20.12.2012, Târgu Mureş
STUDIU DE EVALUARE
ADECVATĂ
pentru proiectul
AMENAJARE HIDROENERGETICĂ
NIRAJUL MIC
JUDEŢUL MUREŞ
LOCALITATEA CÂMPUL CETĂŢII
JUDEŢUL MUREŞ
Eco-Logic Consulting 20.12.2012
Eco-Logic Consulting srl. CUI: RO22208275 Nr. RC: J26/1391/2007T Tel: 0722457464 Târgu Mureş
CUPRINS
Informaţii privind proiectul supus aprobării ................................................................... 3
Scopul şi descrierea proiectului .................................................................................. 3
Localizarea geografică şi administrativă ...................................................................... 10
Caracterizarea zonei de amplasare ............................................................................ 10
Modificările fizice ce decurg din Proiect ..................................................................... 11
Modificări fizice temporare ...................................................................................... 11
Modificări fizice permanente .................................................................................... 11
Resursele naturale ce vor fi exploatate din cadrul ariei protejate ................................. 12
Caracteristicile factorului de mediu AER ................................................................. 13
Sursele de poluare atmosferică la realizarea investiţiei ........................................ 13
Activitatea utilajelor de construcţie ...................................................................... 14
Surse de poluanţi pentru aer în perioada de exploatare ......................................... 14
Prognozarea poluării aerului ................................................................................. 14
Posibilităţile de diminuare a impactului ................................................................ 16
Zgomot şi vibraţii ...................................................................................................... 17
Surse şi protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor în perioada de execuţie ..... 17
Măsuri pentru reducerea zgomotului şi vibraţiilor în perioada de execuţie .......... 19
Surse şi protecţia împotriva zgomotelor şi vibraţiilor în perioada de exploatare.. 19
Caracteristicile factorului de mediu SOL ................................................................. 19
Surse de poluanţi în sol şi subsol în perioada de execuţie .................................... 19
Impactul asupra solului şi subsolului în perioada de execuţie .............................. 19
Impactul asupra solului şi subsolului în perioada de exploatare ........................... 21
Posibilităţile de diminuare a impactului ................................................................ 21
Prognozarea poluării solului ................................................................................. 21
Caracteristici ale factorului de mediu APĂ .............................................................. 22
Surse de poluanţi pentru ape în perioada de exploatare ................................... 22
Impactul produs asupra resurselor de apă în perioada de execuţie .................. 22
Impactul asupra apelor de suprafaţă ................................................................... 22
Impactul asupra apelor subterane ....................................................................... 23
Posibilităţile de diminuare a impactului ............................................................ 23
Gestiunea deşeurilor ................................................................................................. 23
În perioada de exploatare ...................................................................................... 24
Modul de gospodărire al deşeurilor ....................................................................... 24
Cerinţele legate de utilizarea terenului. ........................................................................ 24
Serviciile suplimentare solicitate de implementarea Proiectului .................................. 24
Durata construcţiei, funcţionării, dezafectării Proiectului ............................................ 24
Activităţi care vor fi generate ca rezultat al implementării Proiectului. ....................... 24
IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA BIODIVERSITĂŢII .................................... 25
Introducere ................................................................................................................ 25
Localizarea proiectului faţă de ariile Natura2000 ................................................. 25
Ariile protejate Natura2000 potenţial afectate .......................................................... 26
Situl de Importanţă Comunitară ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu” ................... 26
Aria de Protecţie Specială Avifaunistică ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii
Giurgeului” ............................................................................................................ 29
Metodele folosite în evaluarea biodiversităţii ........................................................... 30
Evaluarea habitatelor şi speciilor de plante ........................................................... 30
2
Evaluarea ihtiofaunei ............................................................................................ 30
Evaluarea avifaunei ............................................................................................... 34
Evaluarea herpetofaunei şi a amfibienilor ............................................................. 34
Impactul proiectului asupra ariilor naturale protejate................................................... 35
Impactul investiţiei asupra ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu” ............................... 35
Aspecte de floră şi vegetaţie ................................................................................. 35
Mamifere mari ....................................................................................................... 41
Impactul proiectului asupra herpetofaunei şi amfibienilor ................................... 45
Impactul proiectului asupra ihtiofaunei ................................................................ 46
Impactul proiectului asupra nevertebratelor .......................................................... 47
Impactul investiţiei asupra ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii Giurgeului” ........ 48
Impactul proiectului asupra speciilor de desemnare ............................................. 48
Rezultatele recensământului de bufniţe ................................................................ 49
Impactul anticipat asupra speciilor de desemnare ................................................. 49
Impactul proiectului asupra altor specii de păsări ................................................. 49
Aspecte generale al impactului asupra biodiversităţii .............................................. 50
Fragmentare, izolare, schimbări în densităţi, populaţii, durată, persistenţă .......... 50
Impact direct şi indirect ......................................................................................... 51
Impact pe termen scurt şi lung .............................................................................. 52
Impact rezidual şi cumulativ ................................................................................. 54
Măsuri propuse de reducere a impactului ..................................................................... 57
Măsuri de reducere a impactului în perioada de construcţie..................................... 57
Măsuri de reducere a impactului în perioada de funcţionare .................................... 59
Repopulare de Cottus gobio .................................................................................. 59
Diminuarea mortalităţii cauzate de firele electrice ............................................... 60
Asigurarea conectivităţii longitudinale a râului cu canalulul Bypass ................... 61
Măsuri de compensare .................................................................................................. 62
Monitorizare ................................................................................................................. 62
Monitorizare biodiversitate ....................................................................................... 62
Monitorizare în faza de construcţie ....................................................................... 62
Monitorizare în faza de operare ............................................................................ 62
Rezumat fără caracter tehnic, concluzii ........................................................................ 63
Bibliografie ................................................................................................................... 65
Anexe ............................................................................................................................ 69
Anexa nr. 1 - Pragurile artificiale existente .............................................................. 69
Anexa nr. 2 - Lista speciilor de plante găsite în perimetrul proiectului .................... 72
Anexa nr. 3 – Fotografii de pe amplasament ............................................................ 73
Anexa nr. 4 - Caracterizarea habitatelor de desemnare a ROSIC0019 ................... 76
Anexa nr. 5 - Descrierea speciilor de plante de desemnare a ROSCI0019............... 79
Anexa nr. 6 - Descrierea speciilor de mamifere de desemnare a ROSCI0019 ......... 80
Anexa nr. 7 - Descrierea speciilor de amfibieni de desemnare a ROSCI0019 ......... 89
Anexa nr. 8 - Descrierea speciilor de nevertebrate de desemnare a ROSCI0019..... 90
Anexa nr. 9 - Descrierea speciilor de peşti pentru de desemnare a ROSCI0019,
respectiv a altor specii capturate în zona potenţial afectată de proiect ............... 92
Anexa nr. 10 – Descrierea speciilor de păsări de desemnare a ROSPA0033 ......... 98
3
S T U D I U D E E VA L U A R E
A D E C VAT Ă
AMENANJARE HIDROENERGETICĂ
NIRAJUL MIC
JUDEŢUL MUREŞ
INFORMAŢII PRIVIND PROIECTUL SUPUS APROBĂRII
Informaţii privind proiectul:
Denumirea: Amenajare Hidroenergetică Nirajul Mic, Judeţul Mureş
Beneficiar: S.C. BETONMIX S.R.L., Oradea
Proiectant: S.C. HYDRO POWER PROJECT S.R.L., Cluj-Napoca
Data întocmirii documentaţiei: 2012.
Scopul şi descrierea proiectului
Proiectul propus cuprinde amenajarea unui sistem hidroenergetic compus din
mai multe elemente conectate funcţional. Scopul principal al amenajării poate fi privit
din perspectiva valorificării energiei în cadrul reţelei electrice zonale, prin realizarea
unei centrale electrice de mică putere, în vederea obţinerii energiei electrice din surse
regenerabile, fără impact major asupra ecosistemului.
În scopul măririi producţiei de energie electrică din surse regenerabile, a fost
lansat un program de realizare a unui număr de MHC şi CHEMP în diferite bazine
hidrografice.
Lucrarea este compusă dintr-o microhidrocentrală. Transportul apei captate, de
la camera de încărcare la microhidrocentrală, se realizează prin intermediul aducţiunii.
În cadrul MHC-ului se produce energia electrică, care este introdusă în Reţeaua
Electrică de Distribuţie. Schema hidroenergetică este de tip derivaţie, de cădere medie,
cu funcţionare prin preluarea şi asigurarea debitului ecologic. Traseul aducţiunii se va
încadra în schema cadru de amenajare si se va amplasa pe marginea drumului
forestier. Microhidrocentrala se va corela funcţional prin automatizări (traductori de
nivel, traductori de presiune, înregistratori).
4
Componenţa amenajării hidroenergetice cuprinde următoarele elemente:
A. Captarea formată din:
Priza de captare, amplasată pe cursul de apă, pe malul drept al acestuia, având
funcţionalitatea de a capta un volum de apă necesar funcţionării amenajării dirijarea
prin intermediul aducţiunii spre microhidrocentrală.
Aceasta este amplasată la cota talveg 960,00 mdM si are cota apei din
deznisipator 959,60 mdMN, fiind dimensionată pentru a prelua un debit instalat de
0,40 m3/s. Construcţia prizei se va realiza integral din beton armat cu protecţii metalice
unde este nevoie, având în vedere că aceasta va fi în contact cu apă pe toată durata de
viaţă a construcţiilor. Suprastructura necesară la priză, pentru protejarea
echipamentelor de curăţare control, se va realiza din diafragme din beton armat,
închisă cu ă din lemn.
Construcţia are următoarele componente:
Pragul prizei este de tip stavilă rabatabilă, amplasat transversal pe cursul râului,
având o înălţime de 1,40 m faţă de talveg, lăţimea fundatiei stavilei la baza este de
3,00 m, si lungimea de 5,00 m. Zidurile de apărare au înălţimea de 2,20 m. de la
talveg, fiind dimensionat pentru tranzitarea debitului de calcul Q5% = 31 m3/s.
Captarea se face lateral pe malul drept tehnic, având înălţimea de 1,00 m faţă de
talveg , o lăţime în secţiune de 2,00 m şi lungimea de 2,50 m, prevăzută cu un
grătar metalic, dimensionat pentru a prelua debitul instalat Qi=0,40 m3/s într-o
galerie colectoare cu secţiune dreptunghiulară de 2,50 x 2,0 m având o pantă
longitudinală de 10%, astfel încât aluviunile cu diametrul mai mic de 20 mm care
pătrund prin grătar să fie antrenate până în deznisipator.
Canalul prespălare continuă priza de apă, având înălţimea de -0,95 m faţă de talveg,
o lăţime în secţiune de 1,50 m şi o lungime de 4,00 m, fiind prevăzut cu o stavilă
metalică de dimensiuni 2,25 x 1,50 x 0,10 m acţionată automat de către senzorii de
colmatare ai pragului. În cazul colmatării acţionează stavila care deschizându-se
spală aluviunile depuse amonte de prag.
Bazinul deznisipator se află în continuarea canalului racord şi are rolul de a deznisipa
aluviunile transportate de apă. Acesta a fost dimensionat pentru a reţine particulele
cu diametrul minim de 20 mm având înălţimea utilă medie de 2,5 m, o lăţime în
secţiune de 1,60 m, lungimea de 18 m cu panta a radierului de 3,2%, viteza maximă
admisă a apei în deznisipator fiind de 0,3 m/s. Deznisipatorul este prevăzut cu un
descărcător lateral, pentru evacuarea debitului excedent.
Canalul de evacuare se află in capătul bazinului deznisipator, acesta comunicând prin
intermediul unei stavile acţionate automat cu albia râului Nirajul Mic, debuşând
volumul mort depus în deznisipator printr-un canal racord cu albia, având
dimensiunile de 0,80 x 10 m.
5
Camera de încărcare, este amplasată lateral bazinului deznisipator, având rol de a
încărca şi alimenta aducţiunea cu apă. Delimitarea între deznisipator şi camera de
încărcare se face printr-un grătar metalic înclinat la 70°, prevăzut cu sistem de
curăţare automat, ce elimină sub jet de apă materialele plutitoare spre exterior.
Bypass-ul se află în stanga tehnica a pragului, pe malul stang tehnic al râului fiind
protejată de zidul de închidere. Este amplasată la 0,70 m faţă de talveg, având în
secţiune o lăţime de scurgere de 0,80 m, radierul canalului are o pantă de 10% şi
este prevăzut cu redane dispuse alternativ, pentru reducerea vitezei de curgere a
apei. Secţiunea este proiectată pentru a asigura tranzitarea debitului de servitute
Q95%=0,044 m3/s în regim natural, asigură migraţia peştilor din aval spre amonte.
Proiectarea şi construcţia bypass-ului se va face astfel încât să asigure, în aval de
construcţiile hidrotehnice de retenţie, debitele minime necesare în albie în vederea
menţinerii unei stări favorabile de conservare a speciilor acvatice de floră şi faună,
precum şi pentru satisfacerea cerinţelor de apă ale altor folosinţe.
Construcţia hidrotehnică, chiar dacă este realizată din beton armat (singurul
material disponibil pentru realizarea respectivului tip de construcţii prin asigurarea
impermeabilizării), va fi executată acordându-se o importanţă majoră modului de
punere în operă conform caietului de sarcini înaintat constructorului în concordanţă cu
criteriile de protecţie a mediului. La finalizarea lucrărilor, amenajarea va fi în
totalitate acoperită cu strat vegetal, integrarea în peisagistică şi asigurarea
migraţiei faunei acvatice, realizarea de zone de interes ecologic, inclusiv de zone
umede şi renaturarea malurilor albiilor în vederea asigurării conservării
diversităţii biologice şi a menţinerii coerenţei reţelei ecologice de arii naturale.
B. Aducţiunea:
Conductele aducţiunii sunt din GRP (PAFSIN) la producerea căreia stau
principalele materii prime, precum răşina, fibre de sticlă şi nisipul silicios. Răşinile
poliesterice nesaturate se folosesc de regulă datorită bunei lor performanţe în aplicaţii
cu apa potabilă. Conductele sunt fabricate prin procesul de înfăşurare continuă.
Procesul tehnologic de producţie permite utilizarea fibrelor de sticlă continue, pe
direcţie circumferenţială. Pentru conductele sub presiune, efortul principal fiind
circumferenţial. Datorită sistemului dual de folosire a răşinii, conductele din GRP au
un strat interior de răşină cu rezistenţă deosebită la coroziune.
Aducţiunea este alcătuită din conducte cu lungimi de 3, 6 şi 12 m, cu coturi din
segmente de conducte cu unghiuri variabile şi coturi turnate. Diametrul nominal folosit
va fi DN = 600 mm, pe o lungime de 4810 m.
Dimensiuni constructive ale aducţiunii:
- Diametrul aducţiunii tronson: Dad = 600 mm
- Lungimea aducţiunii: Lad = 4810 m
- Rigiditate: SN= 5000N/m2÷10000 N/m2
6
C. Centrala hidroenergetică:
Microhidrocentrală (MHC), reprezintă ansamblul de clădiri şi echipamente
electrice şi mecanice din cadrul unei amenajări hidroenergetice, în care se realizează
efectiv transformarea energiei potenţiale şi cinetice a apei în energie mecanică şi apoi
în energie electrică. Echipamentul electromecanic este format dintr-un echipament
principal şi unul auxiliar.
Componentele microhidrocentralei:
Turbina de tip Pelton, prevăzută cu vană de închidere, la intrarea şi ieşirea apei din
turbină (distribuitor, confuzor, aspirator), care includ vanele necesare opririi accesului
apei către turbină, pentru a se putea efectua oprirea centralei pentru revizii tehnice,
sunt fabricate din oţel. Aspiratorul metalic al turbinei debuşează în bazinul de liniştire
situat în aval de centrală care face legătură hidraulică cu bieful aval, prin canalul de
debuşare.
Generator sincron - în aplicaţiile microhidro se folosesc următoarele tipuri de
generatoare sincrone:
• GSEC - cu excitaţie clasică (perii, inele de contact, etc.);
• GSPM - cu excitaţie cu magneţi permanenţi;
• GSAE - cu autoexcitaţie tip shunt si regulator automat de tensiune.
Clădirea microhidrocentralei este o construcţie supraterană din beton armat, având o
structură de rezistenţă în diafragme, închideri laterale placate cu lambiuri de lemn
pentru izolare şi integrare în mediul natural, şi închidere la nivel superior cu planşeu
terasă prevăzut cu luminator natural.
Microhidrocentrala cuprinde din punct de vedere constructiv următoarele părţi:
- sala maşinilor - turbinele şi generatoarele
- postul de transformare – pentru injectarea energiei produse în R.E.D.
- sala de comandă – cuprinde aparatura de comandă, control şi semnalizare
- infrastructura – susţine echipamentul principal şi turbinele
- canal debuşare
Echipamentele şi instalaţiile auxiliare cuprind:
- vane,
- regulatoare de viteză,
- regulatoare de presiune şi de temperatura,
- instalaţia de ulei sub presiune, etc.
Centrala MHC NM va fi situată pe malul drept al râului Nirajul Mic, între
drum şi apă, având cota centralei 682 mdMN. Aceasta va prelua debitul de la priza
PNM având o cădere brută de 277,60 m.
Caracteristici MHC NM:
- Debit instalat: 0,40 m3/s
- Număr turbine: 1 buc
- Puterea instalată: 834 kW
- Energia medie anuală: 2799 MWh
7
- Durata medie de utilizare 3355 ore/an
- Tip agregat: Pelton
- Viteza de rotaţie generator sincron 1800 max rpm
- Frecvenţa 50 Hz
- Factorul de putere sau cos Ø 0,9
Instalaţii electrice de evacuare a puterii, cu două componente majore:
- postul de transformare ridicator 0,4/20 kV amplasat pe platforma
împrejmuită a centralei
- linia electrică de injecţie în Sistemul Energetic Naţional.
Linie electrică de 20 kV de la centrală până la reţeaua existentă de 20 kV se va
amplasa îngropat, pe o distanţă de 1725m, amplasată pe marginea drumului forestier,
amplasat pe marginea dreaptă a acestuia.
Executarea transei pentru amplasarea Liniei Electrice Subterane de 20kV va fi
făcută manual pe lăţimea de 0,4 m în ampriza drumului pentru a evita defrişarea
suprafeţei scoase temporar în acest scop din circuitul silvic.
Apărări de mal, care se vor realiza în zona prizei de captare şi a centralei:
- la priza de captare pe ambele maluri câte 15 m amonte de prag
- la centrală pe malul drept câte 20 m pentru protecţia centralei.
Materialul folosit pentru apărările de mal este piatră naturală provenită din roci:
eruptive (granit, diorit, andezit, bazalt), sedimentare (gresii, calcare, marnă). Piatra
întrebuinţată poate să fie piatră de râu caracterizată prin muchii mai mult sau mai
puţin rotunjite sau blocuri extrase din carieră cu muchii şi feţe neregulate sau
anrocamente.
Modul de funcţionare:
Funcţionarea amenajării utilizează debitul de apă al râului Nirajul Mic, care
este captat prin intermediul prizei de captare cu grătar lateral amplasat pe mal, care nu
modifică regimul de curgere a râului, fiind situată pe cursul principal a acestuia, la
cota talveg 960 (cota nivel apă deznisipator 959.60 mdMN) mdMN şi are în această
secţiune un bazin hidrografic cu suprafaţa de 12,00 km2.
Funcţionarea microhidrocentralei care este alimentată prin intermediul prizei
de captare, care nu modifică regimul de curgere al râului, fiind situată pe cursul râului
Nirajul Mic. Prin grătarul prizei prin care apa este condusă în galeria colectoare. Priza
este dotată cu bypass care este dimensionată pentru debitul de servitute. În cazul
viiturilor debitul excedent trece peste stavila rabatabila, acesta fiind automatizată cu
senzori de nivel pentru a coborî atunci când nivelul apei creşte. Impurităţile din apă
sunt sedimentate pe radierul deznisipatorului, care se spală sub curgerea proprie a apei,
controlată de senzorii de presiune şi stavila de golire a deznisipatorului, prin canalul
racord cu albia. Materialele plutitoare depuse pe grătarul camerei de încărcare sunt
curăţate şi eliminate printr-un canal de tip jgheab care debuşează în albie, cu ajutorul
apei sub presiune, când nivelul apei din camera de încărcare scade.
8
Fig. 1. Schema funcţională a amenajării Nirajul Mic
1.1. SCHEMA FUNCŢIONALĂ A AMENAJĂRII HIDROENERGETICE NIRAJUL MIC
Județul Harghita
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Județul Mureș
MHC NM1
1 PELTON
PNM1
v. Nirajul Mic
v. Nirajul Mare
v. Nirajul Mare
Linie electrica 20 kV – (nou proiectata)
L=1725m
Hpriza(talveg) = 960,00 mdM
Hapa= 959,60 mdM
F = 12 km2
Qm = 0,300 m3/s
Qs = 0,044 m3/s
Qi = 0,400 m3/s
Lad = 4810 m
Δh = 277,60 m
DN 600 mm
hr = 3,93%
hr = 11 m
Hcentrala = 682 mdM
Htalveg = 680 mdM
F = 25 km2
Δh = 278,60 m
Qi = 0,400 m3/s
P = 834 kW
E = 2799 MWh/an
LEGENDĂ - Priză de captare
- Microhidrocentrală
- Aducţiune
- Linie electrica 20 kV – (nou proiectata)
- Curs râu
Localitatea
Cîmpu Cetății
9
Aceste manevre se realizează automat, priza de apă fiind dotată cu
echipamente hidraulice automatizate. În cazul în care apare o problemă la aducţiune
sau la echipamentele hidraulice de la camera de încărcare, debitul din deznisipator este
evacuat prin preaplinul acestuia şi accesul apei în deznisipator este oprită prin
acţionarea stavilei.
Din deznisipator apa trece în camera de încărcare, unde se realizează umplerea
conductei de aducţiune din GRP (PAFSIN) şi menţinerea acesteia cu apă pentru
funcţionarea turbinei microhidrocentralei. Aceasta va fi amplasată pe marginea
drumului pozată la adâncimea de minim 1 m faţă de generatoarea superioară a
conductei, respectând adâncimea minimă de îngheţ.
Apa rezultată din procesul de producţie a energiei electrice a
microhidrocentralei MHC NM1 este debuşată într-un bazin, acesta fiind racordat cu
albia naturală a râului prin intermediul unui canal de evacuare.
Microhidrocentrala MHC NM1 este automatizată; pornirea şi oprirea acesteia
se va face în mod automat. Pentru pornirea hidroagregatelor (turbină, generatoare) este
necesar asigurarea cu energie electrică din reţeaua R.E.D.
Automatizarea din microhidrocentrală va comanda vana de la priza de apă
PNM1, de asemenea şi vanele fluture situate în imediata vecinătate a turbinei,
deschiderea şi închiderea acesteia în funcţie de nivelul apei din camera de încărcare,
nivel care va fi în funcţie de debitul care va fi acumulat în amonte de prag şi de gradul
de înfundare a grătarului, detectate prin intermediul senzorilor de nivel/presiune din
camera de încărcare de la prizele de apă, care vor fi transmise şi într-un centru
dispeceral de monitorizare a datelor.
Pe baza citirilor la contorul de energie se va factura energia produsă şi injectată
în R.E.D.
Pentru ca impactul asupra mediului să fie cât mai mult atenuat, soluţiile constructive
ale amenajării îndeplinesc următoarele condiţii:
- este dotată cu canal bypass proiectat atât funcţional cât şi estetic special pentru
ihtiofauna râului Nirajul Mic
- asigurarea debitului ecologic a cursului de apă
- restituţie integrală a apei fără modificarea calităţii ei din secţiunea de prelevare
- perioada execuţiei săpăturilor şi terasamentelor ce afectează albia minoră, având
ca rezultat creşterea turbidităţilor, va fi redusă la minimul posibil
- materialele de construcţii utilizate (beton, oţel, lemn) nu sunt poluanţi de natură
majoră (clasă mare de nocivitate sau perioadă îndelungată de biodegradabilitate)
- captarea cu grătar lateral şi canalul bypass este proiectată în aşa fel încât debitul
de servitute este asigurat în permanenţă în vederea protejării ihtiofaunei
- fluxul de apă uzinat în centrală nu are posibilitatea intrării în contact cu
substanţe poluante
- debitul captat este evacuat în întregime şi la un grad superior de curăţire (prin
trecerea debitelor prin grătarele de priză)
- nu se produc acumulări cu luciu important de apă care să conducă la schimbări
climatologice sau de faună acvatică
- nu se produc schimbări de curs de apă
- nu vor exista subtraversări de râu
- se va folosi o arhitectură care să se încadreze în mediul ambiant
- poziţionarea clădirii centralei, a canalului deversor şi traseul aducţiunii se va
face ţinând cont de minimizarea suprafeţelor care ar presupune defrişare.
10
LOCALIZAREA GEOGRAFICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ , CU
PRECIZAREA COORDONATELOR STEREO 70
Localizare: Râul Nirajul Mic, afluent de Stânga al râului Niraj
cod cadastral: IV - 1.67.1.
Localitatea Câmpul Cetăţii, judeţul Mureş
Accesul rutier este asigurat de pe DJ 153A dinspre Eremitu spre Câmpul
Cetăţii şi de drumurile, comunal DC 13 şi de exploatare dinspre Câmpul Cetăţii spre
amplasamentul lucrării. Accesul pe amplasamentul lucrării este asigurat de drumul
forestier.
Caracterizarea zonei de amplasare:
Râul Nirajul Mic are suprafaţa bazinului hidrografic de 25 km2 şi o lungime de
15 km. Prezintă un profil longitudinal de echilibru relativ, panta medie fiind de 4,5 %,
iar coeficientul de sinuozitate 1,11. Altitudinea medie este de 1043 mdMN, conform
Cadastrului Apelor. Zona amplasamentului astfel este situată în partea estică judeţului
Mureş, cu relief montan din Munţii Gurghiului. Structura geologică a zonei este
caracterizată de prezenţa rocilor vulcanice neogene. Clima se încadrează în întregime
în ţinutul climatic al Podişului Transilvaniei, aparţinând secţiunii cu climă
continental-moderată, periferia vestică a munţilor vulcanici este conturată de izoterma
anuală de 6°C, precipitaţiile medii anuale se caracterizează prin cantităţi cuprinse între
1400 mm pe cele mai înalte culmi ale munţilor vulcanici şi 600 mm în secţiunile cele
mai joase al reliefului de podiş. În regiunea de munte, constituită din roci vulcanice, se
etajează soluri brune acide şi soluri brune podzolice asociate cu andosoluri şi podzoluri humico-feriiluviale la altitudini mari. Media multianuală a debitului solid
este apreciată la 0.5 kg/s. În regiunile înalte turbiditatea medie variază intre 100-300
g/m3, iar scurgerea specifică este de circa 1 t/ha/an.
Tabel 1. Coordonate STEREO 70:
Amplasament X(N) Y(E)
Captarea de apă 575791,48 507622,49
Microhidrocentrala 574766,30 503248,50
11
MODIFICĂRILE FIZICE CE DECURG DIN PROIECT ŞI CARE
VOR AVEA LOC PE DURATA DIFERITELOR ETAPE DE
IMPLEMENTARE A PROIECTULUI
În urma realizării proiectului se vor produce modificări de teren cu caracter
temporar şi permanent. Modificările fizice temporare se vor produce prin organizarea
de şantier pentru realizarea construcţiilor şi pentru montarea aducţiunii. Modificările
permanente cuprind construcţiile funcţionale propriu-zise descrise în secţiunea
anterioară.
Modificări fizice temporare:
Se vor produce în etapa de construcţie în care se vor realiza elementele
proiectului. Aceste suprafeţe de teren nu vor suferi modificări permanente şi servesc
pentru organizarea de şantier, care va asigura în timpul construcţiilor facilităţile
necesare precum: căi de acces, grupuri sanitare, vestiare, surse de apă potabilă şi
menajeră, spaţii necesare pentru depozitare, spaţii pentru magaziile de scule şi unelte,
spaţii pentru utilaje. În cazul montării aducţiunii vor fi afectate suprafeţele de la
marginea drumului. Suprafeţele afectate temporar sunt prezentate în tabelul nr. 2.
Modificări fizice permanente:
Se vor produce prin realizare proiectului şi cuprind suprafeţe permanent
ocupate de construcţii în faza de funcţionare. Aceste suprafeţe sunt următoarele:
- captarea construită pentru a bara cursul râului, în urma căreia se va realiza o
mică acumulare de apă în amonte de aceasta,
- canalul bypass
- clădirea microhidrocentralei
- în cazul aducţiunii modificările vor fi temporare. După pozarea ţevii terenul şi
stratul vegetal va fi readus la starea iniţială
- protecţiile de mal
Tabelul nr. 2. prezintă suprafeţele ocupate permanent (în cazul aducţiunii temporar) de
construcţiile amenajării hidroenergetice.
12
Tabel 2. Suprafeţele ocupate permanent de amenajarea hidroenergetică Nirajul Mic.
Priza Nirajul Mic 800 m2
din care 180 (captare deznisipator camera
încărcare) si 70 m2
(bypass). Toată suprafaţa va fi
împrejmuită cu gard si supravegheata video
Aducţiunea de apă 4970 m2
4730 m2 scoatere temporară din fondul forestier
fără defrişare teren de pe marginea drumului
forestier
240 m2 scoatere temporară din fondul forestier cu
defrişare teren din afara drumului
Microhidrocentrala 500 m2 din care 170 m
2 construcţie
Linie electrica
subterana 20kV 690 m
2
scoatere temporară din fondul forestier fără
defrişare teren de pe marginea drumului forestier
Stâlpi (3 buc) 6 m2
Total 6966 m2 0,00052% din suprafaţa SCI (în afara SPA-ului)
Modificările fizice temporare vor persista pe suprafaţa amplasamentului în faza
de construcţie, până la etapa de dezafectare a acesteia. După terminarea lucrărilor de
construcţii în etapa de dezafectare se vor retrage din perimetrul amplasamentului toate
utilajele şi dotările necesare organizării şantierului, iar va urma refacerea ecologică a
acestor suprafeţe. În cazul încetării a lucrărilor din orice motiv se vor prevedea măsuri
pentru a reda suprafeţele de teren în circuitul economic.
Printre modificările de teren din etapa de funcţionare se notează pe lângă
construcţiile permanente, pierderea de debit a pârâului, drept urmare a funcţionării
microhidrocentralei. Metoda automată de funcţionare a acesteia va exclude
posibilitatea unor inundaţii.
RESURSELE NATURALE CE VOR FI EXPLOATATE DIN CADRUL
ARIEI NATURALE PROTEJATE DE INTERES COMUNITAR
PENTRU A FI UTILIZATE LA IMPLEMENTAREA PROIECTULUI
La realizarea lucrărilor proiectate se utilizează resursele naturale din zona ariei
protejate. Având în vedere faptul, că apa se va reda cursului natural al râului, nu se
pune problema resurselor naturale exploatate.
13
CARACTERISTICILE FACTORULUI DE MEDIU AER
În urma analizării proiectului „ Amenajarea Hidroelectrică Nirajul Mic” au fost
identificate diferite surse de poluare a aerului. Sursele identificate sunt surse mobile de
poluare şi au un caracter temporar, poluările provenind de la traficul mijloacelor de
transport în timpul executării proiectului (surse mobile cu caracter temporar). (De
obicei o altă sursă (permanentă fixă) de poluare este centrala termică pentru încălzirea
clădirii, însă microhidrocentrala nu va fi dotată cu centrală termică, încălzirea se va
realiza de la generator care emite călduăa. Pe timp de vară se va răci printr-o ventilare
naturală prin golurile care se vor lăsa în pereţii centralei.)
Sursele fixe sunt acelea care emit poluanţi atmosferici dintr-o poziţie localizată
în spaţiu, cum ar fi dispozitivele de combustie industriale sau menajere.
Sursele mobile sunt legate de mijloacele de transport. România a ratificat
Convenţia Cadru privind Schimbările Climatice la nivelul ONU. Prin semnarea
Protocolului de la Kyoto, Romania s-a angajat să reducă emisiile gazelor ce produc
efectul de seră cu 8% faţă de valorile anului 1989.
Pentru implementarea Directivei UNIUNEA EUROPEANĂ 2001/80/Ec,
Guvernul României a pregătit un proiect de hotărâre referitoare la limitarea emisiilor
în atmosferă provenind de la centralele mari de peste 50 MW, conform limitelor
impuse prin Directivele UNIUNII EUROPENE (emisii de materii solide, SO2 şi
NOX).
Poluarea aerului se defineşte ca o schimbare a compoziţiei lui fie prin apariţia
unor noi componenţi cu efecte dăunătoare asupra biocenozelor şi biotopurilor, fie
printr-un dezechilibru ce apare între componenţii existenţi.
Poluarea aerului poate proveni din surse naturale, dar cel mai des din surse
artificiale. Ca sursă de poluare naturală poate fi solul care în anumite condiţii elimină
gaze, vapori de apă etc., plantele şi animalele tot prin emanaţii, cutremurele
generatoare de praf, erupţiile vulcanice ş.a. Ca surse artificiale de poluare, sunt cele
legate de activitatea umană în industrie, transporturi, agricultură şi alte activităţi.
Sursele de poluare atmosferică estimate la realizarea investiţiei:
In perioada de execuţie a proiectului, activităţile din şantier pot avea un impact
asupra calităţii atmosferei din zonele de lucru şi din zonele adiacente acestora.
Executarea construcţiilor prevăzute în proiect, pe de o parte, o sursă de emisii
de praf, iar pe de altă parte, sursa de emisie a poluanţilor specifici arderii
combustibililor fosili (produse petroliere distilate) atât în motoarele utilajelor necesare
efectuării acestor lucrări, cât şi ale mijloacelor de transport folosite.
Emisiile de praf care apar în timpul lucrărilor de construcţii, sunt asociate
lucrărilor vehiculare şi punere în operă a materialelor de construcţie. Degajările de praf
în atmosferă variază adesea substanţial de la o zi la alta, depinzând de nivelul
activităţii, de specificul operaţiilor şi de condiţiile meteorologice.
14
Natura temporară a lucrărilor de construcţie, specificul diferitelor faze de
execuţie, diferenţiază net emisiile specifice acestor lucrări de alte surse nedirijate de
praf, atât în ceea ce priveşte estimarea, cât şi controlul emisiilor.
Modul de abordare privind estimarea emisiilor de la lucrările de execuţie a
construcţiilor utilizat şi recomandat în ţările dezvoltate (Agenţia Europeana de Mediu -
EEA, Agenţia de Protecţie a Mediului a SUA - US - EPA), se bazează pe luarea în
consideraţie a lucrărilor care se execută pe întreaga arie implicată sau, după caz, pe
porţiuni ale acestei arii, fără urmărirea în detaliu a planului de lucrări sau a proiectelor
individuale.
Sursele principale de poluare a aerului specifice execuţiei lucrării pot fi grupate
după cum urmează:
Activitatea utilajelor de construcţie
Poluarea specifică activităţii utilajelor se apreciază după consumul de
carburanţi (substanţe poluante NOx, CO, COV, particule materiale din arderea
carburanţilor etc.) şi aria pe care se desfăşoară aceste activităţi (substanţe poluante -
particule materiale în suspensie şi sedimentabile). Se apreciază că poluarea specifică
activităţilor de alimentare cu carburanţi, întreţinere şi reparaţii ale utilajelor este
redusă. Transportul materialelor, prefabricatelor, personalului muncitor: circulaţia
mijloacelor de transport reprezintă o sursă importantă de poluare a mediului pe
şantierele de construcţii.
Sursele de impurificare a atmosferei asociate activităţilor care vor avea loc în
amplasamentul lucrărilor sunt în principal surse libere, deschise, având cu totul alte
particularităţi decât sursele aferente unor activităţi industriale sau asemănătoare. Ca
urmare, nu se poate pune problema unor instalaţii de captare - epurare - evacuare în
atmosferă a aerului impurificat/gazelor reziduale.
Emisiile gazoase din etapa de construcţie (altele decât particule în suspensie)
provin în principal de la funcţionarea utilajelor şi de la motoarele mijloacelor de
transport.
Singura posibilitate de limitare a emisiilor de substanţe poluante în atmosferă
constă în utilizarea de utilaje şi camioane de generaţie recentă prevăzute cu sisteme
performante de minimizare şi reţinere a poluanţilor în atmosferă de tip Euro III.
Surse de poluanţi pentru aer în perioada de exploatare
Pe parcursul exploatării sursa de poluare atmosferică poate fii reprezentat de
funcţionarea centralei termice. În faza aceasta a proiectului nu se cunoaşte cu
exactitate tipul centralei termice ce va deservii clădirea microhidrocentralei. Se
apreciază ca nivelul concentraţiilor de noxe emise în atmosferă din funcţionarea
centralei indiferent de combustibilul folosit este foarte redus. În perioada de exploatare
nu se preconizează măsuri de protecţie a factorului de mediu aer.
Prognozarea poluării aerului
Poluarea aerului atmosferic se estimează că ar putea interveni în special în faza
de construcţie a investiţiei prin mijloacele de transport şi utilajele de construcţii care
utilizează motoare cu ardere internă.
15
În ceea ce priveşte poluarea din sursele necontrolate se apreciază că la nivelul a
5 - 6 motoare cât pot lucra în zonă nu este necesar o gospodărie de combustibil şi ca
urmare dispare sursa de emisii volatile a compuşilor organici.
După cum s-a prezentat anterior, sursele existente de poluare în zona
obiectivului sunt de importanţă redusă. Multe din utilajele de construcţie funcţionează
cu motoare Diesel, gazele de eşapament evacuate în atmosferă conţinând întregul
complex de poluanţi specific arderii interne a motorinei: oxizi de azot (NOX), compuşi
organici volatili nonmetanici (COV), oxizi de carbon (CO, CO2), amoniac (NH3),
particule cu metale grele (Cd, Cu, Cr, Ni, Se, Zn), hidrocarburi aromatice policiclice
(HAP), bioxid de sulf (SO2). Complexul de poluanţi organici şi anorganici emişi în
atmosferă prin gazele de eşapament conţine substanţe cu diferite grade de toxicitate.
Se remarcă astfel prezenţa, pe lână poluanţii comuni (NOX, SO2, CO, particule), a
unor substanţe cu potenţial cancerigen evidenţiat prin studii epidemiologice efectuate
sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi anume: cadmiul, nichelul, cromul şi
hidrocarburile aromatice policiclice (HAP). Se remarcă, de asemenea, prezenţa
protoxidului de azot (N2O) – substanţa incriminată în epuizarea stratului de ozon
stratosferic - şi a metanului, care, împreună cu CO2 au efecte la scară globală asupra
mediului, fiind gaze cu efect de seră.
În sensul prevenirii apariţiei îmbolnăvirilor profesionale, este obligatoriu a se
respecta limitele stabilite prin concentraţii admisibile de substanţe toxice si pulberi in
atmosfera zonelor de muncă, limite prevăzute în cadrul "Normelor generale de
protecţie a muncii" elaborate de Institutul Naţional de Cercetare.
Dezvoltare pentru Protecţia Muncii şi al Institutului de Igienă şi Sănătate
Publică. Concentraţiile admisibile (medii si de vârf) în mediul de muncă pentru
poluanţii de interes sunt prezentate în Tabelul nr. 3.
Concentraţia admisibilă de vârf este concentraţia noxelor în zona de muncă ce
nu trebuie depăşita în nici un moment al zilei de lucru. Concentraţia admisibilă medie
rezultă dintr-un număr de determinări reprezentative pentru locul de muncă respectiv
în diferite faze tehnologice, nu trebuie depăşita pe perioada unui schimb de muncă.
Denumirea substanței Concentrație maximă admisă (mg/m3)
Medie Vârf
Acetaldehida 90 180
Amoniac 15 30
Benzen C P 15 30
Dioxid de sulf (anhidrida sulfuroasa) 5 10
Crom hexavalent C 0,05 -
Cadmiu PC 0,05 -
Crom tnvalent 0,50
Cupru (pulberi) 0.50 1,50
Etil benzene 200 300
Etil toluene 300 400
Formaldehida PC 1,20
Heptan(n) 1500 3000
16
Hidrocarburi alifatice (white-spirit,
solvent nafta, petrol lampant, motorina)
700 1000
Hidrocarburi policiclice aromatice C 0,20
Metan 1200 1500
Nichel (compuși solubili) C 0,10
Octan 1500 2000
Ozon 0.10 0,20
Oxizi de azot (exprimați in N02) 5 8
Pentan 1800 2400
Plumb si compuși (in afara de PbS) 0,05 0,10
Propan 1400 1800
Seleniu (compuși) 0.10 0,20
Toluen 100 200
Xilen P 200
Tabel nr 3.: Concentraţiile maxime admise de substanţe toxice în atmosfera zonei de
muncă.
Substanţele cu indicativul PC sunt potenţial cancerigene, iar cele cu indicativul
C au acţiune cancerigenă, fiind necesare măsuri speciale de protecţie. Substanţele care
au indicativul P (piele) pot pătrunde în organism prin pielea sau mucoasele intacte.
Pentru prevenirea intoxicaţiilor cronice respectarea concentraţiilor admisibile trebuie
asociată, în cazul de faţă cu măsuri speciale de protecţie a pielii şi a mucoaselor.
Indicativul P nu se referă la substanţele care au numai o acţiune locală de tip iritativ.
În locurile de muncă în care se găsesc mai multe substanţe toxice având un
efect sinergic de tip aditiv, aprecierea riscului şi a măsurilor de protecţia muncii
necesare se face având în vedere acţiunea combinată a acestora. Se considera că au
efect sinergic de tip aditiv substanţele toxice care au ca ţintă a agresivităţii lor acelaşi
organ sau sistem al organismului, ori care au acelaşi mecanism de acţiune.
Ţinând cont de aceasta afirmaţie precum şi de durata de execuţie (de expunere
pentru muncitori) se poate afirma ca impactul asupra muncitorilor în etapele de
execuţie este minor.
Posibilităţile de diminuare sau eliminare a impactului asupra aerului în perioada de
realizare şi exploatare
Pentru principala sursa de impurificare a atmosferei caracteristica obiectivului
studiat pentru perioada de operare nu se pune problema unor instalaţii pentru
colectarea – epurarea – dispersia în atmosferă a gazelor reziduale.
17
ZGOMOT ŞI VIBRAŢII
Surse şi protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor în perioada de execuţie
Surse de zgomot şi vibraţii (inclusiv traficul) în perioada de execuţie a lucrărilor de
reabilitare, sursele potenţiale de zgomot sunt:
- Funcţionarea utilajelor
Procesele tehnologice de execuţie a lucrărilor proiectate implică folosirea unor
grupuri de utilaje cu funcţii adecvate. Aceste utilaje în lucru reprezintă tot atâtea surse
de zgomot.
Pentru o prezentare corectă a diferitelor aspecte legate de zgomotul produs de
diferite instalaţii, trebuie avute în vedere trei niveluri de observare:
- Zgomot de sursă
- Zgomot de câmp apropiat
- Zgomot de câmp îndepărtat
Fiecăruia din cele trei niveluri de observare îi corespund caracteristici proprii.
în cazul zgomotului la sursă studiul fiecărui echipament se face separat şi se
presupune plasat în câmp liber. Aceasta fază a studiului permite cunoaşterea
caracteristicilor intrinseci ale sursei, independent de ambianta ei de lucru. Măsurile de
zgomot la sursă sunt indispensabile atât pentru compararea nivelurilor sonore ale
utilajelor din aceeaşi categorie, cât şi de a avea o informaţie privitoare la puterile
acustice ale diferitelor categorii de utilaje.
În cazul zgomotului în câmp deschis apropiat, se ţine seama de faptul că fiecare
utilaj este amplasat într-o ambianţă ce-i poate schimba caracteristicile acustice. În
acest caz, interesează nivelul acustic obţinut la distanţe cuprinse între câteva metri şi
câteva zeci de metri faţă de sursă. Pentru a avea sens valoarea de presiune acustică
înscrisa trebuie sa fie însoţită de distanţa la care s-a efectuat măsurarea.
Faţă de situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de câmp liber, acest nivel de
presiune acustică poate fi amplificat în vecinătatea sursei (reflexii), sau atenuat prin
prezența de ecrane naturale sau artificiale între sursă şi punctul de măsură.
Deoarece măsurătorile în câmp apropiat sunt efectuate la o anumită distanţă de
utilaje, este evident că în majoritatea situaţiilor zgomotul în câmp apropiat reprezintă,
de fapt, zgomotul unui grup de utilaje şi mai rar al unui utilaj izolat.
Dacă în cazul primelor două niveluri de observare caracteristicele acustice sunt
strâns legate de natura utilajelor şi de dispunerea lor, zgomotul în câmp îndepărtat,
adică la câteva sute de metri de sursă, depinde în mare măsură de factori externi
suplimentari cum ar fi:
Fenomene meteorologice şi în particular: viteza şi direcţia vântului,
gradientul de temperatură şi de vânt;
Absorbţia mai mult sau mai puţin importantă a undelor acustice de către
sol, fenomen denumit „efect de sol”;
Absorbţia în aer, dependentă de presiune, temperatură, umiditatea relativă,
componenţa spectrală a zgomotului;
Topografia terenului;
Vegetaţia.
18
La acest nivel de observare constatările privind zgomotul se referă, în general, la
întregul obiectiv analizat. Din cele de mai sus rezultă o anumită dificultate în
aprecierea poluării sonore în zona unui front de lucru. Totuşi pornind de la valorile
nivelurilor de putere acustice ale principalelor utilaje folosite şi numărul acestora într-
un anumit front de lucru, se pot face unele aprecieri privind nivelurile de zgomot şi
distanţele la care acestea se înregistrează.
Utilaj Nivelurile de zgomot [dB(A)]
încărcătoare 112
excavatoare 117
basculante 107
Tabel nr. 4. Utilajele potenţial folosite şi puteri acustice asociate
Suplimentar impactului acustic, utilajele de construcţie, cu mase proprii mari,
prin deplasările lor sau prin activitatea în punctele de lucru, constituie surse de vibraţii.
A doua sursă principala de zgomot şi vibraţii în şantier este reprezentată de
circulaţia mijloacelor de transport. Pentru transportul materialelor (pământ, balast,
prefabricate, beton, structuri metalice, etc.) se folosesc basculante/autovehicule grele,
cu sarcină cuprinsă între câteva tone. Referitor la traseele mijloacelor de transport, se
vor folosi drumurile existente din zonă.
Niveluri de zgomot şi vibraţii la limitele obiectivului şi la cel mai apropiat
receptor protejat pe baza datelor privind puterile acustice ale surselor de zgomot
descrise anterior, se estimează că în şantier, în zona fronturilor de lucru vor exista
niveluri de zgomot de până la 90 dB(A), pentru anumite intervale de timp. Dozele de
zgomot nu vor depăşi valoarea de 90 dB(A), admisă de normele de protecţia muncii.
Parcurgerea de către autobasculantele şi utilajele de construcţii ce deservesc
şantierul a unei zone locuite, pot genera niveluri echivalente de zgomot, pentru
perioadele de referinţă de 24 ore, peste 50 dB(A), dacă numărul trecerilor depăşeşte
20. Se înregistrează niveluri echivalente de zgomot de 60 - 62 dB(A) în cazul unui
număr de treceri de ordinul a 100 şi mai mult de 65 dB(A) în cazul unui număr de
treceri de cca. 200.
La trecerea autobasculantelor prin localităţi pot apărea niveluri ale intensităţilor
vibraţiilor peste cele admise prin SR 12025/1994. Trebuie menţionat că nivelurile de
vibraţii se atenuează cu pătratul distanţei astfel că cele produse în şantier nu vor fi
sesizate la distanţe mari. În cazul studiat circulaţia mijloacelor de transport va fi
redusă. Se estimează un număr de treceri pe zi mai mic de 20. Din această rezultă că
valorile medii ale traficului, nivelul sonor echivalent la marginea drumurilor adiacente
va fi mai mic dar apropiat de 50 dB(A).
În timpul construcţiei, în fronturile de lucru şi pe anumite sectoare, pe perioade
limitate de timp, nivelul de zgomot poate atinge valori importante, fără a depăşi 90
dB( A) exprimat ca Leq pentru perioade de maxim 10 ore.
Pe perimetrul acestor staţii se admite Leq = 65 dB(A). Această condiţie este
realizată dacă distanţa de la instalaţii la marginea incintei este mai mare de 200 - 300
19
m, în caz contrar trebuie verificat nivelul de zgomot la faţa de locuinţele cele mai
apropiate şi adoptate măsurile ce se impun de reducere a zgomotului în locuinţe.
Măsuri pentru reducerea zgomotului şi vibraţiilor în perioada de execuţie
În cazul unor reclamaţii din partea populaţiei se vor modifica traseele de
circulaţie, sau vehicule de transport.
Surse şi protecţia împotriva zgomotelor şi vibraţiilor în perioada de exploatare
În perioada de exploatare singura sursă de zgomot identificat este turbina
hidrocentralei. Se preconizează că în timpul exploatării, nivelul de zgomot la o
distanţă de la clădirea microhidrocentralei va fi sub 50 dB(A), care este maxima
admisă de lege pentru zone de locuit şi recreere.
CARACTERISTICILE FACTORULUI DE MEDIU SOL
Surse de poluanţi în sol şi subsol în perioada de execuţie
Surse directe de contaminare a factorului de mediu sol sunt reprezentate de către
lucrările de construcţii.
Sursele indirecte sunt reprezentate de antrenarea poluanţilor rezultaţi din circulaţia
vehiculelor de transport şi a utilajelor de construcţii în incinta şantierului şi pe căile de
rulare, acces către şantier, adiacente şi depunerea lor direct pe sol.
Principalele surse de emisii de poluanţi pentru sol sunt reprezentate de:
Înlăturarea stratului de sol vegetal şi construirea unui profil artificial,
Modificări ale structurii geologice locale;
Pierderea caracteristicilor naturale a stratului de sol fertil prin depozitare
neadecvată a acestuia în haldele de sol rezultate din decopertări;
Izolarea unor suprafeţe de sol, faţă de circuitele ecologice naturale, prin
betonarea acestora;
Deversări accidentale ale unor substanţe/compuşi direct pe sol;
Depozitarea necontrolata a deşeurilor, a materialelor de construcţie sau a
deşeurilor tehnologice;
Modificări calitative ale solului sub influenţa poluanţilor prezenţi în aer
(modificări calitative şi cantitative ale circuitelor geochimice locale).
Impactul asupra solului şi subsolului în perioada de execuţie
Principalele forme de impact care se pot manifestă asupra factorului de mediu sol
în perioada de execuţie sunt:
degradarea fizică superficială a solului pe arii foarte restrânse în zona
excavaţiilor şi a zonelor de parcare a utilajelor - se apreciază o perioadă
scurtă de reversibilitate după terminarea lucrărilor şi refacerea acestor arii;
20
deversări accidentale de produse petroliere la nivelul zonelor de lucru -
posibilitate relativ redusă în condiţiile respectării măsurilor pentru protecţia
mediului, posibilitatea de remediere imediată;
depozitarea necontrolată a deşeurilor sau a diverselor materiale de
construcţie provenite din activităţile desfăşurate;
depozitarea direct pe sol a materialelor rezultate din excavări;
depunerea pe sol a gazelor emise din funcţionarea utilajelor de construcţii;
spălarea agregatelor, utilajelor de construcţii sau a altor substanţe de către
apele de precipitaţii poate constitui o altă sursă de poluare a solului sau a
apelor subterane;
impregnări cu soluţii şi amestecuri provenite din materialele de construcţii;
pulberile fine rezultate la manevrarea utilajelor de construcţii depuse pe sol.
În cele ce urmează sunt prezentate efectele poluanţilor atmosferici asupra solului,
cu precizarea ca aceste efecte se vor manifesta cu preponderenta pe solurile aflate în
vecinătatea amplasamentelor. Se consideră existenţa unei zone sensibile până la
distanţa de 30 m faţă de operaţiunile de execuţie desfăşurate.
Se iau în considerare pulberile fine rezultate la manevrarea materialelor de
construcţii. Suprafeţele de sol pe care se realizează o depunere de 300 - 1000 g/mp/an,
pot fi afectate de modificări ale pH-ului precum şi susceptibile de modificări
structurale.
Din punct de vedere al poluării solului, depăşirile CMA în aer ale particulelor în
suspensie nu ridică probleme, atâta timp cât acestea sunt generate la manevrarea
volumelor de pământ. Pe suprafaţa particulelor sunt acumulate în cantităţi
considerabile de poluanţi (in principal metale grele) care prin depunerea particulelor
sedimentabile ajung pe sol.
Alte particule decât cele de pământ, generate în perioada de execuţie sunt
provenite de la materialele de construcţii dintre care ponderea cea mai mare o au
particulele de ciment. SO2 si NOx Aceşti oxizi sunt consideraţi a fi principalele
substanţe răspunzătoare de formarea depunerilor acide.
Procesul de formare a depunerilor acide începe prin antrenarea celor doi poluanţi
în atmosferă care, în contact cu lumina solară şi vaporii de apă formează compuşi
acizi. Alteori gazele pot antrena praf sau alte particule care ajung pe sol în formă
uscată. Depunerile acide pot apărea însa la distante variabile, în general fiind greu de
identificat sursa exactă şi de cuantificat concentraţiile la nivelul solului. Efectul
acestor depuneri, în special al ploilor acide este acidifierea solului, care atrage după
sine sărăcirea faunei din sol, crearea unor condiţii de anabioza faţă de unele specii de
plante şi scăderea capacitaţii productive a solului. Respectarea prevederilor proiectului
şi monitorizarea din punct de vedere al protecţiei mediului constituie obligaţia
factorilor implicaţi pentru limitarea efectelor adverse asupra solului şi subsolului in
perioada execuţiei lucrărilor proiectate.
21
Impactul asupra solului şi subsolului în perioada de exploatare
În total în urma realizării investiţiei 800 m2 de sol vegetal va fi ocupat permanent
din totalul de 6966 m2 diferenţa fiind ocupat temporar de traseul aducţiunii. În
perioada de exploatare nu s-au identificat surse de poluare, degradare a solului sau a
subsolului.
Priza Nirajul Mic 800 m2
din care 180 (captare deznisipator camera
încărcare) si 70 m2
(bypass). Toată suprafaţa va fi
împrejmuită cu gard si supravegheata video
Aducţiunea de apă 4970 m2
4730 m2 scoatere temporară din fondul forestier
fără defrişare teren de pe marginea drumului
forestier 240 m2 scoatere temporară din fondul
forestier cu defrişare teren din afara drumului
Microhidrocentrala 500 m2 din care 170 m2
construcţie
Linie electrica
subterana 20kV 690 m2
scoatere temporară din fondul forestier fără
defrişare teren de pe marginea drumului forestier
Stâlpi (3 buc) 6 m2
Total 6966 m2 0,00052% din suprafaţa SCI (în afara SPA-ului)
Tabel nr. 5. Suprafeţele ocupate permanent de amenajarea hidroenergetică Nirajul
Mic.
Posibilităţile de diminuare sau eliminare a impactului asupra solului şi subsolului
1. În perioada de execuţie
În urma aprecierilor făcute în subcapitolele anterioare a rezultat că emisiile de
poluanţi în atmosfera, apă, pe sol, precum şi nivelul de zgomot generate de şantier în
perioada de execuţie au, în cea mai mare măsură, valori inferioare concentraţiilor,
respectiv limitelor maxime admisibile.
În afara de măsurile cu caracter general indicate anterior, nu se prevede alte măsuri
pentru reducerea impactului.
Prognozarea poluării solului
Poluarea solului în cazul investiţiei prezente poate intervenii în două etape
distincte:
- Etapa de realizare a construcţiei;
- Etapa de funcţionare
În etapa de realizare a investiţiei se poate menţiona că activităţile de executare
constituie surse de poluare pentru apă, aer şi sol. Vecinătatea organizării de şantier
poate genera surse punctiforme de poluare a solului şi aerului
Ţinând cont de cele prezentate rezultă că poluarea solului intervine prin degradare
fizică, respectiv prin compactare şi degradarea structurii. În caz accidental poluarea
solului se mai poate produce din deşeuri lichide sau solide utilizate în activitatea de
construire şi modernizare a drumurilor de acces.
Sursele de poluanţi ai solului intervin în cea mare parte tot în faza de construcţii,
prin excavaţii şi aport de materiale de construcţie, pentru realizarea platformelor de
22
montaj şi pentru realizarea sau modernizarea drumurilor de acces, de asemenea din
molozul rezultat din eventuala finalizare şi finisare a lucrărilor de construcţie - montaj.
CARACTERISTICI ALE FACTORULUI DE MEDIU APĂ
Surse de poluanţi pentru ape în perioada de exploatare
Potenţiale surse de impurificare a apelor în perioada de exploatare date de:
depunerea directă pe luciul apei de poluanţi rezultaţi din traficul utilajelor
(scurgeri accidentale de ulei de la sistemele şi echipamentele etc.);
salubrizarea spaţiilor tehnice şi suprafeţelor aferente
În perioada de exploatare nu au fost identificate surse de poluare a apelor de
suprafaţă sau a apelor subterane.
Pentru nevoile igienico-sanitare a angajaţilor vor fi folosite toalete ecologice.
Curăţarea şi menţinerea acestor toalete ecologice va fi sarcina operatorului
microhidrocentralei.
Impactul produs asupra resurselor de apă în perioada de execuţie
Se apreciază că emisiile de substanţe poluante (provenite de la traficul rutier
specific şantierului, de la manipularea şi punerea în opera a materialelor) care ar putea
ajunge direct sau indirect în apele de suprafaţă sau subterane nu sunt în cantităţi
importante şi nu modifică încadrarea în categorii de calitate a apei.
În ceea ce priveşte posibilitatea de poluare a stratului freatic, se apreciază că şi
aceasta va fi relativ redusă.
Dispersia poluanţilor în bazinele acvatice, cantităţile de poluanţi care vor ajunge în
mod obişnuit în perioada de execuţie în cursurile de apă nu vor afecta ecosistemele
acvatice. Numai prin deversarea accidentală a unor cantităţi mari de combustibili,
uleiuri sau materiale de construcţii s-ar putea produce daune mediului acvatic.
Apa din precipitaţii care va ajunge în apele de suprafaţă după ce a spălat
platformele şantierelor, nu va modifica încadrarea în categorii de calitate apelor.
Pentru apele uzate care vor rezulta de la organizările de şantier se va impune
respectarea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate în resursele de
apă stabilite conform NTPA – 001, în cazul în care acestea se vor evacua după epurare
într-un curs de apă din apropierea organizărilor
Impactul asupra apelor de suprafaţă
Terenul studiat se află în imediata vecinătate a râului Nirajul Mic. Această situaţie
este o potenţială sursă de impact, mai ales prin emisii de praf sau pulberi metalice, care
se pot depune pe suprafaţa apei, generate de curenţii de aer, însă impactul asupra
apelor de suprafaţă este redus.
23
Impactul asupra apelor subterane
Substanţele poluante ce pot genera impact asupra apelor subterane pentru care au
fost prevăzute măsuri corespunzătoare, de protecţie a factorilor de mediu, sunt:
scurgeri de combustibili, lubrifianţi, în situaţii de accidente, care pot ajunge
în ape;
germeni de fermentaţie, dejecţii (poluare biologică) de la toalete ecologice.
Nu este cazul unor poluţii radioactive sau cu compuşi chimici (prin detergenţi,
dezinfectanţi, etc.).
Posibilităţile de diminuare sau eliminare a impactului asupra apelor de
suprafaţă şi subterane
Locurile unde vor fi construite aceste organizări trebuie să fie stabilite astfel încât
să nu aducă prejudicii mediului natural sau uman (prin emisii atmosferice, prin
producerea unor accidente cauzate de traficul rutier din şantier, de manevrarea
materialelor, prin descărcarea accidentală a maşinilor care transportă materialele în
cursurile de apă de suprafaţă, prin producerea de zgomot etc.). Trebuie evitată
amplasarea lor în apropierea unor zone sensibile sau trebuie asigurată respectarea
condiţiilor de protecţie a acestora. De asemenea, se recomandă ca ele să ocupe
suprafeţe cât mai reduse, pentru a nu scoate din circuitul actual suprafeţe prea mari de
teren.
GESTIUNEA DEŞEURILOR
În perioada de execuţie Prin H.G. nr. 856/2002 pentru „Evidenta gestiunii
deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile
periculoase” se stabileşte obligativitatea pentru agenţii economici si pentru orice alţi
generatori de deşeuri, persoane fizice sau juridice de a ţine evidenţa gestiunii
deşeurilor.
Evidenta gestiunii deşeurilor se ţine pe baza listei naţionale de deşeuri acceptate în
fiecare clasă de depozit de deşeuri prezentata in H.G. nr. 856/2002.
Conform listei naţionale, deşeurile din construcţii se clasifica după cum urmează:
01.04.08 deşeuri de piatra ăi spărturi de piatră;
17.01.00 beton, cărămizi, materiale ceramice şi materiale pe baza de gips;
17.02.00 lemn, sticlă, materiale plastice şi cauciuc;
17.04.07 metale (inclusiv aliajele lor), amestecuri metalice;
17.05.00 pământ şi materiale excavate sau dragate;
17.09.04 deşeuri amestecate de materiale de construcţie şi deşeuri din demolări.
Antreprenorul are obligaţia, cf. H.G. menţionate mai sus, să ţină evidenţa lunară a
producerii, stocării provizorii, tratării şi transportului, reciclării şi depozitării definitive
a deşeurilor.
Pentru proiectul analizat, tipurile de deşeuri rezultate din activitatea de construcţii
se încadrează în prevederile H.G. nr. 856/2002.
Cantitative de deşeuri pot fi apreciate, global, după listele cantităţilor de lucrări.
24
Este dificil de făcut o evaluare cantitativă a acestor deşeuri, tehnologiile adoptate
de antreprenor fiind prioritare în evaluarea naturii şi cantităţii de deşeuri. Activităţile
din bazele de utilaje vor fi monitorizate din punct de vedere al protecţiei mediului,
monitorizare ce va cuprinde obligatoriu gestiunea deşeurilor.
În perioada de exploatare
Cantităţile de deşeuri rezultate este redusă.
Modul de gospodărire al deşeurilor
Deşeurile solide se depozitează în tomberoane cu capac şi, săptămânal sau de câte
ori este nevoie, sunt ridicate de o firmă specializată pentru salubrizare.
CERINŢELE LEGATE DE UTILIZAREA TERENULUI, NECESARE
PENTRU EXECUŢIA PROIECTULUI.
Suprafaţa proiectului aparţine Fondului forestier şi va fi concesionată de către
investitor.
SERVICIILE SUPLIMENTARE SOLICITATE DE
IMPLEMENTAREA PROIECTULUI, RESPECTIV MODALITATEA
ÎN CARE ACCESAREA ACESTOR SERVICII SUPLIMENTARE
POATE AFECTA INTEGRITATEA ARIEI NATURALE DE INTERES
COMUNITAR
Conectarea microhidrocentralei cu sistemul energetic naţional va fi realizată
printr-o linie electrică subterană pe o lungime de 1725m. Linia electrică subterană va
fi amplasată pe marginea dreaptă a drumului existent. Punctul de injecţie se va face
prin linie electrică aeriană prin amplasarea a trei stâlpi lângă reţeaua existentă.
DURATA CONSTRUCŢIEI, FUNCŢIONĂRII, DEZAFECTĂRII
PROIECTULUI ŞI EŞALONAREA PERIOADEI DE
IMPLEMENTARE A PROIECTULUI
Perioada de execuţie este 1 an.
ACTIVITĂŢI CARE VOR FI GENERATE CA REZULTAT AL
IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI.
În urma implementării proiectului activitatea principală va fi generarea
curentului electric prin utilizarea capacităţii hidroelectrice a râului Nirajul Mic.
25
IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA BIODIVERSITĂŢII DIN
ARIILE NATURALE PROTEJATE
INTRODUCERE
Obiectivul principal al reţelei Europene de zone protejate NATURA 2000 -
desemnate pe baza Directivei Păsări, respectiv Directivei Habitate a Uniunii Europene
-, este ca aceste zone să asigure pe termen lung „statutul de conservare favorabilă” a
speciilor pentru fiecare sit în parte care a fost desemnat.
Definiţia exactă a termenului „statut de conservare favorabilă” nu este bine
definit, deşi Art.1 a Directivei Habitate (transpus în legislaţia naţională de O.U.G. nr.
57/20.06.2007) dă o definiţie de bază a acestei noţiuni. Foarte multe guverne din UE
au analizat această problematică (Anglia, Germania, Polonia, Bulgaria, etc.) şi au
ajuns în fiecare caz la aceleaşi concluzie, definiţia „statutului de conservare” în general
şi în special al „statutului de conservare favorabilă” este vagă şi greu aplicabilă.
În ciuda acestui fapt România va trebui să raporteze periodic către Comunitatea
Europeană, cu privire la îndeplinirea obiectivului principal al reţelei Natura2000 şi
anume asigurarea statutului de conservare favorabilă a speciilor şi habitatelor din
anexele Directivelor. În România pe moment, singurul indicator obiectiv şi cantitativ
cu privire la statutul unei specii într-o anumită zonă este mărimea populaţiei respectiv
schimbarea cantitativă a populaţiilor. Este deci esenţial ca impactul unor investiţii
asupra acelor specii pentru care zona a fost desemnată ca sit Natura2000, să fie evaluat
complet prin metode ştiinţifice. În majoritatea cazurilor impactul poate fi minimalizat
sau sensibil micşorat prin selectarea atentă şi implementarea corectă a metodelor de
diminuare a impactului.
Localizarea proiectului faţă de ariile protejate Natura2000:
Proiectul este localizat pe teritoriului ariilor protejate (figura nr.2):
- ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu”, în partea sud-estică a ariei protejate, la
o distanţă de aproximativ 1,3 km de limita acesteia
- ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii Giurgeului”, la limita vestică a ariei
protejate. Priza este situată la limita SPA-ului în interiorul acesteia iar
aducţiunea şi microhidocentrala în afara sitului.
26
Fig. 2. Situaţia amplasamentului proiectat faţă de ariile protejate (linie albastră: limită
ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu”; linie roşie: limită ROSPA0033 „Depresiunea
şi Munţii Giurgeului”; linie roşu închis: traseul amenajării hidroenergetice
Nirajul Mic)
ARIILE PROTEJATE NATURA2000 POTENŢIAL AFECTATE DE
CĂTRE PROIECT – INFORMAŢII GENERALE
SITUL DE IMPORTANŢĂ COMUNITARĂ ROSCI0019 „CĂLIMANI -
GURGHIU”
Situl de importanţă comunitară ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu” cu suprafaţa
sa de 134936 ha cuprinde Munţii Călimani şi Munţii Gurghiului, două masive
vulcanice a grupei centrale a Carpaţilor Orientali. Aria naturală protejată se află în
regiunile administrative ale judeţelor Mureş (89%), Harghita (3%) şi Suceava (8%).
Relieful caracterizat de aglomerate vulcanice este fragmentat, cu pante abrupte,
altitudinile variază între 470 şi 2083 m, media fiind 1133 m. Aria este situată în
regiunea biogeografică alpină, iar unul dintre valorile ei constă în existenţa pădurilor
compacte de mare întindere, cu influenţe antropice relativ reduse (aşezările umane
sunt concentrate în Defileul Mureşului), care este semnificativ şi din punctul de vedere
a conservării carnivorelor mari (urs, lup, şi râs). Majoritatea suprafeţelor sitului este
27
acoperit de păduri: păduri de amestec (41%), păduri de conifere (20%), păduri de
foioase (19%), păduri în tranziţie (8%). Aici se poate menţiona, că deşi o mare parte
din zonele forestiere din lunca Mureşului se află în etajul pădurilor de fag şi a
pădurilor de amestec de fag şi brad, multe zone sunt totuşi acoperite de păduri de
molid şi brad, rezultatul plantaţiilor de pădure în urma lucrărilor forestiere. În afara
habitatelor forestiere se mai găsesc în cadrul sitului tufărişuri (3%), păşuni (7%), şi
pajişti naturale (2%).
Principalele factori de periclitare sunt amenajamentele silvice, care nu respectă
normele în vigoare, păşunatul în pădure şi dezvoltarea turismului.
Habitatele pentru care a fost desemnat situl de importanţă comunitară ROSCI0019
„Călimani - Gurghiu” sunt rezumate în tabelul nr. 6.
Cod Tipuri de habitate %
4070 * Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium 2,5
6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios 0,1
6520 Fâneţe montane 2
8220 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase 0,01
9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum 17
9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum 1
91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) 30
91E0 * Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-
Padion, Alnion incanae, Salicion albae)
0,5
9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-
Piceetea)
20
9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea montană 0,5
4060 Tufărişuri alpine şi boreale 3
6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul
câmpiilor, până la cel montan şi alpin
1
6230 * Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase 0,02
8310 Peşteri în care accesul publicului este interzis 0,1
6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii 0,01
7240 * Formaţiuni pioniere alpine din Caricion bicoloris-atrofuscae 0,01
9180 * Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene 0,1
6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase
(Molinion caeruleae)
0,1
3220 Vegetaţie herbacee de pe malurile râurilor montane 0,1
3260 Cursuri de apă din zonele de câmpie, până la cele montane, cu
vegetaţie din Ranunculion fluitantis şi Callitricho-Batrachion
0,001
7110 * Turbării active 1
Tabel 6. Tipurile de habitate de interes comunitar pentru care a fost desemnat situl
ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu”, şi procentul ocupat din suprafaţa sitului
Specii de amfibieni şi reptile de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei
Consiliului 92/43/CEE:
28
Specii de peşti de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei Consiliului
92/43/CEE:
Specii de nevertebrate de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei
Consiliului 92/43/CEE:
Specii de plante de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei Consiliului
92/43/CEE:
Specii de mamifere de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei
Consiliului 92/43/CEE:
Explicaţii: C – comun, P – prezent, R – rar, V – foarte rar, RC – rareori comun; Sit. Pop. - Populaţia speciei
în sit este: A – excelent reprezentat, B – bine reprezentat, C – semnificativ reprezentat, D – prezenţă
nesemnificativă; Conserv: statut de conservare: A –excelentă, B – bună, C –conservare medie sau
redusă; Izolare – A – populaţie (aproape) izolată, B – populaţie neizolată, dar pe marginea arealului de
distribuţie, C – populaţie neizolată în arealul extins de distribuţie; Global – evaluare globală a valorii
conservative a sitului: A – valoare excelentă, B – valoare bună, C - valoare semnificativă
29
ARIA DE PROTECŢIE SPECIALĂ AVIFAUNISTICĂ ROSPA0033
„DEPRESIUNEA ŞI MUNŢII GIURGEULUI”
Aria de protecţie specială avifaunistică ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii
Giurgeului” cuprinde Depresiunea Giurgeului în întregime, cu o parte din pădurile
piemontale înconjurătoare de molid. Aria protejată cu o suprafaţă totală de 87892 ha
este situată în zona biogeografică alpină, 84% din teritoriu aparţinând judeţului
Harghita, şi 16% judeţului Mureş. Se poate caracteriza prin prezenţa a două tipuri mari
de habitate şi anume: pajiştile semi-naturale şi naturale din depresiune, respectiv
pădurile de molid (şi fag în mică parte) adiacente Munţilor Gurghiu. Suprafaţa sitului
este acoperită în cea mai mare parte de păduri: păduri de foioase (4%), păduri de
amestec (6%), păduri de conifere (38%), şi păduri de tranziţie (14%). Păşunile acoperă
un procent de 27%, iar terenurile arabile şi culturile 11%. Speciile cele mai importante
pentru care a fost desemnat situl sunt cristelul de câmp (Crex crex), de interes
conservativ global, acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), barza albă (Ciconia
ciconia), ierunca (Bonasa bonasia), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), minuniţa
(Aegolius funereus), ciuvica (Glaucidium passerinum) şi ciocănitoarea de munte
(Picoides tridactylus), specii ameninţate la nivelul Uniunii Europene.
Principalele factori de ameninţare în cadrul sitului sunt următoarele:
- intensificarea agriculturii
- schimbarea habitatelor în urma încetinirii utilizării tradiţionale de terenuri
(păşunat şi cosit)
- desecarea terenurilor şi arderea vegetaţiei
- deranjarea păsărilor, distrugerea cuiburilor sau a puilor, respectiv cositul prea
timpurie
- deranjarea păsărilor prin lucrări îndelungate în vecinătatea cuiburilor
- braconajul, vânătoarea, şi scoaterea puilor pentru comerţ ilegal
- practicarea sporturilor extreme
- reglarea cursurilor de râu
- electrocutarea prin coliziunea păsărilor cu liniile electrice
- lucrările silvice ilegale care nu respectă normativele
- industrializarea
Speciile de desemnare a sitului sunt prezentate mai jos:
30
Explicaţii: Sit. Pop. - Populaţia speciei în sit este: A – excelent reprezentat, B – bine reprezentat, C –
semnificativ reprezentat, D – prezenţă nesemnificativă; Conserv: statut de conservare: A –excelentă, B –
bună, C –conservare medie sau redusă; Izolare – A – populaţie (aproape) izolată, B – populaţie
neizolată, dar pe marginea arealului de distribuţie, C – populaţie neizolată în arealul extins de
distribuţie; Global – evaluare globală a valorii conservative a sitului: A – valoare excelentă, B –
valoare bună, C - valoare semnificativă
METODELE FOLOSITE ÎN EVALUAREA BIODIVERSITĂŢII
EVALUAREA HABITATELOR ŞI SPECIILOR DE PLANTE
Evaluarea habitatelor s-a desfăşurat în data de 21.11.2012., prin parcurgerea
zonei amplasamentului şi înregistrarea speciilor identificate pe teren. Speciile
neidentificate au fost colectate şi determinate ulterior după Ciocârlan (2000).
Identificarea habitatelor s-a desfăşurat pe baza speciilor dominante şi a celor
caracteristice, după Doniţă et al. (2005) şi Gafta & Mountford (2008).
EVALUAREA IHTIOFAUNEI
Probele de ihtiofaună au fost colectate în data de 21 noiembrie 2012. La
culegerea datelor a fost folosit un aparat de electronarcoză marca Samus 725. Acesta
generează curent continuu pulsator, de mic amperaj care afectează cel mai puţin peştii
(Dwyer & Erdahl 1995, Specziár et al. 1997, Henry & Grizzle 2004, Juhász 2007). Cu
31
toate că unele studii ne informează despre efectele negative ale aparatului de
electronarcoză (Thompson et al. 1997, Henry et al. 2003), se pare că aceasta nu
afectează supravieţuirea peştilor pe termen lung (Dalbey et al. 1996). În timpul
utilizării electronarcozei s-a avut în vedere ca peştii să nu fie şocaţi timp îndelungat,
pentru a diminua efectele negative posibile (Sharber et al. 1994).
Toţi indivizii colectaţi au fost identificaţi şi număraţi pe teren, apoi eliberaţi în
apropierea locului de colectare, pe o porţiune cu curs mai lent a râului.
În total au fost prelevate probe din 4 puncte de colectare (Fig. 3). Primul punct
de colectare se află pe partea superioară a pârâului Nirajul Mic, în zona captării; al
doilea punct aproximativ la jumătatea distanţei dintre captare şi locaţia
microhidrocentralei, al treilea cu foarte puţin (100-200 m) sub zona unde se va
amplasa microhidrocentrala iar ultimul se află mult mai jos, în aval de păstrăvăria de la
Câmpul Cetăţii (aceasta este situată după confluenţa Nirajului Mic cu Nirajul Mare).
Punctele de colectare au fost alese în aşa fel, încât să acopere toată zona de interes a
proiectului. Au fost prelevate probe şi din zona din aval de microhidrocentrală, pentru
a identifica şi acele specii, care în această perioadă nu sunt prezente în partea
superioară a pârâului Nirajul Mic, însă ar putea urca ocazional pe secţiunea din
amonte.
Trebuie menţionat faptul că prelevarea probelor de ihtiofaună s-a efectuat la o
dată destul de întârziată, ceea ce poate avea un efect asupra datelor obţinute. Cu toate
acestea, având în vedere caracteristicile pârâului Nirajul Mic (prezenţa în număr mare
a pragurilor de compensare din beton), este foarte puţin probabil ca pe secţiunea de
interes a proiectului să fie prezente şi alte specii în afară de păstrăvul indigen (Salmo
trutta fario).
32
Fig. 3: Localizarea punctelor de colectare faţă de locul de captare şi faţă de
microhidrocentrală (linia verde este limita ROSCI0019 Călimani-Gurghiu,
dreptunghi roşu: captare, MHC). P1: punctul nr. 1 de colectare, P2: punctul nr. 2
de colectare, P3: punctul nr. 3 de colectare, P4: punctul nr. 4 de colectare.
EVALUAREA MAMIFERELOR MARI
Definirea mărimii populaţiei de obicei nu este un scop final, astfel acesta este
doar un atribut care caracterizează populaţia şi habitatul/arealul în care se află şi care
reflectă statutul, sănătatea, capacitatea de regenerare şi de supravieţuire a speciei.
Pentru acest scop pot fi folosite indici direcţi care pot reflecta mărimea şi evoluţia
populaţiei prin monitorizare. Bineînţeles aceste indici trebuie folosite cu precauţie.
În cazul mamiferelor mari cel mai des numărul de urme de-a lungul unor
transecte este folosit ca indice direct al populaţiei. Acesta presupune că
detectabilitatea urmelor speciilor ţintă este stabilă în arealul de studiu. Această
condiţie foarte rar este asigurată, detectabilitatea urmelor depinzând de vreme,
perioadă şi felul substratului.
Date despre structura populaţiei (mărimea indivizilor, prezenţa puilor şi de
pildă mai rar mărimea haitei lupilor) se pot colecta în mod indirect pe baza urmelor
tipar.
În funcţie de anotimp şi vreme detectabilitatea diferitelor specii scade sau
creşte schimbând permanent posibilităţile de inventariere. Astfel metodologia utilizată
pentru inventariere trebuie să se încadreze într-o perioada relativ scurtă când
circumstanţele sunt optime pentru metodologia aleasă.
Lupul şi râsul sunt specii extrem de mobile şi foarte prudente, ai căror
observare directă este foarte dificilă. Pentru studiul acestor specii au fost dezvoltate
mai multe metode moderne: capcane de păr pentru colectarea mostrelor genetice,
metode cu colier radio sau GPS este deseori combinată cu observarea directă a
haitelor din elicopter sau avion, identificarea indivizilor bazată pe metode genetice din
mostre de excrement proaspăt.
În România în general, dar mai ales în zonele de deal prezenţa câinilor hoinari
îngreunează diferenţierea excrementelor de lup de cele de câine. Metoda tradiţională şi
totodată cea mai răspândită pentru evaluarea populaţiei de lup şi râs este căutarea
urmelor şi urmărirea lor sistematică în zăpadă. Singurul dezavantaj semnificativ
al urmăririlor în zăpadă este dependenţa de condiţiile meteorologice. Cu toate
acestea avantajele sunt mult mai mari: furnizează date despre teritoriul haitei,
coridoare verzi, locurile vizitate de lupi (locuri de odihnă, vizuină, rutele folosite mai
frecvent, etc.), numărul membrilor haitei, în condiţii optime despre structura haitei
(femele, masculi), pradă, mostre genetice din excrement proaspăt etc. Metoda este
adecvată în condiţii favorabile pentru studiul tuturor mamiferelor active în timpul
iernii.
Urşii având activitate foarte redusă în această perioadă, acesta nu este
adecvată pentru inventarierea pe baza urmelor. Astfel se parcurge la diferite metode
în privinţa colectării datelor: prezenţa detectării pe urma muşuroaielor de furnici
distruse. Dezavantajul acestei metode este că indicele de activitate nu poate fi
transformate în indice de abundenţă pe scară mai mică de 10x10 km, iar avantajul
metodei este că poate servi informaţii legat de intensitatea de utilizare a
33
habitatului/arealului de specie şi pe o scară mai mică, permițând localizarea ariilor
mai importante pentru urs în perioada de primăvară - început de vară. Condiţiile date
nu permit întotdeauna inventariere bazate pe metode prestabilite. În aceste cazuri se
parcurge la orice fel de semn de viaţă a speciei ţintă pe un transect prestabilit. Astfel se
colectează date despre: urme măsurabile, excremente pentru identificarea rămăşiţelor
hranei consumate.
Pentru inventarierea vidrei toate metodele folosite se bazează pe detectarea
speciei pe baza semnelor de viaţă, observarea directă a speciei fiind foarte rară. Pe
baza semnelor de viaţă este aproape imposibil aprecierea numărului de indivizi
existente. Totuşi cu eforturi foarte mari specialiştii foarte bine antrenaţi pot determina
numărul aproximativ a vidrelor existente pe o secţiune de râu de câţiva kilometri, dar
această metodă necesită zăpadă umedă proaspătă de o zi. O astfel de inventariere care
trebuie efectuată foarte rapid, poate fi utilizată numai pe suprafeţe relativ reduse. Pe de
altă parte definirea mărimii populaţiei de obicei nu este un scop final, acesta fiind doar
un atribut care caracterizează populaţia şi habitatul/arealul în care se află.
Metodologia după care se planifică astfel de inventarieri este metoda standard
recomandat de IUCN/SSC - Otter Specialist Group, prin utilizarea căruia putem
dispune date privind distribuţia, caracterul prezenţei vidrei permanente sau ocazionale
şi astfel vom fi capabili să delimităm zonele cheie pentru conservarea speciei. Pe lângă
prezenţa vidrei din fiecare secţiune de apă curgătoare (pârâuri, râuri) sau stătătoare
putem colecta informaţii despre prezenţa adăposturilor (vizuină), secţiuni unde sunt
semne clare de reproducere, hrănire, secţiuni care au rol de coridor, şi să depistăm şi să
localizăm factorii ameninţători.
Determinarea prezenţei/absenţei ajustându-se după Metoda Standard se
bazează prin căutarea atentă a semnelor de prezenţă (urme, lăsături, jeleu anal, marcări
teritoriale, vizuini, etc.) într-o zonă, unde se investighează de-a lungul apelor o
secţiune reprezentativă de cel puţin 600 m.
Dacă împrejurările sunt adecvate (nu au fost inundaţii în ultimele 2 săptămâni)
căutarea se efectuează până ce se găseşte atât semne proaspete cât şi semne vechi,
amândouă semne însemnând prezenţa permanentă (PP – permanent positive) a vidrei
pe secţiunea respectivă a râului. Tot prezenţă permanentă indică în sine unele semne
cum sunt ”jeleul anal”, vizuină activă, ”grămezi de nămol”, ”mingi de iarbă”, etc.
Cealaltă subcategorie a prezenţei pozitive este cea ocazională (PNP – positive non-
permanent) în funcţie de calitatea şi vechimea semnelor de prezenţă găsite. Astfel pe
fiecare eşantion observaţiile se efectuează până la găsirea de cel puţin un semn sigur
de prezenţă, proaspătă sau veche. Prezenţa speciei este negativă (N) în cazul în care nu
se găsesc semne de orice calitate şi vechime, pe segmentul respectiv.
Este indicat repetarea sezonieră a studiului. Pe teren este completat un formular
special care ajută la evaluarea calităţii habitatului, factorilor periclitanţi, perturbatori şi
rezultatul observaţiei, sunt luate date GPS şi se examinează pe loc sau se colectează
toate mostrele găsite pe lungimea aferentă adaptându-se după metoda standard.
În cazul de faţă ţinând cont de lungimea pârâului care va fi afectată s-a parcurs
în totalitate segmentul afectat de către investiţie, şi pe baza semnelor de viaţă găsite s-a
categorizat starea de prezenţă.
Inventarierea a fost efectuată în data de 2 şi 4 decembrie 2012, pe ultima dată
ne-am ales cu un strat de zăpadă de cca. 7-10 cm, fapt care a îngreunat parţial studiul,
totodată oferind şi prilejul de a detecta semne proaspete de activitate a speciilor ţintă
de pe ziua respectivă sau semne vechi de o zi.
34
Ţinând cont de lungimea arealului unde trebuia efectuat recensământul (4,5
km) am propus să notăm toate semnele de viaţă a speciilor ţintă de pe segmentul
respectiv, acoperind toată zona de interes a proiectului.
Transectul a fost prelungit cu câte 300 de metri înainte şi după zonele unde se
va amplasa microhidrocentrala şi captarea. Segmentul pârâului a fost parcurs pe
ambele versante, paralel, de către doi oameni. Totodată a fost parcurs de două ori
drumul de pământ situat paralel cu transectul studiului. Au fost marcate cu GPS şi
notate toate semnele de viaţă de pe distanţa parcursă.
Trebuie menţionat faptul că datele colectate de pe zona respectivă în perioada
dată indică o calitate a prezenţei şi a activităţii speciilor, acestea fiind vieţuitoare cu un
areal larg de răspândire şi activitate.
EVALUAREA AVIFAUNEI
Deplasarea pe teren a avut loc pe data de 21 noiembrie 2012. Speciile
observate (cu binocluri şi pe baza sunetelor specifice) au fost identificate şi notate.
Menţionăm, că evaluarea avifaunei s-a realizat în afara perioadei de
reproducere, în decembrie, când o mare parte din speciile locale de păsări se află în
cartierele de iernare. Speciile care sunt prezente şi în această perioadă nu prezintă
comportament teritorial (cu excepţia ciocănitorilor), se află în dispersie
postnupţială/posjuvenilă, sau sunt exemplare nordice, aflate în migraţie. Astfel datele
prezentate mai jos sunt incomplete şi nu se referă la populaţiile clocitoare din zona
potenţial afectată. Se poate trage însă concluzii despre importanţa zonei, pentru
speciile de păsări care iernează aici.
Această perioadă (octombrie-noiembrie), este potrivită pentru evaluarea
populaţiei huhurezului mare (Strix uralensis), păsările fiind teritoriale şi vocale în
perioada aceasta. Evaluarea populaţiei de huhurez mare s-a realizat prin metoda de
“play-back”: se joacă de pe un aparat sonor vocea teritorială a masculului speciei, în
diferite puncte de observaţie (plasate pe toată lungimea proiectului, cu o distanţă de
800 de m între ele). Sunetul difuzat al speciei stârneşte comportamentul teritorial al
păsărilor/perechilor din zonă.
Evaluarea a avut loc pe data de 21 noiembrie, după lansarea întunericului (după
ora 18). În fiecare punct de observare s-a difuzat sunetul de Strix aluco şi Strix
uralensis timp de cinci minute, după care cinci minute au fost petrecute cu ascultarea
răspunsului. Sunetele celorlalte specii de bufniţe de desemnare nu au fost difuzate,
fiindcă în zona potenţial afectată de proiect nu sunt prezente habitatele preferate de
acestea (stâncării – Bubo bubo, păduri de conifere mozaice, cu pâlcuri de arbori de
vârste diferite, cu luminişuri – Aegolius funereus, Glaucidium passerinum).
EVALUAREA HERPETOFAUNEI ŞI A AMFIBIENILOR
Luna noiembrie nu este potrivită pentru recensământul amfibienilor şi
reptilelor, astfel aceste evaluări nu au fost efectuate.
35
IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA ARIILOR NATURALE
PROTEJATE
IMPACTUL INVESTIŢIEI ASUPRA ROSCI0019 „CĂLIMANI - GURGHIU”
Cei 6966 mp ai proiectului reprezintă 0,000516% din suprafaţa totală a ariei protejate.
Pierderea acestor suprafeţe nu afectează integritatea sitului (suprafaţa SCI-ului este de 134 936
ha).
ASPECTE DE FLORĂ ŞI VEGETAŢIE
Tipuri de habitate existente şi potenţial afectate în perimetrul proiectului
Vegetaţia zonală constă în păduri de molid şi brad, aceasta acoperind şi partea
majoră a proiectului, situată de-a lungul pârâului. Drumul forestier se află în valea
cursului de apă, la o distanţă de 10-150 m de aceasta. Suprafaţa dintre pârâu şi drumul
forestier este acoperit în mare parte de pădure fag (Fagus sylvatica), iar în zonele
aproape orizontale de pe malul apelor se află pâlcuri de vegetaţie ierboasă higrofilă
caracterizată de Filipendula ulmaria, Lythrum salicaria, Deschampsia caespitosa,
Rumex sp.; pe unele locuri se găsesc tufişuri de salcie (Salix capraea) şi câteva
exemplare de anin (Alnus glutinosa). În partea inferioară a proiectului se găsesc păşuni
mai întinse, însă acestea prezintă un anumit grad de degradare. Având în vedere, că
proiectul afectează o fâşie relativ îngustă pe marginea drumului forestier, presupunem
că aceste păşuni (care nu sunt habitate de interes comunitar) nu vor fi afectate în mod
semnificativ. În toată zona proiectului se poate observa o anumită degradare datorită
lucrărilor forestiere şi turismului, mai ales în imediata vecinătate a drumurilor şi ale
altor construcţii.
În urma vizitelor efectuate pe teren au fost identificate următoarele tipuri de
habitate:
- Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) (Cod Natura2000: 91V0) reprezentate
de păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) cu Symphytum cordatum
(R4109) şi de păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies), fag (Fagus
sylvatica) şi brad (Abies alba) cu Pulmonaria rubra (R4101)
- Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion
incanae, Salicion albae) (Cod Natura2000: 91E0*), reprezentate de păduri
daco-getice de lunci colinare de anin negru (Alnus glutinosa) cu Stellaria
nemorum.
- Pajişti daco-getice de Arrhenatherum elatius (R3802) şi pajişti daco-getice de
Agrostis capillaris şi Anthoxanthum odoratum (R3804)
- Comunităţi dacice cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis stolonifera (R3712)
- Comunităţi danubiene cu Juncus effusus, Juncus inflexus şi Agrostis canina
(R3709)
36
- Comunităţi daco-getice cu Angelica sylvestris, Crepis paludosa şi Scirpus
sylvaticus (R3708)
- Comunităţi sud-est carpatice cu Calamagrostis arundinacea, Epilobium
angustifolium şi Atropa belladonna (R8706).
Distribuţia principalelor tipuri de habitate conform bazei de date Corine Landcover
sunt prezentate pe Fig. 4.:
Fig. 4. - Habitatele din zona proiectului conform bazei de date Corine Landcover
Nume habitat Prezenţa în perimetrul de
impact
6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase,
turboase sau argiloase (Molinion caeruleae) Absent
6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii Absent
7240* Formaţiuni pioniere alpine din Caricion
bicoloris-atrofuscae Absent
9180* Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi,
grohotişuri şi ravene Absent
4060 Tufărişuri alpine şi boreale Absent
4070* Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron
myrtifolium Absent
6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios Absent
6230* Pajişti montane de Nardus bogate în specii
pe substraturi silicioase Absent
6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte
higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel
montan şi alpin
Absent
6520 Fâneţe montane Absent
8220 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică
pe roci silicioase Absent
37
8310 Peşteri în care accesul publicului este interzis Absent
9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum Absent
9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum Absent
91E0* Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi
Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion
incanae, Salicion albae)
PREZENT
91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) PREZENT
9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea
montana (Vaccinio-Piceetea) Absent
9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra
din regiunea montană Absent
9160 Păduri subatlantice şi medioeuropene de
stejar sau stejar cu carpen din Carpinion
betuli
Absent
Tabel 7. - Prezenţa tipurilor de habitate de interes comunitar în perimetrul proiectului
În zona prizei de apă pădurea de fag acoperă aproximativ 100% din suprafaţa
respectivă, iar pe malul apei se găseşte o vegetaţie alcătuită în mare parte din arbuşti
de salcie (Salix caprea) şi Rubus sp.
În perimetrul unde va fi construită microhidrocentrala vegetaţia este
reprezentată de comunităţi puţin degradate, reprezentate de mozaicul unor tipuri de
vegetaţie higrofilă-mezofilă.
Descrierea habitatelor de interes comunitar prezente în zona
amplasamentului:
Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) (Cod Natura2000: 91V0) reprezentate
de păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) cu Symphytum cordatum (R4109).
Aceste păduri sunt caracteristice etajului nemoral din Carpaţii Orientali, se dezvoltă pe
soluri eutrofice de tip cambosol, pe versanţi cu înclinaţie şi expoziţie diferită. Nivelul
arborilor este dominat de fag (Fagus sylvatica), cu următoarele specii de amestec:
paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm (Ulmus glabra), carpen (Carpinus
betulus), brad (Abies alba) şi molid (Picea abies). Nivelul arbuştilor este slab
dezvoltat, format din puieţi ale arborilor şi următoarele specii de arbuşti: Lonicera
xylostemum, Daphne mezereum, Sambucus nigra, Spiraea chamaedryfolia, Corylus
avellana. Stratul ierbos este de asemenea slab dezvoltată din cauza umbririi, speciile
caracteristice sunt: Symphytum cordatum, Dentaria glandulosa, Pulmonaria rubra,
Lamium galeobdolon, Euphorbia amygdaloides.
Acest tip de pădure este prezent pe majoritatea suprafeţei afectate de proiect,
inclusiv suprafaţa captării proiectate, acoperind aproximativ 60-65% a suprafeţei
dintre cursul pârâului şi drumul forestier (la marginea căruia este proiectată traseul
conductei). Pădurea este densă, arborii au o vârstă cuprinsă între 50-70 ani, cu câteva
exemplare şi mai în vârstă.
În partea superioară a proiectului, în apropierea captării se găsesc
suprafeţe acoperite de păduri mixte, păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies),
fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) cu Pulmonaria rubra (R4101). Aceste
suprafeţe cu mare posibilitate sunt rezultatul reîmpăduririi cu molid, astfel pot fi
38
caracterizate cu stratul arbuştilor şi stratul ierbos asemănător tipului descris anterior,
însă în cazul nivelului arborilor specia dominantă a devenit molidul.
Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion
incanae, Salicion albae) (Cod Natura2000: 91E0*), reprezentate de păduri daco-getice
de lunci colinare de anin negru (Alnus glutinosa) cu Stellaria nemorum.
Aceste păduri sunt răspândite de-a lungul cursurilor de ape din etajul nemoral. Nivelul
arbuştilor este dominat de anin negru (Alnus glutinosa), cu următoarele specii de
amestec: Fraxinus excelsior, Populus nigra, Salix sp., Acer campestre, Viburnum
opulus. Stratul arbuştilor este compus din Frangula alnus, Cornus sanguinea, Corylus
avellana, Crataegus monogyna, Sambucus nigra, iar în stratul ierbos găsim specii
higrofile şi mezofile precum Rubus caesius, Aegopodium podagraria, Eupatorium
cannabinum, Geranium robertianum, Glechoma hederacea, Ranunculus repens,
Solanum dulcamara, Mentha longifolia, Salvia glutinosa.
Fragmentele acestui tip de habitat sunt slab reprezentate pe suprafaţa proiectului,
numai sub forma unor pâlcuri restrânse pe malul cursului de apă (de câteva zeci de
mp), dominate de anin negru (Alnus glutinosa), şi specii de salcie (Salix alba, Salix
cinerea, Salix pentandra).
Pajişti de diferite grade de degradare, reprezentate de pajişti daco-getice de
Arrhenatherum elatius (R3802) şi pajişti daco-getice de Agrostis capillaris şi
Anthoxanthum odoratum (R3804).
Aceste pajişti sunt larg răspândite în etajul colinar, pe soluri brune fertile. Sunt
utilizate ca păşuni sau fâneţe. Speciile de graminee dominante sunt Arrhenatherum
elatius, Agrostis capillaris, Dactylis glomerata, dar găsim şi Cynosorus cristatus,
Anthoxanthum odoratum, Phleum pratense, Poa pratensis, Lolium perenne. Dintre
dicotiledonate cel mai des întâlnite putem menţiona Campanula patula, Daucus
carota, Pimpinella saxifraga, Salvia pratensis, Lotus corniculatus, Trifolium pratense,
Trifolium repens, Betonica officinalis, Leucanthemum vulgare, Leontodon autumnalis,
Achillea millefolium, Knautia arvensis, Hypericum perforatum, Carlina vulgaris,
Ranunculus acris.
În partea inferioară a proiectului, şi pe terenurile adiacente găsim suprafeţe întinse
acoperite de aceste tipuri de pajişti, deseori cu exemplare solitare de fag şi molid în
vârstă, arbuşti (Crataegus monogyna, Rosa sp.) şi pomi (Pyrus pyraster).
În adânciturile mici, cu nivelul freatic ridicat, de asemenea în jurul băltoacelor
temporare găsim comunităţi puţin degradate, reprezentate de mozaicul unor tipuri de
vegetaţie higrofilă-mezofilă: comunităţi dacice cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis
stolonifera (R3712), comunităţi danubiene cu Juncus effusus, Juncus inflexus şi
Agrostis canina (R3709), şi comunităţi daco-getice cu Angelica sylvestris, Crepis
paludosa şi Scirpus sylvaticus (R3708).
Aceste comunităţi sunt prezente sub forma unor pâlcuri de câteva mp, în zonele cu
umiditate ridicată. Vegetaţia este reprezentată de comunităţi formate mai ales din
specii higrofile, de talie înaltă, precum: Deschampsia caespitosa, Scirpus sylvaticus,
Juncus sp., Angelica sylvestris, Mentha longifolia. Un strat puţin mai scund este
alcătuit din speciile de graminee Agrostis stolonifera, Agrostis canina, iar sunt
prezente şi multe dicotiledonate specifice habitatelor umede: Geranium palustre,
Myosotis scorpioides, Equisetum palustre, Lychnis flos-cuculi, Cirsium oleraceum,
etc.
39
În zona proiectului aceste pâlcuri sunt restrânse, se găsesc pe suprafaţa
microhidrocentralei proiectate, şi prezintă semnele degradării prin abundenţa unor
specii ruderale precum Urtica dioica, Cirsium vulgare, Cirsium arvense.
Comunităţi sud-est carpatice cu Calamagrostis arundinacea, Epilobium angustifolium
şi Atropa belladonna (R8706).
Aceste comunităţi se formează pe locul tăieturilor de pădure, speciile edificatoare sunt
plante de talie mare cu caracter pionier: Calamagrostis epigeios, Epilobium
angustifolium, Senecio fuchsii, Aruncus dioicus, Doronicum austriacum, Digitalis
grandiflora. Alte specii care pot fi menţionate în aceste habitate sunt Gnaphalium
sylvestris, Eupatorium cannabinum, Fragaria vesca, Hypericum perforatum, Luzula
luzuloides, Galeopsis speciosa.
Acest tip de habitat este prezent sub forma unor pâlcuri restrânse de câteva mp în
zonele unde se desfăşoară transportarea lemnului exploatat, în apropierea captării.
De asemenea există porţiuni ale pajiştilor sus menţionate care sunt invadate de
Calamagrostis arundinacea.
Impactul estimat al proiectului asupra habitatelor de importanţă comunitară
Impact din faza de construcţie şi operare
În locul în care va fi amplasată priza de apă şi microhidrocentrala vegetaţia
lemnoasă va fi eliminată, iar comunităţile de lizieră şi vegetaţia arbuştivă de pe malul
cursului de apă vor fi de asemenea eliminate. În aceste locuri potenţialul de regenerare
spontană a vegetaţiei este redusă, şi există o posibilitate ridicată de răspândire a unor
specii ruderale sau chiar alohtone (de exemplu Impatiens glandulifera). Impactul
proiectului asupra habitatelor de interes comunitar este rezumat în tabelul nr. 9 şi 10.
COD
N2000 HABITAT IMPACT
6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase
(Molinion caeruleae)
-
6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii -
7240* Formaţiuni pioniere alpine din Caricion bicoloris-atrofuscae -
9180* Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene -
4060 Tufărişuri alpine şi boreale -
4070* Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium -
6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios -
6230* Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi
silicioase
-
6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul
câmpiilor, până la cel montan şi alpin
-
6520 Fâneţe montane -
8220 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase -
8310 Peşteri în care accesul publicului este interzis -
9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum -
9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum -
91E0* Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno- impact
40
Padion, Alnion incanae, Salicion albae) negativ
91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) impact
negativ
9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montana (Vaccinio-
Piceetea)
-
9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea
montană
-
9160 Păduri subatlantice şi medioeuropene de stejar sau stejar cu
carpen din Carpinion betuli
- Comunităţi sud-est carpatice cu Calamagrostis arundinacea,
Epilobium angustifolium şi Atropa belladonna (R8706)
impact
pozitiv
- Pajişti daco-getice de Arrhenatherum elatius (R3802) impact
negativ
- Pajişti daco-getice de Agrostis capillaris şi Anthoxanthum
odoratum (R3804)
impact
negativ
- Comunităţi dacice cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis
stolonifera (R3712)
impact
negativ
- Comunităţi danubiene cu Juncus effusus, Juncus inflexus şi
Agrostis canina (R3709)
impact
negativ
- Comunităţi daco-getice cu Angelica sylvestris, Crepis paludosa
şi Scirpus sylvaticus (R3708)
impact
negativ
Tabel 8. Impactul asupra habitatelor de interes comunitar
În zona unde va fi amplasată captarea de apă, vegetaţia lemnoasă precum şi
comunităţile de lizieră cu ierburi înalte vor fi eliminate. Din cauza deranjului, pe malul
acestora creşte posibilitatea de colonizare de către comunităţi ruderale (cu specii ca
Epilobium angustifolium, Cirsium arvense, Urtica dioica, Tussilago farfara, Salix
capraea, Rubus idaeus), sau chiar răspândirea unor specii alohtone (precum Impatiens
glandulifera, Solidago canadensis sau Solidago gigantea).
În cazul conductei care va situată sub ampriza drumului forestier, impactul
negativ asupra vegetaţiei constă în disturbare în timpul construcţiilor, care implică
degradarea zonelor din vecinătatea drumului (zonă acoperită în mare parte de pădure
de fag, pe alocuri cu pâlcuri de pajişti), totodată va creşte abundenţa speciilor ruderale
amintite mai sus. Din cauza acestor disturbări va creşte posibilitatea de răspândire şi a
unor specii alohtone invazive.
În zona microhidrocentralei vegetaţia lemnoasă va fi eliminată de pe
suprafeţele respective. Ca şi în cazurile mai sus descrise creşte posibilitatea de apariţie
a speciilor ruderale şi alohtone (cu specii ca Epilobium angustifolium, Cirsium
arvense, Urtica dioica, Tussilago farfara, Salix capraea, Rubus idaeus), sau chiar a
unor specii alohtone (în cazul acestei regiuni cel mai frecvent Impatiens glandulifera,
Solidago canadensis sau Solidago gigantea).
Eliminarea unei cantităţi semnificative de apă din cursul pâraielor poate duce la
uscarea zonelor cu vegetaţie higrofilă de-a lungul malului acestora, astfel suprafaţa
ocupată de comunităţile mezofile şi higrofile se va micşora; vegetaţia va fi alternată
spre una cu caracter mezofil. Având în vedere, că aceste de habitate nu reprezintă
tipuri de interes comunitar, totodată deja prezintă semnele degradării impactul negativ
asupra lor poate fi considerat nesemnificativ.
41
Cod Tipuri de habitate
% din
suprafaţa
ROSCI0019
suprafaţa
eliminată
permanent
(m2)
% din suprafaţa
habitatului
respectiv din SCI
91E0*
Păduri aluviale cu Alnus
glutinosa şi Fraxinus
excelsior (Alno-Padion,
Alnion incanae, Salicion
albae)
0,5% 0 m
2 dacă nu vor fi defrişări decât în
zona prizei şi microhidrocentralei
91V0 Păduri dacice de fag
(Symphyto-Fagion) 30% 800 m
2 0,000197%
Tabel 9. Pierderi permanente din suprafaţa habitatelor de interes comunitar.
MAMIFERE MARI
În cazul lupului (Canis lupus) am găsit semn de prezenţă (excremente) lângă
drumul forestier (Fig. 5).
Fig 5. - Excrement de lup (Canis lupus)
În cazul ursului (Ursus arctos) am găsit urmele speciei în patru locuri diferite
pe suprafaţa zonei studiate. Urmele au fost proaspete din ziua respectivă şi arătau
foarte clar direcţia indivizilor către sau dinspre pârâu, acesta fiind o sursă de apă
frecvent folosită de specie. Urmele s-au convergat din direcţii diferite de pe ambele
părţi a apei, o parte a pârâului putându-se caracteriza cu pante abrupte, uneori
stâncoase, iar pe cealaltă parte cu pantă mai moderată (uneori orizontală),
continuându-se în dealuri cu înclinaţie mică.
Urmele au provenit cu presupunere de la patru indivizi diferiţi: două de la
indivizi solitari, celelalte aparţinând unei femele cu pui. În cazul urmelor provenite de
la mamă-pui acestea erau proaspete din ziua respectivă, restul le-am identificat ca
având vechimea de o zi – fapt justificabil prin schimbarea palpabilă a condiţiilor
meteorologice şi datarea evaluării (Fig. 6).
42
Fig. 6. - Urmă de urs brun (Ursus arctos)
În cazul râsului (Lynx lynx) nu s-au găsit semne de prezenţă.
Am găsit excremente de vidră (Lutra lutra) vechi şi proaspete, în total 63,
dintre care 29 de excremente vechi (Fig. 7) de o săptămână şi 34 de excremente
proaspete din ziua respectivă sau vechi de o zi (Fig. 8). La două puncte am găsit jeleu
anal, secreţie specifică a glandulelor anale cu ajutorul căruia animalul îşi marchează
revirul, şi aproximativ între 3-5 puncte excrementele s-au găsit în vizuine folosite
activ (Fig. 9).
Conform rezultatelor şi ajustându-se Metodei Standard, vidra arată prezenţă
permanentă (PP) pe aria respectivă.
Fig. 7.- Excrement de vidră (Lutra lutra) vechi de câteva săptămâni
43
Fig. 8. - Excrement de vidră (Lutra lutra) proaspăt de o zi
Fig. 9. - Tip de adăpost folosit activ de vidră (Lutra lutra)
Excrementele nu au fost colectate, ci s-au analizat pe loc macroscopic,
determinând componenţa acestora numai până la nivelul taxonilor mari (Pisces,
Mammalia, Amphibia, etc.). După analiza macroscopică a componentelor, datele au
fost introduse într-o bază de date în format electronic şi prelucrate ulterior. Din totalul
de 63 de excremente găsite am identificat taxonii Amphibia, Pisces şi Mammalia, care
intră în componenţa hranei. Cuantificat dintre cele 63 excremente 58 aveau în
componenţa lor Amphibia, 29 Pisces şi 3 Mammalia. S-a determinat şi proporţia
procentuală a taxonilor componenţi corelând la totalitatea excrementelor colectate şi
analizate. Rezultatele figurează mai jos (Fig. 10 ):
Fig. 10. - Compoziţia procentuală a taxonilor din hrana vidrei (Lutra lutra)
0,00%
10,00%
20,00%
30,00%
40,00%
50,00%
60,00%
70,00%
Amphibia Pisces Mammalia
64,44%
32,22%
3,33%
44
Dieta vidrelor sau compoziţia dominantă a acestora se poate varia în funcţie de
habitat, de sezon, perioadă secetoasă, –estivală, etc.
Pe parcursul recensământului s-a putut urmări printr-o examinare rapidă
macroscopică componenţa excrementelor. Amphibia ocupă primul loc fiind o
componentă permanentă a dietei probabil din cauza nivelului scăzut al apei în această
perioadă a anului sau în locuri cu secare intermitentă. Perioadele secetoase mai pot
duce la un consum ridicat de Aves sau Mammalia, dar în cazul nostru nu se poate
observa o astfel de tendinţă din motivul lipsei datelor de pe o perioadă mai
îndelungată.
Am urmărit cu atenţie influenţa impacturilor antropice ca potenţial factor
negativ privind distribuţia, intensitatea activităţii speciei. Aşezările umane sunt relativ
departe şi traficul scăzut nu prezintă impact negativ asupra prezenţei speciei. Poluarea
(deşeuri aduse de apă sau cele depozitate) şi degradarea habitatelor ca urmare a
impactelor antropice (defrişare, arsuri, depozite de gunoaie) în totalitatea punctelor de
observaţie erau reprezentate cu o valoare scăzută, aproape inexistentă. Putem să
spunem ca şi concluzie finală că prezenţa speciei pe aria cercetată este frecventă.
Perioada secetoasă estivală nu s-a presimţit privind prezenţa speciei, valorile semnelor
de prezenţă fiind bine reprezentate. Impactele antropice actuale arată valori scăzute
privind habitatul speciei, fapt care astfel nu influenţează într-o direcţie negativă
distribuţia şi intensitatea activităţii speciei. Populaţia locală a vidrei pe teritoriul zonei
studiate se pare a fi stabil şi sănătos. Totuşi, ca să putem afirma cu certitudine aceste
constatări, este nevoie de o cercetare pe termen lung.
Specii de mamifere care au fost identificate în timpul prelevării probelor (pe bază de
urme şi excrement), însă nu apar în fişa standard a zonei ROSCI0019 sunt:
Vulpes vulpes - vulpea
Cervus elaphus – cerbul
Capreolus capreolus – căpriorul
Sus scrofa - mistreţul
Impactul proiectului asupra mamiferelor mari
Trebuie să ţinem cont de câteva fapte stricte:
- speciile identificate au o arie de activitate larg răspândită, totodată caracterizată
prin coridoare bine definite, rute folosite mai frecvent
- densitatea mamiferelor mari depinde de efectivele speciilor de pradă şi este
limitată de interacţiunile sociale între ei
- speciile cu comportament teritorial accentuat, adaptate parţial mediului acvatic
suferă declin din cauza degradării habitatului
Secţiunea studiată reprezintă o sursă de apă frecventată atât de speciile de
pradă cât şi de prădători. Aceste animale vor fi afectate de către reducerea debitului
apei, efectele având un impact negativ nesemnificativ asupra lor.
Efectele negative cauzate de lucrările în volumul apei pot fi reduse la un nivel
nesemnificativ, însă reducerea semnificativă a debitului va avea un impact negativ
semnificativ asupra populaţiei de vidră de pe secţiunea afectată de 5,7 km. Scăderea
debitului râului prin scăderea abundenţei peştilor atrage după sine o retragere treptată a
speciei spre locuri cu condiţii de trai mai favorabile.
45
Pe secţiunile râului neafectate de lucrări populaţia locală de vidră nu va suferi
impact negativ semnificativ, dar însumând efectele negative de pe segmentele afectate
şi neafectate, pe toată lungimea Nirajului Mic putem vorbi despre un impact negativ
potenţial semnificativ.
Impactul proiectului asupra efectivului de vidră din interiorul ROSCI0019
„Călimani-Gurghiu” este foarte greu de apreciat fără a avea o imagine clară asupra
populaţiilor de vidră din celelalte râuri/pârâuri din interiorul ariei protejate.
Considerăm, că impactul acestei investiţii nu va afecta semnificativ populaţia de vidră
din SCI „Călimani-Gurghiu”. (Menţionăm, că este foarte important ca în viitorul
apropiat să se efectueze evaluarea populaţiilor de vidră de pe fiecare râu/pârâu din
interiorul sitului şi la luarea deciziilor să se aibă în vedere rezultatul acestor evaluări.)
IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA HERPETOFAUNEI ŞI
AMFIBIENILOR
Din cauza sezonului nefavorabil nu s-a evaluat populaţia locală de amfibieni şi
reptile. În această secţiune a Nirajului Mic râul curge într-o albie îngustă, unde nu sunt
locuri pentru acumularea apei cvasi-stătătoare, astfel nu există habitate adecvate pentru
amfibieni, care ar putea fi impactate de scăderea debitului râului.
În şanţul de pe marginea drumului forestier (unde va fi amplasată conducta de
aducţiune) în sezonul de reproducere al amfibienilor foarte probabil se formează
acumulări de apă, care pot servi ca un loc de reproducere. Aceste pâlcuri de habitate
vor fi distruse, însă considerăm că acest impact negativ se limitează doar pe perioada
de execuţie a proiectului. După terminarea lucrărilor apa izvoarelor şi apa pluvială din
nou se va acumula pe alocuri, formând noi pete de habitate efemere adecvate pentru
amfibieni.
Un alt impact negativ din faza de construcţia poate fi căderea animalelor în
şanţul săpat pentru conducta de aducţiune. În cazul respectării măsurilor propuse de
diminuare a impactului (construire de ieşiri pentru amfibieni) acest impact nu va fi
semnificativ.
Pe baza celor menţionate mai sus suntem de părere, că acest tip de investiţie nu
are impact negativ semnificativ pe termen lung asupra populaţiilor locale de amfibieni.
Deoarece proiectul pe termen lung nu afectează semnificativ habitate preferate
de reptile (păşuni, liziere, taluzul drumurilor, etc.), considerăm că construirea
amenajării hidroenergetice Nirajul Mic nu va afecta în mod semnificativ populaţia
reptilelor din SCI “Călimani-Gurghiu”. (Este de menţionat, că printre speciile de
desemnare a sitului nu figurează reptile.)
46
IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA IHTIOFAUNEI
Râul Nirajul Mic se încadrează în zona păstrăvului. Se caracterizează printr-un
curs rapid, cu fund acoperit mai ales de pietre şi bolovani de dimensiuni mari. Apa
este puternic oxigenată. Versanţii de pe ambele maluri sun acoperite cu păduri de fag,
pe unele secţiuni se găseşte şi molid.
Speciile de peşti identificate în timpul colectării probelor au fost:
Salmo trutta fario – păstrăv
Phoxinus phoxinus – boiştean
Specie Punctul nr. 1 Punctul nr. 2 Punctul nr. 3 Punctul nr. 4
Salmo trutta fario 11 10 3 3
Phoxinus phoxinus 0 0 0 1
Tabel nr. 10: Numărul exemplarelor colectate în timpul prelevării probelor.
Punctul nr. 1: Se află în partea superioară a pârâului Nirajul Mic, în apropierea captării
Punctul nr. 2: Se află aproximativ la jumătatea distanţei dintre captare şi MHC
Punctul nr. 3: Este situat în zona microhidrocentralei (cu aproximativ 100-200 m în
aval de acesta)
Punctul nr. 4: Se află în aval de confluenţa Nirajului Mic cu Nirajul Mare
Speciile de peşti Natura 2000 identificate în timpul prelevării probelor:
Nu au fost identificate specii de peşti Natura 2000 în timpul prelevării probelor,
investiţia planificată nu va avea impact negativ asupra populaţiilor speciilor de
desemnare din SCI.
Specii de peşti protejate la nivel naţional:
Nu au fost identificate specii de peşti protejate la nivel naţional în timpul
prelevării probelor.
Alte specii de peşti identificate:
Salmo trutta fario (păstrăv indigen)
Specia a fost identificată la fiecare punct de colectare. Funcţionarea
microhidrocentralei va avea un impact negativ semnificativ asupra păstrăvului
indigen prin reducerea debitului pe o secţiune de aproximativ 5 km. Astfel se vor
pierde unele locuri ideale de reproducere, hrănire şi ascunziş necesare speciei. Ca
urmare efectivul de păstrăv de pe acest sector va scădea. Efectul negativ cauzat de
lucrările de deznisipare pot fi reduse prin respectarea măsurilor de diminuare a
impactului. Impactul negativ creat de pragul de captare (întreruperea conectivităţii
longitudinale) este redus la un nivel nesemnificativ prin amplasarea canalului bypass.
Phoxinus phoxinus (boiştean)
Specia a fost identificată la punctul nr. 4. Acest punct se află la 2,5-3 km în
aval de locaţia microhidrocentralei. Astfel specia nu va fi afectată de reducerea
debitului. Este foarte puţin probabil ca specia să apară pe sectorul afectat de către
reducerea debitului, deoarece obstrucţiile prezente pe pârâul Nirajul Mic nu permit
migrarea speciei în zona din amonte. Specia poate fi afectată negativ de către lucrările
47
de deznispiare. Cu respectarea măsurilor de diminuare a impactului, acest efect negativ
va fi una nesemnificativă. La fel ca şi în cazul păstrăvului indigen, este foarte greu de
estimat impactul asupra efectivului speciei din ROSCI0019 ”Călimani-Gurghiu” fără a
avea o imagine clară asupra populaţiilor din celelalte râuri/pârâuri din interiorul
sitului.
IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA NEVERTEBRATELOR
Din cauza sezonului nefavorabil nu s-au efectuat evaluări ale populaţiilor
locale de nevertebrate. Totuşi pe baza prezenţei habitatelor în zona potenţial afectată
de proiect şi pe baza preferinţei de habitate a speciilor, în unele cazuri se poate aprecia
impactul potenţial.
Deşi în zonă sunt prezente pădurile de foioase, acestea nu vor fi afectate pe
suprafeţe mari, şi în imediata vecinătate a proiectului nu se găsesc porţiuni de păduri în
vârstă, astfel habitatele preferate de speciile Cerambyx cerdo, Carabus hampei,
Lucanus cervus, Cucujus cinnaberinus şi Rosalia alpina nu vor fi afectate.
Euphydras maturna preferă pădurile de luncă, habitat inexistent în zona
afectată de către proiect.
Lycaena dispar apare cel mai des pe pajişti întinse, xerofile, habitate absente în
zona proiectului. Omizile speciei se hrănesc şi cu Urtica dioica, plantă prezentă pe
amplasament, însă fiind o specie de fluture rară şi senzitivă la orice fel de deranj
antropic, este foarte scăzută posibilitatea prezenţei în apropierea unui drum forestier,
în habitat nepotrivit. Este de menţionat, că specia rareori apare la înălţimi mai mari de
zona fagului.
Specia Nymphalis vaualbum nu a fost semnalată de ani în România, ultima
dată a fost observată în Banat.
Callimorpha quadripunctaria – nu putem exclude prezenţa speciei în zonă.
Fiind o specie relativ comună şi rezistentă la deranj, în cazul prezenţei sale nu
anticipăm impact negativ semnificativ la adresa populaţiei locale.
Pholidoptera transsylvanica preferă fâneţele întinse, şi nu putem exclude
prezenţa speciei. Nu anticipăm impact negativ semnificativ asupra populaţiei locale a
speciei.
Osmoderma eremita – Specie forestieră foarte rară, care preferă arborii bătrâni,
cu scorburi. Pe suprafeţele direct afectate de lucrări nu au fost identificaţi arbori
bătrâni, iar proiectul nu va afecta pădurea prin defrişări.
Pe baza celor amintite mai sus, presupunem că construirea microhidrocentralei
nu va afecta în mod semnificativ populaţiile speciilor de nevertebrate de desemnare a
ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu”.
48
IMPACTUL INVESTIŢIEI ASUPRA ROSPA0033
„DEPRESIUNEA ŞI MUNŢII GIURGEULUI”
Din ansamblul investiţiei doar captarea este localizată în SPA, restul se află în afara
ariei protejate. (Cei 800 mp ai captării reprezintă 0,000091% din SPA, iar suprafaţa proiectului
este echivalent cu 0,00079% din suprafaţa SPA.) Pierderea acestor suprafeţe nu afectează
integritatea sitului (suprafaţa SPA-ului este de 87.892 ha).
Impactul proiectului asupra speciilor de desemnare
Deşi majoritatea speciilor de desemnare nu sunt prezente în această perioadă,
pe baza habitatelor prezente şi a preferinţei de habitate a speciei respective se poate
aprecia posibila prezenţă a acestuia, respectiv impactul investiţiei.
Specia Prezenţa
habitatului preferat
Barză albă Ciconia ciconia absent
Viespar Pernis apivorus PREZENT
Cristel de câmp Crex crex PREZENT
Acvilă ţipătoare mică Aquila pomarina PREZENT
Acvila de munte Aquila chrysaetos absent
Minuniţă Aegolius funereus absent
Ciocănitoare de munte Picoides tidactylus absent
Sfrâncioc roşiatic Lanius collurio PREZENT
Ciocârlie de pădure Lullula arborea PREZENT
Şerpar Circaaetus gallicus PREZENT
Erete de stuf Circus aeruginosus absent
Erete vânăt Circus cyaneus absent
Ieruncă Bonasa bonasia PREZENT
Buhă Bubo bubo absent
Ciuf de câmp Asio flammeus absent
Ciocănitoare cu spate alb Dendrocopos leucotos PREZENT
Ciocănitoare neagră Dryocopus martius PREZENT
Muscar gulerat Ficedula albicollis PREZENT
Muscar mic Ficedula parva PREZENT
Şoim călător Falco peregrinus absent
Caprimulg Caprimulgus europaeus PREZENT
Ciuvică Glaucidium passerinum absent
Huhurez mare Strix uralensis PREZENT
Tabel 11. – Prezenţa habitatelor preferate de speciile de desemnare a SPA în zona
potenţial afectată de proiect
Cu ocazia deplasării pe teren nu au fost observate specii de interes comunitar,
însă prezenţa ciocănitorii negre (Dryocopus martius), a fost confirmată prin urmele
49
caracteristice (găuri de hrănire) găsite pe un copac muribund în apropierea clădirii
micro-hidrocentralei (cca. 300 m de aceasta).
Rezultatele recensământului de bufniţe
În urma recensământului huhurezului mare (Strix uralensis), nu s-a identificat
nici-o pasăre/pereche teritorială în apropierea şi pe suprafaţa proiectului.
Au fost identificate două teritorii de huhurez mic (Strix aluco): una la captare,
cealaltă în jumătatea din amonte a proiectului.
Impactul anticipat asupra speciilor de desemnare
Proiectul nu va afecta în mod semnificativ habitatele speciilor de desemnare,
astfel pe termen lung nu va avea impact negativ semnificativ asupra populaţiile locale
ale acestora.
Dacă se respectă măsurile propuse de diminuare a impactului (lucrările de
construcţie să se efectueze în afara perioadei de reproducere – după 15 iulie), atunci
nici impactul pe termen scurt (din faza de construcţie nu va fi semnificativ).
Impactul proiectului asupra altor specii de păsări
În tabelul de mai jos sunt prezentate speciile şi efectivele de păsări observate
cu ocazia deplasării pe teren. Speciile observate nu sunt enumerate în Anexa 1 a
Directivei Păsări (79/409/EEC), însă toate speciile sunt protejate la nivel naţional.
SPECIE TOTAL Huhurez mic Strix aluco 2 ex Cocoşar Turdus pilaris 4 ex
Auşel cu cap galben Regulus regulus 9 ex Piţigoi sur Poecile palustris 4 ex Piţigoi de munte Poecile montanus 2 ex Piţigoi de brădet Periparus ater 9 ex Piţigoi mare Parus major 20 ex Cojoaică de pădure Certhia familiaris 2 ex Gaiţă Garrulus glandarius 1 ex Corb Corvus corax 3 ex Cinteză Fringilla coelebs 2 ex Scatiu Carduelis spinus 11 ex Mugurar Pyrrhula pyrrhula 5 ex Botgros Coccothraustes coccothraustes 11 ex Presură galbenă Emberiza citrinella 1 ex
Tabel nr. 12 – Speciile şi efectivele observate cu ocazia recensământului pe teren (ex.
– exemplar)
Speciile observate sunt comune în pădurile regiunilor de deal şi de munte.
Proiectul are impactul cel mai intens asupra avifaunei în faza de construcţie. Dacă
aceasta coincide cu reproducerea păsărilor, impactul poate fi negativ semnificativ.
Pentru reducerea impactului la un nivel nesemnificativ şi în faza de construcţie,
propunem ca lucrările să fie executate în afara perioadei de reproducere a păsărilor
(înainte de 15 martie sau după 15 iulie).
50
ASPECTE GENERALE AL IMPACTULUI ASUPRA BIODIVERSITĂŢII
FRAGMENTARE, IZOLARE, SCHIMBĂRI ÎN DENSITĂŢI, POPULAŢII, DURATĂ,
PERSISTENŢĂ
Floră şi habitate
Majoritatea proiectului se situează pe suprafaţa pădurii de fag, care este tipul
de vegetaţie cel mai răspândit în zonă. În pădurea în vorbă există lucrări forestiere
aproape permanente, astfel drumul forestier de-a lungul căruia se întinde aducţiunea
este în utilizare continuă. Având în vedere acest fapt, se presupune că realizarea
proiectului nu va cauza o fragmentare adiţională în cazul habitatelor.
În cazul suprafeţelor disturbate în etapa de execuţie se poate aştepta la o
regenerare spontană numai parţială şi foarte lentă.
Referitor la speciile de plante de interes comunitar, pentru care a fost desemnat
situl, se pot afirma următoarele:
- În zona proiectului sau în vecinătatea acestuia nu s-au găsit habitate umede
(pajişti umede sau turbării), care ar servi ca habitat potenţial pentru speciile
Drepanocladus vernicosus, Ligularia sibirica, Dicranum viridae, Tozzia
carpathica şi Meesia longiseta.
- Nu s-au găsit în zonă ape stagnante care ar fi habitate potrivite pentru Marsilea
quadrifolia.
- Nu s-au găsit tufărişuri şi zone de marginea pădurii însorite, care ar servi ca
habitat potenţial pentru Iris aphylla ssp. hungarica, Cypripedium calceolus sau
Campanula serrata.
- Deşi proiectul urmăreşte cursul pârâului, malul căruia găzduieşte pâlcuri foarte
restrânse de zăvoaie, aceste pâlcuri sunt într-o stare relativ degradată şi
disturbată, şi nu s-a găsit specia Angelica palustris.
Ihtiofaună
Pragul de captare va fi de o dimensiune peste care păstărvul nu poate să treacă.
Din acest motiv a fost propus canalul bypass. Folosind acest canal, va fi posibilă
migraţia păstrăvilor din aval în amonte şi invers. În timpul funcţionării
microhidrocentralei populaţia de păstrăv (Salmo trutta fario) se va reduce pe porţiunea
afectată de către retragerea unei părţi semnificative a debitului (pe o porţiune de 5 km).
Populaţia de păstrăv (ca şi celelalte populaţii de peşti) care se află în afara zonei
afectate de către reducerea debitului nu vor fi afectate semnificativ.
Menţionăm, că segmentul pârâului afectat de investiţie este izolat cu şase
obstacole din beton (Anexa nr. 1, Fig. 11). Aceste obstacole sunt de o dimensiune
peste care nici păstrăvul nu poate trece. Astfel conectivitatea pârâului Nirajul Mic este
grav afectat în prezent.
51
Fig. 11. - Localizarea celor şase praguri din beton (puncte roşii) faţă de locul
microhidrocentralei (punct galben) şi faţă de punctul de colectare nr. 2 (punct
verde).
Mamifere mari
Populaţiile de urs, lup, râs, cât şi celelalte populaţii de mamifere (exceptând
vidra) care se află în zona potenţial afectată nu vor fi afectate irevocabil de către
reducerea debitului apei.
Segmentul de 5,7 km afectat de scăderea debitului nu va însemna o barieră de
netrecut pentru vidre, astfel secţiunea râului din amonte de captare nu va fi izolat de
restul reţelei hidrografice.
Avifaună
Realizarea construcţiei nu va fragmenta/izola habitate sau populaţii ale
avifaunei locale. Scăderile în efectivele locale de păsări cauzate de degradarea
habitatelor nu se consideră a fi semnificative la nivelul ariilor protejate, nici la nivel
local.
IMPACT DIRECT ŞI INDIRECT
Floră şi habitate
Impactul direct al proiectului constă în pierderile de habitate (mai ales prin
tăierea exemplarelor de fag, şi a dispariţiei pâlcurilor de zăvoaie cu vegetaţie
higrofilă).
Se poate considera impact indirect potenţialul ridicat pentru colonizarea
speciilor alohtone cu caracter invaziv, de asemenea ruderalizarea suprafeţelor
disturbate. Astfel se poate aştepta la creşterea abundenţei speciilor precum: Salix
purpurea, Urtica dioica, Cirsium arvense, Cirsium vulgare, Betula pendula, Rubus
52
idaeus, Chamaenerion angustifolium, Calamagrostis arundinacea, specii cunoscute
tăierilor de pădure.
Ihtiofaună
În timpul lucrărilor ihtiofauna va suferi un impact negativ din cauza lucrărilor
de amenajare a captării. La fel lucrările de deznisipare pot prezenta un pericol, în cazul
în care nu sunt efectuate corespunzător. În timpul de funcţionare a
microhidrocentralei, retragerea unei părţi însemnate din debitului pârâului va cauza
dispariţia unor habitate necesare păstrăvului indigen, specie prezentă pe această zonă.
Mamifere
Pe termen scurt mamiferele vor suferi impact direct local negativ (deranj
antropic) în urma lucrărilor de amenajare a microhidrocentralei. Populaţia stabilă de
vidră de pe Nirajul Mic va suferi şi impact indirect pe termen lung prin schimbarea
habitatelor preferate de speciile de pradă cauzate de scăderea semnificativă a debitului
râului.
Avifaună
Impactul direct constă în deranjului vizual şi acustic reprezentat de către
lucrările de construcţie. Impactul indirect constă în degradarea calitativă a habitatelor,
intensificarea efectului margine. Acest impact indirect probabil va cauza scăderi
nesemnificative în efectivele populaţiilor locale.
IMPACT PE TERMEN SCURT ŞI LUNG
Floră şi habitate
Impactul pierderii de habitate este cel mai accentuat în cazul comunităţilor
higrofile şi mezofile din zona centralei, aceste comunităţi însă nu sunt de interes
comunitar. Acest impact va persista în timp îndelungat, având în vedere capabilitatea
redusă de regenerare a acestui tip de habitat, totodată şi posibilitatea instalării speciilor
alohtone invazive.
Ihtiofaună
Impact pe termen scurt (faza de construcţie)
În faza de construcţie una dintre cele mai importante probleme este angrenarea
suspensiilor solide în masa apei, ceea ce poate bloca procesul de respiraţie a speciilor
de peşti. O altă problemă care poate să apară este poluarea apei pârâului cu carburanţi
şi lubrifianţi. Lucrările pentru amenajarea captării pot duce şi ele la angrenarea
suspensiilor solide în masa apei. Pentru a preveni acest impact negativ, se propune ca
prima dată să se amenajeze canalul bypass şi doar după aceasta să se efectueze
lucrările de amenajare a captării. În timpul în care se va amenaja zona de captare apa
pârâului va fi deviată pe canalul bypass, astfel fiind evitată angrenarea suspensiilor
solide in masa apei. Lucrările pentru introducerea aducţiunii în sol nu vor duce la
53
schimbarea parametrilor hidromorfologici ale albiei, deoarece conducta nu va trece pe
sub albia pârâului, aceasta fiind amplasată pe partea dreaptă a pârâului.
Pentru a reduce efectele negative, se interzic lucrările din albia minoră a
pârâului Nirajul Mic, cu excepţia lucrărilor de realizare a canalului bypass cât şi cele
pentru amenajarea zonei de captare. Toate celelalte lucrări realizate în aval de zona de
captare trebuie efectuate în afara albiei minore a pârâului. Acest lucru este posibil,
deoarece aducţiunea nu va trece de pe o parte pe cealaltă parte a pârâului. În timpul
lucrărilor din albia minoră apa pârâului Nirajul Mic va fi deviată de pe secţiunea
afectată, astfel lucrările vor fi efectuate în albia ”uscată”. Astfel aceste lucrări nu vor
duce la angrenări majore de suspensii solide în masa apei. În cazul în care se respectă
aceste prevederi şi cele scrise la capitolul ”Măsuri de diminuare a impactului asupra
mediului”, lucrările din faza de construcţie vor avea un impact negativ redus asupra
ihtiofaunei.
Impact pe termen lung (faza de funcţionare)
În faza de funcţionare populaţiile de peşti vor fi afectate cel mai grav de către
reducerea debitului. Pe timpul de funcţionare a microhidrocentralei va fi asigurat un
debit de servitute de 0,044 m3/s (Fig. 12). Datorită reducerii debitului, vor dispărea
majoritatea locurilor ideale de hrănire, adăpost şi reproducere necesare păstrăvului,
specie prezentă pe secţiunea afectată. Reducerea debitului va duce la reducerea
populaţiei de păstrăv (pe o porţiune de 5 km). Astfel funcţionarea microhidrocentralei
va avea un impact negativ semnificativ asupra populaţiei de păstrăv de pe secţiunea
mai sus menţionată.
Fig. 12. - Variaţia debitelor medii lunare pe pârâul Nirajul Mic în regim natural
(partea roşie reprezintă debitul de servitute)
În cazul respectării metodelor propuse de diminuare a impactului, efectele
negative cauzate de deznisipare vor fi reduse la un nivel nesemnificativ.
54
Un alt impact negativ este întreruperea conectivităţii longitudinale prin
amenajările din zona captării. Acest impact negativ poate fi redus la un nivel
nesemnificativ prin amplasarea canalului bypass.
Mamifere
Impact pe termen scurt (faza de construcţie)
În faza de construcţie una dintre cele mai importante probleme sunt: impactul
antropic existent şi de durată asupra unei specii cu teritorialitate puternică.
În cazul în care se respectă aceste prevederi şi cele scrise la capitolul ”Măsuri
de diminuare a impactului asupra mediului”, lucrările din faza de construcţie vor avea
un impact negativ redus asupra populaţiei existente de vidră.
Impact pe termen lung (faza de funcţionare)
În faza de funcţionare populaţia de vidră şi de peşti vor fi afectate cel mai
accentuat de către reducerea debitului, datorită căruia vor dispărea locurile ideale de
hrănire, adăpost şi reproducere necesare vidrelor şi peştilor. Astfel funcţionarea
microhidrocentralei pe secţiunea direct afectată va avea un impact negativ
semnificativ asupra populaţiei locale de vidră.
Impactul proiectului asupra efectivului de vidră din ROSCI0019 „Călimani-
Gurghiu” este foarte greu de apreciat fără a avea o imagine clară asupra populaţiilor de
vidră din celelalte râuri/pârâuri din interiorul ariei protejate. Însă ţinând cont de
lungimea segmentului de râu direct afectat (aproximativ 5 km) şi de suprafaţa SCI-ului
(134 936 ha) nu considerăm că la nivelul ariei protejate acest impact va fi semnificativ.
Avifaună
Impact pe termen scurt (faza de construcţie): impactul pe termen scurt ar avea efecte
negative asupra populaţiilor de păsări prezente, dacă s-ar derula în perioada de
cuibărit. Dacă lucrările cad în afara perioadei de cuibărit, impactul pe termen scurt
este neglijabil.
Impact pe termen lung (faza de funcţionare):impactul pe termen lung va avea efecte
negative minime asupra avifaunei locale. Impactul se restrânge la intensificarea
efectului margine şi la degradarea calitativă a habitatelor.
În general, impactul pe termen lung probabil va cauza scăderi nesemnificative în
populaţiile locale de păsări.
IMPACT REZIDUAL ŞI CUMULATIV
Floră şi habitate
În cazul habitatelor şi speciilor de desemnare nu este cazul impactului rezidual
sau cumulativ. În cazul în care se observă colonizarea speciilor alohtone invazive se
vor urma măsurile stabilite în secţiunea monitorizare şi diminuarea impactului.
55
Ihtiofaună
Impact cumulativ
Construcţia microhidrocentralelor este în expansiune în ultima vreme. Astfel
fauna râurilor şi pârâurilor de munte este afectată de aceste investiţii. Această
problemă apare şi în cazul ROSCI0019 Călimani-Gurghiu. Investiţiile de acest gen din
zonă sunt:
- trei microhidrocentrale existente pe pârâul Iod
- acord de mediu emis pentru MHC pe Nirajul Mare
- MHC pe pârâul Secuş – în procedură de obţinere acord de mediu
- MHC pe pârâul Fâncel - în procedură de obţinere acord de mediu
- MHC pe râul Sebeş – certificat de urbanism
- lucrări de reparaţii şi reabilitări MHC existent pe râul Sovata – în afara
ariilorNatura2000
- construcţie de MHC autorizat pe pârâul Iuhod – în afara ariilor Natura2000
La aceste investiţii se mai adaugă lucrările de apărare contra inundaţiilor
efectuate de către Administraţia Naţională ”Apele Române” (de exemplu pârâul
Gudea). În cazul în care toate aceste lucrări vor fi avizate, acestea vor avea un impact
negativ semnificativ asupra ihtiofaunei din interiorul ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”
(în special asupra speciei Cottus gobio). Deoarece în Nirajul Mic nu s-au identificat
specii de interes comunitar, în acest caz nu este cazul impactului cumulativ asupra
speciilor de peşti de desemnare din SCI „Călimani-Gurghiu”.
Este indicat ca aceste avizări să se facă doar după o evaluare a pârâurilor/râurilor
din interiorul ariei protejate, fiind avizate doar acelea care sunt proiectate pe
pârâurile/râurile care sunt cel mai grav afectate. Având în vedere cele observate pe
teren (prezenţa celor şase praguri impasabile pentru speciile de peşti) şi rezultatele
evaluării de ihtiofaună (pe sectorul care va fi afectat a fost găsită doar păstrăvul, iar în
aval de secţia afectată cu aproximativ 2,5-3 km atât păstrăvul cât şi boişteanul) credem
că pârâul Nirajul Mic este una dintre cele mai grav fragmentate pârâuri din interiorul
sitului ROSCI0019 ”Călimani-Gurghiu”. În pârâu nu a fost identificată nici o specie
Natura 2000. Aceasta cel mai probabil se datorează amenajărilor de apărare contra
inundaţiilor prezente atât pe pârâul Nirajul Mic, cât şi pe pârâul Niraj (după confluenţa
Nirajului Mare cu Nirajul Mic).
Mamifere
În lipsa datelor referitoare la prezenţa vidrei pe celelalte râuri/pâraie
afectate/neafectate nu putem cuantifica impactul cumulativ. Putem însă spune că
realizarea tuturor investiţiilor planificate la nivelul ariei protejate ROSCI0019 va avea
un impact negativ potenţial semnificativ asupra habitatelor preferate de vidră, unde
specia poate fi prezentă.
Este indicat ca aceste avizări să se facă doar după o evaluare a tuturor
pârâurilor/râurilor din interiorul ariei protejate, fiind avizate doar acelea care sunt
proiectate pe pârâurile/râurile aflate în cea mai gravă stare de conservare.
Avifaună
Impact rezidual: prin respectarea măsurilor recomandate de diminuare a impactului
(lucrările de construcţie vor fi efectuate în afara sezonului de reproducere, înainte
56
de 15 martie sau după 15 iulie), efectele negative asupra avifaunei din faza de
construcţie pot fi reduse la nivel nesemnificativ.
Impact cumulativ: nu sunt cunoscute alte proiecte în zona de studiu sau în apropierea
acestuia care să afecteze în mod accentuat avifauna din zonă, astfel impactul
rezidual cumulativ cu alte planuri sau proiecte este de asemenea nesemnificativ.
57
MĂSURI PROPUSE DE REDUCERE A IMPACTULUI
MĂSURI DE REDUCERE A IMPACTULUI ÎN PERIOADA DE
CONSTRUCŢIE
Măsuri pentru diminuarea impactului asupra biodiversităţii
Pentru evitarea procesului de colonizare cu plante alohtone şi pentru a favoriza
recolonizarea de către comunităţile seminaturale se recomandă cosirea vegetaţiei
ierboase şi eliminarea biomasei vegetale (toamna) din vecinătatea captării.
Totodată se recomandă monitorizarea, pentru a evita apariţia ori răspândirea
speciilor alohtone. În cazul depistării acestora, se vor elimina prin metode
specifice (cosit în majoritate), recomandate de un specialist.
Se recomandă monitorizarea tuturor zonelor afectate de construcţii pentru a evita
apariţia speciilor alohtone, iar în zonele unde este inevitabilă afectarea vegetaţiei
dintre drum şi cursul apei, se recomandă de asemenea cosirea vegetaţiei o dată pe
an (toamna) pentru a diminua procesul de ruderalizare.
În cazul locaţiei microhidrocentralei, se recomandă, ca pe lângă monitorizare, să
se efectueze şi cositul vegetaţiei în jurul construcţiilor finalizate pentru a favoriza
regenerarea pâlcurilor rămase de pajişte şi pentru a evita răspândirea speciilor
ruderale şi alohtone. Totodată, se interzice plantarea cu scop ornamental sau cu
scopul restaurării covorului vegetal a unor specii alohtone cum ar fi Impatiens
glandulifera, Helianthus tuberosus, Robinia pseudoacacia, Reynoutria japonica,
Solidago gigantea, Solidago canadensis, Helianthus tuberosus, Rudbeckia
laciniata, Amorpha fruticosa, care pot deveni invazive. De asemenea nu se
recomandă plantarea sau semănarea oricăror mixturi de seminţe de graminee în
vederea reecologizării. Se recomandă asigurarea regenerării naturale prin
succesiune spontană. Speciile de arbori care pot fi plantate sunt următoarele:
Picea abies, Abies alba, Fagus sylatica, Acer pseudoplatanus, Ulmus laevis. Se
recomandă plantarea acestor specii de-a lungul albiei disturbate din cauza
aducţiunii, pentru a evita instalarea speciilor ruderale. Având în vedere, că
pădurile aluviale de anin (Alnus glutinosa) din zona montană, sau pădurea de
molid (Picea abies) sunt tipuri de habitate caracteristice zonei, se recomandă
plantarea acestor două specii în locul comunităţilor higrofile cu ierburi înalte care
vor fi eliminate în urma lucrărilor.
Se recomandă efectuarea decopertărilor necesare în blocuri a solului fertil (în
blocuri cu grosime de 20 cm, pe toată lăţimea suprafeţei de lucru) care să fie
reaşezate după finalizarea lucrărilor.
Evitarea, pe cât posibil, distrugerii arborilor, pajiştilor, tufişurilor şi arbuştilor din
perimetrul şi din jurul perimetrului de montare a conductei şi tăierea arborilor
numai în măsura strict necesară.
Lucrările care duc la tulburarea apei, sau la micşorarea debitului se vor efectua în
perioadele în care debitul pârâului este crescut.
În timpul lucrărilor din albia minoră apa pârâului (când se va amenaja zona de
captare) va fi deviată de pe secţiunea afectată, astfel lucrările vor fi efectuate în
58
albia ”uscată”. Astfel aceste lucrări nu vor duce la angrenări majore de suspensii
solide în masa apei.
Organizarea şantierului se va face în aşa fel încât aceasta să fie amplasată cât mai
departe de malul râului, evitându-se astfel deteriorarea albiei şi a malului.
În faza de construcţie se va avea grijă să fie turnată beton pe o suprafaţă cât mai
restrânsă.
Scurgerile de pe platformele unde vor fi depozitate utilajele şi materialele folosite
în timpul construcţiei vor fi adunate în bazine vidanjabile, având grijă ca acestea
să nu se deverse în râu.
Deşeurile generate în perioada de construcţie (ambalaje din hârtie şi carton,
ambalaje de material plastic, beton, cărămizi, ţigle şi material ceramic, lemn,
rumeguş, sticlă etc.) vor fi adunate şi eliminate la depozite de deşeuri.
După terminarea construcţiei şantierul va fi ridicat şi se vor efectua lucrări de
reamenajare a terenului, astfel încât urmele şantierului să dispară pe cât este
posibil.
Pentru a afecta cât mai puţin locurile de ascunziş şi de hrănire pentru ihtiofaună
conducta (aducţiunea) se va poza cât mai departe de malul râului.
Se va avea grijă ca din albia râului să nu fie îndepărtate pietrele de mari
dimensiuni, deoarece în vecinătatea acestor pietre se află locurile de ascunziş şi de
hrănire a speciilor prezente.
La locul de captare nu se va crea un lac de acumulare.
Se va păstra regimul natural de adâncime a râului.
Vor fi excluse activităţile de curăţare a albiei de masa organică naturală moartă
(lemn, frunze, ierburi, etc.).
Vor fi excluse activităţile de extragere de piatră şi nisip din albia râului.
Vor fi excluse şi evitate acţiunile tehnice agresive cu impact direct sau indirect
asupra râului în perioada primăverii (aprilie-mai) şi a începutului verii (iunie), cât
şi la sfârşitul toamnei (noiembrie-decembrie), pentru a nu deranja peştii în
perioada de reproducere. Pe sectorul afectat de retragerea debitului este prezentă
doar păstrăvul, însă în zona din aval apare şi boişteanul, din acest motiv este
necesar excluderea acestor lucrări şi în perioada de primăvară, pentru a nu afecta
această specie în perioada de reproducere (aprilie-mai).
Vor fi luate măsuri de protecţie împotriva poluării râului, o atenţie specială trebuie
acordată poluării cu carburanţi şi lubrifianţi.
Pentru a preveni poluarea râului, lucrările vor fi proiectate în aşa fel încât utilajele
folosite să pătrundă de cât mai puţine ori în râu, pentru a preveni poluarea
acesteia, cât şi deranjarea comunităţilor de ihtiofaună prezente.
Se vor restrânge la minimul posibil suprafeţele acvatice perturbate de utilajele
folosite.
Drumurile de acces vor fi proiectate în aşa fel încât în cazul unei viituri mari să nu
fie inundate de râu, pentru a preveni poluarea acestuia prin carburanţii scurşi din
utilajele de lucru.
Organizările de şantier se vor reglementa distinct, atât din punct de vedere al
protecţiei mediului, cât si din punct de vedere al gospodăririi apelor.
Se vor lua măsuri de preîntâmpinarea deversărilor de substanţe cu potenţial toxic
sau mutagen (ape menajere, ape tehnologice, carburanţi, uleiuri, detergenţi, etc.).
Apa menajeră rezultată de la grupurile sanitare va fi colectată şi evacuată într-un
bazin vidanjabil.
59
Se va interzice circulaţia autovehiculelor în afara drumurilor trasate pentru
funcţionarea şantierului (drumuri de acces, drumuri tehnologice).
Se va interzice staţionarea şi spălarea autovehiculelor în pârâu sau cu apă din
pârâu.
Se va interzice reparaţia utilajelor şi mijloacelor de transport în afara incintelor
specializate legale.
Materialul extras din locul unde va fi pusă conducta de aducţiune, în nici un caz
nu va fi depozitat în albia râului.
Reparaţiile utilajelor şi mijloacelor de transport să se efectueze numai în interiorul
incintelor specializate legale.
Pentru minimalizarea impactului negativ asupra populaţiilor de păsări din zona
potenţial afectată lucrările de construcţie se vor efectua în afara perioadei de
reproducere a acestora (înainte de 15 martie sau după 15 iulie).
Pentru a diminua restricţionarea mişcării reptilelor şi a amfibienilor de către
şanţurile săpate (capcane potenţiale), se vor construi ieşiri de amfibieni: la distanţe
regulate (50 m) se vor excava platouri cu înclinaţie mică (mai mică de 40o) care
leagă fundul şanţului cu nivelul solului, astfel făcând posibilă ieşirea animalelor
căzute în şanţul conductei de aducţiune.
MĂSURI DE REDUCERE A IMPACTULUI ÎN PERIOADA DE
FUNCŢIONARE
Măsuri pentru diminuarea impactului asupra biodiversităţii
Nu se vor evacua ape uzate în pârâu.
Nu se vor introduce în zonă specii care nu sunt caracteristice habitatelor specifice
zonei.
Nu se vor arunca gunoaie în zonele din apropierea amplasamentului.
Se va evita poluarea organică a apelor şi a solului.
Pentru a nu permite pătrunderea peştilor în lanţul de uzinare la intrarea în priză va
fi amplasată un grătar cu lumina între bare de cca. 1,5 cm. Aceasta va bloca
intrarea peştilor de dimensiuni mai mari.
În timpul funcţionării microhidrocentralei nisipul şi eventual nămolul adunat în
amonte de prag vor fi eliminate în afara perioadei de reproducere a speciilor
prezente (martie-iunie respectiv noiembrie-decembrie), în mai multe etape, şi în
acele situaţii când debitul rămas pe râu este mai mare, pentru a preveni tulburarea
excesivă a apei, astfel fiind asigurată una dintre condiţiile de bază pentru
supravieţuirea şi reproducerea speciilor de peşti prezenţi.
Repopulare de Cottus gobio
În momentul de faţă pe pârâul Nirajul Mic a fost identificată doar păstrăvul
(Salmo trutta fario). Foarte probabil în trecut era prezentă şi zglăvoaca (Cottus gobio)
în acest pârâu. Cauzele dispariţiei speciei nu sunt cunoscute, acest lucru s-a putut
60
întâmpla din cauza fragmentării habitatului, din cauza exploatărilor forestiere
intensive, din cauza plutăritului (dacă această metodă s-a utilizat pe valea Nirajului
Mic), din cauza poluărilor, etc. În momentul de faţă dintre acestea pe valea Nirajului
Mic persistă doar fragmentarea cursului de apă. În cazul în care zglăvoaca a dispărut
din una din motivele mai sus amintite (în afară de fragmentaţie) prin reintroducerea
speciei în pârâu sunt şanse destul de mari să se formeze o populaţie stabilă în acest
pârâu. Din acest motiv se propune reintroducerea acestei specii prin populări făcute
atât sub zona implementării proiectului cât şi în amonte de aceasta. Zona în care va fi
implementată proiectul este foarte fragmentată (există şase praguri din beton pe
această zonă, Anexa nr. I.), din acest motiv sunt foarte puţine şanse ca prin
reintroducerea speciei pe această secţiune să se formeze o populaţie stabilă. Din acest
motiv s-a propus popularea cu zglăvoacă atât în amonte cât şi în aval de zona de
implementare a proiectului.
Diminuarea mortalităţii cauzate de firele electrice
Pentru a evita mortalitatea păsărilor prin electrocutare, în cazul liniei electrice
aeriene, există următoarele metode:
1. Îngroparea liniei – cabluri izolate sub pământ – cea mai sigură metodă, astfel
atât electrocutarea cât şi coliziunea este evitată. Probleme – este foarte
costisitoare. Se justifică în cazul în care în zonă sunt specii periclitate pentru
care coliziunea este o problemă (dropia, pelicanul, etc.)
2. Linie aeriană cu cabluri izolate – metodă sigură, este eliminat riscul
electrocutării, iar cazurile de coliziune sunt reduse datorită grosimii cablului,
ceea ce îl face vizibilă şi în condiţii de vizibilitate reduse. Probleme – costul
ridicat.
3. Linie aeriană cu cabluri neizolate, cu izolatoare îndreptate spre pământ –
rezolvă problema electrocutării aproape total, costurile nu sunt mari. Probleme:
- coliziunea nu este rezolvată.
Noi recomandăm ca măsură de diminuare metoda prezentată la punctul 2 sau 3. În
cazul punctului 3, tipurile de coronamente recomandate sunt următoarele:
1. Stâlp de susţinere (vezi imaginea)
2. Stâlp de întindere (vezi imaginea)
3. Stâlp transformator – toate cablurile care pot fi atinse de păsări să fie cabluri
izolate
4. Stâlp comutator – toate cablurile care pot fi atinse de păsări să fie cabluri
izolate, respectiv să se realizeze locuri alternative unde să se aşeze păsările
(vezi imaginea).
Stâlp de susţinere Stâlp de întindere Stâlp comutator
61
Asigurarea conectivităţii longitudinale a râului cu ajutorul canalulul Bypass (la
captare)
Fig. nr. 13 – Schemă şematică a canalului Bypass
Canalul bypass
Pe lângă pragul de captare va fi amenajată canalul bypass (Fig. 14). Aceasta va
permite migraţia păstrăvului atât în amonte, cât şi în aval. Pentru ca acest canal să
funcţioneze cât mai eficient, este necesar ca tot debitul de servitute să curgă pe acest
canal. Astfel se va facilita migraţia păstrăvului.
Fig. 14. - Canal bypass amplasat la nivelul captării.
62
MĂSURI DE COMPENSARE
Nu se impun măsuri de compensare a impactului.
MONITORIZARE
MONITORIZARE BIODIVERSITATE
MONITORIZARE ÎN FAZA DE CONSTRUCŢIE
În perioada de construcţie a proiectului se recomandă prezenţa unui specialist
ecolog/biolog (de exemplu angajat al Parcului Natural Defileul Mureşul Superior) care
să supravegheze respectarea măsurilor impuse de diminuare a impactului.
MONITORIZARE ÎN FAZA DE OPERARE
Monitorizarea florei şi habitatelor
Se recomandă monitorizarea anuală în perioada estivală a următoarelor factori:
- gradul de renaturare spontană/artificială a vegetaţiei naturale în zonele
afectate
- apariţia şi răspândirea speciilor invazive
- în cazul apariţiei speciilor alohtone invazive se recomandă consultarea unui
specialist pentru strategiile de eliminarea acestora.
Monitorizarea ihtiofaunei
Se va asigura monitorizarea populaţiilor de ihtiofaună în pârâul Nirajul Mic (o
dată pe an în primii cinci ani, iar după aceasta o dată la cinci ani), şi în cazul unor
schimbări negative vor fi luate măsurile necesare pentru readucerea populaţiei locale la
starea iniţială (în primul rând va fi mărită debitul de servitute, deoarece acest factor
afectează cel mai grav ihtiofauna prezentă).
Monitorizarea vidrei
Se va asigura monitorizarea populaţiilor de vidră în pârâul Nirajul Mic (de
două ori pe an în primii trei ani, iar după aceasta odată la trei ani), şi în cazul unor
schimbări negative vor fi luate măsurile necesare pentru readucerea populaţiei locale la
starea iniţială.
Monitorizarea avifaunei
Nu considerăm că este necesară monitorizarea impactului investiţiei asupra avifaunei,
acesta fiind nesemnificativ.
63
Monitorizarea habitatelor adecvate pentru amfibieni
Anual se va monitoriza formarea habitatelor de reproducere pentru amfibieni.
În cazul neformării sau formării prea lente ale acestora se vor crea artificial gropi
pentru acumularea apei pluviale sau de izvor.
REZUMAT FĂRĂ CARACTER TEHNIC, CONCLUZII
Evaluarea pe teren a avut loc în noiembrie, în afara sezonului ideal pentru
evaluarea biodiversităţii. Considerăm că microhidrocentralele au impactul cel mai
negativ (potenţial semnificativ) asupra ihtiofaunei şi habitatelor, elemente de
biodiversitate care pot fi evaluate şi în luna noiembrie. Au fost evaluate habitatele,
ihtiofauna, bufniţele (Strigiformes) şi populaţia de mamifere mari, inclusiv vidră.
Autorii studiului se angajează, că la cerinţa autorităţilor o să completeze prezentul
studiu cu date provenite din evaluări pe teren din sezonul de primăvară-vară a anului
2013.
Referitor la impactul proiectului asupra florei şi habitatelor din zonă putem
conclude, că investiţia nu reprezintă un impact semnificativ asupra acestora. Specii de
floră de desemnare nu au fost găsite în preajma amplasamentului. Zona afectată este
deja disturbată de lucrările forestiere, astfel aducţiunea plasată de-a lungul drumului
forestier existent nu reprezintă pierderi semnificative de habitate.
Ihtiofaună - În pârâul Nirajul Mic a fost identificată doar păstrăvul (Salmo
trutta fario). Boişteanul (Phoxinus phoxinus) a fost identificată doar după confluenţa
Nirajului Mic cu Nirajul Mare. Lucrările de construcţie vor avea un impact negativ
nesemnificativ asupra populaţiei de păstrăv şi boiştean. Turbinarea debitului va avea
un impact negativ semnificativ asupra populaţiei locale de păstrăv prezente pe
secţiunea afectată de către reducerea debitului (o secţiune de 5 km). Acest impact
negativ este cauzat de către reducerea debitului. Impactul negativ creat de pragul
de captare (întreruperea conectivităţii longitudinale) poate fi redus la un nivel
nesemnificativ prin amplasarea canalului bypass (Fig. 14). Specia Phoxinus phoxinus
a fost identificată doar după confluenţa Nirajului Mic cu Nirajul Mare. Proiectul
propus va avea un impact negativ nesemnificativ asupra populaţiei de boiştean (în
special prin lucrările de deznisipare), aflată în aval de zona de implementare a
proiectului.
Dintre mamiferele mari de interes comunitar au fost identificate: Canis lupus,
Ursus arctos şi Lutra lutra. Lucrările de construcţie vor avea un impact negativ
nesemnificativ asupra populaţiilor de mamifere cu excepţia vidrei (Lutra lutra), în
cazul căruia putem vorbi despre impact negativ semnificativ local asupra populaţiei
existente. Ţinând cont de lungimea segmentului de râu neafectat de lucrări, de
schimbările condiţiilor de viaţă a vidrei (efectul asupra teritorialităţii, hranei,
perturbare antropică), investiţia va atrage după sine o retragere treptată a speciei spre
locuri cu condiţii de trai mai favorabile. Cu presupunere se va retrage numai în aval,
pe secţiunile mai joase a reţelei hidrografice. La nivelul ROSCI0019 Călimani-
Gurghiu impactul nu va semnificativ, dar acesta se poate afirma cu certitudine numai
după investigarea tuturor pârâurilor şi a râurilor din interiorul ariei protejate.
64
Avifauna este slab reprezentată, cu ocazia deplasării pe teren nu am putut
identifica specii de desemnare a ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii Giurgeului”,
nici alte specii de păsări Natura2000. Cu toate acestea nu putem exclude cu certitudine
prezenţa lor în zona potenţial afectată de către amplasament. Implementarea
proiectului nu afectează în mod semnificativ habitatele preferate de aceste specii,
astfel investiţia planificată nu va avea impact negativ semnificativ asupra populaţiilor
de păsări din SPA.
Havadtői Krisztina
Mezey Zsófia SC Eco-Logic Consulting SRL
Miholcsa Tamás 20.12.2012
Nagy András Attila Târgu Mureş
Ölvedi Szilárd
65
BIBLIOGRAFIE
Almăşan, H. A., Babuţia, T., Cotta, V., Popescu, C. ( 1963): Contribuţii la
cunoaşterea răspândirii şi biologiei ursului (Ursus arctos L.) în R.P.R. Studii
şi Cercetări INCEF, Bucureşti, 23A: 51–70.
Almăşan, H., Ilie, E. (1977): Fenomene biologice legate de popularea suplimentara a
unor terenuri cu urs (Ursus a. arctos L .) in Carpati, Studii si Cerc. Vol.
XXXV. București
Almăşan, H., Scărlătescu, G., Nesterov,V., Manolache, L. (1970): Contribution á la
connaisance du regieme de nouritoure du loup (Canis lupus) dans les
Carpathes Roumaines, Trabsactions of the IX. International Congress of
Game Biology, Moscow 1970
Almăşan H., Popescu C. (1963): Răspîndirea speciilor de vînat din R.P.R.- Studii şi
cercetari Volumul 23 (1), pag. 35-49
Bănărescu P. (1964). Pisces-Osteichthyes. Fauna R.P.R. XIII. Editura Acad. R.P.R.
Bucureşti.
Bănărescu P. (1969). Cyclostomata-Chondrichthyes. Fauna R.P.R. XII. Editura Acad.
R.P.R. Bucureşti. pp. 30-54.
Bibikow, D. I. (1990): Der Wolf, Westarp Wissenschaften
Botnariuc N. & Tatole V. (2005). Cartea roşie a Vertebratelor din România. Muzeul
Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, Academia Română. Bucureşti
Breitenmoser, U. & Breitenmoser-Würsten, Ch. (1990): Status, Conservation Needs and Re-introduction of the Lynx Lynx lynx in Europe. Council of Europe, Nature and
Environment Series, Strasbourg, No. 45: 1-43.
Carpathian Large Carnivor Project Annual reports 1998-2002
Ciocârlan, V. (2000). Flora ilustrată a României, Ed. Ceres, Bucureşti
Cotta, V. (1982): Vânatul – cunoaştere, ocrotire şi recoltare. Ed. Ceres, Bucureşti
Csaba Domokos, Attila Kecskés (2005): Carnivores and humans - Can they
peacefully coexist in Romania?; Published by the Mammal Conservation
Workgroup of the “Milvus Group” Bird and Nature Protection Association,
with the support of the Royal Netherlands Embassy of Romania
CITES species database: Lynx lynx”
Dalbey, S.R., McMahon T.E. & Fredenberg, W. (1996) Effect of electrofishing pulse
shape and electrofishing-induced spinal injury on long-term growth and survival
66
of wild rainbow trout. North American Journal of Fisheries Management, 16,
560–569.
David, M. (1974): Canis lupus, in Mammalian Species No. 37, pp.1-6, published 2
May 1974 by The American Society of Mammalogists
Domokos Csaba, Kecskes Attila ( 2006): Lupul - biologie, ecologie si masuri de
prevenire a pagubelor _ Pliant realizat in cadrul proiectului Carnivore si
Oameni: Ameliorarea relatiei om-lup in Muntii Calimani si Gurghiului finantat
de Fundatia Pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc
Documentaţir Tehnică pentru obţinerea Certificatului de Urbanism - Amenajarea
Hidroenergetică Secuş, judeţul Mureş (2011)
Doniţă, N., Popescu, A., Paucă-Comănescu, M., Mihăilescu, S., Biriş, I. A. (2005).
Habitatele din România, Ed. Tehnică Silvică, Bucureşti
Dwyer, W.P., & Erdahl, D.A. (1995) Effects of electroshock voltage, wave form, and
pulse rate on survival of cutthroat trout eggs. North American Journal of
Fisheries Management, 15, 647–650.
Fişele Fondurilor de Vânătoare (http://www.mmediu.ro/paduri/vanatoare.htm -
accesat la data de 07. 05. 2011
Gafta, D., Mountford, J. O. (2008). Manual de interpretare a habitatelor Natura 2000
din România, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca
Henry, T. B., Grizzle, J. M. & Maceina, M. J. (2003) Electroshocking-induced
mortality of four fish species during posthatching developement. American
Fisheries Society, 132 (2), 299-306.
Henry, T.B., & Grizzle, J.M. (2004) Survival of largemouth bass, bluegill and channel
catfish embryos after electroshocking. Journal of Fish Biology, 64, 1206–1216.
Ionescu O., Ionescu G. (1994): The otter from the Danube Belta to the Carpathian
Mountains in Romania, Seminar on the conservation of the European otter
(Lutra lutra), Leeuwarden, the Netherlands, 7-11 June 1994
Jedrzejewski, W., Schmidt, K., Theuerkauf, J., Jedrzejewski, B., Selva, N., Zub, K.,
Szymura, L., (2002): Kill rates and predation by wolves on ungulate
populations in Bialowieza Primeval Forest (Poland), Ecology, 83 (5), pp.
1341-1356
Juhász, L. (2007) A Bódva szakaszjellege a haltársulások összetétele alapján. Pisces
Hungarici, I., 37-44.
Knaepkens G., Baekelandt K., Eens M. (2006). Fish pass effectiveness for bullhead
(Cottus gobio), perch (Perca fluviatilis) and roach (Rutilus rutilus) in a
regulated lowland river. Ecology of Freshwater Fish. pp. 20-29.
67
Lanszki, J. ( 2007): Otters along river Drava a guide to the survey and
habitat evaluation of the otter population along river Drava, publ by
University of Kaposvár
Linnell, J. D. C. (2004): Wolves and dogs: ancestors, prey, competitors, guardians
and hybrids. Feature Article Series 3: 1–3, www.lcie.org.
Maanen, E. van, G. Predoiu, R. Klaver, M. Soulé, M. Popa, O. Ionescu, R. Jurj, S.
Negus, G. Ionescu, W. Altenburg (2006):- Safeguarding the Romanian
Carpathian Ecological Network. A vision for large carnivores and
biodiversity in Eastern Europe, A&W ecological consultants, Veenwouden,
The Netherlands, Icas Wildlife Unit, Brasov, Romania
Negrutiu A., Selaru N., Ionescu D., Codreanu C., Iordache D., Popescu V. (2004):
Fauna cinegetica si Salmonicola. Univ. "Transilvania" Braşov
Nowak S., Myslajek R. W. and Jêdrzejewska B. (2005): Patterns of wolf Canis
lupus predation on wild and domestic ungulates in the Western Carpathian
Mountains (S Poland). Acta Theriologica 50: 263–276.
Okarma, H., Dovhanych, Y., Findo, S., Ionescu, O., Koubek, P. & Szemethy, L.
(2000): Status of Carnivores in the Carpathian Ecoregion. Report of the
Carpathian Ecoregion Initiative: 1-37.
Kuszálik M., Kuszálik P. (1984). Fák és cserjék, Ed. Kriterion, Bucureşti
Ovidio M. & Philippart JC. (2002). The impact of small physical obstacles on
upstream movements of six species of fish. Hydrobiologia 483: 55-69.
Predoiu, G., Neguş, Ş. (2002): Large carnivores in Romania. Carpathian Large
Carnivor Project – Annual Report 2001, pp. 7–9, www.clcp.ro, Carpathian
Wildlife Foundation, Braşov.
Pricope F., Battes W., Ureche D. & Stoica I. (2004). Metodologia de monitorizare a
ihtiofaunei din bazinele acvatice naturale şi antropice. Vasile Goldiş University
Press, Arad.
Promberger, C., Ionescu, O. (2000): Lupul – Biologie, ecologie şi management.
Romanian Wildlife Series, Haco International, Braşov, pp. 1–26.
Ramon, J. (2011): Raport Final pentru „Studiul privind estimarea populaţiilor de
carnivore mari si pisică sălbatică din România (Ursus arctos, Canis lupus,
Lynx lynx si Felis silvestris) în vederea menţinerii într-o stare favorabilă de
conservare si pentru stabilirea numărului de exemplare din speciile strict
protejate care se pot recolta în cadrul sezonului de vânătoare 2011-2012”,
realizat de Fundaţia Carpaţi, Institutul De Cercetări si Amenajări Silvice,
Universitatea „Transilvania” din Brasov, Facultatea de Silvicultură si
Exploatari Forestiere- Brasov, http://mmediu.ro/file/2012-01-
16_carnivore_mari_evaluare_2011_raportcarnivoremari2011.pdf accesat în
data de 25.06.2012
68
Utzinger J., Roth C., Peter A. (1998). Effects of environmental parameters on the
distribution of bullhead Cottus gobio with particular consideration of the
effects of obstructions. Journal of Applied Ecology, 35: 882-892.
Vasiliu, G. D. & Decei, P. (1964): Über den Luchs in den rumänischen
Karpaten. Säugetierk. Mittl. 12: 155-183.
http://www.floraofromania.transsilvanica.net/documents_and_photographs_of_the_flo
ra_of_romania.htm
http://www.kora.ch/en/proj/elois/online/index.html
http://www.rosilva.ro/categorie.php?id=7
69
ANEXE
ANEXA NR. 1 - Pragurile artificiale existente
Fig. 15. - Pragul nr. 1 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (între
captare şi MHC).
Fig. 16. - Pragul nr. 2 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (între
captare şi MHC).
70
Fig. 17. - Pragul nr. 3 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (între
captare şi MHC).
Fig. 18. - Pragul nr. 4 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (între
captare şi MHC).
71
Fig. 19. - Pragul nr. 5 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (se situează
la aproximativ 240 m în aval de amplasarea MHC).
Fig. 20. - Pragul nr. 6 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (se situează
în aval de amplasarea MHC).
72
ANEXA NR. 2 - Lista speciilor de plante găsite în perimetrul proiectului
Abies alba
Agrostis tenuis
Alnus incana
Anthoxanthum odoratum
Arctium lappa
Bellis perennis
Betula pendula
Calamagrostis arundinacea
Campanula patula
Chaerophyllum hirsutum
Chamaenerion angustifolium
Cirsium oleraceum
Corylus avellana
Cynosorus cristatus
Dactylis glomerata
Daphne mezereum
Dentaria glandulosa
Epilobium parviflorum
Fagus sylvatica
Fragaria vesca
Galium schultesii
Huperzia selago
Impatiens noli-tangere
Juncus effusus
Juniperus communis
Leontodon autumnalis
Leucanthemum vulgare
Lychnis flos-cuculi
Lythrum salicaria
Maianthemum bifolium
Petasites hybridus
Picea abies
Plantago major
Poa pratensis
Prunella vulgaris
Rosa canina
Rubus idaeus
Salix capraea
Salix purpurea
Scirpus sylvaticus
Sorbus aucuparia
Taraxacum officinale
Telekia speciosa
Tussilago farfara
Urtica dioica
Vaccinium myrtillys
Veronica officinalis
Viola arvenis
73
ANEXA NR. 3 – FOTOGRAFII DE PE AMPLASAMENT
Locaţia captării
Locaţia captării
74
Locaţia microhidrocentralei
Locaţia microhidrocentralei
75
Nirajul Mic în zona investiţiei
Drumul forestier, lângă care va fi îngropată conducta de aducţiune
76
ANEXA NR. 4 - Caracterizarea succintă a habitatelor de desemnare a
ROSIC0019 “călimani-Gurghiu”:
6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion
caeruleae). Acest tip de habitat ocupă aproximativ 0,1 % din suprafaţa sitului, şi se instalează
mai ales pe soluri umede şi oligotrofe, ori în locul unor mlaştini drenate. Speciile caracteristice
ale acestui tip de habitat sunt: Molinia caerulea, Sanguisorba officinalis, Dianthus superbus,
Colchicum autumnale, Serratula tinctoria.
6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii. Acest habitat reprezintă o tranziţie între
pajiştile higrofile şi xerofile, şi sunt răspândite pe suprafeţe foarte reduse. După literatura de
specialitate, pajişti de Cnidium dubium în sens strict nu se găsesc în România, însă pajiştile
aluviale cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis stolonifera pot fi considerate tipuri
asemănătoare de staţiune, din punct de vedere ecologic. Acest tip de habitat ocupă 0,01% din
suprafaţa sitului. Speciile caracteristice sunt: Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis,
Festuca pratensis, Galium palustre, Briza media, Cirsium canum.
7240* Formaţiuni pioniere alpine din Caricion bicoloris-atrofuscae. Aceste habitate
sunt edificate în zone alpine, pe soluri saturate în ape reci (marginea izvoarelor, pârâiaşelor,
torentelor glaciare), îngheţate permanent, sau continuu pe un timp îndelungat. În cadrul sitului
habitatul ocupă 0,01%. Speciile caracteristice sunt: Carex bicolor, Carex atrofusca, Juncus
alpinoarticulatus.
9180* Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene. Aceste
păduri sunt formate pe versanţi abrupţi mai ales calcaroase, dar şi silicatice. Ocupă 0,1% din
suprafaţa sitului. Se pot distinge două tipuri, una caracteristică zonelor mai umede, format din
specii sciatofile (Acer pseudoplatanus, Actaea spicata, Lunaria rediviva, Ulmus glabra), şi
alta tipică grohotişurilor uscate şi calde (Tilia cordata, Tilia platyphyllos, Quercus sp., Corylus
avellana, Carpinus betulus).
4060 Tufărişuri alpine şi boreale. Acest tip de habitat ocupă 3% în cadrul ariei
protejate. Vegetaţia este dominată de forme arbuştive pitice, răspândite în zone alpine: Dryas
octopetala, Empetrum nigrum, ericacee (Vaccinium sp., Loisleuria sp., Rhododendron sp.,
Bruckenthalia spiculifolia), Cytisus sp., Juniperus nana, Arctostaphylos uva-ursii,
Lycopodiaceae, licheni, şi muşchi.
4070* Tufărişuri de Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium. Acest tip de habitat
este răspândit în zonele alpine, şi ocupă 2,5% din suprafaţa sitului, şi sunt în derulare proiecte
de conservare a acestui tip de habitat în cadrul sitului. Este caracterizat de dominanţa
jneapănului (Pinus mugo), cu alte specii caracteristice precum Rhododendron myrtifolium,
Homogyne alpina, Soldanella hungarica, şi ericacee (Vaccinium sp., Bruckenthalia
spiculifolia).
6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicos. Aceste pajişti sunt răspândite în
zonele boreale, în munţi înalţi, în cadrul sitului ocupă 0,1%. Speciile caracteristice sunt: Carex
curvula, Juncus trifidus, Primula minima, Salix herbacea, Vaccinium sp., şi diferite specii de
muschi şi licheni.
6230* Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicoase. Pajiştile
permanente, închise din zonele de şesuri, dealuri şi munţi, dominate de ţăpoşică acoperă
0,02% din suprafaţa sitului. Aceste pajişti sunt caracterizate de bogăţia lor de specii, astfel
staţiunile degradate în urma suprapăşunatului nu se încadrează în acest tip de habitat de
desemnare. Speciile caracteristice sunt: Nardus stricta, Viola declinata, Arnica montana,
Scorzonera purpurea, Hypochaeris maculata, Leucorchis albida, Carex pallescens,
Antennaria dioica.
6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile, de la nivelul câmpiilor până la
cel montan şi alpin. Aceste comunităţi sunt răspândite de-a lungul cursurilor de ape din zonele
77
colinare şi de munte, ocupând aproximativ 1% din suprafaţa sitului. Edificarea acestor tipuri
de vegetaţie este funcţia nivelului pânzei freatice şi a gradului de umbrire. Potenţialul lor de
regenerare este foarte redusă din aceste motive. Speciile caracteristice sunt: Petasites sp.,
Filipendula ulmaria, Cirsium oleraceum, Cirsium waldsteinii, Telekia speciosa,
Chaerophyllum hirsutum, Angelica archangelica, Crepis paludosa.
6520 Fâneţe montane. Aceste fânaţe mezofile, caracteristice zonelor montane ocupă
2% în cadrul sitului. Speciile caracteristice pe lângă gramineele dominante (Trisetum
flavescens, Anthoxanthum odoratum, Festuca rubra, Agrostis capillaris) sunt: Persicaria
bistorta, Campanula glomerata, Trollius europaeus, Salvia pratensis, Viola tricolor, Astrantia
major, Heracleum sphondylium, Alchemilla vulgaris.
8220 Versanţi stâncoşi cu vegeaţie chasmofitică pe roci silicioase. Acest tip de habitat
ocupă 0,01% din suprafaţa sitului. Se poate caracteriza cu o vegetaţie deschisă, instalată în
fisurile rocilor, cu speciile caracteristice precum Asplenium septentrionale, Jovibarba
heuffelii, Asplenium trichomanes.
8310 Peşteri în care accesul publicului este interzis. Acest tip de habitat ocupă 0,1%
din situl de interes comunitar, şi pe lângă peşteri cuprinde şi izvoarele şi pâraiele subterane,
care adăpostesc o serie de elemente de faună specializate şi endemice (nevertebrate şi
moluşte), respectiv lilieci.
9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum. Acest tip de habitat cuprinde pădurile de
fag şi de amestec (cu molid şi brad) din munţii mai înalţi, dezvoltate pe soluri acide. Ocupă
aproximativ 17% din suprafaţa sitului. Speciile caracteristice sunt: Fagus sylvatica, Abies
alba, Picea abies, Luzula sylvatica, Luzula luzuloides, Deschampsia flexuosa, Pteridium
aquilinum.
9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum. Acest tip de habitat cuprinde pădurile de
fag şi cele mixte de fag-brad-molid (Fagus sylvatica, Abies alba, Picea abies) din regiunile
montane medio-europene mai joase, dezvoltate pe soluri neutre sau slab acide, cu humus.
Comunităţile ocupă 1% din suprafaţa sitului. Speciile caracteristice din stratul ierbos sunt:
Asperula odorata, Dentaria bulbifera, Lamium galeobdolon, Melica uniflora, Anemone
nemorosa.
91E0* Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion
incanae, Salicion albae). Aceste păduri ocupă 0,5% din suprafaţa sitului. Pădurile de luncă
sunt răspândite de-a lungul cursurilor de ape din regiunile colinare şi montane. Speciile
dominante sunt Alnus glutinosa sau Alnus incana (aceasta în regiunile mai înalte), Fraxinus
excelsior, Salix alba, Salix fragilis, Populus nigra, iar din stratul ierbos pot fi amintite speciile
comunităţilor de buruienişuri înalte (Telekia speciosa, Cirsium oleraceum, Geum rivale,
Lycopus europaeus).
91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion). Acest tip de pădure este cea mai
răspândită şi caracteristică în cadrul sitului (acoperă aproximativ 30%). Pădurile de fag şi
mixte (fag-brad-molid) spre deosebire de pădurile de fag şi mixte mai sus amintite adăpostesc
o serie de specii endemice caracteristice în stratul ierbos, precum Pulmonaria rubra, Dentaria
glandulosa, Hepatica transilvanica, Aconitum moldavicum, Symphytum cordatum.
9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Picetea). Acest
tip de habitat cuprinde pădurile de conifere (de molid şi brad) din regiunile subalpine şi alpine.
Este un tip de vegetaţie relativ răspândită în cadrul sitului, ocupând 20% din suprafaţă.
Speciile caracteristice al etajului arborilor şi a arbuştilor sunt: Picea abies, Abies alba, Acer
pseudoplatanus, Fagus sylvatica, Ulmus laevis, Sorbus aucuparia, Daphne mezereum, Ribes
sp., iar în stratul ierbos se găsesc specii acidofile precum Maianthemum bifolium, Vaccinium
myrtillis, Luzula sylvatica, Luzula alba, Veronica officinalis, Homogyne alpina, Huperzia
selago.
78
9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea montană. Acest tip
de habitat ocupă 0,5% din suprafaţa ariei protejate. Pădurile sunt răspândite în zonele alpine şi
subalpine, şi formează comunităţi pure, mixte, sau amestecate cu Picea abies. În afara
speciilor de arbori dominante în stratul ierbos se găsesc ericacee (Rhododendron myrtifolium,
Bruckenthalia spiculifolia) şi alte specii alpine sau boreale (Saxifraga cuneifolia).
9160 Păduri subatlantice şi medioeuropene de stejar sau stejar cu carpen din
Carpinion betuli. Aceste păduri sunt răspândite pe 0,5% din suprafaţa sitului. Comunităţile
sunt edificate pe soluri cu pânza freatică relativ ridicată, lutoase sau argiloase. Speciile
dominante ale stratului de arbori sunt Quercus robur, Quercus petraea, Tilia cordata,
Carpinus betulus, Acer campestre, iar din stratul ierbos pot fi amintite: Stellaria holostea,
Carex brizoides, Galium sylvaticum.
79
ANEXA NR. 5 - Descrierea succintă a speciilor de plante de desemnare a
ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”:
Drepanocladus vernicosus este o specie din familia briofitelor, caracteristică turbărilor
sau pajiştilor cu Molinia coerulea.
Marsilea quadrifolia este o specie de ferigă, caracteristică apelor stagnante puţin
adânci de câmpie. Are înălţimea de până la 20 cm, rizom subţire, târâtor, frunze cu patru
foliole care plutesc pe suprafaţa apei. În sezonul nefavorabil supravieţuieşte în stadiu vegetativ
sub formă de spori.
Angelica palustris este o specie perenă higrofilă robustă, de înălţime până la 1 m,
caracteristică pajiştilor înmlăştinite şi zăvoaielor. Înfloreşte în iunie-august.
Ligularia sibirica este o specie relictară, cu înălţimea până la 120 cm, înfloreşte în
august-septembrie. Este caracteristică pajiştilor înmlăştinite şi turbărilor.
Cypripedium calceolus este o orchidee foarte rară, calcifilă, specifică tufărişurilor şi
pădurilor caducifoliate de fag şi de amestec. Înfloreşte în mai-iunie, petalele sunt brun-
roşietice, şi labelul galben, umflat în forma unui papuc.
Campanula serrata este un endemit carpatic, trăieşte în pajişti, fânaţe, tufărişuri şi
margini de pădure, mai ales în zonele alpine şi subalpine. Înfloreşte în lunile iulie-septembrie.
Iris aphylla ssp. hungarica este o specie continentală, caracteristică stepelor, trăieşte
în pajişti însorite, stepe, tufărişuri xerice şi pajişti de stâncărie. Înfloreşte în lunile aprilie-mai.
Tozzia carpathica este o specie semiparazită din familia Scrophulariaceae, cu flori
axilare solitare, zigomorfe, galbene, şi cu tulpina păroasă şi fragilă. Trăieşte în pajişti umede
ale regiunii subalpine şi alpine.
Dicranum viridae, alături de Meesia longiseta este o specie de muşchi, specifică
turbăriilor cu Sphagnum sp..
80
ANEXA NR. 6 - Descrierea succintă a speciilor de mamifere de desemnare
a ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”:
Lutra lutra (Linnaeus, 1758) – vidră Descriere şi identificare: vidra face parte
din familia Mustelidelor, constituţia
corpului reprezentând un compromis între
adaptarea la mediul terestru şi modul de
viaţă acvatic. Blana deasă compusă din
două straturi are rol important în
termoizolare şi înot. Corpul alungit,
fusiform, cu membrele scurte are o culoare
variabilă între maro deschis şi închis,
atingând o lungime de 70-80 cm, lungimea
cozii fiind între 30-40 cm. Masculii sunt
mai mari ca femelele, avănd greutatea în
jur de 10 kg, în timp ce femelele au cu aproximativ 1/3 mai puţin. P e c apul lor plat
şi lat au urechi mici şi rotunjite, ochii situându-se pe partea superioară a craniului. Nasul şi
gura înconjurate cu vibrize lungi au scopul localizării pradei, chiar şi în apa tulbure. Dentiţia
este caracteristică modului de viaţă prădător. Picioarele sunt dotate cu 5 degete, cu
membrane înotătoare între ele. Când înoată liniştit, vâsleşte cu toate cele patru membre,
asemenea câinilor, dar la nevoie membrele anterioare se lipesc de corp, cele posterioare de
coadă şi animalul înaintează prin mişcări ondulante ale corpului. Pe distanţe scurte poate
atinge viteza de 12 km/h. Poate rămâne chiar şi 4 minute sub apă la nevoie, dar media
scufundărilor este de 20-50 secunde, când poate parcurge chiar şi 400 de metri sub apă. Pe
uscat pare neîndemânatică, dar în ciuda aparenţelor este capabilă să alerge foarte repede şi să
parcurgă distanţe mari. Coada este mai groasă la bază, cilindrică, subţiindu-se spre capăt,
având rol în menţinerea direcţiei în timpul înotului.
Ecologie: este un animal singuratic, preferând să se evite reciproc, dar totuşi cu o fire jucăuşă:
deseori au fost observaţi jucându- se în grup sau alunecând pe noroiul de pe mal sau pe
zăpadă, rar se observă convieţuire.
Trăiesc în râuri, lacuri, mlaştini, pe malul mării, de-a lungul cărora indivizii deţin un
teritoriu de vânătoare propriu, aceştia putându-se suprapune parţial: teritoriul unui mascul
înglobează frecvent teritoriile mai multor femele. Necesită vegetaţia bogată pe malul apelor
şi se poate folosi de scorburile, cavităţile, vizuinile părăsite de vulpi sau bursuci, marcând
teritoriul cu ajutorul excrementelor, amplasate în locuri care ies în evidenţă (pietre ieşite din
apă, buturugi, sub poduri, la gura râurilor şi a pâraielor). Deseori mai mulţi indivizi folosesc
aceleaşi puncte pentru marcarea teritoriilor, astfel excremnetele au rol informativ despre
meniu şi teritorialitate, a cărui lungime de-a lungul cursurilor de apă poate să fie de 7
km la femele, la masculi atingând 15 km, mărimea fiind determinată de abundenţa hranei.
Perioada de activitate maximă este în orele matinale şi seara, când vânează, parcurgând până
la 10 km într-o noapte. Hrana de bază o constituie peştii, periodic, un procent important al
dietei îl pot constitui amfibienii (în primul rând broaştele), iar ocazional consumă şi păsări,
mamifere mai mici, raci, melci şi scoici.
Vidra se poate reproduce în orice perioadă a anului, perioada de gestaţie fiind de 61-
65 zile, dar se poate extinde şi până la nouă luni. Femela fată 2-3, rareori 5 pui într-o vizuină
subterană, crescându-şi singură puii până la vârsta de un an. În acest timp ei învaţă tehnica
pescuitului, îşi însuşesc tehnica de uscare a blănii, deoarece răceala cauzată de blana udă
fiind una dintre principalele cauze de mortalitate în rândul puilor de vidră. Ajung la
maturitatea sexuală la vârsta de doi ani. Mulţi nu apucă să trăiască mai mult de trei ani
(conform datelor din Europa de Vest), ajung victimele accidentelor rutiere, a poluării apei
sau mor de foame cu totuşi că ele trăiesc în medie 10-12 ani, dar longevitatea medie este mai
mică. În captivitate pot ajunge la vârsta de 22 de ani.
81
Statutul speciei: acesta a fost descris ca fiind una din speciile cu cele mai mari arealuri
de răspândire dintre toate mamiferele Palearcticului. În ultimii 40 de ani, pe majoritatea
arealului de distribuţie a fost marcată un declin numeric al speciei, în special în Europa de
Vest. În Europa de Est informaţiile referitoare la populaţia de vidră sunt puţine şi nu
întotdeauna convingătoare. (Mason şi MacDonald, 1986).
Din România, de asemenea există puţine date despre vidră. În 1980 Reuther se referă
(în Mason & MacDonald, 1986) că această specie a fost, probabil, larg răspândită
atât în Bulgaria, cât şi în România, deşi în România în unele areale numărul vidrelor în
general pare să prezinte semne clare de declin. Mai târziu, Georgescu (1994) a raportat că
specia în ţara noastră poate fi găsită în întreaga ţară, de la nivelul mării până în zona
subalpină (1700 ASL). Conform statisticilor oficiale ale ROMSILVA (Ministerul Apelor,
Pădurilor si Protecţiei Mediului), populaţia de vidra a fost instabilă în ultimii 25 de ani.
Scăderea numerică ar putea fi explicat ca fiind numai o aparenţă prin faptul că
identificarea speciei pe teren este foarte dificilă sau prin deteriorarea progresivă a
echilibrului hidrologic în ultimii 25-30 de ani. Estimările populaţionale din România privind
vidra sunt subiective, şi de asemenea metodele de estimare folosite sunt foarte diferite, dar
în orice caz în ultimii 25-30 de ani arată scădere (Conroy & Chanin, 2002). De
exemplu, Ionescu si Ionescu (1994) estimează populaţia de vidră folosind informaţii de
la administraţia de vânătoare pe baza numărului de exemplare vânate. Estimarea de 3.000
ex. publicată în Cartea Roşie (Murariu, 2005), nu se bazează pe studii populaţionale
sistematice a speciei. Sike şi Mark Nagy (2008) a publicat ultimele date recente din zona
râului Tur (NV România) ca rezultat al unui studiu de evaluare populaţională pe o scală mai
mică.
România are o vastă reţea hidrologică asigurând vidrelor o distribuţie aproape
continuă pe nivel de ţară, astfel putând fi unul din cele mai comune specii de mamifere din
România. Deşi poate fi ameninţată la nivel local, în prezent, în România, vidra nu este
ameninţată cu dispariţie. Populaţia din Bazinul Carpatic ar putea juca un rol important în
supravieţuirea speciei în Europa. Principalele ameninţări la adresa vidrei este braconajul (mai
ales în jurul crescătoriilor de peşte, păstrăvăriilor sau heleşteielor unde în multe cazuri este
considerat ca fiind dăunător), poluarea apei şi călcarea de către maşini pe drumurile care
fragmentează teritoriul lor.
Protecţie: Legislaţie Internaţională: Vidra este o specie strict protejată fiind inclusă în
apendicele I al CITES, apendicele II din Convenţia de la Berna, anexele II şi IV ale UE şi a
Directivelor Habitate, apendicele I al Convenţiei de la Bonn (Convenţia privind conservarea
speciilor de animale sălbatice migratoare (CMS)), care recomandă cel mai înalt grad de
protecţie pentru specie. Este, de asemenea listată ca specie pe cale de dispariţie în multe din
ţări din Asia, fiind listată ca “Critically Endangered” în Cartea Roşie a Mongoliei
(Shagdarsuren et al . 1987).
Vidra este considerat de către IUCN ca Near Threatened - ver 3.1 (2004,
actualizat în 2008) fiind o specie în declin şi în Europa. Un program european de
reproducţie (EEP) a fost început în 1985 pentru susţinerea exemplarelor captive, iar
programe de reintroducere au fost iniţiate în mai multe ţări din Europa, precum şi in
Marea Britanie, Suedia, unde au repopulat cu succes o parte din habitatele sale anterioare.
Legislaţie în România: În trecut vidra a fost vânată şi în România, mai ales în Delta
Dunării. La început putând fi vânat numai în sezonul legal de vânătoare bine definit apoi
a devenit strict protejat încă în ultimii ani al erei comuniste.
România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 13 din 1993 pentru aderarea
României la Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor
naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979 (anexa2). Această convenţie,
cât şi Legea nr.103/1996 completată de Legea nr.654/2001 apoi de Legea 407 din 09-Nov-
2006 denumit Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic (Anexa 2), Directiva
habitate anexele II şi IV, Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice (anexa 3, anexa 4A), Legea nr.462 din 18 iulie 2001
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice (Anexa III şi IV),
82
Conventia de la Washington (CITES) prin Legea nr. 69 din data: 08/12/94 pentru aderarea
României la Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sãlbatice de faunã şi florã pe
cale de dispariţie, adoptatã la Washington la 3 martie 1973( Anexa I), EU Wildlife Trade
Regulation (Anexa A) definesc protecţia vidrei în România. Conform acestor legi, vidra
este un animal strict protejat în România.
Canis lupus (Linnaeus, 1758) – lupul
Descriere şi identificare: ca mărime este cel
mai mare reprezentant al familiei
canidelor (Canidae) şi al treilea dintre
animalele prădătoare de pe uscat din Europa,
după ursul polar şi ursul brun. Are mărimea
şi culoarea blănii foarte variată, datorită
variabilităţii fenotipice a speciei, acesta
devenind evidentă mai ales în cursul selecţiei
şi diversificării raselor de câini de către om.
Din punctul de vedere al fenotipului
seamănă cu ciobănescul german, cu
picioare mai lungi, corp şi coadă mai scurtă,
mai pufoasă, iar toracele este mai puţin adânc decât toracele majorităţii câinilor de mărime
asemănătoare. Blana este deasă, de culoare variabilă: de la alb, prin gri şi maroniu-roşcat
până la negru. Lupii europeni par gri la prima vedere, impresie creată de amestecul firelor de
păr de diferite culori - alb, negru, galben-maroniu şi roşcat, astfel acelaşi animal poate să pară
de culori diferite în funcţie de condiţiile de iluminat şi mediu. Greutatea adulţilor variază între
20-80 kg (mascul), respectiv 15-55 kg (femela), în România lupii având în medie 35-60 kg.
Lungimea corpului este de 110-150 cm, iar cea a cozii de 30-35 cm. Înălţimea la greabăn este
de 50-70 cm. Mărimea lupilor se poate corela cu mărimea animalelor cu care se hrănesc -
astfel exemplarele cele mai mari se regăsesc în America de Nord şi în tundrele asiatice, unde
hrana lor de bază o constituie bizonul, boul moscat sau elanul. Lupii umblă pe degete, urmele
lor cu 4 degete şi gheare seamănă cu urmele câinilor mai mari, dar sunt uşor ovale din cauza
degetelor mai lungi. Lipsa celui de-al cincilea deget de pe picioarele posterioare este
caracteristic lupilor, acest deget putând fi regăsit la unii câini şi fiind cunoscut sub
denumirea de pinten. Dentiţia este formată din 42 de dinţi, caninii şi incisivii fiind bine
dezvoltaţi. Ca fapt divers putem aminti că volumul creierului poate depăşi cu până la 30% pe
cel al câinilor de aceeaşi mărime. Lupii din sălbăticie pot ajunge până la vârsta de 10 ani, iar
în captivitate trăiesc chiar şi 16 ani.
Ecologie: lupii sunt animale de pradă, şi pentru că se hrănesc cu animale ce depăşesc
mărimea lor, trăiesc în grupuri sociale numite haite. Colaborarea dintre membrii haitei creşte
şansele de succes a vânătorii, a creşterii puilor şi a apărării teritoriului. În cadrul haitei,
membrii comunică prin poziţia corpului şi sunete. Haita este guvernată de o ierarhie strictă,
atât între masculi, cât şi printre femele. În centrul haitei se situează perechea dominantă
(alfa), cărora li se subordonează toţi ceilalţi membri. În România în general o haită are 3-6
membri. Mărimea teritoriului folosit de o haită depinde de mărimea haitei, densitatea şi
mărimea animalelor ce le servesc ca pradă, factorii geografici şi factorul uman, astfel media
europeană este de 100-500 km pătraţi.
De obicei se deplasează în trap cu aproximativ 8 km/h. Astfel deseori parcurg mai
mult de 50 km într-o noapte. Se hrănesc cu ungulate, în România în special cu cerb comun,
căprior, mistreţ, capră neagră, cerb lopătar, dar şi cu iepuri, rozătoare, păsări, eventual leşuri.
Toamna consumă şi fructele coapte. Pentru că este o pradă uşoară şi de multe ori accesibilă,
deseori atacă şi oile din turme. Modul de viaţă a lupilor presupune parcurgerea unor
distanţe mari şi hrănirea ocazională. Stomacul lupilor are o capacitate de dilatare
remarcabilă, ei pot mânca dintr-o dată chiar şi 10 kg de carne. Digestia este foarte rapidă,
astfel în câteva ore animalul se poate hrăni din nou. Un exemplar adult are nevoie zilnic de 1
kg carne pentru supravieţuire şi de 2-2,5 kg zilnic pentru a-şi menţine condiţia fizică şi pentru
a se putea reproduce. Singurul studiu existent despre hrana lupului în România publicat în
83
1970 de H. Almăşan şi colab. demonstrează că animalele domestice au constituit hrana
lupului într-o proporţie de 70%, iar dintre animalele sălbatice, căpriorul şi iepurele erau cele
mai frecvente. Acest studiu a fost efectuat în perioada când lupii erau combătuţi cu orice
mijloace, tocmai din cauza pagubelor produse în şeptel, deşi efectivul de lup, la sfârşitul anilor
60, era mic (cca. 1500 de exemplare). Fiind vânaţi fără restricţii, formarea haitelor era
aproape imposibilă, lupii fiind nevoiţi să vâneze animale pe care le puteau doborî şi singuri:
oi, căpriori, iepuri. În timpul vânătorii, lupii reuşesc să doboare mai ales animalele bătrâne,
slăbite, bolnave sau foarte tinere. Căpriorii, ciutele, caprele negre sănătoase de obicei reuşesc
să fugă, iar mistreţii şi masculii de cerb se pot apăra. De obicei în cadrul haitei se reproduce
doar perechea dominantă, în perioada februarie-martie, perioada de gestaţie fiind 62-64 de
zile. Locul pentru naşterea puilor este ales de femela alfa, în perioada următoare acest loc
devenind centrul activităţilor haitei. Numărul puilor în situaţii excepţionale poate ajunge până
la 12, dar în medie nu depăşeşte 3-6. La creşterea lor participă întreaga haită. Începând de la
vârsta de 3-4 săptămâni, puii pe lângă laptele matern, consumă şi carnea regurgitată de adulţi,
dezvoltarea lor accelerându-se din acest moment. La 7-8 luni sunt deja membri cu
drepturi depline ai haitei, dar numai la vârsta de doi ani ajung la maturitatea sexuală. Lupii
dominanţi ajunşi la maturitate până la împlinirea vârstei de 3 ani ori încearcă să-şi câştige
rolul de conducător –alfa - ori îşi părăsesc haita. Primii trei ani din viaţă sunt cei mai critici
pentru lupi, numai o mică parte din ei ajungând la maturitate. Astfel putem deduce că, în
pofida părerii larg răspândite, lupul nu este un animal foarte prolific. Pe lângă acesta populaţia
de lupi se şi autoreglează datorită nevoilor teritoriale, a concurenţei dintre haite, a
caracteristicilor de reproducere şi a agresivităţii teritoriale. Rata de supravieţuire a lupilor în
populaţii neexploatate este de 6-43% pentru pui din momentul în care se nasc şi până în
prima iarnă, 55% din prima până în a doua iarnă, şi 80% anual în cazul adulţilor. Este
interesant că în populaţiile neexploatate se reproduc numai 60% dintre femele, iar în
populaţiile exploatate se pot reproduce chiar şi 90% dintre femele. Cele mai mari densităţi
naturale observate oriunde în lume, pe parcursul unui an întreg, au fost în medie de 1lup/26
km2.
Statutul speciei: După cel de-al II-lea Război Mondial, numărul lupilor din pădurile
României a fost de aproximativ 4000-5000 exemplare, dar mai târziu acest număr a scăzut
semnificativ din cauza braconajului. În perioada imediat următoare a războiului,
foametea a condus la intensificarea braconajului pentru carne - oamenii folosindu-se de
armele de foc rămase din timpul războiului. În lipsa prăzii sălbatice, lupii au cauzat tot mai
multe pagube în rândul animalelor domestice. Ajungând astfel în atenţia conducerii centrale,
în anii ‟50 a început exterminarea lor organizată, statul plătind premii substanţiale pentru
exemplarele împuşcate şi puii omorâţi. S-a făcut uz de toate mijloacele posibile: capcane,
otravă, până când la sfârşitul anilor „60, numărul lupilor a scăzut la 1500 de exemplare
(Promberger & Ionescu 2000, Predoiu & Neguş 2001). Din cauza folosirii otravei şi numărul
corbilor a scăzut dramatic, iar vulturii au dispărut în totalitate de pe teritoriul României. Până
la urmă, guvernul comunist a interzis posesia de arme, ceea ce a dus la scăderea radicală a
numărului vânătorilor ilegali (braconieri). Animalele ce constituiau prada lupilor au început să
se înmulţească, acest lucru contribuind la creşterea populaţiei de lupi. In momentul actual
populaţia este estimata oficial la peste 4000 de exemplare cu toate ca unii experţi independenţi
considera acest număr prea exagerat. Distribuţia lupului în România cuprinde o suprafaţă
relativ mare fiind prezent peste tot în zona montană şi colinară populând nu numai
bioregiunea alpină dar şi o parte însemnată din bioregiunea continentală. Lupul în abundenţă
mai moderată este prezent şi în bioregiunea stepică în sudul Dobrogei. Protecţie: Legislaţie în România: În 1991 printr-o hotărâre ministerială s-a interzis folosirea
otravei, iar în 1993 România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 13 din 1993
pentru aderarea României la Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a
habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979 anexa2. Această
convenţie, cât şi Legea nr.103/1996 completată de Legea nr.654/2001 apoi de Legea 407 din
09-Nov-2006 denumit Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic Anexa 2, Directiva
habitate anexele II şi IV, Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice anexa 3, anexa 4A, Legea nr.462 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea
84
Ordonanţei de urgenţă nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice Anexa IV, Convenţia de la Washington
(CITES) prin Legea nr. 69 din data: 08/12/94 pentru aderarea României la Convenţia privind
comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie, adoptată la
Washington la 3 martie 1973 Anexa II, EU Wildlife Trade Regulation Anexa A definesc
protecţia lupului în România. Conform acestor legi, lupul este un animal strict ocrotit.
Populaţia de lupi din Carpaţi este considerat de către IUCN ca LC- ver 3.1 (2001) fiind
consideraţi în afara pericolului de dispariţie.
Lynx lynx (Linnaeus, 1758) – râsul
Descriere şi ecologie: Este un animal mai ales de
amurg şi nocturn, a v â n d perioade active şi în timpul
zilei când îi e foame sau nu este deranjat. Caută
locurile ascunse, stânci mari cu crăpături şi cavităţi
adânci, desişuri foarte dense, locuri accidentate în urma
calamităţilor naturale. Are capacitatea de a se căţăra în
arbori şi la nevoie de a înota, deşi la munte are rare
ocazii de a trece prin ape adânci. Ca orice altă felină îi
place să stea la soare tolănind. Există numeroşi factori
periclitanţi în cazul râşilor, printre care se poate
număra: agricultura, exploatarea forestieră, traficul
rutier, dezvoltarea infrastructurii (industria, turismul,
construcţiile, măsurile de construcţie a drumurilor,
autostrăzilor), braconajul, competitorii, dar factorul cel mai important este degradarea
habitatelor.
În anul 1964 pe baza analizelor gastro-intestinale efectuate asupra a 22 râşi din ţara
noastră, s-a constatat că în 50% din cazuri s-au găsit rămăşiţe de căprioare, iar în restul de
50% rămăşiţe de cerb, mistreţ, şoareci, păsări, părţi de plante. Nu s-a constatat existenţa
părului de animale domestice. În România nu există date oficiale nici din ultimele decenii,
privind pagubele produse în animalele domestice. Hrana râsului care diferă şi sezonal este
exclusiv animală, selectând exemplarele mai mici, consumând zilnic 1- 2,5 kg de carne.
Râsul nu extermină prada, dar în unele cazuri deosebite, prădarea poate să fie considerabilă.
Sunt multe opinii în această temă, dar nu s-a ajuns încă la un numitor comun. Totuşi ca şi
concluzie se poate afirma faptul că prădarea râsului este un factor important în formarea
densităţii, distribuţiei şi comportamentului principalelor specii de pradă.
În condiţii naturale, densitatea râşilor depinde de efectivele speciilor de pradă şi este limitată
de interacţiunile sociale între ei. Credinţa răspândită că numărul râşilor dintr-o zonă este
invers proporţional cu numărul lupilor din acea zonă, nu este dovedită. Astfel densitatea
populaţiei (la adulţi) variază între 1,9-3,2 indiv/100 km2
(2,8- 5,2 indiv/100 km2
inclusiv
juvenilii) (Polonia), 0,94-2,10 indiv/100 km2 (Elveţia), 0,25 indiv/100 km
2 (partea sudică a
Norvegiei), 1 indiv/100 km2 (partea sud-centrală a Suediei). În Polonia raportul între sexe
este de 1:1. În România densitatea medie a populaţiei de râs este de 0,8348 indiv./100
km2
(cea mai mică fiind în judeţul Mehedinţi cu 0,06 indiv/100 km2
şi cea mai mare în
judeţul Covasna cu 1,84 indiv/100 km2).
În România râsul este răspândit de-a lungul Munţilor Carpaţi populând fiecare grup
montan din acestea, preferând locurile cele mai retrase. Efectivul de râs din România
conform datelor oficiale este între 1182-1374 de exemplare (anul 2011). Populează mai ales
regiunile montane. Numai în Asia Centrală trăieşte în locuri deschise (este vorba despre
subspecia L. l. isabellinus). În Europa de obicei se putea găsi în orice fel de păduri, dar
în prezent se găseşte numai în pădurile de mare întindere, liniştite din zona montană
cu cele mai virgine locuri. Densitatea speciei este mai înaltă în zonele inaccesibile şi
stâncoase, unde găseşte mai multă linişte, relief variat şi animale de pradă din abundenţă.
Statutul speciei: Ca şi lupul sau ursul, populaţia de râs a suferit direct sau indirect în
perioada de după război din cauza braconajului. În ultima vreme însă populaţia de râs a
85
început să revină fără să se înmulţească exagerat. Nefiind un vânat foarte căutat de vânători
şi producând pagube doar accidental în şeptel, a rămas în afara vizorului administratorilor
terenurilor de vânătoare, astfel şi cea mai necunoscută specie de carnivor mare din
România. Râsul se leagă cel mai mult de pădure dintre cele trei carnivore mari, astfel
distribuţia sa fiind mult mai strâmtă faţă de lup şi urs.
Protecţie. Legislaţia în România: În anul 1991, printr-o hotărâre ministerială a fost
interzisă folosirea otravei, iar în anul 1993 România a aderat la Convenţia de la Berna.
Acesta din urmă, cât şi Legea nr. 103/1996 completată de Legea nr.654/2001 respectiv
Legea 407 din 09-Nov-2006 denumit Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic
Anexa 2, Directiva habitate anexele II şi IV, regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice anexa 3, anexa 4A, Conventia de la Berna
prin Legea nr. 13 din 1993 pentru aderarea României la Convenţia privind conservarea
vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie
1979 anexa 2 şi 3, Lega nr.462 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă
nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi a faunei sălbatice Anexa III şi V, Conventia de la Washington (CITES) prin Legea
nr. 69 din data: 08/12/94 pentru aderarea României la Convenţia privind comerţul
internaţional cu specii sãlbatice de faunã şi florã pe cale de dispariţie, adoptatã la
Washington la 3 martie 1973 anexa II, EU Wildlife Trade Regulation Anexa A,
reglementează protecţia râşilor în România. Conform acestora, râsul este un animal strict
protejat. Populatia de râs din Carpaţi este categorizat de către IUCN ca Least Concern (ver.
3.1 2008), având un statut asemănător ca lupul sau ursul.
Ursus arctos (Linnaeus, 1758) –ursul brun
Descriere şi identificare: fenotipul ursului
brun variază în funcţie de cantitatea şi
calitatea hranei disponibile şi de habitatul
animalului. De obicei masculii sunt mai
mari ca femelele. Lungimea ursului brun
din Carpaţi în general variază între 150-
200 cm, greutatea fiind între 100-300 kg,
iar înălţimea la greabăn oscilează între 90-
150 cm. Ridicându-se pe picioarele
posterioare, poate să atingă o înălţime de
2,5 m. Coloritul este variat, putând fi de
toate nuanţele de la maro deschis până la
aproape negru. Primul lucru care se observă la urşi este constituţia robustă şi impresionantă
cocoaşă dintre umeri, formată din muşchi enormi, cu ajutorul cărora ursul îşi poate dezgropa
cu uşurinţă din pământ hrana: rădăcini, larve de insecte şi cuiburi de mamifere mici. Pe labe
sunt dispuse câte cinci degete, care se termină în gheare de 5-10 cm de forma unei secere.
Datorită acestora este un bun săpător, şi la nevoie un bun căţărător. Ghearele sunt utile pentru
desfacerea butucilor putreziţi sau la răsturnarea pietrelor în căutarea insectelor, în special a
furnicilor. Urmele ursului este caracteristic, putându-se distinge cu uşurinţă cele 5 degete
dotate cu gheare, urmele labelor posterioare fiind mai lungi. Dentiţia ursului indică dieta
acestuia: are canini bine dezvoltaţi, dar spre deosebire de celelalte carnivore, suprafaţa
molarilor destinată măcinării hranei de origine vegetală este mai mare. Dentiţia urşilor
indică astfel un mod de viaţă omnivor.
Ecologie: Urşii trăiesc în medie 20-25 ani, ducând o viaţă solitară, ocolindu-se reciproc
dacă este posibil. De la această regulă face excepţie perioada de împerechere, totodată şi
urşii tineri de 2-3 ani pot rămâne împreună încă un timp destul de îndelungat. Periodic, pe
teritoriile cu hrană abundentă se pot observa mai multe exemplare, dar în acest caz între ei
există o ierarhie strictă. Ursul preferă pădurile de fag şi de stejar ale zonelor colinare, sau
pădurile de conifere din zonele montane. Mărimea teritoriului variază în funcţie de abundenţa
hranei: de la 50 de km2
(Croaţia) se poate extinde până la 1600 km2
(pădurile Scandinaviei).
Pe lângă abundenţa hranei, mărimea teritoriului folosit de urşi este influenţată şi de
86
efectul deranjant al activităţilor umane pe teritoriul respectiv, cât şi prezenţa, respectiv lipsa
locurilor de refugiu pentru animal. Urşii sunt activi atât ziua, cât şi noaptea, dar de obicei sunt
mai activi noaptea, iar spre deosebire de majoritatea carnivorelor, ochii ursului sunt mici,
văzul lor fiind slab. Astfel cel mai important rol în procurarea hranei îi revine
simţului olfactiv şi celui auditiv.
După compoziţia hranei este omnivor, meniul lui fiind foarte variat. Primăvara
consumă predominant ierburi proaspete si fragede, lăstari, insecte şi larvele acestora, rozătoare
şi seminţele stocate în cuiburile acestora, fructe sălbatice rămase din toamnă. Caută şi
consumă şi rămăşiţele animalelor pierite de-a lungul iernii. Vara se hrăneşte preponderent cu
fructele coapte (zmeură, afine negre şi roşii, mure, frăguţe), insecte (furnici, albine, viespi) şi
larvele acestora, dar pe lângă acestea jefuieşte şi cuiburile mamiferelor mici şi - dacă
poate – prădează nou născuţii ungulatelor.. Animalele domestice însă de obicei nu sunt în
stare să se apere, nici să fugă, şi pe deasupra se regăsesc în număr mare pe suprafeţe relativ
mici, astfel urşii pot încerca destul de des să le doboare. Prada care nu poate fi consumată
deodată este acoperită cu crengi, frunze, pământ. Ursul va continua să se hrănească cu ea
până ce o termină. Toamna, pe lângă fructe, consumă şi seminţelele diferitelor plante cu
valoare nutritivă ridicată, astfel în România acestea ar fi predominant jir, ghindă, pere şi mere
sălbatice, scoruş păsăresc, coarnă, sânger, mure, afine, alune, eventual nuci. Apetitul urşilor
variază în funcţie de anotimp: primăvara este mai redus, vara normală, iar toamna ursul
devine deosebit de lacom, mâncând practic tot ce găseşte şi este comestibil. Explicaţia acestui
fenomen este una foarte simplă: pentru a supravieţui iarna, animalul trebuie să acumuleze
destulă grăsime. Acest lucru este vital mai ales în cazul femelelor gestante, care dau naştere în
timpul iernii şi îşi alăptează puii, fără să se hrănească între timp. Contrar crezului popular,
ursul nu hibernează iarna, deşi petrece timpul dormind - aşa numitul "somn de iarnă". În acest
timp temperatura corpului scade cu câteva grade şi i se încetinesc procesele vitale, având ca
scop economisirea de energie. Uneori însă se trezeşte şi iese din adăpost.
Femela gestantă se retrage în adăpostul de iarnă mai devreme decât ceilalţi urşi.
Specia nefiind un mamifer prolific: se reproduce pentru prima oară la vârsta de 4-6 ani.
Începând de la această vârstă, în condiţii optime, femelele nasc o dată la 2-3 ani.
Împerecherea are loc în perioada iunie-iulie, dar dezvoltarea ovulului fecundat se sistează la
un moment dat, nidaţia (implantarea în mucoasa uterina) având loc în jurul lunii noiembrie.
Atunci reîncepe şi dezvoltarea acestuia. Naşterea se produce în ianuarie-februarie, după o
perioadă de gestaţie „reală” de numai două luni. De obicei se nasc doi pui, rareori trei şi în
cazuri excepţionale şi mai mulţi. La naştere puii sunt foarte slab dezvoltaţi (cântăresc
maximum 0,5 kg) şi depind în totalitate de ursoaică. Puii rămân alături de ursoaică până la
vârsta de 2 ani, când pot ajunge să cântărească 80-100 kg. În zona gâtului, ursuleţii prezintă
un „guler”, care dispare cu timpul. Contrar crezului popular, în ţara noastră nu trăiesc “urşi
guleraţi” (aceştia fiind puii ursului brun), şi nici “urşi furnicari” - fiind denumiţi astfel
exemplarele tinere, urşii mai mici de statură - în realitate toţi urşii consumă cu plăcere
furnicile şi larvele acestora. Exemplarele denumite „urşi carnivori” sunt considerate acelea
care au încercat de mai multe ori - cu succes - să doboare animale domestice. Dacă
ursul îşi dă seama că animalele domestice reprezintă o sursă de hrană uşoară şi oricând
accesibilă, va încerca şi în continuare să prade. De altfel, mult temuţii „urşi carnivori”
consumă cu plăcere şi hrană de origine vegetală.
Statutul speciei: În prezent se afirmă oficial că 40-50% din populaţia europeană de urşi la
vest de Rusia, trăieşte în Carpaţii României. La începutul secolului XX în România cei mai
mulţi urşi trăiau în Munţii Gurghiului, Maramureş, Munţii Bistriţei-Năsăud, Munţii Făgăraş,
în zona Sebeşului, în judeţele Harghita şi Covasna, Gorj, Vâlcea, Argeş, Muscel şi zona
Putnei. Într-un număr mai redus erau prezenţi în împrejurimile Hunedoarei, în Banat, în
judeţele Dâmboviţa, Prahova, lângă Râmnicu-Sărat şi în judeţele Bacău şi Neamţ. În timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi în perioada imediat următoare, în ţara noastră urşii
au fost persecutaţi fără milă, având ca urmare scăderea drastică a numărului lor, până la
valoarea minimă de 860 exemplare - la începutul anilor 50. Atunci a intervenit o schimbare
favorabilă pentru specie, autorităţile comuniste introducând măsuri severe pentru ocrotirea
urşilor, practic interzicând vânarea lor: lucru permis numai câtorva persoane. Astfel urşii au
87
fost hrăniţi primăvara şi toamna, iar femelele cu pui se bucurau de protecţie specială. La fel şi
împrejurimile peşterilor apărute în evidenţele silvice erau strict protejate. Un alt factor pozitiv
a fost reducerea semnificativă a braconajului. La începutul anilor 70 a crescut numărul
permiselor de vânătoare aprobate, ceea ce a rezultat în scăderea efectivului cu aproximativ
20% în decursul a 5 ani. La sfârşitul anilor 80, în România trăiau aproximativ 8000 de urşi,
depăşind capacitatea de suport a mediului natural, totodată crescând şi numărul pagubelor
cauzate de ei. Trebuie subliniat faptul că în unele zone urşii s-au obişnuit cu turiştii care-i
hrăneau şi cu depozitele de gunoi accesibile care reprezentau o sursă sigură de hrană (de
exemplu în Braşov, Tuşnad, Predeal, Sinaia, Buşteni). Aceste probleme nu s-au rezolvat nici
după scăderea efectivului de urşi. Animalele hrănite de turişti vizitează locurile cu care s-au
obişnuit şi după terminarea sezonului turistic, punând astfel în pericol gospodăriile
localnicilor, iar în anumite cazuri şi integritatea corporală sau chiar viaţa oamenilor. La
începutul anilor 90, ca urmare a pagubelor cauzate de urşi, a crescut şi nivelul braconajului,
populaţia folosind în multe cazuri otravă pentru a scăpa de urşi. Acesta, cât şi creşterea cotelor
de vânătoare a condus la scăderea efectivului de urşi, în prezent – conform estimărilor oficiale
- populaţia din România numărând aproximativ 5-6000 de exemplare. Conform afirmaţiilor
unor ONG-uri de mediu, cifra estimată este mult supraevaluată de autorităţile centrale, cea
reală situându-se la jumătate. Cele mai mari densităţi a populaţiei de urşi se înregistrează în
Carpaţii de curbură: în judeţele Harghita, Covasna, Vrancea şi Braşov.
Protecţie. Legislaţie în România: În anul 1991, printr-o hotărâre ministerială a fost interzisă
folosirea otravei, iar în anul 1993 România a aderat la Convenţia de la Berna. Acesta din
urmă, cât şi Legea nr. 103/1996 completată de Legea nr.654/2001 respectiv Legea 407
din 09.11.2006 denumit Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic Anexa 2, Directiva
habitate anexele II şi IV, regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice Anexa 3, Anexa 4A, Conventia de la Berna prin Legea nr. 13 din
1993 pentru aderarea României la Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a
habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19.09.1979 Anexa2, Lega nr. 462 din
18.07.2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr.236/2000 privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice Anexa III şi
IV, Conventia de la Washington (CITES) prin Legea nr. 69 din data 08.12.1994 pentru
aderarea României la Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sãlbatice de faunã şi
florã pe cale de dispariţie, adoptatã la Washington la 03.03.1973 Anexa II, EU Wildlife Trade
Regulation Anexa A, reglementează protecţia urşilor în România. Conform acestora, ursul
este un animal strict protejat. Populatia de urşi din Carpaţi este categorizat de către IUCN
ca LC ver 2.3 (2008) fiind considerat în afara pericolului de dispariţie.
Barbastella barbastellus – Liliacul cârn - Este o specie de mărime medie cântărind cca. 10 g,
foarte rară în întreaga Europă şi fiind ameninţată de dispariţie în unele regiuni. Blana lungă
a acestei specii este aproape neagră. Liliacul cârn se adăposteşte în spaţii înguste (de obicei
în spatele scoarţei desprinse, chiar şi la arbori foarte subţiri) sau în spatele jaluzelelor unor
clădiri, întotdeauna în vecinătatea sau chiar în interiorul pădurii. Având un zbor relativ
rapid foloseşte drumurile forestiere ca rute spre habitatele de hrănire. Majoritatea
adăposturilor de iarnă sunt subterane.
Rhinolophus ferrumequinum – Liliacul mare cu potcoavă - Specie care, originar avea
adăposturi în peşteri (în Europa de Sud), s-a adaptat destul de bine la construcţiile
omeneşti. În Europa centrală coloniile de maternitate se pot găsi aproape în exclusivitate în
poduri de clădiri. Între adăposturi şi habitatele de hrănire zboară lângă elemente lineare de
vegetaţie, şiruri de arbori, garduri vii.
Miotis blythii, Myotis myotis - Aceste specii sunt discutate împreună, fiindcă identificarea
separată pe teren nu este întotdeauna posibilă. Sunt specii larg răspândite în România,
formează colonii atât în peşteri cât şi în clădiri. Toleranţa faţă de prezenţa umană este
ridicată.
88
Miniopterus schreibersi - Acest liliac are un bot scurt şi un cap arcuit, acoperit cu un puf
moale şi zburlit, diferit ca textura de cel de pe corp. Aripile sunt lungi si înguste, şi este un
zburător rapid. Are mărimea de 4,8-6,2 cm cu o coadă de până la 6,4 cm şi o amplitudine a
aripilor de până la 34,2 cm. Hrana constituie din insecte. Preferă regiunile rurale deschise
din zonele calcaroase. Sudul şi estul Europei; numărul acestor lilieci se află in scădere.
89
ANEXA NR. 7 - Descrierea succintă a speciilor de amfibieni de desemnare
a ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”:
Bombina variegata – Buhai de baltă cu burtă galbenă - Este asemănător buhaiului de baltă cu
burta roşie, se deosebeşte de acesta prin desenul ventral galben. Este o specie cu activitate
atât diurnă cât şi nocturnă, preponderent acvatică, euritropă. Este sociabilă, foarte mulţi
indivizi de vârste diferite putând convieţui în bălţi mici. Se reproduce din aprilie până în
iunie. Hrana constă din insecte, viermi, moluşte mici, terestre şi acvatice. Trăieşte de
preferinţă în smârcuri, în ape stătătoare, apărând pe maluri dimineaţa şi către seară. Poate
rezista şi în ecosisteme foarte poluate. Este larg răspândită de la 150 m până la aproape
2000 m altitudine.
Triturus montandoni – triton carpatic - Masculul 17 cm, femela 10 cm. Coada puternic
comprimată, terminându-se printr-un vârf filiform, pe care se continuă foarte îngust
muchiile, dorsală şi ventrală, ale cozii. Culoarea, primăvara, la mascul, pe spate verzuie-
galbenă-pământie, mai târziu gălbui-cafenie, pe laturile capului, trunchiului şi cozii cu câte
o dungă longitudinală cafenie închis, ventral gălbuie deschis fără pete. Femela cu dungile
laterale cafenii şi mai late decât la mascul. Către sfârşitul lunii iunie, adulţii părăsesc apa şi
capătă o coloraţie roşiatică sau galbenă-cafenie deschis, iar dungile laterale ies bine în
evidenţă.
Este o specie montană, nepretenţioasă pentru reproducere la calitatea apei, dar puţin
rezistentă la căldură. Tolerează relativ bine ape poluate, deşi preferă ape limpezi, reci, cu
pH acid. Trăieşte în zone de deal şi de munte, la altitudini cuprinse între 200 (la limita
nordică de răspândire) şi până la 2000 m, frecvent între 500-1500 m. Foloseşte orice ochi
de apă stătătoare pentru reproducere, de la şanţuri la marginea drumului până la lacuri.
Răspândit doar în Munţii Carpaţi, pe ambele versante la vest de valea Ialomiţei, până în
munţii Tatra (sudul Poloniei, estul Cehiei şi Slovacia). Zona cea mai vestică din România
unde a fost găsit este valea Mâra din Munţii Iezer. Prezent în vestul extrem al Ucrainei, în
Carpaţi. Colonizat în câteva localităţi din vestul Europei, în special în Bavaria.
Triturus csistatus - Triton cu creastă - Este cea mai mare specie de triton din România.
Masculii au o coloraţie vie, specifică: dorsal cafenie-măslinie sau cafenie până la
negricioasă, cu pete de un negru intens. Laturile corpului şi gâtul negru, punctat cu alb şi
cafeniu-roşu. abdomenul roşu-gălbui, pătat cu negru. Femelele au aceiaşi coloraţie, dar fără
creastă dorsală; muchiile cozii înguste şi fără benzi longitudinale pe laturi. Trăieşte prin
bălţile şi iazurile din regiunile de câmpie până în zona subcarpatică, ascunsă prin printre
tulpinile plantelor acvatice. Este o specie vulnerabilă, în anumite zone chiar periclitată.
Reducerea locurilor de reproducere a afectat mult această specie. Este o specie predominat
acvatică, preferând ape stagnante mari, cu vegetaţie palustră.
90
ANEXA NR. 8 - Descrierea succintă a speciilor de nevertebrate de
desemnare a ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”:
Rosalia alpina – Gândac caracteristic, cu o lungime de 1,5-3,8 cm şi o culoare albastru deschis
cu pete negre mari răsfirate. Tentacule mari (mai mari la masculi decât la femele) tot de
culoarea corpului cu pete negre. Trăieşte în zonele muntoase, în păduri de foioase. La noi
mai ales în păduri de fag. Este extinct dintr-o mare parte al Europei Centrale. Populaţii
însemnate în România, Ungaria şi Slovacia.
Euphydras maturna – Este o specie de fluture specializată pe habitate forestiere mozaicate de
a lungul râurilor sau în zone umede în zone de şes şi de deal. În condiţii favorabile apare şi
în regiuni montane cu microclimat cald de a lungul pâraielor. Femela depune ouăle pe lemn
câinesc (Ligustrum vulgare) sau diferite specii de frasin (Fraxinus spp.), omizile consumă
aceste specii şi iernează pe nivelul pajiştilor. Primăvara omizii consumă în special specii de
Veronica spp.
Lycaena dispar – Specie de flutur comun specializat pe pajişti umede sau mlăştinoase
indiferent de altitudine. În habitatele propice apare în toată ţara. Omizile se hrănesc pe
diferite specii din genul Rumex (în special Rumex hydrolaphatum şi Rumex aquaticus) şi
Polygonum. Zboară din luna mai până la mijlocul lunii Septembrie.
Callimorpha quadripunctaria – este o specie de flutur generalistă care apare în toată ţara cu
excepţia celor mai înalte masive de munţi. Habitatul preferat fiind marginile de pădure şi
păşunile împădurite, omidele nu sunt specializate pe o anumită plantă ci consumă multe
specii tipice lizierelor. Zboară în lunile Iulie şi August, ocazional chiar şi în luna
Septembrie.
Cucujus cinnaberinus – Gândac cu o culoare roşie distinctivă cu picioare şi tentacule negre. Se
găseşte în păduri de foioase unde trăieşte sub scoarţa copacilor aflate în putrezie. Se
găseşte într-o varietate de păduri: Quercus, Acer, Populus şi mai rar Pinus. O putem întâlni
în mai multe ţări din Europa. În Scandinavia, Europa Centrală iar în sud Spania şi Franţa.
Lucanus cervus – insectă rară de dimensiuni relativ mari, cu dezvoltare larvală îndelungată.
Masculul are „coarne” caracteristice, care sunt folosite în luptele între masculii rivali. Este
specializată pe habitate forestiere mature cu diferite specii de Quercus.
Carabus hampei – Gândac cu o lungime de 2,8-3,5 cm. Culoarea corpului variază de la
albastru închis până la culoarea bronzului. Trăieşte în zone de deal şi submontane, în păduri
de foioase, unde se găseşte numai pe marginea pădurii şi pe pajişti. Specie răpitoare, se
hrănreşte cu alte insecte şi nevertebrate. Arealul de distribuţie e foarte restrânsă,
concentrându-se pe Bazinul Carpatic (România, Ungaria şi Ucraina).
Nymphalis vaualbum – Fluture cu dedesubtul aripilor cu pete şi striaţii maro, ca la scoarţă de
copac cu un singur punctuleţ alb. Pe deasupra, aripile sunt portocalii cu vârfuri negre.
Trăieşte în pădurile de foioase şi de conifere în marea parte al emisferei nordice. Larva se
hrăneşte cu pe Populus sp., Salix sp., Betula populifolia, Betula papyrifera, insecta adultă
pe sucul plantelor, pe fructe în descompunere respectiv pe nectar de Salix sp.
Areale întinse în Europa, Asia şi America de Nord.
Pholidoptera transsylvanica. Este o specie răpitoare care preferă pajiştile mezo-xerofile.
Trăieşte de obicei în zona marginală a pâlcurilor de pajişti. Este răspândită în fânaţe
montane întinse, masculul poate fi identificat după cântecul lui specific. Pentru a găsi o
pereche, cosaşul transilvan străbate distanţe mari, de aceea este esenţial asigurarea
91
culoarelor ecologice pentru supravieţuirea speciei. Fragmentarea habitatelor şi
reîmpădurirea fânaţelor înseamnă cele mai mari ameninţări pentru specia.
Osmoderma eremita - Este o specie de dimensiuni relativ mari (2-4 cm), din familia
Scarabidae, de culoare neagră, cu miros de caise. Este considerat foarte rară în toată
Europa. Trăieşte în scorburi de copaci, mai ales în stejar, este saproxilofag. Are un mod de
viţă sedentară, chiar şi adulţii rar părăsesc scorbura în care trăieşte colonia.
Cerambyx cerdo - Este o specie de dimensiuni mari, cu trup negru şi subţire, cu antene mai
lungi decât corpul. Ciclul de viaţă are o lungime de 3-5 ani, este o specie saproxilofagă,
relativ sedentară. Trăieşte în copaci seculari, mai ales în stejar, dar se poate găsi şi în nuc,
castan, salcie, fag, etc. Factorii cei mai importanţi care periclitează supravieţuirea speciei
sunt fragmentarea de habitate, lipsa copacilor bătrâni, şi continuitatea între aceste copaci.
92
ANEXA NR. 9 - Descrierea succintă a speciilor de peşti pentru care a fost
desemnat ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”, respectiv a altor specii
capturate în zona potenţial afectată de proiect
Eudontomyzon danfordi (Regan, 1911) – chişcar
Descriere şi identificare: Corpul este relativ
comprimat lateral în regiunea anterioară. Cele două
dorsale sunt distanţate. Prima dorsală este scundă şi
rotunjită. Dorsala a doua este mai înaltă, rotunjită
sau vag triunghiulară. Ventuza bucală are foarte
multe odontoizi labiali externi, cei de pe partea
inferioară a ventuzei sunt dispuşi pe mai multe
rânduri, dintre care cei din primul rând sunt mai
mari. Placa supraorală are doi dinţi puternici
laterali. Adulţii de obicei au o mărime sub 300 mm,
rareori mai mari. Stadiul intermediar (imediat după
metamorfoză) diferă de adult prin talia mai mică (156-202 mm), dorsalele scunde şi partea
anterioară a capului îngustată, ceea ce dă acestor exemplare aspectul de Eudontomyzon
mariae. Dentiţia este însă de Eudontomyzon danfordi.
Colorit: Adulţii sunt cenuşii închis, bătând în măsliniu sau bruni închis cu luciu metalic,
partea ventrală este gălbuie-albicioasă. Larvele sunt mai deschise la culoare decât adulţii şi
fără luciu metalic.
Ecologie: Specia trăieşte în râuri de munte, în zona păstrăvului şi cea a lipanului şi a
moioagei, mai rar în partea superioară a zonei scobarului. Frecvenţa sa în diferite râuri şi
chiar în diversele porţiuni ale aceluiaşi râu este inegală. Larvele trăiesc înfundate în mâl,
mai ales în mâlul amestecat cu nisip. Hrana larvelor constă mai ales din microfloră
(diatomee), microfaună şi detritus. Hrana adulţilor constă din peşti (vii sau de curând
morţi), păsări şi mamifere ucise, şi probabil unele nevertebrate. Chişcarii pot ataca peştii
buni înotători (păstrăvul), dar mai ales atacă peştii de fund, puţini mobili (zglăvoacă,
babete) sau uşor răniţi. Ei se fixează cu ventuza pe pielea prăzii, pe care o perforează cu
ajutorul plăcilor orale şi linguale, după care atacă musculatura. Se orientează mai ales cu
ajutorul mirosului. De obicei pe acelaşi peşte, după ce a fost atacat de un chişcar, se fixează
şi alţii. Când nu sunt fixaţi pe pradă, chişcarii stau de obicei liniştiţi pe fundul râului, pe sub
pietre sau fixaţi cu ventuza bucală pe pietre. Când are loc reproducerea (mai-iunie) adulţii
urcă în susul pâraielor.
Protecţie: Specia este protejată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa III. Conform
listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC), cu specificarea
că în estul Europei populaţia este în declin din cauza dezvoltării economiei în această
regiune. Specia este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor din România, fiind amintită
ca o specie periclitată.
Hucho hucho - lostriţă
Descriere şi identificare: Corpul este alungit şi
gros, aproape circular în secţiune. Capul mare,
botul conic şi ascuţit. Gura terminală foarte mare.
Prevomerul este mai masiv şi mai scurt decât la
celelalte salmonide, cu placa triunghiulară sau
trapezoidală purtând în partea superioară 4-8 dinţi
încovoiaţi şi puternici, dispuşi pe un singur rând
transversal; la exemplarele bătrâne majoritatea
acestor dinţi cade. Pe fiecare latură a limbii se află
câte 6-8 dinţi, 18-20 de dinţi ascuţiţi şi încovoiaţi
pe falca inferioară, 13-15 pe cea superioară. Spaţiul
interorbital convex. Pedunculul caudal scund. Ventralele se inserează sub partea terminală a
93
dorsalei, anala mult în urma dorsalei şi a ventralelor, iar adipoasa deasupra părţii posterioare
a analei. Linia laterală aproape rectilinie.
Colorit: Partea dorsală vânătă, brună sau cenuşie, flancurile argintii, partea ventrală albă-
argintie sau albă cenuşie. Uneori, mai ales la exemplarele bătrâne, flancurile bat în roşcat. Pe
cap, piesele operculare şi partea anterioară a spatelui, mici pete rotunde negre, relativ
distanţate. Spre partea posterioară şi pe flancuri aceste pete devin semilunare. Dorsala şi
caudala cu puţine pete negre; celelalte înotătoare sunt cenuşii sau roşcate, lipsite de pete.
Creşte până la 1,2 – 1,5 m şi 12-16 kg.
Ecologie: Trăieşte în râuri mari de munte (zona lipanului şi a moioagei), în apă adâncă şi la
curent puternic, fie printre bolovanii de la fund, fie sub malurile râpoase. Ziua stă ascunsă,
noaptea iese la vânat. Reproducerea are loc primăvara, la sfârşitul lui martie sau în aprilie,
îndată după scurgerea sloiurilor şi a apelor provenite din topirea zăpezii; temperatura este de
5-10 grade C. Locurile de reproducere sunt situate în zona lipanului, pe râurile mari sau la
gura afluenţilor acestora, pe fund de pietriş. Maturitatea sexuală este atinsă la 4-5 ani. Hrana
constă aproape din peşti. Deja puii de câteva luni încep să consume puiet de peşte.
Protecţie: Specia este protejată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa III, Legea
nr. 13 din 1993 anexa III (prin care România este parte a Convenţiei de la Berna). Conform
listei IUCN lostriţa este o specie periclitată (Endangered), cu specificarea că amenajările
hidroenergetice sunt unele dintre cele mai periculoase investiţii, care afectează atât specia
cât şi acele specii care constituie hrana lostriţei. Pe lângă aceasta, poluarea este un alt factor
periclitant care afectează grav specia. Lostriţa este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor
din România, fiind amintită ca o specie critic periclitată.
Barbus petenyi/meridionalis (Risso, 1827) – moioagă
Descriere şi identificare: Dimensiuni mijlocii; corp
alungit şi rotund; abdomen rotunjit; cap mare; ochi
mici; bot lung şi proeminent; preorbitare alungite;
gura inferioară semilunară; buze cărnoase, în special
cea inferioară care este divizată; două perechi de
mustăţi, una mai scurtă la vârful botului alta mai
lungă la colţurile gurii; peduncul caudal comprimat
lateral; caudala adânc scobită; solzi cu striuri
divergente pe partea vizibilă; linie laterală completă
slab arcuită şi dispusă pe mijlocul pedunculului
caudal; dinţi faringieni pe 3 rânduri, ascuţiţi, îndoiţi la vârf, cu o excavaţie la baza coroanei;
intestine scurte; peritoneu incolor sau castaniu. Ultima radie simplă a dorsalei este subţire şi
flexibilă; inserţia ventralelor situată în urma capătului anterior al inserţiei dorsalei; anala
lungă, culcată atinge sau aproape atinge (uneori depăşeşte) baza caudalei; pe spate are pete
întunecate. La maturitate creşte la lungimea de 15 - 20 cm.
Habitat: Trăieşte exclusiv în râurile şi pâraiele din regiunea de munte şi partea superioară a
regiunii colinare; în majoritatea râurilor care izvorăsc din zone de podiş sau deal lipseşte
chiar din cursul lor superior care este rapid. Trăieşte atât în râuri pietroase, rapide şi reci, cât
şi unele pâraie mai nămoloase, care vara se încălzesc puternic, însă numai la munte. Arată
preferinţă mai ales pentru porţiunile cu curent puternic şi fund pietros.
Ecologie: Trăieşte doar în apă dulce. Reproducerea are loc primăvara, prelungindu-se uneori
până spre sfârşitul verii. Bentopelagic. Se hrăneşte în primul rând cu nevertebrate acvatice
bentonice (efemeroptere, trichoptere, gamaride, oligochete, etc.) mai rar cu vegetale sau cu
detritus.
Protecţie: Specia este protejată prin Legea nr. 13 din 1993 anexa III (prin care România este
parte a Convenţiei de la Berna), Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa III şi anexa
VA. Conform listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC).
Specia nu este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor din România.
Gobio uranoscopus (Agassiz, 1828) - porcuşor de vad
94
Descriere şi identificare: Corpul alungit, gros,
cilindric, necomprimat lateral. Grosimea puţin
mai mică decât înălţimea. Profilul dorsal slab
convex, cel ventral orizontal. Botul ascuţit,
aproape totdeauna mai lung decât spaţiul
postorbital. Ochii privesc mai mult în sus.
Mustăţile sunt mult mai dezvoltate decât la
celelalte specii ale genului. Ventralele se
inserează exact sub inserţia dorsalei sau puţin
mai în urmă. Vârful pectoralelor uneori
depăşeşte inserţia ventralelor, alteori nici nu o
atinge. Caudala adânc scobită, lobii ei rotunjiţi,
egali, sau cel inferior cu foarte puţin mai lung. Marginea dorsalei uşor scobită. Anusul mai
aproape de anală decât de ventrale. Pieptul şi istmul complet acoperite cu solzi.
Colorit: Faţa dorsală e cenuşie-verzuie sau brună bătând în roşcat; solzii spatelui cu margine
neagră. În urma dorsalei 2-3 pete negricioase mari, foarte evidente, care dau un aspect
brăzdat. Pe laturile corpului 7-10 pete mari rotunde, rar alungite. Faţa ventrală albă-gălbuie.
La baza înotătoarei caudale două pete albe foarte evidente. Pe solzii liniei laterale două
puncte mici negre, slab pronunţate. Pe radiile înotătoarelor dorsală şi caudală (rar şi a altor
înotătoare) se află două rânduri de pete negre, mai slabe ca la Gobio gobio.
Dimensiuni: Până la 10,5 cm fără caudală, 12,3 cm lungime totală.
Variabilitate: Coloritul variază mult şi în cadrul aceleiaşi populaţii.
Ecologie şi comportament: Trăieşte în râuri de munte şi deal, localizându-se la vaduri şi în
repezişuri, unde apa are o viteză de 70-115 cm/s, iar fundul e bolovănos. Uneori ajunge şi la
şes, dar numai în repezişuri. Puietul stă in apă mai înceată, uneori pe fund nisipos. Deşi în
anumite repezişuri se întâlnesc mulţi indivizi, nu formează niciodată adevărate cârduri.
Hrana constă din biodermă şi mici nevertebrate reofile. Reproducerea are loc în mai-iunie;
icrele sunt depuse pe pietre. Dimorfismul sexual se manifestă numai prin grosimea mai mare
a corpului femelei şi prin lungimea mai mare a înotătoarelor perechi la masculi.
Protecţie: Specia este protejata prin Legea 13 din 1993 (prin care România este parte a
Convenţiei de la Berna), Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa 3. Conform listei
IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC), cu specificarea că
specia este sensibilă la diferitele poluări şi la construcţiile de baraje. Specia este prezentă în
Cartea Roşie a Vertebratelor din România, fiind inclusă în categoria vulnerabilă.
Sabanejewia aurata (radnensis)
Descriere şi identificare: Corpul de înălţime variabilă,
moderat comprimat lateral. Spinul suborbitar puternic,
cele două ramuri divergente, ramura mare puternic
curbată. Ochii apropiaţi; spaţiul interorbital plan, egal,
puţin mai mare sau mai mic decât ochiul. Nara
anterioară prelungită sub forma unui tub. Pedunculul
caudal cu o creastă adipoasă, mai dezvoltată în
perioada de reproducere; limita anterioară a acestei
creste coincide cu vârful dorsalei (când această
înnotătoare este culcată). Fără creastă adipoasă
ventrală. Inserţia ventralelor situată la o scurtă distanţă
în urma marginii anterioare a bazei dorsale. Caudala uşor trunchiată. Pectoralele şi
ventralele rotunjite, marginea dorsalei şi a analei dreaptă.
Colorit: Este mult mai intens colorat decât la celelalte subspecii. Petele dorsale sunt în număr
de 11-18; ele sunt mari şi apropiate; în spaţiul dintre ele există numeroase puncte
pigmentate, astfel încât acest spaţiu e întunecat. Petele laterale în număr de 11-17, mari,
pătrate sau alungite în sens transversal, multe dintre ele cu tendinţă de bifurcare. Pigmentaţia
95
intermediară bogată, constând din numeroase pete mărişoare sau mici, puternic
anastomozate, reducând spaţiul alb dintre ele la mici dungi şerpuitoare. Toate petele se
caracterizează printr-o intensitate mare a pigmentului, ele apărând aproape negre.
Ecologie: Trăieşte între bolovanii mari ai râurilor de munte. Reproducerea are loc primăvara,
deseori până la mijlocul verii. Hrana constă din diatomee şi din mici nevertebrate.
Protecţie: Specia este protejata prin Legea 13 din 1993 (prin care România este parte a
Convenţiei de la Berna), Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa 3. Conform listei
IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC). Specia nu este prezentă
în Cartea Roşie a Vertebratelor din România.
Cottus gobio (Linnaeus, 1758) – zglăvoc
Descriere şi identificare: Corpul alungit şi
gros, înălţimea maximă reprezintă 15,1 -
22,6% din lungimea corpului, iar grosimea
este puţin mai mică sau egală cu înălţimea.
Profilul uşor convex între vârful botului şi
ochi, apoi aproape orizontal, capul fiind
doar cu puţin mai scund decât corpul. Capul
mare, turtit dorsoventral şi mai gros decât
corpul. Grosimea capului la unele
exemplare egalează aproape lungimea
capului, la altele e simţitor mai mică.
Obişnuit exemplarele juvenile au un cap
mai îngust. Ochii situaţi în jumătatea
anterioară a capului, bulbucaţi, privesc în
sus. Jumătatea superioară a ochiului adesea acoperită de o pleoapă pigmentată, uşor de
confundat cu pielea. Două perechi de nări mici, simple, îndepărtate. Spaţiul interorbitar
uşor scobit. Botul rotunjit, lungimea sa reprezintă 7,3 - 10% din cea a corpului. Gura
terminală, mare, colţurile ei ajung, la exemplarele adulte, până sub mijlocul ochiului sau
aproape de acesta; la cele juvenile abia sub partea anterioară a ochiului. Dinţi mărunţi, sub
formă de perie, dispuşi pe mai multe rânduri pe premaxilar, prevomer şi dentar. Dinţi mărunţi
şi pe arcurile branhiale (afară de primul) şi pe oasele faringiene. Preopercularul cu un ţep
puternic, îndreptat în sus şi uşor încovoiat; celelalte piese ale aparatului opercular şi ale
capului netede. Deschiderile branhiale largi, membrana branhială se ataşează de istm.
Colorit: Partea dorsală a corpului este brună-cafenie, cu pete marmorate, bătând uneori în
roşcat; mai rar este cenuşie-închis. Faţa ventrală este galbenă-deschis sau albă, în jumătatea
posterioară a corpului, 3 - 4 dungi transversale întunecate, uneori aproape negre; aceste
dungi sunt foarte evidente la exemplarele deschise la culoare; la cele întunecate aceste
dungi abia se pot distinge. Dorsalele, caudala şi pectoralele cu pete cafenii dispuse în dungi
longitudinale; anala şi ventralele nepătate, foarte rar anala cu dungi slab evidente, formate
din pete cafenii.
Dimensiuni. Obişnuit 80 - 100, rar 120 - 130 mm lungime totală.
Ecologie şi comportament: Trăieşte exclusiv in apele dulci, reci de munte, în general în râuri
şi pâraie. Se reproduce primăvara, în martie - aprilie.
Protecţie: Specia este protejată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa 3. Conform
listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC). Nu figurează în
Cartea Roşie a Vertebratelor din România.
Alte specii de peşti prezente în zona potenţial afectată de proiect:
96
Salmo trutta fario (Linnaeus, 1758) – păstrăv indigen
Descriere şi identificare: Gura largă terminală
sau subterminală, deschiderea ei ajunge aproxi-
mativ sub mijlocul ochiului, iar marginea
posterioară a maxilarului sub marginea
posterioară a ochiului sau puţin în urma
acesteia, rareori puţin înaintea acestei margini
sau la o distanţă mai mare în urma ei.
Mandibula se inserează mult în urma ochiului,
sub partea anterioară a opercularului. Marginea
dorsalei dreaptă, cea a analei uşor convexă,
pectoralele şi ventralele scurte şi rotunjite, la
baza ventralelor un solz axilar puternic.
Caudala slab excavată (ceva mai excavată la tineri decât la adulţi). Ventralele se inserează în
urma mijlocului dorsalei, iar adipoasa deasupra părţii posterioare a analei. Solzii mărunţi,
îndeosebi pe partea ventrală. Capul şi piesele operculare lipsite de solzi. Linia laterală
continuă, rectilinie, dispusă pe mijlocul corpului şi al pedunculului caudal. De obicei atinge
20-30 cm lungime şi 200-600 g; ajunge şi de 40 cm şi peste 800 g, rar peste 1 kg, excepţional
mai multe kg.
Colorit: Variază mult în funcţie de apă, vârstă, maturitatea sexuală, temperatură etc.; în apele
umbrite şi bogate în vegetaţie, păstrăvii sunt mai întunecaţi. Fondul general al corpului
variază între verde-măsliniu şi gălbui, mai închis pe spate şi mai deschis ventral. Flancurile
corpului au în partea dorsală pete negre dispuse în şiruri longitudinale neregulate; câteva pete
negre şi pe cap. Pe mijlocul flancurilor, în apropierea liniei laterale, pete roşii înconjurate de
o margine albă îngustă. Dorsala şi caudala cenuşii, dorsala cu pete negre, mai mici decât cele
de pe corp. Caudala nepătată. Pectoralele, ventralele şi anala cenuşii-gălbui. Variabilitatea
este foarte pronunţată.
Ecologie: Specie criofilă şi oxifilă, trăieşte exclusiv în ape de munte, îndeosebi în cursul
superior al râurilor şi pâraielor. Perioada de reproducere durează din octombrie până la
sfârşitul lunii decembrie, rar până în ianuarie, la o temperatură sub 6-8ºC. În vederea
reproducerii, păstrăvii migrează în susul pâraielor, spre izvoare, iar exemplarele din lacuri
urcă pe afluenţi. Locurile de pontă sunt zonele puţin adânci ale pâraielor, cu fund de prundiş
mărunt. Femela „sapă" cu ajutorul înotătoarelor gropiţe în care depune icrele, pe care apoi le
acoperă cu prundiş, ferindu-le în acest mod de duşmani.
Protecţie: Conform listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC).
Specia nu este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor din România.
Phoxinus phoxinus (Linnaeus, 1758) – boiştean
Descriere şi identificare: Corpul alungit, gros,
aproape cilindric. Pedunculul caudal lung,
comprimat lateral. Linia laterală este
incompletă, cu mai multe întreruperi. În
majoritatea apelor depăşeşte cu puţin 9 cm lun-
gime totală, uneori ajunge la 14,5 cm.
Colorit: Spatele şi cea mai mare parte a
flancurilor sunt cenuşii-întunecate sau verzui,
uneori aproape negre; laturile au un luciu auriu.
Partea ventrală este albă sau gălbuie. Pe laturi
se află un număr mare de pete întunecate,
uneori negre intens, care în multe cazuri se
contopesc complet într-o singură dungă neagră longitudinală. În perioada de reproducere,
masculii se înnegresc foarte mult; partea ventrală devine portocalie sau roşiatică, iar spatele
verde-irizant ca smaraldul. Înotătoarele sunt incolore; baza înotătoarelor pare a bate în
97
portocaliu. În epoca de reproducere apare şi o erupţie de tuberculi nupţiali pe cap, la ambele
sexe, dar care la masculi sunt mai pronunţate. Variabilitatea este în general redusă.
Ecologie: Trăieşte în râuri şi pâraie de munte şi de deal, din zona păstrăvului până în cea a
scobarului, precum şi în lacurile de baraj şi micile iezere montane din aceste zone; în lacurile
glaciale alpine nu ajunge însă. Se întâlneşte şi pe cursul principal al râurilor, în apă rapidă
(cantonându-se aici mai ales sub rădăcini), dar preferă braţele laterale, cu apă încet
curgătoare şi năpădite de vegetaţie, precum şi pâraiele mai încete, al căror substrat e un
amestec de pietre, nisip şi mâl. Aproape totdeauna se grupează pe cârduri mari; indivizii de
talii diferite se grupează adesea în cârduri diferite. Reproducerea are loc din aprilie până în
iunie, uneori chiar în iulie. Dimorfismul sexual este foarte marcat în perioada de
reproducere. Icrele sunt depuse pe pietre, o femelă depune până la 1000 de boabe.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani (în cazuri rare la vârsta de numai un an).
Longevitatea este de aproximativ cinci ani. Hrana constă din larve de insecte şi crustacee
acvatice, insecte aeriene, mai rar din vegetaţie sau detritus.
Protecţie: Conform listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least
Concern-LC). Specia nu este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor din România.
98
ANEXA NR. 10 – Descrierea speciilor de păsări pentru care a fost
desemnat ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii Giurgeului”
Barză albă - Ciconia ciconia (Linnaaeus, 1758) - White Stork
Descriere şi identificare
Lungimea este de 100-115 cm, din care corpul aproximativ jumătate, anvergura e de
155-165 cm. Este o pasăre de apă mare, cu gâtul şi picioarele lungi. Sexele sunt asemănătoare
şi nu există variaţii sezoniere.
Păsările adulte au corpul, gâtul, capul şi coada albă, numai remigele şi tectricele
superioare sunt negri. Penele gâtului inferior şi pieptului sunt alungite. Ciocul şi picioarele
sunt roşii.
Juvenili se aseamănă adulţilor, doar ciocul şi picioarele nu sunt roşu intens, sunt de
culoare maro, care spre maturitate treptat se va transforma în roşu.
Habitat
Trăieşte în regiuni cu climat temperat sau mediteranean. Supravieţuirea pe termen
lung a speciei depinde de menţinerea în stare cât mai naturală a locurilor de hrănit preferate de
berze – fâneţe, păşune, pajişti umede, terenuri inundabile în apropierea locurilor de cuibărit.
Poate fi prezent şi în regiunile de stepă, sau în timpul iernării pe savană. Acceptă şi habitatele
umede secundare, cum sunt terenurile agricole irigate, lanuri de orez, etc. În Maroc cuibăreşte
la altitudini de 2500 m, însă în Europa este rar peste 500 m.. La noi cuibăreşte aproape în
exclusivitate în zone antropizate - pe şură, case, coşuri, claie, pomi, ruine sau pe stânci. În
ultimele 4 decenii au început să-şi construiască cuibul pe stâlpi de joasă tensiune.
Distribuţie
Barza albă este larg răspândită în întreaga Europă cu excepţia Insulelor Britanice şi
ţărilor nordice. Populaţii mai mari sunt în centrul şi estul continentului, în Polonia, Belorusia,
Ucraina, Lituania şi în Spania. La noi este răspândită în toată ţara, dar populaţii mai însemnate
are în partea de vest a ţării (jud. Satu-mare, Timiş, etc.) respectiv în sud-estul Transilvaniei
(jud. Sibiu, Braşov, Harghita).
Populaţie
Populaţia europeană este de 180 000 – 220 000 de perechi, şi este în creştere
moderată. Conform ultimului recensământ sunt cca. 5500 perechi în ţară. În România, datorită
mai ales desecării excesive a zonelor umede în multe părţi ale ţării populaţia a suferit o
diminuarea accentuată.
Ecologie şi comportament
Mănâncă în exclusivitate animale, pe care le prinde pa pajişti umede umblându-se prin
iarbă. Prada mai mică este înghiţită în întregime, animalele mai mari sunt făcute bucăţi cu
ciocul înainte de a fi mâncaţi. Este o pasăre diurnă, se hrăneşte singur, în perechi, în familie
sau în cete mari, mai ales unde prada este concentrată.
Dieta este foarte variată, compoziţia depinde de umiditatea zonei. În regiuni (sau
anuri) mai aride mănâncă în principal insecte şi rozători, în condiţii umede animale acvatice.
Mănâncă insecte şi larvele acestora (mai ales gândaci şi lăcuste), amfibieni (broaşte adulte),
şerpi, şopârle, micromamifere (chiţcani, şoareci, şobolani, hamsteri), râme. Uneori mănâncă şi
ouăle păsărilor clocitoare pe sol, moluşte şi crustacee, peşti şi scorpioni
Este o specie gregară, mai ales în afara perioadei de cuibărit, când se adună în cete
uneori alcătuite din sute de indivizi. Este monogamă, perechile de multe ori se formează doar
pe durata reproducerii. Unele perechi se reproduc ani la şir la acelaşi cuib. În restul anului
aceste perechi nu stau împreună, se întâlnesc în timpul pasajului de primăvară sau ajung
separat la cuib în acelaşi timp. De multe ori masculul ajunge mai devreme (în aprilie), şi
începe singur renovarea şi dezvoltarea cuibului. În general subadulţii sosiţi mai târziu încearcă
să ocupe cuiburi deja ocupate, în asemenea cazuri perechea îşi apără agresiv teritoriul, de
multe ori rezultând răniri grave.
99
Au un ritual caracteristic de întâmpinare, îşi ridică şi îşi „aruncă” capul în spate, apoi o
readuc în poziţie normală, şi o mişcă sus-jos. Aceste mişcări sunt repetate de mai multe ori şi
sunt acompaniate de sunetul caracteristic berzelor făcut cu ciocul, „tocitul”. Depun 3-5 ouă,
incubarea durează 33-34 de zile. Ambele părinţi au grijă de pui până părăsirea cuibului (în a
doua jumătate a lunii iunie), după acesta juvenilii formează cete mai mari şi se mişcă, se
hrănesc în cadrul acestor grupuri. Prima împerechere de obicei este la vârsta de 4 ani,
majoritatea păsărilor înaintea maturităţii nici nu se întorc din Africa.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Este necesară conservarea pajiştilor, păşunilor umede, care se poate realiza prin
conservarea practicilor agriculturale tradiţionale, durabile. În România specia cuibăreşte în
principal pe stâlpi de electricitate sau telefonice, adeseori cauzând scurtcircuite, lăsând fără
electricitate mai multe gospodării. În alte cazuri din cauza instabilităţii cuibul cade de pe stâlp.
Pentru prevenirea acestor evenimente aproape în toate judeţele din ţară s-au montat pe stâlpi
suporturi pentru cuib, astfel cuibul se poate construi mult mai stabil, şi nu ating firele de păr.
O altă problemă, încă netratată este electrocutarea prin atingerea firelor de
electricitate. Mortalitatea cauzată de electricitate în cadrul berzelor este foarte ridicat. Această
problemă s-ar putea rezolva prin izolarea cablurilor electrice în apropierea stâlpilor şi
scoaterea din funcţiune a modelelor „ucigaşe” de stâlpi de medie tensiune. Din păcate
implementarea acestor metode întârzie din cauza costurilor ridicate.
Viespar - Pernis apivorus (Linnaeus, 1758) - Honey Buzzard
Descriere şi identificare
Viesparul este o specie răpitoare de talia şorecarului comun, dar are aripi mai lungi,
mai late şi coada mai lungă. Există variaţii mari în ceea ce priveşte coloritul la această specie,
pot fi observate exemplare aproape albe până la cafeniu închis. În zbor, viesparul îşi ţine aripa
în jos şi nu în sus ca şorecarul comun, acesta fiind una dintre cele mai importante chei de
determinare.
Masculul adult are remigele primare negre doar la vârf şi mai puţine dungi pe remige
decât femelele. In zbor se vede o bandă terminală din sus în aripă şi coadă. Capul este de
culoare gri în precădere, dar unele exemplare pot avea colorit gri şi în spate şi coadă. Femelele
adulte au colorit mai maroniu decât masculii şi au mai multe striaţii în remige decât acestea.
Anvergura aripii: 113-135 cm; lungimea corpului: 52-59 cm. Greutatea corpului: 600-1000 g.
Habitat Cuibăreşte în păduri de foioase şi conifere în care găseşte copaci în vârstă. Cuibul îşi
construieşte exclusiv pe copaci. Hrana îşi procură din pădure sau lizieră. Preferă păduri cu
coronament deschis.
Distribuţie
Este o specie cu largă răspândire în Eurasia, distribuţia populaţiei cuibăritoare fiind
restricţionat în Palearcticul de Vest. Nu cuibăreşte în zonă de tundră. Limita vestică a de
distribuţie este în Portugalia, spre est poate fi găsit până în Asia Centrală. Cuibăreşte aproape
în toate ţările din Europa şi are o distribuţie neuniformă. Reducerea suprafeţei pădurilor
cauzează restrângerea arealului de răspândire.
În România viesparul are o distribuţie generală şi uniformă. Lipseşte din zonele întinse
fără păduri şi la altitudini peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de şes, fiindcă
aici găseşte mai puţine locuri favorabile pentru cuibărire.
Populaţie
Populaţie mondială: 180.000 – 260.000 perechi
Populaţia Europeană: 110.000 – 160.000 perechi
Populaţia din România: 2.000-2.600 perechi
Populaţia viesparului în Europa este considerat stabil şi relativ abundent. Puţine studii pe
termen lung există care vizează trendul populaţiei. În Finlanda şi Germania s-a dovedit ca fiind
în descreştere numerică. În România reducerea suprafeţelor împădurite influenţează în mod
negativ atât arealul de distribuţie cât şi efectivele populaţiei cuibăritoare.
Ecologie şi comportament
100
Este o pasăre care cuibăreşte solitar, fiind teritorial. Cuibul este construit pe copac, de
obicei în nivelul coronamentului. Deşi fidelitatea păsărilor faţă de zona de cuibărire este foarte
mare, cuibul este schimbat foarte des, aproape anual. Cuibul viesparului este o construcţie
unică căci este construit în totalitate din crengi verzi. Uneori ocupă cuibul părăsit al altor
specii ca şorecarul comun sau uliu porumbar. Incăptuşeşte cuibul cu frunze verzi care este
înprospăţit de-a lungul cuibăritului.
Zborul nupţial foarte caracteristic al masculului este vizibil în lunile aprilie şi mai. În
afară de acest fenomen, viesparul are o viaţă destul de ascunsă în timpul reproducerii. Femela
depune de obicei 2 ouă în prima jumătate a lunii mai. Ponta cu un singur ou sau trei este foarte
rar. Coloritul ouălor este alb crem cu pete mari maronii. Ambii părinţi particip la incubaţie,
care durează 33-45 zile. Puii sunt hrăniţi la început cu larvă de viespe, mai târziu părinţii le
aduc şi altă hrană ca pasari mici, insecte de talie mare etc. Puii rămân în cuib timp de 40 de
zile şi devin independenţi la vârsta de 55 zile. Rămân în jurul cuibului încă 30-40 de zile după
care încep migraţia. Până în momentul de faţă nu au fost efectuate studii referitoare la succesul
de reproducere în România.
Migraţia de toamnă începe în cel de al doilea jumătate a lunii august. Primii care
migrează sunt adulţii după care urmează juvenili. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3
ani. Păsările imature rămân la cartierele de iernare în primul an, şi revin în Europa în cel de-al
treilea an calendaristic.
Hrana viesparului constă în mare majoritate din insecte de talie mare, larve de viespe
dar consumă şi păsări de talie mică, amfibieni şi reptile. Metoda de vânătoare este cel de
pândă. Pasărea găseşte cuibul de viespe urmărind mişcarea acestora din pândă, apoi larvele
sunt scoasă din sol cu ghearele.
În timpul migraţiei viesparii se adună în grupări mari şi folosesc rute bine determinate
pentru migraţie. Păsările din Europa ocolesc suprafeţele mari de apă astfel folosesc coridoarele
de migraţie ca strâmtorile Gibraltar, Italia-Malta şi Bosfor. Populaţia din România migrează
spre Bosfor şi probabil prin Italia. Iernează sud de deşertul Sahara. La noi primele exemplare
pot fi văzute la sfârşitul lunii martie, dar majoritatea păsărilor sosesc în aprilie.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea
habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit. În
afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservaţională:
împuşcarea exemplarelor pe căile de migraţie (în special pe insulele din marea mediterană).
Cristel de câmp - Crex crex (Linnaeus, 1758) - Corncrake
Descriere şi identificare
Are lungimea de 27-30 cm, anvergura e de 46-53 cm. Dimensiunile sunt asemănătoare
cu cele ale unei potârnichi mici şi slabe. Penajul e maroniu cu un ruginiu pronunţat pe aripi,
vizibil în special în zbor. Sexele sunt asemănătoare.
Partea dorsală a păsărilor adulte este maro-gri, centrele penelor sunt maro şi negru,
care formează linii longitudinale pe spate şi scapulare. Faţa e gri-albăstruie, tectricele
auriculare, partea posterioară a gâtului şi creştetul sunt maro pestriţ cu negru. Aripa inferioară
este roz-maroniu.
Juvenilii sunt un pic mai pali şi mai deschişi la culoare, cu o nuanţă gălbuie mai
pronunţată.
Cristelul de câmp are un sunet caracteristic, un strigăt puternic bisilabic „crre-crre”
care poate fi auzit noaptea în lunile mai şi iunie de la mari distanţe.
Habitat Este o specie cu distribuţie largă, de la regiuni temperate continentale şi oceanice până
la cele boreale, de stepă, marginal mediteraneene. În principal cuibăreşte pe şes dar în habitat
prielnic este prezent şi în altitudini până la 1400 m. Evită apele stătătoare, mocirlele, marginile
lacurilor sau râurilor, la fel nu preferă suprafeţele deschise, pietroase, nisipoase etc. Preferă
locurile umede, răcoroase cu vegetaţie ierboasă densă dar mai mică decât înălţimea sa. De
101
multe ori cuibăreşte şi pe terenuri agricole, în lanuri de cereale. În România cuibăreşte
preponderent pe fâneţe şi păşuni însă în unele zone este prezent şi în terenuri cultivate.
Distribuţie
Este o specie larg răspândită în Europa, populaţii însemnate sunt în Belorusia,
Bulgaria, Cehia, Letonia, Polonia, România, Ucraina. În România este prezent atât în zonele
de câmpie cât şi în zonă de deal şi mai ales depresiuni intra şi extramontane. Populaţiile cele
mai însemnate se găsesc în zone, unde încă predomină agricultura tradiţională extensivă pe
terenuri ierboase umede.
Populaţie
Populaţia europeană a suferit un declin puternic între anii 1970-1990, cauzat probabil
de accentuarea agriculturii şi folosirea tehnicilor de cultivare intensivă şi diminuarea
habitatelor ierboase umede. În prezent pe continent cuibăresc 1,3-2 milioane de perechi (50-
74% din populaţia mondială). Specie în unele ţări este în declin, în alte ţări se extinde, în
ansamblu, pe plan european efectivul speciei fluctuează. Populaţia din România este apreciată
între 44,000 – 60,000 de perechi, fiind foarte probabil existenţa unei supraevaluări
semnificative în cazul acestei specii.
Ecologie şi comportament
Cristelul de câmp este omnivor, mănâncă nevertebrate mici, insecte (gândaci, muşte,
lăcuste, greieri, libelule, furnici etc.), moluşte, păianjeni, râme, mici broscuţe, frunzele
plantelor, muguri, seminţe. Rareori poate mânca şi micromamifere şi păsări.
Cu excepţia sezonului de reproducere şi uneori migraţia, este o pasăre solitară. În
timpul pasajului poate fi în perechi, sau chiar în grupuri mai mici formate din 20-40 de
exemplare. Uneori se asociază cetelor de prepeliţe. La cristelul de câmp întâlnim monogamie
sezonială, uneori există şi relaţii poligine.
Este o specie cu comportament teritorial ridicat, îşi apără agresiv teritoriul, al cărui
poziţie este semnalat prin strigătul caracteristic, uneori şi în timpul zilei. În timpul strigătului,
cristelul adoptă o poziţie a corpului verticală, cu gâtul întins, capul ridicat. Dacă un alt mascul
pătrunde în teritoriul său se apropie de el, scoţând acest sunet permanent. Dacă masculul rival
nu se sperie şi pleacă, începe o goană în zbor. Dacă nici această metodă nu dă rezultate, începe
lupta propriu-zisă dintre cei doi masculi.
Cuibăreşte solitar, uneori în densităţi ridicate. În astfel de cazuri cuiburile pot fi la o
distanţă de doar 55-110 m unul de celălalt. Cuibul este construit pe sol, în vegetaţia densă.
Copulaţia nu este precedată de dans ritual, dar uneori masculul aduce cadou (hrană) femelei.
Cele 8-12 (6-14) ouă sunt depuse în mai, numai femela cloceşte timp de 16-19 zile. Juvenilii
devin independenţi la vârsta de aproximativ 34-38 zile.
Iernează în Africa.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Cristelul de câmp este o specie periclitată pe plan global, astfel conservarea populaţiei
sănătoase din România are o importanţă cheie. Principalul factor ameninţător la adresa speciei
este dispariţia habitatelor adecvate, a păşunilor şi fâneţelor întinse. Motivele sunt complexe, pe
de o parte schimbarea metodelor tradiţionale de agricultură în metodele agriculturii intensive,
care a dus la transformarea acestor câmpuri în terenuri agricole. Un alt motiv este oprirea
păşunatului sau cositului. Ca urmare apare vegetaţia lemnoasă spontană, care treptat duce la
împădurirea acestor habitate ierboase. Un al treilea motiv este schimbare metodelor
tradiţionale de cosit. Cu noile coase motorizate mari suprafeţe pot fi cosite în timp scurt, astfel
păsările aflate în aceste fâneţe nu au unde să se refugieze, căzând pradă acestor maşini.
Este necesară sprijinirea de către stat a activităţilor care conservă aceste habitate
ierboase în condiţie cât mai apropiată de cea naturală. Astfel de metode sunt(păşunatul adecvat
(nu cel excesiv), cositul în afara perioadei de cuibărit (după luna iulie) şi într-o formă care
oferă posibilitate de a se refugia păsărilor respective, formele tradiţionale şi durabile de
agricultură.
102
Acvilă ţipătoare mică - Aquila pomarina (Brehm 1831) - Lesser Spotted Eagle
Descriere şi identificare
Este o specie de acvilă de talie medie, cu aripi late şi coadă relativ scurtă. Dimorfismul
sexual este puţin accentuat femelele fiind puţin mai mari decât masculii. Adulţii au un penaj
general maroniu pe tot corpul, cu remige şi rectrice mai închise, negricioase. Capul şi
supraalarele aripilor sunt mai deschise (maroni-crem) decât restul corpului. Are picioare lungi,
acoperite cu pene până la baza degetelor ca la toate celelalte specii de acvile. Ciocul este
relativ mic de culoare neagră cu ceroma galbenă.
Păsările tinere au aripa mai îngustă, coloritului general al penajului fiind de asemenea
maroniu, însă de nuanţă mult mai întunecată decât cel al adulţilor. Pe aripi prezintă şiruri de
dungi şi stropi albe, date de către vârfurile albe ale penelor de acoperire (supraalare). Între
penajul de juvenil şi cel adult se pot distinge şi penaje de tranziţie, caracteristice exemplarelor
subadulte, cu pene de generaţii diferite.
Lungimea corpului este de 55 - 65 cm iar anvergura aripii de 143 - 168 cm. Greutatea
corporală este de cca. 1,2 - 1,8 kg.
Habitat
În România preferă pădurile foioase bătrâne din zonele de deal, şes şi cele de luncă.
Unele perechi urcă şi în zona de munte unde cuibăresc în păduri de fag şi de molid. În
Slovacia majoritatea populaţiei cuibăreşte pe conifere. Alege pentru cuibărit zone unde se
întind păşuni, câmpii umede şi zone agricole, suficient de mari pentru procurarea hranei.
Preferă păduri de dimensiuni medii, cuibărind de regulă aproape de lizieră sau în
vecinătatea unui poieni. În România cel mai mare efectiv şi densitate se găseşte în partea de
est şi sud-est al Transilvaniei.
Distribuţie
Este o specie monotipică cu un areal relativ restrâns. Cuibăreşte doar în partea estică
al Europei, Germania, Slovacia, România, Polonia, ţările Baltice şi unele regiuni din Rusia.
Izolat se poate întâlni în peninsula Balcanică, Ungaria şi Asia Mică.
Populaţie
Specie cu areal de distribuţie în diminuare. Nu se cunoaşte exact efectivul clocitor
mondial, o parte al acestuia cuibărind în Rusia. Nu dispunem de informaţii nici despre
populaţia de dincolo de M-ţii Urali. Este mai uşor de evaluat populaţia după efectivul
migrator.
Până nu demult era o specie puţin cunoscută la noi în ţară, cu un efectiv apreciat la
doar 100 - 200, mai apoi 500 - 1.000 perechi. După un studiu mai detaliat implementat de
Asociaţia Grupul Milvus, în prezent efectivul naţional este apreciat a fi între 2.800 - 3.000 de
perechi. Populaţia globală este apreciată la 13.000 – 16.600 de perechi, fiind poate puţin
subevaluat.
Ecologie şi comportament
Este o specie migratoare de distanţă lungă. Marea majoritate a păsărilor sosesc la noi
în luna aprilie, unele exemplare apar însă în zonele de reproducere încă din martie.
După stabilirea cuplurilor, ambii părinţi încep repararea cuibului. Cuibul este instalat pe arbori
bătrâni, de regulă lângă trunchi, fiind construit din crengi uscate groase la bază şi mai subţiri
spre interior. Cuibul este căptuşit bogat cu ramuri cu frunze verzi. Cuibul este de regulă
utilizat mai mulţi ani la rând. Uneori poate ocupa cuiburile părăsite ale altor specii, precum
şorecar comun, uliu porumbar, barză neagră.
Ponta compusă din 2 ouă (rar 1, excepţional 3) este depusă la interval de 1 - 3 zile, de
regulă în primele zile ale lunii mai. Clocitul durează 40 - 42 (38 - 45) zile. Din cei doi pui
eclozaţi doar unul poate supravieţui din cauza fenomenului numit „cainismului”, când puiul
mai mare îl omoară pe cel mic. Puiul este la început acoperit cu un puf dens de culoare albă;
părăsind cuibul după 50 - 57 zile.
Consumă cu precădere rozătoare (şoarecele de câmp) şi broaşte, ocazional şopârle şi
puii păsărilor cuibăritoare pe sol (ciocârlii, fâse, presuri). Uneori poate fi semnificativ şi
procentul insectelor (greieri, cosaşi). Vânează atât din aer cât şi de pe locuri de pândă. În
căutarea insectelor umblă foarte mult pe sol, capturând pe acestea din iarbă.
103
Migrează spre cartierele de iernare în septembrie, exemplare întârziate putând fi
observate şi în octombrie. Migrează de regulă în stoluri mari de câteva sute de exemplare. Cele
mai cunoscute rute de migraţie de la noi sunt în Dobrogea, unde în toamna anilor 2002 - 2004
s-au numărat peste 4.300 de ex. Alte căi de migrare se cunosc însă şi din interiorul ţării cum ar
fi Valea Mureşului, Trotuşului şi Valea Oltului. Părăseşte continentul prin Bosfor, înaintându-
se spre cartierele de iernare din Africa, la sud de Sahara.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea
habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit. În
afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservaţională:
împuşcarea exemplarelor pe căile de migraţie, respectiv mecanizarea agriculturii şi
schimbările de folosinţă a terenurilor agricole.
Acvila de munte - Aquila chrysaetos (Linnaeus, 1758) -Golden Eagle
Descriere şi identificare
Este o pasăre răpitoare de talie mare, anvergura aripii fiind de 190-220 cm, iar
lungimea corpului de 80-93 cm. Femela este considerabil mai mare decât masculul. Silueta îi
este caracteristică: aripile sunt lungi îngustând la bază şi coada este mai lungă decât la cealalte
specii de acvile. În timpul rotirii îşi ţine aripile în sus (formă de V), iar în timpul zborului
planat poate să ţină în diferite posturi depinzând de condiţiile atmosferice. Penajul diferă mult
între păsări tinere şi adulţi. Ca un caracter comun putem menţiona coroana aurie, care este în
contrast cu faţa şi partea inferioară a corpului închise la culoare. Acest caracter de obicei este
vizibil de la distanţă mare.
Juvenilii (de la părăsirea cuibului până la primăvara anului 2) sunt uşor de identificate.
Partea de sus are o culoare uniformă de cafeniu închis cu o mică pată albă pe aripi. Coada este
albă cu o bandă terminală neagră, vizibilă atât din sus cum şi din jos. Partea inferioară a
corpului respectiv subalarele (pene de acoperire ale aripii) sunt cafenii închişi, iar pe aripi se
vede o pată albă întinsă.
Imaturii (vara anului 2 – primăvara anului 4) sunt asemănători juvenililor, însă în aripi
se văd urme de năpârlire (mai multe generaţii de pene). În penajul al doilea (vara anului 2-
primăvara anului 3) supraalarele au o culoare deschisă datorită uzurii penelor.
În penajul de subadult (vara anului 4 – anul 6 sau 7) în continuare se vede albul din
aripi, dar suprafaţa petei este mai mică şi încep să apară remige de tip adult (primele schimbate
sunt primarele interioare). În penajele 4 şi 6 supraalarele au o culoare deschisă datorită uzurii
penelor. Şi în coadă încep să apară pene închise de tip adult, primele schimbate sunt penele din
mijloc. Astfel subadulţii arată caractere mixte de adulţi şi imaturi.
La adulţi (din anul 6 sau 7) dispar petele albe din aripi şi coadă. Remigele şi rectricele
sunt gri cu o bandă terminală neagră şi pot fi dungate. De la distanţă adulţii de obicei par
închişi la culoare, singurele zone mai deschise sunt coroana aurie respectiv banda mai deschisă
formată de supraalarele mijlocii, care însă este vizibilă numai în anumite etape ale năpârlirii.
Habitat
În ceea mai mare parte a arealului de răspândire cuibăreşte preponderent în munţi, însă
în unele locuri îl găsim şi în zona de deal şi câmpie. Preferă stâncăriile pentru cuibărit, însă îşi
poate construi cuibul şi pe copaci bătrâni. Cel mai important aspect a habitatului speciei este
prezenţa unor habitate deschise (pajişti, tufărişuri scunde), fiind incapabil să vâneze în păduri
închise. În România majoritatea perechilor cunoscute cuibăresc pe stâncării. Îl găsim la
diferite altitudini: de la nivelul Dunării (60 m) prin dealurile din estul Transilvaniei până la
aproximativ 1400 m. Până în momentul de faţă nu au fost găsite cuiburi în zona alpină, aici
apar numai exemplare în căutarea hranei.
În afara perioadei de cuibărit acvila de munte poate fi observat şi în afara habitatelor în
care cuibăreşte. Mai ales imaturii sunt cei care apar în zona de deal sau uneori chiar la câmpie.
104
Distribuţie
Este cea mai răspândită specie din genul Aquila din lume, cuibărind pe toate
continentele emisferei nordice. În Europa îl găsim mai ales în munţi, dar în unele ţări
cuibăreşte pe şesuri împădurite. Răspândirea speciei din România nu este clarificată. Efective
semnificative se găsesc în Carpaţii Occidentali şi în sud-vestul Carpaţilor Meridionali, dar se
cunosc perechi şi din restul Carpaţilor respectiv a dealurilor de la poalele munţilor. Deşi există
stâncării în Dobrogea, specia lipseşte ca cuibăritor şi apare numai foarte rar.
Populaţie
Populaţia mondială este estimată la 250 000 exemplare, din care în Europa cuibăresc
aproximativ: 8 500 – 1 1000 de perechi. Aceste efective sunt considerate stabile în momentul
de faţă, dar înainte de anii 1970 populaţia europeană a suferit o scădere importantă. Despre
situaţia speciei în România nu există date concrete, însă este probabil că efectivele sunt stabile,
numărul acvilelor de munte este estimată la 50-100 perechi.
Ecologie şi comportament
Activitatea nupţială a acvilei de munte începe în ianuarie-februarie, când are loc şi
reparaţia cuibului. O pereche de obicei are mai multe cuiburi, din care 1-3 sunt folosite. Dacă
există mai multe cuiburi folosite, aceştia sunt schimbate în fiecare an sau în fiecare al doilea
an. În România numărul maxim de cuiburi identificate pe teritoriul unui perechi este 10.
Cuibul de obicei este construită pe stâncă, rareori pe copac şi este folosit timp de mai mulţi ani
(există cuiburi de peste 100 de ani) de mai mulţi perechi. Materialul de cuib este alcătuit din
crengi uscate, iar în perioada cuibăritului sunt aduse pe cuib şi crengi cu frunze verzi.
Femela depune de obicei 2, mai rar 1 sau 3, ouă în martie, care sunt clociţi timp de 43-
45 zile. Puii ies la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. Dacă ies doi pui, există o
diferenţă de 3-4 zile între ei, iar de obicei puiul mai mic moare în primele săptămâni datorită
agresivităţii fratelui. Acest fenomen se numeşte cainism. Puii stau în cuib 9-10 săptămâni,
după care devin independenţi de părinţi după încă 13-15 săptămâni. De obicei masculul este
cel care vânează, iar hrănirea puilor este sarcina femelei. Păsările tinere pot alcătui pereche în
al treilea an de viaţă, însă devin fertili cel mai devreme în anul patru, de obicei însă în anul
cinci.
Pe tot arealul de răspândire principalele grupuri de pradă a acvilei de munte sunt
diferitele specii de iepuri şi galinacee. În unele zone însă acestea pot fi înlocuite de alte specii
de talie mijlocie, cum ar fi marmota, ungulatele (de obicei puii) sau chiar şerpii. Consumă şi
leşuri, mai ales iarna.
Adulţii de acvilă de munte, în afară de populaţiile cele mai nordice, sunt sedentare.
Juvenilii şi imaturii se mişcă mai mult. Dispersia imaturilor în Europa de Vest acoperă distanţe
mai scurte în toate direcţiile, tinerii populaţiilor nordice şi estice se mişcă mai mult, acoperind
distanţe mari cu o direcţionare sudică sau sud-vestică. De exemplu o acvilă tânără inelată în
Finlanda a fost recapturată la Cluj Napoca în 2003, la o distanţă mai mare de 3000 de km.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Cele mai importante factori periclitanţi identificate în România sunt deranjul
neintenţionat, cum ar fi turismul necontrolat, practicarea unor sporturi extreme (alpinism,
zborul cu parapanta), practicarea de motosporturi, sau deranjul localnicilor; deranjul
intenţionat (de exemplu de ciobani), braconajul şi jefuirea cuiburilor.
Alţi factori negativi posibili, deocamdată neidentificate, sunt otrăvirea păsărilor
răpitoare, electrocutarea pe stâlpi de medie tensiune, coliziunea de eoliene sau pierderea
habitatului din cauza construcţiilor sau a plantaţiilor forestiere.
Soluţia pentru protecţia speciei ar fi în primul rând educarea localnicilor, a turiştilor, a
practicanţilor sporturilor extreme şi a vânătorilor. Controlarea turismului de masă în rezervaţii
şi păzirea cuiburilor poate fi de asemenea benefică. În cazul construcţiei eolienelor şi a
clădirilor, respectiv a plantării pădurilor în zonele neîmpădurite din apropierea zonelor
stâncoase, cererea opiniei experţilor ar ajuta mult la salvarea speciei.
Acvila de munte este o specie protejată de lege şi considerată Monument al Naturii.
105
Minuniţă - Aegolius funereus (Linnaeus, 1758) - Tengmalm‟s owl
Descriere şi identificare
Are lungimea de 24-26 cm, anvergura este de 54-62 cm, este o bufniţă un pic mai
mare, decât cucuveaua. Este predominant maro închis des pătat cu alb. Capul este relativ mare
şi lat, discul facial alb este colţuros şi are un contur negru, ciocul şi irisul sunt galbene.
Sprâncenele sunt albe şi par ridicate, astfel faţa minuniţei este caracteristică şi inconfundabilă.
Sexele sunt similare.
Adulţii au partea dorsală maro închis dens pătată cu alb (remigele, tectricele etc. Au
vârfurile albe). Remigele şi codalele sunt maro cu pete albe, care formează 4-5 linii albe
întreruptă pe coadă şi aripa deschisă. Pieptul, abdomenul şi părţile laterale sunt alb murdare cu
pete dense şi şterse de culoare maro-ruginiu.
Juvenilii sunt mult mai închişi la culoare, capul, partea dorsală şi laterală, abdomenul
şi pieptul sunt nepătate, astfel cu excepţia remigelor şi codalelor (care sunt asemănătoare
adulţilor) pasărea este maro închis uniform. Discul facial este maro, doar mustaţa şi
sprâncenele sunt albe.
Sunetul este distinctiv, constă într-o serie rapidă de fluierături joase, de obicei 6-10
sunete, uşor ascendente ca tonalitate spre final: „pupupupupu”.
Habitat Bufniţă specializată pe păduri dense de conifere (preferabil molid) din taiga nordică şi
regiunile montane temperate pe alocuri cu poieniţe. De multe ori este prezent şi în păduri
mixte cu Pinus, Betula (carpen), Fagus (fag) şi Populus (plop). În munţii Europei centrale
trăieşte la altitudini între 1100-1800 m. Cuibăreşte aproape exclusiv în scorburile părăsite de
ciocănitoarea neagră, este strâns legată de prezenţa acestei specii. Habitatul preferat este
complex şi divers, are nevoie de porţiuni de păduri dense, dar şi de poieniţe şi luminişuri
înconjurate de puieţi, respectiv porţiuni cu vegetaţie mică şi densă (arbuşti, tufe, ferigă).
Juvenilii hoinăritori pot fi văzuţi şi în parcuri şi grădini.
Distribuţie
Cuibăreşte în toate ţările europene cu excepţia Insulelor Britanice, în număr mare în
Norvegia, Suedia, Finlanda, Rusia, Germania, România. Distribuţia minuniţei în România este
uniformă, însă pretutindeni este o specie rară. Este prezent în pădurile de conifere între 1100 şi
1800 m înălţime.
Populaţie
Populaţia europeană este apreciată între 110 000- 350 000 de perechi. În unele ţări
specia este în declin, în altele în creştere, în ansamblu populaţia continentală este aparent
stabilă. În ţara noastră cuibăresc 6 000-10 000 de perechi, numărul lor este stabil. Această
populaţie este foarte importantă în regiunea Europei Centrale, este importantă şi pe plan
continental.
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte în mare parte cu micromamifere (şoareci, chiţcani, etc.), păsări mici (sturz
cântător, piţigoi, mugurar, cinteză etc.) rareori lilieci. Vânează în principal în timpul nopţii, dar
în perioada de împerechere şi în zori sau în timpul zilei. Vânează din pândă, când a observat
prada o localizează exact prin mişcarea laterală, verticală şi rotirea capului, după care se
lansează în zbor şi o prinde. Păsările sunt prinse de obicei din zbor activ, nu din pândă. Este
cunoscut şi fenomenul canibalismului, uneori puii mai slabi sunt mâncaţi de către părinţi sau
fraţi.
Este o pasăre solitară, în mare parte monogamă, dar apare şi polighinia şi poliandria.
În afara sezonului de împerechere masculii sunt teritoriali iar femelele nomazi. Densitatea
cuibăritoare este foarte variabilă, distanţa dintre cuiburi variază între 250 m şi 3,5 km.
Se odihneşte în timpul zilei ascunsă în coroana densă a copacilor, aproape de trunchi,
rareori în scorburi. În sezonul de reproducere se odihneşte în apropierea cuibului.
Masculul prin strigătul nupţial atrage femelele, după un duet „cântat” de cele două
sexe masculul oferă mai multe scorburi, dintre care femele alege locul final al cuibului. Cele
3-7 (1-10) ouă sunt depuse în martie, incubaţia durează 28 zile. Doar femela hrăneşte puii,
masculul vânează şi acumulează un depozit de hrană. Îşi apără activ cuibul, atacă animalele
106
(veveriţă, jder, cerb etc.) care se apropie prea tare. Juvenilii devin independenţi la vârsta de 7-8
săptămâni.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Minuniţa este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia habitatelor
adecvate. În România intensificarea alarmantă a exploatărilor forestiere din ultimii ani
reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a acestei
specii în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii
pădurilor. Minuniţa ocupă scorburile artificiale, astfel cu amplasarea multor scorburi se pot
coloniza şi porţiuni de păduri mai tinere, lipsite de scorburi, ori se poate stabiliza sau mări
populaţiile din pădurile suboptime, cu puţine scorburi.
Ciocănitoare de munte - Picoides tidactylus (Linnaeus, 1758) - Three-toed Woodpecker
Descriere şi identificare
Are o lungime de 21-22 cm, anvergura este de 32-35 cm. Este cu aproximativ 10%
mai mic decât ciocănitoarea pestriţă mare. Această specie de ciocănitoare are doar trei degete,
caracter foarte rar printre păsări. Ciocul este ascuţit, capul relativ mare. Penajul este alb negru,
spre deosebire de celelalte specii de ciocănitori, lipseşte culoarea roşie din penaj. Pe partea
laterală a capului sunt trei dungi negri longitudinale separate de două dungi albe. Pieptul este
alb, abdomenul şi părţile laterale sunt barate fin cu negru, care de la distanţă pot părea gri.
Ceafa, scapularele şi supracodalele sunt negri, codalele sunt negri pătate cu alb, aripa deschisă
formează dungi albe. Codalele sunt albe barate cu negru. Spatele subspeciei tridactylus este
albă spre deosebire de subspecia alpinus al cărui spate albe este des dungat transversal cu
negru.
Creştetul masculului adult este galben, pătat cu negru. Creştetul femelei este negru,
pătat cu alb. Juvenilii au creştetul galben la ambele sexe, părţile albe au o nuanţă gri mai
accentuată decât în cazul adulţilor.
Habitat Este o specie rezidentă în Europa, ocupă două grupe de habitate distincte: în zona
boreală/arctică habitate de şes; în zona temperată păduri montane. În regiunile boreale
cuibăreşte în pădurile taiga, de multe ori în porţiuni mlăştinoase de păduri. În regiunile
temperate este o specie montană, specializată pe păduri bătrâne de molid, dar o putem întâlni
şi în pădurile subalpine de mesteacăn. Prezenţa sa depinde de cantitate lemnului mort în
pădurea respectivă. Preferă zonele de păduri cu pante abrupte. Pentru cuibărit alege porţiunile
mai deschise de păduri, de exemplu cu căderi de copaci cauzate de vânt sau avalanşe.
Distribuţie
Ciocănitoarea de munte cuibăreşte în aproape toate ţările Europene, în densităţi mai
mari în ţările nordice. Cele mai mari populaţii trăiesc în Rusia, Finlanda, Norvegia, România,
Austria. În ţara noastră este o specie greu de observat cu distribuţie uniformă în pădurile
conifere din Carpaţi.
Populaţie
Populaţia europeană este estimată la 350 000- 1100 000 de perechi, trendul este
necunoscut. În România cuibăresc aproximativ 15 000-20 000 de perechi, numărul lor este
stabil. Această populaţie este una dintre cele mai mari din Europa, astfel având o importanţă
deosebită pe plan continental.
Ecologie şi comportament
Mănâncă predominant insecte, larvele şi adulţii coleopterelor xilofage. Se hrăneşte de-
asemenea cu insectele din muşchi şi licheni, cu furnici şi larvele lor din muşuroaie, cu omizi,
muşte, viespi, păianjeni. Se hrăneşte pe copaci morţi şi vii, în timpul iernii la înălţimi mai
mici. De multe ori consumă zeama copacilor. Urmele circulare ale ciocănirii pe trunchiul
copacilor sunt caracteristice speciei. Deseori cojeşte scoarţa copacilor.
Este o specie predominant solitară, teritorială pe tot parcursul anului. Este monogamă,
perechile pot fi împreună şi în afara sezonului de reproducere. Este destul de curajos în
prezenţa omului, poate fi apropiat până o distanţă de 5 m sau mai aproape. Dacă se simte
107
ameninţat, îşi ridică penele creştetului şi scoate sunete de alarmă sau se ascunde în spatele
copacilor.
Teritoriile sunt demarcate prin darabană, care se pot auzi mai ales dimineaţa devreme,
uneori şi toamna. Când un mascul rival pătrunde în teritoriu, masculul adoptă o postură
ameninţătoare cu corpul, gâtul întins, ciocul ridicat care este de multe ori acompaniat de
legănatul capului.
Femelele sunt atrase de darabană. Comportamentul nupţial constă în zboruri nupţiale
alcătuite din goane aeriene, în legănatul capului, în „duete” de darabană „cântate” după apus
de soare. Scorburile sunt excavate la 1-10 m înălţime, cu intrarea spre sud. Cele 3-5 (-7) ouă
sunt depuse în luna mai. Incubarea durează 11 zile şi este efectuată de ambele sexe. Puii sunt
îngrijiţi de în măsură egală ambele părinţi. În primele săptămâni cuibul este păzit riguros.
Când puii sunt mai mari, stau împreună pe o creangă în apropierea cuibului, în caz de pericol
toţi se înghesuie în scorbură. Juvenilii devin independenţi la vârsta de aproximativ o lună.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Ciocănitoarea de munte este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia
habitatelor adecvate. În România intensificarea alarmantă a exploatărilor forestiere din ultimii
ani reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a
speciei în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii
pădurilor. Este importantă prezenţa copacilor bătrâni şi cantitatea ridicată de lemn mort,
respectiv diversitatea structurii pădurii, prezenţa locurilor mai deschise şi a poienilor. Şi în
cadrul practicilor silvice prezente se poate îmbunătăţi calitatea habitatului forestier relativ cu
efort mic prin lăsarea câtorva arbori bătrâni sau moarte în cursul exploatărilor, respectiv prin
lăsarea lemnului mort în pădure. Astfel ciocănitoarea de munte poate ocupa habitate forestiere
anterior inadecvate, iar aceste practici sunt benefice şi multor altor specii, cauzând creşterea
biodiversităţii, astfel valoarea ecologică şi conservaţională a ariei respective.
Sfrâncioc roşiatic - Lanius collurio (Linnaeus, 1758) - Red-backed Shrike
Descriere şi identificare
Are lungimea de 17 cm, anvergura este de 24-27 cm. Este o pasăre cântătoare adaptată
secundar la o viaţă de răpitor. Are ciocul scurt şi puternic, cârligat. Coada şi aripile sunt relativ
lungi.
Masculul adult are pieptul, burta, flancurile şi regiunea anală alb-roz. Bărbia şi partea
inferioară a obrazului sunt albe. Fruntea, creştetul, ceafa şi gâtul posterior sunt gri. Ciocul şi
picioarele sunt negri. Pe obraz se întinde o bandă neagră de la baza ciocului peste ochi până la
tectricele auriculare. Spatele şi supraalarele sunt roşu-castaniu, remigele sunt negre. Târtiţa
este gri, coada este alb negru, cu două pete albe pe părţile laterale ale bazei.
Părţile inferioare ale femelei adulte sunt albe fără nuanţă roz, cu striaţii transversale
fine de culoare maro deschis. Capul este maro-gri deschis, lipseşte marcajul capului specific la
masculi. Ciocul este negricios, tectricele auriculare sunt maro închis. Spatele este maro
uniform, târtiţa maro gri, coada prezintă acelaşi marcaj ca la masculi.
Juvenilii sunt asemănători femelelor. Ciocul lor este mai deschis, dungile transversale
de pe piept, abdomen şi flancuri sunt mai dense puternice. Spre deosebire de femele, juvenilii
au striaţii transversale maro deschis şi pe spate.
Habitat
Trăieşte în regiunile cu climat temperat, mediteranean şi de stepă, mai ales în zone
continentale colinare de şes. Cuibăreşte în regiuni deschise, terenuri agricole cu tufişuri cu
spini (măceş, porumbar, păducel) şi în luminişuri. Preferă climatul cald, uscat sau chiar semi-
arid, cu multă soare, dar are nevoie şi de locuri umbrite. Favorizează câmpiile, fâneţele,
păşunile plate sau uşor înclinate cu tufe împrăştiate. Poate cuibări şi în grădini sau livezi.
Distribuţie
Sfrânciocul roşiatic este o specie larg răspândită pe continent, cuibăreşte în toate ţările
europene. Cele mai mari populaţii sunt în Rusia, România, Bulgaria, Spania, Turcia etc. Se
distribuie uniform în zonele deluroase cu terenuri agricole mixte cu păşuni şi pajişti din
108
Transilvania şi Moldova. În Ţara Românească este mai rar din lipsa habitatelor
corespunzătoare.
Populaţie
Populaţia europeană este foarte mare, este estimată la 6,3-13 milioane de perechi. În
unele ţări numărul lor creşte, în altele cade, în ansamblu este în declin moderat. Populaţia din
România este estimată între 1.380.000 - 2.600.000 de perechi cuibăritoare şi este în creştere.
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte cu insecte, mai ales cu gândaci, pe care de multe ori le depozitează
împunse pe spinii unei tufe. Fiind o pasăre răpitoare din punct de vedere ecologic, se hrăneşte
şi cu prade mai mari decât nevertebratele (micromamifere, păsări şi reptile). De obicei vânează
din pândă, stând pe o tufă sau stâlp, de unde efectuează zboruri scurte pentru a prinde prada.
Insectele zburătoare sunt prinse după o scurtă goană aeriană. Dieta constă în greieri, lăcuste,
viespi, albine, fluturi, omizi, libelule, furnici, păianjeni, miriapode, râme, moluşte, şoareci,
guzgani, broaşte, păsări (de obicei pui dar şi adulţi), şopârle, mici şerpi. Aripile şi picioarele
insectelor de obicei sunt smulse înaintea consumării. Rareori mănâncă şi fructe (cireşe, măceş,
soc etc.).
Este o specie solitară pe tot parcursul anului, însă rareori se pot forma cete mici. Este
teritorială, şi pe arealul de iernat. Mărimea teritoriului variază între 0,25-3,4 ha. Fidelitatea
faţă de teritoriul avut în anul anterior depinde de calitatea acestuia, păsările care s-au reprodus
cu succes, în anul următor se întorc în acelaşi teritoriu.
Masculii cântă de pe marginile teritoriului, mişcându-se permanent, astfel delimitând
clar marginile ariei apărate. Când este agitat (din cauza unui mascul rival sau răpitor) îşi mişcă
coada sus-jos şi în lateral scoţând sunete tăcănitoare. Rivali sunt atacaţi şi alungaţi cu zboruri
din picaj.
Este monogamă. Femelele sunt atrase de cântecul masculului. În cursul formării
perechilor au loc goane aeriene, după care masculul zboară înainte şi înapoi într-o linie
undulatoare în faţa femelei. Locaţia cuibului este aleasă de femelă, cuibul este construit de
ambele sexe ascuns în interiorul tufelor spinoase. Cele 3-7 (-9) ouă sunt depuse în luna mai.
Numai femela cloceşte timp de 14-16 zile. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, la început hrana
este procurată numai de mascul. Puii din a doua generaţie sunt îngrijiţi în general doar de
femelă. Devin independenţi la vârsta de 3-4 săptămâni, dar familia rămâne împreună şi după
acesta.
Sfrânciocul roşiatic este o pasăre migratoare, iernează în Africa tropicală.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Deşi populaţia sfrânciocului roşiatic din România este în creştere, habitatele preferate
de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice care susţin o
biodiversitate valoroasă. Principalul factor ameninţător este dispariţia habitatelor mozaice. În
principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de agricultură se schimbă peisajul,
dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni cu vegetaţie densă etc. Acest caracter mozaic al
peisajului (fâneţe cu grupuri de copaci, păşuni cu livezi, teren agricol cu vegetaţie naturală
(tufe)) este esenţial pentru ciocârlia de pădure.
Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a ţării. Datorită extinderii
aşezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a reţelei de drumuri, peisajul va fi tot mai
fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate.
Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea
stării de conservare a speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de management
adecvat al ariilor protejate.
Ciocârlie de pădure - Lullula arborea (Linnaeus, 1758) - Woodlark
Descriere şi identificare
Are lungimea de 15 cm, anvergura este de 27-30 cm. Coada este scurtă, aripile sunt
late şi rotunjite, ciocul e subţire. Sprâncenele albe se unesc în formă de „V” pe ceafă. Sexele
sunt similare. Spre deosebire de majoritatea speciilor de ciocârlii coada nu are alb pe rectricele
externe, doar o dungă deschisă la vârf. Spatele, creştetul şi partea posterioară a gâtului sunt
109
maro cu striaţii negre. Remigele sunt maro uniform, supraalarele primare închise la culoare
sunt bordurate de alula şi vârfurile albe ale supraalalelor formând un marcaj alb-negru
contrastant la îndoitura aripii. Tectricele auriculare sunt maro-roşiatic înconjurate cu alb
(sprânceana, mustaţa). Pieptul este alb cu dungi maro închise longitudinale. Bărbia şi burta
sunt albe.
Juvenilii sunt mai pali datorită vârfurilor albe a penelor de pe spate aripa posterioară.
Cântecul constă în perechi de note melodice sonore, care încep într-o manieră mai
nesigură, dar apoi se accelerează şi cresc ca intensitate, scăzând în acelaşi timp ca tonalitate:
„tii-li, tiu-li, tiu-li, tiu-li, tiutiutiutiutiu”
Habitat Cuibăreşte în regiunile temperate şi mediteraneene ale Europei între izotermele de 17-
31oC a temperaturii medii a lunii iulie. Arealul speciei se întinde parţial şi în zona boreală şi de
stepă. Evită locurile friguri extreme, vânturi severe şi cantităţi mari de precipitaţii, ca şi
regiunile aride şi fierbinţi. Preferă microclimatul cald, zonele deschise cu arbuşti şi copaci
răsfirate, liziere, crânguri şi dumbrăvi. Poate fi prezent şi în locuri umede, mlăştinoase sau
terenuri agricole. Preferă peisajul colinar în faţa celui de şes. Adesea cuibăreşte în livezi sau în
vie.
Distribuţie
Ciocârlia de pădure este larg răspândită pe continent, cuibăreşte aproape în toate ţările
europene, în special în zone colinare şi depresiuni dar prezent şi în zone muntoase de
altitudine mică şi mijlocie. Populaţiile cele mai mari sunt în Italia, Rusia, Spania, Turcia,
Franţa, Bulgaria etc. Larg răspândit şi în România, însă abundenţa locală diferă semnificativ
între diferitele zone ale ţării.
Populaţie
În Europa cuibăresc 1,3-3,3 milioane de perechi, efectivul speciei este stabil. Populaţia
din România este apreciat a fi între 65,000 - 87,000 de perechi şi este în creştere uşoară.
Ecologie şi comportament
În sezonul de reproducere mănâncă în principal păianjeni şi insecte de mărime medie,
în restul anului seminţele domină dieta. Hrana este culeasă de sol şi de pe părţile oase ale
plantelor. Mănâncă libelule, greieri, lăcuste, coleoptere, omizi, furnici, diptere, himenoptere,
miriapode melci şi râme.
E mai puţin gregară decât celelalte specii de ciocârlii, în afara sezonului de
reproducere poate fi văzut în cete formate din 10-30 de exemplare. În sezonul de reproducere
este solitar şi teritorial, prezintă o agresivitate ridicată faţă de intruşi. Adeseori mai multe
perechi cuibăresc aproape unul de celălalt. Densitatea speciei variază între 0,1-7,7 perechi pe
km2. În teritoriu trebuie să fie câteva copaci potrivite, despre care masculii cântă şi inspectează
teritoriul.
Masculii cântă de pe un copac sau din zbor: se înalţă în formă de spirală dup ce se
roteşte la o înălţime de maxim 100 m. Intensitatea cântecului dimineaţa este maximă, rareori
cântă şi în timpul nopţii. Uneori perechile se pot formaşi în timpul migraţiei. În cadrul
comportamentului nupţial sunt frecvente urmăririle aeriene. Dacă femela acceptă masculul,
acesta cântă în zbor şi de mai multe ori consecutiv aterizează pe sol, lângă femelă. Masculii
păzesc femelele de masculii învecinaţi, care încearcă să copuleze cu câte mai multe femele
posibil. De obicei înainte să-şi ia zborul de pe cuib, se îndepărtează la 10-15 m pe sol de
acesta, ca să nu-şi dezvăluie locaţia cuibului pentru răpitori. În caz de pericol stă nemişcat pe
sol după ce încet se ascunde în vegetaţie sau zboară pe un copac.
Cele 3-5 (2-6) ouă sunt depuse la începutul lunii aprilie în coibul construit pe pământ.
Numai femela cloceşte timp de 12-15 zile, puii se dezvoltă în 10-13 zile. Femelele de obicei
încep depunerea unei a doua generaţii de ouă după ce puii au părăsit deja cuibul, dar încă nu
sunt independenţi. În acest timp puii din prima generaţie sunt hrăniţi doar de mascul. Familiile
stau împreună până începerea pasajului de toamnă.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Deşi populaţia ciocârliei de pădure din România este în creştere, habitatele preferate
de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice care susţin o
biodiversitate valoroasă. Principalul factor ameninţător este dispariţia habitatelor mozaice. În
110
principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de agricultură se schimbă peisajul,
dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni etc. Acest caracter mozaic al peisajului (fâneţe cu
grupuri de copaci, păşuni cu livezi, teren agricol cu vegetaţie naturală (grupuri de copaci,
tufe)) este esenţial pentru ciocârlia de pădure.
Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a ţării. Datorită extinderii
aşezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a reţelei de drumuri, peisajul va fi tot mai
fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate. Un pericol real pentru păsările cuibăritoare pe
sol reprezintă şi numărul alarmant de mare al câinilor şi pisicilor vagabonzi, care de multe ori
îşi procură hrana din natură, distrugând cuiburile ciocârliilor (şi a altor specii cuibăritoare pe
sol).
Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea
stării de conservare a speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de management
adecvat al ariilor protejate.
Şerpar - Circaaetus gallicus (Gmelin, 1788) - Short-toed Eagle
Descriere şi identificare
Este o specie de talie mare cu aripi late. Coada este lungă şi cu formă pătrată când este
ţinută închis. Lungimea cozii este identică sau este puţin mai scurtă decât lăţimea aripii. Capul
este mare, ceea ce se vede şi în zbor; păsările aşezate par să aibă capul aproape ca bufniţele.
Irisul este galben şi picioarele sunt gri la toate vârstele. Linia terminală a aripii este dreaptă
chiar şi atunci când pasărea îşi ţine aripa puţin arcuită. Acest fapt se datorează remigelor
primare interioare destul de lungi.
Partea inferioară a aripii şi corpul sunt albe, acestea fiind cele mai importante chei de
determinare. Supraalarele sunt mai deschise decât restul aripii fiind în contrast cu acestea.
Partea superioară a aripii este maronie, iar pe coadă se văd 3 benzi late, aşezate în mod
uniform. Vârful remigelor primare exterioare sunt gri închise.
Pe corp există pete maronii a căror mărime şi număr variază mult. Juvenilii de obicei
sunt mai deschise la culoare decât adulţii fiindcă au pete mai mici şi mai deschise la culoare.
Remigele sunt dungate, intensitatea dungilor este mai evidentă la adulţi.
Majoritatea păsărilor au capul maroniu, dar există şi indivizi (mai ales juvenili) cu capul alb.
Coloritul adulţilor variază de la indivizi aproape albe până la cele des pătate, la care domină
culoarea maronie.
Sexele nu diferă în colorit. Femela este mai mare decât masculul, dar această cheie de
determinare poate fi folosit doar atunci, când perechea este văzută împreună.
Anvergura aripii: 162-178 cm; lungimea corpului: 62-69 cm; greutatea: 1400-1800 g.
Habitat Cuibăreşte în zonele muntoase xerofile cu stâncării, unde găseşte păduri cu copaci
bătrâne pentru favorabili pentru amplasarea cuibului şi habitate cu reptile, hrana lui preferată.
În estul Europei cuibăreşte şi în alt tip de habitat: în zone muntoase cu multă pădure şi păduri
de şes etc.
Distribuţie
Este o specie care cuibăreşte în Eurasia şi nordul Africii. Arealul de răspândire nu este
uniformă. Limita estică a arealului de răspândire a populaţiei vestice este Centrul Asiei, dar
există şi două populaţii izolate: în centrul Republicii China şi pe Subcontinentul Indian. În
Europa cuibăreşte în partea sudică şi estică a continentului, cele mai mari populaţii fiind în
Franţa, Spania şi Rusia.
În România distribuţia şerparului nu este uniformă, majoritatea populaţiei cuibăreşte
în sud – vestul ţării, Muntenia şi Dobrogea. Există populaţi punctiforme în zonele de deal în
Transilvania, Banat şi Moldova. Izolat cuibăreşte în Carpaţii Orientali Meridionali şi Munţii
Apuseni dar cu densitate foarte redusă. Lipseşte din zonele întinse fără păduri şi altitudini
peste 1700 m.
111
Populaţie
Populaţie mondială: 5.900 – 14.000 perechi
Pe baza celor mai recente evaluări efectuate de Asociaţia Grupul Milvus, populaţia din
România se situează între 300-500 de perechi cuibăritoare.
Populaţia şerparului se află intr-un regres numeric în Europa, dar populaţia globală este
considerat stabilă. Nu există date asupra dinamicii populaţiei în România.
Ecologie şi comportament
Şerparul cuibăreşte solitar, este o specie teritorială, masculii păzesc teritoriul atacând
intruşii. Îşi construieşte cuibul pe copac, de obicei pe vârful acestuia.. Cuibul este o construcţie
mică comparativ cu mărimea speciei. Preferă copaci bătrâne şi înalte pentru cuibărit sau cele
de la lizieră, de unde păsările au posibilitatea să vadă la distanţă mare. Cuibul este construit
din crengi şi este încăptuşit cu frunze verzi care sunt înprospăţite de-a lungul cuibăritului.
Zborul nupţial se poate observa mult înainte a depune ouăle. Păsările sosesc în martie-
aprilie şi oul este depus doar în luna mai. Prolificitatea este foarte scăzută, femela depune un
singur ou mare comparativ cu mărimea ei. Oul este de culoare alb murdar. Incubaţia durează
destul de mult (45 zile), iar puiul eclozat este deosebit de dezvoltat. Incubaţia este asigurată de
ambele părinţi, cu precădere de femelă. Creşterea puiului este foarte lentă, durează 68-70 de
zile. Până în momentul de faţă nu au fost efectuate studii referitoare la succesul de reproducere
în România. Nu cuibăreşte în fiecare an, există ani în care păsările sunt prezente, se comportă
teritoriali dar nu cuibăresc. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3 ani.
Hrana şerparului este constituit aproape în exclusivitate din reptile, mai ales şerpi pe
care le prinde din zbor staţionar. Uneori prinde şi mamifere mici, insecte de talie mică,
amfibieni păsări.
Marea majoritate a populaţiei din Europa este migratoare. Populaţia din China este
migratoare, iar cel din India este sedentară. Păsările de la noi petrec iarna în regiunea
subtropicală a Africii sud de deşertul Sahara. Este relativ comun ca perechea să migreze
împreună. Păsările tinere migrează mai târziu decât adulţii. Fiind o specie de talie mare cu
zbor planat, în timpul migraţiei ocoleşte suprafeţele mari de apă unde nu există curenţi
ascendenţi şi foloseşte coridoarele de migraţie ca strâmtorile Gibraltar, Italia-Malta şi Bosfor.
Populaţia din România migrează spre Bosfor şi probabil prin Italia.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea
habitatelor prin pierderea locurilor de cuibărit şi/sau de procurare a hranei. În afara de această
problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservaţională: împuşcarea
exemplarelor pe căile de migraţiei.
Erete de stuf - Circus aeruginosus (Linnaeus 1758) - Marsh Harrier
Descriere şi identificare
Este cea mai mare specie de erete din Europa. Dimorfismul sexual în ceea ce priveşte
coloritul penajului este caracteristic şi la această specie ca şi la toate celelalte specii de ereţi.
Masculul adult are un colorit general maro cu gri şi cremă. Capul este de gri-albăstrui
cu striaţii longitudinale de culoare mai închisă, spatele este maro culoarea continuând şi pe
partea proximală a părţii dorsale a aripii. De sus majoritatea remigelor sunt de o culoare gri
deschis, făcând excepţie doar primele 5-6 remige primare care sunt negre. În zbor, pe partea
ventrală pasărea este mai mult sau mai puţin de o culoare cremă uniformă, cu burta şi
flancurile cu un ton maroniu roşcat. Coada este gri. Femela este de o culoare generală de maro
foarte închis cu pete de culoare cremă deschisă pe cap şi pe umeri, aceste pete ocazional au o
culoare aproape albă.
Anvergura aripii: 110 – 130 cm; Lungimea corpului: 48 - 56 cm
Habitat
Specie specializată pe zone umede, mlăştinoase întinse, cu vegetaţie bine dezvoltată.
Cuibul este construit în cazurile tipice în stufăriş aproape de suprafaţa apei. Ocazional se
stabileşte şi în habitate atipice cuibărind în zone agricole sau pajişti cu vegetaţie înaltă, şi în
aceste cazuri preferă însă apropierea unor zone umede.
112
Distribuţie
Specia este răspândită în principal în zona cu climă temperată, dea lungul latitudinii
medii al Eurasiei. Pe lângă acesta, mai întâlnim unele populaţii şi în regiunea mediterană şi
boreală. Este o pasăre caracteristică Palearcticului de Vest. Cea mai vestică populaţie se
găseşte în Portugalia, spre est arealul se extinde mult peste Munţii Urali până la partea estică a
Kazahstanului. Populaţii izolate re regăsesc şi în nordul Africii, cu precădere în Maroc,
Algeria şi Tunisia.
Populaţie
Populaţie mondială: 500.000 – 2.000.000 perechi
Populaţia Europeană: 93.000 – 140.000 perechi
Populaţia din România: 1.700 – 2.500 perechi
Trendul populaţiei globale este una pozitivă cu o uşoară creştere permanentă, nu dispunem
date pe baza cărora ar fii posibil determinarea trendului momentan al speciei în România.
Ecologie şi comportament
Este o pasăre care trăieşte în perechi izolate, dar care în locuri favorabile cu loc de
cuibărit şi hrană suficientă (de exemplu Delta Dunării), poate cuibării în densităţi destul de
ridicate sau în cazuri rare în mici semi-colonii răzleţe.
Clocitul începe în luna aprilie sau mai, fiind anticipată de zborul nupţial sincronizat şi
spectaculos al cuplului. Depunerea pontei se face în cuibul construit în principal de femelă - de
obicei din stuf şi crengi subţiri – în stufăriş sau alte plante înalte care oferă un camuflaj bun
cuibului, fiind folosit doar pentru un singur sezon. Ponta constă de regulă din 3-6 ouă, a căror
incubaţie este de 31-38 zile. Puii părăsesc cuibul în aproximativ 35-40 zile şi devin
independenţi după două-trei săptămâni. Masculii pot fi şi poligami, caz în care, pe perioada
incubaţiei hrănesc două femele mai apoi puii din cele două cuiburi.
Este o specie parţial-migratoare. Păsările din sudul Europei petrecând iarna în europa
în zona Mării Mediteraniene, populaţiile din nord migrează pentru iernat pe continentul
african, la sud de Sahara, iar cele din Asia iernează pe subcontinentul Indian. Migrează în
exemplare solitare sau grupuri răzleţe de câteva indivizi, folosind trecătorile de la Gibraltar,
Bosfor dar şi traseul Italia-Malta.
Din punct de vedere a hranei, eretele de stuf este un oportunist de succes, compoziţia
hranei depinzând în mare parte de sursele trofice existente, în cazuri ideale preferă ca pradă
specii de păsări de mărime mică-mijlocie.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Este o specie cu o distribuţie largă, cu un trend global pozitiv şi cu o populaţie stabilă
(sau în uşoară creştere) pe plan naţional. Nu necesită măsuri de conservare specifice, din cauza
ecologiei speciei este sensibil la pierderea habitatelor umede din cauza desecării sau drenării
zonelor umede.
Erete vânăt - Circus cyaneus (Linnaeus 1766) - Hen Harrier
Descriere şi identificare Este a doua specie de erete ca mărime din Europa. Dimorfismul sexual în ceea ce
priveşte coloritul penajului este caracteristic şi la această specie ca şi la toate celelalte specii de
ereţi. Masculul adult are un colorit general gri deschis albăstrui cu alb şi puţin negru. Capul,
gâtul, guşa, spatele şi partea dorsală a aripilor este de o culoare de gri-albăstrui în contrast cu
remigele primare exterioare negricioase şi cu supracodalele albe. Partea inferioară a aripii şi a
corpului este alb. Femela adultă seamănă mult cu femela eretelui sur şi cel alb, însă are aripi
mai late, partea inferioară a corpului este mai închis, subalarele aripilor de o culoare destul de
deschisă fără striaţii bine definite. Partea superioară are coloritul general maroniu cu excepţia
târtiţei, care este albă. Coada prezintă benzi de culoare mai închisă.
Anvergura aripii: 97 – 118 cm; Lungimea corpului: 45 - 55 cm
113
Habitat Specie specializată pe zone deschise ca pajişti, zone mlăştinoase întinse, zone agricole
etc. Cuibul este construit în cazurile tipice pe sol.
Distribuţie Specia are o răspândire holarctică uriaşă, cuibărind în Eurasia din Marea Britanie până
în peninsula Kamchatka, iar în America de Nord din Nord-vestul Mexicului până în Canada de
Nord. În Europa cele mai însemnate populaţii cuibăresc în Franţa, Finlanda, Suedia şi Marea
Britanie. Populaţia se răspândeşte în Europa Centrală şi de Sub în timpul iernării.
Populaţie Populaţie mondială: apr. 1.300.000 perechi
Populaţia Europeană: 32.000 – 59.000 perechi
Populaţia din România: doar oaspete de iarnă
Trendul populaţiei globale nu este cunoscută fiind în uşor declin în Europa, nu dispunem date
pe baza cărora ar fii posibil determinarea trendului populaţiei care iernează în România.
Ecologie şi comportament Este o pasăre care cuibăreşte în mici colonii răzleţe sau ocazional în perechi izolate. În
multe locuri la specie apare o tendinţă spre poligynie, regulat fiind prezente 2-3 femele pe un
mascul cuibăritor.
Clocitul începe între luna Aprilie şi Iulie depinzând de latitudine, în Europa cele mai
multe perechi încep sezonul de reproducere în Mai. Depunerea pontei se face în cuibul
construit pe sol în vegetaţie înaltă sau tufăriş, care oferă un camuflaj bun cuibului, fiind folosit
doar pentru un singur sezon. Ponta constă de regulă din 3-6 ouă depuse la un interval de 1-3
zile, perioada de incubaţie a fiecărei ouă este de 29-31 zile. Puii părăsesc cuibul în aproximativ
29-38 zile (masculii părăsind cuibul cu 2-3 zile înaintea femelelor) şi devin independenţi după
încă două-trei săptămâni.
Este o s pecie parţial-migratoare. Păsările din sudul Europei petrecând iarna în Europa
în zona Mării Mediteraneene, populaţiile din nord migrează spre sudul Europei şi extremitatea
nordică a continentului african.
Din punct de vedere a hranei, eretele vânăt este un oportunist, cu o preferinţă spre
mamifere mici până la talia unei iepuri tinere.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Este o specie cu o distribuţie largă, cu o populaţie cât de cât stabilă (sau în uşor declin)
pe plan European. Nu necesită măsuri de conservare specifice în România.
Ieruncă - Bonasa bonasia (Linné, 1758) - Hazel Grouse, Hazel Hen
Descriere şi identificare
Ierunca este cea mai mică specie din familia cocoşilor sălbatici, având lungimea de
numai 35-38 cm şi anvengura de 48-54 cm, greutatea de 0,3-0,5 kg. Cele două sexe sunt
relativ asemănătoare, partea superioară este predominant gri, pieptul şi abdomenul alb-gălbui
cu dungi transversale maro. Mustaţa este albă şi are un moţ erectibil pe creştet. Aripa este
maro, în zbor se vede o groasă bandă terminală neagră pe coada gri. Masculul este aproximativ
cu 10% mai mare decât femela şi se deosebeşte de aceasta prin bărbia neagră. Este o specie
destul de timidă, greu de observat, se ascunde în vegetaţia densă, adeseori aflăm de prezenţa ei
numai după sunet, care este un strigăt subţire, în caz de pericol un ciripit rapid. Cu putină
neatenţie de departe se poate confunda cu femela cocoşului de munte, dar talia mai mică şi
coada gri o deosebeşte de aceasta. Juvenilii sunt asemănători femelei dar sunt un pic mai
deschişi şi palizi la culoare.
Dacă este posibil, evită zborul, care este greoi şi are un zgomot specific speciei. De
obicei se lasă în zbor de pe copaci. Puii mici de doar câteva zile pot deja să efectueze zboruri
mai scurte.
Habitat Ierunca de obicei trăieşte în păduri de conifere mature nederanjate dar poate fi prezent
şi în păduri mixte sau de foioase, de exemplu în păduri de fag. De obicei preferă pădurile
închise cu molizi şi larici înalte, cu arini şi mesteacăn pe marginile poienilor. Îi plac pădurile
114
mai umede, de multe ori este prezentă în apropierea pârâurilor, izvoarelor montane. Are
nevoie de prezenţa tufărişului des (afine de exemplu), preferă de asemenea vegetaţiile de
tranziţie dintre diferite asociaţii arboroase. Nevoile speciei se schimbă pe parcursul anului,
doar un habitat foarte divers, aproape neatins poate satisface aceste nevoi.
Distribuţie
Ierunca este o specie sedentară, trăieşte în partea nordică a Eurasiei, Europa centrală şi
de Est. Este răspândita în pădurile taiga, în zona temperată este prezentă în munţi între
altitudini de 600-1800 m.
Populaţie
Populaţia europeană este mare, mai mult de 2,5 milioane de perechi şi reprezintă 25-
49% din populaţia mondială. În unele ţări trendul este negativ, dar datorita creşterii masive din
Rusia, populaţia europeană este în creştere moderată. În România trăiesc 10,000-13,000 de
perechi, populaţia este stabilă.
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte pe sol, este în mare parte vegatarian. Mănâncă muguri, frunze, flori,
seminţe, fructe de pădure, mai ales afine. Plantele preferate sunt arinul, teiul, alunele, afinele,
murul de pădure, frăguţe de pădure, măcrişul iepurelui etc. Hrana vegetală este completată cu
insecte, de cele mai multe ori furnici, gândaci şi diferite larve. În timpul iernii din cauza
stratului de zăpadă se hrăneşte în copaci cu seminţe, frunze şi muguri (salcie, mesteacăn, arin,
fag etc.).
De obicei se mişcă în perechi, care stau împreună pe tot parcursul anului, dar putem
să ne întâlnim şi cu exemplare singuratice. Iarna uneori formează grupuri mai mici. Este a
specie teritorială, mărimea teritoriului variază mult. În Europa Centrala în mediu trăiesc cinci
perechi pe un kilometru pătrat. Ierunca îşi apără teritoriul doar în timpul primăverii şi verii,
iarna poate să se mişte pe arii mai mari, dar primăvara se întoarce la teritoriul său.
Postura nupţiala este asemănătoare cocoşului de munte, capul ridicat, coada desfăcută,
aripile îndreptate spre pământ. Conflictele dintre masculi sunt rare, fiindcă rotitul se
desfăşoară separat, în perechi.
Ierunca este o pasăre monogamă. După împerechere de cele mai multe ori masculul
părăseşte femela, care creşte singur puii. Cuibăreşte pe pământ, diametrul cuibul este în jur de
20 cm, adâncimea 4-5 cm. Este căptuşită cu ierburi, frunze şi muşchi. Depune 7-11 ouă la un
interval de 1-2 zile între ele. Incubaţia de 25-27 zile începe cu depunerea ultimei ouă, ouăle se
eclozează în acelaşi timp. Puii în 24 de ore abandonează cuibul şi se hrănesc independent.
După câteva zile sunt deja capabili de zboruri mai mici. Ajung la mărimea finala în 30-40 de
zile, iar la vârsta de trei luni sunt total independenţi. Când puii sunt mai mari sau la sfârşitul
verii masculul se întoarce la familia lui, perechea se reasociază şi sunt împreuna pe tot timpul
iernii. Rareori perechea stă împreună cu juvenilii şi pe timpul iernii.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate Conform Uniunii Internaţionale de Conservarea Naturii (IUCN) ierunca este o specie
cu risc scăzut. Nu figurează în Convenţia de la Bonn privind conservarea speciilor migratoare
de animale sălbatice, nici în Convenţia de la Washington pentru comerţ cu specii pericilitate
(CITES). În tara noastră este specie ocrotită de lege.
In Romania ierunca poate fi vânată între 15 septembrie şi 15 decembrie. Metodele
principale pentru ocrotirea speciei sunt conservarea habitatelor şi restricţii mai severe la adresa
vânătorilor.
Buhă - Bubo bubo (Linnaeus, 1758) - Eagle owl
Descriere şi identificare
Având lungimea de 60-75 cm şi anvergura de 160-188 cm este cea mai mare specie de
bufniţă din Palearctic. Este în mare parte nocturnă, sexele sunt similare (masculii sunt un pic
mai mici), nu există variaţii sezonale.
Culoarea dominantă a păsărilor adulte este maro-gălbui. Partea dorsală este maro
închis, cu model negru-gri, asemănător scoarţei copacilor. Burta este galbenă cu striaţii fine
transversale negre. Gâtul şi pieptul este gălbui, des dungat cu negru. Această striaţie spre
115
abdomen devine mai rar. Discul facial este gri, ochii portocalii şi ciocul sunt foarte mari. Are
moţuri mari deasupra urechilor care se văd şi în zbor. La baza remigelor primare şi a celor
secundare exterioare este o pată galbenă mare, remigele sunt de culoare maro ruginii cu striaţii
transversale. Aripa inferioară este galben deschis.
Juvenilii sunt asemănători adulţilor, dar „urechile” sunt mai mici, iar culoarea este mai
pală, cu nuanţă gri mai accentuată, desenul penelor este mai ştearsă.
Specia are un strigăt puternic bisilabic caracteristic „u-huu”, care poate fi auzit de la
distanţe mari, chiar şi de la 5 km.
Habitat
Trăieşte în regiunea boreală, temperată şi cea de stepă, în regiuni naturale întinse şi
nederanjate de oameni, unde densitatea prăzii de talie mai mare este suficient de ridicată.
Astfel de zone există numai în regiunile unde densitatea localităţilor umane este scăzută sau
sunt zone îndeajuns de extinse inaccesibile oamenilor (în regiuni montane sau stâncoase, cu
păduri mari şi nederanjate). Necesită teren abrupt, de multe ori stâncos, cu mult material
lemnos mort şi multe peşteri, crăpături în stânci. Este importantă prezenţa apei în apropiere
(pâraie, râuri, mlaştini, terenuri inundabile, păşuni umede etc.). În timpul vânătorii are nevoie
de terenuri deschise (poieni, marginea pădurii, câmpuri) dar deseori vânează şi în pădurea
închisă.
Cuibăreşte pe stânci, copaci bătrâni (de cele mai multe ori brazi) în scorburi sau în
cuiburi de răpitori părăsite, rareori pe sol, sau ocazional în balastiere, cariere şi clădiri părăsite.
Distribuţie
Specia are o distribuţie uniformă în Europa, cuibăreşte în aproape toate ţările de la
sudul până în nordul continentului. Populaţii mai mari sunt în Cehia, Franţa, Germania,
Suedia, Spania etc. Distribuţia acestei specii este uniformă în Munţii Carpaţi şi în zonele de
deal bine împădurite, cum ar fi bazinele montane, Subcarpaţii şi pe alocuri Podişul
Transilvaniei.
Populaţie
În ţară cuibăresc 750-1000 de perechi, numărul lor este în uşoară creştere. Populaţia
europeană este estimată la 19,000-38,000 de perechi. Deşi numărul lor pe plan continental este
stabil, buha este o specie vulnerabilă şi periclitată, în multe ţări este în declin, care este
contrabalansat de creşterea populaţiei din alte regiuni. Datorită prezenţei în număr mare a
habitatelor de buhă, populaţia din România este important pe plan european şi efectivul
naţional este în creştere.
Ecologie şi comportament
Dieta constă în principal din mamiferi de la mărimea şobolanului de apă până la
iepure şi păsări de mărimea cuprinsă între cea a gaiţei şi a raţei mari. Porneşte la vânătoare
imediat după apus de soare, vânează în timpul nopţii dar în regiunile boreale poate vâna şi în
timpul zilei. Evită pădurile închise, de multe ori stă de pândă pe un loc mai ridicat şi de aici se
lansează în atac. Este un vânător foarte feroce, rareori omoară chiar şi vulpea sau alte specii de
răpitori, sunt cunoscute şi cazuri de canibalism.
Dieta constă în arici, iepuri, veveriţe, pârşi, hârciogi, şobolani, şobolan de apă, şoareci,
vulpe, marmote, păsări de apă (raţe, lişiţe etc.), alte păsări (fazani, cocoşi de munte, sturzi,
gaiţe, ciori, răpitoare etc.), reptile, amfibieni şi peşte.
Buha este o specie monogamă, perechile se formează pe toată durata vieţii. Este
solitară, mărimea teritoriului depinde de densitatea prăzii, variază între 12-20 km2. deseori îşi
împarte teritoriul cu acvile de munte sau codalbi. În timpul zilei se odihneşte solitar ascuns
între stânci, sau pe copaci, în locuri cu vizibilitate ridicată. Începând cu luna ianuarie masculul
efectuează zboruri de patrulă deasupra teritoriului şi în timpul zilei, iar în timpul clocirii stă în
apropierea cuibului.
Vocalizarea masculului începe în septembrie-octombrie şi îşi atinge apogeul în
decembrie-ianuarie. Acest strigăt atrage femela şi începe un duet de vocalizări între cele două
sexe. În timpul iernii perechea vizitează împreună locaţiile posibile a cuibului. După alegerea
locului femela stă acolo îndelungat, imitând poziţia de clocit.
116
Buha îşi apără activ teritoriul, goneşte orice animal care se apropie de cuib (ciori,
răpitori, cocoşi de munte, iepuri, capre negre, câini, etc.), uneori atacă chiar şi omul. În caz de
pericol imediat femela transportă puii într-un loc mai sigur.
Fiecare pereche are mai multe (3-4) locuri de cuibărit pe care le folosesc alternativ timp de
mai mulţi ani. Femela depune 2-4 (1-6) ouă în ianuarie (sfârşitul lui decembrie, începutul lui
februarie), incubarea durează 34-36 de zile, juvenilii devin independenţi la vârsta de 20-24
săptămâni. Prima împerechere are loc la vârsta de 2-3 ani. Puii sunt îngrijiţi de femelă,
juvenilii sunt dependenţi de părinţi până vârsta de 5 luni.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Buha este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia habitatelor
adecvate. În România intensificarea alarmantă a exploatărilor forestiere din ultimii ani
reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a buhei
în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii pădurilor.
Pentru protecţia mai eficientă a speciei sunt necesare cunoştinţe exacte despre populaţiile,
perechile cuibăritoare locale. În posesia acestor informaţii este necesară elaborarea şi
respectarea unui plan de management adecvat pentru aria protejată respectivă, care va aborda
corect aceste probleme şi va oferi soluţii de rezolvare, măsuri concrete şi eficiente de protecţie
ale habitatelor şi a buhei.
Ciuf de câmp - Asio flammeus (Pontoppidan, 1763) - Short-eared Owl
Descriere şi identificare
Este o bufniţă de mărime medie, are lungimea de 37-39 cm, şi anvergura este de 95-
110 cm. Are aripile relativ mai lungi şi mai înguste decât celelalte specii de bufniţe. Penajul
este deschis la culoare şi contrastant cu părţile mai închise. Discul facial este alb-gălbui, cu o
pată neagră în jurul ochiului. Moţurile sunt mici, greu vizibili, irisul este galben. Ciocul este
negru, penele din împrejurimea gurii sunt albe. Este specia cea mai diurnă dintre bufniţele
europene.
Culoarea de bază a părţilor dorsale ale adulţilor este galben-maroniu deschis. Partea
posterioară a capului şi gâtului, spatele şi tectricele sunt dungate cu maro închis, negru. Coada
este galben-portocalie cu 4-5 dungi transversale maro-negri. Remigele primare sunt galbene,
cu 2-3 linii negri pe vârf, astfel aripa posterioară este contrastantă şi caracteristică. Alula,
supraalarele mici şi mijlocii sunt de asemenea de culoare mai închisă decât restul aripii.
Remigele secundare sunt galbene cu benzi maro-negri, cu o bandă terminală albicioasă.
Pieptul este galben-maroniu, des dungat cu maro închis. Pieptul inferior şi abdomenul este alb,
aproape fără dungi. Aripa inferioară este albă, dungile negri a vârfului şi linia carpală neagră
sunt clar vizibile, la fel dungile închise ale cozii.
Juvenilii sunt asemănători adulţilor, dar coloritul penajului este mai închis şi mai puţin
contrastant. Discul facial este neclar, centrul negru este mai întins, părţile albe ale feţei nu sunt
evidente. Dungile de pe piept sunt mai rare şi mai şterse decât la sulţi, abdomenul şi pieptul
este mai închis la culoare.
Masculul scoate un strigăt nupţial înăbuşit „buu-buu”.
Habitat Trăieşte în regiunile boreale, temperate, oceanice, în tundra arctică, zona de stepă şi
cea mediteraneană. Tolerează multe tipuri de climă, dar evită iernile nordice extreme. Prezenţa
sa este strâns legată de abundenţa mare a micromamiferelor. În lipsa densităţii ridicate ale
acestora chiar şi habitatele din alte puncte de vedere optime rămân nepopulate. Este mai
degrabă o specie terestră şi aeriană decât de pădure, preferă habitatele deschise, nederanjate,
îndepărtate de aşezările omeneşti.
Este o specie răspândită a tundrei. Cuibăreşte pe terenuri cu vegetaţie ierboasă şi
umedă, smârcuri, mlaştini, pe alocuri cu tufe, pe turbă, pe păşuni mlăştinoase, etc. În sezonul
de înmulţire nu preferă zonele de agricultură, dar în iernează des pe terenuri agricole cu zone
de vegetaţie naturală sau semi-naturală.
117
Distribuţie
În Europa cuibăreşte aproape în fiecare ţară, cu excepţia Bulgariei, Italiei, Elveţiei. În
Număr mai mare cuibăreşte în ţările nordice, în Rusia şi Scandinavia. Distribuţia din România
a acestei specii este puţin cunoscută. Cuibăreşte mai ales pe Podişul Transilvaniei, pe alocuri
în Moldova. Iarna este prezent aproape în toată ţara, mai ales pe câmpii.
Populaţie
Mărimea populaţiei europene fluctuează între 58 000 – 180 000 de perechi
cuibăritoare. În număr mare cuibăresc în Norvegia, Rusia, Finlanda, Suedia şi Belorusia. În
România cuibăreşte o populaţie mică, de aproximativ 100-400 de perechi, numărul exact
fluctuează puternic de la an la an.
Ecologie şi comportament
În multe locuri se hrăneşte exclusiv cu şoareci. Vânează în principal pe timp de zi dar
şi pe timp de noapte. Caută după pradă prin zbor activ, dar deseori stă de pândă pe un loc mai
înalt, sau pe pământ. Mănâncă şi păsări mai mici, pui de chirighiţe, fluierari, fâse, vrăbii,
grauri, sturzi. Hrana constă în general din: arici, şoareci, chiţcani, cârtiţe, hârciogi, iepuri,
lilieci, şobolani, hermeline, auşeli, cinteze, pui de fazani etc. Rareori mănâncă şi insecte (mai
ales gândaci şi viespi), şopârle, broaşte, râme şi melci.
Este o pasăre în general solitară, dar poate migra în cete mai mici, iar la locurile cu
abundenţa ridicată a prăzii pot fi prezente mai multe păsări în acelaşi timp. În afara sezonului
de reproducere ciufii de câmp se odihnesc în grupuri mai mici (6-20 păsări) în tufe sau copaci,
ascunşi în vegetaţia densă.
Ciuful de câmp este monogam, perechile stau împreună doar pe durata sezonului de
împerechere. Este solitară şi teritorială, dar de multe ori se hrănesc în afara teritoriului. Îşi
apără activ teritoriul, masculul în postura ameninţătoare îşi arată aripa inferioară rivalilor, dacă
intrusul nu pleacă, după acesta urmează o goană din zbor. Când se simte ameninţat, ciuful de
câmp îşi ridică moţurile şi veghează nemişcat, sau sâsâie şi pocneşte cu ciocul. În caz de
pericol puii stau nemişcaţi pe sol, părinţii scot sunete de avertisment, masculul face zboruri de
distragere a atenţiei, sau se lansează în atac (chiar şi la adresa omului).
Formarea perechilor începe spre sfârşitul iernii cu zborul nupţial caracteristic vertical
cu bătăi de aripi lente şi planări cu aripi ţinute nemişcaţi în formă de „V”. Împerecherea are
loc pe sol, uneori este precedată de un cadou nupţial (hrană) oferit de mascul.
Femela depune cele 4-8 (-16) ouă în luna martie-aprilie în cuibul aflat pe sol, ascuns
în vegetaţia (iarbă) densă. Incubarea durează 24-29 zile, în timpul clocirii şi a creşterii puilor
hrana este procurată în mare parte de către mascul. La vârstă mai mare puii sunt foarte curioşi
faţă de orice fel de animal. Puii devin independenţi la vârsta de 6 săptămâni, se împerechează
pentru prima dată în anul următor.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Principalul factor ameninţător la adresa speciei este dispariţia habitatelor adecvate, a
păşunilor şi fâneţelor întinse, mlăştinoase. Motivele sunt complexe, pe de o parte schimbarea
metodelor tradiţionale de agricultură în metodele agriculturii intensive, care a dus la
transformarea acestor câmpuri în terenuri agricole. Un alt motiv este oprirea păşunatului sau
cositului. Ca urmare apare vegetaţia lemnoasă spontană, care treptat duce la împădurirea
acestor habitate ierboase. Un al treilea motiv este schimbare metodelor tradiţionale de cosit.
Cu noile coase motorizate mari suprafeţe pot fi cosite în timp scurt, astfel păsările aflate în
aceste fâneţe nu au unde să se refugieze, căzând pradă acestor maşini.
Este necesară sprijinirea de către stat a activităţilor care conservă aceste habitate
ierboase în condiţie cât mai apropiată de cea naturală. Astfel de metode sunt(păşunatul adecvat
(nu cel excesiv), cositul în afara perioadei de cuibărit (după luna iulie) şi într-o formă care
oferă posibilitate de a se refugia păsărilor respective, formele tradiţionale şi durabile de
agricultură.
118
Ciocănitoare cu spate alb - Dendrocopos leucotos (Bechstein, 1803) - White-backed
Woodpecker
Descriere şi identificare
Are lungimea de 24-26 cm şi anvergura de 38-40 cm, este cea mai mare specie din
genul Dendrocopos, este cu 10% mai mare, decât ciocănitoarea pestriţă mare. Ciocul şi gâtul
este relativ lung, obrajii, bărbia, pieptul şi pieptul sunt albe, abdomenul şi părţile laterale ale
corpului sunt alb murdar cu striaţii negre. Subcodalele şi zona anală sunt roz. Mustaţa, ceafa,
partea anterioară a spatelui, tectricele şi supracodalele sunt negri. Codalele şi remigele sunt
negri cu puncte albe, care pe coada şi aripa deschisă formează dungi albe. Creştetul masculului
adult este roşu, creştetul femelei este negru.
În România trăiesc două subspecii a ciocănitoarei cu spatele alb: Dendrocopos
leucotos spp. leucotos (jumătatea caudală a spatelui este albă) şi Dendrocopos leucotos spp.
lilfordi (pata albă a spatelui are striaţii negre transversale, regiunea anală este roşie şi striaţiile
de pe abdomen sunt mai accentuate).
Habitat
Ciocănitoarea cu spate alb este o specie rezidentă a regiunilor temperate, este
considerată ca una specializată pe pădurile de foioase din regiuni colinare şi muntoase, fiind
prezent în special în păduri dominate de fag. Preferă pădurile compuse din fag (Fagus),
mesteacăn (Betula), paltin (Acer), frasin (Fraxinus), ulm (Ulmus), plop (Populus). Deseori
este prezent în păduri mixte, uneori şi în păduri conifere. De cele mai multe ori cuibăreşte pe
versanţii sudici a dealurilor, munţilor, dar şi în pădurile de galerie dea-lungul pâraielor
dominate de specii de copaci cu esenţă moale.
Distribuţie
În Europa specia are o distribuţie uniformă, cuibăreşte în toate ţările de pe continent,
populaţii mari trăiesc în Rusia, România, Slovacia, etc. În România prezenţa ciocănitoarei cu
spate alb este determinată de distribuţia habitatelor propice, astfel specia se regăseşte în
principal în regiunile submontane. Făgetele extrazonale pot atrage populaţii mici, ca de
exemplu făgetele extrazonale din Munţii Măcin.
Populaţie
Populaţia europeană este estimată între 180 000 – 550 000 de perechi cuibăritoarea.
Deşi în mai multe ţări este în declin, pe plan continental efectivul speciei este stabilă. În
România cuibăresc între 16,000 - 24,000 de perechi, populaţia este stabilă. Importanţa
europeană este sporită de prezenţa a două subspecii în ţară.
Ecologie şi comportament
Hrana este alcătuită mai ales din insecte, în principal din larvele care trăiesc în
trunchiul copacilor. Mănâncă şi omizi, furnici, uneori se hrăneşte şi cu alune şi fructe de
pădure.
Este o pasăre solitară şi teritorială, mărimea teritoriului variază între 0,25-2 km2. Se
odihneşte în scorburi, în sezonul de reproducere împreună cu puii sau într-o scorbură separată,
excavată special pentru odihnă. Când se simte ameninţat, adoptă o poziţie întinsă a corpului şi
a capului, în general pe partea ascunsă a trunchiului. În sezonul de reproducere este foarte
teritorial, intruşii sunt alungaţi agresiv.
Este o specie monogamă. Femelele sunt atrase de darabana masculilor, care pot fi
auzite începând cu luna martie. Perechea efectuează zboruri nupţiale care constă din goane
aeriene, zboruri demonstrative, posturi nupţiale, etc. În această perioadă ambele sexe sunt
foarte zgomotoase. Împerecherea are loc pe coaja copacilor. Ambele sexe participă în
excavarea scorburii, care este situată la o înălţime între 1,-6,5 m. Cele 3-5 ouă sunt incubate de
ambele sexe, timp de aproximativ 100 de zile. Mascul cloceşte mai ales în timpul nopţii. Puii
sunt îngrijiţi de ambii părinţi, dezvoltarea lor durează 24-28 zile.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Ciocănitoarea cu spate alb este ameninţată în principal de dispariţia pădurilor de fag
de vârstă medie şi bătrâni din cauza intensificării exploatărilor forestiere. Este foarte
importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale diverse, în locul
tăierilor rase plantarea pădurilor cu componenţă mixtă a speciilor autohtone caracteristică
zonei respective şi limitarea exploatărilor forestiere intensificate în ultimii ani. Cu plantarea
119
pădurilor de fag mixte cu alte specii de arbori foioase este posibilă mărirea densităţii (astfel şi
a populaţiei) ciocănitoarei cu spate alb prin îmbunătăţirea calitativă a habitatului. Extinderea
aşezărilor umane şi fragmentarea habitatelor de drumuri etc. de-asemenea reprezintă o
ameninţare reală la adresa speciei.
O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este
practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.
Ciocănitoare neagră - Dryocopus martius (Linnaeus. 1758) - Black Woodpecker
Descriere şi identificare
Este cea mai mare specie de ciocănitoare de pe continent, are lungimea de 45-57 cm,
anvergura este de 64-68 cm. Este o pasăre puternică de mărimea unei ciori. Spre deosebire de
celelalte specii de ciocănitori zboară în linie aproape dreaptă. Este negru uniform cu un luciu
metalic. Masculii au creştetul complet roşu, la femele doar partea posterioară a creştetului este
roşie, fruntea este neagră. Juvenilii sunt mai maronii, lipseşte luciul metalic al penajului,
mărimea petei roşii de pe creştet este mai mică.
Este o pasăre zgomotoasă, strigătul de zbor este tare „cru-cru-cru”, serveşte ca şi
strigăt de alarmă. Când stă pe copac scoate un strigăt caracteristic, prelung, plângăreţ,
puternic: „cliuuu”.
Habitat Este o pasăre rezidentă a regiunilor boreale şi temperate. Trăieşte în păduri montane,
uneori până la limita arborilor, în Alpi şi la înălţimi peste 2000 m. În taiga nordică este în
principal o specie de şes. Preferă trunchiurile înalte şi bătrâne ale pădurilor bătrâne, aflate în
stadiul climax al succesiunii vegetale. Preferă porţiunile de păduri mai rare, poate fi prezent şi
în porţiuni de păduri izolate, relativ departe de pădurea intactă. În afara sezonului de
reproducere vizitează şi păduri doborâte de vânt sau arse. Deseori se apropie de aşezările
omeneşti.
În România specia a fost considerată ca una specializată pe pădurile de fag şi molid
din zonele montane. În ultimele decenii însă a devenit o specie larg răspândită în toate tipurile
de păduri de la zonele montane până la pădurile de luncă.
Distribuţie
Ciocănitoarea neagră este larg răspândită în Europa, în număr mare cuibăreşte în
Rusia, Germania, România, Belorusia, Suedia etc. Ciocănitoarea neagră are o distribuţie
generală dar nu uniformă în România. Lipseşte din zonele întinse fără păduri şi la altitudini
peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de şes şi în pădurile aride din bio-
regiunea stepică.
Populaţie
Populaţia europeană este mare şi stabilă, cuibăresc 740 000-1 400 000 de perechi. În
anii ‟90 în multe ţări a suferit un declin moderat, dar şi-a revenit, iar acum (ca şi în ţara
noastră) în multe ţări este în creştere. Populaţia din România este apreciat a fi între 40,000 –
60,000 de perechi, este una dintre cele mai importante populaţii de pe continent.
Ecologie şi comportament
Mănâncă mai ales larvele, pupele şi adulţii furnicilor şi larvele coleopterelor care
trăiesc în copaci. Insectele sunt prinse de limba lungă care este lipicioasă de un lichid excretat
de către glandele salivare. În timpul căutării hranei ciocănitoarea neagră cu ciocul său puternic
face găuri mari în trunchiurile putrezite ale copacilor. Dieta constă în afara furnicilor în viespi,
albine, larve de coleoptere (croitor, răgace, cărăbuşi etc.), muşte, ţânţari etc. Rareori mănâncă
şi hrană vegetală ca fructe de pădure, seminţe etc.
Este o pasăre solitară şi teritorială, în afara sezonului de înmulţire masculul şi femela
apără teritorii diferite, care uneori se pot suprapune. Mărimea unei teritorii variază între 100-
400 ha, din care doar unele zone mai importante sunt apărate activ. Teritoriul este împărţit la
zone de darabană, de hrănit, de cuibărit, de „poteci” de zbor, de locuri de odihnit şi la zone
neutrale. Se odihnesc în timpul nopţii în scorburi. Masculul şi femela petrec noaptea în aceeaşi
scorbură doar în cazuri excepţionale. Au şi scorburi „de urgenţă” unde se ascund în caz de
pericol.
120
Agresiunea faţă de rivali depinde de zona teritoriului unde se află intrusul şi de
distanţa dintre cel două păsări. În general ameninţă şi atacă de la o distanţă mai mică de 100
m. Între perechile învecinate adeseori sunt lupte crâncene.
Este o specie monogamă, femelele sunt atrase de darabană, care de multe ori încep încă în
noiembrie. Copularea are loc după finisarea scorburii, în apropierea acestuia pe o creangă
orizontală, care uneori este folosită în acest scop ani în şir. Sunt frecvente şi încercările de a
copula în afara sezonului de reproducere. Cele 4-6 (1-9) ouă sunt depuse în martie sau
începutul lui aprilie, incubarea durează aproximativ două săptămâni. Puii sunt hrăniţi de
ambele părinţi, dezvoltarea lor durează o lună. După părăsirea cuibului imediat încearcă să-şi
procure hrana singuri cu mai mult sau mai puţin succes. Părinţii încă îi hrănesc o perioadă de
timp.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Populaţia ciocănitorii negre este în siguranţă, numărul lor este în creştere. Totuşi
trebuie să acordăm atenţie unor factori ameninţători posibili, precum exploatările forestiere
intense, dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de copaci bătrâni.
Este foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale
diverse. Este de asemenea necesară ca în locul tăierilor rase să se planteze păduri cu
componenţă mixtă a speciilor autohtone caracteristică zonei respective şi ca să se limiteze
exploatările forestiere intensificate în ultimii ani. Extinderea aşezărilor umane şi fragmentarea
habitatelor de drumuri etc. reprezintă o ameninţare reală la adresa speciei.
O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este
practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.
Muscar gulerat - Ficedula albicollis (Temminck, 1815) - Collared Flycatcher
Descriere şi identificare
Are lungimea de 13 cm, anvergura este de 22,5-24,5 cm.
Masculul adult are bărbia, pieptul, burta, flancurile şi subcodalele albe. Capul este
negru cu excepţia frunţii şi a gulerului alb din jurul gâtului. Coada şi spatele este negru, târtiţa
albă. Supraalarele sunt negri, remigele sunt de asemenea negri cu baza albă, care pe aripa
deschisă formează o bandă albă. Şi scapularele sunt parţial albe, astfel pe aripa închisă se văd
două pete albe.
Părţile inferioare ale femelelor sunt alb-maroniu iar cele superioare sunt maro-gri.
Aripa este maro-negricios, marcajul alb al aripii este asemănător masculilor, doar nu este atât
de întins. Uneori poate fi o a doua dungă albă pe aripă formată din petele albe de pe vârful
supraalarelor mijlocii.
Juvenilii sunt asemănători femelelor.
Habitat
Trăieşte în regiunile cu climat temperat cald continental ale Europei. Cuibăreşte destul
de frecvent în pădurile de foioase cu poieni şi subarboret, în grădini, livezi şi parcuri cu
vegetaţie densă. Preferă pădurile de stejar, fag, tei, frasin şi mesteacăn. Îşi construieşte cuibul
exclusiv în scorburi, astfel prezenţa speciei depinde de cantitatea arborilor bătrâni.
Distribuţie
Populaţia din Europa se concentrează în centrul şi estul continentului. Populaţii mari
trăiesc în Rusia, România, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Ucraina. În ţara noastră distribuţia este
uniformă în pădurile din zona deluroasă. Niciunde nu este prezent în număr mare, dar îl
întâlnim oriunde, unde sunt păduri de foioase în stare apropiată de cea naturală. Astfel de
distribuie pe Podişul Transilvaniei şi Moldovei şi în Subcapaţi.
Populaţie
Populaţia europeană este estimată la 1,4-2,4 milioane de perechi şi este în uşoară
creştere. În România cuibăresc între 460.000 - 712.000 de perechi, populaţia este aparent
stabilă. Fiind una dintre cele mai mari populaţii de pe continent, are o importanţă deosebită în
conservarea speciei.
121
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte cu artropode, hrana cea mai importantă sunt omizii. Se mişcă mai ales în
părţile superioare ale coroanei copacilor, rar este văzut partea de jos a arborilor sau pe sol. De
obicei stă de pândă şi efectuează zboruri scurte pentru a prinde insectele din aer, după care se
întoarce la locul respectiv. O altă metodă de hrănire este culegerea prăzii de pe frunzele
copacilor. Hrana constă în libelule, cosaşi, omizi, fluturi, muşte, furnici, coleoptere, păianjeni,
miriapode şi alte insecte mici zburătoare şi nezburătoare prezente în coroana copacilor. Se
hrăneşte şi cu fructe de pădure: mură, soc etc.
Este solitar şi teritorial. Mărimea teritoriului se schimbă în cursul sezonului de
reproducere: la început (în timpul formării perechilor este cea mai mare, după care se
micşorează treptat, la sfârşitul sezonului se restrânge doar la imediata apropiere a scorburii.
Densitatea perechilor cuibăritoare variază puternic între 50-800 /km2 în funcţie de habitat şi
an. Masculii sunt foarte intoleranţi faţă de alţi masculi şi competitori potenţiali de scorburi
(piţigoi albastru, codroş de pădure, etc.).
Masculul cântă de obicei de pe copacul în care este cuibul. În timpul cântatului îşi coboară
aripile şi îşi scutură coada. Femela îşi alege perechea mai ales după calitatea teritoriului apărat
de acesta. Masculul de multe ori oferă cadouri nupţiale (hrană) femelelor. Cuibul este construit
în scorbura aleasă de femelă.
La muscarul gulerat este cunoscută o strategie alternativă de reproducere foarte
interesantă: în afara celor alb-negre în număr mic sunt şi masculi cu penaj asemănător
femelelor. Aceste păsări nu apără un teritoriu propriu. Fiind toleraţi de masculii alb-negru,
aceşti „furişători” încearcă să copuleze cu femelele din teritoriul altor masculi.
Cele 5-7 (1-9) ouă sunt depuse la sfârşitul lui aprilie, la începutul lui mai. Ouăle sunt
incubate doar de femelă timp de 12-14 zile. Puii sunt hrăniţi de ambele părinţi, ei se dezvoltă
în 15-18 zile depinzând de condiţiile meteorologice. Devin independenţi la 6-10 zile după
acesta.
Sunt păsări migratoare, iernează în Africa. Se reproduc pentru prima dată la vârsta de
un an.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Populaţia muscarului gulerat este în siguranţă, numărul lor este în creştere. Totuşi
trebuie să acordăm atenţie unor factori ameninţători posibili, precum exploatările forestiere
intense, dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de copaci bătrâni.
Este foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale
diverse. Este de asemenea necesară ca în locul tăierilor rase să se planteze păduri cu
componenţă mixtă a speciilor autohtone caracteristică zonei respective şi ca să se limiteze
exploatările forestiere intensificate în ultimii ani. Extinderea aşezărilor umane şi fragmentarea
habitatelor de drumuri etc. reprezintă o ameninţare reală la adresa speciei.
O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este
practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.
Muscarul gulerat ocupă frecvent scorburile artificiale, astfel cu amplasarea multor
scorburi se pot coloniza şi porţiuni de păduri mai tinere, lipsite de scorburi, ori se poate
stabiliza sau mări populaţiile din pădurile tinere, de calitate suboptimă pentru această specie,
cu puţine scorburi.
Muscar mic - Ficedula parva (Bechstein, 1794) - Red-breasted Flycatcher
Descriere şi identificare
Este cea mai mică specie de muscar din Europa, are lungimea de 11,5 cm, anvergura
este de 18,521 cm. Capul este rotund, ciocul mic şi subţire, coada şi aripile sunt relativ lungi.
Pieptul, burta, subcodalele şi părţile laterale sunt albe, spatele şi aripa sunt maro-gri uniform,
picioarele sunt negre. Ochiul este relativ mare, irisul este negru. Coada este albă cu o bandă
terminală lată de culoare neagră. Codalele mijlocii sunt gri, astfel pe coada alb-negru este o
linie longitudinală închisă în mijloc.
Capul masculului adult este gri, bărbia şi gâtul anterior este portocaliu-roşcat.
Femelele au capul maro, bărbia şi gâtul este alb-murdar, maroniu. Juvenilii sunt asemănători
122
femelelor, se pot diferenţia de acestea prin petele deschise de pe vârful supraalarelor mari, care
formează o linie crem pe aripă închisă.
Habitat
Trăieşte în regiunile continentale temperate dar şi în cele boreale sau montane.
Cuibăreşte în pădurile cu frunze căzătoare sau de amestec, cu vegetaţie luxuriantă, umbroase,
cu subarboret des, preferă porţiunile de păduri cu copaci înalţi. Muscarul mic cuibăreşte la
altitudinile cele mai mari dintre muscari. Favorizează zonele mai abrupte şi mai umede ale
pădurilor, de cele mai multe ori îl întâlnim în apropierea pâraielor sau izvoarelor.
Distribuţie
Cu excepţia vestului Europei cuibăreşte în aproape fiecare ţară a continentului.
Populaţiile cele mai mari sunt în Rusia, Belorusia, Letonia, Ucraina şi România. În ţara
noastră distribuţia acestei specii nu este uniformă, are mai multe populaţii localizate în
anumite zone ale ţării cu păduri naturale, umede şi abrupte, unde local este abundent. Este
prezent în Bazinul Gheorgheni, Valea Cernei, Porţile de Fier, Piemontul Retezat, Făgăraş etc.
Populaţie
Populaţia din Europa este foarte mare (3,2-4,6 milioane de perechi cuibăritoare), şi
stabilă. Populaţia din România este estimată între 360.000 - 512.000 de perechi cuibăritoare,
efectivul speciei aparent nu este în schimbare. Fiind una dintre cele mai mari populaţii de pe
continent, are importanţă deosebită în conservarea speciei.
Ecologie şi comportament
Hrana constă în principal din insecte şi alte nevertebrate. Acestea sunt procurate mai
ales în zona de mijloc şi cea inferioară a coroanei copacilor. Rareori se hrăneşte şi de pe sol,
cu nevertebrate inclusiv cu râme. Dieta constă din: libelule, cosaşi, greieri, omizi şi fluturi,
coleoptere, muşte (larve şi adulţi), viespi, furnici, păianjeni, miriapode, melci etc. Mănâncă şi
seminţe şi fructe: soc, zmeură, mură, etc.
Este de obicei solitar şi în afara sezonului de reproducere, dar uneori se asociază cu
alte specii. Este teritorial, în habitat optim mărimea teritoriului este de 0,5-0,7 ha, în condiţii
mai puţin favorabile poate ajunge şi până la 2 ha. Goanele aeriene dintre masculii rivali sunt
destul de comune. Masculul cântă de pe o creangă aproape de trunchi sau din vârful copacului.
În prezenţa femelei îşi ridică frecvent coada, după care zboară la mai multe scorburi (locaţii
potenţiale a cuibului) şi îi arată femelei prin intrări şi ieşiri frecvente. Între două „vizite” cântă
intensiv. Aceste vizite de scorburi sunt repetate până când şi femela intră într-una dintre ele,
probabil în această vizuină va fi construi cuibul. În timpul curtării masculul aduce şi cadouri
nupţiale (hrană).
Cele 5-6 (4-7) ouă sunt depuse în mai. Numai femelele incubează ouăle, timp de 12-
15 zile. Ambele sexe hrănesc puii, care se dezvoltă în 12-13 zile. Ei sunt alimentaţi încă 8-10
zile după părăsirea cuibului. Dacă un răpitor ameninţă siguranţa puilor, masculul îşi mişcă
coada sus-jos, coboară aripile, pocneşte cu ciocul, scoate sunete de alarmă, deseori atacă capul
intrusului sau încearcă să-i atragă din apropierea cuibului.
Este o specie migratoare, iernează în Asia de Vest.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Muscarul mic este ameninţat în principal de exploatările forestiere intense, de
dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de copaci bătrâni. Este
foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale diverse, în
locul tăierilor rase plantarea pădurilor cu componenţă mixtă a speciilor autohtone
caracteristică zonei respective şi limitarea exploatărilor forestiere intensificate în ultimii ani.
Extinderea aşezărilor umane şi fragmentarea habitatelor de drumuri etc. reprezintă o
ameninţare reală la adresa speciei.
O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este
practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.
123
Şoimul călător - Falco peregrinus (Tunstall, 1771) - Peregrine Falcon
Descriere şi identificare
Specie de şoim de talie mare, cu dimorfism sexual accentuat. Lungimea corpului la
femele este între 46-51 cm, cu o anvengură de 104-113 cm, iar la masculi această cifră se
încadrează între 38-45 cm cu o anvengură între 89-100 cm.
Silueta sa dă impresia de soliditate, cu o coadă destul de scurtă şi aripi late la bază şi
foarte îngustate la vârf. Zbor normal cu bătăi de aripi rapide şi de mica amplitudine, cu viteză
moderată.
Pasărea adultă este caracteristică cu ventral alb-negru, parte dorsală gri-albăstruie
închisă, piept alb strălucitor, cap negru cu o mustaţă neagră groasă şi bine definită pe obrajii
albi. Penajul păsărilor tinere e mai modest cu partea superioară a corpului de un maro închis,
ca şoimul sudic (Falco biarmicus) şi cel dunărean (Falco cherrug), dar are o mustaţă evidentă
şi creştet mai închis. Dedesubtul aripilor are un colorit uniform, iar târtiţa este mai deschisă
decât restul penajului faţă de cele două specii menţionate anterior.
Strigăt de alarmă aspru: “chee-chee-chee”.
Habitat
Cuibăreşte într-o varietate de habitate, de la coaste stâncoase până la altitudini mari în
zone muntoase sau chiar în deşerturi sau oraşe mai mari, unde cuibăreşte pe clădiri mai înalte.
În ţara noastră preferă stâncăriile mai mari din zonele muntoase. Îi place vecinătatea satelor,
deoarece hrana lui preferată, porumbelul domestic aici se găseşte în număr mare. În afara
perioadei de cuibărit putem să-l întâlnim aproape oriunde, în zone deschise şi semi-deschise
unde sunt concentraţii mai mari de păsări, mai ales în apropierea suprafeţelor mari de apă
(iazuri, eleştee, fluvii) sau localităţi.
Distribuţie
Specie larg răspândită, care cuibăreşte pe toate continentele în afară de Polul Sud. În
Europa populaţii mai semnificative sunt în ţările de vest (Spania, Franţa) şi de nord (ţările din
Peninsula Scandinavă, Rusia).
În ţara noastră este o specie cuibăritoare al cărei populaţie se află încă în restabilire din
cauza persecuţiei, colectării ouăelor şi puilor, otrăvirii cu pesticide (mai ales DDT) şi
braconajului din mijlocul secolului trecut.
Populaţie Populaţia europeană este estimată la cca. 11 000 perechi clocitoare, cu efective mai
mari în Spania, Franţa şi Rusia.
Momentan populaţia europeană se află într-o uşoară creştere sau este stabilă. Declinul
populaţiei a fost notat numai în Albania şi Turcia.
Recensământul populaţiei acestei specii în România indică că abundenţa cea mai mare
este în Carpaţii Occidentali, mai ales în Munţii. Apuseni şi Metaliferi.
Ecologie şi comportament
Este un şoim specializat de a prinde prada din zbor. Se hrăneşte aproape exclusiv cu
păsări, pe care le prinde cu diferite metode, dintre care cea mai impresionantă este picajul pe
diagonală, cu aripile strânse, de la o înălţime de câteva sute de metri, când depăşeşte viteza de
100 de km/h. Prada cea mai importantă în cele mai multe locuri este reprezentată de
porumbelul domestic (Columba livia f. domestica). Mai prinde şi diferite specii de limicole
(Charadriiformes), pescăruşi (Laridae) şi păsări cântătoare, din care graurul (Sturnus vulgaris)
merită menţionat.
Ca toate speciile de şoimi nu îşî construieşte propriul cuib, preferând să ocupe
cuiburile de corb (Corvus corax) neocupate sau abandonate în zonele stâncoase, dar poate să-
şi depune ouăle şi pe pervazuri sau în crăpături. În zonele deschise cuiburile de cioară grivă
(Corvus cornix) sau de alte răpitoare (Accipitriformes) aflate pe stâlpi de înaltă tensiune sunt
ocupate cu desăvârşire. Îşi depune ouăle şi în cuiburi artificiale, mai ales în zone urbane.
Se împerechează pe viaţă, perechea fiind fidelă teritoriului, care este marcat prin zbor
nuptial, oferire de pradă femelei de către mascul şi vocalizări. În timpul cuibăritului perechea
este foarte teritorială, ei alungând nu numai intruşii din specia lor ci şi alte specii de păsări
răpitoare. În ţara noastră femela depune cele 3-4 ouă în sfârşitul lui martie- începutul lui
aprilie. Cele 29-33 zile de incubaţie sunt făcute mai ales de femelă, în timp ce masculul
124
vânează, dar uneori şi masculul poate să stea perioade mai scurte pe ouă. Puii sunt acoperiţi cu
un puf alb după eclozare, iar după 42-46 zile, când părăsesc cuibul, penajul devine maro la
juvenili.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
În mijlocul secolului trecut specia a fost greu persecutată. Problemă mare reprezenta
pesticidele folosite în vremea aceea (DDT), care acumulate în organismul animalelor de pradă
ajungeau în organismul şoimilor, care ducea la însubţirea coajei ouăelor, şi zdrobirea lor
accidentală de către femelă în perioada de incubare. După retragerea de pe piaţă acestor
pesticide, populaţia de şoimi călători a început să se revină.
În zilele de azi colectarea ouăelor sau puilor pentru şoimărit reprezintă o problemă
reală pentru această specie. În ţara noastră şi braconajul constituie o problemă.
Cocoş de munte - Tetrao urogallus (Linné, 1758) - Capercaillie
Descriere şi identificare
Este cea mai mare specie din familia cocoşilor sălbatici, cu polimorfism sexual
accentuat, este foarte greu de confundat cu alte specii. Cocoşul are 75-100 cm lungime şi
cântăreşte 4-6 kg. Culoarea penajului variază între gri şi maro cenuşiu, pieptul este verde
închis cu strălucire metalică. Abdomenul şi subcodalele sunt de obicei negri, dar ocazional pot
fi mai deschişi, chiar albi. Cantitatea penelor albe creşte de la vest la est de-a lungul
continentului (are 12 subspecii). Găina este aproximativ de două ori mai mică, are 54-53 cm
lungime si cântăreşte in jur de 2 kg. Partea dorsală este maro cu dungi transversale negri şi
argintii, pieptul este maro-ruginiu. Abdomenul este mai deschis, alb-gălbui cu dungi
transversale maro. Variaţia penajului este mult mai mică decât in cazul masculului. Ambele
sexe au supraalalele primare albe si o pată roşie deasupra ochiului. Picioarele sunt acoperite cu
pene pentru protecţia împotriva frigului. Penajul puilor este asemănător găinii, care oferă o
protecţie pasivă împotriva prădătorilor. Puii la vârsta de trei luni încep năpârlirea în plumajul
de adult. Ouăle sunt asemănătoare ouălor de găina, doar cu pete maro.
Zborul speciei de munte este greoi datorită aripilor scurte rotunjite si a greutăţii
păsării. Zgomotul tare al zborului poate atrage atenţia prădătorilor, de acea cocoşul de munte
evita zborul daca este posibil, mai degrabă se ascunde in vegetaţia densă.
Habitat Favorizează pădurile de conifere mature diverse din punct de vedere al speciilor de
copaci cu părţi deschise şi cu o vegetaţie interioară bogată. Îi plac pădurile de molid şi brad,
amestecate cu mesteacăn, larice. O întâlnim de cele mai multe ori în păduri montane bătrâne
cu multe luminişuri. Pentru a se ascunde, are nevoie şi de copaci tineri, mici, vegetaţie densă
precum zmeura, ferige, etc.
Distribuţie
Este o specie sedentară prezentă în nordul Europei, în vestul şi centrul Asiei. Este
răspândită nu numai în pădurile taiga de pe latitudinile mai nordice, e prezent şi in pădurile de
conifere montane din regiunea temperata a Eurasiei, de asemenea in Munţii Carpaţi la atitudini
mai mari de 800 m. Populaţia din Scoţia s-a stins, dar specia a fost reîntrodusă din Suedia. În
Germania este pe cale de dispariţie.
Populaţie
Populaţia globală este estimată la 1,500,000-2,000,000 de exemplari, din care în
Europa trăiesc 760,000-1,000,000 de perechi. Specia este în declin aproape în toata Europa dar
acest trend negativ este neutralizat de creşterea masivă a populaţiei din Rusia. Motivul
principal al declinului din ţările europene este distrugerea habitatelor şi perturbaţia umană. În
România trăiesc aproximativ 4,500-5,200 de perechi, populaţia este stabilă.
Ecologie şi comportament
Cocoşul de munte, mai ales femela cu pui are nevoie de multe resurse naturale, care
pot fi asigurate numai de un habitat cu caracter mozaic la scală mică. Au nevoie de plante şi
insecte pentru hrană, vegetaţie densă pentru a se ascunde, copaci înalţi cu crengi orizontale
pentru noapte. Aceste condiţii se găsesc mai ales in pădurile bătrâne de molid şi de pin de
125
pădure. Hrana este alcătuită din muguri, frunze, ierburi, fructe de pădure, mai ales afine,
insecte. Cocoşul de munte este specializată in mare parte pe frunzele si fructele afinei. Pentru
creşterea puilor insectele sunt cele mai valoroase nutriente, care variază mult în funcţiune de
vreme. De acea condiţiile climatice au mare influenţă asupra mortalităţii puilor.
În timpul iernii, când vegetaţia deasupra solului este acoperită de un strat gros de
zăpadă, cocoşii de munte se hrănesc în copaci cu frunze de conifere, care sunt digerate cu
ajutorul pietricelelor înghiţite şi a bacteriilor simbiotice.
Cocoşii adulţi sunt foarte teritoriali, apără un teritoriu de circa 500-600 de mii m2,
mărimea teritoriului găinilor este aproximativ 400,000 m2. Ariile sexelor pot fi în acoperire.
Începutul sezonul de împerechere depinde de condiţiile de vreme, de obicei se datează
in martie-aprilie. Pozitura cocoşului în timpul paradei nupţiale este caracteristică: coada
ridicată si desfăcută, gâtul întins spre cer, aripile deschise parţial şi îndreptate spre pământ. În
timpul rotitului scoate un sunet caracteristic alcătuit din două silabe: prima sună ca o bătaie de
tocă iar a doua ca sunetul produs de tocilă. Mai mulţi cocoşi se adună la un loc numit “lek” în
timpul împerecherii, unde deseori se luptă între ei. Această păşune este vizitată de mai multe
femele, care aleg dintre masculii prezenţi. De obicei cocoşul dominant se împerechează cu
toate femelele. La trei zile după împerechere începe depunerea a 6-10 ouă în cuibul făcut pe
sol. După patru săptămâni de clocire puii se eclozează şi abandonează cuibul. Puii îşi caută
independent hrana, care constă in mare parte din insecte. Se dezvoltă foarte rapid, la vârsta de
3-4 săptămâni sunt deja capabili de zbor.
La începutul septembriei familiile încep să se destrame.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Conform Uniunii Internaţionale de Conservarea Naturii (IUCN) cocoşul de munte este
o specie cu risc scăzut. Nu figurează în Convenţia de la Bonn privind conservarea speciilor
migratoare de animale sălbatice, nici în Convenţia de la Washington pentru comerţ cu specii
periclitate (CITES). În ţara noastră este specie ocrotită de lege.
In România cocoşul de munte se poate vâna între 1 aprilie şi 15 mai, dar numai
masculul, femela este protejată şi în această perioadă.
Principalele surse de ameninţare sunt degradarea habitatelor, tăierea pădurilor şi
plantarea pădurilor de tip monocultură fără caracter mozaic din punctul de vedere al
habitatelor. Vânatul excesiv constituie o ameninţare serioasă la adresa speciei. Turismul de
asemenea poate sa aibă efecte negative, deoarece în sezonul de împerechere chiar şi la cea mai
mică deranjare femelele pot să părăsească lek-ul, făcând imposibil copulaţia. În anumite zone
prădătorii mici pot fi de asemenea o sursă de periclitare. Emisia intensă de oxiduri de nitrogen
poate ameninţă cocoşul de munte prin efectele sale negative severe asupra dezvoltării
vegetaţiei. Din păcate şi schimbările climatice contribuie la degradarea habitatului cocoşului
de munte.
Prima măsura de conservare ar fi interzicerea vânatului în perioada de împerechere,
fiindcă sunt împuşcaţi chiar în timpul rotitului, când sunt foarte vulnerabil. Ar fi mult mai bun,
dacă vânătoarea speciei ar fi permisă toamna în locul primăverii. Este important de asemenea
schimbarea practicii forestiere în modul care permite conservarea habitatelor existente si
crearea habitatelor noi prin plantarea pădurilor diverse din punct de vedere al speciilor, a
vârstei copacilor si al structurii vegetaţiei în locul monoculturilor defrişate.
Caprimulg - Caprimulgus europaeus (Linnaeus, 1758) - Nightjar
Descriere şi identificare
Are lungimea de 26-28 cm, din care coada 10-11 cm, anvergura este de 57-64 cm, este
de mărimea unui vânturel roşu. Este o pasăre insectivoră nocturnă cu forma corpului foarte
asemănătoare unui vânturel sau cuc. De la distanţă pare gri maroniu uniform, de aproape se
vede desenul gri, maro, negru şi alb asemănător scoarţei copacilor. Ciocul este mic, gura este
foarte lată şi mare.
Culoarea masculul adult variază de la gri argintiu (cel mai pronunţat pe cap, spate,
scapulare şi codalele centrale) până la maro roşiatic (cel mai evident pe obraji, bărbie, gât,
abdomen şi regiunea anală şi subalare). Marcajul penajului este foarte complex, când în timpul
126
zilei se odihneşte nemişcat pe o creangă sau pe un butuc este aproape imposibil de diferenţiat
de către acesta. Partea dorsală este predominant gri cu marcaje fine negre şi alb-gălbui,
abdomenul, gâtul, pieptul şi subalarele sunt maro castanii cu striaţii transversale fine de
culoare mai închisă. Masculul are două pete albe bine vizibile la marginea cozii şi pe remigele
primare, aproape de vârful aripii.
Femela adultă este asemănătoare masculului, dar lipsesc petele albe de pe coadă şi aripi.
Juvenilii se deosebesc de femele prin culoarea mai pală, marcajul mai şters, lipsa
punctelor deschise a remigelor primare.
Sunetul caprimulgului este caracteristic, strigătul intens „crrrrrrurrrrrcrrrurrrr”
asemănător unui motor se aude noapte în luna mai şi iunie.
Habitat Este larg răspândit în regiunile cu climat oceanic, zona temperată, boreală, de stepă,
cea mediteraneană şi semideşert. Este o specie rară a regiunilor păduroase deschise, aride cu
poieni şi rarişti. Preferă pădurile de conifere cu soluri nisipoase, vegetaţia de stepă cu tufişuri
sau copaci mici, dar este prezent şi în apropierea mlaştinilor mai uscate sau lângă păduri
tinere. Cuibăreşte şi în păduri mixte cu fag, carpen sau plop, în păduri cu frunze căzătoare de
deal şi de şes (Quercus). Evită pădurile mari, dense şi închise. De asemenea evită lanurile de
cereale înalte şi dense, stufărişurile. Este sensibil la disturbanţa umană, astfel evită apropierea
aşezărilor umane.
Distribuţie
Caprimulgul este larg răspândit pe continent, populaţii mai mari trăiesc în Rusia,
Turcia, Spania, Belorusia, Franţa, Italia etc. În România cuibăreşte în zonele de deal cu
vegetaţie mozaică: are nevoie de păduri pentru cuibărit şi de terenuri agricole cu vegetaţie
naturală pentru hrănit. Caprimulgul trăieşte pe Podişul Transilvaniei, Banat şi Moldova, dar
este prezent pe alocuri şi în munţi până la 1500 m altitudine.
Populaţie
În Europa cuibăresc aproximativ 0,5-1 milioane de perechi. Specia încă nu a reuşit să
compenseze declinul mare din anii 1970-1990, magnitudinea acestui trend negativ a scăzut
semnificativ, dar numărul lor este tot în este tot în scădere. Populaţia stabilă din România cu
cei 12,000-15,000 de perechi cuibăritoare este una din cele mai sănătoase de pe continent,
astfel este important pe plan continental.
Ecologie şi comportament
Este o specie aeriană şi nocturnă, îşi procură hrana (planctonul aerian) pe timp de
noapte în zbor. Mănâncă mai ales insecte (fluturi de noapte, gândaci, lăcuste, greieri, ţânţari,
furnici etc.). Rareori vânează şi în timpul zilei (după amiaza târziu, seara), în astfel de cazuri
de multe ori în apropierea turmelor de animale, prinde insectele speriate de către acestea. În
caz de lipsă îndelungată de hrană temperatura corpului, pulsul, respiraţia şi celelalte funcţii
vitale scad iar caprimulgul intră într-o stare hipoternică.
Nu este o specie gregară, dar în locurile cu abundenţa ridicată a hranei pot fi prezente
mai multe păsări. Ocazional migrează în cete mici. Se odihneşte în timpul zilei în acoperirea
vegetaţiei pe solul gol, pe buşteni sau crengi, deseori în apropierea cuibului. Când se simte
ameninţat stă nemişcat, zboară doar în ultimul moment.
Este monogamă, perechile se formează doar pe durata sezonului. În sezonul de
reproducere este solitară şi teritorială. Mărimea teritoriului şi densitatea speciei depinde mult
de calitatea habitatului, variază între 5-15 de perechi pe km2. Femelele sunt atrase de strigătul
masculilor. Copularea are loc pe sol, urmează după zborul nupţial asemănător fluturilor.
Cuibul este pe sol, ascuns în vegetaţia densă. Depun cele 2-3 (4) ouă la sfârşitul lunii mai sau
în iunie. Incubarea durează17-18 zile, în timpul zile femela cloceşte. Puii sunt îngrijiţi de
ambii părinţi, şi devin independenţi la vârsta de 4-5 săptămâni. Juvenilii se împerechează
pentru prima dată în anul următor.
Iernează în Africa.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Principalul factor ameninţător la adresa caprimulgului este dispariţia habitatelor
mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de agricultură se schimbă
peisajul, dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni etc. Acest caracter mozaic al peisajului
127
(păduri bătrâni cu poieni, fâneţe, păşuni cu livezi, teren agricol cu vegetaţie naturală (grupuri
de copaci, tufe)) este esenţial pentru caprimulg.
Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a ţării. Datorită extinderii
aşezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a reţelei de drumuri, peisajul va fi tot mai
fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate. Deoarece caprimulgul este foarte sensibil la
deranj, această dezvoltare va avea impact negativ sporit asupra acestei specii.
Un pericol real pentru păsările cuibăritoare pe sol reprezintă şi numărul alarmant de
mare al câinilor vagabonzi, care de multe ori îşi procură hrana din natură.
Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea
stării de conservare a speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de management
adecvat al ariilor protejate.
Ciuvică - Glaucidium passerinum (Linnaeus, 1758) - Pygmy Owl
Descriere şi identificare
Este cea mai mică specie de bufniţă, are lungimea de 16-17 cm, anvergura de 34-36
cm este de talia unei vrăbii. Are capul relativ mic şi coada îngustă.
Partea dorsală a păsărilor adulte este maro-gri închis, cu pete albe (pe vârful
tectricelor). Coada este maro închis, remigele sunt maro cu pete albe. Partea inferioară a aripii
este deschisă, tectricele inferioare sunt albe, remigele de dedesubt sunt albe cu dungi
transversali maro. Partea inferioară a pieptului şi abdomenul este alb cu striaţii longitudinale
maro. Pieptul superior şi părţile laterale sunt maro, cu dungi transversale albe. Capul este maro
cu pete albe, bărbia este albă, sprâncenele sunt albi murdar, ochii sunt galbeni şi par mai
apropiaţi în comparaţie cu celelalte bufniţe.
Juvenilii sunt asemănători adulţilor, dar sunt mai închişi, lipsesc petele albe de pe
partea dorsală şi striaţiile transversale de pe pieptul superior, discul facial este mai uniform.
Zboară în line undulată, ca şi ciocănitoarele. Strigătul teritorial este un fluierat moale
„hiu” repetat ritmic din secundă în secundă în zori şi amurg, adesea din vârful unui molid.
Habitat Trăieşte în taiga şi pădurile montane întinse de conifere (mai ales de molid) sau mixte.
În regiunile nordice poate fi întâlnit şi la altitudini mici, între 250-300 m, în regiunile
temperate la altitudini peste 1000 m. Câteodată o putem întâlni şi în apropierea hotarului de
arbori. Preferă porţiunile interioare dense şi înalte ale pădurilor pentru cuibărit, iar pentru
vânătoare luminişurile, marginile de păduri, mlaştinile montane, poienile, locurile avalanşelor
etc. Din cauza modului ei de a vâna, structura pădurii este mai importantă decât compoziţia de
specii a arborilor.
Cuibăreşte în scorburi părăsite de ciocănitori, în molizi, fagi, plop tremurător sau
carpen. În timpul iernii se mută în pădurile mixte sau în apropierea localităţilor.
Distribuţie
Cu excepţia ţărilor sudice este larg răspândit pe continent, în număr mai mare trăieşte
în regiunile montane (Alpi, Carpaţi) şi cele nordice (Scandinavia). În ţara noastră este prezent
pretutindeni în pădurile Carpaţilor, însă densitatea ei este destul de redusă, este o specie destul
de greu de observat.
Populaţie
Pe continent cuibăresc între 47 000 – 110 000 de perechi, populaţia este stabilă, deşi în
Rusia suferă un declin puternic. În număr mai mare trăiesc în Austria, Finlanda, Norvegia,
Rusia şi Suedia. În România numărul ciuvicelor este estimată la 2500 – 4000 de perechi,
populaţia este stabilă.
Ecologie şi comportament
Se hrăneşte cu micromamifere, mai ales cu şoareci. Vânează mai ales în amurg şi în
zori, dar uneori şi în timpul zilei, foarte rar în timpul nopţii. Vânează din pândă, îşi cară prada
într-un loc unde o mănâncă. Prinde şi păsări (cinteze, piţigoi etc.) până la mărimea unui
ciocănitori sau unui sturzi. Rareori mănâncă lilieci şi reptile. În timpul iernii mănâncă mai
multe păsări şi mai puţine rozători din cauza abundenţei scăzute a acestora.
128
Este o pasăre solitară sau stă în perechi şi în afara sezonului de reproducere. În Europa
Centrală este teritorial pe tot timpul anului. Ca sistem de împerechere întâlnim monogamia
sezonală. Deseori după perioada de înmulţire perechile se despart şi se reformează în timpul
toamnei. Ciuvica este teritorială pe tot parcursul anului, mărimea teritoriului în funcţie de
condiţii variază între 0,5-4 km2.
Când este agitat, îşi mişcă coada lateral sau sus-jos. Atacă masculii rivali în general
din spate, lovind cu ghearele la ceafa adversarului. Cele două sexe de multe ori se gonesc şi în
sezonul de reproducere. Femela este atrasă de strigătele masculului. Masculul prezintă locul de
cuibărit femelei, zburând de mai multe ori la scorbura aleasă, intră (deseori cu hrană) pentru
timp scurt. Dacă femela acceptă locul de cuibărit, întră şi ea şi stă îndelungat în scorbură, o
curăţă. După acesta masculul oferă cadouri nupţiale femelei (hrană). Copularea are loc pe o
creangă în apropierea scorburii. În sezonul de înmulţire îşi apără agresiv cuibul, atacă păsările
mai mari, câinele, chiar şi omul.
În luna aprilie depune 4-7 (3-10) ouă, pe care le incubează timp de 28-30 zile. Numai
femela cloceşte şi hrăneşte puii, masculul procură hrana pe tot timpul reproducerii. Juvenilii
devin independenţi la vârsta de două luni, se împerechează pentru prima dată în anul următor.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Ciuvica este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia habitatelor
adecvate. În România intensificarea alarmantă a exploatărilor forestiere din ultimii ani
reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a
ciuvicăi în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii
pădurilor. Ciuvica ocupă scorburile artificiale, astfel cu amplasarea multor scorburi se pot
coloniza şi porţiuni de păduri mai tinere, lipsite de scorburi, ori se poate stabiliza sau mări
populaţiile din pădurile suboptime, cu puţine scorburi.
Huhurez mare - Strix uralensis (Pallas, 1771) - Ural Owl
Descriere şi identificare
După buhă huhurezul mare este cea mai mare specie de bufniţă din România. Are
lungimea de 60-62 cm, anvergura de 124-134 cm. Culoarea dominantă a păsării este gri
maroniu şters. Coada este relativ lungă, capul este rotund, ochii sunt negri. Discul facial este
gri-crem, ciocul este galben. Sexele sunt similare.
La adulţii culoarea de bază a capului şi a spatelui este gri gălbui, cu pete albe şi striaţii
dense şi late de culoare maro închis. Pieptul este alb-maroniu cu dungi maro longitudinale,
burta şi regiunea anală este albă, striaţiile sunt mai rare. Aripa superioară este gri închis, cu
mici pete negre , remigele au linii transversale maronii. Subalarele sunt albe, parte inferioară a
păsării este în general deschisă.
Discul facial al juvenililor este mai palid, vârfurile penelor de pa cap sunt albe, partea
ventrală este gri, dungat cu maro.
Strigătul nupţial este caracteristic format din două părţi: strigătul bisilabic „hu-u” după
o pauză de aproximativ 4 secunde este urmată de un „râset” „huuhuhuhuhu”.
Habitat
Huhurezul mare trăieşte în zona boreală din nordul continentului, şi în pădurile
montane întinse din zona temperată (Carpaţi, Alpi etc.). În România specia preferă pădurile de
foioase, cu precădere cele de fag, fiind însă întâlnit şi în cele de amestec până altitudini de
1600 m. Preferă mai degrabă pădurile mai umede decât cele uscate. Unele populaţii cuibăresc
în păduri pure de conifere şi chiar în cele de stejar cu carpen. În regiunea boreală preferă mai
ales pădurile de conifere. Vânează în zone deschise, pe poieni, în apropierea marginii pădurii.
În timpul iernii se apropie de aşezările umane, de multe ori vânează în apropierea satelor.
Cuibăreşte în gaura formată în trunchiul rupt al copacilor, dar şi în scorburi naturale sau
artificiale.
Distribuţie
Cuibăreşte în marea majoritate a ţărilor europene, lipseşte din vestul continentului.
Populaţii mai mari sunt în Finlanda, Estonia, Rusia, Belorusia, Suedia, România. În România
cuibăreşte atât în zonele de deal cât şi în regiunea muntoasă. Putem întâlnii de la altitudini
129
joase, începând cu 300 m unde cuibăreşte în păduri de foioase până la peste 1800 m, unde
cuibăreşte în păduri bătrâne de molid sau de brad. Densitatea este foarte variabilă în diferite
locuri ale ţării.
Populaţie
Populaţia cuibăritoare din Europa este estimată la 53 000- 140 000 de perechi,
populaţia este stabilă. Efectivul speciei este în creştere în mai multe ţări, precum Polonia,
Cehia, Austria, Ungaria, România etc. Pe baza ultimelor evaluări populaţia din ţară este
apreciată la 12.000-20.000 perechi. Această populaţie este stabilă şi are importanţă europeană.
Ecologie şi comportament
Hrana este alcătuită în general din mamifere de la şoareci până la şobolanul de apă, şi
din păsări de mărimea cuprinsă între cea a cintezelor şi a porumbelului gulerat. Vânează
noaptea, în general stă de pândă dar uneori îşi caută prada cu zbor activ. Are auz foarte ascuţit,
pe baza locaţiei cu ajutorul urechilor poate prinde rozătoare aflate şi la 20-30 cm sub zăpadă.
Mănâncă arici, chiţcani, cârtiţe, iepuri, veveriţe, şobolani, nevăstuici, pisici sălbatice, broaşte,
şopârle, rareori şi insecte.
Este o pasăre solitară sau se află în perechi pe tot parcursul anului, întotdeauna
vânează singur. Perechile formate sunt în general sedentare, îşi apără teritoriul pe tot timpul
anului. Păsările singure în timpul iernii deseori se deplasează la altitudini mai joase. Se
odihnesc în timpul zilei, în perioada de împerechere femela se odihneşte pe cuib sau în
apropierea acestuia, masculul altundeva în teritoriu. Huhurezul mare este o specie teritorială şi
agresivă, în apropierea cuibului atacă chiar şi omul (poate cauza răni serioase cu ghearele în
zona capului, cefei, gâtului şi a umerilor). Când se simte ameninţat pocneşte cu ciocul şi sâsâie
cu penele ridicate.
Sistemul de împerechere este monogamă, perechile se formează probabil pe toată
durata vieţii. Distanţa minimă dintre perechi este de 2-5 km. Femela este atrasă de strigătele
masculului, care pot fi auzite de la sfârşitul lunii octombrie. Copulaţia este precedată de
intrările consecutive a ambelor sexe în scorbură, respectiv un duet „cântat” de pereche. Uneori
masculul oferă femelei cadouri nupţiale (hrană).
Cele 2-4 (1-6) ouă sunt depuse în martie, perioada de incubaţie durează 27-29 zile.
Femela cloceşte, hrăneşte puii şi apără cuibul, masculul vânează, şi procură hrana pentru
întreaga familie. La vârsta fragedă a puilor femela stă tot timpul în cuib, dar cu creşterea
acestora timpul petrecut în scorbură şi în imediata apropiere a acestuia scade treptat. Puii
părăsesc cuibul la vârsta de 25 de zile, cu mult înaintea dezvoltării complete a penajului.
Juvenilii părăsesc teritoriul părinţilor la vârsta aproximativă de 3 luni. Prima împerechere are
loc în al treilea sau al patrulea an de viaţă.
Măsuri de conservare necesare şi aplicate
Huhurezul mare este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia
habitatelor adecvate. În România intensificarea alarmantă a exploatărilor forestiere din ultimii
ani reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a
speciei în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii
pădurilor. Pentru protecţia mai eficientă a speciei sunt necesare cunoştinţe exacte despre
populaţiile, perechile cuibăritoare locale. În posesia acestor informaţii este necesară elaborarea
şi respectarea unui plan de management adecvat pentru aria protejată respectivă, care va
aborda corect aceste probleme şi va oferi soluţii de rezolvare, măsuri concrete şi eficiente de
protecţie ale habitatelor şi a huhurezului mare. Această specie ocupă şi scorburile artificiale,
astfel cu amplasarea multor scorburi se pot coloniza şi porţiuni de păduri mai tinere, lipsite de
trunchiuri de copaci rupte, de scorburi, ori se poate stabiliza sau mări populaţiile din pădurile
suboptime, mai tinere.
130