderii sociale în

creștere, ca și a exploatării exagerate a resurselor

naturale și a pierderii biodiversității. În iunie 2005, șefii

de stat și de guvern din Uniunea Europeană au adoptat

o declarație în privința principiilor pentru dezvoltare

durabilă, care afirmă explicit că „noua StrategieLisabona este o componentă esențială a obiectivuluidominant al dezvoltării durabile”.

În iunie 2006, Consiliul European a adoptat o

strategie revizuită. Concluziile Consiliului au marcat

începutul unui parteneriat între Uniunea Europeană,

statele membre, societatea civilă și mediul de afaceri,

având ca scop atingerea obiectivelor dezvoltării

durabile. Consiliul a constatat că progresele erau

modeste, chiar dacă la nivel de politici, atât UE cât și

statele progresaseră semnificativ, în special în

privința schimbărilor climatice și a energiei curate.

Consiliul European a salutat, pe 14 decembrie

2007, raportul de progres al Comisiei și a insistat

asupra nevoii de a da prioritate măsurilor de

implementare. De asemenea, s-a ajuns la concluzia

că Strategia UE privind dezvoltarea durabilă și

strategiile naționale din domeniul dezvoltării durabile

trebuie legate mai îndeaproape.

STRATEGIA �AȚIO�ALĂ

PE�TRU DEZVOLTAREA DURABILĂ

A ROMÂ�IEI (S�DDR)

Strategia Națională pentru Dezvoltare

Durabilă este un document programatic, realizat

conform exigențelor Uniunii Europene, de către

Guvernul României prin Ministerul Mediului și

Dezvoltării Durabile, în colaborare cu Programul

Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, prin intermediul

Centrului Național pentru Dezvoltare Durabilă. În

ședința Guvernului din 24 iunie 2008 a fost

prezentată “Strategia �ațională pentru Dezvol -

tarea Durabilă a României – orizonturi 2013-

2020-2030”. Documentul stabilește obiective

con crete pentru trecerea la un nou model de dezvol -

tare, bazat pe cunoaștere și inovare și stabilește

direcțiile principale de acțiune pentru însușirea și

aplicarea principiilor dezvoltării durabile în perioada

imediat următoare. Strategia propune o viziune a

dezvoltării durabile a României în perspectiva

următoarelor două decenii, cu obiective care trans -

cend durata ciclurilor electorale. Reuniunea finală, a

cincea, a Consiliului Național pentru Dezbatere

Publică, a avut loc la data de 3 iulie 2008, pentru a

marca încheierea, în linii generale, a procesului de

elaborare a proiectului de revizuire a Strategiei

Naționale pentru Dezvoltare Durabilă a României.

SNDDR este prima strategie integratoare produsă de

România în calitate de stat membru al Uniunii

Europene. Transpunerea în viață a conceptului de

dezvoltare durabilă, ca orientare generală a Uniunii

Europene și ca politică de stat a României presupune

un efort de reevaluare continuă a premiselor

acceptate. În conformitate cu prevederile Strategiei

pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, un

raport de evaluare a implementării Strategiei pentru

Dezvoltare Durabilă a României va fi înaintat către

Comisia Europeană o dată la doi ani, începând cu

2011. Rapoartele vor fi însoțite de propuneri și

recomandări privind eventuala modificare a orien -

tărilor generale, politicilor și priorităților Strategiei

Uniunii Europene în materie.

Procesul de elaborare a Strategiei a demonstrat

valoarea implicării active a tuturor factorilor politici

și sociali. Această implicare va continua, în mod

transparent, într-o formă de organizare permanentă

propusă în Partea V-a, în forma curentă a Strategiei.

Procedura de evaluare colegială (peer review) a

Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă de

către instituții relevante din alte state care au adoptat

procese strategice comparabile, va fi declanșată în

paralel, conform recomandării exprese, conținute în

Strategia Uniunii Europene de Dezvoltare Durabilă

și conform practicii statelor membre. Pe durata în

care Strategia se află în faza de proiect, sunt așteptate

noi contribuții de concretețe pe text, în dorința de a

obține un document cu adevărat reprezentativ pentru

viziunea națională a dezvoltării durabile în urmă -

toarele două decenii.

Produsul Intern Brut al României pe locuitor a

fost în 2007 de 41% din media celorlalte țări din

Uniunea Europeană. Potrivit Strategiei, până în 2020,

România trebuie să recupereze decalajele din toate

domeniile socio-economice, astfel încât să ajungă la

nivelul actual al statelor membre ale Uniunii

Europene până în 2030.

Principalele propuneri ale S�DDR

1. Varianta finală a Strategiei Naționale pentru

Dezvoltare Durabilă propune crearea unui Minister

al Energiei și Resurselor și instituirea unui oficiu

independent pentru monitorizarea și supravegherea



pieței de energie. Această instituție ar putea fi creată,

eventual, prin reorganizarea Ministerului Economiei

și a Ministerului Finanțelor Publice.

2. Pentru implementarea strategiei este

necesară instituirea unui Comitet Interdepartamental

de Dezvoltare Durabilă, la nivel executiv, prezidat de

un viceprim-ministru sau de primul-ministru, care să

coordoneze toate domeniile și ministerele, dar și

instituțiile de cercetare care contribuie la imple -

mentarea strategiei. Acest comitet trebuie să asigure

legătura atât cu Comisia Europeană, cât și cu alte

instituții europene din domeniu. Anual, Comitetul va

prezenta Parlamentului un raport privind

monitorizarea indicatorilor dezvoltării durabile și a

stadiului în care se află România an de an.

3. S-a propus crearea și a unui Consiliu

Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă, care să aibă

un Secretariat Permanent și să fie constituit prin

decizia Parlamentului, ca organism autonom, dar

finanțat de la bugetul de stat și care să funcționeze

sub egida Academiei Române. Acesta are rolul de a

prezenta anual Parlamentului un raport privind

dezvoltarea durabilă în România, pentru a “existapermanent o referință din lumea științifică și asocietății civile asupra a ceea ce se întâmplă înRomânia”. Raportul conține propriile evaluări și

recomandări de acțiune.

4. Un alt organism propus spre înființare este

Institutul Național de Planificare Strategică, impor -

tant pentru că este necesară o coroborare a strategiilor

și o elaborare a strategiei fundamentate.

5. Pentru accelerarea progresului, Strategia are

în vedere diminuarea unor deficiențe, precum

participarea scăzută la muncă a femeilor din zonele

rurale sau disparitățile accentuate în dezvoltarea

regională.

Documentul preliminar privind dezvoltarea

teritorială durabilă și integrată, pe termen mediu și

lung a fost prezentat public pe 11 noiembrie 2008.

Conceptul strategic de Dezvoltare Teritorială

România 2030 stabilește liniile directoare de

dezvoltare teritorială a României la scară regională,

interregională și națională, corelând conceptele de

coeziune si competitivitate. În urma strângerii a

numeroase propuneri din partea mediului academic

și a instituțiilor de resort, acest concept a devenit

Strategia de Dezvoltare Teritorială a României.

Conceptul este menționat și în Planul Național de

Dezvoltare a României și în Cadrul Strategic

Național de Referință, ca un document necesar pentru

asigurarea dimensiunii teritoriale în alocarea și

cheltuirea fondurilor structurale europene. Una din

problemele importante abordate în document este

legată de evoluția polilor de creștere. Dezvoltarea

acestor poli înseamnă o dezvoltare puternică a unor

zone care atrag și zona rurală, pe o arie de 60-70 km

cel puțin. Dar, pe lângă aceste zone, trebuie să avem

grijă și de orașele mai mici, care au un potențial de

dezvoltare. Comisia Europeană a acceptat ca și

celelalte orașe cu minimum 10.000 de locuitori să

poată accesa fondurile structurale. În cadrul acestui

sub-domeniu al Programului Operațional Regional

primesc finanțare, pe baza planurilor integrate de

dezvoltare urbană, proiectele care vizează:

– reabilitarea infrastructurii urbane și

îmbunătățirea serviciilor urbane, inclusiv transportul

urban (infrastructura publică urbană, transport și

mobilitatea populației, patrimoniul cultural mondial

– UNESCO, național și local, din mediul urban);

– dezvoltarea durabilă a mediului de afaceri;

– reabilitarea infrastructurii sociale.

Aprobarea și implementarea S�DDR

În data de 12 noiembrie 2008, Guvernul a

aprobat Strategia �ațională pentru DezvoltareDurabilă la orizontul anilor 2013-2020-2030.

Documentul urmează prescripțiile metodologice ale

Comisiei Europene și reprezintă un proiect comun al

executivului, realizat prin intermediul Ministerului

Mediului și Dezvoltării Durabile, al Programului

Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, precum și al

Centrului Național pentru Dezvoltare Durabilă.

Strategia stabilește obiective concrete pentru trecerea,

într-un interval de timp rezonabil și realist, la un nou

model de dezvoltare propriu Uniunii Europene și larg

împărtășit pe plan mondial – cel al dezvoltării durabile.

Elaborarea Strategiei este rezultatul obligației asumate

de România, în calitate de stat membru al Uniunii

Europene, conform obiectivelor convenite la nivel

comunitar, în special cele statuate în Tratatul de

aderare, în Strategia Lisabona pentru creștere și locuri

de muncă și în Strategia reînnoită a Uniunii Europene

pentru Dezvoltare Durabilă din 2006. În urma

dezbaterii cuprinzătoare a proiectului la nivel național

și regional, cu implicarea activă a factorilor interesați

și cu sprijinul conceptual al Academiei Române,

Strategia propune o viziune a dezvoltării României în

perspectiva următoarelor două decenii, cu obiective

care transcend durata ciclurilor electorale și

preferințele politice conjunc turale:

– Orizont 2013: încorporarea organică a prin -

cipiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansam -

blul programelor și politicilor publice ale României;



– Orizont 2020: atingerea nivelului mediu ac -

tual al țărilor Uniunii Europene la principalii indica -

tori ai dezvoltării durabile;

– Orizont 2030: apropierea semnificativă a

României de nivelul mediu din acel an al țărilor

membre UE.

Îndeplinirea acestor obiective strategice asi -

gură, pe termen mediu și lung, o creștere economică

ridicată și, în consecință, o reducere substanțială a

decalajelor economico-sociale dintre România și

celelalte state membre ale Uniunii Europene. Prin

prisma indicatorului sintetic prin care se măsoară

procesul de convergență reală, se creează astfel

condițiile ca produsul intern brut pe cap de locuitor al

României să depășească în anul 2013, media UE din

acel moment, să se apropie de media UE în anul 2020

și să fie ușor superior nivelului mediu european în

anul 2030.

Direcțiile principale de acțiune, detaliate pe

sectoare și orizonturi de timp sunt:

– corelarea raţională a obiectivelor de dezvol -

tare, inclusiv a programelor investiţionale în profil

inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea

de susţinere a capitalului natural;

– modernizarea accelerată a sistemelor de

educaţie şi formare profesională, sănătate publică şi

servicii sociale, ţinând seama de evoluţiile demo -

grafice şi de impactul acestora pe piaţa muncii;

– folosirea generalizată a celor mai bune

tehnologii existente, din punct de vedere economic şi

ecologic, în deciziile investiţionale; introducerea

fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile

de producţie şi servicii;

– anticiparea efectelor schimbărilor climatice

şi elaborarea din timp a unor planuri de măsuri pentru

situaţii de criză, generate de fenomene naturale sau

antropice;

– asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare

prin valorificarea avantajelor comparative ale

României, fără a face rabat de la exigenţele privind

menţinerea fertilităţii solului, conservarea biodiver -

sităţii şi protejarea mediului;

– identificarea unor surse suplimentare de

finanţare pentru realizarea unor proiecte şi programe

de anvergură, în special în domeniile infrastructurii,

energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare,

educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;

– protecţia şi punerea în valoare a patri mo -

niului cultural şi natural naţional;

– racordarea la normele şi standardele euro -

pene privind calitatea vieţii.

Pentru a duce la îndeplinire obiectivele şi

măsurile formulate în Strategie, o Hotărâre de Guvern

stabileşte mecanismele de implementare, monito -

rizare şi raportare la nivelul autorităţilor publice,

precum şi cele de consultare a societăţii civile şi a

cetăţenilor pe întreg parcursul procesului. În anul

2009 a început procesul de reeva luare complexă a

documentelor programatice, a strategiilor şi pro gra -

melor naţionale, sectoriale şi regionale, pentru a le

pune de acord cu principiile şi practicile dezvoltării

durabile, precum şi cu evoluţia dinamică a regle -

mentărilor Uniunii Europene. Pentru aceasta s-au luat

următoarele măsuri: a) instituirea la nivel executiv a

unui Comitet Interdepartamental pentru Dezvoltare

Durabilă, sub coordonarea directă a Primului-ministru,

incluzând ministerele şi alte instituţii centrale im -

plicate în implementarea Stra tegiei; b) stabilirea

obligaţiei Comitetului Inter departamental de a pre -

zenta Parlamentului României, un raport anual asupra

modului de implementare a Strategiei, pe baza mo -

nitorizării indicatorilor dez vol tării durabile conveniţi

la nivelul UE, precum şi a indicatorilor specifici,

adaptaţi la condiţiile con crete ale României; c)

statuarea obligaţiei Comite tului Interdepartamental

de a prezenta Comisiei Europene un raport complet

asupra implementării Strategiei la fiecare doi ani,

începând cu luna iunie 2011; d) instituirea unui

Consiliu Consultativ pentru Dez vol tare Durabilă,

alcătuit din personalităţi cu prestigiu recunoscut şi

competenţe specifice repre zentând comunitatea

ştiinţifică şi academică, precum şi socie tatea civilă,

consiliu care va funcţiona sub egida Academiei

Române.

De asemenea, acest consiliu va prezenta Parla -

mentului României un raport anual, complementar

celui prezentat de Comitetul Interdepartamental,

privind implementarea Strategiei, conţinând propriile

evaluări şi recomandări de acţiune. Organismele de -

sem nate de Consiliul Consultativ, respectiv de Comi -

tetul Interdepartamental vor elabora un plan de

măsuri concrete, cu responsabilităţi, resurse şi ter -

mene de execuţie precise privind acţiunile de infor -

mare, comunicare şi diseminare a celor mai bune

practici din experienţa României şi a altor state mem -

bre ale Uniunii Europene, legate de implementarea

obiectivelor dezvoltării durabile.



I. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA EVOLUȚIEI

SISTEMULUI LEGISLATIV AL U�IU�II

EUROPE�E

Plecând de la Tratatele fondatoare a ceea ce azi

a devenit Uniunea Europeană (1951, 1958) și trecând

prin tratatele ulterioare care le-au adaptat continuu în

fața provocărilor realităților continentului (1965,

1986, 1992, 1997, 2001, 2007), s-a constatat că

instituțiile europene nu au reprezentat o oglindă

fidelă si cumulativă a organizării juridice interne a

statelor membre, ci au căutat soluții proprii si

originale de funcționare a acestei entități.

Tratatul de la Paris a fundamentat sistemul

instituțional al Uniunii Europene, înființându-se

Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniștri,

Adunarea Comună Parlamentară și Curtea de Justiție.

Tratatele de la Roma au schimbat denumirea Înaltei

Autorități în Comisie, iar competența decizională în

materie de legiferare aparținea Consiliului de

Miniștri. Comisia avea prerogative de inițiere a

proiectelor legislative și de executare a măsurilor

adoptate de Comunitățile Europene. Adunarea

Parlamentară, compusă la acea vreme din delegați ai

Parlamentelor naționale, avea doar un rol consultativ

în cadrul procedurii de legiferare, existente la acel

moment – procedura de consultare.

Ulterior, implementarea prevederilor Tratatelor

constitutive a evidențiat necesitatea schimbării

modului de repartizare a competențelor legislative

între instituțiile implicate în procesul decizional, cu

precădere între Parlament – ai cărui membri au

început să fie aleși prin vot universal direct de către

cetățenii europeni – și Consiliu – ca reprezentant al

statelor membre și apărător al intereselor individuale

ale acestora. Astfel, Actul Unic European, având ca

obiectiv declarat, definitivarea „pieței interne”, a

revizuit Tratatele de la Roma, prin schimbarea

procedurii decizionale în cadrul Consiliului, creșterea

numărului domeniilor în care acesta poate lua decizii

cu majoritate calificată

1

în loc de unanimitate,

extinderea competențelor Parlamentului European,

prin instituirea unei noi proceduri legislative –

procedura de cooperare. Față de prima procedură de

legiferare, cooperarea – atribuind Parlamentului

posibilitatea respingerii poziției Consiliului, într-o a

doua lectură – a obligat practic Consiliul să adopte

propunerea legislativă inițială doar cu unanimitate.

Actul Unic European, urmărind creșterea rolului și

importanței Parlamentului în procesul de adoptare a

actelor comunitare, a introdus și procedura avizului

conform

2

, care se aplică într-un număr restrâns de

materii, cum ar fi acordurile internaționale sau

aderarea de noi state membre.

Avizul conform presupune aprobarea obli -

gatorie a Parlamentului pentru ca propunerea

legislativă să poată fi adoptată de Consiliu. Tratatul

de la Maastricht (TUE), creând Uniunea Europeană

pe cei trei „piloni”, reafirmă (în cadrul primului pilon)

noul statut al Parlamentului European în procesul

decizional, consolidându-l prin instituirea procedurii

codeciziei. Având ca punct de plecare procedura

cooperării, codecizia adaugă o a treia etapă în „naveta

legislativă” Parlament-Consiliu, prin instituirea unui

comitet de conciliere care să elaboreze un proiect

comun, în cazul în care cele două instituții nu au reușit

să ajungă la consens la primele două lecturi. Totodată,

Tratatul de la Maastricht extinde domeniile de

adoptare a actelor comunitare cu majoritate calificată



1

„Nu există cuvinte pentru a accentua suficient, importanţa

folosirii votului prin majoritate calificată, în loc de unanimitate,

pentru evoluţia procesului de integrare” – Tudorel Ştefan,

Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti, Ed.

C.H.Beck, 2007, p.17

2

Numită şi „procedura avizării obligatorii” – idem, p.77

Procedura codeciziei în dreptul comunitar

drd. Maria-Luiza MANEA

consilier

Consiliul Legislativ

în cadrul Consiliului. Referindu-ne la procesul de

legiferare unional, acest Tratat rezumă traseul

legislativ al proiectelor actelor comunitare – cu

relațiile interinstituționale aferente – în cadrul

„metodei comunitare”: Comisia Europeană propune,

Consiliul și Parlamentul adoptă, iar Curtea de Justiție

monitorizează aplicarea și conformitatea

3

.

Tratatul de la Amsterdam, amendând Tratatul

de la Maastricht (TUE) și Tratatul instituind

Comunitățile Europene (TCE), consolidează încă o

dată, rolul Parlamentului European în cadrul

procedurii codeciziei, schimbă repartizarea voturilor

în Consiliu și extinde domeniile de decizie prin

majoritate calificată. Tratatul operează modificări în

cadrul structurii pilonilor comunitari, transferând în

pilonul I unele materii care figurau în pilonul III,

respectiv competențele referitoarela vize, azil,

imigrare și alte măsuri privind libera circulație a

persoanelor.

Tratatul de la Nisa, având ca scop pregătirea

Uniunii Europene pentru o nouă extindere – a cincea

– cu alte 10 state, a revizuit Tratatele sub patru

aspecte: componența Comisiei Europene, repar ti -

zarea voturilor în Consiliu, în favoarea celor mai

numeros populate state membre și redistribuirea

voturilor între cele 25/27 state membre, noi domenii

în care deciziile sunt luate cu majoritate calificată,

cooperarea consolidată. Pentru Parlamentul

European, a fost ajustat numărul de locuri alocate

pentru fiecare actual și viitor stat membru, iar

procedura codeciziei a fost extinsă la noi domenii.

După eșecul Tratatului instituind o Constituție

pentru Europa, Tratatul de la Lisabona încearcă să

relanseze reformele instituționale unionale,

modificând Tratatul privind Uniunea Europeană și

Tratatele CE, fără însă a le înlocui.

Dacă va fi ratificat de toate statele membre,

după intrarea în vigoare a acestui tratat, cea mai

importanta schimbare adusă funcționării Consiliului

Uniunii Europene se va referi la procedura de luare a

deciziilor, respectiv votul cu majoritate calificată din

Consiliu ar fi extins la noi domenii, iar începând din

anul 2014, calcularea majorității calificate se va baza

pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a

populației, reflectând astfel dubla legitimitate a

Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o

decizie este luată prin votul a 55% din statele membre,

reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.

Parlamentul European va avea puteri sporite in

domeniul adoptării legislației, a bugetului și a

aprobării acordurilor internaționale. Procedura

codeciziei, numită „procedura legislativă ordinară” se

va aplica majorității politicilor europene, iar

Parlamentul va avea competențe decizionale egale cu

cele ale Consiliului – fapt reflectat și în formula

introductivă de adoptare a actelor comunitare, care va

deveni: ”Parlamentul European și Consiliul, hotărând

în conformitate cu procedura legislativă ordinară...”

în loc de actuala „Consiliul, hotărând conform

procedurii prevăzute la art.251...”. Tratatul menține și

procedura avizului conform, Parlamentul trebuind să

dea avizul asupra tuturor acordurilor internaționale

referitoare la aspecte care țin de procedura legislativă

ordinară, înainte de adoptarea de către Consiliu.

Urmărind evoluția procesului legislativ al

Uniunii Europene, se constată că schimbările

importante în mecanismul de adoptare a actelor

comunitare au vizat, în principal, acordarea unei

competențe sporite Parlamentului European care,



3

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cazul Matthewscontra Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de �ord –

neorganizarea, în Gibraltar, de alegeri pentru Parlamentul

European (1999), a precizat următoarele: Curtea trebuie să aibă

în vedere natura sui generis a Comunităţilor Europene, care nu

respectă în totalitate modelul clasic în privinţa repartizării

competenţelor între executiv şi legislativ. Dimpotrivă, procesul

legislativ în CE implică participarea Parlamentului European,

Consiliului şi Comisiei Europene. Având în vedere că prin

Tratatul de la Maastricht, Parlamentul European nu mai are

atribuţii “de consultanţă şi de supraveghere”, eliminarea acestor

cuvinte trebuie să fie considerată ca o confirmare a faptului că

Parlamentul European e departe de a mai fi un organism pur

consultativ, ci un organism cu un rol decisiv în procesul legislativ

al Comunităţii Europene. Însă, rolul Parlamentului European în

procesul legislativ comunitar depinde de problemele care se

ridică în speţă. În cazul în care un regulament sau o directivă este

adoptată prin procedura de consultare (de exemplu, în temeiul

articolelor 99 sau 100 din Tratatul CE), Parlamentul European

poate fi în situaţia de a fi consultat. În astfel de cazuri, rolul

Parlamentului European este limitat. În cazul în care Tratatul CE

prevede utilizarea procedurii prevăzute la articolul 189c pentru

adoptarea unui act, poziţia Parlamentului European poate fi

respinsă cu unanimitate de Consiliu. Totuşi, în cazul în care

Tratatul CE solicită articolul 189b ca procedură de urmat,

Consiliul nu poate să treacă peste voinţa exprimată a

Parlamentului European. În cele din urmă, în cazul în care este

folosită procedura avizului conform (după cum se menţionează în

primul paragraf de la articolul 138b din Tratatul CE), în legătură

cu chestiuni cum ar fi aderarea noilor state membre sau

încheierea unor anumite tipuri de acorduri internaţionale, acordul

Parlamentului European este necesar, înainte ca măsura să poată

fi adoptată. Luând în considerare contextul legal în care

funcţionează Parlamentul European, Curtea a fost de părere că

Parlamentul European reprezintă principala formă de democraţie

şi responsabilitate politică în sistemul comunitar. Curtea

consideră că, indiferent de limitele sale, Parlamentul European,

care derivă din legitimarea democratică a alegerilor directe prin

vot universal, trebuie să fie privită ca acea parte, structură, a

Comunităţii Europene, care reflectă cel mai bine regimul politic

„veritabil democratic”.

plecând de la statutul de simplu observator, a devenit

partener egal, alături de Consiliul Uniunii Europene, în

procedura de legiferare unională. În special după

momentul Maastricht, participarea, în mod egal – la

adoptarea deciziilor – a cetățenilor Uniunii Europene

prin Parlamentul European, alături de statele membre

prin Consiliu, a fost evidentă și ireversibilă, poziție

confirmată nu numai în cadrul dezbaterilor doctrinare

sau în jurisprudență, dar și în statisticile efectuate ca

urmare a activităților legislative desfășurate de Consiliu

și Parlamentul European. Procesul de legiferare unional

poate fi asemănat acum cu un proces legislativ

caracteristic parlamentelor naționale bicamerale.

II. CODECIZIA Î� CADRUL PROCEDURII

DE LEGIFERARE U�IO�ALĂ

II.1. Sfera de aplicare a mecanismului

legislativ al codeciziei în cadrul politicilor

europene

Tratatul asupra Uniunii Europene, încercând

să ofere legitimitate democratică și transparență

procesului decizional al Uniunii Europene, con -

solidează rolul Parlamentului, introducând o nouă

procedură de legiferare – procedura codeciziei4 –(art.189b, devenit art.251 al Tratatului instituind

Comunitățile Europene). Având ca fundament

procedura cooperării, codeciziei îi este adăugată o a

treia lectură, prin instituirea unui comitet de

conciliere și devine treptat procedura obișnuită de

adoptare a actelor comunitare .

Politicile europene care, în vederea adoptării,

intrau sub incidența cooperării, au fost transferate, cu

mici excepții – politica economică și monetară – sub

procedura codeciziei. Aceasta viza inițial 15 domenii

de competență ale Comisiei Europene – piața internă,

sănătatea publică și protecția consumatorilor, măsuri

în domeniul educației și culturii, libera circulație a

lucrătorilor – numărul lor crescând considerabil prin

Tratatul de la Amsterdam – la 32 – transportul, lupta

antifraudă, politica de mediu, cooperarea vamală –,

Tratatul de la Nisa adăugând 8 articole care prevăd

adoptarea legislației în sistemul codeciziei –

cooperarea judiciară în materie civilă, politica

industrială, regimul partidelor politice la nivel

european. În prezent, procedura codeciziei acoperă

peste jumătate din legislația comunitară primară.

Articolele prevăzute de Tratatul instituind

Comunitățile Europene (astfel cum a fost amendat de

tratatele ulterioare), care cad sub incidența codeciziei,

sunt următoarele:

– art.12 – interzicerea oricărei discriminări pe

motiv de naţionalitate;

– art.13 – noi măsuri împotriva discriminării;

– art.18 – cetăţenie – dreptul cetăţenilor de a

circula şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe

teritoriul statelor membre;

– art.40 – libera circulaţie a lucrătorilor pe

teritoriul Comunităţii;

– art.42 – libera circulaţie a lucrătorilor –

securitatea socială a lucrătorilor emigranţi pe

teritoriul Comunităţii;

– art.44 – dreptul de stabilire;

– art.46 – dreptul de stabilire – tratament

special pentru cetăţeni străini;

– art.47 alin.(1) – iniţierea şi efectuarea de

activităţi ca lucrători liber-profesionişti;

– art.47 alin.(2) – măsuri privind lucrătorii

liber-profesionişti – modificarea legislaţiei naţionale;

– art.55 – dreptul de stabilire – servicii;

– art.62 alin.(2) – controlul la frontieră –

eliberarea vizelor; norme privind un regim uniform

de vize;

– art.63 alin.(1) – măsuri privind azilul;

– art.63 alin.(2) – măsuri privind refugiaţii şi

persoanele strămutate – protecţia temporară acordată

persoanelor strămutate din ţări terţe;

– art.65 – cooperarea judiciară în materie civilă

(cu excepţia dreptului familiei);

– art.71 alin.(1) – transporturi – reguli comune

transportului internaţional, condiţiile în care

transportatorii nerezidenţi pot presta servicii de

transport pe teritoriul unui stat membru, măsuri de

îmbunătăţire a siguranţei transporturilor;

– art.80 – transportul maritim şi aerian;

– art.95 – armonizarea pieţei interne;

– art.129 – ocuparea forţei de muncă – măsuri

de stimulare;

– art.135 – cooperarea vamală;

– art.137 – politica socială – sănătatea şi

siguranţa lucrătorilor, condiţiile de muncă, infor -

marea şi consultarea lucrătorilor, egalitatea între

bărbaţi şi femei, măsuri de încurajare a cooperării în

combaterea marginalizării sociale;



4

„Procedura codeciziei, introdusă de Tratatul de la Maastricht şi

revizuită de Tratatul de la Amsterdam, nu se regăseşte sub acest

nume nicăieri în Tratate (...). Procedura a devenit cunoscută sub

numele de codecizie datorită importanţei pe care o are

Parlamentul ca participant în procesul de legiferare.” – Tudorel

Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, op.cit., p.74

– art.141 – politica socială – egalitatea şanselor

şi a remuneraţiei;

– art.148 – dispoziţii de implementare a

Fondului Social;

– art.149 – educaţie – măsuri de stimulare;

– art.150 – formare profesională;

– art.151 – măsuri pentru cooperarea statelor

membre în domeniul culturii;

– art.152 – sănătate publică – standarde

minime privind calitatea şi siguranţa organelor şi

substanţelor de origine umană, sânge şi derivate,

măsuri în domeniile veterinar şi fitosanitar destinate

protejării sănătăţii publice;

– art.153 – protecţia consumatorilor;

– art.156 – înfiinţarea şi finanţarea reţelelor

transeuropene;

– art.157 – măsuri de sprijin pentru domeniul

industrial;

– art.159 – acţiuni specifice în scopul coeziunii

economice şi sociale, altele decât Fondurile

Structurale;

– art.162 – dispoziţii de implementare a Fondului

European de Dezvoltare Regională;

– art.166 – programul-cadru pentru cercetare

şi dezvoltare tehnică;

– art.172 – cercetare – adoptarea programelor;

– art.175 – mediu – măsuri, adoptare şi

implementare programe;

– art.179 – cooperare pentru dezvoltare;

– art.191 – regimul partidelor politice la nivel

european şi normele privind finanţarea lor;

– art.255 – transparenţa – principii generale şi

limitarea accesului la documente;

– art.280 – măsuri antifraudă;

– art.285 – statistică;

– art.286 – protecţia informaţiilor – crearea

unui organism de supraveghere independent.

Procedura avizului conform rămâne aplicabilă

într-un număr mic de cazuri, cum ar fi art.11 alin.(2) al

Tratatului instituind Comunităţile Europene (TCE) –

cooperarea consolidată între statele membre când

aceasta are ca obiect un domeniu care intră în sfera de

aplicare a art.251, art.161 TCE – fonduri structurale,

art.11 al Tratatului privind Uniunea Europeană –

Tratatul de la Maastricht (TUE) – aderarea de noi state.

Procedura de consultare se aplică în domeniul

politicilor comunitare comune (cum ar fi agricultura

– art.37 TCE, concurenţa în sectorul privat – art.83

TCE), al chestiunilor instituţionale (numirea

membrilor Curţii europene de Conturi – art.247 TCE,

numirea preşedintelui şi membrilor Consiliului de

Administraţie al Băncii Centrale – art.112 TCE).

II.2. Etapele procedurii codeciziei

5

Procedura codeciziei, reglementată de Tratatul

de la Maastricht şi amendată de Tratatul de la

Amsterdam, este detaliată şi în Regulamentul

Parlamentului European

6

, la art.35, art.37, art.49-68.

De asemenea, colaborarea celor trei instituţii

implicate în procedura de legiferare a codeciziei a

condus la adoptarea unei Declaraţii comune privind

măsurile practice pentru noua procedură de codecizie

(1999), iar persoanele implicate în procesul de

legiferare din cadrul celor trei instituţii au elaborat

„Ghidul codeciziei”.

Plecând de la competenţa Comisiei Europene

de a iniţia legislaţie în toate domeniile prevăzute a fi

adoptate sub procedura codeciziei, aceasta debutează

cu transmiterea simultan, a propunerii legislative către

Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.

II.2.1. Prima lectură

a) Parlamentul European îşi exprimă opinia

asupra propunerii legislative printr-un aviz în primă

lectură (fără limită de timp).

Pentru început, reprezentanţii grupurilor politice

din comisia parlamentară competentă desemnează un

raportor care are ca atribuţie elaborarea şi prezentarea

unui raport privind propunerea legislativă a Comisiei

Europene. Raportul este discutat/modificat şi adoptat

în plenul comisiei parlamentare cu majoritate simplă –

art. 251(2) din Tratatul instituind Comunităţile

Europene şi art. 34–40 şi 38–53 din Regulamentul de

pro ce dură al Parlamentului European. După ce

raportul a fost adoptat de comisia parlamentară, acesta

este introdus pe ordinea de zi a plenului Parlamentului

European, care votează, de asemenea, cu majoritatesimplă7. În şedinţa în plen, propunerea legislativă a

Comisiei Europene se discută pe baza raportului

adoptat de comisia parlamentară, care conţine

eventualele amendamente la propunere şi un proiect



5

Sursa informaţiilor din prezentul capitol o constituie site-ul

Comisiei Europene – http://ec.europa.eu/codecision/index_ro.htm

6

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-

//EP//TEXT+RULES-P+20080519+TOC+DOC+XML +V0//RO

7

În Parlamentul European, majoritatea simplă constă în

majoritatea membrilor prezenţi la vot, atât în cadrul comisiilor

parlamentare, în şedinţa în plen la prima lectură şi la a doua

lectură, precum şi pentru aprobarea textului comun preparat de

Comitetul de Conciliere.

de rezoluţie legislativă, prin care se propune aprobarea

– cu sau fără modificări – ori respingerea proiectului.

Deşi tratatul nu permite, în mod explicit,

Parlamentului European să respingă propunerea

Comisiei Europene de la prima lectură, art. 52 din

Regulamentul de procedură prevede situaţia în care,

propunerea Comisiei – astfel cum a fost modificată –

nu reuşeşte să obţină o majoritate la votul final. În acest

caz, Preşedintele Parlamentului European va suspenda

votul asupra Rezoluţiei legislative (care, în mod

normal, este luat după votul final privind propunerea

astfel cum a fost modificată) şi va solicita Comisiei

să-şi retragă propunerea. În cazul în care Comisia este

de acord, procedura legislativă va fi oprită. În cazul în

care Comisia refuză să-şi retragă propunerea, aceasta

este retrimisă la comisia parlamentară. În Tratatul

instituind Comunităţile Europene nu există nimic care

să împiedice Parlamentul European să adopte un raport

care conţine amendamente care practic schimbă total

fondul reglementării iniţiale a Comisiei. Însă, un astfel

de pas nu va opri obligatoriu procedura legislativă, iar

Comisia poate întotdeauna să prezinte o propunere

modificată, în timp ce Consiliul poate adopta o poziţie

comună.

Propunerea modificată a Comisiei – art. 250

alin. (2) al Tratatului instituind Comunităţile

Europene – permite Comisiei să îşi modifice pro pu -nerea legislativă, în conformitate cu amendamenteleParlamentului European care, în opinia sa, îmbună -

tăţesc propunerea iniţială sau sunt de natură să

faciliteze încheierea unui acord, deoarece în

conformitate cu Declaraţia comună privind noile

modalităţi practice în procedura de codecizie,

Comisia trebuie să îşi exercite dreptul de iniţiativă

într-un mod constructiv, cu scopul de a reconcilia

poziţiile Consiliului şi Parlamentului European.

Aşadar, Comisia poate să includă, în propunerea sa

amendată, acele modificări ale Parlamentului

European care corespund acestui scop reconciliant.

În etapa primei lecturi, Tratatul instituind

Comunităţile Europene nu a stabilit o limită de timp

în cadrul căreia, Parlamentul European să decidă

asupra proiectului. În practică, această etapă durează,

în medie, opt luni sau mai mult, în funcţie de

complexitatea politică sau tehnică a dosarelor.

b) Prima lectură a Consiliului (fără limită

de timp)

Consiliul îşi face cunoscută poziţia după ce

lucrările pregătitoare au avut loc în cadrul grupurilor

de lucru, formate din experţi ai statelor membre şi

prezidat de către statul membru care deţine

preşedinţia semestrială a Consiliului. Aceste lucrări

pregătitoare se desfăşoară concomitent cu activitatea

Parlamentului European. Consiliul finalizează poziţia

sa, pe baza propunerii Comisiei, modificată în cazul

în care este necesar, în funcţie de prima lectură a

Parlamentului European şi a modificărilor rezultate.

În funcţie de soluţia aleasă de Consiliu, se

poate ajunge la următoarele situaţii:

● Consiliul acceptă fără modificări propunerea

Comisiei, nemodificată de Parlamentul European ,

aşadar actul poate fi adoptat. Procedura legislativăse încheie.

● Consiliul acceptă toate amendamentele

Parlamentului European, acceptate de Comisie şi

încorporate în propunerea sa modificată, aşadar actulpoate fi adoptat. Procedura legislativă se încheie.

● în toate celelalte cazuri: când Consiliul nu

este de acord cu amendamentele Parlamentului

European sau când Consiliul intenţionează să mo di -

fice propunerea Comisiei care nu a fost amendată de

Parlamentul European, Consiliul adoptă o poziţie

comună (art.251 alin.(2) al Tratatului instituind

Comunităţile Europene).

În primele două cazuri, actul comunitar va fi

semnat de către preşedinţii şi secretarii generali ai

Consiliului şi Parlamentului European şi va fi

publicat în Jurnalul Oficial.

Pentru adoptarea poziţiei comune, Consiliul tre -

buie să voteze cu majoritate calificată

8

, cu excepţia do -

meniilor cultură, libera circulaţie a cetăţenilor, asi gurări

sociale şi coordonare a normelor care regle men tează

profesiile, pentru care este necesară unanimitatea.



8

Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:

– majoritatea statelor membre votează favorabil – 14 state

şi

– există un număr minim de 255 voturi favorabile – reprezentând

73,9 % din total (345).

De asemenea, un stat membru poate solicita să se confirme că

voturile favorabile reprezintă cel puţin 62 % din totalul populaţiei

Uniunii. Dacă se constată contrariul, decizia nu se va adopta. Cu

cât populaţia unei ţări este mai numeroasă, cu atât mai multe

voturi are ţara respectivă, dar numerele sunt ponderate în

favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă:

– Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit – 29;

– Polonia şi Spania – 27;

– România – 14;

– Ţările de Jos – 13;

– Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi

Austria, Bulgaria, Suedia – 10;

– Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi

Slovacia – 7;

– Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi

Slovenia – 4;

– Malta – 3;

Total: 345

Parlamentul European este notificat cu privire

la poziţia comună în cadrul şedinţei imediat următoare

adoptării acesteia de către Consiliu, iar momentul

prezintă importanţă, deoarece termenele prevăzute în

Tratatul instituind Comunităţile Europene, pentru

etapele ulterioare ale procedurii, încep să curgă de la

primirea poziţiei comune a Consiliului de către

Parlamentul European. De asemenea, Comisia

Europeană transmite Parlamentului European, o

comunicare privind poziţia comună a Consiliului,

explicând motivele care au determinat-o să sprijine

sau să se opună poziţiei comune. După primirea

poziţiei comune a Consiliului, începe următoarea

etapă a procedurii codeciziei.

II.2.2. A doua lectură

a) A doua lectură a Parlamentului European –

3 luni +1

Conform Tratatului CE, Parlamentul trebuie să

se pronunţe în termen de trei luni (care poate fi

prelungit cu o lună) asupra poziţiei comune a

Consiliului.

Pentru început, preşedintele Parlamentului

European face un anunţ, în sesiune plenară, care

confirmă primirea poziţiei comune a Consiliului şi a

Comunicării Comisiei în acest sens. Termenul de trei

luni începe să curgă în ziua următoare primirii

poziţiei comune, conform art.57.

Procedura de lucru în comisia parlamentară,

pentru a doua lectură, este, în general, aceeaşi ca în

prima lectură, cu diferenţa că textul asupra căruia se

pronunţă este poziţia comună a Consiliului, şi nu

propunerea Comisiei. Comisia parlamentară

competentă – aceeaşi care a elaborat raportul din

prima lectură – emite acum “recomandarea pentru a

doua lectură”. Modificările propuse sunt supuse la

vot în comisia parlamentară, care decide, din nou, cu

majoritate simplă. În baza acestei recomandări se va pronunţa

plenul Parlamentului European. Însă, spre deosebirede prima lectură, adoptarea modificărilor în plen se

face, cu majoritate absolută (393 de voturi din 785). În funcţie de soluţia aleasă, există următoarele

situaţii:

● Dacă Parlamentul European adoptă poziţia

comună fără amendamente sau nu poate adopta

amendamente ca rezultat al lipsei majorităţii absolute la

vot sau nu ia o decizie în cadrul termenului prevăzutde Tratatul instituind Comunităţile Europene,

preşedintele Parlamentului European va declara

aprobarea poziţiei comune, iar actul va fi adoptat în

conformitate cu aceasta – art. 251 alin. (2) (a) din

Tratatul instituind Comunităţile Europene şi art. 67 din

Regulamentul de procedură al Parlamentului European.

Procedura legislativă se încheie. Intervine legiferarea

prin acceptare tacită.

În aceste cazuri, actul legislativ va fi transmis

spre semnare, preşedinţilor şi secretarilor generali ai

Parlamentului European şi Consiliului, şi va fi

publicată în Jurnalul Oficial.

● Dacă Parlamentul European respinge poziţia

comună – actul NU este adoptat – art. 251 alin. (2) (b)

din Tratatul instituind Comunităţile Europene; art. 61

din Regulamentul de procedură al Parlamentului

European. Procedura legislativă se încheie.

Spre deosebire de prima lectură, tratatul

conferă în mod explicit Parlamentului European

dreptul de a respinge poziţia comună a Consiliului.

Până în prezent, Parlamentul European nu a exercitat

această prerogativă.

● Dacă Parlamentul European propune

amendamente la poziţia comună, textul astfel modi -

ficat se transmite Consiliului şi Comisiei – art. 251

alin. (2)(c) din Tratatul instituind Comunitățile Europene

(TCE) şi art. 62 din Regulamentul de procedură al

Parlamentului European.

Avizul Comisiei cu privire la modificărileParlamentului European

Tratatul instituind Comunităţile Europene

(TCE) impune Comisiei să emită un aviz cu privire la

amendamentele Parlamentului European. Poziţia

Comisiei privind amendamentele Parlamentului

European va determina tipul de vot necesar în cadrul

Consiliului: în cazul în care Comisia a dat un aviz

negativ cu privire la cel puţin un amendament,

Consiliul va trebui să voteze în unanimitate pentru a

accepta poziţia Parlamentului European în inte gra -

litatea sa – art. 251 alin (2) (c) şi alin. (3) din Tratatul

instituind Comunităţile Europene.

b) A doua lectură a Consiliului – 3 luni +1

De la primirea amendamentelor Parlamentului

European, Consiliul are la dispoziţie o perioadă detrei luni (care poate fi prelungită cu încă o lună), în

interiorul căreia trebuie să se pronunţe. Termenul

curge de la momentul primirii oficiale a amen da -

mentelor Parlamentului European. Consiliul poate

adopta cu majoritate calificată amendamentele

Parlamentului European sau în unanimitate, în cazul

în care Comisia a emis un aviz negativ asupra

amendamentelor Parlamentului European. Există şi

în această etapă următoarele situaţii:



● În cazul în care Consiliul aprobă poziţia

comună amendată de Parlamentul European, actul vafi adoptat sub forma poziţiei comune modificate –

art. 251 alin. (3) din Tratatul instituind Comunitățile

Europene. Procedura legislativă se încheie. Actul

legislativ va fi transmis spre semnare preşedinţilor şi

secretarilor generali ai Parlamentului European şi

Consiliului şi va fi publicat în Jurnalul Oficial.

● În cazul în care Consiliul nu aprobă amen -

damentele la poziţia comună sau perioada de trei luni,

prelungită a expirat şi Consiliul nu s-a pronunţat

asupra amendamentelor Parlamentului European –

Preşedintele Consiliului, cu acordul Preşedintelui

Parlamentului European, convoacă Comitetul deconciliere în termen de şase săptămâni (care poate fi

prelungit cu încă două săptămâni) – art. 251 alin. (3)

din Tratatul instituind Comunităţile Europene.

II.2.3. A treia lectură

Procedura de conciliere – 6+2 săptămâni

Comitetul de conciliere şi 6+2 săptămâni

Parlamentul European şi Consiliu.

Comitetul de conciliere reuneşte membrii

Consiliului sau reprezentanţii acestora şi un număr

egal de reprezentanţi ai Parlamentului European,

precum şi comisarul responsabil şi se întâlneşte,

alternativ, la sediul Parlamentului şi al Consiliului.

Negocierile – care se concentrează pe toate

amendamentele adoptate de Parlamentul European în

a doua lectură asupra poziţiei comune a Consiliului –

sunt efectuate în cadrul trialogurilor care implică mici

echipe de negociatori pentru fiecare instituţie.

Participanţii la aceste întâlniri raportează delegaţiilor

lor. „Textul comun” care rezultă este trimis pentru

aprobare delegaţiilor instituţiilor. Fiecare delegaţie la

Comitetul de conciliere aprobă textul comun în

conformitate cu propriile sale reguli: majoritatecalificată pentru delegaţia Consiliului (unanimitate în

cazul în care Tratatul prevede o excepţie) şi majoritatesimplă pentru delegaţia Parlamentului European.

Comisia Europeană, ca iniţiator al propunerii

legislative are un rol de mediere şi propune, în mod

frecvent, compromisuri. Principalul său scop este de

a reconcilia poziţiile celor doi co-legislatori şi de a

apăra, în măsura în care este posibil, interesele

generale prevăzute în tratat, şi în conformitate cu

propunerea sa.

În cazul în care Comitetul de conciliere ajunge

la un text comun, Parlamentul European şi Consiliul

trebuie să adopte actul în conformitate cu acesta,

fiecare în termen de 6 săptămâni (la care se mai pot

adăuga maxim 2 săptămâni).

● În cazul în care Parlamentul European (cu o

majoritate absolută a voturilor exprimate) şi Consiliul

(cu majoritate calificată) aprobă actul, în confor mi -

tate cu proiectul comun, procedura legislativă seîncheie.

● În cazul în care Parlamentul European şi/sau

Consiliul nu aprobă textul comun sau nu se pronunţă

în cadrul termenului legal –, actul NU se adoptă, iar

procedura se încheie – art. 251 alin.(5) şi (6) din

Tratatul instituind Comunităţile Europene.

II.3. Acceptarea tacită – modalitate de

adoptare legislativă în cadrul procedurii codeciziei

În cadrul celei de a doua lecturi, Tratatul

instituind Comunităţile Europene instituie pentru

Parlamentul European, un termen înăuntrul căruia

trebuie să se pronunţe asupra poziţiei comune a

Consiliului. Tăcerea legiuitorului după trecerea

termenului de 3 + 1 luni echivalează cu adoptarea

actului comunitar în forma poziţiei comune a

Consiliului. În acest stadiu al procedurii codeciziei,

tăcerea îmbracă forma acceptării tacite.

Această modalitate de legiferare a fost preluată

din procedura de cooperare, în cadrul căreia a fost

introdusă pentru prima dată o a doua lectură pentru

Parlamentul European. Termenul înăuntrul căruia

Parlamentul European trebuie să se pronunţe asupra

poziţiei comune a Consiliului este acelaşi şi anume,

3 + 1 luni. Parlamentul European poate să adopte în

mod expres textul, în limita termenului precizat sau

poate să îl adopte în mod tacit, nepronunţându-se în

termen. Însă, spre deosebire de codecizie, cooperarea

nu a presupus o veritabilă recunoaştere a calităţii de

legiuitor a Parlamentului European deoarece, dacă

Parlamentul European respingea, în a doua lectură,

poziţia comună a Consiliului, acesta putea totuşi

adopta textul legislativ, e adevărat, cu unanimitate de

voturi, lucru care nu mai este valabil in cazul

codeciziei. Astfel, daca Parlamentul European res -

pinge, în a doua lectură, poziţia comună a Consiliului,

acest lucru echivalează cu respingerea definitivă a

proiectului legislativ. De asemenea, faţă de codecizie,

când proiectul se consideră adoptat în mod direct de

către Parlamentul European în forma poziţiei comune

după trecerea termenului, în cazul cooperării – în

aceeaşi situaţie de adoptare tacită de către

Parlamentul European – actul este adoptat direct şi

definitiv de Consiliu.



Pe de altă parte, codecizia presupune şi o a treia

lectură, în care este prevăzută, din nou, tăcerea

legiuitorului după trecerea termenului de şase/opt

săptămâni. Tăcerea are însă efectul contrar celui expus

anterior, şi anume, de respingere a actului propus în

forma adoptată de comitetul de conciliere. Astfel, dacă

acest comitet nu ajunge să se pronunţe asupra unui

proiect comun în termenul legal de 6/8 săptămâni sau

dacă Parlamentul European şi Consiliul nu adoptă

actul conform cu poziţia comună, adoptată de comitet,

într-un nou termen de 6/8 săptămâni, ulterior celui în

care a deliberat Comitetul de conciliere, actul nu este

adoptat şi procedura legislativă se încheie.

Se poate constata, aşadar, o alternare a

semnificaţiei juridice a tăcerii. Dacă, în primul caz,

Tratatul Comunităţii Europene a urmărit celeritatea

adoptării actelor comunitare – prin instituirea

acceptării tacite ca modalitate de legiferare – în al

doilea caz, tăcerea dobândeşte, prin neadoptarea

actului comunitar, caracterul unei „sancţiuni”

adresate celor doi co-legislatori pentru imposibi -

litatea găsirii unui compromis asupra formei finale a

unui proiect legislativ. Utilizarea, în cadrul aceleiaşi

proceduri legislative, a celor două valori juridice total

contrare ale tăcerii generează unele întrebări legate

de o anumită inconsecvenţă a legiuitorului european

în utilizarea neunitară a acestui concept juridic. Dacă

în cadrul celei de-a doua lecturi, prezenţa tăcerii în

cadrul procedurii codeciziei pare să aibă semnificaţia

unei modalităţi tehnice de legiferare, încurajată a fi

folosită de legiuitor prin conferirea unei valenţe

pozitive – adoptarea tacită – şi chiar, prin prelungirea

termenului de reflecţie cu o lună, în cazul celei de-a

treia lecturi, atât tăcerea Comitetului de conciliere,

cât şi tăcerea celor doi co-legiuitori dobândeşte

semnificaţia cotidiană de negaţie a tăcerii –

neadoptarea actului. Văzută în lumina legitimităţii

democratice, a treia lectură este de dorit faţă de a

doua lectură, deoarece în a treia lectură pentru

adoptarea actului comunitar este necesară exprimarea

expresă a voinţei ambilor legiuitori, acceptarea tacită

nemaifiind valabilă in acest stadiu.

III. DOCTRI�Ă ŞI JURISPRUDE�ŢĂ

REFERITOARE LA CODECIZIE

A. Doctrină

De la momentul introducerii sale între

procedurile de adoptare a actelor comunitare,

codecizia a provocat multe polemici, în special ca

urmare a schimbării raportului de forţe între Consiliu

şi Parlament, respectiv atribuirii unor competenţe

ferme de legiuitor Parlamentului European, printre

altele prin „dreptul de a spune „nu”, fie la a doua

lectură, fie în timpul procesului de conciliere, drept

care a acordat Parlamentului statutul de negociator

pe care până atunci nu îl avusese...”

9

.

De asemenea, odată ce codecizia a început să

funcţioneze conform algoritmului instituit, ea a

început să facă obiectul criticilor, mai ales în ceea ce

priveşte transparenţa mecanismului decizional al

instituţiilor din perspectiva legitimităţii democratice

a procesului legislativ al Uniunii Europene.

În anul 1997, Francis Jacobs, specialist cu

vechime în cadrul Parlamentului European,

intitulându-şi una dintre lucrări „Proceduralegislativă a codeciziei: Un real pas înainte?”, a

analizat impactul acesteia sub aspectul democratizării

Uniunii Europene şi al eficienţei legislative, al

efectelor asupra funcţionării Parlamentului European,

al influenţei acestuia în procesul legislativ şi

decizional al Uniunii Europene, precum şi al

echilibrului instituţional.

Dacă din punct de vedere al legitimităţii

democratice este ştiut că principalul scop al

codeciziei introduse prin Tratatul de la Maastricht a

fost cel de a spori rolul Parlamentului European şi de

a deveni egalul Consiliului în procesul legislativ, din

punct de vedere al eficienţei legislative au existat

controverse şi chiar opinii conform cărora codecizia

ar fi dificilă şi ineficientă. Aceasta ar avea ca temei

lipsa unui dialog între Consiliu şi Parlament în ceea

ce priveşte stabilirea unei prime date de conciliere,

dar şi a faptului că cele două instituţii ar încerca să

ajungă la un compromis înainte de întâlnirile formale

presupuse de procedură, fapte care duc la mari

întârzieri în adoptarea actelor comunitare.

Este totuşi neîndoielnic faptul că la nivelul

Parlamentului European au fost înregistrate schim -

bări şi progrese în ceea ce priveşte organizarea

internă a acestuia ca urmare a noilor competenţe, prin

crearea unor noi structuri specializate, cum ar fi

Unitatea de Conciliere. Cu privire la ponderea

prezenţei Parlamentului European în balanţa deci -

zională unională, este evident că aceasta a fost întărită

– doar urmărind rata de acceptare a amen damentelor

Parlamentului European în procedura codeciziei faţă

de cooperare, în a doua lectură, se constată



9

A se vedea Richard Corbett, Francis Jacobs, Michael

Shackleton, Parlamentul European, Bucureşti, Regia Autonomă

„Monitorul Oficial”, 2007, p.208

amendamente acceptate de Consiliu în proporţie de

75% faţă de 44%, iar în 12 din 48 de cazuri închise,

toate amendamentele Parlamentului European au fost

acceptate de Consiliu fără a mai fi necesară

concilierea.

În final, autorul consideră că procedura

codeciziei a adus avantaje pentru Parlamentul

European, care poate, acum, să influenţeze procesul

legislativ al Uniunii Europene, iar în ciuda

imperfecţiunilor – generate de aspecte politice şi

instituţionale – procedura a funcţionat în general

bine. Conform autorilor Henry Farell, şi Adrienne

Héritier

10

, deşi a depăşit – în mod pozitiv – aşteptările

iniţiale, codecizia a generat totuşi aspecte negative

care afectează transparenţa şi responsabilitatea

deciziilor, având în vedere că relaţiile dintre Consiliu

şi Parlament presupun o serie de întâlniri formale sau

semi-formale, care nu sunt întotdeauna „publice”.

Parlamentul a atras în mod repetat atenţia asupra

faptului că aceste întâlniri cu uşile închise, denumite

„trialoguri” subminează caracterul democratic al

procesului decizional. O altă latură negativă care

derivă din procedură este şi maniera de decizie în

cadrul Consiliului, unde statele mari pot influenţa

decizia prin intermediul membrilor lor în Parlamentul

European, manipulând, deci, procesul legislativ într-

un mod nedemocratic şi greu de depistat. Autorii

consideră că această varietate de relaţii şi dinamica

lor nu sunt întotdeauna bazate pe principii demo cra -

tice, numind acest proces „transformarea invizibilă a

codeciziei”, care a dus la schimbarea relaţiilor între

statele membre din Consiliu, făcând, în acelaşi timp

dificil pentru parlamentele naţionale să poată urmări

procesul decizional la nivelul Uniunii Europene.

Există însă în doctrină un curent, numit

„revizionist”, care consideră că Parlamentului

European, prin instituirea procedurii codeciziei, faţă

de procedura anterioară a cooperării, mai degrabă, i-a

fost micşorat, în mod semnificativ, decât crescut,

rolul în procesul de legiferare. Astfel, George

Tsebelis şi Geoffrey Garrett

11

, susţin că deşi

procedura a întărit atribuţiile „Camerei” – în mod

nominal – prin dreptul de veto, în practică, a fost

diminuat rolul efectiv al Parlamentului prin lipsa

posibilităţii acestuia de a iniţia „legislative agenda –setting”, dar şi prin faptul că, la finalul procedurii,

Consiliul poate dispune de posibilitatea de a oferi

Parlamentului soluţia „take-it-or-live-it”. Acest punct

de vedere nu a avut însă mulţi adepţi, dimpotrivă,

mulţi autori răspunzând acestei provocări prin analize

bazate pe raţionamente logice, dar şi practice.

Unul dintre aceştia a fost Roger Scully – în

studiul său „Schimbări instituţionale în UniuneaEuropeană: Maastricht şi Parlamentul European”/Institutional change in the European Union:Maastricht and the European Parliament, acesta

spune că motivaţia lui Tsebelis, de a reduce puterile

Parlamentului, ar putea fi interpretată ca „perversă”,

deoarece chiar dacă, într-adevăr, sub procedura

cooperării, influenţa Parlamentului European era în

întregime condiţionată de acceptul Comisiei

Europene, în noua procedură, comitetul de conciliere

este stabilit atât de Parlamentul European, cât şi de

Consiliu, rolul Comisiei, în acest punct, fiind în mod

semnificativ redus.

Concluzionând, autorul afirmă că dezvoltarea

codeciziei reprezintă – în mod evident – o parte din

procesul de democratizare a Uniunii Europene,

respectiv acela de creştere a atribuţiilor Parlamentului

European, iar nu de diminuare a acestora. Apare însă

o serioasă problemă a acestei instituţii, care este a

Uniunii Europene în general, aceea a incapacităţii de

a interacţiona cu cetăţenii europeni, construirea unui

suport popular pe fondul noului rol politic important,

trebuind să constituie preocuparea majoră a

Parlamentului European în anii care vor veni.

Hubert Iral

12

, în studiul său „Între forţele deinerţie şi progres: Co-decizia în legislaţia UniuniiEuropene” a arătat că după implementarea, în sistemul

legislativ comunitar, a noilor reguli instituite prin

Tratatul de la Amsterdam s-a constatat că procedura

codeciziei nu a funcţionat aşa bine cum era de aşteptat,

iar tensiunile între cele trei instituţii au crescut.

Parlamentul European a încercat să amelioreze această

situaţie în 1999, avansând propuneri şi sugestii atât la

nivelul unor comisii, dar şi individual, însă Consiliul

nu a răspuns acestor încercări decât târziu, într-un



10

Henry Farrell, Adrienne Héritier, Codecision and institutionalchanges, European University Institute Working Papers, RSCAS

nr.41/2006, Robert Schuman Centre for Advanced Studies; Henry

Farell, Adrienne Héritier, The invisible transformation of codecision: problems of democratic legitimacy,http://www.voteno.ie/resources/theinvisibletrasnfornmationofco-

decision.pdf

11

George Tsebelis, Geoffrey Garrett, Legislative politics in theEuropean Union, în: European Union Politics,vol.1, nr.1, 2000,

p. 9-36

12

Hubert Iral, Between forces of inertia and progress: co-decision in EU legislation, în: Discussion Paper C 119-2003,

Zentrum fur Europaische Integrationsforschung, Bonn

raport care includea şi o reorganizare a procedurii

codeciziei în Consiliu, care încerca să dea procedurii

un caracter deschis şi public. S-a dovedit însă, în

practică, că acest lucru nu s-a întâmplat, marea

majoritate a dezbaterilor având loc cu uşile închise,

astfel încât în practica sa referitoare la codecizie,

Consiliul a acţionat neconform cu propriile reguli.

Aşadar, orientarea excesivă către interesele statelor

membre şi lipsa unui control democratic au putut fi

constatate în activitatea Consiliului, ducând la o inerţie

a forţelor în Uniune şi nu la o mai bună ajustare a

relaţiilor inter-instituţionale.

Autorul subliniază că ar fi de dorit ca proce -

dura codeciziei să poată fi percepută ca un semn

al dinamismului şi al progresului în Uniunea

Europeană, printr-o implicare mai mare a parla men -

telor naţionale şi deci, prin asigurarea unui control

democratic printr-o veritabilă deschidere şi trans pa -

renţă. În concluzie, studiul abordează o poziţie

obiectivă, expunând atât o latură optimistă a code -

ciziei – a cărei latură formală a indicat fără nici un

dubiu progres, dar şi o latură pesimistă sau realistă –

datorită faptului că se constată o evidentă inerţie a

actorilor politici implicaţi, în special a Consiliului.

Aşadar, procedura codeciziei nu suferă de o lipsă

democratică, ci de o lipsă a voinţei politice.

În doctrina recentă, abordarea codeciziei

pleacă de la criterii de ordin tehnic şi politic. O astfel

de abordare este cea a lui Anne Rasmussen

13

, care îşi

fundamentează analiza pe mai multe criterii: gradul

de colaborare a co-legislatorilor, conţinutul

(mărimea) dosarului negociat, noutatea proiectului şi

apartenenţa politică a negociatorilor din Consiliu şi

Parlamentul European, demonstrând, în final, că

înţelegerea acestora în primă lectură – earlyconclusion – are şanse mari de a se realiza dacă există

coerenţă politică între raportorul Parlamentului

European şi preşedinţia Consiliului.

Totuşi, statisticile au arătat că nu există o regulă

generală – „politică versus tehnică” sau că numărul

mare de dosare, înregistrate pe agenda legislativă ar

conduce la finalizarea multora dintre acestea în primă

lectură sau caracterul de act nou sau modificator al

dosarului. Ceea ce este reliefat, însă, cu precădere este

apartenenţa politică a membrilor celor două instituţii la

acelaşi partid şi modul în care membrii acestuia pot

influenţa procedurile de adoptare a actelor comunitare.

B. Jurisprudenţă

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene conţine cauze care invocă şi analizează

precursoarele codeciziei – consultarea şi cooperarea,

cauze care confirmă rolul câştigat de Parlamentul

European în cadrul procesului legislativ unional,

contracarând, de altfel, curentul revizionist iniţiat de

Tsebelis şi Garrett.

Cu privire la consultare, Decizia Curţii de

Justiţie pronunţată în anul 1980 în Cazul Isoglucose(Cauza 138/1979 Roquette Frères contra Consiliu),„a anulat legislația adoptată de Consiliu, în absența

avizului consultativ al Parlamentului. Curtea a stabilit

că legislația comunitară nu poate fi adoptată de către

Consiliu înainte de a primi avizul Parlamentului, în

cazurile în care tratatele impun acest lucru, Curtea

făcând o legătură între consultarea Parlamentului și

caracterul democratic al Comunității”

14

. Această

hotărâre a conferit Parlamentului puterea de facto de

prorogare, pe care o putea folosi pentru a putea

negocia eventuale modificări. În decizia sa, Curtea a

decis faptul că la data adoptării de către Consiliu a

regulamentului în discuție, acesta nu epuizase toate

căile de obținere a avizului prealabil (consultativ) al

Parlamentului, deoarece el nu ceruse aplicarea

procedurii de urgență prevăzută de Regulamentul

intern al Parlamentului, cu toate că în alte cazuri de

proiecte de regulament, în aceeași etapă a procedurii,

a fost folosită această cale. Totodată, Consiliul ar fi

putut invoca art.139 din Tratat în temeiul căruia putea

solicita întrunirea unei sesiuni extraordinare a

Adunării, cu atât mai mult cu cât Biroul Parla men -

tului invocase această posibilitate

15

.

Cu privire la cooperare, în Decizia pronunțată

în Cauza C-300/89 – Comisia Comunităților Europenecontra Consiliului Comunităților Europene16

, Curtea

a anulat o decizie a Consiliului invocând faptul că, în

prezența a două articole care puteau constitui temeiul

legal de adoptare, Consiliul nu a ținut cont de art.100a

a Tratatului instituind Comunitățile Europene, care

presupune recurgerea la procedura cooperării

prevăzută la art.149(2) din Tratat, prin această lipsă

creându-se prejudicii Parlamentului în procesul

legislativ de cooperare.



13

Anne Rasmussen, Early conclusion in the co-decisionlegislative procedure, EUI Working Papers, 2007/31

14

Richard Corbett, Francis Jacobs, Michael Shackleton,

op.cit., p.199

15

http://eur-lex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!

prod!CELEXnumdoc&lg=en&numdoc=61979J0138

16

http://eur-lex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!

prod!CELEXnumdoc&lg=en&numdoc=61989J0300

Curtea a reținut că există o regulă conform

căreia, în situația în care o instituție trebuie să țină

cont, la adoptarea unui act, de două dispoziții ale

Tratatului, este necesar ca aceasta să adopte măsurile

relevante pe baza ambelor articole, nu numai pe baza

unuia, astfel cum a fost cazul în speță (respectiv

art.130r și s și art.100a). Utilizarea art.100a ca temei

la adoptarea unui act comunitar presupune recurgerea

la procedura cooperării prevăzută la art.149(2) din

Tratat, în vreme ce art.130s presupune unanimitatea

în Consiliu, după o simplă consultare a

Parlamentului. Așadar, întrebuințarea celor două

articole ca temeiuri legale ar lipsi de substanță

procedura de cooperare.

În cadrul procedurii de cooperare, Consiliul

adoptă cu majoritate calificată, în cazul în care

acceptă amendamentele propuse de Parlamentul

European și incluse de Comisia Europeană în

propunerea reexaminată, în vreme ce, dacă nu

acceptă amendamentele Parlamentului European

incluse, Consiliul trebuie să voteze în unanimitate.

Această diferențiere ar dispărea din cadrul procedurii

de cooperare dacă s-ar aplica simultan art.100a și

art.130s, Consiliul acționând oricum în unanimitate.

Prin urmare, Curtea precizează că scopul

principal al procedurii de cooperare, care este acela

de a crește participarea Parlamentului European în

cadrul procesului legislativ comunitar, ar fi pus în

pericol. Așa cum s-a pronunțat în Cazurile 138/79Roquette Frères v Council 1980 și 139/79 Maizena vCouncil 1980, participarea Parlamentului European

reflectă principiul fundamental democratic conform

căruia cetățenii trebuie să își exercite voința populară

prin intermediul reprezentanților aleși.

Procedura codeciziei a fost, însă, invocată și

explicată într-o decizie a Curții Europene a

Drepturilor Omului. În Cazul Matthews contraRegatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de�ord – neorganizarea, în Gibraltar, de alegeri pentru

Parlamentul European (1999) – CEDO a analizat

procedurile de legiferare comunitare – consultarea,

avizul conform, cooperarea, codecizia – pentru a

reliefa rolul important al Parlamentului European în

procesul decizional comunitar (a se vedea detaliat

nota de subsol nr.3).

După o analiză detaliată, Curtea a constatat că

Parlamentul European este suficient de implicat în

procesul legislativ specific care duce la adoptarea

legislației în conformitate cu articolele 189b și 189c

din Tratatul CE, precum și procesul democratic de

supraveghere a activităților din Comunitatea

Europeană, pentru a constitui parte din “corpul

legislativ” din Gibraltar, în sensul articolului 3 din

Protocolul nr. 1.

IV. CO�CLUZII

Prin etapele și specificul pe care le presupune,

procedura codeciziei reflectă, în mod evident, rolul

și locul câștigat de Parlamentul European în cadrul

triunghiului instituțional comunitar – Comisia

Europeană – Consiliul Uniunii Europene și

Parlamentul European. Dacă la înființarea

Comunităților Europene părea dificil sau chiar de

neimaginat, ca Adunarea Parlamentară să participe

activ la procesul legislativ european, cu rol egal cu

cel al Consiliului de miniștri, odată cu alegerea

Parlamentului European prin vot direct, de către

cetățenii europeni, raportul de „forțe” a început să se

încline în favoarea acestuia din urmă. Pe fondul

disputei între apărarea intereselor statelor membre, a

intereselor Comunităților Europene și a drepturilor și

dorințelor cetățenilor statelor membre, egalitatea

Consiliului și Parlamentului European în domeniul

legiferării, deși insinuată devreme – consultare,

cooperare – nu a devenit realitate decât la momentul

introducerii procedurii codeciziei în Tratatul asupra

Uniunii Europene.

După acest moment, putem spune că

Parlamentul European dobândește chiar un rol

consolidat față de Consiliu în adoptarea legislației

europene, deoarece în a doua lectură se poate opune

definitiv prin majoritate calificată poziției comune

exprimate de Consiliu si Comisie, procesul de

legiferare fiind încheiat.

Concomitent cu introducerea procedurii

codeciziei, se poate vorbi și de o legitimitate

democratică crescută a procesului legislativ unional,

datorită competențelor sporite ale Parlamentului

European ca reprezentant direct al cetățenilor statelor

membre. Acest lucru, corelat cu celeritatea procesului

decizional, generează critici care au la bază termenele

statistice privitoare la durata procedurii codeciziei în

întregul său, aceste termene fiind mai mult decât

exagerate, mai ales atunci când se ajunge la conciliere.

Astfel, într-un studiu statistic

17

care a cuprins perioada

mai 1999 – decembrie 2006, dintr-un număr de 564 de

dosare adoptate în regimul codeciziei, număr care



17

http://ec.europa.eu/codecision/institutional/analysis/codecision

_stat_en.pdf

exclude dosarele retrase de Comisie la prima lectură,

au fost soluționate: 217 în primă lectură (38,5%, pe

parcursul unei perioade aproximative de 13,7 luni),

249 la a doua lectură (44,1% – 26,5 luni) și doar 98

(17,4% – 33,7 luni) au ajuns la conciliere.

În acest sens, putem concluziona că termenele

de 3 + 1 luni respectiv de 6+2 săptămâni prevăzute în

procedura codeciziei ar trebui revizuite în sensul

reducerii lor pentru a transforma procedura codeciziei

dintr-o procedură bună și ineficientă într-o procedură

bună și eficientă.

De asemenea, cu privire la același scop al

celerității, prezența celor două valori juridice total

contrare ale tăcerii, în cadrul aceleiași proceduri

legislative, ridică unele întrebări legate de o anumită

inconsecvență a legiuitorului european în utilizarea

neunitară a acestui concept juridic. Dacă acesta a avut

ca sursă de inspirație procesele de legiferare specifice

parlamentelor bicamerale naționale, prin instituirea

acceptării tacite în a doua lectură, asemănător, de

exemplu, cu procedura de legiferare prevăzută în

art.75 din Constituția României, în a treia lectură,

legiuitorul european inovează și schimbă radical

sensul tăcerii, prin atribuirea aspectului negativ al

legiferării, de respingere a proiectului legislativ.

În final, în ciuda numeroaselor aspecte

negative și a criticilor aduse codeciziei și, deci, a

protagoniștilor acesteia, preocuparea celor doi co-

legislatori europeni de a colabora și a asigura

funcționalitatea procedurii de legiferare ordinare,

chiar cu minusurile semnalate mai sus, reiese din

practica legislativă, care tinde să ia în considerare

prevederile Declarației nr.34, anexată la Tratatul de

la Amsterdam, conform căreia cele trei instituții

trebuie să depună toate eforturile pentru a garanta

derularea cât mai rapidă a procedurii.



1. Introducere

Un stat de drept se consolidează, este apreciat

și respectat, în bună măsură, prin raportare la justețea,

claritatea și fermitatea legilor sale, precum și la

durabilitatea lor. Dacă justețea unei legi, felul în care

norma juridică răspunde la comanda socială implică,

în primul rând, un factor subiectiv, de oportunitate,

și anume soluția politică, celelalte atribute ale unei

legi bune, claritatea și fermitatea sunt obținute prin

respectarea principiilor dreptului.

Recent, la data de 16 septembrie 2009, a fost

adoptată de Camera Deputaților

1

, în calitate de

cameră decizională, Legea nr.321/2009

2

privind

comercializarea produselor alimentare

3

.

Acest act normativ a avut ca punct de plecare

numeroase discuții ale Guvernului cu principalii

producători și cu reprezentanții marilor lanțuri de

magazine. Astfel, în data de 26 martie 2008,

Guvernul României a aprobat Memorandumul cu

tema „Măsuri pentru rezolvarea divergențelorapărute între furnizori și marile lanțuri de

magazine”. Urmare acestui memorandum, sub

coordonarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării

Rurale, s-a format un grup de lucru, compus din

reprezentanți ai autorităților publice cu competențe

legale în domeniu, reprezentanți ai producătorilor și

comercianților, care a redactat Codul de bune practicipentru comerțul cu produse agroalimentare, menit să

creeze cadrul relației dintre producători și marile

lanțuri de magazine. Codul a fost semnat la data de 2

iulie 2008 și prevede, în cinci capitole, condițiile care

stabilesc relația producător-mare lanț comercial,

respectiv negocierile comerciale, prețurile și

condițiile de plată, promoțiile, compensările și

litigiile. După cum se specifică în mod expres în

preambulul acestui document, Codul de bune practici

reprezintă o declarație de principii a furnizorilor și

comercianților.

2. Încălcarea principiului libertății

con tractuale

La art.3 din lege se prevede că „părțile nuse pot obliga reciproc, direct sau indirect, săcumpere sau să vândă produse sau servicii de lasau către un terț”.

Prin norma propusă, se încalcă principiul

libertății contractuale. Literatura juridică de

specialitate ne oferă o serie de definiții succinte ale

conceptului de libertate contractuală ce presupun în

esență aceleași coordonate: libertatea contractuală

constă într-o posibilitate abstractă circumscrisă de

cadrul legal de care dispune atât persoana fizică, cât

și persoana juridică, pe de o parte de a contracta,

adică de a se angaja într-o relație contractuală prin

crearea raportului contractual, contractul, stabilirea

conținutului efectiv al acestui raport, iar pe de altă

parte de a nu contracta, adică de a refuza a se angaja

într-un raport contractual determinat.



1

După ce, în prealabil, Senatul respinsese propunerea legislativă,

la data de 15 iunie 2009

2

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.705 din

20 octombrie 2009

3

În ceea ce priveşte titlul legii, este de precizat că, în forma

transmisă primei Camere sesizate, şi anume Senatului, proiectul

de act normativ se intitula „Legea comercializării produselor

agroalimentare”. Titlul a fost modificat de Comisia pentru

agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice

a Camerei Deputaţilor, având în vedere că sintagma „produsele

agroalimentare” nu este conformă cu terminologia utilizată de

art.2 din Regulamentul (CE) al Parlamentului European şi al

Consiliului nr.178/2002 de stabilire a principiilor şi cerinţelor

generale ale legislaţiei alimentare, de instituire a Autorităţii

Europene pentru Siguranţă Alimentară şi de stabilire a

procedurilor în domeniul siguranţei produselor alimentare,

potrivit căruia „produs alimentar” este orice substanţă sau

produs, indiferent dacă este prelucrat, parţial prelucrat sau

neprelucrat, destinat sau prevăzut în mod rezonabil a fi ingerat de

oameni.

Privire critică asupra Legii nr.321/2009 privind comercializarea produselor alimentare

Liviu-Marian VÎTCĂ

consilier, șef de sector


Astfel, profesorul Ioan Albu considera că

„libertatea contractuală constă în posibilitatea pecare persoanele fizice și juridice o au, conform legii,de a crea contracte și de a le stabili conținutul.”4

Trebuie menționată și definiția oferită

conceptului de „libertate contractuală” de instanța

constituțională română. În concepția Curții

Constituționale, libertatea contractuală nu este decât

o libertate a cărei natură este doar legală, și nu

constituțională. Astfel, prin Decizia nr. 365 din

5 iulie 2005

5

, ni se oferă actuala definiție, am putea

spune constituțională, deși, după cum precizam, în

accepțiunea Curții Constituționale, această libertate

nu are valoare constituțională: «libertatea con -tractuală este posibilitatea recunoscută oricăruisubiect de drept de a încheia un contract, înînțelesul de „mutuus consensus”, de produs almanifestării sale de voință convergentă cu aceleilalte sau celorlalte părți, de a stabili conținutulacestuia și de a-i determina obiectul, dobândinddrepturi și asumându-și obligații a căror respectareeste obligatorie pentru părțile contractante».

Libertatea contractuală se referă la o posi bi -

litate abstractă a persoanei de a acționa în plan

contractual. Astfel, libertatea contractuală apare

practic ca „libertatea de a fi legat” a unei persoane de

o alta, prin intermediul unui instrument juridic, con -

tractul, adică un acord de voință ce creează obligații

în sarcina părților

6

.

În dreptul român, principiul libertății contrac -

tuale răzbate din mai multe texte de lege: Codul civil

de la 1866, prin art.5 – „�u se poate deroga princonvenții sau prin dispoziții particulare de la legilecare interesează ordinea publică și bunelemoravuri”, art.966 – „Obligația fără cauză saufondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate aveanici un efect”, art.968 – „Cauza este nelicită cândeste prohibită de legi, când este contrarie bunelormoravuri și ordinii publice”, art.969 alin.1 –

„Convențiile legal făcute au putere de lege întrepărțile contractante”. Se pot încheia atât contracte

numite, adică prevăzute chiar în lege, cât și contracte

nenumite, nereglementate de vreun act normativ sau

vor putea să combine cele două tipuri de contracte.

Dintre toate aceste texte de lege ce consacră

principiul libertății contractuale, o importanță

deosebită o are art.969 alin.1 din Codul civil, ce

constituie dreptul comun în materia contractelor,

articol care este o copie fidelă a art.1134 alin.1 din

Codul civil francez de la 1804. Trebuie observată

analogia făcută de redactorii Codului civil între

contract, ca act juridic ce creează obligații pentru

părți, și lege, ca act statal, instrument de exercitare a

suveranității: practic, potrivit art.969, contractul este

legea părților. Modalitatea de încheiere a contractului

și procesul legislativ prin care ia naștere legea

comportă în esență situații asemănătoare: în ambele

cazuri avem de-a face cu un exercițiu de voință –

voința particulară sau voința legislativă –, voință ce

proclamă, de altfel, autonomia. Contractul se prezintă

ca un proces creator de norme, o procedură specifică

de creare de efecte juridice, neprezentând din acest

punct de vedere în raport cu normele legale, decât o

diferență de formă. În ordinea juridică, norma

contractuală se găsește pe un eșalon secund raportat

la norma legală, deci s-ar putea afirma că acel

contract își trage puterea sa din autorizarea pe care

legea, care îi este superioară, i-o conferă.

Forța sa obligatorie n-ar exista decât prin lege

și pentru lege, și doar în spațiul lăsat liber de aceasta,

prin delegarea primită de la aceasta. „Legea

contractuală” se impune a fi respectată de către legea

statală deoarece proveniența celei dintâi poate fi

considerată de natură supralegislativă, și anume

dreptul fundamental al omului de a se guverna prin

voința proprie, adică libertatea individuală, care are

valoare de drept fundamental, ce se bucură de

consacrare și protecție constituțională, prin art.23 din

Constituția României. Contractul devine astfel

obligatoriu și generează efecte juridice nu pentru că

așa vrea legea, ci pentru că el rezultă din exercitarea

unui drept fundamental care se impune legislatorului.

Acest lucru nu înseamnă că libertatea contractuală

devine intangibilă și că exercițiul acesteia nu poate fi

limitat prin legea statală, însuși Codul civil și

Constituția prevăzând această posibilitate, dar numai

în anumite situații și pentru anumite motive

determinate expres.

Legea etatică poate și trebuie să stabilească un

minim de condiții obligatorii ce trebuiesc respectate

pentru a putea încheia un contract în scopul asigurării

unei „ordini” și a unui „echilibru” la nivelul societății

umane. Astfel, libertatea contractuală prevăzută de

art.948 Cod civil este o libertate relativă ce comportă



4

Ioan Albu, Libertatea contractuală, Revista „Dreptul”,

nr.3/1993, Bucureşti, p.29

5

Publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr.735 din 12 august

2005

6

A se vedea şi Valerie Toulet, Droit Civil. Les Obligations, Ed.

Paradigme, Orléans, 2004, p.16-17

anumite limitări necesare, cele mai importante, și de

altfel limitele generale referindu-se la capacitate,

consimțământ (manifestarea hotărârii de a încheia un

act juridic), cauza actului juridic (scopul concret

urmărit prin încheierea actului respectiv), ordinea

publică și bunele moravuri. Demersul de regle -

mentare a întăririi disciplinei în relațiile contractuale

nu este nou, preocupări în acest sens existând și în

trecut. Astfel, în anul 2002, a fost adoptată Legea

nr.469 privind unele măsuri pentru întărirea

disciplinei contractuale. Prin promovarea Legii

nr.469/2002, s-a urmărit rezolvarea unor probleme

stringente cu care se confruntă agenții economici,

determinate de indisciplina în relațiile de afaceri și

contractuale, care induceau multiple disfuncționalități

în economia reală. Potrivit art.1, acel act normativ se

aplica „tuturor contractelor încheiate pentru rea -lizarea actelor de comerț de către agenții economicicomercianți, persoane juridice, și comercianți,persoane fizice, denumite în continuare părțicontractante, indiferent de forma de proprietate”.

Legea nr.469/2002 a fost abrogată recent prin

Legea nr.246/2009, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.450 din data de 30 iunie 2009.

În Expunerea de motive a legii abrogatoare se

precizează că „Rolul acestui act normativ ar fi trebuitsă constea în limitarea blocajului financiar și înfluidizarea schimburilor comerciale însă, prindispozițiile sale, scopul acestui act normativ estedeturnat. Legea nr.469/2002 instituie o normăparalelă în raport cu prevederile dreptului comun înmateria obligațiilor (art.942 și urm. din Codul civil,art.43-44 din Codul comercial), fără ca edictareaacestui cadru normativ special să fie justificată deun efect favorabil asupra circuitului comercial, îngeneral, și asupra mediului de afaceri, în general.Totodată, legea instituie o serie de obligații însarcina comercianților, persoane fizice și juridice, șia unor sancțiuni pentru nerespectarea acestora, carereprezintă limitări substanțiale ale libertățiicontractuale.” Toate aceste argumente privind inco -

rectitudinea instituirii de norme derogatorii de la

regimul de drept comun al obligațiilor rezultând din

contracte, subzistă și în privința Legii privind

comercializarea produselor alimentare.

3. Încălcarea principiului non bis in idemLa art.8 din Legea nr.321/2009 privind

comercializarea produselor alimentare sunt prevăzute

termenele de plată ale obligațiilor contractuale, astfel:

a) pentru produsele alimentare proaspete,

maxim 12 zile;

b) pentru produsele alimentare congelate,

maxim 20 de zile;

c) pentru produsele alimentare proaspete,

altele decât cele specificate la lit.a) și b), maxim 35

de zile.

La art.9 se prevede că „în cazul neîndepliniriisau îndeplinirii necorespunzătoare a unei obligațiicontractuale de către una dintre părți, acestea potstabili în contract plata unor penalități de cătrepartea în culpă, egale pentru părți, cuantumulacestora fiind negociat la data încheieriicontractului”.

Totodată, la art.10, este prevăzut că „în cazulîn care plata nu se efectuează la termenul stabilit,debitorul este pus în întârziere fără nici o altăformalitate și plătește de la acel termen o penalitatezilnică egală cu dublul dobânzii de referință a Băncii�aționale a României, calculată la suma datorată.”

La art.11 lit.b), suplimentar sancțiunilor

prevăzute la art.9 și 10, sancțiuni specifice

răspunderii contractuale, pentru nerespectarea obli -

gației de plată stabilite în contractele încheiate între

comercianți și furnizori, la termenele prevăzute la

art.8, este stabilită și o sancțiune contravențională,

constând într-o amendă în cuantum de 50.000-

100.000 lei.

Apreciem că se face o confuzie conceptuală

între răspunderea civilă contractuală și răspunderea

contravențională. Cele două forme de răspundere au

natură diferită, cea dintâi fiind o sancțiune civilă, de

drept privat, în timp ce sancțiunea contravențională

face parte din sfera dreptului public.

Răspunderea civilă este o sancțiune civilă, fără

a fi în același timp o pedeapsă, cu caracter reparator,

care se aplică nu atât în considerarea persoanei care

ar săvârși fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, cât în

considerarea patrimoniului său.

Răspunderea civilă contractuală constă în

repararea prejudiciului produs prin încălcarea

obligației concrete, stabilite printr-un contract

preexistent, valabil încheiat între persoana păgubită și

cea care și-a încălcat obligațiile contractuale. Așadar,

pentru a putea fi în prezența răspunderii civile

contractuale, trebuie ca între debitor și creditor să

existe un contract valabil încheiat. Ori de câte ori s-a

cauzat un prejudiciu, în lipsa ori în afara unei legături

contractuale, se va angaja răspunderea civilă

extracontractuală sau delictuală.



Răspunderea contravențională este o formă a

răspunderii administrative și reprezintă consecința

nerespectării dispozițiilor normelor juridice care

prevăd și sancționează contravențiile. Potrivit preve -

derilor art.1 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001,

„Legea contravențională apără valorile sociale, carenu sunt ocrotite prin legea penală. Constituiecontravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilităși sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre aGuvernului sau, după caz, prin hotărâre aconsiliului local al comunei, orașului, municipiuluisau al sectorului municipiului București, a

consiliului județean ori a Consiliului General alMunicipiului București.”

Este contrar principiilor dreptului ca, pentru

aceeași faptă, și anume nerespectarea termenelor de

plată stabilite în contracte, să fie instituite două sanc -

țiuni: pe de o parte, o sancțiune contractuală, con stând

în daune moratorii, care pot fi, după caz, cele stabilite

în contracte sau dobânda legală, potrivit Ordonanței

Guvernului nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale

pentru obligații bănești, și o sancțiune contraven -

țională, administrativă, constând în plata unei amenzi.

Astfel, se încalcă principiul de drept non bis in idem.



În nou înființatul Consiliu Legislativ, care a

început să funcționeze la 1 ianuarie 1926, președinte al

Secțiunii a III-a era Ion �. Angelescu, reputat specialist

în legislație financiară, de orientare neoliberală, nume

mai puțin cunoscut generațiilor tinere. Numirea sa în

această funcție a fost judicios aleasă, avându-se în

vedere că Secțiunea a III-a s-a ocupat de variatele și

grelele probleme economice și sociale.

Ion N. Angelescu s-a

născut la 17 decembrie

1885 la Strâmbeni,

județul Teleorman.

și-a luat licența în

drept și licența în

litere și filozofie la

Univer sitatea din

București, iar doc to -

ratul în științele eco -

nomice și financiare

l-a obținut la Univer -

sitatea din München, cu

Lujo Brentano, exponent al

noii școli istorice germane. A făcut parte din grupul

de tineri, veniți de la studii urmate în străinătate, care

a luat inițiativa convocării unui Congres al

economiștilor, ce s-a desfășurat în 1913 și în cursul

căruia s-a stabilit necesitatea creării unei Secții

economice la Academia Română, organizării

învățământului economic în România, înființării

Asociației Economiștilor din România și elaborării

unei istorii economice a României.

Ca urmare a activității desfășurate și a

lucrărilor publicate, Ion N. Angelescu a fost numit,

la 20 februarie 1915, conferențiar la Catedra de

Istoria comerțului de la Academia de Înalte Studii

Comerciale și Industriale din București. Din 22

octombrie 1918, a funcționat ca profesor definitiv. În

1925, a fost transferat, la cererea sa, la Catedra de

știință și legislație financiară din cadrul Academiei

de Înalte Studii Comerciale și Industriale din

București, fapt favorizat de activitatea sa în cadrul

Ministerului de Finanțe. Între anii 1924 – 1929 a fost

rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale și

Industriale din București, calitate în care a adus

numeroase îmbunătățiri învățământului economic din

țară. A avut, de asemenea, un rol fundamental la

construcția monumentalului sediu al acestei instituții

din Piața Romană. Ca rector și profesor al Academiei

de Înalte Studii Comerciale și Industriale din

București, Ion N. Angelescu a dovedit un talent

didactic remarcabil, evidențiat de calitatea cursurilor

predate, care constituie și în prezent o pildă de

claritate, erudiție și viziune de perspectivă.

În calitatea sa de doctor în economie și om

politic, Ion N. Angelescu a ocupat în diferite etape

ale vieții sale numeroase demnități publice. Astfel, a

fost director adjunct la Direcția de statistică din

Ministerul Agriculturii și Domeniilor, director al

Contabilității generale a statului și a datoriei publice

în Ministerul de Finanțe, secretar general (cu

delegație) în Ministerul de Finanțe, expert în

tratativele de pace cu Puterile Centrale din 1918,


M e d a l i o n

ION N. ANGELESCU – reputat specialistîn legislaţie financiară şi remarcabil preşedinte

de secţiune a Consiliului Legislativ interbelic

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU

Preşedinte de Secţie


PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVde-a lungul timpului

director general al comerțului în Ministerul Industriei

și Comerțului, secretar general al Ministerului

Industriei și Comerțului, ministru de finanțe în

perioada 27 septembrie – 5 decembrie 1919 și

subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor între 30

august 1920 și 19 ianuarie 1921, comisar al

guvernului în consiliul de administrație al Societății

Naționale de Credit Industrial. A fost ales, în 1919,

președinte al Asociației Economiștilor din România,

înființată în același an, iar din 1926 a devenit

președinte al Asociației Generale a Economiștilor din

România. Din 1925 a fost deputat în Parlamentul

României din partea Partidului Național Liberal.

Format ca economist sub influența școlii

istorice germane, dar familiarizat și cu literatura

economică neoclasică și marxistă, Ion N. Angelescu

considera că obiectul de studiu al științei economice

consta în cunoașterea, explicarea și conducerea

formelor succesive de organizare economică.

Referindu-se la metoda de cercetare economică, el

aprecia drept sterilă disputa privind superioritatea

metodei inductive ori a celei deductive. Analiza

istorică a fenomenelor era indispensabilă nu doar

pentru înțelegerea economiei contemporane, ci,

având o funcție prospectivă, și pentru înțelegerea

evoluției viitoare a fenomenelor și proceselor

economice. Conducerea vieții economice trebuia să

se sprijine pe cunoașterea temeinică a realităților

acesteia, pe cercetări științifice riguroase.

Între anii 1920-1921, Ion N. Angelescu a

propus o reformă financiară bazată pe adoptarea unor

legi, precum: „Legea impozitului cedular pe venitul

special”, „Legea impozitului unic progresiv pe

venitul global”, „Legea asupra schimbului de măr -

furi, valori și servicii și asupra consumului de lux”,

„Legea privind impozitul asupra valutei imobiliare”,

„Legea asupra monopolului alcoolului”, „Legea

asupra monopolului zahărului”, „Legea asupra

impozitului excepțional progresiv pe capital”, „Legea

asupra plății despăgubirilor de război, amortizării

datoriei publice și ameliorării valutei naționale”,

cărora li s-au alăturat „Proiectul de impozite asupra

câștigurilor de război” și cel referitor la „monopolul

desfacerii petrolului”. De asemenea, Ion N.

Angelescu a participat la elaborarea „Legii minelor”

din 1924 și a „Legii energiei” din același an.

La 12 septembrie 1925, Ion N. Angelescu a

fost numit consilier permanent inamovibil la

Secțiunea a III-a a Consiliului Legislativ interbelic și

tot la aceeași dată a fost numit președinte la aceeași

secțiune a Consiliului Legislativ, unde a funcționat în

această calitate până la decesul său survenit în 1930.

Alexandru N. Gane, primul prim-președinte al

Consiliului Legislativ interbelic, evidenția în

discursul rostit la deschiderea celui de al patrulea an

de activitate a Consiliului Legislativ, munca depusă

în vederea unificării legilor economice și financiare,

de Secțiunea a III-a a Consiliului Legislativ, sub

președinția domnului I. N. Angelescu, care a

întocmit: un Proiect de lege al contabilității generalea statului, un Proiect de reorganizare a Curții deConturi și un Proiect de Cod al muncii.

Bogatele cunoștințe din domeniul economiei

și a legislației financiare i-au permis lui Ion N.

Angelescu să redacteze numeroase lucrări valoroase,

dintre care unele s-au bucurat de un amplu ecou

internațional. Din rândul acestor lucrări fac parte:

„Istoria comerțului universal în legătură cu istoriaeconomică și cu istoria culturilor popoarelor”,„Cunoașterea și conducerea pieței economice”,„Studiu istorico-statistic asupra evoluției naționalea popoarelor”, „Principii de metodă și regularitățistatistice”, „Puterea economică și puterea politică”,„Cooperația și socialismul în Europa”, „Politicaeconomică a României Mari”, „Asigurările socialeîn statele moderne” ș.a.

În lucrările sale, Ion N. Angelescu a abordat

variate probleme teoretice și practice. În primul rând,

s-a remarcat clasificarea originală și competentă pe

care a făcut-o științelor economice, într-un moment în

care existau dispute serioase în privința sistematizării

lor. Conform clasificării sale, științele economice

includ: economia socială generală (teoretică), istoria

economică, economia socială specială (practică),

știința gospodăriei publice, statistica și politica so -

cială. În felul acesta, științele economice au dobândit

atât un rol teoretic, ca fundament al cercetării

problemelor economice în mod sistematic, cât și un

rol practic prin aplicarea lor în cadrul învățământului

superior.

După cum se poate constata din lucrările sale,

Ion N. Angelescu s-a preocupat de cercetarea istoriei

economiei naționale, pornind de la origini, fiind un

promotor în această privință. S-a numărat printre

primii economiști care au cercetat evoluția vieții

economice rurale și urbane din România, de-a lungul

câtorva secole, evidențiind modul în care factorul

economic a contribuit la afirmarea națiunii române. A

considerat, de altfel, că istoria economică are o

importanță majoră în viața unui popor. În concepția

sa, prezentarea ei obiectivă și detaliată ușurează

înțelegerea proceselor și fenomenelor economice din

trecut, prezent și viitor, integrându-le atât în spațiul

național, cât și în cel universal. Ion N. Angelescu a

adus o contribuție originală și în problema elucidării

metodei și metodologiei utilizate în științele

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


economice, considerând metoda istorico-statistică ca

cea mai indicată și corespunzătoare scopurilor

urmărite de știința economică.

Ca exponent al curentului industrializant

neoliberal, Ion N. Angelescu s-a pronunțat pentru

ridicarea prestigiului economic al României, prin

edificarea unui complex economic național

performant, în condițiile favorabile generate de

înfăptuirea Marii Uniri, după încheierea victorioasă a

războiului de reîntregire a țării. Ion N. Angelescu a

prezentat, în lucrările sale, industrializarea României,

alături de promovarea unei agriculturi intensive ca

priorități vitale, absolut indispensabile, pe drumul

anevoios dar pe deplin posibil al modernității. Ion N.

Angelescu a militat, cu încredere și obiectivitate,

pentru aplicarea principiului „prin noi înșine”,cunoscuta deviză liberală, aducând în favoarea lui

argumente plauzibile și documentate, care atestau

faptul că economia noastră integrală se poate

îndestula prin ea însăși.

Observator atent și realist al situației din țară,

Ion N. Angelescu a remarcat nivelul de trai scăzut al

populației profund afectate de război, de sărăcie și de

perspectivele nefavorabile ale crizei economice ce se

contura la orizont în preajma anului 1929. Pentru

refacerea cât mai rapidă a economiei românești, Ion

N. Angelescu s-a exprimat, în scrierile sale, în fa -

voarea unei ample acțiuni de industrializare, capabile

să dezvolte forțele de producție, să modernizeze

agricultura și să valorifice eficient resursele de

materii prime, crescând volumul avuției naționale și

productivitatea muncii. El adăuga la sectoarele

industrial și agricol, sectoarele comercial, financiar

și de transporturi, care urmau să asigure realizarea

unei economii integrale. De altfel, Ion N. Angelescu

a militat consecvent pentru asigurarea independenței

economice a României în condițiile în care, ca

rezultat al primului război mondial, aveau loc

reașezări în raporturile de forțe pe plan mondial.

Politica economică românească, afirma el, trebuia să

servească intereselor economice naționale, indiferent

dacă este în armonie sau în conflict cu tendințele

politicii economice a marilor puteri. Pentru noi, arăta

economistul român în spiritul protecționismului

clasic, progresul material sau spiritual al lumii nuprezenta importanță dacă se realiza cu prețuldistrugerii sau al slăbirii economiei naționale1

.

Analist lucid, Ion N. Angelescu era conștient

de faptul că România nu putea atinge într-un interval

scurt de timp, nivelul țărilor celor mai dezvoltate

industrial și nici nu trebuia să renunțe la valorificarea

potențialului său agricol. De aceea, nota el, Românianu era menită să devină un stat industrial, dar nici numai putea rămâne un stat agricol. El considera că ostructură economică industrial-agrară ar corespundeatât posibilităților economiei românești, cât șicompoziției socio-profesionale a populației2.

Referitor la sursele financiare care trebuiau să

alimenteze economia, Ion N. Angelescu a evidențiat,

în opera sa, în mod deosebit, importanța efortului

propriu în producerea capitalului, deoarece nicio țară

nu se putea dezvolta numai pe baza capitalului străin,

adus prin mari sacrificii și concesii. Reformele fiscale

inițiate și propuse spre a fi aplicate de Ion N.

Angelescu au atestat, de altfel, preocuparea lui pentru

procurarea de mijloace financiare interne proprii, pe

care el le considera mult mai rentabile. În politica

valutară, Ion N. Angelescu s-a pronunțat pentru

întărirea continuă a puterii de cumpărare a leului, atât

în interior cât și în exterior, prin elaborarea unor

măsuri concrete ce urmau să fie aplicate de Banca

Națională. De asemenea, el a fost și precursorul ideii

de introducere a unei monede internaționale unice,

menite să intensifice cooperarea reciproc avantajoasă

dintre state în viitor.

Ion N. Angelescu a crezut, a susținut și a luptat

cu toată convingerea spre a demonstra valabilitatea

universală a doctrinei solidarismului social-eco no -

mic, devenind promotorul ei în țara noastră. De altfel,

un loc deosebit în tematica cercetărilor sale,

concretizate prin lucrări de valoare, a revenit pro -

blemei solidarismului social-economic, care pentru

el avea un fundament individualist liberal și se

prezenta în concordanță deplină cu legile dezvoltării

economico-sociale, formând idealul social al ade -

văratelor democrații moderne. Opiniile formulate de

Ion N. Angelescu cu privire la solidarismul social-

economic conduc la concluzia că înfăptuirea lui

asigură, printr-o colaborare voluntară, susținută, și

emanciparea tuturor claselor și categoriilor sociale,

în lupta lor permanentă pentru o viață prosperă și

pentru înlăturarea contradicțiilor și inegalităților

flagrante existente în societate.

Studiul economiei românești, ilustrat cu nu -

meroase date statistice și indicatori numerici concreți,

a constituit, pentru Ion N. Angelescu, o preocupare

centrală, care a valorificat calitatea sa de analist

meticulos dotat cu o deosebită putere de a penetra în

intimitatea complexă a vieții economice specifice

epocii sale. În opinia sa, în cazul în care cooperația

reprezintă apogeul și triumful aplicării doctrinei

solidariste, promovând spiritul asociativ și de



1

Ion �. Angelescu: Politica economică a României faţă depolitica economică imperialistă, Bucureşti, 1923, p.40

2

Ion �. Angelescu: Politica economică a României Mari,Bucureşti, 1919, p. 27

întrajutorare reciprocă în societatea românească,

asigurările sociale constituie încorporarea cea mai

legitimă a solidarismului în viața unui popor,

deoarece ele garantează un minimum de existență

decentă individului, atât în perioada activă a vieții

sale, cât și după aceea, apărându-l de toate riscurile

posibile prin legislația adoptată în această direcție.

Ion N. Angelescu mai propunea, ca o sarcină de viitor

și rezolvarea problemei șomajului printr-o mai bună

organizare a bursei muncii.

În lucrările sale, Ion N. Angelescu s-a

preocupat și de necesitatea existenței unei corelații

permanente între cultura și economia unui popor, fapt

de o deosebită importanță pentru practica vieții

economico-sociale de zi cu zi.

Opera de sorginte neoliberală a lui Ion N.

Angelescu, privită în ansamblul ei, proiectează o

imagine grăitoare și incitantă a stării economiei

românești interbelice, putând fi considerată o

adevărată biografie a neamului românesc, aflat în

drum spre afirmare și modernitate.

A colaborat în cursul timpului la numeroase

publicații, între care „Economia națională”,

„Independența economică”, „Bulletin statistique dela Roumanie”, „Revue économique et financière”,„Biblioteca analelor statistice și economice”, „RevueAnnales Statistiques et Economiques,” „Analelestatistice și economice”, „Revue économiqueinternationale”, „Revista de studii sociale”.

Personalitate marcantă și complexă, Ion N.

Angelescu s-a dovedit, prin întreaga sa activitate teo -

retică și practică, un economist, un profesor universitar

și nu în ultimul rând un specialist al Consiliului

Legislativ interbelic deosebit de valoros, care, animat

de largi convingeri democratice, a între prins cercetări

laborioase, reușind să dea răspunsuri îndrăznețe la

problemele economiei românești, prin prisma apar te -

nenței sale politice neoliberale. Din păcate, Ion N.

Angelescu a decedat, răpus de o boală necru țătoare, la

16 februarie 1930, în plină putere creatoare. De remarcat

că Academia Română a organizat, în 1995, o sesiune

științifică omagială dedicată împlinirii a 110 ani de la

nașterea lui Ion N. Angelescu, prilej de a evidenția

prodigioasa sa activitate multilaterală și de a pune în

lumină locul și importanța operei sale în istoria gândirii

economice românești.



BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Originea răzeșilor și moșnenilor. Caracterul codevălmășiei lor. Studii sociale. Fascicola I, Pitești, 1909,

116 p.

2. Mai mult idealism. Conferință ținută la Ateneul din Pitești în ziua de 7 martie 1910, București, 1910, 24 p.

3. Die Kriminalitätsbewegung in Rumänien in der letzen 35 Jahren. Ursachen und Bekämpfung derKriminalität mit 14 Tabellen 16 Diagramen und 12 Statistischen Karten, Bukarest, 1912, 168 p.

4. Principii de metodă și regularități statistice ... , București, 1912, 37 p.

5. Cooperația și socialismul în Europa, București, Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer, 1912 – 1913,

728 p.

6. Asigurările sociale în statele moderne, București, 1913, 320 p.

7. Despre mortalitate. Studiu de statistică generală, București, 1913, 116 p.

8. Cunoașterea și conducerea pieței economice. Studiu istorico-statistic asupra evoluției naționale a popoarelor,București, 1914, 249p., ediția a II-a completată, București, Editura „Flacăra”, 1915, 249 p.

9. L’Évolution du commerce extérieur de la Roumanie, Bucarest, 1914, 35 p.

10. Istoria comerțului universal în legătură cu istoria economică și cu istoria culturilor popoarelor. Lecțiune

de deschidere a cursului său de la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, București, 1914,

31 p.

11. În jurul scrierii „Cooperația și socialismul în Europa” – Opera și critica, București, 1914, 33 p.

12. Le mouvement coopératif en Roumanie, Bucarest, 1914, 24 p.

13. Avuția națională a României, București, 1915, 14 p. (De remarcat că această lucrare conține primele estimări

ale bogăției naționale a României).

14. Începuturile capitalismului modern (Lecțiuni de Istoria comerțului universal ținute la Academia de Înalte

Studii Comerciale), București, 1915, 71 p.

15. Istoria luptelor pentru expansiunea economică (sec. 16 – sec. 20) (Lecțiuni de Istoria comerțului universal

ținute la Academia de Înalte Studii Comerciale), București, 1915, 83 p.

16. Le commerce extérieur et l’industrie nationale de la Roumanie, Bucarest, 1916, 36 p.

17. Evoluția economică a Țărilor Române, vol. I, București, 1916, 139 p.

18. Istoria economică și alte științe economice (Lecțiuni ținute la Academia de Înalte Studii Comerciale și

Industriale), București, 1916, 34 p.

19. Puterea economică și puterea politică (Lecțiuni de deschidere ținute la Academia de Înalte Studii

Comerciale și Industriale), București, 1916, 38 p.

20. Actualități financiare, Iași, 1918, 56 p.

21. Problema financiară, Iași, 1918, 125 p., București, 1919 (și ediție franceză)

22. Histoire Économique des Roumains, Tome I, Genève – Paris, 1919, 368 p.

23. Politica economică a României Mari, București, Tipografia profesională Dimitrie C. Ionescu, 1919, 32 p.

24. La politique économique de la Grande Roumanie, Bucarest, Imprimerie „Poporul”, 1919, 54 p.

25. Îndrumări în politica economică și financiară a României, București, 1920, 40 p.

26. Reforma financiară. Proiecte de legi depuse în Cameră însoțite de o expunere a situației financiare(Adunarea Deputaților. Sesiunea ordinară 1920-1921), București, 1920, 56 p.

27. Reforma contribuțiunilor directe. Raportul d-lui deputat profesor doctor. I. N. Angelescu, București,

Imprimeria Statului, 1921, 77 p.

28. Politica economică a României față de politica economică imperialistă, București, 1923, 112 p.

29. Solidarismul economic. Conferință ținută la Fundația Universitară Carol I în ziua de 25 martie 1923,

București,1923, 15 p.

30. L’accroissement de la production et son influence sur les variations du change en Roumanie, Bucarest,

1924, 60 p.

31. The increase of production and its influence on the national currency of Roumania, Bucharest, 1924, 58 p.

32. Balance des Paiements de la Roumanie à l’étranger par rapport à sa politique économique, Bucarest, 1925,

28 p.

33. Problema noastră monetară, București, 1925, 14 p.

34. Les nouvelles tendances de l’Économie Internationale, Bucarest, 1925, 23 p.



35. Masa de manevră valutară, București, 1925 – 1926, 17 p.

36. Palatul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale. Dare de seamă făcută pentru Consiliul deAdministrație al instituției (cu 27 vederi din interiorul palatului), București, 1926, 57 p.

37. Situația și organizarea economică a României în anul 1926, București, 1927.

38. Tehnica stabilizării leului, București, 1928, 25p.

39. Finanțele publice ale României în ultimii 20 de ani, București, Atelierele Grafice SOCEC & Co., S.A.,

1929, 123 p.

40. La politique économique de la Grande Roumanie, par le Prof. dr. I. N. Angelesco. Compte rendu par Jean

Sillesco, Lyon, fără an, 32 p., (anul datării prefeței: 1921).

41. Politica economica della Grande Romania, del Prof. Dott. I. N. Angelesco, din cadrul volumului LaRomania economica. Prefazione di Jean Sillesco, Milano, (anul datării prefeței: 1921).

42. Introducere și prefață la volumul Stabilizarea monetară în Europa și consecințele ei economice, București,

1928.



„Din punct de vedere juridic, puterealegiuitoare are întâietate față de celelalte puteri, areplenitudinea atribuțiunilor, cu excepția aceloratribuțiuni încredințate, în mod expres, celorlalteputeri”, susținea în cursul său de Drept

constituțional, predat la Facultatea de Drept din

București, în anul universitar 1941-1942, cunoscutul

teoretician al dreptului constituțional român,

profesorul I.V. Gruia.

Acest citat a fost ales cu multă inspirație de

reputații juriști, prof. univ. dr. Constanța Călinoiu, în

prezent șeful Departamentului Legislativ al Senatului

României, și prof. univ. dr. Victor Duculescu,

specialiști de marcă în materia dreptului parlamentar

românesc, pentru a servi drept motto al tratatului de

„Drept parlamentar”, apărut, în anul 2009, la Editura

„Lumina Lex”.

Cea de-a doua ediție, revăzută și completată, a

fost, din păcate, ultima lucrare a regretatului prof.

univ. dr. Victor Duculescu, personalitate remarcabilă

a științei juridice românești, autor al unor lucrări de

excepție în domeniul dreptului internațional public,

al dreptului constituțional și al dreptului parlamentar,

formator al multor promoții de juriști, în calitate de

dascăl și conducător de doctorat.

La elaborarea celei de-a doua ediții a tratatului,

autorii prezintă, într-o viziune unitară și

cuprinzătoare, o multitudine de aspecte pe care le-au

considerat esențiale pentru cunoașterea activității

parlamentare, atât de către specialiști, cât și de

publicul larg.

Valorificând literatura de profil, dar și bogata

experiență în domeniul legislativ, autorii și-au

structurat lucrarea în nouă capitole, după cum

urmează: Parlamentul – organ reprezentativ suprem,expresie a suveranității naționale. FuncțiileParlamentului; Conceptele de bază și principiiledreptului parlamentar; Mandatul parlamentar;Dreptul parlamentar instituțional; Dreptulprocedural parlamentar; Relațiile dintre Parlamentși celelalte organe ale statului. Importanța,dimensiunile și limitele controlului parlamentar;

Diplomația parlamentară și rolul său în promovareaintereselor și imaginii României; Contenciosul deconstituționalitate în dreptul parlamentar;Parlamentul European și Parlamentele naționale.

Pentru înțelegerea funcționării practice și a

modului în care lucrează astăzi, în România,

instituțiile parlamentare, după tratarea teoretică a

problematicii, lucrarea este completată în mod foarte

util cu referiri la documente parlamentare, texte

legislative, decizii ale Curții Constituționale,

regulamente, rapoarte, moțiuni, apeluri, declarații și

hotărâri.

Față de ediția din anul 2006, în prezenta ediție,

autorii prezintă problematica mandatului parlamentar

prin prisma noilor dispoziții privind scrutinul

uninominal, reglementat de prevederile Legii nr.

35/2008, fiind reliefată semnificația politică și

trăsăturile mandatului parlamentar. De asemenea,

sunt tratate unele probleme legate de dobândirea,

durata și exercitarea acestuia, libertatea de opinie și


NOI APARIŢII EDITORIALE

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu

Drept parlamentar

Ediția a 2-a, București, Editura Lumina Lex, 2009, 511 p.

imunitatea parlamentară, protecția mandatului

parlamentar în dreptul românesc. Totodată, autorii

abordează în noua ediție a lucrării, evoluția man -

datului parlamentar prin studiul instituțiilor parla -

mentare în decursul timpului. O prezentare a

problemelor actuale ale dreptului parlamentar ar fi,

după părerea autorilor, incompletă dacă nu s-ar face

referire și la unele probleme de contencios de con sti -

tuționalitate care privesc, în mod special, dreptul

parlamentar. Prin urmare, în capitolul VIII al lucrării

autorii prezintă o serie de decizii ale Curții

Constituționale legate de controlul Regulamentelor

parlamentare.

Un alt capitol, substanțial îmbogățit, este

Capitolul IX – Parlamentul European și Parlamentelenaționale. În cadrul acestuia este analizată poziția

Parlamentului European în sistemul organismelor

comunitare, competența și atribuțiile Parlamentului

European, relațiile dintre Parlamentul European și

parlamentele naționale, importanța și rolul princi -

piului subsidiarității, ultima parte a capitolului fiind

consacrată Tratatului Constituțional European și pro -

blematicii raporturilor dintre parlamentele naționale

și Parlamentul European.

Capitolul final al lucrării se încheie cu o analiză

a principalelor elemente de noutate aduse de Tratatul

de la Lisabona, relevând contribuția acestuia la

afirmarea, în perspectivă, a Parlamentului European

în sistemul instituțiilor comunitare. Intrarea în vigoare

a Tratatului de la Lisabona va fi în măsură să permită

dezvoltarea în noile condiții a dreptului parlamentar,

elaborarea unor proceduri și metode de lucru care să

servească cât mai bine noilor atribuții ce revin

Parlamentului European și parlamentelor naționale.

Autorii concluzionează la sfârșitul acestui

capitol că, prin adoptarea noului Tratat Constituțional

European, dreptul parlamentar va cunoaște o nouă

etapă a dezvoltării sale, asigurând împletirea inte -

reselor europene cu interesele naționale ale tuturor

statelor membre ale Uniunii Europene.

Pornind de la afirmația ilustrului gânditor Jean

Jacques Rousseau că „principiul vieții politice stă înautoritatea suverană: puterea legiuitoare este inimastatului; puterea executivă este creierul care punetoate părțile în mișcare...�u prin legi dăinuiește unstat, ci prin puterea sa legiuitoare”, autorii subliniază

că „respectând egalitatea puterilor statului, prinsarcinile deosebite care îi revin, puterea legiuitoaredispune de anumite posibilități de afirmare care îisunt proprii și care o situează în fruntea tuturorinstituțiilor statului”.

Examinând din multiple unghiuri problemele

ce privesc Parlamentul, lucrarea Drept parlamentarse adresează în primul rând studenților și cursanților,

dar și practicienilor, parlamentarilor și funcționarilor

parlamentari, autorii dorind să sublinieze valoarea

profesiunii juridice, rolul juriștilor în elaborarea și

adoptarea legilor, în desăvârșirea formei și con -

ținutului acestora, convingerea lor fiind că juriștii

sunt chemați tot mai mult să-și aducă contribuția la

desăvârșirea acțiunii de legiferare.

consilier, șef de sector

Izabella-Nina NAVROȚCHI

�oi apariții editoriale


Binecunoscut pe scena politică a ultimilor ani

în calitate de consilier prezidențial, dl conf. univ. dr.

Ștefan Deaconu, autorul lucrării intitulate

„Metodologie juridică”, coboară în agora și ni se

înfățișează de data aceasta într-o altă ipostază, aceea

de îndrumător pe căile întortocheate ale științelor

juridice.

Nu este pentru prima dată când se întâmplă

acest lucru, mărturie stând numeroasele articole și

lucrări științifice care îl recomandă pe dl conf. univ.

dr. Ștefan Deaconu ca pe un specialist de înaltă clasă.

Lucrarea pe care dorim să o prezentăm, des -

coperită între noile apariții ale Editurii Hamangiu, se

află la cea de a doua ediție, îmbogățită în informații de

o reală utilitate, și se adresează deopotrivă studenților

anului I și tuturor celor interesați în „dezlegarea

misterelor” proceselor prin care trec actele normative,

de la elaborare și până la aplicarea lor.

Considerat ca „matematica științelor sociale”,

dreptul necesită în mod imperativ o tehnică de

expunere tematică și de analiză logică riguroasă.

Este și motivul pentru care autorul și-a con -

ceput lucrarea ca pe un ghid în care sunt descrise

metodele cunoașterii temeinice, explicării și inter -

pretării dreptului.

Structurată în 12 capitole, lucrarea de față

abordează, pe de o parte, aspecte care aparțin teoriei

generale a dreptului, iar, pe de altă parte, cuprinde

noțiuni elementare necesare întocmirii lucrărilor

științifice și orientări referitoare la forma și conținutul

actelor pentru accederea în profesie (CV, reco man -

dare, scrisoare de intenție).

Primele patru capitole urmăresc în special

definirea conceptului de metodologie juridică, evo -

luția istorică și importanța acesteia și familiarizează

cititorul cu metodele de cercetare ale științei juridice

și ale științelor sociale cu aplicații eficiente în

practica dreptului.

Astfel, alături de metodele clasice de inter pre -

tare logică, istorică, sociologică și comparată a

normelor juridice, și-au câștigat un loc incontestabil

metodele apărute ca urmare a dezvoltării științei și a

tehnicii, cum ar fi metodele comparative, statistică,

experimentală, informațională, sistemică sau

prospectivă.

Trecând de la problemele teoretice la cele

practice, mult prea puțin sau chiar deloc tratate în

cursurile de specialitate, capitolele V, VI și VII pun

accentul pe demersul documentar, acesta constituind

temelia unei pregătiri solide, decisive în formarea

specialiștilor de înaltă ținută profesională.

Pornind de la indicarea în mod concret a

sediilor bibliotecilor cu un fond de carte juridică și a

surselor bibliografice recunoscute în domeniu,

autorul subliniază și importanța însușirii voca -

bularului specific stilului juridic, nu trece cu vederea

nici regulile de bază pentru efectuarea unui studiu

aprofundat și detaliază formele documentării.

O atenție deosebită este acordată prezentării

celor mai actuale programe de Internet care oferă

utilizatorului o gamă largă de informații legislative,

de jurisprudență sau de doctrină, din țară și din

străinătate.



Ştefan Deaconu

Metodologie juridică: Curs practic pentru studenţi

Ediția a 2-a, București, Editura Hamangiu, 2009, 141 p.

Capitolele VIII și IX analizează sistematic

cerințele redactării și prezentării unei lucrări de

specialitate, punând la dispoziție cititorului exemple

clare, utile nu numai pentru o corectă înțelegere, dar

și pentru o asimilare eficientă a regulilor specifice

acestor activități.

Ne surprind în mod plăcut rigurozitatea cu care

autorul se apleacă asupra celor mai mici detalii și

subtilități ale redactării textelor, însemnătatea aparte

conferită exprimării scrise sau orale, accentuând nu

numai exigențele tehnice, ci și pe cele artistice ale

stilului juridic, precum și „strategiile” de succes

recomandate în abordarea temelor analizate.

Îmbogățite cu valoroase elemente de psiho -

logie motivațională, având ca sursă de inspirație

lucrări ale unor cunoscuți specialiști în domeniu,

capitolele X și XI cuprind îndrumări practice inedite

și eficiente, referitoare la orientarea profesională,

modalitățile de elaborare a unui CV sau a unei

scrisori de intenție, prezentarea la un interviu și

dezvăluie totodată mici secrete menite să crească

șansele de reușită ale primilor pași în carieră.

În final, realizând o simetrie armonioasă cu

debutul lucrării, capitolul destinat tehnicii de ela -

borare și adoptare a actelor normative dezvoltă într-o

manieră bine organizată, concisă, dar cuprinzătoare

și ușor accesibilă, atât noțiuni de bază privind ierarhia

și structura actelor, cât și etapele procedurii

parlamentare legislative, precum și procedurile, la

nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și

prezentarea proiectelor de documente de politici

publice, a proiectelor de acte normative și a altor

documente, în vederea adoptării sau aprobării lor.

Privită nu numai ca tehnică, ci și ca artă,

elaborarea actelor normative se supune unor rigori

specifice care condiționează calitatea legislației,

esențială pentru atingerea unui nivel ridicat de

securitate juridică. Extrem de importantă pentru orice

practician al dreptului, constrâns prin natura acti -

vității să se orienteze în labirintul legislativ, cunoaș -

terea acestor reguli conduce spre o interpretare

co rectă și o aplicare corespunzătoare a normelor

juridice care ne coordonează existența.

Concepută într-un stil clar, la obiect, fără

divagații greoaie și aride, cu un pregnant caracter

practic, „Metodologia juridică” propune o viziune

nouă asupra conceptului de manual cu care ne-am

obișnuit în ultimii ani.

Bibliografia bogată și variată, cuprinzând

lucrări din domenii diferite, ne oferă o imagine

mai concretă asupra demersului autorului de a

îmbina cu succes științele sociale; rezultatul final

este acela că cititorul se bucură nu numai de o

lectură plăcută și captivantă, care reușește să îi

trezească interesul pentru o cunoaștere mai

aprofundată a materiei, ci și de un instrument de

lucru foarte util.

expert

Alina ISTUDOR



La Editura Universul Juridic a apărut recent o

carte omagială, intitulată „Despre drept și științaadministrației: Profesorul Ioan Alexandru în dialogcu Mihail Albici”, dedicată profesorului universitar

doctor Ioan Alexandru, aflat de nu mai puțin de 50

de ani în slujba dreptului.

Prefațată într-un mod concis, dar pătrunzător

și în cunoștință de cauză, de către dr. Gavril Iosif

Chiuzbaian, președintele Uniunii Juriștilor din

România, lucrarea este realizată sub forma unui

dialog tulburător între profesorul universitar Ioan

Alexandru și Mihail Albici, secretar executiv al

Uniunii Juriștilor .

Primul capitol, intitulat sugestiv „O viațăpentru drept”, prezintă evoluția profesional-

știin țifică a profesorului Ioan Alexandru, prin

amintirea principalelor repere ale evoluției pro -

fesionale pe parcursul celor 50 de ani de activitate

teoretică și practică în domeniul dreptului. De

asemenea, în dialog sunt evocate o serie de per so -

nalități ale vieții publice și juridice românești, evi -

dențiindu-se contribuția celor care l-au susținut pe

profesor și au sprijinit știința dreptului și știința

administrației publice, într-o perioadă în care nu se

putea vorbi deschis despre acestea.

Ioan Alexandru s-a oprit îndeosebi la evocarea

profesorului Ioan Ceterchi, președintele Consiliului

Legislativ între anii 1971-1980, despre care spune că

i-a marcat destinul. Profesorul amintește de

colaborarea fructuoasă cu acesta, fiind numit în acea

perioadă consilier-colaborator extern al Consiliului

Legislativ, dar și de renumele pe care cel de-al doilea

Consiliu Legislativ îl avea în acele timpuri : „Subconducerea sa, Consiliul Legislativ a fost o realăautoritate în materie legislativă, care a marcatputernic calitatea actelor normative din aceaperioadă, nu numai din punctul de vedere al tehniciilegislative, dar chiar și al conținutului normelorjuridice de drept pozitiv sau procedural. PrestigiulConsiliului Legislativ provenea și din autoritateainformală în plan profesional pe care o avea mareamajoritate a consilierilor în frunte cu prof. I.Ceterchi.”

Capitolul al II-lea, denumit „Slujitor al științeiadministrației”, este dedicat pasiunii profesorului

Ioan Alexandru pentru știința administrației,

materializată prin zecile de cărți și tratate universitare

și sutele de articole pe care le-a scris în această

ramură a dreptului, de-a lungul anilor, dar și prin

interesul arătat pentru redresarea învățământului

superior românesc în acest domeniu.

Dând dialogului valențe științifice, Mihail

Albici îl provoacă pe interlocutorul său la o discuție

incitantă privind relația dintre politică, administrație

și justiție, având în vedere că profesorul Ioan

Alexandru a contribuit substanțial la elaborarea și

fundamentarea unor concepte privind organizarea și

funcționarea administrației publice în acord cu noile

realități ale societății românești. De asemenea, pentru

că are o bogată experiență ca universitar, fiind

fondator al unei facultăți de administrație publică al

cărei decan a fost timp de 14 ani, profesorul Ioan

Alexandru vorbește și despre starea actuală a

învățământului juridic românesc, dar și despre stadiul



Ioan Alexandru

Despre drept şi ştiinţa administraţiei:Profesorul Ioan Alexandruîn dialog cu Mihail Albici

București, Editura Universul Juridic, 2009, 154 p.

actual al administrației publice românești, despre

cum ar putea fi reconciliată relația administrației

publice cu cetățeanul și despre posibilitatea ca

administrația să înceteze a mai fi doar o simplă

funcție.

Referitor la cel de-al treilea capitol al acestei

lucrări, numit „Preocupări de viitor”, profesorul

Ioan Alexandru, în cadrul discursului său ținut la

festivitatea de sărbătorire a sa și de lansare a acestei

cărți, la sediul Uniunii Juriștilor din România,

spunea: „... întrebările pe care domnul Albici le-agrupat în partea a treia, privind preocupările deviitor, mi s-au părut cam inoportune. Cum măîntreabă, zic eu, că la 70 de ani ce perspective am?Gândindu-mă însă la viitor, n-am cum să scap dinvedere că am copii, că am nepoți, că am oamenitineri cu care am lucrat și cărora le doresc un viitorfrumos, succese profe sionale, deci, vrând-nevrând,

trebuie să mă preocup și de viitor, cel puțin din acestpunct de vedere.” Astfel, profesorul dezvăluie, în

dialogul său cu Mihail Albici, planurile sale pro fe -

sionale de viitor, subliniind că intenționează să-și

continue cercetările privind evoluția relației politică-

administrație-justiție, în încercarea de a descifra

cauzele derapajelor actuale de la democrația consti -

tuțională.

Însoțită de o importantă bibliografie, despre

care Mihail Albici spunea că ar putea constitui „uncurs, sau chiar un tratat de drept al științei adminis -trației condensat”, această lucrare reprezintă o istorie

a consacrării profesionale a unei personalități de

prestigiu a vieții juridice românești – Profesorul

Ioan Alexandru.

expert

Alina ANDRONE



Printre noile apariții editoriale, menționăm

recenta intrare în biblioteca Consiliului Legislativ a

numărului 2/2009 a prestigioasei reviste „DrepturileOmului”, revistă editată de Institutul Român pentru

Drepturile Omului – I.R.D.O.

Institutul Român pentru Drepturile Omului

este instituția națională, independentă, cu sediul în

municipiul București și cu personalitate juridică, care

are ca scop asigurarea unei mai bune cunoașteri de

către cei interesați a problematicii drepturilor omului,

a modului în care drepturile omului sunt garantate în

România și în alte țări, informând opinia publică,

organismele internaționale, în legătură cu modali -

tățile practice prin care drepturile omului sunt

asigurate și respectate în România.

Pentru a face problematica drepturilor omului

mai cunoscută și mai accesibilă celor interesați,

I.R.D.O. elaborează și editează studii, cercetări și

publicații referitoare la drepturile omului, o parte

dintre acestea regăsindu-se și în paginile revistei

„Drepturile Omului”, care prin amabilitatea

conducerii I.R.D.O., în principal a doamnei director

prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu, este transmisă

și Consiliului Legislativ. Astfel, colecția de reviste

care este pusă la dispoziția angajaților pentru studiere

și familiarizare cu problemele din acest domeniu, atât

de sensibil, al drepturilor și libertăților omului este

îmbogățită.

Din punct de vedere al structurii sumarului,

prezentat nu doar în limba română, ci și în limbile

franceză și engleză, și acest număr al revistei respectă

împărțirea în cele 5 părți, specifică revistei, după cum

urmează:

I. Studii, cercetări, articole;

II. Document;

III. Jurisprudenţă;

IV. Semnal;

V. Remember.

Prezentarea sumarului în principalele limbi de

circulaţie internaţională, engleză respectiv franceză,

este de un real folos tuturor celor care consultă revista

fără a fi vorbitori de limbă română, informându-se

astfel asupra materialelor care sunt prezentate în

revistă.

În acest număr, în partea rezervată studiilor,

cercetărilor şi articolelor, sunt prezentate materiale

ale specialiştilor, în principal din domeniul juridic,

care abordează teme actuale care au legătură cu

domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale ale omului.

Printre aceste materiale, menţionăm pe cel

elaborat de dna prof. univ. dr. Irina Moroianu

Zlătescu, în care se analizează evoluţiile sociale, în

contextul crizei globale, prin prisma relaţiei existente

între Carta Socială Europeană şi modelul social

european. Evidenţiindu-se faptul că indivizibilitatea

drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi

culturale este recunoscută în documentele Consiliului

Europei şi ale tuturor marilor organizaţii interguver -

namentale internaţionale, începând cu Organizaţia

Naţiunilor Unite, se precizează că, dacă la nivelul

Consiliului Europei drepturile civile şi politice au fost

garantate prin adoptarea Convenţiei Europene a



Revista „Drepturile Omului” nr. 2/2009

București, Institutul Român pentru Drepturile Omului

Drepturilor Omului, drepturile din domeniul econo -

mic şi social sunt reglementate prin Carta Socială

Europeană, care a fost deschisă spre semnare la 18

octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie

1965.

Evoluţiile ulterioare produse în aceste domenii

atât de sensibile au necesitat ca, în anul 1996, să fie

elaborată o variantă revizuită a Cartei Sociale

Europene, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. În

Carta Socială Europeană revizuită sunt cuprinse,

într-un document unic, atât drepturile prevăzute în

documentele precedente, cât şi noi drepturi, lărgin -

du-se perspectiva în materia drepturilor economice şi

sociale. Printre noile drepturi introduse în Carta

Socială Europeană revizuită, care trebuie asigurate,

respectate şi garantate, este de menţionat cel referitor

la demnitatea în muncă, consacrându-se şi dreptul la

protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii sociale,

stabilindu-se astfel, pentru prima dată, într-un

document internaţional, legătura dintre social şi

demnitate.

Alte materiale prezentate în partea rezervată

studiilor, cercetărilor şi articolelor sunt cele

referitoare la „Competenţă universală şi crimina -litate internaţională, ilustrare prin cazul Spaniei”elaborat de prof. univ. de drept constituţional la

Universitatea din Valencia, dl Luis Jimena Quesada,

care este şi membru al Consiliului European pentru

Drepturi Sociale, la „Accesul la norma juridică,condiţie a dezvoltării unei societăţi bazate pecunoaştere” în care autorii – dl Sorin Popescu,

preşedinte de secţie la Consiliul Legislativ şi dl

Cătălin Ciora, consilier, şef de sector în cadrul

aceleiaşi instituţii, evidenţiază faptul că egalitatea în

faţa legii, ca drept fundamental al omului, ar putea să

nu fie efectivă dacă cei interesaţi nu dispun de o

cunoaştere suficientă a normelor care sunt aplicabile,

datorită lipsei accesului la normele de drept. De

asemenea, se mai prezintă studii referitoare la

„Principii internaţionale privind independenţajustiţiei”, elaborat de dl prof. univ. dr. Ioan Vida,

preşedintele Curţii Constituţionale, la „Corupţia – unatentat la drepturilor omului”, autor – dl ambasador

dr. Ioan Maxim, care a fost timp de 10 ani membru al

Subcomisiei ONU pentru drepturile omului,

actualmente desfăşurându-şi activitatea în cadrul

I.R.D.O., la „Terorismul Cibernetic”, studiu elaborat

de dl Radu Dan Cristian şi la „Dreptul la sănătate.Probleme globale”, articol redactat de dl dr. Octavian

Popescu.

Toate aceste materiale sunt însoţite, în finalul

lor, de un scurt rezumat în limbile franceză şi engleză,

astfel încât, în ceea ce priveşte conţinutul articolelor

publicate în această parte a revistei pot afla informaţii

importante nu doar vorbitorii de limba română.

Dintre actele normative publicate în Monitorul

Oficial al României, Partea I, şi care nu se referă la

domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului, evidenţiate în partea a II-a a numărului

2/2009 al revistei, menţionăm Convenţia nr. 102/1952a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) privindnormele minime de securitate socială, ratificată de

România prin Legea nr. 115/2009 şi Codul europeande securitate socială, semnat de România la data de

22 mai 2002 şi ratificat prin Legea nr. 116/2009.

În partea a III-a a acestui număr al revistei se

continuă prezentarea cazurilor celor mai

reprezentative pronunţate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin care s-au admis, chiar

parţial, cereri ale cetăţenilor români, ca urmare a

constatării încălcării drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului săvârşite de statul român.

Dintre evenimentele, acţiunile, întrunirile şi

simpozioanele mai importante care sunt prezentate în

partea a IV-a revistei, este de menţionat desfăşurarea

la Cheia, în perioada 25-28 iunie 2009, a celei de-a

XV-a ediţii a cursurilor Universităţii Internaţionalea Drepturilor Omului. Acest eveniment de prestigiu

şi tradiţie în domeniul drepturilor omului se

desfăşoară anual prin grija I.R.D.O., în colaborare cu

Catedra UNESCO pentru drepturile omului,

democraţie, pace şi toleranţă, Asociaţia pentru

Naţiunile Unite din România şi Asociaţia Clubul de

la Cheia „Victor Dan Zlătescu”, cu concursul I.D.E.F.

Tema principală a acestei ediţii a fost „Protecţia şipromovarea drepturilor omului la 60 de ani de laconstituirea Consiliului Europei şi 10 ani de laadoptarea Cartei Sociale Europene revizuite.Educaţia pentru valori”. Lucrările acestei ediţii au

fost deschise de către dna prof. univ. dr. Irina

Moroianu Zlătescu, directorul I.R.D.O., ulterior

rostind alocuţiuni dl prof. univ. dr. Ioan Vida,

preşedintele Curţii Constituţionale, dna prof. univ. dr.

Mona-Lisa Belu Magdo, judecător la Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, dna judecător Ana Lăbuş, membru

C.S.M, dna prof. univ. dr. Letizia Fiorillo dello

Russo, secretar general adjunct „Jus Primi Viri”

Roma, dl prof. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea,

coordonator al Catedrei UNESCO pentru drepturile

omului, democraţie, pace şi toleranţă, senator şi dna

comisar de poliţie Viorica Marincaş.

În cadrul celor patru secţiuni tematice, pe baza

cărora s-au desfăşurat lucrările Universităţii, au

prezentat materiale, care au prilejuit ample incursiuni

şi dezbateri referitoare la problematicile abordate,

experţi şi cercetători, cadre didactice din învă ţă -



mântul universitar şi preuniversitar, magistraţi

membri ai Consiliului Superior al Magistraturii şi ai

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, specialişti din

cadrul Consiliului Legislativ, cadre din administraţie,

doctoranzi şi masteranzi, precum şi reprezentanţi ai

organizaţiilor neguvernamentale interne şi inter na -

ţionale.

În partea de final a acestui număr al revistei,

intitulată sugestiv „Remember”, sunt prezentate

principalele activităţi proprii sau în colaborare,

organizate de I.R.D.O., precum şi participările

Institutului la alte manifestări, menţionându-se şi

perioada desfăşurării respectivelor lucrări. Prin

calitatea materialelor elaborate de specialişti în

domeniu, personalităţi din lumea ştiinţifică, cer -

cetători, care îşi desfăşoară activitatea în sectorul

public sau cel privat, sau în cadrul organizaţiilor

neguvernamentale interne sau internaţionale, se

menţine constant interesul cititorilor revistei

„Drepturile Omului” editată de Institutul Român

pentru Drepturile Omului, care aşteaptă cu nerăbdare

apariţia următorului număr, pentru a-l studia şi a se

familiariza cu problemele din acest domeniu al

drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

ale omului.

consilier, şef de sector

Cătălin CIORA



Propuneri de lege ferenda extrase din articolele publicateîn revistele de drept româneşti

(semestrul I 2009)

– Bibliografie indexată şi adnotată∗ –1. A�DREESCU, MARIUS – Delimitarea puterii discreţionare de excesul de putere în activitatea

autorităţilor statului. În: Curierul Judiciar, nr.1, 2009, p.33-34

Autorul propune ca, în perspectiva unei noi revizuiri a Constituţiei României, la art.1, ce are denumirea marginală “Statul

român”, să se adauge un nou alineat care să prevadă că: “Exercitarea puterii statale trebuie să fie proporţională şi

nediscriminatorie”.

Subiect: autoritate de stat ; constituţie, revizuire ; exces de putere ; putere discreţionară

2. APOSTOL TOFA�, DA�A – �econstituţionalitatea Guvernului în exerciţiu. În: Curierul Judiciar, nr.2,

2009, p.92-96

Se propune ca într-o viitoare reglementare constituţională să se procedeze la formularea pozitivă, explicită şi restrictivă a

textului cu privire la ordonanţele de urgenţă, precizându-se situaţiile în care ele pot fi emise, instituţiile care pot fi vizate şi

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti al căror exerciţiu poate fi restrâns. Autoarea consideră că înfiinţarea funcţiei de viceprim-

ministru printr-o ordonanţă de urgenţă încalcă prevederile art.102 alin.(3), precum şi ale art.115 alin.(6) din Constituţie. De

asemenea, în articol se semnalează deficienţe ale Legii nr.90/2001 referitoare la organizarea şi funcţionarea Guvernului

României şi a ministerelor.

Subiect: constituţie, revizuire ; Guvern ; Legea nr.90/2001 ; ordonanţă de urgenţă

3. BELIGRĂDEA�U, ŞERBA�; ŞTEFĂ�ESCU, IO� TRAIA� – Corecta interpretare a art.78 din

Codul muncii privitor la sancţionarea concedierilor netemeinice ori nelegale. În: Dreptul, nr. 5, 2009,

p.59-82

Se fac mai multe propuneri de modificare a Codului muncii: 1) modificarea art.78 alin.(2) astfel încât, în cazul analizei deciziei

de concediere pe cale judecătorească, repunerea părţilor în situaţia anterioară să acţioneze ope legis; 2) adoptarea unei soluţii prin

care instanţa judecătorească să fie obligată în mod expres, ca, în cazul constatării în timpul procesului a unei alte cauze de încetare

a contractului individual de muncă, să o verifice; 3) este propusă completarea art.78 alin.(1) cu sintagma “precum şi daune

morale”; 4) inserarea unui text care să statueze, în cazul concedierii anulate de o instanţă, posibilitatea reintegrării salariatului într-o

funcţie echivalentă existentă la acelaşi angajator; 5) completarea art.277, în sensul că latura obiectivă a infracţiunii să privească

şi “plata despăgubirilor”; 6) completarea art.278, în sensul corelării cu art.277; 7) includerea în Cod a unui text potrivit căruia

punerea în executare a hotărârii de plată a despăgubirilor şi a reintegrării în muncă să se prescrie dacă nu a fost expres solicitată

de salariat angajatorului în scris. Se mai consideră necesară abrogarea expresă a art.83-84 din Legea nr.168/1999 privind

soluţionarea conflictelor de muncă, pentru evitarea pluralismului de reglementare cu art.277-278 din Codul muncii.

Subiect: Codul muncii ; concediere nelegală ; contract individual de muncă ; salariat

4. BELIGRĂDEA�U, ŞERBA� – Consideraţii critice asupra diversităţii nejustificate a reglementărilor

legale privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în domeniul soluţionării conflictelor de

muncă. În: Revista română de drept privat, nr.3, 2009, p.11-37

Având în vedere principiul înscris în art.295 alin.2 din Codul muncii, se propune ca, de regulă, pentru toate categoriile de

persoane aflate într-un raport juridic de muncă, soluţionarea conflictelor de muncă să revină jurisdicţiei de drept comun în

materie. Cu toate acestea, pentru magistraţi şi judecătorii Curţii Constituţionale se consideră că apare logică şi oportună o

excepţie de la regula propusă mai sus, în sensul că fie, în primă instanţă, competenţa să revină curţii de apel, iar în recurs

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fie, chiar în primă instanţă, competenţa să revină Înaltei Curţi, Secţia civilă şi de proprietate

intelectuală, iar în recurs competenţa să aparţină Completului de 9 judecători ai Înaltei Curţi.

Subiect: conflict de muncă, soluţionare ; dreptul muncii ; funcţionar public ; magistrat ; militar


* Lucrare realizată de Victoria ŢĂNDĂREANU, Tudor PRELIPCEANU şi Alina ANDRONE, Direcţia de Studii şi Documentare,


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

5. BODOAŞCĂ, TEODOR – Reglementările legale privind consimţământul la adopţie. În: Dreptul, nr.2,

2009, p.40-60

Autorul propune completarea Legii nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, în sensul introducerii unui text impersonal

care să dispună că nu este valabil consimţământul la adopţie exprimat din eroare, obţinut prin dol sau violenţă. Referitor la

aceeaşi lege, se propune supunerea consimţământului adoptatorului la acelaşi tratament juridic cu cel al părintelui firesc. De

asemenea, se impune intervenţia legiuitorului în favoarea enumerării părinţilor fireşti sau, după caz, a tutorelui în rândul

persoanelor care sunt citate la soluţionarea cererilor de încuviinţare a adopţiilor internaţionale. Se mai propun abrogarea, din

aceeaşi lege, a dispoziţiilor art.12 alin.1, teza I şi alin.2, teza II, abrogarea art.15 alin.2, modificarea prevederilor art. 13, astfel

încât acestea să se refere la consimţământul copilului şi modificarea legii menţionate astfel încât consimţământul părintelui

adoptator să fie supus cerinţelor legale prevăzute pentru consimţământul părinţilor fireşti.

Subiect: adoptator ; adopţie ; consimţământ ; Convenţia europeană în materia adopţiei de copii ; copil legitim ; copil nelegitim ; Legea

nr.273/2004 ; părinţi ; tutore

6. BODOAŞCĂ, TEODOR – Contribuţii la studiul reglementărilor legale referitoare la contractul de

cesiune a drepturilor patrimoniale de autor. În: Dreptul, nr.4, 2009, p.127-142

Autorul propune modificarea tuturor textelor Legii nr.8/1996 care desemnează persoana cedentului, astfel încât acestea să se

refere exclusiv la “titularul dreptului de autor”. De asemenea, se propune modificarea dispoziţiilor art.43, astfel încât acestea

să prevadă criterii unice de stabilire a remuneraţiei, indiferent că este fixată de părţi ori de organul jurisdicţional; modificarea

textului art.43 alin.2 teza I, pentru ca acesta să se refere fără distincţie la părţile contractante; modificarea dispoziţiilor art.43

alin.3, astfel încât acestea să se refere numai la revizuirea contractului de cesiune, urmând ca, în funcţie de împrejurări, organul

jurisdicţional să decidă folosirea uneia dintre cele două modalităţi pentru reechilibrarea prestaţiilor părţilor contractante.

Subiect: contract de cesiune ; drept patrimonial de autor ; Legea nr.8/1996

7. BODOAŞCĂ, TEODOR – Contribuţii la critica unor opinii referitoare la regimul juridic al datoriilor

comune ale soţilor. În: Dreptul, nr. 5, 2009, p.113-125

Autorul consideră că art.32 lit.a din Codul familiei ar trebui modificat astfel încât să se refere şi la actele de folosire şi dispoziţie

care au ca obiect bunuri comune ale soţilor. Autorul propune ca incidenţa dispoziţiilor art. 32 lit. d din acelaşi Cod să fie

extinsă şi în cazul prejudiciilor provocate proprietăţii private iar pentru eliminarea interpretărilor generate de actuala lor

formulare, prevederile aceluiaşi articol ar trebui modificate în sensul că “soţii răspund cu bunurile comune pentru acoperirea

prejudiciului produs prin dobândirea lor ilicită”.

Subiect: Codul familiei ; datorii ; regim matrimonial

8. BODOAŞCĂ, TEODOR – Contribuţii la studiul reglementărilor legale referitoare la definirea noţiunii

drepturilor de autor şi la durata protecţiei juridice a acestora. În: Dreptul, nr.6, 2009, p.76-89

Se sugerează o soluţie normativă unitară, în sensul înlocuirii expresiei “dreptul de autor”, din textele Legii nr.8/1996, cu

expresia “drepturile de autor” sau cu altele echivalente. De asemenea, în consens cu conţinutul ei normativ, se consideră că

Legea nr.8/1996 ar putea fi denumită “Lege privind protecţia drepturilor de autor şi a celor conexe”. Totodată, autorul consideră

oportună modificarea şi completarea dispoziţiilor art.12 alin.2, art.25 alin.2, art.26, art.30 din aceeaşi lege.

Subiect: drept de autor ; Legea nr.8/1996

9. BOILĂ, LACRIMA RODICA; BOILĂ, ADELA CORI�A – �atura juridică a răspunderii civile a

personalului medical în dreptul român. În: Dreptul, nr. 5, 2009, p.83-112

Se consideră necesară reglementarea obiectivă a răspunderii civile a medicilor (în locul celei subiective existente în prezent),

modificându-se, corespunzător, art.642-643 din Legea nr. 95/2006.

Subiect: culpă ; Legea nr.95/2006 ; medic ; răspundere civilă delictuală ; răspundere medicală

10. CODREA�U, GEORGETA – Discuţii privind modificarea şi completarea art.29 din Statutul

funcţionarilor publici – Legea nr.188/1999 – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2008. În:

Dreptul, nr.6, 2009, p.13-20

Se consideră că intervenţia legislativă efectuată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.125/2008 duce şi la necesitatea

modificării Legii nr.54/2003 a sindicatelor. Astfel, cadrul normativ general, stipulat prin art.4 din Legea nr.54/2003, ar trebui

modificat în sensul soluţiei noi, respectiv, să se permită salariaţilor cu funcţii de conducere – cu excepţia celor care au calitatea

de ordonatori de credite – de a participa la constituirea organizaţiilor sindicale şi, eventual, de a ocupa o funcţie de conducere

în sindicat.

Subiect: funcţionar public ; Legea nr.188/1999

11. DIMA, TRAIA� – Incriminarea deţinerii de droguri pentru consumul propriu spre o interdicţie fără

sancţiune penală. În: Dreptul nr.1, 2009, p.138-145.

Autorul pledează pentru dezincriminarea posesiei de droguri pentru uz personal şi propune sancţiuni administrative combinate

cu tratament medical pentru consumatorii de droguri neimplicaţi în traficul acestora.

Subiect: droguri

12. DOROFTEI, ADRIA� – Infracţiunea de bancrută. În: Revista de drept penal, nr.1, 2009, p.107-118

Autorul este de părere că ar fi necesară o reglementare expresă a subiecţilor activi ai bancrutei frauduloase comise în cadrul

regiilor autonome, societăţilor cu capital integral de stat, asociaţiilor bancare. De asemenea, se propune introducerea unei

Referințe bibliografice


dispoziţii care să prevadă ca, în situaţia în care prin infracţiunea de bancrută nu sunt afectate decât interesele acţionarilor şi nu

ale statului în general, aceştia, în adunarea generală, să poată hotărî dacă se impune sau nu exercitarea acţiunii penale.

Subiect: infracţiune de bancrută

13. DRĂGUŢ, MARIA� – Consideraţii privind dreptul Statelor Unite de a exercita jurisdicţia penală pe

teritoriul României. În: Revista română de drept internaţional, nr.8, 2009, p.173-181

După o analiză a prevederilor privind aplicarea jurisdicţiei penale asupra forţelor Statelor Unite pe teritoriul României, autorul

face o propunere „de lege ferenda” care constă în iniţierea procedurii de amendare a art.3 din Acordul dintre România şi Statele

Unite ale Americii privind statutul forţelor Statelor Unite ale Americii pe teritoriul României, semnat la Washington, la

30 octombrie 2001. Această propunere se bazează pe mai multe considerente, astfel: 1. art.3 din Acordul SOFA Suplimentar

generează contradicţii şi interpretări diferite, anulând practic dreptul autorităţilor române de a reveni asupra renunţării la

dreptul de jurisdicţie primară; 2. acest Acord conţine dispoziţii mai mult decât nefavorabile statului român, renunţarea la

dreptul de jurisdicţie penală putând avea consecinţe grave asupra societăţii române; 3. propunerea este în consonanţă cu

dispoziţiile art.43 din Legea nr.291/2007.

Subiect: jurisdicţie penală internaţională ; NATO ; Parteneriatul pentru Pace ; România

14. DUVAC, CO�STA�TI� – Concursul ideal (formal) de infracţiuni, pluralitate aparentă sau reală de

infracţiuni. În: Dreptul, nr.2, 2009, p.122-150

Autorul propune să se renunţe la ficţiunea pluralităţii reale în cazul concursului ideal de infracţiuni, care ar trebui înlocuită cu

recunoaşterea că, în acest caz, agentul a săvârşit o singură acţiune şi nu mai multe, iar tratamentul penal ar trebui să ţină seama

de această realitate.

Subiect: concurs de infracţiuni ; drept comparat ; pluralitate de infracţiuni ; tratament penal

15. DUVAC, CO�STA�TI� – Concursul de norme penale (Concurs de texte). Reflecţii. În: Revista de

drept penal, nr.2, 2009, p.61-95

Se propune ca legea, respectiv Codul penal, să definească, după modelul spaniol, criteriile de bază ale identificării aparenţei

de pluralitate (al specialităţii, al subsidiarităţii, al consumpţiunii, al alternativităţii), spre a face mai uşor de identificat unitatea

reală de infracţiune.

Subiect: pluralitate de infracţiuni ; principiul subsidiarităţii

16. GHEORGHE, MO�ICA – Consideraţii privind soluţionarea conflictelor de muncă ce au ca obiect

discriminarea salariatului în raporturile de muncă. În: Revista română de dreptul muncii, nr.1, 2009,

p.45-53

Autoarea consideră că este necesară modificarea Ordonanţei Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor

formelor de discriminare, în sensul că, în situaţia unei discriminări în domeniul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor

trebuie să aparţină instanţei specializate de dreptul muncii.

Subiect: conflict de muncă, soluţionare ; discriminare de gen ; discriminare profesională ; Ordonanţa Guvernului nr.137/2000

17. GÎFEI, SORI� – Unele opinii cu privire la desfăşurarea activităţii de taximetrie la aeroporturi, gări

şi staţii de cale ferată. În: Dreptul, nr.6, 2009, p.180-185

Autorul propune o serie de modificări ale Legii nr.38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, astfel

: 1. introducerea în cap.7, la art.55 pct.3, a unei noi litere, lit. f), cu următorul cuprins: “lit.f) aplicabilă taximetriştilor sau

interpuşilor pentru nerespectarea prevederilor art.24

1

alin.3”; 2. introducerea la art.24

1

a unui nou alineat, alin.(6), cu următorul

cuprins: “(6) persoanele care desfăşoară activităţi în regim de taxi sunt obligate să rămână în permanenţă lângă autovehicul în

zona special amenajată pentru preluarea pasagerilor”; 3. introducerea la art.55 pct.3 a unei noi litere, lit. g), cu următorul

cuprins: “lit. g) aplicabilă persoanelor care desfăşoară activităţi în regim de taxi pentru nerespectarea prevederilor art.24

1

alin. 6 din Legea nr.38/2003”.

Subiect: Legea nr.38/2003 ; taximetrie

18. GOICOVICI, JUA�ITA – Dreptul potestativ de retractare a consimţământului în materia

contractelor de consum. În: Pandectele Române : Repertoriu de jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie, nr.1, 2009,

p.45-70

Autoarea propune “de lege ferenda” revenirea asupra sancţiunii nulităţii absolute a contractului de consum prevăzută de art.5

alin.(1) al Legii nr.282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra

dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, în favoarea nulităţii relative.

Subiect: contract de consum ; Legea nr.282/2004

19. MA�EA, TAMARA – Îndatoririle etice ale judecătorilor şi procurorilor. În: Dreptul, nr.1, 2009,

p.99-113

Autorul propune, pentru a se evita proliferarea inutilă a actelor normative, ca întreaga problematică din Codul deontologic al

judecătorilor şi procurorilor să fie inclusă în cuprinsul Legii nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.

Subiect: cod deontologic al judecătorilor şi procurorilor ; drept comparat ; magistrat



20. MILITARU, IO�UŢ – Suspendarea activităţii operatorilor economici utilizatori ai aparatelor de

marcat electronice fiscale, aplicată în baza art.14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.28/1999,

republicată. În: Dreptul, nr.2, 2009, p.88-104

Autorul propune modificarea alin.2 al art.14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.28/1999, privind obligaţia agenţilor

economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale în sensul de a prevedea limite minime şi maxime (de la 1 zi la 3

luni) în care se aplică sancţiunea complementară a suspendării “activităţii în realizarea căreia a fost săvârşită contravenţia”,

precum şi introducerea sintagmei “poate atrage”.

Subiect: agent economic ; aparate de marcat electronice fiscale ; contravenţie ; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ; operator

economic ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.28/1999, republicată

21. �AUBAUER, ŞTEFA� – Observaţii privind exercitarea activităţii de mediere de către avocat. În:

Revista română de dreptul muncii, nr.1, 2009, p.54-59

Autorul consideră că se impune regândirea art.75 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator

şi, pe cale de consecinţă, a art.26 alin.(2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere. De asemenea,

se propune abrogarea art.3 alin.(1) lit.f) din Legea nr.192/2006.

Subiect: avocat ; Legea nr.51/1995 ; Legea nr.192/2006 ; mediere

22. �EAGU, �OREL – Fraudarea resurselor comunitare. În: Dreptul, nr.1, 2009, p.211-231

Autorul consideră că sistematizarea realizată de legiuitorul român în materia infracţiunilor care aduc atingere intereselor

financiare comunitare este criticabilă. De aceea, autorul propune să se adune într-un singur text de lege prevederea tuturor

modalităţilor de realizare a fraudei în materie de venituri, eventual cu pedepsirea atenuată a modalităţii schimbării destinaţiei

fondurilor.

Subiect: fraudă comunitară

23. OPREA, MARIA – Incompatibilitatea judecătorului astfel cum rezultă din redactarea actuală a

art.48, alin.1, lit.a, teza finală din Codul de procedură penală. În: Dreptul, nr.2, 2009, p.198-206

Autoarea propune ca art.48 alin.(1) lit.a), teza finală din Codul de procedură penală să fie completat în sensul că judecătorul

este incompatibil de a judeca [...] dacă a soluţionat recursul cu privire la măsura arestării preventive, în cursul urmăririi penale,

în cazul în care temeiul arestării preventive a fost cel prevăzut de art.148 alin.(1) lit.f).

Subiect: Cod de procedură penală ; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţă ; judecător, incompatibilitate

24. PÎRVU, LIVIU-�ARCIS – Unele implicaţii practice ale Deciziei nr.32/2008, pronunţată de Secţiile

Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie . În: Dreptul, nr.6, 2009, p.140-143

Autorul consideră că se impune modificarea actualului Cod de procedură civilă pe calea unei ordonanţe de urgenţă pe deplin

justificate de necesitatea prevenirii unei practici neunitare, cu consecinţe grave asupra respectării dreptului la un proces

echitabil, în special sub aspectul respectării termenului rezonabil. Ar putea fi modificate astfel conţinuturile literelor a) şi b)

ale primului punct din art.2 al actualului Cod de procedură civilă.

Subiect: competenţă jurisdicţională ; instanţă de judecată

25. POPOVICI, SERGIU – Baza de impozitare a TVA în cazul operaţiunilor de leasing. În: Revista română

de drept al afacerilor, nr. 3, 2009, p. 23-33

Autorul apreciază că ar trebui stabilite reguli exprese în ceea ce priveşte cheltuielile de asigurare ale bunurilor ce fac obiectul

unui contract de leasing financiar, atât referitor la cuprinderea acestora în baza de calcul a TVA, cât şi din punctul de vedere

al deductibilităţii la calculul impozitului pe profit.

Subiect: Cod fiscal ; impozitare ; leasing financiar ; operaţiune de leasing ; TVA

26. POTRIVITU, GIGEL; SIBI�OVICI, ALEXA�DRA – Discuţii cu privire la unele situaţii de încetare

a măsurilor preventive. În: Dreptul, nr.6, 2009, p.216-219

Autorii apreciază că legiuitorul ar trebui să prevadă în cuprinsul art.350 din Codul de procedură penală, obligaţia instanţei ca,

atunci când pronunţă o pedeapsă cu închisoare cu suspendarea condiţionată sau cu suspendarea sub supraveghere, cu amendă

sau o măsură educativă, să dispună şi revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea ori ţara.

Subiect: măsuri preventive ; urmărire penală

27. POTRIVITU, GIGEL; SIBI�OVICI, ALEXA�DRA – Consideraţii în legătură cu posibilitatea

succesorilor învinuitului sau inculpatului decedat de a cere continuarea procesului penal. În: Dreptul,

nr.4, 2009, p.219-221

Se consideră că legiuitorul ar trebui să permită succesorilor învinuitului sau inculpatului să ceară continuarea procesului penal,

în caz de deces al acestuia în cursul procesului penal, iar în cazul în care se constată nevinovăţia inculpatului, instanţa să

dispună achitarea lui sau procurorul ar trebui să dispună scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului decedat în cursul

instrucţiei penale.

Subiect: Cod de procedură penală ; inculpat ; învinuit ; proces penal



28. POTRIVITU, GIGEL; SOARE, DA�IEL – Consideraţii cu privire la dreptul apărătorului de a asista

la efectuarea oricărui act de urmărire penală. În: Dreptul, nr.1, 2009, p.156-164

Autorii consideră că s-ar impune ca în Codul de procedură penală să se insereze, sub sancţiunea nulităţii absolute, obligaţia

organelor de urmărire penală să anunţe pe apărătorul învinuitului sau inculpatului nu numai cu privire la data şi ora efectuării

actului de urmărire penală, ci şi cu privire la locul în care acest act urmează să fie efectuat.

Subiect: apărător ; Cod de procedură penală ; urmărire penală

29. REBEGEA, DUMITRU – Reflecţii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art.160

3

din Codul de

procedură penală ce reglementează instituţia modificării sau ridicării controlului judiciar. În: Dreptul,

nr.1, 2009, p.152-155

Autorul consideră că se impune completarea dispoziţiilor art.160

3

Cod de procedură penală, în sensul de a se reglementa

condiţiile de formă pe care trebuie să le întrunească cererea de modificare sau ridicare a controlului judiciar, de a se prevedea

în mod expres instanţa competentă să judece această cerere, procedura de judecată, felul hotărârii pe care o pronunţă instanţa

ş.a.

Subiect: Cod de procedură penală ; control judiciar

30. ROŞU, CLAUDIA; FA�U-MOCA, ADRIA� – Câteva consideraţii în legătură cu depunerea

recursului în procesul civil în contextul creat prin decizia nr.737/2008 a Curţii Constituţionale. În: Dreptul,

nr.1, 2009, p.131-137

Autorii sunt de părere că actualele prevederi din Codul de procedură civilă referitoare la apel şi recurs să fie menţinute, cu

deosebirea ca, în ambele cazuri, sancţiunea să fie “nulitate relativă”, iar nu “nulitate absolută”.

Subiect: Cod de procedură civilă ; proces civil ; recurs

31. RUS, SERGIU-LEO� – Ajutorul public judiciar. În: Revista de drept comercial, nr.5, 2009, p.44-65

În privinţa modului în care se acordă ajutorul public judiciar, autorul susţine că “de lege ferenda” se impune înlăturarea rapidă

a discriminării, fiind de neconceput ca un chinez rezident în Bulgaria, să aibă în forul român mai multe drepturi decât românul

rezident norvegian. Aceasta în contextul în care cetăţeanul roman, care nu are domiciliul sau reşedinţa în Uniunea Europeană,

este exclus de la beneficiul ajutorului public judiciar. Pe de altă parte, Ordonanţa de urgenţă nr.51/2008 privind ajutorul public

judiciar în materie civilă omite cauţiunile din obiectul facilităţii, aspect care ar trebui înlăturat „de lege ferenda”, deoarece

cauţiunile pot avea cuantumuri semnificative şi pot, prin acest fapt, împiedica accesul la justiţie.

Subiect: ajutor public judiciar ; discriminare ; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/2008

32. RUSU, IO� – Cooperarea judiciară cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-

cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a

ordinelor de confiscare. În: Revista română de drept comunitar, nr.3, 2009, p.162-189

Din examinarea critică realizată asupra dispoziţiilor Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală, referitoare la cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2006/783/JAI, autorul

remarcă o serie de neconcordanţe, care vizează în special absenţa unor prevederi referitoare la obligativitatea statelor membre

de a restitui bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil al altui stat. Autorul consideră că este obligatorie

completarea şi modificarea Legii nr.302/2004 în ceea ce priveşte categoriile de infracţiuni şi procedura de solicitare şi de

executare a ordinului de executare, având în vedere intrarea în vigoare a noului Cod penal precum şi a noului Cod de procedură

penală. De asemenea, trebuie prevăzută o procedură specială în ceea ce priveşte solicitarea şi returnarea unor bunuri care fac

parte din patrimoniul cultural naţional.

Subiect: cooperare judiciară internaţională ; principiul recunoaşterii reciproce a ordinelor de confiscare

33. SĂRARU, CĂTĂLI�-SILVIU – Scurte consideraţii cu privire la contractele administrative în dreptul

comparat şi valorificarea cercetării în dreptul românesc. În: Revista de drept public, nr.4, 2008, p.60-77

Autorul consideră că se impune reglementarea concretă a realizării contractului administrativ pentru punerea în operă a

descentralizării, precum şi legiferarea unui anumit tip de contract, cel dintre instituţii publice şi persoane juridice de drept

privat.

Subiect: cercetare ; contract administrativ ; drept comparat

34. SĂRARU, CĂTĂLI�-SILVIU – Modificarea efectelor contractelor administrative. În: Pandectele

Române: Repertoriu de jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie, nr.5, 2009, p.84-94

Autorul propune consacrarea, în viitorul Cod de procedură administrativă, a principiului echilibrului financiar ca modalitate

de conciliere a interesului public cu interesul privat. De asemenea, autorul este de părere că ar trebui consacrat şi dreptul

autorităţii publice de a modifica unilateral partea reglementară şi limitele de exercitare a acestui drept.

Subiect: contract administrativ ; serviciu public

35. SITARU, DA�-ALEXA�DRU – Operaţiunea de compensaţie bilaterală – nettingul (II). În: Revista

de drept comercial, nr.2, 2009, p.70-87

Autorul pledează pentru elaborarea şi adoptarea în România a unei legi a netting-ului, sugerând să fie consultată, la nivel

internaţional, Legea Model a netting-ului, care are şi un Memorandum de implementare.

Subiect: compensaţie bilaterală ; netting



36. ŞERBA�, ALEXA�DRU – Stocarea listingurilor = anularea interceptărilor? Legea nr.298/2008.

Comentarii – aspecte criticabile. În: Curierul Judiciar, nr.2, 2009, p.104-105

Autorul este de părere că cerinţa începerii urmăririi penale, anterior solicitării transmiterii de date, ar trebui înlăturată din

cuprinsul Legii nr.298/2008 privind reţinerea datelor generale sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice

destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, întrucât face aproape inoperabile prevederile art.91

1

şi următoarele

din Codul de procedură penală.

Subiect: interceptare audio-video ; Legea nr.298/2008

37. ŞERBA�, DUMITRU-DA�IEL – Propunere „de lege ferenda” pentru statornicirea legală a regulii

divizării pe loturi a achiziţiilor publice. În: Dreptul, nr.2, 2009, p.65-87

Autorul propune statornicirea legală a regulii divizării pe loturi a achiziţiilor publice.

Subiect: achiziţii publice ; Codul achiziţiilor publice ; drept comparat

38. ŞTEFĂ�ESCU, IO� TRAIA�; BELIGRĂDEA�U, ŞERBA� – �atura raportului juridic dintre

societăţile comerciale şi administratorii sau directorii acestora. În: Revista română de drept privat, nr.1,

2009, p.42-46

O reglementare legală a comitetelor de întreprindere se impune şi în România, urmând să fie adecvată atât realităţilor şi

cerinţelor din practica naţională, cât şi normelor din materie ale Uniunii Europene.

Subiect: administrator ; Codul muncii ; comitet de întreprindere ; Legea nr.31/1990 ; societate comercială

39. TEIŞA�U, FLORE�TI� – Reflecţii asupra incidenţei prevederilor art.10 din Legea nr.241/2005. În:

Dreptul, nr.1, 2009, p.168-170,

Autorul propune modificarea art.10 alin.(1) din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în sensul

eliminării din text a sintagmei “în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată” şi înlocuirea

acesteia cu sintagma “pe parcursul procesului penal”.

Subiect: evaziune fiscală ; Legea nr.241/2005 ; prejudiciu

40. TRĂILESCU, A�TO� – Limitele competenţei în materia aplicării sancţiunilor disciplinare prevăzute

de Legea nr.188/1999. În: Dreptul, nr.1, 2009, p.92-98

Autorul este de părere ca într-o viitoare reglementare să se prevadă competenţa comisiei disciplinare de a dispune ea însăşi

clasarea sesizării, atunci când sunt îndeplinite condiţiile legale, iar nu doar de a propune această soluţie conducătorului

autorităţii publice.

Subiect: funcţionar public ; Legea nr.188/1999 ; sancţiune disciplinară

41. TUDOR, AMALIA; ROSE�BERG, PAULA; RĂDULESCU, OCTAVIA� – Pot fi apărători în

procesul penal şi persoane care nu au calitatea de avocat? În: Dreptul, nr.5, 2009, p.256-261

Autorii propun abrogarea unui articol din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art.10 alin.3, referitor

la dreptul magistraţilor de a-şi apăra rudele în procesele penale, sau cel puţin modificarea acestuia în sensul că rudele nu pot

fi apărate în faţa organelor de urmărire penală ori a instanţelor din raza teritorială a locului în care magistratul-apărător îşi

desfăşoară activitatea.

Subiect: apărător ; avocat ; judecător ; Legea nr.303/2004

42. TUDOR, AMALIA; ROSE�BERG, PAULA; RĂDULESCU, OCTAVIA� – Probleme controversate

privind contractul de mandat. În: Revista de drept comercial, nr.6, 2009, p.42-47

Autorul propune “de lege ferenda” adoptarea în dreptul român a unei noi definiţii a obiectului mandatului, conform căreia

mandatarul se obligă, prin contractul de mandat, să presteze un serviciu sau să facă ceva în contul şi pe socoteala altei persoane.

Subiect: contract de mandat ; drept comparat ; mandant ; mandatar

43. TUDORA�, MIHAI VIOREL – Examen critic al art.120 din Codul silvic. În: Dreptul, nr.3, 2009,

p.149-156

Autorul semnalează deficienţe ale normei de trimitere din art.120 din Codul silvic şi aduce argumente privind inutilitatea

acestui articol.

Subiect: Codul silvic

44. ŢI�CA, OVIDIU – Statuări ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în privinţa discriminării

în raporturile de muncă. În: Dreptul, nr.1, 2009, p.76-91

În articol se propune ca în art.60 alin.(1) lit.c) din Codul muncii să fie introdus un termen scurt până la care salariata gravidă

să-l informeze pe angajator de starea ei, în caz de concediere.

Subiect: Codul muncii ; Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene ; discriminare profesională ; raport de muncă



45. UDROIU, MIHAIL; SLĂVOIU, RADU – Reglementarea internă şi comunitară a reţinerii datelor

generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de

reţele publice de comunicaţii. În: Dreptul, nr.5, 2009, p.207-232

“De lege ferenda”, autorii propun ca art.16 din Legea nr.298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii

de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii să fie modificat astfel încât

procedura de soluţionare a cererilor de autorizare a solicitărilor datelor reţinute să fie reglementată în mod detaliat. Se sugerează

şi renunţarea la stabilirea unei durate de valabilitate a autorizaţiei. Este evidenţiată necesitatea stabilirii unor sancţiuni

administrative sau penale aplicabile furnizorilor de servicii de comunicaţii care nu respectă obligaţia de a pune de îndată la

dispoziţia organelor judiciare datele reţinute. Autorii consideră că ar trebui reglementată şi posibilitatea folosirii datelor de trafic

transmise şi în altă cauză, dacă din cuprinsul acestora rezultă împrejurări de fapt concludente cu privire la pregătirea sau

săvârşirea unei alte infracţiuni grave.

Subiect: comunicaţii electronice ; date personale, protejare ; Legea nr.298/2008

46. U�GUREA�U, OVIDIU; MU�TEA�U, COR�ELIA – Propunere “de lege ferenda” privind

reglementarea dreptului la imagine asupra bunurilor. În: Revista română de drept privat, nr.1, 2009,

p.215-224

Autorii consideră că ar fi util să se adauge Codului civil o dispoziţie-cadru a dreptului la imagine asupra bunurilor, statuând

că oricine are dreptul la respectarea imaginii bunurilor cărora le este proprietar.

Subiect: Cod civil, proiect ; drept comparat ; drept la imagine



Articole din revistele de drept străine

intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

- Bibliografie adnotată∗ -

JOUR�AL DU DROIT I�TER�ATIO�AL

1. BYK, CHRISTIA�. – Force normative et multiplicité des sources en droit international des sciences de lavie = Forţa normativă şi multiplicitatea surselor în dreptul internaţional al ştiinţelor vieţii. În: Journal du droit

international, nr.2, 2009, p.555-565

Studiul ilustrează dinamica dreptului ştiinţelor vieţii, caracterizat prin expansiune normativă, dar şi fragilitate, ce rezultă din

fragmentare şi din slăbiciunea instituţiilor internaţionale însărcinate să aplice sau să interpreteze dreptul internaţional. Studierea

cauzelor care duc la atenuarea forţei normative a dreptului internaţional al ştiinţelor vieţii ar trebui, în opinia autorului, să

deschidă calea spre găsirea de remedii majore, pragmatice.

2. COR�U, MARIE; RE�OLD, MARC-A�DRÉ. – Le renouveau des restitutions de biens culturels: lesmodes alternatifs de règlement des litiges = Aspecte noi privind restituirile de bunuri culturale: modurile

alternative de reglare a litigiilor. În: Journal du droit international, nr.2, 2009, p.493-533

Mijloacele alternative de rezolvare a conflictelor în materie de bunuri culturale, o resursă importantă pentru a trata problemele

legate de restituirea, returnarea sau repatrierea bunurilor culturale împrumută forme multiple. Scopul articolului este de a

analiza situaţiile care pot duce la utilizarea cu precădere a unor asemenea mijloace de rezolvare a conflictelor în materie de

bunuri culturale şi de a studia problemele care se pot ridica.

3. COURDIER-CUISI�IER, A��E-SYLVIE. – La cession conventionnelle de contrat en matièreinternationale = Cesiunea convenţională a contractului în materie internaţională. În: Journal du droit

international, nr.2, 2009, p.471-491

Dreptul internaţional nu conţine nici o regulă de drept cu privire la cesiunea contractelor, textele existente vizând numai

cesiunea de creanţe. Principiile Unidroit privind contractele de comerţ internaţional consacră o secţiune acestei operaţiuni, şi,

de asemenea, mai pot fi citate principiile dreptului european al contractelor. Aspectele reflectate de autor se referă la

determinarea caracterului internaţional al cesiunii convenţionale a contractului.

4. FRA�CQ, STÉPHA�IE. – Le règlement “Rome I” sur la loi applicable aux obligations contractuelles =

Regulamentul “Roma I” asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale. În: Journal du droit international, nr.1,

2009, p.41-69

Regulamentul (CE) nr.593/2008 (“Roma I”) uniformizează regulile de conflict de legi în materie de obligaţii contractuale. El

înlocuieşte Convenţia de la Roma, pentru contractele încheiate după 17 decembrie 2009. Studiul expune principalele modificări

pe care le implică noul regulament datorită naturii sale comunitare, precum şi modificările aduse unei serii de dispoziţii.

5. KE�FACK, HUGUES. – Le règlement (CE) no.593/2008 du 17 juin 2008 sur la loi applicable auxobligations contractuelles (“Rome I”), navire stable aux instruments efficaces de navigation? = Regulamentul

(CE) nr.593/2008 din 17 iunie 2008 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale (“Roma I”), o navă stabilă

cu instrumente eficiente de navigaţie? În: Journal du droit international, nr.1, 2009, p.3-39

Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 asupra legii aplicabile obligaţiilor

contractuale (“Roma I”) este chemat să succeadă pentru contractele încheiate după 17 decembrie 2009, Convenţiei de la Roma

din 1980. Noul text aduce modificări oportune, mai ales în ceea ce priveşte stabilirea legii aplicabile, în lipsa alegerii efectuate

de către părţi.

6. LEMO�TEY, JACQUES; MICHO�, �ICOLAS. – Les “class actions” américaines et leur éventuellereconnaissance en France = “Class actions” americane şi eventuala recunoaştere a acestora în Franţa. În: Journal

du droit international, nr.2, 2009, p.535-554

Autorul consideră că, în contextul în care în Franţa se manifestă un interes deosebit în ceea ce priveşte introducerea în dreptul

francez a unui regim de acţiune colectivă, inspirat din cel al “class actions” americane, este important să se procedeze la o

analiză. “Class action” este în mod radical diferită de orice instrument juridic cunoscut de dreptul francez, mai ales, în ceea

ce priveşte rolul avocaţilor reclamanţilor şi, respectiv, al reclamanţilor înşişi. Articolul examinează astfel, în ce măsură

recunoaşterea în Franţa a unei tranzacţii sau a unei decizii emise în cadrul unei “class action” poate crea dificultăţi

insurmontabile.



* Lucrare realizată de Svetlana BACIU, expert, Consiliul Legislativ

7. MAYER, PIERRE. – “Contract claims” et clauses juridictionnelles des traités relatifs à la protection desinvestissements = “Contract claims” şi clauzele jurisdicţionale ale tratatelor privitoare la protecţia investiţiilor.

În: Journal du droit international, nr.1, 2009, p.71-96

Redactarea clauzei rezolutorii a litigiilor, conţinută de majoritatea tratatelor privitoare la protecţia investiţiilor variază de la un

tratat la altul. Articolul este consacrat unui aspect esenţial şi controversat al protecţiei investitorilor străini împotriva actelor

statului gazdă, care aduc atingere drepturilor lor: deosebirea dintre reclamaţiile pe care aceştia le pot formula, bazate pe

contractul pe care l-au încheiat cu statul sau cu o altă persoană publică (“contract claims”) şi cele care sunt fondate pe un tratat

încheiat între statul lor naţional şi statul gazdă pentru protecţia reciprocă a investitorilor lor (“treaty claims”).

8. PÉROZ, HÉLÈ�E. – Les autorités certificatrices de titre exécutoire européen = Autorităţile care certifică

titlul executoriu european. În: Journal du droit international, nr.1, 2009, p.138-146

Decretul nr.2008-484 din 22 mai 2008, care se referă la procedura înaintea Curţii de Casaţie precizează care sunt autorităţile

franceze care eliberează certificatul de titlu executoriu european în cadrul Regulamentului CE nr.805/2004. Regulamentul are

drept scop asigurarea liberei circulaţii a deciziilor, tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice în toate statele membre, fără să

fie necesară recurgerea la o procedură intermediară într-un stat membru de executare, prealabil recunoaşterii şi executării.

Actele notariale franceze vor fi, de acum înainte, certificate de notar. Deciziile vor fi certificate de grefierul şef al tribunalului.

Or, această ultimă măsură este considerată de autor ca ilegală, fiind în contradicţie cu Regulamentul CE nr.805/2004.

9. VAREILLE-SOMIÈRES DE, PASCAL; FEKI�I, A�WAR. – Les nouveaux contrats internationauxd’exploration et de partage de production pétrolière en Lybie (2) = Noile contracte internaţionale de explorare

şi de partaj a producţiei petroliere în Libia (2). În: Journal du droit international, nr.1, 2009, p.97-136

Articolul încheie studiul întreprins într-un număr anterior al revistei, cu privire la regimul juridic al contractelor de explorare

şi de partaj de producţie (EPSA) încheiate, începând cu anul 2005, de către Compania Naţională de Petrol Libiană (NOC), cu

companii petroliere străine, partea a doua fiind consacrată conţinutului drepturilor şi obligaţiilor ce izvorăsc din EPSA.

REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ

10. PARROT, KARI�E; CARLO, SA�TULLI. – La “directive retour”, l’Union européenne contre lesétrangers = “Directiva returnare”, Uniunea Europeană contra străinilor. În: Revue critique de droit international

privé, nr.2, 2009, p.205-249

Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele şi procedurile

comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală stabileşte

obligaţia de a se lua o decizie de returnare care, în cazul în care aceasta nu este executată în termenul prevăzut, va face obiectul

unei executări forţate, însoţite de interdicţia de intrare, extinsă la teritoriul european. După părerea autorului, este vorba de un

tratament politic al problemei fluxurilor migratorii, neatent la drepturile fundamentale. Pe de o parte, decizia de returnare este

însoţită de garanţii atât de slabe, încât pot apărea dubii în ceea ce priveşte principiul liberei circulaţii, ea prevăzând modalităţi

de executare care ţin foarte puţin cont de consideraţii elementare umanitare. De asemenea, legitimitatea acestei directive apare

ca fiind foarte fragilă, în urma examinării competenţei comunitare şi eficienţei alegerilor.

11. AL DABBAGH, HARITH. – Mariage mixte et conflit entre droit religieux et laïque = Căsătorie mixtă şi

conflict între dreptul religios şi laic. În: Revue critique de droit international privé, nr.1, 2009, p.29-40

Căsătoria mixtă ridică numeroase probleme, iar una dintre acestea şi de care se ţine cont, de asemenea, este reprezentată de

diferenţa de religie. Afacerea în legătură cu care a fost sesizată Curtea de Casaţie irakiană în 2007 ridică din nou problema

personalităţii legilor în materie de drept al familiei. Se pune problema conflictului de jurisdicţii şi se profilează chestiunea

conflictului de legi.

12. ARRUE-MO�TE�EGRO, CARLOS ALBERTO. – Les orientations économiques du droit maritimeinternational du Panama en matière d’accords de juridiction. A propos de la loi no12 du 23 janvier 2009modifiant la loi panaméenne de procédure maritime = Orientările economice ale dreptului maritim internaţional

din Panama, în materie de acorduri de jurisdicţie. Pe marginea Legii nr.12 din 23 ianuarie 2009 care modifică

Legea de procedură maritimă din Panama. În: Revue critique de droit international privé, nr.2, 2009, p.275-293

Pe plan mondial, Panama reprezintă unul din primele centre de servicii maritime, financiare şi de comerţ internaţional, cât şi

un centru internaţional de rezolvare a litigiilor maritime. Recent, Legea maritimă din 1982 cu privire la jurisdicţia maritimă,

denumită “Codul de procedură maritimă” a fost modificată prin Legea nr.12 din 23 ianuarie 2009. Scopul acestei modificări

este cel de a “moderniza administrarea justiţiei şi de a o stabili la înălţimea celor mai bune tribunale maritime ale continentului

american şi poate din lume, ţinând cont de faptul că Panama este recunoscută pe scară mondială, în domeniul activităţilor

maritime“. Aspecte legate de această modificare sunt analizate de autor.

13. BOSTA�JI, SAMI. – Les survivances du communautarisme dans l’application judiciaire du droitinternational privé tunisien = Supravieţuirea comunitarismului în aplicarea judiciară a dreptului internaţional

privat tunisian. În: Revue critique de droit international privé, nr.2, 2009, p.251-273

În întâmpinarea eforturilor de modernizare şi raţionalizare a codificării tunisiene de drept privat, jurisprudenţa posterioară

atestă perenitatea comunitarismului, în calitate de practică orientată spre luarea în considerare a apartenenţei individului la o



colectivitate diferenţiată. Autorul consideră că, acest spirit comunitar se relevă câteodată în starea lui brută şi ia aspectul unui

comunitarism religios, alteori, este ilustrat sub o formă mai adaptată exigenţelor statului-naţiune, fiind în acest caz vorba, de

un comunitarism de coloraţie naţionalistă.

14. BUREAU, DOMI�IQUE; MUIR WATT, HORATIA. – L’impérativité désactivée? = Imperativitate

dezactivată? În: Revue critique de droit international privé, nr.1, 2009, p.1-29

Articolul prezintă o importantă decizie a Curţii de Casaţie franceze din 22 octombrie 2008. În fapt, Curtea de Casaţie s-a

pronunţat direct asupra problemei imperativităţii competenţei internaţionale în prezenţa unei legi de poliţie. Indirect, însă, se

pune şi problema imperativităţii legii de poliţie în faţa hotărârii străine.

REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ

15. AUTESSERRE, MARYVO��E. – Audition de la F�APTE devant la commission Varinard = Audierea

FNAPTE (Federaţia naţională a asesorilor de pe lângă tribunalele pentru copii), în faţa comisiei Varinard. În:

Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.2, 2009, p.359-369

Asesorul din tribunalul pentru copii nu este cunoscut opiniei publice, în timp ce, orice persoană de cetăţenie franceză, care are

peste 30 de ani şi manifestă un “interes pentru problemele copiilor” ar putea candida pentru această funcţie. Misiunea principală

a acestui asesor este cea a unui judecător ocazional, dar care participă activ la justiţia minorilor. Aspectele prezentate se referă

astfel la statutul asesorilor şi la rolul acestora.

16. BE�OIR-RE�AUDI�, CÉCILE. – Recodification du code du travail et infractions aux règles de santéet de sécurité: une nouvelle donne en matière de responsabilité des chefs d’entreprise? = Recodificarea Codului

muncii şi infracţiunile care încalcă normele privind sănătatea şi securitatea: în legătură cu responsabilitatea

şefilor de întreprinderi. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.2, 2009, p.331-342

Se pare că, generalizarea termenului de “angajator”, în locul celui de “şef de întreprindere”, în noua redactare a Codului muncii

francez, atunci când se comite o infracţiune împotriva normelor de sănătate şi de securitate în întreprindere, poate face să nu

mai fie posibilă angajarea responsabilităţii penale a conducătorilor persoanei juridice. Este subliniat faptul că problema

repartizării responsabilităţii penale în întreprindere are o importanţă teoretică şi practică considerabilă, prezentând o anumită

acuitate, la care ar fi de dorit ca legiuitorul să aducă un răspuns clar.

17. FABBRI, ALEXA�DRA; GUÉRY, CHRISTIA�. – La vérité dans le procès pénal ou l’air du catalogue= Adevărul în cadrul procesului penal. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.2, 2009,

p.343-358

Autorii îşi propun să definească despre ce fel de adevăr este vorba în procesul penal. Consideraţiile lor vizează aspecte ce se

referă la adevăr şi istorie, adevăr judiciar, precum şi la criteriile de apreciere ale adevărului.

18. GRA�GER, MARC-A�TOI�E. – Existe-t-il un “droit fondamental à la sécurité”? = Există un “drept

fundamental la securitate”? În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.2, 2009, p.273-296

Pornind de la faptul că legiuitorul francez a afirmat, în mod constant, existenţa unui “drept fundamental la securitate”, atât în

1995 prin “Legea de orientare şi de programare pentru securitate”, cât şi în 2001 prin “Legea privind securitatea cotidiană” şi

în 2003 prin “Legea pentru securitate internă”, autorul îşi pune întrebarea dacă se poate vorbi juridic de un “drept fundamental

la securitate”. Se ridică, de asemenea, întrebarea dacă, în afara obligaţiei care incumbă statului, de a asigura securitatea

persoanelor şi a bunurilor nu se schiţează un fel de drept la securitate.

19. LEMOI�E, PASCAL. – La coopération judiciaire entre Etats. L’exemple de l’extradition et du mandatd’arrêt européen à travers la jurisprudence de la Chambre criminelle = Cooperarea judiciară între state.

Exemplul extrădării şi a mandatului de arestare european prin intermediul jurisprudenţei Camerei Criminale.

În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nr.2, 2009, p.297-316

La capătul a 5 ani de aplicare a mandatului de arestare european, acesta şi-a demonstrat eficacitatea. Autorul este de părere că, opoziţia

dintre dificultatea extrădării şi eficacitatea mandatului de arestare european trebuie nuanţată. Intrarea în vigoare a Convenţiilor din

10 martie 1995 şi 27 septembrie 1996, prevăzând mecanisme de extrădare simplificate, a determinat Camera Criminală să modifice

doctrina sa de până atunci şi tinde să apropie aplicarea extrădării simplificate şi a mandatului de arestare european.

20. MATTATIA, FABRICE. – C�IL et tribunaux: concurrence ou complémentarité dans la répression desinfractions à la loi informatique et libertés? = CNIL şi tribunalele: concurenţă sau complementaritate în

reprimarea infracţiunilor împotriva Legii „informatică şi libertăţi”? În: Revue de science criminelle et de droit

pénal comparé, nr.2, 2009, p.317-330

De la reforma Legii privind informatica fişierele şi libertăţile, mai cunoscută sub numele de legea „informatică şi libertăţi”,

în anul 2004, CNIL (Comisia naţională pentru informatică şi libertăţi/La commission nationale de l’informatique et des libertés)

dispune de o putere sancţionatorie în vederea reprimării infracţiunilor împotriva acestei legi. Primele sancţiuni pronunţate

datează din 28 iunie 2006. Anumite infracţiuni, de acum înainte, pot face obiectul urmăririi în justiţie, fie la CNIL, fie la

tribunal. Jurisprudenţa sancţiunilor pronunţate de către CNIL începe să capete amploare, iar o primă comparaţie cu jurisprudenţa

judiciară devine posibilă. Se pune întrebarea care va fi, în acest caz, poziţionarea CNIL în noul său rol.



REVUE DU DROIT PUBLIC

21. BASILIE�-GAI�CHE, MARIE-LAURE. – Le modèle européen de démocratie parlementaire serait-ilgouvernemental? = Modelul european de democraţie parlamentară ar putea fi guvernamental? În: Revue du droit

public, nr.3, 2009, p.877-892

Statele europene au în comun acelaşi model de democraţie reprezentativă şi parlamentară. Regimurile statelor europene se

sprijină pe o colaborare a autorităţilor, blocul legislativ/executiv ar fi, deci, constitutiv al unei realităţi comune pentru statele

Uniunii Europene. Dar, parcurgând Europa celor 27, pentru a observa unificarea între puterea executivă şi cea legislativă, se

observă o diversitate care, după părerea autorului, nu permite deloc schiţarea unui model european.

22. BROYELLE, CAMILLE. – Confiance légitime et responsabilité publique = Încredere legitimă şi

responsabilitate publică. În: Revue du droit public, nr.2, 2009, p.321-350

Responsabilitatea contractuală ca şi responsabilitatea extracontractuală sunt, în general, prezentate de doctrină ca deosebindu-

se radical. După părerea autorului, ideea merită reevaluată. Autorul a considerat necesar să verifice ipoteza existenţei unei

legături între cele două sisteme de responsabilitate, plasându-se pe terenul responsabilităţii extra-contractuale. Se face referire

la decizia “Couitéas” şi la principiul de încredere legitimă. În anul 1923, Consiliul de Stat a transpus unor situaţii

extracontractuale, un principiu de despăgubire propriu, până la acea dată, relaţiilor contractuale, iar decizia “Couitéas” apare

ca fiind deschizătoare de drumuri.

23. CARBASSE, JEA�-MARIE. – L’agrégation des facultés de droit = Concursul pentru recrutarea

profesorilor în facultăţile de drept. În: Revue du droit public, nr.2, 2009, p.301-319

Studiul este consacrat concursului pentru recrutarea profesorilor în universităţile de drept, fiind puse în evidenţă aspecte legate

de diversele forme istorice pe care le-a îmbrăcat acest concurs, cât şi contestările care au existat în legătură cu acesta. După

părerea autorului, acest mod de selecţie este inegalabil, chiar dacă se mai poate discuta pe marginea modalităţilor.

24. CHAUVAUX, DIDIER. – L’exception d’inconstitutionnalité, 1990-2009: réflexions sur un retard =

Excepţia de neconstituţionalitate, 1990-2009: reflecţii cu privire la o întârziere. În: Revue du droit public, nr.3,

2009, p.566-580

Numărul 3 al revistei deschide un “dosar special”, dedicat problemei excepţiei de neconstituţionalitate, unde sunt grupate

articole semnate de specialişti în domeniu. Se consideră că dintre toate reformele izvorâte în urma revizuirii constituţionale

din 23 iulie 2008 din Franţa, cea care permite unui justiţiabil să susţină în faţa unei instanţe că dispoziţia legislativă respectivă

aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Constituţie, este cea mai importantă. Excepţia de neconstituţionalitate a

fost instituită astfel de Legea constituţională din 23 iunie 2008. Autorul articolului îşi prezintă reflecţiile pe această temă,

referindu-se, în special, la diferenţa dintre reforma recentă şi cea care a mai fost angajată înainte de două ori şi abandonată.

25. DIEU, FRÉDÉRIC. – L’école, sanctuaire laïque = Şcoala, un sanctuar laic. În: Revue du droit public,

nr.3, 2009, p.685-714

În 2007, Consiliul de Stat francez emite primele decizii de la intrarea în vigoare a Legii din 15 martie 2004. Autorul se referă

la faptul că nu numai legea este deosebit de restrictivă, fără echivalent în alte state membre UE, în ceea ce priveşte exercitarea

libertăţii religioase de către elevi, dar şi jurisprudenţa, ce adaugă o interpretare extensivă, completând interzicerea cu

posibilitatea pentru conducerea instituţiilor şcolare de a urmări tentativele de încălcare. Aspectele analizate vizează caracterul

aparent obiectiv al interzicerii stabilite de art.L.141-5 al Codului Educaţiei şi reintroducerea unui element subiectiv, caracterizat

prin comportamentul elevului. Autorul consideră că ameninţarea existentă pentru principiul de laicitate nu este atât de

importantă, încât să justifice o poziţie atât de rigidă a legiuitorului, a administraţiei şi a judecătorului.

26. FO�TAI�E, LAURÉLI�E. – Pouvoirs exceptionnels vs. Garantie des droits: l’ambiguité de la questionconstitutionnelle = Puteri excepţionale vs Garantarea drepturilor: ambiguitatea problemei constituţionale. În:

Revue du droit public, nr.2, 2009, p.351-374

Indiferent care sunt constituţiile care organizează puterile excepţionale, acestea răspund unei singure logici: ar trebui

constituţionalizate puterile excepţionale pentru a evita ca cele mai frecvente consecinţe – restricţia temporară a libertăţilor şi

aproprierea puterilor de către o singură entitate – să fie cât mai puţin importante şi să rămână provizorii sau cel puţin tranzitorii.

Autorul consideră că tehnicile de constituţionalizare a puterilor excepţionale aplicate sunt improprii pentru a asigura acest

rezultat, fiind important, după părerea sa, să fie găsit un mecanism constituţional în ceea ce priveşte garantarea drepturilor.

27. FOR�EROD, A��E. – Religion et acquisition de la nationalité française = Religie şi obţinerea cetăţeniei

franceze. În: Revue du droit public, nr.3, 2009, p.715-742

De la Legea din 9 ianuarie 1973, în Franţa, căsătoria nu mai produce automat efecte asupra cetăţeniei, în caz de uniune mixtă,

soţul “străin” trebuie să-şi manifeste voinţa de a obţine cetăţenia printr-o declaraţie, după o perioadă de 4 ani de la căsătorie,

cu condiţia să existe “comunitate de viaţă, atât afectivă cât şi materială” şi trebuie ca acesta să facă dovada unei cunoaşteri

suficiente a limbii franceze. Totuşi, şi în acest caz, pot exista opoziţii la obţinerea cetăţeniei, în urma căsătoriei, pentru

“indemnitate sau lipsă de asimilare, alta decât cea lingvistică”, prin decret în Consiliu de Stat. Aspectele reflectate, pornind de

la un caz concret, se referă la o aplicare clasică a dreptului cetăţeniei şi la egalitatea de sexe şi practica radicală a religiei.



28. FUCHS, OLIVIER. – La procédure législative d’urgence = Procedura legislativă de urgenţă. În: Revue du

droit public, nr.3, 2009, p.761-783

Procedura legislativă de urgenţă permite Guvernului francez să intervină în procesul legislativ, dar totuşi efectele sale sunt

dăunătoare pentru o bună elaborare a legii, mai ales dacă Guvernul abuzează de urgenţe. După părerea autorului, în acest

moment, o reformă a art.45 al Constituţiei a apărut ca fiind necesară.

29. GAUDEMET, YVES. – Brouillard dans les Institutions: à propos de l’exception d’inconstitutionnalité =

Instituţii în ceaţă: pe marginea excepţiei de neconstituţionalitate. În: Revue du droit public, nr.3, 2009, p.581-

587

Autorul consideră apariţia excepţiei de neconstituţionalitate ca nefiind necesară şi, de asemenea, că există dificultăţi în ceea

ce priveşte coexistenţa cu controlul preventiv al articolului 61 al Constituţiei, care nu au fost măsurate. După părerea sa, astfel

se va impune o reformă completă a Consiliului Constituţional francez, a organizării acestuia, precum şi a procedurii urmate,

lucru ce se va traduce, probabil, printr-o minorizare a rolului acestei instanţe, dar şi creşterea în putere a unui control de

constituţionalitate al legii, divizat între Consiliul de Stat şi Curtea de Casaţie.

30. GAUDEMET, YVES. – Retour sur la question du statut des personnels universitaires = Reîntoarcere la

problema statutului personalului universitar. În: Revue du droit public, nr.2, 2009, p.295-299

“Revue du droit public” continuă publicarea articolelor dedicate facultăţilor de drept, în cadrul reformei universitare. Articolul

este consacrat problemei statutului personalului universitar, după părerea autorului, existând o serie de dificultăţi pe care

actualul proiect de reformă statutară le pune în evidenţă.

31. GROSHE�S, JEA�-CLAUDE. – A propos du Conseil constitutionnel = În legătură cu Consiliul

Constituţional. În: Revue du droit public, nr.3, 2009, p.588-600

Sunt comentate aspecte legate de Consiliul Constituţional francez, în special în ceea ce priveşte evaluarea locului pe care

acesta îl va ocupa pe viitor, în contextul ultimei reformei constituţionale şi a instituirii excepţiei de neconstituţionalitate.

32. GUILLOUD, LAETITIA. – Révision constitutionnelle et intégration européenne, l’insoutenable légèretéde la Constitution = Revizuirea constituţională şi integrarea europeană, instabilitatea de nejustificat a

Constituţiei. În: Revue du droit public, nr.2, 2009, p.397-424

La 23 iulie 2008, Constituţia franceză a făcut obiectul unei noi revizuiri, la numai câteva luni după o altă modificare a textului

constituţional. Legea constituţională din 4 februarie 2008 a ridicat obstacolele ridicate în calea ratificării de către Franţa a

Tratatului de la Lisabona. Aceste două revizuiri relansează dezbaterea privind stabilitatea Constituţiei, iar atenţia autoarei este

reţinută de natura celor două dispoziţii introduse în Constituţie, prin revizuirea din 4 februarie 2008. După părerea sa,

modalităţile reţinute pentru aplicarea revizuirii constituţionale sunt criticabile. De asemenea, dispoziţiile introduse în

Constituţie, în urma revizuirilor suscitate de progresul integrării europene determină o repunere în discuţie a lizibilităţii acesteia

şi ridică, prin amploarea lor, chestiunea intangibilităţii unora din dispoziţii.

33. LA�TERO, CAROLI�E. – L’impact de la reconnaissance institutionnelle des minorités sur ladiscrimination = Impactul recunoaşterii instituţionale a minorităţilor asupra discriminării. În: Revue du droit

public, nr.3, 2009, p.817-851

Atitudinea constituţională şi instituţională a unui stat faţă de minorităţi nu poate fi strict definită în mod pozitiv sau negativ,

după părerea autoarei. Sunt propuse dezbaterii, aspecte care se referă la minorităţile protejate prin principiul egalităţii, cât şi

aspecte legate de minorităţile discriminate.

34. LE BRIS, CATHERI�E. – Les Langues régionales dans la Constitution = Limbile regionale în Constituţie.

În: Revue du droit public, nr.3, 2009, p.787-816

După cum prevede Legea Constituţională de modernizare a instituţiilor celei de-a V-a Republici, Legea fundamentală cuprinde

de acum înainte, un articol – 75-1 care enunţă: “limbile regionale aparţin patrimoniului Franţei”, un amendament surpriză, mult

timp aşteptat. La capătul unor dezbateri virulente, limbile regionale au putut fi constituţionalizate. Autorul este de părere că,

din punct de vedere strict juridic, articolul 75-1 nu oferă nimic nou, în schimb are o importanţă simbolică, asigurând

“recunoaşterea” şi “luarea în considerare” a acestor limbi.

35. MARCIALI, A��E TRIMARCO. – Droits fondamentaux et protection de la vie humaine prénatale dansla jurisprudence administrative = Drepturi fundamentale şi protecţia vieţii umane prenatale în jurisprudenţa

administrativă. În: Revue du droit public, nr.3, 2009, p.743-759

Aspectele supuse dezbaterii de către autor sunt: drepturile fundamentale ca bază aparentă a protecţiei vieţii umane prenatale,

precum şi protecţia vieţii umane prenatale, ca factor de repunere în cauză a drepturilor fundamentale.

36. PIROU, XAVIER. – L’incompatibilité entre fonction gouvernamentale et mandat parlementaire: vers uneséparation atténuée des pouvoirs? = Incompatibilitatea între funcţia guvernamentală şi mandatul parlamentar:

spre o separare atenuată a puterilor? În: Revue du droit public, nr.3, 2009, p.853-876

Incompatibilitatea dintre funcţia ministerială şi mandatul parlamentar rămâne înscrisă în norma fundamentală, dar efectele

sale au fost atenuate prin reforma introdusă de art.10 al Legii constituţionale din 23 iulie 2008, legea de modernizare a

instituţiilor celei de-a V-a Republici.



37. RIDEAU, JOËL. – Contrôle de constitutionnalité et contrôle de conventionnalité: les orphelins de lapyramide = Controlul de constituţionalitate şi controlul de convenţionalitate, orfanii piramidei. În: Revue du

droit public, nr.3, 2009, p.601-630

Evoluţia situaţiei generale din Franţa, generate în special de jurisprudenţa Consiliului Constituţional şi a Consiliului de Stat

privind transpunerea de directive a creat, după părerea autorului, o extremă confuzie care a dus la constatarea necesităţii unei

abordări mai raţionale. Se pune întrebarea dacă în Franţa, în lumina acestei jurisprudenţe, respectarea dreptului comunitar

constituie o obligaţie constituţională ce ţine de controlul constituţionalităţii sau de controlul convenţionalităţii, tradiţional

legate de piramida kelseniană şi, de asemenea, dacă evoluţia jurisprudenţială nu conduce la abandonarea unei distincţii tipic

franceze.

38. ROUSSEAU, DOMI�IQUE. – La question préjudicielle de constitutionnalité: un big bang juridictionnel= Chestiunea prejudicială de constituţionalitate: un “big bang” jurisdicţional. În: Revue du droit public, nr.3,

2009,p.633-641

Introducerea în Franţa a controlului “a posteriori” consolidează protecţia drepturilor fundamentale şi reprezintă o schimbare

a peisajului jurisdicţional francez, o schimbare aşteptată, dar radicală. Ideea unui control de constituţionalitate al legii este

prezentă în gândirea constituţională franceză din 1789, iar instituţionalizarea unui control “a priori” în 1958 se deschidea logic

către cea a controlului “a posteriori”.

39. ROUX, JÉROME. – L’abandon de la jurisprudence IVG: une question d’opportunité ou de logique =

Abandonarea jurisprudenţei IVG: o problemă de oportunitate sau de logică. În: Revue du droit public, nr.3,

2009, p.645-670

Articolul se referă la o decizie a Consiliului Constituţional francez – Decizia nr. 74-54 din 15 ianuarie 1975 – când, acestuia

i-a fost supusă spre examinare “Legea privind întreruperile de sarcină voluntare”(IVG). Este pusă în evidenţă importanţa

acestei decizii, prin care Consiliul Constituţional refuză să controleze conformitatea unei legi în raport cu un tratat, considerând

controlul de convenţionalitate ca fiind de competenţa jurisdicţiilor ordinare. Au existat numeroase critici cu privire la controlul

de convenţionalitate al legilor, dar Consiliul a menţinut această jurisprudenţă. Aspectele dezbătute se referă, astfel, la

oportunitatea discutabilă a unei abandonări a jurisprudenţei IVG, dar şi la necesitatea logică a unei abandonări parţiale a

jurisprudenţei IVG.

40. SOGABE, MASAHIRO. – La garantie constitutionnelle de la liberté d’expression au Japon: unecomparaison avec le droit français = Garantarea constituţională a libertăţii de expresie în Japonia: o comparaţie

cu dreptul francez. În: Revue du droit public, nr.2, 2009, p.375-395

În Constituţia Japoniei din 1946, încă în vigoare, democraţia şi garantarea drepturilor fundamentale sunt consolidate în raport

cu constituţia anterioară acesteia. Controlul de constituţionalitate al legilor a permis doctrinei japoneze să dezvolte o serie

întreagă de teorii aprofundate asupra garantării drepturilor fundamentale, inspirându-se din cele elaborate, mai ales în SUA.

Autorul constată că cele două concepţii, japoneză şi franceză ale libertăţii de expresie sunt divergente.

41. SUDRE, FRÉDÉRIC. – Question préjudicielle de constitutionnalité et Convention européenne des droitsde l’homme = Chestiunea prejudicială de constituţionalitate şi Convenţia europeană a drepturilor omului. În:

Revue du droit public, nr.3, 2009, p.671-684

Noul articol 61-1 al Constituţiei franceze plasează Consiliul Constituţional sub controlul Curţii europene a drepturilor omului,

un control indirect pe fond, dar direct în ceea ce priveşte procedura. Aspectele analizate se referă la aplicarea art.6 § 1 la

procedura prejudicială. Un alt aspect analizat de autor se referă la constrângerile procesului echitabil.

REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ

42. DUBOIS, EDOUARD. – Etude socio-légale de la résolution des conflits au Japon = Studiu socio-legal

asupra rezolvării conflictelor în Japonia. În: Revue internationale de droit comparé, nr.2, 2009, p.383-419

Numărul proceselor în Japonia, a fost întotdeauna şi rămâne în continuare inferior celui din alte ţări dezvoltate. Au existat o

serie de teorii care au încercat să explice această particularitate japoneză. Autorul dezvoltă aspecte legate de evoluţia istorică

a atitudinii japonezilor în faţa conflictelor. El se referă, de asemenea, la situaţia actuală din Japonia – japonezii nu mai ezită

în a folosi tribunalele, fie pentru a-şi apăra drepturile şi libertăţile, fie pentru a se servi ca de o tribună politică.

43. FERRA�D, FRÉDÉRIQUE. – La médiation civile en droit comparé: les exemples allemand et autrichien= Medierea civilă în dreptul comparat: exemplul german şi austriac. În: Revue internationale de droit comparé,

nr.2, 2009, p.265-284

Medierea, care face obiectul unei recente directive comunitare, este favorizată de numeroase drepturi naţionale, dar se pune

problema dacă ea şi-a găsit locul adecvat în cadrul justiţiei civile. Articolul propune studierea recentei legi austriece din 2003,

cât şi a unor aspecte legate de iniţiativele regionale ale diferitelor landuri germane.

44. LAFFAILLE, FRA�CK. – La “souveraineté régionale”, entre oxymoron et hendiadys constitutionnels.A propos de l’Etat “régional- fédéraliste” italien et de la sémantique en droit constitutionnel = “Suveranitatea



regională”, între oximoron şi hendiadă (figură de stil) constituţionale. Consideraţii privind statul “regional-

federalist” italian şi semantica în dreptul constituţional. În: Revue internationale de droit comparé, nr.2, 2009,

p.315-355

Autorul consideră că în Italia se poate vorbi de o criză instituţională italiană, Republica Italiană evoluând într-un spaţiu cuprins

între “post-regionalism revendicat” şi un “federalism de slabă intensitate”. După părerea sa, statul italian merită, mai curând,

calificativul de “regional federalist”, cunoscând o constituţie formală regională şi o constituţie materială federalizantă.

45. OSSOUKI�E, ABDELHAFID. – L’interdit matrimonial induit par le co-allaitement en droit musulman= Interdicţia matrimonială indusă de co-alăptare în dreptul musulman. În: Revue internationale de droit comparé,

nr.2, 2009, p.359-382

Nu se ştie încă de ce în dreptul musulman şi în străvechile societăţi care au adoptat-o, co-alăptarea induce o interdicţie

matrimonială perpetuă. Nici biologia, nici medicina şi nici teoria incestului nu pot explica pentru moment, efectele juridice

care vor duce la înscrierea copiilor care au fost alăptaţi de aceeaşi femeie, în aceeaşi descendenţă. Contribuţia prezentată

încearcă să formuleze două ipoteze.

46. ROMA�, DIA�E. – Les droits sociaux, entre “injusticiabilité” et “conditionnalité”: éléments pour unecomparaison = Drepturile sociale, între “inechitate” şi “condiţionalitate”: elemente pentru o comparaţie. În:

Revue internationale de droit comparé, nr.2, 2009, p.285-314

Prezentul studiu revine asupra distincţiei între drepturile civile şi politice şi drepturile economice şi sociale, analizând

particularităţile acestora din urmă.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

47. AUDRE�, FRÉDÉRIC; FILLO�, CATHERI�E. – Louis Josserand ou la construction d’une autoritédoctrinale = Louis Josserand sau construirea unei autorităţi doctrinare. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.1,

2009, p.39-77

Consideraţiile autorului se referă la gândirea juridică a lui Louis Josserand, în încercarea de a reconstrui coerenţa enunţurilor

acestui important jurist, de o deosebită forţă în argumentare şi o deosebită pertinenţă a analizelor. Opera lui Josserand este

considerată a fi mai mult decât o simplă producţie intelectuală, scrierile juristului din Lyon fiind considerate opinii doctrinare

care încearcă să se impună.

48. MAG�O�, XAVIER. – En quoi le positivisme – normativisme est-il diabolique? = Prin ce este diabolic,

pozitivism – normativismul? În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.2, 2009, p.269-280

Pornind de la ideea că pozitivismul regrupează diferite curente, unul dintre acestea fiind normativismul, simbolizat de Hans

Kelsen, autorul propune spre analiză două elemente care par să concentreze criticile în jurul pozitivismului, în aspectul său de

normativism. Este vorba astfel de determinarea precisă a obiectului de studiu şi caracterul descriptiv al discursului privind

dreptul.

49. MARCHADIER, FABIE�. – La réparation des dommages à la lumière de la Convention européenne desdroits de l’homme = Reparaţia prejudiciilor în lumina Convenţiei europene a drepturilor omului. În: Revue

trimestrielle de droit civil, nr.2, 2009, p.244-268

Incursiunile dreptului european al drepturilor omului în dreptul obligaţiilor s-au multiplicat în ultimii ani, şi, probabil, se vor

dezvolta. Reparaţia prejudiciilor se supune şi ea acestui fenomen şi suportă o dublă influenţă contradictorie, putând fi, după

caz, refuzată sau favorizată. De fiecare dată, mişcarea este dictată de grija de a asigura drepturilor şi libertăţilor, o deplină

eficacitate. Astfel, exercitarea lor impune câteodată victimei să-şi asume răspunderea pentru prejudiciul suferit. Ignorarea lor,

dimpotrivă, deschide titularului, un drept la reparaţie detaşat de principiile clasice ale responsabilităţii civile.

50. THÉRO�, JULIE�. – De la “communauté d’intérêt” = Despre “comunitatea de interese”. În: Revue

trimestrielle de droit civil, nr.1, 2009, p.19-38

Noţiunea de “comunitate de interese” nu poate fi asimilată, după părerea autorului, cu “interesul comun”, fiind important să

se demonstreze că această expresie este utilizată de dreptul pozitiv pentru a sublinia existenţa unui grup legat de interese

comune.

51. VAREILLE, BER�ARD. – Réflexions sur l’imputation en droit des successions = Reflecţii asupra

imputaţiei în dreptul succesiunilor. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.1, 2009, p.1-17

După părerea autorului, sub aparenţa unei reguli tehnice, de expresie contabilă, imputaţia oferă un punct de vedere original şi

instructiv asupra echilibrelor noi din dreptul succesiunilor şi al liberalităţilor, la capătul unor reforme recente.

52. ZE�ATI-CASTAI�G, FRÉDÉRIC. – La proposition de refonte du livre II du code civil = Propunerea de

refacere a cărţii a II-a a Codului civil. În: Revue trimestrielle de droit civil, nr.2, 2009, p.211-244

Asociaţia Capitant propune astăzi, refacerea cărţii a II-a a Codului Civil, o propunere în acest sens, fiind remisă ministrului

Justiţiei, în anul 2008. Autorul comentează această iniţiativă şi are o atitudine critică. După părerea sa, promotorii recodificării

merg împotriva curentului sarcinilor istorice ale doctrinei.



REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL

ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE

53. BOUTHI�O�-DUMAS, HUGUES. – La directive sur les services de paiement et la concurrence entreles établissements de paiement et les banques = Directiva asupra serviciilor de plată şi concurenţa între

instituţiile de plată şi bănci. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique, nr.1, 2009,

p.59-80

Directiva asupra serviciilor de plată prevede că piaţa serviciilor de plată trebuie să fie deschisă nu numai băncilor, dar şi pentru

o nouă categorie de prestatori, şi anume, “instituţiile de plată”. Directiva dă naştere unei noi categorii de prestatori care se va

adăuga unei familii deja structurate de către dreptul comunitar: instituţiile de credit, întreprinderile de investiţii, etc. Articolul

analizează dispoziţiile juridice care realizează această punere în concurenţă, cât şi implicaţiile asupra dreptului bancar francez.

Dreptul acordat operatorilor non-bancari de a furniza ceea ce astăzi reprezintă o operaţiune de bancă implică o reformulare a

monopolului bancar.

54. DEPI�CÉ, MALO. – La clause de non-concurrence post-contractuelle et ses alternatives = Clauza de

neconcurenţă post-contractuală şi alternativele sale. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit

économique, nr.2, 2009, p.259-276

Autorul analizează aspecte legate de alternativele imediate la clauza de neconcurenţă, aprofundând astfel, aspecte privind

modelul clauzei de neconcurenţă, clauzele derivate din clauza de neconcurenţă. El propune analizei şi alternativele mediate la

clauza de neconcurenţă, ipotezele prezentate având drept scop să ilustreze bogăţia relaţiilor economice, prin intermediul a

două exemple, cel al rezervării contractuale a drepturilor de proprietate intelectuală şi cel care poate fi calificat drept încadrare

societară.

55. LAMOUREUX, MARIE. – Le bien énergie = Bunul energie. În: Revue trimestrielle de droit commercial

et de droit économique, nr.2, 2009, p.239-258

Sectorul energetic cunoaşte evoluţii juridice şi structurale importante, fapt care îi oferă ocazia autoarei, să revină asupra câtorva

probleme fundamentale, în primul rând, în ceea ce priveşte natura juridică a energiei care se înscrie astăzi într-un nou context.

Depăşind abordarea conform căreia energia era considerată de numeroase texte ca un lucru, o marfă sau un produs, autoarea

pune în evidenţă faptul că energia, în anumite condiţii, reprezintă un bun ce se arată apt, în pofida specificităţilor sale, să

integreze principalele subdiviziuni ale dreptului bunurilor.

56. LIKILLIMBA, GUY-AUGUSTE. – Le préjudice individuel et/ou collectif en droit des groupements =

Prejudiciul individual şi/sau colectiv în dreptul grupărilor. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de

droit économique, nr.1, 2009, p.1-59

După părerea autorului, lipsa unei definiţii legale a celor două categorii de prejudicii, individual şi colectiv, într-o perspectivă

globală, dăunează lizibilităţii soluţiilor jurisprudenţiale în materie. Examinarea dreptului pozitiv scoate în evidenţă faptul că

atunci când se aduce atingere intereselor, în cadrul unei grupări pot exista consecinţe distributive sub forma unor prejudicii

individuale şi/sau colective. Această examinare scoate în evidenţă un anume ascendent al prejudiciului colectiv în anumite

cazuri. Sunt analizate o serie de aspecte ce ţin de prejudiciul personal în cadrul grupării, prejudiciul material şi economic,

precum şi cel moral.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE�

57. BOYEAU-JE�ECOURT, ALEXIA. – La responsabilité de l’entreprise “à fort potentiel de pollution” auprisme du droit communautaire de l’environnement = Responsabilitatea întreprinderii “cu puternic potenţial de

poluare” prin prisma dreptului comunitar al mediului. În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.1, 2009,

p.5-20

Industriile chimică, mineralieră, energetică sau producţia de metale prezintă particularitatea de a fi strategice la nivel economic

şi, totodată, potenţial periculoase pentru sănătate şi mediu. Ca urmare, acţiunea Comunităţii în materie, deja condiţionată de

necesara respectare a principiului de subsidiaritate se dovedeşte a fi dificilă. Chestiunea responsabilităţii stă mărturie pentru

acest lucru. Natura obligaţiilor preventive puse în sarcina industriilor cât şi controlul executării acestora rămân variabile.

Instituţiile comunitare încearcă sa garanteze eficienţa acestei construcţii, printr-o armonizare progresivă a sancţiunilor şi

modalităţilor de reparaţie a unor anumite prejudicii.

58. COUTRO�, LAURE�T. – La revanche de “Kühne”? A propos de l’arrêt “Kempter” (CJCE 12 février2008, aff. C-2/06) = Revanşa “Kühne”? Pe marginea deciziei “Kempter” (CJCE 12 februarie 2008, aff. C-2/06).

În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.1, 2009, p.69-90

Autorul se referă la o decizie a Curţii de Justiţie şi face referire la afacerea “Kempter”, cea care a permis Curţii de Justiţie să

îşi precizeze jurisprudenţa. Jurisdicţia comunitară a sesizat ocazia de a începe o raţionalizare a condiţiilor stabilite de decizia

“Kühne”. Astfel, redefinită şi clarificată, obligaţia de a reexamina actele administrative definitive este consolidată.



59. GRA�D, LOÏC. – Un an de droit européen des transports (1-er septembre 2007-31 août 2008) = Un an

de drept european al transporturilor (1 septembrie 2007-31 august 2008). În: Revue trimestrielle de droit

européen, nr.1, 2009, p.137-159

După părerea autorului, politica comună a transporturilor nu a beneficiat de tratamentul pe care l-ar fi meritat, pentru a ieşi

modernizată din noua etapă europeană, totul rămânând aproape identic în Tratatul CE care devine “Tratatul asupra funcţionării

Uniunii Europene”, în articolele 90-100. Autorul se referă la o serie de aspecte, încercând să răspundă la întrebarea ce înseamnă

“Tratatul de la Lisabona” pentru transport: recul, progres sau imobilism.

60. HAMMAMOU�, SAÏD. – Le droit de séjour du conjoint non communautaire d’un citoyen de l’Uniondans le cadre de la directive 2004/38 = Dreptul de şedere al soţului/soţiei necomunitar al unui cetăţean al

Uniunii în cadrul directivei 2004/38. În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.1, 2009, p.91-104

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost chemată să interpreteze Directiva 2004/38 privind dreptul cetăţenilor Uniunii

şi al membrilor familiilor acestora, la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, în cadrul a patru cauze în cercetare

la Înalta Curte a Irlandei. Statuând, CJCE consideră că directiva se opune reglementării unui stat membru care solicită ca un

cetăţean al unei ţări terţe, soţ al unui cetăţean al Uniunii care locuieşte în acest stat membru, a cărui cetăţenie nu o are, să fi

locuit în prealabil legal în alt stat membru, înainte de sosirea lui în statul membru gazdă. Curtea precizează că definiţia pe care

directiva o dă membrului de familie trebuie interpretată astfel încât soţul necomunitar al unui cetăţean al Uniunii să poată

beneficia de dispoziţiile numitei directive “indiferent de locul şi data încheierii căsătoriei, cât şi de modul în care acest cetăţean

al unei ţări terţe a intrat în statul membru gazdă.

61. HE��ETTE-VAUCHEZ, STÉPHA�IE. – L’émergence d’un droit communautaire de la biomédecine =

Apariţia unui drept comunitar al biomedicinei. În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.1, 2009, p.21-45

Biomedicina face parte deja din domeniile de care dreptul comunitar este interesat. Aspectele propuse dezbaterii de către

autoare se referă astfel la dreptul comunitar al biomedicinei şi la identificarea unui nou “corpus juridic”, precum şi a mizelor

existente.

62. MARTUCCI, FRA�CESCO. – La directive “retour”: la politique européenne d’immigration face à sesparadoxes = Directiva “returnare”: politica europeană de imigraţie şi paradoxurile sale. În: Revue trimestrielle

de droit européen, nr.1, 2009, p.47-67

A fost adoptată Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele

şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere

ilegală. După părerea autorului, aportul său juridic este limitat, ea are o aplicabilitate variabilă şi nu prevede decât o armonizare

reziduală.

63. POTTEAU, AYMERIC. – Les finances publiques de l’Union européenne en 2007 = Finanţele publice ale

Uniunii Europene în anul 2007. În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.1, 2009, p.105-136

În 2006, cadrul financiar plurianual (CFP) aplicabil perioadei 2007-2013 a fost adoptat sub forma unui acord interinstituţional.

În 2007, în timp ce noul CFP începe de-abia să se aplice, CE se angajează în reexaminarea completă a finanţelor sale. Statele

membre cad de acord, în cadrul unei noi proceduri de revizuire a tratatelor, să “recicleze” majoritatea inovaţiilor bugetare şi

financiare ale fostului Tratat care instituia o Constituţie pentru Europa. La sfârşitul anului 2007, se deschid perspectivele unei

importante reînnoiri a sistemului financiar şi bugetar al Uniunii Europene. Autorul se referă astfel la perspectivele nesigure

ale acesteia, la procesul bugetar – programare, procedură, execuţie şi control – şi la reglementarea financiară şi protecţia

intereselor financiare.

64. PRIETO, CATHERI�E. – Editorial. Test de résilience au printemps 2009 = Editorial. Test de rezistenţă

în primăvara lui 2009. În: Revue trimestrielle de droit européen, nr.1, 2009, p.1-3

Autoarea îşi pune întrebarea dacă în contextul crizei mondiale, Europa o să reacţioneze, mobilizându-şi resursele, pentru o mai

bună concepţie a destinului şi a mijloacelor prin care poate fi îndeplinit acest lucru. Amploarea crizei economice şi financiare,

prin dimensiunea sa planetară şi efectele sale sistemice pune la încercare, mai mult ca niciodată, capacitatea instituţiilor şi

statelor membre de a reacţiona.



Cărţi recent achiziţionate deBiblioteca Consiliului Legislativ

- Bibliografie indexată∗ -

1 – ALEXA�DRU, IOA� ; CĂRĂUŞA�, MIHAELA; BUCUR, SORI�. Drept administrativ /

prof.univ.dr. Ioan Alexandru; lect. univ. dr. Mihaela Cărăuşan; lect. univ. drd. Sorin Bucur. – Bucureşti : Editura

Universul Juridic, 2009. – 522 p. – ISBN 978-973-127-114-9 : 43 lei

SUBIECT: drept public; drept administrativ; procedură administrativă; administraţie publică; preşedinte; guvern; prefect;

prefectură; consiliu local; primar; preşedintele consiliului judeţean; act administrativ; contract administrativ; domeniu public;

răspundere administrativă; contencios administrativ

342.9/A39

2 – APOSTOL TOFA�, DA�A. Drept administrativ : [Curs universitar] / Dana Apostol Tofan. – ediţia a

2-a. – Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2008. – Vol. – (Curs universitar). – ISBN 978-973-115-368-1

Volumul I / Dana Apostol Tofan. – ediţia a 2-a. – Bucureşti : Editura C.H. Beck. – 2008. – 369 p. – ISBN

978-973-115-369-8 : 29,94 lei

SUBIECT: drept administrativ; administraţie publică; administraţie publică locală; funcţie publică; preşedinţie; guvern; primar;

consiliu local; funcţionar public

342.9/A67

3 – BOGASIU, GABRIELA. Legea contenciosului administrativ : Comentată şi adnotată cu legislaţie,

jurisprudenţă şi doctrină / Gabriela Bogasiu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2008. – 379 p. – Index

p. 373. – ISBN 978-973-127-031-9 : 51 lei

SUBIECT: drept administrativ; contencios administrativ; Legea contenciosului administrativ; procedura de executare; Legea

nr.262/2007; Legea nr.554/2004

342.9/B63

4 – CARP, RADU ; STA�OMIR, IOA�. Inventarea constituţiei : proiecte intelectuale şi dezvoltare

instituţională în Principatele Române în secolul al XIX-lea / Radu Carp; Ioan Stanomir. – Bucureşti : Editura

C.H. BECK, 2009. – 170 p – (Studii juridice). – ISBN 978-973-115-557-9 : 13,14 lei

SUBIECT: constituţie; istorie constituţională

342.4/C26

5 – CĂLI�OIU, CO�STA�ŢA ; DUCULESCU, VICTOR. Drept parlamentar / Prof.univ.dr.Constanţa

Călinoiu, prof.univ.dr.Victor Duculescu. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2009. – 511 p. – Biblogr. p.406. –

ISBN 978-973-758-187-7 : 55 lei

SUBIECT: drept parlamentar; parlament; mandat parlamentar; procedură parlamentară; control parlamentar; diplomaţie

parlamentară; Curtea Constituţională; Parlamentul European; drept procedural; contencios constituţional

342.53/C14

6 – COCA, GEORGE. Interesul general şi drepturile fundamentale ale omului / lect. univ. dr. George N.

Coca. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2009. – 314 p. – Bibliogr. p. 293. – ISBN 978-973-127-191-0:

27 lei

SUBIECT: drepturile fundamentale ale omului; interes general

342.7/C58

7 – Codul civil (Legea nr. 287/2009). – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2009. – 590 p. – (La Zi ; 361). – ISBN

978-973-115-590-6 : 11,94 lei

SUBIECT: drept civil; Cod civil; legislaţie; Legea nr.287/2009

347/C60

8 – Codul penal (Legea nr. 286/2009). – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2009. – 232 p. – ISBN 978-973-

115-589-0 : 5,94 lei

SUBIECT: drept penal; Cod penal; Legea nr.286/2009

343(094.4)/C60



* Lucrare realizată de Mihaela BORA, expert, Consiliul Legislativ

9 – COSTEA, IOA�A MARIA. Inspecţia fiscală : Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă / Ioana Maria

Costea. – Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2009. – 120 p. – ISBN 978-973-115-586-9 : 9,54 lei

SUBIECT: drept fiscal; control financiar; Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; control fiscal

347.73/C76

10 – CRAIOVA�, IO�. Prin labirintul juridic / Ion Craiovan. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2009.

– 320 p. – Bibliogr. p. 311. – ISBN 978-973-127-189-7 : 25 lei

SUBIECT: drept; fundamentele dreptului

340/C82

11 – DEACO�U, ŞTEFA�. Metodologie juridică: curs practic pentru studenţi / Ştefan Deaconu. – ed. a

2-a, rev. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2009. – 141 p. – ISBN 978-606-522 – 195-6 :19 lei

SUBIECT: metodologie juridică

340.11/D26

12 – DIACO�U, IO�. Minorităţile în dreptul internaţional contemporan / Ion Diaconu. – Bucureşti :

Editura C.H. BECK, 2009. – 461 p. – ISBN 978-973-115-530-2 : 29,94 lei

SUBIECT: drepturile omului; minoritate naţională; identitate religioasă; identitate culturală; autonomie; federalism;

autodeterminare

342.7/D36

13 – GHEORGHE, CRISTIA�. Drept comercial european / Cristian Gheorghe. – Bucureşti : Editura C.H.

Beck, 2009. – 349 p., bibliogr. p. 345, index – (Master). – ISBN 978-973-115-581-4 : 31,74 lei

SUBIECT: drept comercial comunitar; Directiva nr.68/151/CEE; Directiva 77/91/CEE; Directiva 78/855/CEE; Directiva

82/891/CEE

341.217(4)UE /G37

14 – GRIGORE, MIHAI. Tehnica normativă / Mihai Grigore. – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2009. –

472 p. – ISBN 978-973-115-522-7 : 26,94 lei

SUBIECT: drept; teoria dreptului; tehnică legislativă; tehnică juridică; procedură legislativă

340.11/G83

15 – �EAGU, IO�. Tratat de procedură penală : partea generală / Ion Neagu. – Bucureşti : Editura


SUBIECT: drept procesual penal; procedură penală; organ judiciar; asistenţă juridică; reprezentare; acţiune civilă; mijloace de

probă; act procedural; act procesual

343.1/N31

16 – �EAGU, IO�. Tratat de procedură penală : partea specială / Ion Neagu. – Bucureşti : Editura


SUBIECT: drept procesual penal; procedură penală; urmărire penală; organ de urmărire penală; urmărire penală, încetare;

urmărire penală, începere; recurs; cale extraordinară de atac; cooperare judiciară; rejudecare

343.1/N31

17 – O�IGA, TUDOR. Delegarea legislativă / Tudor Oniga. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2009.

– 382 p. – ISBN 978-973-127-120-0 : 34 lei

SUBIECT: delegare legislativă

342.5/O-56

18 – POPESCU, A�DREI ; DIACO�U, IO�. Organizaţii europene şi euroatlantice / prof. univ. dr. Andrei

Popescu; conf. univ. dr. Ion Diaconu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2009. – 362 p. – Bibliogr. p. 353.

– ISBN 978-973-127-149-1 : 34 lei

SUBIECT: drept internaţional; Consiliul Europei; OSCE; OCDE; Uniunea Europeană; NATO; organizaţie internaţională; UEO;

protecţia drepturilor omului; A.E.L.S; CEFTA

341.1/P81

19 – PUIE, OLIVIU. Executarea hotărârilor judecătoreşti în contenciosul administrativ / Oliviu Puie. –

ediţia a 2-a. – Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2009. – 301 p. – ISBN 978-973-115-294-3 : 17,94 lei

SUBIECT: contencios administrativ; hotărâre judecătorească; titlu executoriu; Legea nr.554/2004; Legea nr.262/2007; instanţă

de executare

342.9/P98



20 – STUPARU, CRISTI�A. Statul – societatea – libertăţile religioase / Cristina Stuparu. – Bucureşti :

Institutul Român pentru Drepturile Omului, 2009. – 264 p. – ISBN 978-973-9316-76-7 : 13 lei

SUBIECT: drepturile omului; stat; societate; libertate religioasă; Legea nr.489/2006

342.7/S76

21 – ŢICLEA, ALEXA�DRU. Dreptul securităţii sociale : curs universitar / Alexandru Ţiclea. – ediţia a

2-a revăzută şi adăugită. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2009. – 492 p. – ISBN 978-973-127-136-1 :

43 lei

SUBIECT: dreptul securităţii sociale; asigurare socială de sănătate; accident de muncă; boli profesionale; asigurare pentru

şomaj; sistem public de pensii; pensie militară; pensie privată; pensie facultativă; dreptul muncii; asigurări sociale

349.2/T58

22 – ŢICLEA, ALEXA�DRU. Tratat de dreptul muncii / Alexandru Ţiclea. – ediţia a 3-a. – Bucureşti :

Editura Universul Juridic, 2009. – 1021 p. – ISBN 978-973-127-130-9 : 85 lei

SUBIECT: dreptul muncii; drept internaţional al muncii; Organizaţia Internaţională a Muncii; dreptul european al muncii;

Consiliul Europei; Uniunea Europeană; dialog social; patronat; sindicat; piaţa muncii; formare profesională; contract colectiv

de muncă; contract individual de muncă; salarizare; timp de muncă; securitatea muncii; răspundere disciplinară; răspundere

patrimonială; răspundere contravenţională; răspundere penală; conflict de muncă, soluţionare

349.2/T58

23 – VEDI�AŞ, VERGI�IA. Drept administrativ : Curs universitar / Verginia Vedinaş. – ediţia a 4-a

revăzută şi actualizată. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2009. – 522 p. – ISBN 978-973-127-125-5 : 39

lei

SUBIECT: drept administrativ; administraţie publică; administraţie publică locală; contract administrativ; contencios

administrativ; domeniu public; serviciu public; contract de concesiune de bunuri proprietate publică; răspundere administrativă;

răspundere prezidenţială; consiliu local; primar; preşedinţie; guvern

342.9/V40

24 – VEDI�AŞ, VERGI�IA. Statutul funcţionarilor publici : comentarii, doctrină, legislaţie,

jurisprudenţă (Legea nr.188/1999 cu modificările ulterioare, republicată) / Verginia Vedinaş. – Bucureşti

: Editura Universul Juridic, 2009. – 573 p. – ISBN 978-973-127-188-0 : 43 lei

SUBIECT: funcţie publică; funcţionar public; drept administrativ; administraţie publică; Statutul funcţionarilor publici

342.98/V40



Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711

Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,

Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare

�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat

Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

�iculina Vrînceanu, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei

cu Reglementările Uniunii Europene

� Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Svetlana Baciu

Alina Androne

� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar opinii

personale ale autorilor.

ISSN 1583-3178

Date post:	04-Jan-2017
Category:	Documents
Upload:	hoangque
View:	225 times
Download:	2 times

Succintă prezentare a sistemului şi soluţiilor legislative preconizate ...

Documents