Studiu privind corelatia dintre formarea preturilor si concurenta pe piata

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Cuprins

INTRODUCERE.............................................................................................................................3

CAPITOLUL I – CONCURENŢA: CONCEPT, CONŢINUT ŞI FUNCŢII.................................4Definirea conceptului de concurenţă şi a conţinutului acestuia....................................4Funcţiile concurenţei.....................................................................................................5

CAPITOLUL II – PREŢUL: CONCEPT, TIPURI DE PREŢURI ŞI ROLUL ŞI FUNCŢIILE SALE............................................................................................62.1. Concepte teoretice despre preţ......................................................................................62.2. Tipuri de preţuri............................................................................................................82.3. Rolul şi funcţiile preţului..............................................................................................9

CAPITOLUL III – MECANISMUL PREŢULUI PE O PIAŢĂ CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ....................................................................................................113.1. Ipotezele (caracteristicile) concurenţei perfecte.........................................................113.2. Formarea preţului de echilibru....................................................................................13

CAPITOLUL IV – TIPURI DE CONCURENŢĂ. FORMAREA PREŢURILOR PE TIPURI DE CONCURENŢĂ.........................................................................154.1. Monopolul...................................................................................................................154.1.1. Trăsăturile concurenţei monopoliste............................................................184.2. Preţul de monopol. Mecanismul fixării preţului de monopol.....................................194.2.1. Preţul pe piaţa de monopol..........................................................................194.2.2. Funcţia cererii şi a venitului în mecanismul de formare a preţului de monopol..................................................................................................204.3. Maximizarea profitului şi preţul de echilibru la monopol..........................................214.3.1. Monopolul absolut (perfect)........................................................................214.3.2. Preţul de monopol determinat pornind de la firmă. Profitul maxim şi echilibrul monopolului....................................................234.4. Oligopolul...................................................................................................................264.4.1. Trăsăturile caracteristice ale oligopolului....................................................264.4.2. Preţul de oligopol.........................................................................................274.5. Principalele tipuri de oligopol.....................................................................................274.5.1. Preţul în cazul oligopolului perfect coordonat.............................................284.5.2. Oligopolul parţial coordonat........................................................................304.5.2.1. Firma lider.....................................................................................304.5.2.2. Oligopolul cu o curbă a cererii îndoite.........................................314.5.3. Oligopolul de conjectură..............................................................................32

CAPITOLUL V – STRATEGII FAŢĂ DE CONCURENŢĂ.......................................................345.1. Strategii de luptă împotriva concurenţei.....................................................................345.2. Strategii de preţ în funcţie de concurenţă...................................................................35

CAPITOLUL VI – FIXAREA AUTORITARĂ A PREŢURILOR. INTERVENŢIA STATULUI ÎN FORMAREA PREŢURILOR...............................................37

Pagina 1 din 92


6.1. Noţiuni generale..........................................................................................................376.2. Politici în domeniul preţurilor.....................................................................................38

CAPITOLUL VII – MEDIUL CONCURENŢIAL ÎN ROMÂNIA.............................................417.1. Legea concurenţei în România...................................................................................417.1.1. Practici anticoncurenţiale.............................................................................427.1.2. Concentrarea economică..............................................................................447.2. Concurenţa neloială....................................................................................................457.3. Autorităţi şi instituţii specializate în domeniul concurenţei.......................................467.3.1 Consiliul concurenţei....................................................................................467.3.2. Oficiul concurenţei......................................................................................47

STUDIU DE CAZ.........................................................................................................................48

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................65

Studiu privind corelatia dintre formarea preturilor si concurenta pe

piata

INTRODUCERE

În cazul economiei de piaţă, toate procesele economice, acţiunile agenţilor economici

se desfăşoară pe terenul concurenţei. Aceasta este „sufletul” mecanismului pieţei, motorul

dezvoltării vieţii economice care pune în mişcare tot sistemul de legături dintre agenţii

economici şi care transmite acestora cerinţele legilor economice obiective, sancţionând mai

mult

sau mai puţin sever nerespectarea acestora sau înlăturarea lor.

Pagina 2 din 92

http://www.tocilar.ro/


Concurenţa este o însuşire a economiei de piaţă, a pieţei în general, manifestându-se

însă plenar în stadiul matur al capitalismului. Ea reflectă evoluţia firească a vieţii economice,

fapt pentru care, întâlnim diferite forme de manifestare a ei, cunoscute sub denumirea de

tipuri de concurenţă.

Concurenţa este o confruntare între agenţii economici în vederea obţinerii unor

condiţii mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a operaţiilor băneşti sau a altor

activităţi

economice în vederea obţinerii de cât mai multe avantaje.

Concurenţa este o luptă dură, fără menajamente în care primează interesele economice

ale fiecărui participant la piaţă. De asemenea, concurenţa îmbracă forme specifice în funcţie

de domeniul de activitate şi condiţiile concret istorice ale etapei respective.

Preţul nu reprezintă un simplu aspect de suprafaţă, ci el se prezintă ca un fenomen de

complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unor multitudini de factori dinamici.

Preţurile devin instrumente de putere, prin intermediul cărora se realizează anumite

obiective ale firmelor.

În lucrarea de faţă se încearcă descrierea conceptului, conţinutului şi funcţiile

concurenţei. De asemenea se face o descriere a formelor de concurenţă (concurenţă pură,

concurenţă monopolistă, concurenţă imperfectă), precum şi modul de formare a preţurilor în

cadrul formelor de concurenţă.

Dezvoltarea economică are nevoie de o politică eficientă în domeniul protecţiei

concurenţei. Distorsiunile din sistemul de preţuri, acţiunile de împărţire a pieţelor, existenţa

unor bariere la intrare, precum şi orice alte rigidităţi reprezintă obstacole majore în calea unor

obiective legate de eficienţa şi dezvoltarea economică. De cele mai multe ori, astfel de

obstacole apar în urma unor acţiuni menite a susţine sau a exercita puterea de piaţă. O firmă

poate să obţină putere pe piaţă fie datorită unei eficienţe mai mari a activităţii sale, fie ca

efect al unor politici ale statului în vederea susţinerii unui anumit tip de dezvoltare

industrială, fie în urma abordării unor practici restrictive.

În ţările cu economie de piaţă se manifestă un interes din ce în ce mai larg, în vederea

instituirii unei discipline concurenţiale care include probleme ale efectelor ce se restrâng

asupra consumatorilor.

În România, politica în domeniul protecţiei concurenţei este menită a ajuta la

soluţionarea câtorva probleme majore moştenite: înalta concentrare existentă în diferitele

ramuri industriale, predominarea sectorului de stat şi funcţionarea ineficientă a multor

Pagina 3 din 92


întreprinderi, mare parte dintre ele acţionând pe pieţe restrânse prin diverse bariere

comerciale.

Studiul de caz abordat se referă la investigaţiile efectuate pe piaţa fabricării şi vânzării

matlasurilor pentru scaune auto, investigaţii efectuate prin încadrarea în prevederile Legii

Concurenţei din România. Este un caz de practică anticoncurenţială prin practicarea unor

preţuri excesive, sau practicarea sau practicarea unor preţuri de ruinare în vederea înlăturării

concurenţilor, practică aflată în afara prevederilor legale a liberei concurenţe.

Pagina 4 din 92


CAPITOLUL I

CONCURENŢA: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII

1.1.Definirea conceptului de concurenţă şi a conţinutului acestuia

În teoria modernă, concurenţa coexistă cu elementele monopolistice, ea este

multiformă, căci nu se manifestă doar prin preţuri, ci în egală măsură prin modul de a

produce, prin calitatea produsului, prin politica de vânzări şi politica privitoare la factorii de

producţie.

„Concurenţa este imperfectă şi prin însuşi acest caracter ea este dinamică şi efectivă”

(Peter Schifko).Cuvântul „Concurenţă” derivă din limba franceză de la „concurence” , care

înseamnă întrecere.

Concurenţa este una din trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţă, care exprimă

comportamentul specific al agenţilor economici în condiţiile liberi iniţiative, atestând raportul

dinamic de forţe dintre participanţii la actele de vânzare – cumpărare .

Concurenţa reprezintă confruntarea, rivalitatea economică între industriaşi, bancheri,

comercianţi, prestatori de servicii pentru a atrage de partea lor clientela consumatoare prin

preţuri mai convenabile, prin calitatea mai bună a bunurilor materiale şi serviciilor, în

vederea obţinerii unor profituri cât mai mari.

Concurenţa este o confruntare deschisă, loială, în cadrul căreia agenţii economici, în

calitatea lor de vânzători şi de cumpărători, învaţă, printr-un proces continuu de „tatonări şi

erori” , să-şi îmbunătăţească situaţia. Adesea concurenţa este considerată calea de satisfacere

a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. Făcând posibil ca în societate să se

producă numai ce şi cât este necesar, cerut şi dorit de consumatori, la cele mai scăzute costuri

posibile, concurenţa asigură profiturile scontate de întreprinderile producătoare şi satisfacerea

în cât mai mare măsură a nevoilor consumatorilor.

Libertatea de a alege – care se realizează sub forma tendinţei fiecăruia de a primi

pentru sine un venit bănesc, serveşte ca bază pentru concurenţă. De aceea, pentru economişti

ea apare ca existenţă a unui număr mare de cumpărători şi vânzători, fiecare acţionând

independent ca deţinători ai diferitelor produse şi resurse concrete. Totodată, prin acest

proces apare libertatea acestora de a participa sau de a se abţine de la actele de schimb.

Instrumentele luptei de concurenţă sunt de natură economică, dar şi de natură

extraeconomică.

Pagina 5 din 92


Instrumentele de natură economică sunt:

Reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurenţilor;

Diminuarea preţurilor de vânzare;

Ridicarea calităţii bunurilor;

Acordarea facilităţii clienţilor;

Instrumentele de natură extraeconomică sunt:

Furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii;

Sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional;

În anumite condiţii, unii agenţi folosesc, în confruntarea cu concurenţii lor, presiuni

morale, speculând cu promtitudine situaţiile critice (războaie, crize), şi eludând chiar legile

ţării;

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în:

Concurenţa loială, care se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către

vânzători a unora dintre instrumentele amintite, în condiţiile accesului liber de piaţă şi ale

disciplinei, posibilităţi de cunoaşterea mijloacelor de reglementare vânzător – cumpărător.

Concurenţa neloială, care constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, în

utilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere şi de menţinere pe piaţă.

1.2.Funcţiile concurenţei

În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei generale, îndeplineşte un rol

deosebit de important. Adesea, concurenţa este apreciată ca o lege economică importantă,

având un mare rol în realizarea progresului tehnico – economic.

Mecanismul concurenţei exprimă numeroase legături între acţiunile subiective ale

agenţilor economici şi cadrul obiectiv al desfăşurării acestor acţiuni. Prin acest mecanism,

actele subiective ale indivizilor participanţi la viaţa socială sunt transformate în acţiuni

socialmente necesare, conforme cu cerinţele legilor economice obiective, cu raţionalitatea

economiei de piaţă.

Sub presiunea concurenţei, agenţii economici producători sunt obligaţi să reducă

costurile şi, obiectiv pentru atingerea căruia introduc noi tehnologii de producţie,

perfecţionează organizarea şi conducerea întreprinderii, îmbunătăţesc calitatea produselor,

etc.

Mecanismul concurenţial are virtuţi incontestabile:

Pagina 6 din 92


În primul rând, concurenţa stimulează progresul general. Prin emulaţia şi competiţia

pe care o întreţine între întreprinderi, ea deschide perspective de profituri convenabile pentru

toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi eliminându-i pe cei care nu au mobilitatea

necesară de adaptare la noile cerinţe.

În al doilea rând, concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare, ea fiind

potrivnică scumpetei. Binecunoscutele raporturi între cantităţile vândute şi preţurile de

vânzare practicate fac ca profitul mai mare să rezulte mai ales din sporirea desfacerilor. Un

preţ mai redus, accesibil pentru cei mulţi, sporeşte cererea, creează condiţiile producţiei de

serie mare.

În al treilea rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici,

stimulându-le creativitatea şi preocuparea continuă de creştere a eficienţei întregii activităţi,

de maximizare a profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor de consum.

Concurenţa şi mecanismele concurenţei diferă de la o etapă la alta de dezvoltare, de la

o ţară la alta, în funcţie de numeroşi factori şi de variate condiţii:

numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în una sau mai

multe ramuri;

gradul de diferenţiere a produselor;

facilităţile sau limitările posibilităţilor noilor producători de a intra într-o ramură sau

alta dintre ramuri;

gradul de transparenţă a pieţei;

mobilitatea sau rigiditatea preţurilor;

nivelul dezvoltării economice;

conjunctura politică internă sau internaţională;

cultura economică a populaţiei, a diferiţilor agenţi economici, etc.;

calitatea produselor şi modul de percepere a acesteia de către cumpărători (în special

populaţia).

CAPITOLUL II

PREŢUL: CONCEPT, TIPURI DE PREŢURI ŞI ROLUL ŞI FUNCŢIILE SALE

2.1.Concepte teoretice despre preţ

Pagina 7 din 92


Preţul nu reprezintă un simplu aspect de suprafaţă, ci el se prezintă ca un fenomen de

complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unei multitudini de factori dinamici.

Aşa cum în domeniul valorii economice se confruntă cu toate elementele de

convergenţă teoriile obiective şi teoriile subiective şi în domeniul preţurilor se manifestă o

varietate de idei. Concepţia obiectivă după care la baza preţurilor stă valoarea-munca a fost

elaborată de W. Petty, de economişti clasici A. Smith, J.B. Ricardo, J.S. Mill, precum şi de K.

Marx.

Pentru şcoala clasică, „În toate timpurile şi în toate locurile este scump ceea ce se

obţine cu greutate sau constă mult munca pentru a se dobândi şi ieftin ceea e se obţine uşor

sau cu foarte puţină muncă” (A. Smith, Avuţia naţiunilor).

Potrivit teoriei obiective, preţul est expresia monetară a valorii mărfurilor, iar

formarea preţurilor este rezultatul acţiunii a patru factori generali: valoarea mărfi, capacitatea

de cumpărare a monedei („valoarea banilor”), raportul cerere – ofertă şi politica economică.

Ca expresie monetară a valorii, preţul este direct proporţional cu mărimea valorii.

În raport cu moneda mărimea preţului este invers proporţională cu valoarea, monedei

sunt factori fundamentali ai formării preţurilor, iar raportul cerere-ofertă constituie doar un

factor de adaptare corectă a preşului la exigenţele circulaţiei, ale pieţei.

La rândul ei politica economică este un factor subiectiv de influenţare care este

promovată de întreprinzători şi/sau de stat prin intermediul căreia sunt utilizaţi aceşti factori.

Concepţia după care valoarea – munca stă la baza preţurilor a fost prezentă şi în

literatura românească interbelică – Virgil Madgearu scria că „fără a ne îndepărta prea mult de

realitate se poate afirma ca în anumite condiţii, proporţia de schimb între mărfuri corespunde

cheltuielilor de muncă incorporată în fiecare din ele”. Evident producătorii trebuie să-şi

recupereze prin preţ cheltuielile materiale şi cele salariale şi de asemenea sa obţină un profit.

Explicaţia preţurilor pe baza teoriei obiective a valorii a întâmpinat încă de la sfârşitul

secolului trecut adversităţii înverşunate. Astfel E. Von Bohn-Bawerk unul din reprezentanţii

scolii austriece, susţinea că „teoria ratei medii a profitului ţi a preţului de producţie nu poate

fi reconciliată cu teoria valorii”. În consecinţă a fost dezvoltată teoria subiectivă a valorii

potrivit căreia „preţul exprima utilitatea marginală a produsului convertită în unităţi

monetare”. Acestea îşi concentrează atenţia asupra rarităţii bunurilor disponibile, respectiv

asupra măsurii în care acestea direct sau indirect satisfac nevoile. În acest context preţul apare

ca un „indice de raritate”.

Potrivit teoriei marginaliste, unităţii succesive dintr-o marfă prezintă grade diferite de

însemnătate, iar interesul se îndreaptă spre efectele generate de adăugarea sau pierderea unei

Pagina 8 din 92


ultime unităţi denumită marginală. Alegerea de către consumator a bunurilor necesare se

bazează pe legea unităţii descrescătoare, iar echilibrul în alocarea unui anumit venit se atinge

odată cu maximizarea utilităţii ceea ce presupune că utilizarea marginală pe unitate de

cheltuială este aceeaşi la toate produsele ce urmează a fi cumpărate.

Concepţiile asupra preţului bazate pe utilităţi au evoluat în direcţia abandonării

subiectivismului. Curbele de indiferenţă ale lui V. Pareto sau rata marginală de substituire a

lui J.K. Hicks reprezintă contribuţii însemnate la studiul procesului de formare al preţurilor

pornind de la bunuri reale. P.A. Samulson, în determinarea preţurilor, are în vedere mai mulţi

factori, alături de munca ce include unitatea, cererea şi oferta, raritatea. „Nici în socialismul

planificat, nici în capitalismul de piaţă nu putem avea succes în derivarea preţurilor

mărfurilor doar din necesitate de muncă neluând în considerare modelul gusturilor şi cererii şi

efectele lui asupra rarităţii factorilor non-muncă”, spunea Paul A. Samuelson în Economics.

În general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru

achiziţionarea bunurilor economice în cadrul tranziţiilor bilaterale de piaţă. Nivelul şi

dinamica preţului nu se formează în afara forţelor pieţei, cererea şi oferta.

Relaţiile cerere – ofertă – preţ trebuie considerate în ambele sensuri: modificarea

raportului cerere ofertă poate fi cauza schimbării preţului după cum o modificare a preţului

poate determina modificarea cererii şi ofertei.

În ultimă instanţă preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale

purtătorilor cererii şi ofertei formate sub influenţa condiţiilor de producţie şi ale pieţei.

Deci preţul care se formează pe piaţă reflectă atât estimarea valorii de către

cumpărător prin prisma utilităţii cât şi estimarea rarităţii de către producători prin prisma

costurilor. Preţul apare, deci ca un factor de echilibru care se impune tuturor agenţilor

economici. Ca singurul element ce asigură egalizarea prin concurenţă a cantităţilor oferite şi

respectiv cerute de piaţă.

Preţul de echilibru al unui produs este indicat de punctul de intersecţie intre curba

crescândă a ofertei şi curba descrescândă a cererii, astfel încât preţul de vânzare al unui bun

trebuie să devină egal cu costul marginal al întreprinderilor care fac oferta.

Când preţul de vânzare este superior costului marginal, ce corespunde unui volum dat

de producţie, producătorul sporeşte producţia, şi din contră o micşorează în situaţie inversă.

În raport cu preţul de echilibru, preţul pieţei poate fi diferit numai pe perioade scurte,

deoarece oferta se adaptează la exigenţele cererii solvabile, asigurându-se astfel echilibrul

atât pe piaţa bunurilor de consum cât şi pe cea a factorilor de producţie.

Pagina 9 din 92


Unii economişti consideră că teoria marginalistă este prea abstractă şi nu oferă

răspunsuri valabile la o serie de probleme de mare importanţă în sfera relaţiilor de schimb.

Aşa se explică de ce teoria marginalistă a preţurilor nu a pătruns în practica întreprinderilor

din ţările cu economie de piaţă. În practica economică de stabilire a preţurilor în loc de a se

folosi scheme ce decurg din teoria marginalistă, se recurge la principiul empiric al lui „full

cost” care constă în calcularea costurilor medii şi de a adăuga la acestea procentaje pentru

acoperirea cheltuielilor generale fixe şi asigurarea profitului.

Într-o economie de piaţă, preţurile pieţei sunt cele care se impun. Orice producător îşi

stabileşte un anumit nivel de preţ pentru propriile bunuri. Stabileşte acest preţ pe baza

estimării costurilor şi aprecierilor privind profitul cuvenit în funcţie de o serie de factori, între

care nu lipsesc comparaţiile cu alte întreprinderi. Fundamentarea preţurilor, pornind de la

situaţia ofertantului, subliniază faptul că producţia poate să se desfăşoare şi să continue dacă

preţul se menţine la nivel considerat suficient pentru remunerarea producătorului.

Economia de piaţă contemporană este mult schimbată în raport cu modelul de piaţă al

unei concurente perfecte. În viziunea lui Francois Perroux, „pieţele acestui sfârşit de secol

sunt foarte impure şi foarte imperfecte, ceva mai mult, toate aceste forme monopoliste sunt

influenţate de către puterile publice, în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice şi

cele particulare se combină şi se influenţează reciproc, reţeaua de relaţii care rezultă din

aceasta nu are nici o legătură cu echilibrul microeconomic de concurenţă completă, care

rămâne totuşi baza de referinţă fundamentală a gândirii neoclasice. A interpreta lumea

contemporană în termeni de concurenţă completă constituie o sfidare a spiritului ştiinţific”.

Economistul francez considera că reţeaua schimburilor pure este înlocuită cu un sistem

combinat format din reţeaua schimburilor propriu zise de elemente de influenţă şi de putere.

În aceste condiţii, preţurile devin instrumente de putere prin intermediul cărora se

realizează anumite obiective ale firmelor dar şi ale organismelor guvernamentale. Preţurile

sunt sustrase fluctuaţiilor pieţei, ele devin preţuri administrate, preţuri rezultate pe baza

înţelegerii dintre acestea şi obţinerea acordului guvernamental, fie prin încheierea unor

acorduri în cadrul unor organizaţii interstatale, fie prin încheierea unor acorduri între

producători şi cumpărători.

2.2.Tipuri de preţuri

Pagina 10 din 92


Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general valabile ale formării şi

funcţionării preţurilor, trăsături care într-un fel sau altul, îşi au sursa primară în teoria

factorilor de producţie.

În realitatea economică există, însă, o multitudine de raporturi între preţurile de

echilibru şi preţurile efective (preţuri de piaţă determinate corespunzător forţelor economice

ale pieţei concurenţionale libere şi prin măsuri extraeconomice). De altfel o serie de

economişti susţin că modelul teoretic al formării preţurilor este „prea abstract”. Mai mult,

acest model a fost supus verificării în multe întreprinderi de către diverşi economişti. Ei au

ajuns la concluzia că firmele, managerii acestora nu se raportează, în cele mai multe cazuri, la

schemele teoretice. De pildă, în loc să utilizeze calculul marginal în determinarea preţului,

(ceea ce ar corespunde teoriei utilităţii marginale) aceştia recurg la principiul „full cost”.

Acest principiu constă în stabilirea preţurilor pe baza costurilor medii la care se adaugă un

procentaj pentru cheltuielile fixe şi un altul pentru profit.

Deşi există nuanţe diferite de la un autor la altul în privinţa generalizărilor teoretice

ale principiului costurilor totale, s-a conturat ideea conform căreia în cadrul economiilor de

piaţă contemporane există o serie de „preţuri administrate”, în a căror formare deciziile

producătoare sunt esenţiale.

Costurile medii (unitare, pe produs) şi procentajul adăugat pentru acoperirea

cheltuielilor generale şi a profitului reprezintă elemente definitorii ale preţurilor administrate.

La baza deciziilor de preţ ale producătorilor stau estimările costurilor – în cadrul cărora

coeficientul cheltuielilor generale este asemănător pentru toate întreprinderile din aceeaşi

ramură – şi aprecierile ce privesc profitul corespunzător unor factori multipli, şi valabili, dar

şi comparativ cu realizările altor întreprinderi.

O firmă fixează preţurile, bazându-se pe faptul că, în linii mari celelalte firme le vor

accepta. În determinarea nivelului preţurilor nu se poate face totuşi abstracţie de preţ, de

condiţiile obiective ale pieţei, de elasticitatea cererii în funcţie de preţ (curbele cererii), de

dependenţa cheltuielilor de producţie în funcţie de volumul fabricaţiei, de relaţia preţ – ofertă

(curbele ofertei), etc.

În general, preţul efectiv se abate de la preţul de echilibru, însă abaterile nu pot fi

permanent într-un singur sens, deoarece nerealizarea echilibrului cerere – ofertă pe timp

îndelungat creează grave distorsiuni economice afectând negativ eficienţa utilizării resurselor,

în fond satisfacerea necesităţilor societăţii.

Pe lângă aceste categorii, tabloul general al al preţurilor mai cuprinde:

Preţuri unice, al căror nivel este fix;

Pagina 11 din 92


Preţuri cu limite de variaţii stabilite;

Preţuri formate pe baza unor reglementări (structura costului, normative de factori,

diferenţieri în funcţie de destinaţie), dar al căror nivel nu este prestabilit;

Preţuri libere, formate de piaţă prin mecanismul cererii şi ofertei, nesupuse nici unui

fel de reglementări;

Din punct de vedere al naturii şi obiectului pieţei, există:

Preţuri ale bunurilor materiale şi serviciilor,

Preţuri ale factorilor de producţie;

Preţuri (sau cursuri) ale hârtiilor de valoare;

„Preţuri” ale banilor (corespunzătoare pieţei titlurilor financiare şi pieţei monetare).

Paleta categoriilor de preţuri existente în ţările cu economie de piaţă este însă mult

mai largă. Astfel, după natura schimbului există:

preţuri industriale;

preţuri agricole;

preţuri (tarife) pentru servicii;

După stadiul schimbului:

preţuri cu ridicata;

preţuri cu amănuntul.

2.3.Rolul şi funcţiile preţului

În cadrul mecanismului economiei de piaţă, preşurile îndeplinesc următoarele funcţii:

Funcţia de calcul, măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor: consta în aceea ca prin

intermediul preţurilor capătă expresie monetară indicatorii economici şi este posibilă

evidenţierea dimensiunilor diverselor activităţi. Preţul este şi instrumentul de analiză şi

fundamentare a deciziilor economice. Realizarea acestei funcţii cere luarea în considerare a

multitudinii de factori care concură la formarea nivelului real preţurilor de piaţă, ceea ce

implică: cunoaştere, comparaţie şi aproximare.

Preţul are o puternică încărcătură informaţională şi dispune de o mare posibilitate de a

se lăsa prelucrată atât cantitativ cât şi calitativ. Încărcătura informaţională a preţului se

îmbogăţeşte chiar dacă mărimea lui nu se schimbă permanent, el cunoaşte o stabilitate

relativă, pentru că se pot modifica fie condiţiile care l-au generat, fie alte preţuri, fie ambele

elemente faţă de care se raportează. Agenţii economici nu pot adopta decizii raţionale fără a

dispune de material informaţional complex şi dinamic oferit de preţuri.

Pagina 12 din 92


Preţul este cel care „exprimă şi măsoară tensiunile de raritate a bunurilor şi serviciilor,

ca şi a factorilor de producţie din viaţa economică şi reflectă necesitatea şi posibilitatea între

care se instaurează un echilibru economic”. Adică mişcarea preţurilor orientează atât

opţiunile şi deciziile producătorului privind producţiile cele mai utile şi investiţiile cele mai

eficiente, cât şi opţiunile şi deciziile consumatorilor privind cele mai eficiente, cât şi opţiunile

şi deciziile consumatorilor privind cumpărarea cea mai avantajoasă a bunurilor şi serviciilor

de care au nevoie.

Deci sistemul preţurilor apare ca „un sistem de semnale” care coordonează şi face

coerente deciziile agenţilor economici producători şi consumatori. Preţurile contribuie la

împărţirea între consumatori a unei cantităţi limitate de factori de producţie.

Funcţia de stimulare a agenţilor economici. În calitate de expresie monetară a

bunurilor şi prin influenţa directă asupra cheltuielilor şi veniturilor băneşti ale agenţilor

economici, preţurile constituie principala componentă stimulatore a acţiunii producătorilor în

decizia privind volumul, structura şi calitatea produselor, precum şi a opţiunii

consumatorului. Manifestarea concretă a cererii şi ofertei depinde de preţ şi determină preţul.

El este un element al strategiei agenţilor economici, stimulând un anumit comportament faţă

de atragerea şi utilizarea factorilor de producţie. Producătorul este interesat mai ales de o

anumită structură a preţului care cuprinde un profit îndestulător, pe când consumatorul ia

decizii mai ale în funcţie de nivelul preţului practicat pe piaţă într-o anumită perioadă.

Funcţia de recuperare a costurilor şi de redistribuire a veniturilor. Preţul prin nivelul

său trebuie să asigure pentru agenţii economici ofertanţi acoperirea costurilor, recuperarea

cheltuielilor făcute pentru utilizarea factorilor de producţie, fără respectarea acestei cerinţe

minime nu poate fi vorba de continuarea activităţii economice. În plus preţul trebuie să aibă

un asemenea nivel încât să permită şi obţinerea unui profit îndestulător pentru întreprinzător.

Mărimea venitului pentru agent este dată de diferenţa dintre preţul cu care vinde

produsele şi serviciile create şi preţul plătit pentru factorii de producţie utilizaţi. Fiecare agent

economic interesat să vândă la un preţ cât mai convenabil şi să producă un consum cât mai

redus de factori, respectiv un cost redus pe unitate de produs.

Deoarece unul şi acelaşi produs se obţine cu costuri diferite, dar pe piaţă se vinde la

acelaşi preţ, prin intermediul preţurilor se produc fenomene de redistribuire a veniturilor.

CAPITOLUL III

Pagina 13 din 92


MECANISMUL PREŢULUI PE O PIAŢĂ CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ

3.1.Ipotezele (caracteristicile) concurenţei perfecte

În eforturile lor de reflectare şi analiză a pieţei concurenţiale, economiştii teoreticieni

au construit modelul pieţei cu concurenţă perfectă (pură) şi au explicat mecanismul formării

preţului pe o asemenea piaţă.

Concurenţa perfectă sau pură (adică purificată de orice intervenţie cu tentă

monopolistă) presupune asemenea raporturi de piaţă încât toţi vânzătorii (producătorii) sunt

capabili să-şi vândă toată producţia, toate mărfurile oferite la preţul pieţei, fără a-l putea

determina hotărâtor, iar cumpărătorii (consumatorii) pot să cumpere tot ceea ce au nevoie şi

cât doresc la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea, fără a-l influenţa după bunul lor plac.

Unii specialişti consideră că piaţa cu concurenţă pură este cea care asigură

funcţionarea cea mai bună a economiei de piaţă, ea fiind corolarul suveranităţii

consumatorului şi al echilibrului ideal.

Piaţa economiei perfecte (pure) reprezintă un model teoretic. Acest model presupune

că totalitatea operaţiunilor de vânzare – cumpărare a acţiunilor se derulează, în mod absolut

liber, între agenţii economici participanţi (vânzători şi cumpărători), fără existenţa nici unui

factor restrictiv sau preferenţial, exogen sau endogen. Preţul unui anumit bun destinat

schimbului este acelaşi, tranzacţiile sunt numeroase şi frecvente, iar informaţiile despre

cerere şi ofertă sunt cunoscute de toţi agenţii participanţi. Într-o astfel de piaţă, cosumatorului

îi este indiferent de la cine cumpără, iar vânzătorului îi este indiferent cui vinde. În

eventualitate că există anumite abateri ale unor preţuri individuale de la preţul pieţei, preţuri

mai înalte la vânzare şi preţuri mai scăzute la cumpărare, ele se compensează reciproc, astfel

încât preţul de piaţă devine neschimbat.

Pe baza unor multiple criterii (numărul şi talia participanţilor la relaţiile de schimb,

gradul de diferenţiere a produsului, facilităţi, limite în ceea ce priveşte intrarea pe piaţă,

gradul de transparenţă a pieţei, etc.), a fost conceput, în primul rând, modelul pieţei cu

concurenţă perfectă.

Premisele, respectiv trăsăturile unei asemenea pieţe sunt următoarele:

atomcitatea perfectă, adică existenţa unui număr de participanţi talie sau putere

economică

mică, egală sau apropiată, care acţionează independent, astfel încât nici unul dintre ei

nu poate influenţa favoarea sa volumul producţiei şi nivelul preţului;

Pagina 14 din 92


numărul foarte mare de vânzători şi cumpărători, care acţionează în mod independent.

Oferta fiecărei firme (oferta individuală) trebuie să reprezinte o mică fracţiune din

oferta totală (oferta pieţei), astfel încât orice modificare în producţia unei firme să nu afecteze

oferta pieţei şi deci, nici preţul. În aceste condiţii oferta trebuie să fie perfect elastică.

Totodată, modificările intervenite la nivelul fiecărui consumator nu trebuie să determine

schimbări în cererea şi preţul pieţei. În această situaţie, cererea individuală este perfect

elastică. Oferta şi cererea fiind perfect elastice, orice firmă crede că poate vinde întreaga

producţie la preţul pieţei şi deci nu trebuie să reducă preţul, pentru că va înregistra pierderi.

Totodată, dacă firmele vând produse identice, firma care decide să crească preţul va constata

că produsele sale nu sunt cumpărate, cererea pieţei fiind la nivelul cel mai înalt al preţului

acceptat de cumpărători;

omogenitatea produsului care face obiectul tranzacţiei, motiv pentru care agenţilor

cumpărători le este aproape indiferent de la care vânzători vor cumpăra bunurile de la

care au nevoie. Obiectul tranzacţie de vânzare – cumpărare trebuie să-l constituie bunurile

omogene. Fiecare firmă trebuie să vândă produse de acelaşi fel, între care să nu existe

diferenţe reale sau imaginare. Dacă un consumator crede că o anumită unitate dintr-un produs

diferă de celelalte, produsul nu mai este omogen. Concurenţa perfectă presupune existenţa pe

piaţă a unor bunuri identice, perfect standardizate şi substituibile;

mobilitatea liberă a resurselor şi factorilor de producţie, existenţa unor astfel de

condiţii

încât să se poată deplasa liber factorul de muncă, factorul capital dintr-o ramură în

alta. Mobilitatea liberă a resurselor între diferitele industrii este determinată de motive

pecuniare. Aceasta înseamnă că noi firme (sau noi capitaluri) pot intra în orice industrie, şi că

orice firmă poate părăsi industria în care acţionat , fără dificultăţi deosebite. Dacă activitatea

economică în industria unui anumit bun este condiţionată de deţinerea unor licenţe sau de un

volum mare de investiţii, intrarea nu mai este liberă. Dacă mobilitatea geografică şi

profesională a lucrărilor este dificilă sau unele firme existente înregistrează un declin

apreciabil în evoluţia costului mediu rezultat din desfăşurarea unor activităţi de producţie de

mari proporţii (producţie de masă) şi obţinerea, pe această bază, a unor economii de creştere

(de scară), intrarea nu mai este liberă.

accesibilitatea în ramură, libera intrare pe piaţă a noilor vânzători şi cumpărători

(producători şi consumatori);

fluiditatea, respectiv adaptarea ofertei la cerere, fără piedici de natură monopolistă sau

puternic dirijistă şi invers, libera alegere a consumatorilor (consumator suveran);

Pagina 15 din 92


transparenţa deplină a informaţiilor în ceea ce priveşte preţurile şi dinamica lor, ca şi

legătura cu cantităţile cerute şi oferite dintr-un bun;

cunoaşterea perfectă a pieţei. Consumatorii, posesorii de resurse şi producătorii

trebuie să deţină toate informaţiile (informaţii complete şi reale), privind piaţa prezentă şi

viitoare a unui bun. În situaţia în care consumatorii nu cunosc preţul pieţei, ei pot cumpăra la

preţuri mai mari când bunuri identice şi disponibile sunt oferite la preţuri mai reduse. Aceasta

înseamnă că preţul nu mai este uniform. În mod similar, dacă unii posesori de resurse, de

exemplu lucrători, nu cunosc nivelul de piaţă al salariatului şi cer un salariu mai mare, ei nu

îşi pot vinde munca şi vor înregistra pierderi. Pierderi vor înregistra şi dacă acceptă salarii

mai reduse. De asemenea, producătorii trebuie să cunoască preţul de piaţă, precum şi

costurile pentru a putea produce acel volum de bunuri care să le asigure un profit maxim.

Totodată, piaţa concurenţei perfecte obligă ca sistemul informaţional prezent să fie complet

cu evoluţia viitoare a preţului, cererii, ofertei, etc. Şi toţi agenţii economici să fie în posesia

acestora.

Piaţa concurenţei perfecte poate fi definită prin cele patru condiţii de mai sus. Acest

tip de piaţă nu poate exista dacă una din condiţii nu este îndeplinită. Numai împreună cele

patru condiţii garantează existenţa unei pieţe libere şi a unei concurenţe perfecte,

impersonale, în care forţele cererii şi ofertei sau ale veniturilor şi ale costului determină

alocarea resurselor şi distribuţia bunurilor.

Într-o anumită măsură unele din cele patru condiţii pot fi întâlnite în cadrul unor pieţe,

cum ar fi: piaţa produselor agricole, piaţa muncii, bursa de mărfuri, bursa de valori, etc. Dar

luate împreună, cele patru condiţii nu pot fi întâlnite în viaţa economică reală ceea ce

înseamnă că acest tip de piaţă nu există.

Piaţa concurenţei perfecte reprezintă un model teoretic de o importanţă deosebită în

explicarea vieţii economice reale.

Toate concluziile reale, concluzii care se prezintă sub forma principiilor şi legilor

economice, au la bază un sistem de presupuneri în legătură cu realitatea nemijlocită.

Principiile şi legile economice sunt de fapt abstracţii teoretice, care trebuie să fie testate,

verificate în practică. Economistul poate testa cunoştinţele şi concluziile teoretice dobândite,

dar nu poate verifica presupunerile personale.

Totodată, concluziile deprinse din analiza modelului teoretic al pieţei concurenţei

perfecte, permite elaborarea unor predicii despre comportamentul economic al diferiţilor

agenţi economici. Astfel, consumatorii îşi vor regla cererea în scopul maximizării satisfacerii

nevoilor de consum, iar producătorii îşi vor regla producţia în scopul maximizării producţiei.

Pagina 16 din 92


Nivelul preţului este fixat de raportul dintre cererea totală şi oferta totală (cererea şi oferta

pieţei).

Pe baza acestor premise, participanţii la relaţiile de schimb pe o asemenea piaţă au

comportamente specifice.

Consumatorii şi producătorii, luaţi separat, sunt consideraţi primitori de preţuri („price

takers”). Aceasta în sensul că preţurile apar (intră) ca mărimi omogene (variabile

independente) în construcţia cererii şi ofertei.

3.2.Formarea preţului de echilibru

Pe piaţă cu concurenţă perfectă, preţul se formează la nivelul punctului de echilibru

dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite.

Considerându-se preţul ca o variabilă independentă, creşterea sau reducerea lui se face

ca oferta şi cererea să nu se modifice în sens invers una faţă de cealaltă. Indiferent de nivelul

concret al preţului, cantitatea vândută dintr-un anumit bun este, desigur, egală cu cea

cumpărată, ceea ce nu înseamnă că se realizează echilibrul pieţei bunului respectiv. Egalitatea

dintre cantităţile cerute cu cele oferite constituie rezultatul aplicării unui anumit nivel al

preţului de vânzare în condiţiile concordanţei parametrilor cererii şi ofertei ale

compatibilităţii dorinţelor cumpărătorilor şi vânzătorilor.

Pagina 17 din 92


Fig. 1 Preţul de echilibru

Realizarea echilibrului cererii şi ofertei va avea loc, deci, numai în condiţiile

existenţei unei duble ipostaze.

a contractelor încheiate şi reziliate succesiv, schimbul având loc numai în situaţia de

echilibru;

a existenţei unui „evaluator” care să modifice preţurile şi să autorizeze îndeplinirea

contractelor.

Preţul de echilibru are următoarele caracteristici esenţiale:

apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei fiecărui bun şi reprezintă

acel nivel al preţului la care are loc egalizarea cantităţilor cerute din bunul respectiv cu cele

oferite realizându-se astfel un volum maxim al vânzărilor;

formarea preţului de echilibru al fiecărui bun este legată de situaţia interdependente,

de preţurile de echilibru ale celorlalte bunuri;

echilibrul pieţei nu înseamnă absenţa schimbărilor în raportul dintre forţele acesteia.

Dimpotrivă, răspunsul la întrebarea de ce se modifică preţurile – inclusiv cele de

echilibru – este întotdeauna legat de evoluţia raporturilor concrete de cerere – ofertă, fiecare

dintre forţele pieţei avându-şi determinările ei.

Analiza formării preţurilor de echilibru se face şi în raport cu factorul timp, apărând

unele particularităţi în următoarele situaţii temporale:

Pagina 18 din 92


perioada foarte scurtă;

perioada scurtă;

perioada lungă de timp.

Perioada foarte scurtă de timp este cea în care se face abstracţie de costul producţiei şi

se consideră că evoluţia ofertei depinde numai de restricţiile în legătură cu preţul pieţei.

Perioada scurtă se defineşte prin faptul că producătorii pot modifica dimensiunile

ofertei lor prin schimbarea volumului factorului de muncă. Ei pot nu pot interveni însă asupra

capitalului fix. Preţul ce caracterizează această perioadă nu este preţul pieţei sau preţul

curent, ci preţul normal sau preţul stabil. Egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare

caracterizează preţul normal şi defineşte condiţia de echilibru producătorului în perioada

scurtă de timp.

Perioada lungă are asemenea dimensiuni încât producătorii pot modifica volumul

ofertei şi prin schimbarea capitalului fix, ca urmare a investiţiilor efectuate. Condiţia de

echilibru pe termen lung a firmei aflate în concurenţă perfectă este:

costul marginal = cost de vânzare = cost mediu minim

CAPITOLUL IV

TIPURI DE CONCURENŢĂ. FORMAREA PREŢURILOR PE

TIPURI DE CONCURENŢĂ

4.1.Monopolul

La polul opus al pieţei cu concurenţă perfectă se află piaţa de monopol, caracterizată

prin faptul că un singur producător (vânzător), respectiv un singur consumator (cumpărător),

impune condiţiile sale în raport cu partenerii de piaţă.

Prin definiţie, întreprinderea în situaţie de monopol furnizează totalitatea producţiei

ramurii luate în consideraţie; mai precis monopolul poate fi caracterizat ca fiind situaţia în

care un producător al unui bun unic omogen în prezenţa unei infinităţi de cumpărători.

De fapt monopolul pur nu există, după cum nu există nici concurenţă perfectă. Pentru

ca să existe monopol pur, în sensul definit înainte, trebuie ca întreprinderea să fie singură pe

Pagina 19 din 92


piaţă, să nu aibă de suportat concurenţa din partea producătorilor naţionali sau străini şi este

necesar ca produsul pe care îl realizează să nu aibă un substitut apropiat.

Monopolul exprimă acea situaţie de piaţă când un singur producător ofertant îşi

impune interesele pe o anumită piaţă.

Monopolul poate să apară în următoarele moduri:

Oferta personală a unui specialist sau individ tolerant. Violoniştii de concert, coaforii

şi

creatorii de modă sunt câteva exemple.

Oferta sub drept de licenţă sau drept de editor. Inventatorilor, auditorilor şi

compozitorilor li

se conferă forţă legală pentru a se bucura de fructul muncii lor pentru o perioadă de

timp.

Monopoluri naturale: controlul resurselor naturale cum sunt minele de cărbune, puţuri

petroliere, zăcăminte de minerale; controlul mijloacelor de capital costisitoare care,

din motive sociale, nu sunt potrivite a fi multiplicate. Este neeconomic să introducem apă în

casă prin mai multe instalaţii de dragul competiţiei în industrie sau să construim două linii de

cale ferată între două oraşe, dacă una este adecvată traficului.

Monopolul prin economii de scară. În cazul în care o întreprindere de scară mare

domină o

industrie, este dificil pentru concurenţi să intre în acea industrie, deoarece pentru a

face acest lucru ei trebuie să fie comparaţi ca scară cu firma eficientă deja construită.

De la Adam Smith încoace, economiştii clasici au susţinut că monopolul este rău, iar

comportarea necontrolată a monopoliştilor a confirmat această părere. Primele companii de

canalizare şi de căi ferate au fost notorii pentru exploatarea publicului călător sau a celora

care solicitau transport de marfă, iar în timpurile mai recente, atunci când s-au format primele

companii comerciale de televiziune, unele din acestea au obţinut câştiguri extrem de mari de

pe urma capitalului investit. Denigrarea monopoliştilor este totuşi exagerată. Chiar dacă

monopoliştii se găsesc în poziţia de a exploata monopolul lor, ei nu procedează întotdeauna

aşa, iar în multe ţări, datorită metodelor rezonabile de control, cei care procedează aşa sunt

supuşi unor restricţii.

Primul lucru care trebuie observat în legătură cu monopoliştii este că ei sunt supuşi

autorităţii consumatorului.

Un monopolist poate dicta fie preţul, fie cantitatea, dar nu pe amândouă.

Pagina 20 din 92


O jumătate din deciziile care trebuie să fie luate rămân totuşi în seama

consumatorilor. Excepţie de la această regulă face cazul în care bunurile sau serviciile nu au

substituenţi apropiaţi şi trebuie să fie cumpărate de către consumator.

Monopolul poate fi temporar când o întreprindere pune în vânzare un produs nou

(calculatoare, filme cu developare instantanee), ea dispune provizoriu de o poziţie de

monopol care nu va putea fi slăbită decât atunci când alte întreprinderi vor reuşi să pună la

punct produse similare, care să-l înlocuiască pe primul.

J.Schiumpeter (1883-1950) în „Capitalism, Socialism and Democracy” a subliniat

încă de la începutul, importanţa acestui sistem de inovare pentru evoluţia capitalismului:

inovatorul dispune de un monopol temporar care tinde să dispară o dată cu apariţia unui

imitator pe piaţă.

În economia contemporană, întreprinderile deosebit de dinamice pun accentul pe

„cercetare şi dezvoltare”, pentru a reînnoi inovaţiile de care dispun şi pentru a putea astfel să

beneficieze în continuare de avantajul monopolului.

Monopolul de care dispune o întreprindere de piaţă dată poate fi ameninţat de

deschiderea

spre comerţ internaţional, de ameliorarea serviciilor reţelei de transporturi, eventuala

schimbare a reglementărilor de protejare a poziţiilor dobândite şi deci generatoare de situaţii

de „nonconcurenţă” (în Franţa este cazul farmaciilor, al taxiurilor, al debitelor de tutun, etc.).

Monopolul poate fi monopol de „marcă” şi nu de produs; majoritatea produselor

industriilor moderne este diferenţiată şi identificată de marcă. Există desigur,

monopolul mărcii al modelului al tipului de produs fabricat de către firmă, dar concurenţa

reapare în ceea ce priveşte diferitele modele.

De fapt, teoria concurenţei monopoliste, elaborată de E.Chamberlin, se bazează pe

ideea conform căreia concurenţa şi monopolul sunt legate indestructibil. La acest nivel

reapare importanţa substituibilităţii între produse: gradul de monopol de care dispune o

întreprindere depinde de produsele altor întreprinderi care satisfac nevoi similare. Acest grad

de monopol ar fi infinit în cazul monopolului pur care nu este decât un caz limită.

Monopolul se confruntă cu cererea pieţei obţinute prin agrearea cererii individuale.

Aceasta este diferenţa esenţială faţă de situaţia de concurenţă, în care trebuie disociată, după

cum s-a văzut cererea de către firmă, de creşterea pieţei. În timp ce aceasta din urmă este (în

general) funcţie descrescătoare în raport cu preţul, cererea către firmă apare ca o dreaptă

paralelă cu axa cantităţilor (din moment cr întreprinderea poate să vândă orice cantitate la

preţul pieţei).

Pagina 21 din 92


O astfel de disociere nu mai poate exista în cazul unui monopol, deoarece firma, prin

definiţie şi prin ipoteză este singura care se confruntă cu cererea pieţei, ea apare, deci, în

general, ca o funcţie descrescătoare de preţ.

În timp ce în cazul concurenţei firma alege numai cantitatea pe care o va produce,

monopolistul va determina pe curba cererii un cuplu cantitate – preţ.

Independenţa producătorului rezultă din faptul că este liber să aleagă preţul pe care îl

doreşte, preţ care va avea, în mod evident repercusiuni asupra nivelul cererii şi, deci, asupra

veniturilor sale, asupra cifrei sale de afaceri.

a. Cazul concurenţei perfecte b. Cazul monopolului

Monopolul discriminatoriu, este cazul în care se practică o discriminare prin preţ,

dacă

monopolistul vinde acelaşi produs la preţuri diferite. Interesul discriminării apare de

îndată ce sunt luate în consideraţie consecinţele asupra încasărilor totale provenite din

creşterea vânzărilor. Sporirea cantităţilor vândute necesită o reducere de preţuri, reducere a

preţului de vânzare care se aplică totalităţii unităţilor vândute.

Deoarece respectivele unităţi erau deja vândute la un preţ anterior, mai ridicat, această

scădere de preţ nu este necesară decât pentru a vinde ultima unitate. Vânzătorul ar profita în

urma posibilităţilor de a vinde ultima unitate la preţul cel mai scăzut, fără a reduce preţul

primelor unităţi. Altfel spun, discriminarea este avantajoasă.

Pagina 22 din 92


Aceasta trebuie să fie însă şi posibilă. Pentru aceasta trebuie ca produsul vândut pe

pieţele separate, pe pieţe care nu comunică între ele sau comunică foarte puţin (sau comunică

foarte puţin).

Separarea pieţelor poate fi de ordin temporar: tarifele de „sezon slab” sau

„extrasezon” ale

Clubului Mediteraneene, spectacole de cinematograf de luni cu preţ redus permit

producătorului să-şi sporească vânzările şi profitul.

Separarea pieţelor poate fi de origine geografică: comunicarea între pieţele naţionale

este

imperfectă (dificultăţi de schimb de transport, taxe vamale, etc.). O întreprindere

poate folosi această imperfecţiune pentru a practica preţuri diferite, între piaţa naţională şi

pieţele străine putând , de altfel existau deosebiri de preţuri, fie într-un sens, fie în celălalt, în

funcţie de caz. Întreprinderea fie profită de reputaţia sa în străinătate pentru a vinde acolo la

preţuri mai ridicate, fie profită de situaţia sa, foarte puternică şi foarte protejată, pe piaţa

internă, pentru a practica aici un preţ ridicat şi pentru a vinde o parte din producţia sa la un

preţ mai scăzut, eventual, în pierdere („dumping”) pe pieţele exterioare.

Separarea pieţelor poate fi de ordin socio-economic: pe piaţă se prezintă diferite

categorii

de cumpărători cu comportamente şi elesticităţi faţă de preţ diferite.

4.1.1.Trăsăturile concurenţei monopoliste

Concurenţa monopolistă are următoarele trăsături:

a)Numărul mare de competitori. Din acest punct de vedere concurenţa monopolistă se

apropie de modelul teoretic al concurenţei perfecte, cu toate că numărul firmelor

producătoare este mai redus (între 10 şi 80 ). Fiecare firmă acţionează în mod independent,

intrând în concurenţă cu toate celelalte firme care produc acelaşi bun. Ea are un caracter

impersonal. Prin această caracteristică ea se deosebeşte de monopol, deoarece posibilităţile de

fixare a preţurilor şi de control al acestora sunt limitate.

b)Libertatea de intrare şi ieşire a firmelor. Datorită faptului că aceste firme sunt de

dimensiuni mici, resursele băneşti necesare unor firme care doresc să investească într-o

industrie monopolistă, nu reprezintă un spectacol de intrare. Pe o lungă perioadă de timp,

libertatea de intrare şi ieşire va determina obţinerea profitului normal.

Pagina 23 din 92


c) Bunurile care fac obiectul vânzării – cumpărării sunt diferenţiate. Această

diferenţiere constituie principala caracteristică a pieţei concurenţei monopoliste. Pe o astfel

de piaţă bunurile sunt „produse de grup”, adică toate firmele produc bunuri de acelaşi fel,

deci bunurile sunt similare (de exemplu: pantofi, pantaloni, bluze, etc.), dar nu identice.

Diferenţierea bunurilor poate fi realizată în două forme:

Diferenţierea reală legată de utilitatea bunurilor chiar dacă nivelul calitativ al acestor

bunuri nu se modifică (de exemplu: bunuri cu un design modern, bunuri „la modă”,

bunuri preambalate sau cu un ambalaj deosebit, facilităţile de procurare, economia de timp la

cumpărare, etc.). În acest caz, principalul mijloc utilizat în politica de promovare a vânzării îl

constituie reclama informativă.

Diferenţierea imaginară. Această formă de diferenţiere apare când unele bunuri

identice

sunt totuşi diferite din punct de vedere al consumatorului. În acest context, principalul

mijloc îl constituie reclama concurenţială care, dacă este bine făcută, poate convinge pe unii

consumatori că bunurile produse de o anumită firmă sunt superioare bunurilor produse de

celelalte firme cu toate că, în realitate, bunurile respective sunt identice.

Din această cauză, reclama constituie un subiect controversat în teoria economică.

Teoreticienii care sunt adepţi ai reclamei argumentează că aceasta reprezintă o sursă eficientă

de informaţii, stimulează competiţia ce reprezintă o componentă a libertăţii economice şi un

mijloc de realizare a economiilor de creştere (de scară). Pe de altă parte, adversarii reclamei

susţin că aceasta constituie un atentat asupra dreptul cumpărătorului de a alege, de persuadare

a acestuia, că reclama reprezintă mai de grabă un mijloc eficace de creare a unor bariere, a

unor obstacole de intrare de noi firme pe piaţa unui bun şi, deci, un mijloc de limitare a

concurenţei.

Prin diferenţierea produselor, firma îşi asigură, într-o anumită măsură o putere de

monopol

care se concretizează în controlul preţurilor bunurilor. Această piaţă caracterizează

comerţul cu amănuntul (en-detail) al diferitelor bunuri din marile oraşe.

4.2.Preţul de monopol. Mecanismul fixării preţului de monopol

4.2.1.Preţul pe piaţa de monopol

Pagina 24 din 92


Preţul de monopol este o categorie importantă de preţuri fixate şi, de regulă este mai

ridicat decât preţul care rezultă din jocul liber al forţelor concurenţiale.

Piaţa diferitelor produse se caracterizează prin prezenţa alături de cererea exprimată

de numeroşi cumpărători, a ofertei prezentate de un număr restrâns de firme mari

concomitent cu oferta unui număr de firme mici. În aceste împrejurări, preţul încetează a mai

fi rezultatul jocului liber al concurenţei, el formându-se sub influenţa puterii economice

executată de această firmă.

În diagrama de mai jos se prezintă raportul dintre cantitatea de bunuri Q oferită spre

vânzare şi preţul p, in două variante:

po = preţul concurenţei perfecte

p1 = preţul de monopol

Cm = costul mediu

Fig. 2 Preţul şi cantitatea, în diferite situaţii de piaţă: perfectă şi de monopol.

Interpretarea figurii 3.4.

Se observă următoarele:

în cazul concurenţei perfecte, preţul po este impus de piaţă pentru firmele

producătoare, care sunt obligate să-l accepte. În situaţia de monopol p1, firma ofertantă este

aceea care impune preţul pe piaţă în funcţie de interesul de profit (po>p1);

Pagina 25 din 92


preţul de echilibru pentru m este mai ridicat şi cantitatea oferită este mai scăzută decât

în cazul concurenţei perfecte. Cumpărătorii achiziţionează o cantitate mai mică la un preţ mai

ridicat;

curba costului mediu trece prin punctele A şi B, ceea ce înseamnă că piaţa

monopolistă poate să determine instaurarea a ceea ce se numeşte „regimul de exploatare a

consumatorilor”;

deşi monopolul poate să stabilească orice preţ la produsul pe care îl pune în vânzare,

acesta trebuie să fie recunoscut şi de cumpărători. Dacă preţul stabilit de monopol este foarte

ridicat şi nu poate fi acceptat de către cumpărători, produsul va rămâne nevândut, dat fiind

faptul că cei care cumpără produsul va rămâne nevândut, dat fiind faptul că cei care cumpără

au posibilitatea de a stabili ce cantitate pot achiziţiona din produsul care îl oferă, în funcţie de

mărimea disponibilităţilor lor băneşti. Ei stabilesc, deci, şi cantitatea de marfă ce poate fi

vândută de monopol şi invers, monopolul poate să hotărască vânzarea unei anumite cantităţi

de produse pe piaţă, dar cumpărătorii vor fi cei care vor dicta în acest caz preţul;

rezultă ca de fiecare dată când piaţa este constrânsă de monopol din punct de vedere

al preţului, acesta pierde controlul cantităţii şi invers, când constrânge piaţa prin penurie sau

abundenţă, nu mai dispune de controlul preţului.

4.2.2.Funcţia cererii şi a venitului în mecanismul de formare a preţului de monopol

Mecanismul formării preţului de monopol prezintă o particularitate fundamentală.

Astfel, în timp ce în mecanismul determinării preţului pe piaţa liberă erau absolut necesare

funcţia ofertei şi funcţia cererii, în cazul preţului fixat de monopol nu mai este nevoie de

funcţia ofertei, care indică ce se întâmplă cu cantităţile la anumite preţuri. În cazul

monopolului, ofertantul, fixând preţul, stabileşte indirect şi cantitatea.

Ca şi în cazul concurenţei perfecte, oferta de monopol reprezintă cantitatea pusă în

vânzare la un preţ care-i asigură acestuia profitul maxim.

Există o curbă a cererii, deoarece pentru consumatori preţurile pe produs au fost

stabilite. Această curbă este orientată în jos şi de la stânga la dreapta. De aici rezultă că

monopolistul poate vinde o cantitate mai mare dacă fixează un preţ mai scăzut.

În cazul monopolului este necesară o funcţie a cererii, cererea globală.

O firmă monopolistă este confruntată în mod direct cu cererea globală a pieţei pentru

produsul său. În timp ce cererea globală pe piaţa monopolistă este suma cererilor individuale

Pagina 26 din 92


ale unui număr (de regulă foarte mare) de consumatori, oferta globală nu este altceva decât

oferta individuală a monopolului. În situaţia de concurenţă perfectă, există o disociere între

cerea globală a pieţei şi cererea la firmă. Dacă cererea la firmă este paralelă cu abscisa, pentru

ca firma de cele mai multe ori, poate regla oferta la preţul pieţei.

Posibilitatea firmei monopoliste de a stabili preţul asupra nivelului cererii şi deci

asupra venitului mediu şi a cifrei de afaceri.

În cazul concurenţei perfecte, venitul total (Vt) al firmei se obţine prin înmulţirea

cantităţii vândute cu preţul (qxp) iar venitul mediu şi venitul marginal sunt egale cu preţul.

Vmg = Vm = P

În cazul monopolului, venitul marginal nu se mai confundă cu venitul mediu şi preţul.

Acesta este acum egal cu încasarea suplimentară obţinută de la ultima unitate vândută,

diminuată cu pierderea de încasare rezultată din scăderea preţului care se recuperează asupra

întregii cantităţi vândute.

Exemplu: Dacă 10 unităţi de produs sunt vândute la unpreţ de 20 lei şi 11 la un preţ de

10 lei, Vm=19 (încasarea celei de-a 11 unităţi) diminuat cu de 11x10=10 (scăderea preţului la

cele 10 unităţi) adică 9 lei. Acelaşi rezultat se obţine dacă se compară încasarea totală

provocată de vânzarea celor 10 unităţi cu a celor 11 unităţi adică:

10 unităţi vândute cu 20 lei = 200

11 unităţi vândute cu 19 lei = 209,

deci

Vm =209-200 = 9,

deci

Vm<p

ceea ce înseamnă că există o poziţie specifică pentru poziţia curbei venitului marginal.

În concurenţa perfectă, ofertantul poate să-şi sporească cantitatea vândută fără să

provoace scăderea preţului – vânzarea suplimentară adaugă la venitul total o valoare egală cu

preţul.

La monopol situaţia se va schimba:

Pagina 27 din 92


vânzarea unei cantităţi suplimentare este posibilă prin scăderea preţului se

recuperează asupra ansamblului cantităţii vândute şi face să cadă venitul mediu şi venitul

marginal cu următoarea diferenţă fundamentală;

venitul marginal descreşte mai repede decât V.M. (preţul), în timp ce cantităţile

vândute cresc.

Venitul marginal al monopolistului este dependent de preţurile pe care le practică şi

de elasticitatea cererii globale în funcţie de aceste preţuri.

Explicaţia acestui aspect constă în aceea că în condiţiile de concurenţă perfectă,

ofertantul poate să-şi mărească cantitatea vândută fătă să provoace o scădere a preţului, care

se repartizează asupra ansamblului cantităţii vândute şi face să scadă venitul mediu şi venitul

marginal. Astfel, venitul marginal descreşte mai rapid decât venitul mediu (preţul), în timp ce

cantităţile vândute cresc.

Venitul mediu reprezintă cifra de afaceri care revine în medie pe unitatea de marfă

vândută, determinându-se prin raportarea veniturilor totale la volumul fizic al tranzacţiilor.

Prin urmare, veniturile medii se confruntă cu preţurile la care se realizează tranzacţia.

4.3.Maximizarea profitului şi preţul de echilibru la monopol

4.3.1.Monopolul absolut (perfect)

Situaţia de monopol absolut presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător,

care produce şi controlează oferta unor bunuri de producţie sau de consum, sau servicii care

nu au nici un substitut adecvat şi se găseşte în faţa unei pluralităţi de cumpărători.

Dominaţia deşi este vocaţia monopolului, acesta nu este în nici un caz absolută.

Dominaţia este limitată de condiţiile pieţei şi de imperativele costului.

Decizia monopolistului are ca mobil de a obţine maximum de profit prin vânzările

sale. Notând cu „p” preţul şi cu „Q” cantitatea vândută, este vorba de a obţine maximum

produsului pxQ.

Rezultă de aici ca, în esenţa, curba ofertei dispare, din ea rămâne numai un punct,

acela care determină preţul de pe curba cererii. În fond monopolistul este obligat să ţină

seama de exigenţele curbei cererii şi de a determina pe aceasta curba punctului A, astfel încât

dreptunghiul OPAQ să aibă suprafaţa maximă.

Pagina 28 din 92


Fig. 3 Preţul de monopol determinat pornind de la piaţă

Aceeaşi idee este exprimată analitic de câtre Cournot. Acesta exprimă cererea ca

funcţie de preţ: C = F(p). Această funcţie dispare când p = 0, pentru că atunci se anulează

cererea. Desigur, între aceste valori nule, funcţia trece printr-un maxim. Acest maxim este dat

de expresia care anulează derivata produsului pxF(p), atunci F(p) + pF’(p) = 0.

Rezultă deci, că puterea unui monopolist este mai degrabă puterea de a alege şi nu de

a domina. Monopolistul este stăpân doar pe una din componentele pieţei: oferta.

Notă: Monopolul este pus în situaţia de a alege din alternativele:

să fixeze un preţ. Firma nu ştie să determine cantitatea deoarece aceasta depinde de

cererea globală. Creşterea preţului este limitată de cererea globală.

Să fixeze cantităţile produse şi vândute. Aceasta este legată de limita cererii globale şi

de preţ.

Când decide asupra preţului, cantitatea depinde de posibilitatea de substituire a

produsului pe care o operează cumpărătorii dacă îl consideră prea scump şi de

comportamentul curbei cererii. Poziţia de echilibru este dependenţa de elasticitatea cererii.

Pentru cereri foarte elastice suprafaţa dreptunghiului este maximă pentru preţuri relativ

scăzute, iar pentru o cerere inelastică maximul suprafeţei coincide cu preţuri ridicate.

Pagina 29 din 92


Cerere elastică

Preţ scăzut

Cerere inelastică

Preţ ridicat

Pagina 30 din 92


Fig. 4 Influenţa gradului de elasticitate asupra preţului

Din această constatare rezultă că atunci când monopolul se exercită asupra unor

bunuri esenţiale pentru existenţa oamenilor, ele au tendinţa de a face să crească preţurile.

Bunurile vândute trebuiesc produse, ceea ce înseamnă că beneficiul monopolistului

este limitat, în afară de cantitatea cereri şi de către costul de producţie. În cazul unei cereri

date, monopolul va trebui să determine punctul de echilibru care maximizează profitul la un

anumit cost. Trebuie găsită acea cantitate a ofertei care maximizează acea diferenţă între preţ

şi cost.

4.3.2.Preţul de monopol determinat pornind de la firmă. Profitul maxim şi echilibrul

monopolului.

spre deosebire de concurenţa pură, în caz de monopol natura curbei cererii este

deosebită. Pentru o firmă monopolistă a cărei producţie reprezintă totalitatea, o decizie de

creştere sau diminuare a volumului producţiei nu poate să se manifeste decât printr-o

diminuare corelată a preţurilor pieţei, iar cererea nu mai este infinit elastică, ea este

reprezentată printr-o curbă descrescătoare. Oferta de monopol este oferta pieţei. Elasticitatea

cererii în raport cu preţul este imperfectă iar curba cererii norma le are panta negativă.

Metoda analitică

Profitul total al întreprinderii este prin definiţie diferenţa dintre venitul total (Vt) şi

costul total (Ct) iar ambele variază în mod evident cu nivelul producţiei.

Pt = Vt – Ct sau Pt = Q.P – Ct

Condiţii de maxim:

Pagina 31 din 92


P’ = 0 ;

P” = 0.

Trebuie căutat acel volum de producţie care asigură obţinerea profitului maxim.

Pt=Vt(Q)-Ct(Q)

Pentru realizarea profitului maxim trebuie să fie îndeplinite două condiţii:

a) adică

Dacă profitul total este funcţie de Q, maximizarea lui Pt se realizează când derivata

funcţiei se anulează.

Vmg=Cmg

Maximizarea profitului înseamnă a alege acel volum de producţie care să asigure o

diferenţă maximă între două puncte ale curbelor privind veniturile totale şi costurile totale.

Problema acestei diferenţe se pune în alţi termeni la monopol şi se referă la suportul

în care trebuie să se afle Vmg faţă de Cmg (mărimea lor comparată), iar în al doilea rând la

mărimea preţului şi cantităţii de echilibru care să maximizeze diferenţa menţionată ţinând

seama că aceste variabile sunt contradictorii.

Deci, atunci când plusul de venit provenit din vânzarea unei cantităţi suplimentare

este egal cu plusul de cost, ocazionat de producerea acestei unităţi suplimentare, profitul va fi

maxim.

b)

Această condiţie opune un maxim unui minim, adică la producţia de echilibru, venitul

marginal trebuie să crească mai puţin rapid decât costul. Această condiţie este satisfăcută

automat dacă, de exemplu, Vmg descreşte, in timp ce Cmg creşte, odată cu sporirea

producţiei peste valoarea pentru care aceste mărimi marginale sunt egale.

Metoda grafică

Pagina 32 din 92


Determinarea volumului optim de producţie care asigură profitul maxim pentru

monopol se poate face şi grafic cu ajutorul a două diagrame în formă de U pentru CM şi

Cmg, cu două curbe rectilinii pentru VM şi Vmg.

Fig. 5 Echilibrul de monopol

În ceea ce priveşte monopolul, el influenţează preţul produselor pe care le vinde, nu şi

preţul factorilor de producţie care se utilizează.

Pentru producţia Qo cererea este M, iar preţul de monopol este po, reprezentat de

segmentul QoM. Costul mediu pentru producţia Qo este dat de QoL. Diferenţa dintre preţul

de monopol şi costul mediu reprezintă profitul:

ML = QoM – QoL.

Punctul de intersecţie al curbei venitului marginal (Vmg) şi curba costului marginal

(Cmg) defineşte profitul maxim şi implicit volumul optim al producţiei Qo, pe care

monopolistul are interes să-l atingă. A dezvolta producţia peste Qo duce la diminuarea

profitului total, deoarece de la acest nivel de producţie, costul marginal este superior venitului

marginal. Dacă producţia este inferioară lui Qo, producătorul are interes să-şi sporească

activitatea, deoarece, în stânga lui N, venitul marginal este superior costului marginal.

Nivelul de producţie Qo este optim pentru că permite să se obţină profitul maxim. Această

producţie determină preţul pieţei monopoliste şi echilibrul monopolului.

De remarcat, că în condiţiile monopolului, poziţia de optim se stabileşte la un preţ

care depăşeşte costul mediu minim, iar preţul total reprezentat de suprafaţa poMLF este

profitul „anormal”, supraprofit. Firma monopolistă realizează supraprofit nu temporar sau

întâmplător ca în situaţia de concurenţă perfectă ci în mod permanent sau ca regulă generală.

Nici un concurent nu poate afecta poziţia monopolului. În situaţia de monopol, preţul nu tinde

pe termen lung să coincidă cu minimul costului mediu, ca în concurenţa perfectă.

Pagina 33 din 92


Funcţionarea monopolurilor ridică multe probleme economice contradictorii. În raport

cu acestea, practica şi teoria economică oferă o serie de soluţii. Unele urmăresc desfiinţarea

monopolurilor în scopul protejării consumatorilor, iar unele vizează introducerea controlului

direct sau indirect al statului asupra preţului.

Unele firme monopoliste şi agenţii guvernamentale adoptă politici de fixare a

preţurilor pe baza principiilor cum sunt: maximizarea cifrei de afaceri, realizarea gestiunii

economice cu echilibrul sau realizarea eficienţei maxime pe baza costului maximal.

Aceste politici arată că maximizarea profitului nu reprezintă soluţia unică de existenţă

a monopolurilor.

Modalitatea de gestiune bazată pe maximizarea profitului implică egalitatea între

venitul marginal şi costul marginal, iar preţul de echilibru fixat este po, căruia îi corespunde

producţia Qo. Varianta este optimă pentru monopol, dar nu şi pentru colectivitate care

plăteşste mai scump o producţie mai mică.

Fig. 6 Modalităţi de gestionare în monopol

În anumite cazuri monopolul urmăreşte sporirea cifrei de afaceri şi anume atunci când

se are în vedere eliminarea concurenţilor sau evitarea apariţiei unor noi concurenţi. Pentru a-

şi proteja situaţia, monopolul preferă pe termen scurt să aibă un profit mai mic sau să aibă un

profit suficient de ridicat. În condiţiile în care p=p1, are loc o sporire a cantităţii vândute

(Q=Q1) dar cu o diminuare corespunzătoare a profitului. Dacă acum profitul rămâne pozitiv,

nu este exclus ca în altă situaţie, sporirea cifrei de afaceri dincolo de Q2 să ducă la pierderi.

Monopolul poate realiza un volum mare de vânzări însă acestea pot genera pierderi dacă

curba costului mediu este superioară curbei venitului mediu.

Pagina 34 din 92


În aceste condiţii monopolul poate prefera o gestiune care garantează echilibrul.

Nivelul producţiei care asigură echilibrul Q2, corespunde punctului de intersecţie curbelor de

cost mediu şi venit mediu. Cantitatea vândută la preţul p2 acoperă costul mediu, dar este mult

inferioară costului marginal. Din această cauză se consideră ca modalitate de gestionare în

condiţii de echilibru generează o proastă gestionare a resurselor, deoarece preţul scăzut

stimulează consumul şi utilizarea unui bun al cărui cost marginal este din ce în ce mai ridicat.

Obiecţiunea este puţin întemeiată. Fixarea preţului are raţiuni economice. Preţul este

fixat la un nivel la care costul mediu este egal cu venitul mediu. El are un nivel ce corespunde

cu profitul normal şi exclude supraprofitul monopolist.

Varianta este aplicată frecvent de monopolul public dar şi de cele interesate de un preţ

suficient de ridicat pentru a le menţine în activitate, dar în acelaşi timp un preţ scăzut ce nu

este atractiv în vederea intrării în ramură a unor noi firme.

Monopolurile aparţinând sectorului public recurg frecvent la modalitatea de stabilire a

preţului pornind de la preţul marginal. Aceasta propune determinarea simultană a cuplului

preţ-calităţi de o astfel de manieră încât preţul de vânzare (venitul mediu) să fie egal cu costul

marginal, ceea ce înseamnă că se produce cantitatea Q3 care va fi vândută cu preţul p3, care

este egal cu costul marginal = Cmg.

4.4.Oligopolul

4.4.1.Trăsături caracteristice ale oligopolului

Piaţa oligopulului, în comparaţie cu celelalte sisteme de piaţă, prezintă o serie de

trăsături caracteristice:

Gradul înalt de concentrare economică a industriilor oligopoliste. În aceste industrii,

două,

trei sau patru mari firme asigură între 50Î şi 95Î din totalul vânzărilor. Din acest punct

de vedere, oligopulul se află între cele două sisteme extreme, piaţa concurenţei perfecte, care

se caracterizează printr-un grad foarte scăzut de concentrare şi monopolul care asigură o

concentrare absolută, într-un grad de 100Î.

O altă particularitate se referă la condiţiile de intrare pe piaţa oligopolului. În

industriile oligopoliste, noii competitori, pentru a intra şi mai ales pentru a rezista o perioadă

Pagina 35 din 92


îndelungată de timp, trebuie să îndeplinească concomitent o serie de condiţii: de natură

financiară, economică, tehnică, etc.;

Condiţiile financiare se referă la volumul fondurilor financiare de care trebuie să

dispună

potenţialii rivali pentru achiziţionarea bunurilor de capital, în structurile cantitative şi

calitative necesare, pentru a fi competitivi cu firmele deja existente;

Condiţiile economice vizează în special diferenţa de costuri. În eventualitatea intrării

de noi firme ele nu pot produce bunuri mai ales pe o perioadă scurtă de timp cu acelaşi nivel

al costului total mediu pe care îl înregistrează firmele existente. Aşadar, economiile de scară

(creştere) reprezintă o barieră importantă în calea intrării de noi firme;

Condiţiile tehnice se referă la necesitatea producerii de către noile firme intrate pe

piaţa oligopolurilor de bunuri diferenţiate;

Firmele care vor să intre într-o industrie de tip oligopol întâmpină dificultăţi deosebite

şi în legătură cu amplasarea teritorială.

Dacă locurile de amplasament disponibile sunt la mari distanţe de pieţele de

aprovizionare cu resursele economice necesare, pe pieţele de comercializare a bunurilor,

noile firme vor fi, în comparaţie cu firmele tradiţionale tot timpul defavorizate.

În situaţia în care pe piaţa unui oligopol statul reprezintă principalul cumpărător, prin

contractele pe termen îndelungat se restrâng dimensiunile pieţei prezente şi viitoare, se reduc

posibilităţile pentru un potenţial nou competitor de a opera pe piaţa respectivă.

Atunci când sunt încheiate noi contracte, de regulă sunt preferate firmele, marile firme

tradiţionale. Aceste firme sunt favorizate de sistemul de taxe care asigură mari facilităţi de

reinvestire ale profitului realizat.

În concluzie putem spune că, intrarea de noi firme pe piaţa oligopolului este posibilă

teoretic, dar practic imposibilă.

Liberalizarea progresivă nu a determinat aceleaşi consecinţe în toate ţările.

În Statele Unite a avut loc o simplificare a regulilor care a dus, în anumite cazuri, la o

suprimare totală a tutelei administrative şi în alte cazuri , la o restrângere a regulilor control.

În ţările europene (Franţa, şi în special Anglia), procesul de liberalizare a luat mai ales

aspectul unei privatizări a întreprinderilor publice prin cesiunea activelor; încrederea pe care

guvernele Thatche şi Chriac afirmă că o au în superioritatea sistemului privat nu au dus la

inhibarea mecanismelor de reglementare.

Pagina 36 din 92


4.4.2.Preţul de oligopol

Pe piaţa oligopolistă, concentrarea şi centralizarea producţiei şi a capitalului în marile

firme, ce domină piaţa, transformă preţurile în mijloace de informare, în importante

instrumente de influenţă şi putere.

Subliniind relaţia dintre dimensiunile firmei şi mecanismul formării preţurilor, John

Galbraith arată: „...cu cât este corporaţia mai mare, cu atât este mai mare puterea pe care o

are: o putere mai mare asupra preţurilor...şi, de asemenea, asupra costurilor salariale, a

guvernului şi, în fine, asupra câştigurilor sale.”

În condiţiile oligopolului, firma este deci un căutător de preţ, ea exercitând o anumită

influenţă asupra preţului, dar neputându-l alege ca în cazul monopolului deoarece trebuie să

ţină seama de reacţiile, uneori viguroase, ale celorlalte firme şi de consecinţele lor asupra

propriei activităţi. Lumea oligopolului seamănă cu un joc de şah cu mutări contra mutări

imprevizibile. Replicile, reacţiile celorlalţi sunt imprevizibile pentru că este vorba despre

concurenţi puternici şi, nu rareori, sensibil egali, concurenţi care cunosc bine regulile jocului

nerecurgând la „mutări simple şi clare” aşa cum se întâmplă în condiţiile concurenţei perfecte

sau ale monopolului.

În derularea operaţiunilor de căutare a preţurilor de echilibru în condiţii de oligopol

pot să apară două situaţii diametral opuse:

recunoscându-şi interesul comun, firmele oligopoliste se înţeleg cu privire la nivelul şi

dinamica preţurilor, acţionând ca şi când ar deţine împreună monopolul absolut;

alteori însă oligopoliştii abandonează platforma comună în favoarea interesului

individual, luând decizii proprii privind volumul producţiei create sau nivelul preţului.

Aceste situaţii constituie, de fapt, materializarea a două tipuri de comportament

oligopolist:

Cooperant, în cazul cartelului, de exemplu care împarte piaţa;

Necooperantul – oligopol asimetric, cu cerere specifică.

În cazul cartelului, pe baza estimării cererii totale, se realizează înţelegerea formală

între firme cu privire la preţ, la împărţirea pieţelor.

În situaţia oligopolistului necooperant, fiecare firmă încearcă, pe cont propriu,

independent deci de celelalte, să-şi maximizeze profitul, urmând ca echilibrul pieţei să se

realizeze fie dinspre cantităţile bunurilor create, fie dinspre preţuri. Deci firma reglează fie

volumul producţiei, fie preţul, mişcarea celuilalt element fiind lăsată la latitudinea pieţei.

Pagina 37 din 92


4.5. Principalele tipuri de oligopol

Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte caracterizată prin existenţa unui

număr mic de firme ce produc bunuri similare - ex. industria oţelului – sau diferenţiate – ex.

industria automobilelor - firme care, datorită ponderilor pe care le deţin în ansamblul ofertei,

reuşesc să influenţeze formarea preţului în scopul maximizării profiturilor

spre deosebire de concurenţa perfectă unde consecinţele ofertei unuia sau altuia dintre

producători asupra pieţei sunt irezistibile, în condiţiile oligopolului, dimpotrivă, acţiunile

fiecărei firme au un impact semnificativ asupra pieţei în general. Concentrarea şi

centralizarea producţiei şi a capitalului în mari firme ce domină piaţa, transformă preţurile din

mijloace de informare în importante instrumente de influenţă şi putere.

Pieţele oţelului, automobilului, ale produselor chimice, aluminiului, aparatelor

electrice, maşinilor-unelte, elementelor prefabricate, băuturilor alcoolice şi ale altor produse

de bază intră nu în sfera de activitate a unui număr mare de producători, ci în sfera unui

număr restrâns de producători ce deţin într-o mare măsură puterea de control asupra

preţurilor. Drept urmare, firma oligopolistă este obligată să prevadă reacţiile celorlalte şi să

ţină seama de ele; firmele oligopoliste sunt de fapt mutual dependente, şi deci, fiecare este

sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenţilor privind preţul sau cantitatea produsă.

În condiţiile oligopolului firma este deci un căutător de preţ, ea executând o anumită

influenţă asupra preţului dar neputându-l alege ca în cazul monopolului, deoarece trebuie să

ţină seama de reacţiile cererii foarte viguroase ale celorlalte firme şi de consecinţele lor

asupra propriei activităţi.

Primul se referă la caracteristicile produsului. Sub acest aspect se disting firme care

domină piaţa unor produse omogene sau aproape omogene – oţel, aluminiu, ciment,

îngrăşăminte chimice, acid sulfuric – respectiv firme care produc şi comercializează tipuri

diferite ale aceluiaşi produs de bază – automobile.

Un al doilea criteriu este reprezentat de gradul de coordonare şi oligopoluri fără

coordonare.

4.5.1. Preţul în cazul oligopolului perfect coordonat

Coordonarea este o strategie utilizată atunci când mai multe firme de talie compatibilă

domină piaţa unui produs. Pentru a evita un război al preţurilor, ele caută să se înţeleagă

Pagina 38 din 92


asupra unui preţ care permite maximizarea profiturilor. Coordonarea se poare face prin

acorduri tacite sau acorduri explicite. În această ultimă categorie, formele cele mai cunoscute

sunt cartelul şi trustul.

Cartelul desemnează un acord între firme care-şi păstrează individualitatea care are ca

obiectiv principal limitarea concurenţei pe o anumită piaţă prin stabilirea preţurilor producţiei

şi la alte elemente.

Trustul este o aglomerare de capitaluri, grupate sub aceeaşi conducere. Conducerea

comună este adesea asigurată de o societate holding, denumită societate de participare sau

societate de portofoliu.

Cartelul are două importante funcţii:

fixarea preţurilor, care se realizează după mecanismul monopolului;

împărţirea pieţei între formele componente ce se poate face prin mai multe procedee:

câştigarea pieţei de către fiecare firmă la preţul fixat, procedeul cotelor, minimizarea costului

total, părţi egale, etc.

Dacă avem în vedere cazul cel mai simplu de oligopol care urmăreşte maximizarea

profitului global, ramura funcţionează ca un monopol ce dispune de mai multe întreprinderi.

Profitul total este deservit prin diferenţa între venitul total – VT – care depinde de producţia

fiecărei firme componente – Q1, Q2, ..., Qn – şi costul total, CT, funcţia costului total

derivând din funcţia de cost al unităţilor. Cea mai simplă situaţie de oligopol este duopolul şi

avem:

P =VT (Q1+Q2) – CT1(Q1) – CT2(Q2)

Cartelul alege cantităţile Q1 şi Q2 în aşa fel încât să maximizeze valoarea funcţiei

profitului – P. Profitul total este maxim la nivelele de producţie Q1 şi Q2 pentru care se

anulează derivatele parţiale ale expresiei precedente:

De aici rezultă:

Vmg = Cmg1 = Cmg2

Pagina 39 din 92


ceea ce înseamnă că oligopolul cartel conduce la realizarea egalităţii între costul

marginal al fiecărei firme cu venitul marginal al ramurii.

Soluţia grafică este prezentată în figura următoare în care sunt tratate curbele de venit

şi de cost.

Fig. 7 Oligopolul perfect coordonat

Curba cererii pentru ramura D, nu este disociată în curbe parţiale corespunzătoare

fiecărei firme din componenţa cartelului. Pentru cantitatea totală Qo = Q1 + Q2 + Q3 costul

marginal al ramurii este egal cu costul marginal al fiecărei firme pentru cantităţile produse

Cmg = Cmg1 = Cmg2 = Cmg3.

Prin însăşi construcţia ei, curba Cmg apare ca fiind curba ofertei activităţii de

producţie a cartelului. Cantitatea optimă a ramurii, Qo, corespunde verticalei din Eq, punctul

de intersecţie al curbei costului marginal total şi a veniturilor marginale. Cantităţile Q1, Q2,

Q3 reprezintă cotele de producţie fixate astfel încât Vmg = Cmg. În punctul Eq, profitul

global al cartelului este maxim, iar preţul pieţei este Po, ce corespunde punctului M de pe

curba cererii. Masa profitului total este reprezentată de dreptunghiul PoMEqN. Profitul total

este distribuit între firmele componente potrivit unui plan convenit în prealabil, probabil în

funcţie de dimensiunea şi forţa fiecăruia.

Pot să apară dificultăţi în interiorul cartelului dacă disciplina nu este perfectă. Fiecare

firmă îşi păstrează controlul unei părţi din producţie şi consimte sau nu ca vânzarea să fie

făcută de către ea sau de către o firmă specializată în cadrul cartelului. Cel mai simplu este de

a repartiza profitul total proporţional cu vânzările fiecărei firme.

Pagina 40 din 92


Un acord de coordonare perfectă în cadrul cartelului presupune disciplina, exactitate

şi colaborare. Această stare de spirit este mai uşor de realizat pe termen scurt, dar pe perioadă

lungă se dovedeşte precară. Cotele de producţie şi de vânzare sunt încălcate de unele firme

pentru a spori profitul. Dacă oligopolul are la un moment dat interes în reducerea producţiei

totale pentru a menţine preţul dorit, firmele pot acţiona în sens contrar, ceea ce poate

determina în ultima instanţă distrugerea cartelului.

4.5.2. Oligopolul parţial coordonat

între firmele unei ramuri se poate realiza o cooperare voluntară determinată de

existenţa unor interese comune sau bazată pe etica afacerilor şi o toleranţă reciprocă.

Totodată, se pot naşte relaţii de concurenţă între firme, din care este învingătoare una singură.

Aceasta, printr-o atitudine activă, încearcă să organizeze colaborarea în cadrul ramurii.

Încercările de coordonare apar sub forma modelului firmei lider şi a modelului de oligopol

într-o curbă de cerere îndoită.

4.5.2.1. Firma lider

Când o structură oligopolistă este caracterizată prin coexistenţa unor firme dominante

şi in număr de firme mici, lider impune concurenţilor preţul pieţei, adică preţul care o

avantajează. Ea se comportă ca un autor de preţ. Toate firmele îşi aliniază preţurile lor la

preţul care a fost anunţat la începutul sezonului de către firma conducătoare.

Firma lider, ca firma barometru al preţurilor, cunoaşte cel mai bine starea pieţei şi

dispune de mijloace pentru a domina adversarii. În oligopol sunt situaţii când două sau trei

firme dau semnalul modificării preţului sau realizarea prin cotaţie a acestui rol. Firma lider nu

este în mod necesar cea mai puternică, dar cel puţin cel mai bine informată, cel mai bine

organizată.

Cu se determină preţul pe care caută să-l impună firma dominantă?

Pagina 41 din 92


Fig.8 Firma lider

Fie AB curba cererii globale la nivel de ramură iar PoS curba ofertei firmelor mici

care este şi curba costurilor pentru ele. Dacă preţul este P2, micile firme nu pot să ofere nimic

pentru că preţul este insuficient pentru a le asigura un profit minim, iar alimentarea pieţei se

face de către firma dominantă. În Po, oferta este nulă pentru că preţul este egal cu costul total,

care este format doar din costurile fixe. Pe măsură ce creşte producţia, în costul total se

include şi costul variabil.

Dacă, dimpotrivă, preţul P1, micile firme sunt în măsură să ofere o cantitate Q1, şi în

aceste condiţii ar însemna că firma dominantă să nu producă nimic. În punctul E se

echilibrează cererea pieţei şi oferta firmelor mici.

Curba ofertei P2S pune în evidenţă faptul că atunci când preţul trece de la Po la P2,

partea firmei dominante se diminuează şi creşte partea firmelor mici. De aici rezultă

următorul fapt: Curba cererii la firma dominantă nu este AB, ci este o curbă îndoită, adică

PIB’B. Pentru a vedea care este preţul impus de firma dominantă şi care îşi maximizează

profitul, este nevoie de a fi cunoscute curbele venitului marginal Vmg şi a costului marginal

Cmg.

Profitul firmei dominante este maximizat dacă venitul este egal cu costul marginal.

Pentru aceasta ea va căuta să producă cantitatea Q2 şi să impună preţul P2. La acest preţ,

firele satelit vor completa aprovizionarea pieţei producând YA’, respective Q3-Q2.

Pagina 42 din 92


Preţul pe piaţa P2 este mai scăzut decât P1, preţul convenabil pentru firmele mici şi

este mai mare decât Po, preţul la care ar putea livra firma lider. În cazul preţului P2, firmele

mici nu se retrag de pe piaţă, ele continuă să producă dar sunt obligate să se alinieze la preţul

pieţei. Ele renunţă să-şi maximizeze profitul pentru a nu-şi pierde poziţia şi clientela.

Deoarece punctul P2 depăşeşte costul marginal şi costul mediu, firma lider obţine

supraprofit atât pe perioada scurtă cât şi pe perioadă lungă, fapt ce o apropie de situaţia de

monopol. Dar ea nu controlează întreaga piaţă şi profitul suplimentar încasat este mai redus

decât cel care ar putea fi obţinut de către un monopol.

4.5.2.2. Oligopolul cu o curbă a cererii îndoite

Coordonarea poate să nu reuşească sau nici nu este căutată întotdeauna. În asemenea

situaţii poate să existe incertitudinea firmelor privind reacţiile concurentelor. Aceasta

generează rigiditatea preţurilor practicate. Nu înţelegea, ci însufleţea coordonare dintre

producători, stă la baza rigidităţii preţurilor.

Fig. 9 Oligopolul cu curba cererii îndoite

Deşi acţionează separat , oligopoliştii, prin ajustări succesive, ajung la preţuri Po, care

le asigură posibilitatea de a obţine un profit satisfăcător. Acest preţ Po tinde a fi menţinut

chiar dacă intervin schimbări în costuri şi cerere, pentru a evita reacţiile imprevizibile şi

nefavorabile ale rivalilor.

Firma, chiar dacă se teme de o scădere a cifrei de afaceri, nu micşorează preţul pentru

a-şi relansa vânzările de teama că unii dintre concurenţi vor proceda la fel pentru a-l

împiedica să-şi mărească piaţa. De asemenea, firma ezită să mărească preţul dacă nu este

convinsă că alte firme o vor urmări, lăsând-o să acţioneze singură, ceea ce ar avea ca efect

Pagina 43 din 92


reducerea segmentului său de piaţă. Elasticitatea cererii către firmă apare, deci, mai

accentuată în cazul creşterii preţurilor, decât în cel al reducerii lor.

Curba cererii prezintă atunci o pliere la nivelul preţului Po şi reflectă incertitudinea

asupra reacţiei concurenţilor. Alura curbei cererii este elastică, are o tendinţă orizontală şi

reflectă credinţa oligopolistului că va fi imitat de concurenţi dacă scade preţul şi nu va

înregistra o creştere sensibilă a vânzărilor sale, imitate.

Curba venitului marginal este discontinuă. Pentru preţuri superioare lui Po, veniturile

marginale sunt ridicate, iar pentru preţuri inferioare lui Po, ele sunt scăzute sau chiar

negative. O discontinuitate în curba venitului marginal apare pentru un venit de producţie q,

corespunzător la preţul Po. La acest preţ, cererea nu are o elasticitate bine definită, face saltul

TT’ şi este diferită în cele două părţi.

Atunci când curba costului marginal trece prin saltul TT’ al venitului marginal,

modificarea costului nu afectează preţul şi cantitatea care rămâne Po şi q.

Până când va persista firma să menţină preţul Po?

Menţinerea neschimbată sau modificarea preţului este în funcţie nu numai de lipsa de

previzibilitate a comportamentului firmelor rivale, ci şi de limitele de variaţie ale costului

mediu şi costului marginal în raport cu Po. Dacă costul marginal TT’ ia valori peste Po,

înseamnă că firma înregistrează pierderi care pentru a fi evitate, obligă la sporirea preţurilor.

Ridicarea preţului nu este posibilă dacă firmele rivale nu procedează asemănător, întrucât

firma ar risca să-şi piardă clientela, care se orientează spre bunuri de substituire şi care sunt

mai ieftine.

Curba îndoită a cererii ia o alură diferită în funcţie de faza ciclului economic:

depresiune sau expansiune.

În caz de expansiune, forma curbei cererii este cea indicată mai înainte. În caz de

expansiune economică, se inversează. Reclinarea curbelor de o parte şi de alta a preţului

curbelor Po. Porţiunea DD situată deasupra preţului Po, este inelastică: orice creştere de preţ

este imitată de rivali, ca urmare a optimismului, care domneşte în afaceri. Dimpotrivă,

porţiunea D’D’’, de sub Po, este elastică: scăderile de preţ nu sunt imitate de concurenţi care,

în atmosfera de optimism şi de prosperitate, găsesc clienţi la preţul anterior mai ridicat.

4.5.3. Oligopolul de conjectură

Pagina 44 din 92


funcţionarea unei firme în cadrul unei pieţe oligopoliste implică luarea în considerare,

în formularea propriei strategii, a comportamentului celorlalte firme concurente. Cum se

realizează aceasta, este o problemă complexă şi poate merge de la a considera oferta

celorlalte firme ca fiind dată de până la demersul ce ţine seama de reacţiile directe şi indirecte

faţă de propria acţiune. În primul caz, cel analizat în paragrafele anterioare, se vorbeşte de

conjecturi ale lui Cournot, iar în al doilea se consideră că există conjecturi raţionale.

Conjecturile sunt parametrii instabili, de natură unei previziuni, pe care agenţii

naţionali, gospodarii şi întreprinderi, trebuie să-i modifice în funcţie de experienţa lor şi de

erorile comise. În consecinţă, o stare de echilibru conjectural este aceea în care agenţii

economici au iniţiativa de a propune preţuri pe baza propriilor conjecturi.

Oligopolurile de conjectură se fundamentează pe elemente ale teoriei influenţei

economice aleatorii. Conceptul de elasticitate încrucişată porneşte de la ipoteza posibilităţii

de extindere a acţiunii firmei sau firmelor terţe asupra unei firme sau invers. Această idee

trebuie lărgită pentru a deveni o teorie generală a diferenţei economice şi care va avea drept

comportamente: raportul dintre cunoaştere şi acţiune, clasele de indivizi, acţiunea

parametrică, elasticitatea autonomă şi elasticitatea conjecturală.

Noua teorie a influenţei economice pare a fi determinată de ideea cunoaşterii şi cea a

acţiunii, în raport cu care realitatea ocupă o poziţie complexă. Pe de o parte, pe terenul

cunoaşterii suntem nici complet ignoranţi, nici perfect cunoscători. Pe de altă parte, sub

aspectul acţiunii, nu suntem nici total puternici şi nici neputincioşi. În raport cu acestea,

individul, grupul uman şi chiar naţiunea este îngrădită de două tendinţe contrare: de a domina

pe alţii sau a ceda. Pe această dublă alternativă, între cunoaştere şi ignoranţă, şi între

dominaţie şi resemnare, se edifică noua teorie a acţiunii umane, considerată mai apropiată

comportamentului întreprinzătorului decât curbele cererii, ofertei, venitului marginal şi

costului marginal.

Sub aspectul comportamentului, indivizii pot fi activi, care nu imită pe nimeni, sau

pasivi, influenţaţi de cei activi, proporţional cu numărul celor cu care ei sunt în contact şi într-

o proporţie mai mică de alţi indivizi pasivi.

Acţiunea parametrică, potrivit lui R. Frisch, reprezintă atitudinea activă actuală de

determinare a echilibrelor economice.

Fenomenul de parametru este asociat cu ideea de măsură a posibilităţilor de acţiune a

poliştilor. Polistul reprezintă unul sau câţiva vânzători sau o atitudine politică în sensul de

mobil al acţiunii.

Pagina 45 din 92


Acţiunea parametrică implică punerea în ordine şi exprimarea numerică a

parametrilor.

CAPITOLUL V

STRATEGII FAŢĂ DE CONCURENŢĂ

5.1.Strategii de luptă împotriva concurenţei

Concurenţa este bună pentru public deoarece ea stimulează şi constrânge producătorii.

Adam Smith, încă în urmă cu două secole, a sesizat această contradicţie de interese şi

comportamentul obişnuit al vânzătorilor – „interesul particular al celor care prestează o

activitate de comerţ sau manufactură este întotdeauna diferit, sau chiar contrar. Interesul

negustorului este întotdeauna de a-şi mări piaţa şi de a-şi restrânge concurenţa vânzătorilor.

Lărgirea pieţei poate fi benefică pentru interesul general, dar restrângerea concurenţei

vânzătorilor îi este potrivnică şi nu poate servi la nimic, decât de a-l face pe negustori să-şi

urce profitul deasupra a ceea ce ar fi fost natural şi a obţine, în folosul lor, un tribut incorect

de la cetăţeni.”

Obiectivul oricărei firme este profitul. Or, concurenţa erodează permanent profitul.

Iată de ce firma, trebuie să se adapteze pieţei pentru a exploata toate căile profitului.

Michael Porter a studiat sistematic strategiile firmei în raport cu concurenţa: „Punerea

la punct a unei strategii faţă de concurenţă constă în esenţă în dezvoltarea unei linii de

ansamblu, care va indica modul în care o întreprinderea lupta împotriva concurenţei, care vor

fi obiectivele sale şi ce măsuri vor trebui luate pentru a-şi atinge obiectivele.”

Profitul întreprinderii este ameninţat de mulţi factori:

De clienţi, dacă aceştia reuşesc să impună o scădere a preţurilor;

De furnizori, dacă aceştia pot impune o creştere a costurilor de aprovizionare, dar şi

de către salariaţi, dacă aceştia reuşesc să obţină creşteri salariale;

De concurenţi, dacă aceştia pot „fura” o parte a pieţei;

De inventatori, dacă reuşesc să obţină produse similare cu cele existente.

Profitul este ameninţat de toate părţile.

Pagina 46 din 92


Strategia firmei constă în crearea unui blindaj care să împiedice pătrunderea oricărei

ameninţări.

Porter identifică trei tipuri de strategii coerente ce dau posibilitatea unei firme de a-şi

învinge concurenţii cel puţin într-un domeniu.

O primă strategie este cea a efortului concentrat. Această strategie vizează

concentrarea

eforturilor unor firme asupra unei clientele particulare, a unui produs particular, a unei

regiuni particulare. Ideea este că, focalizarea pe un scop unic va oferi cal mai bun serviciu şi

va îndepărta concurenţii. Michelin dă un exemplu de „concurenţă strategică”.

A doua strategie este cea a diferenţierii (distincţiei). Nu este posibil să fii singurul

producător de automobile. Dar poţi fii singurul producător „cap de serie”, ca

Mercedes, şi să cucereşti astfel amatorii de automobile de acest tip, din întreaga lume.

Diferenţierea constă în a crea un ansamblu produs – marcă – imagine – service care să fie

perceput de către clienţi ca „unic”, pentru respectiva categorie de bunuri.

În sfârşit, al treilea tip de strategie este cea a dominaţiei globale pe costuri. Această

strategie constă în a face acelaşi lucru ca şi concurenţii, dar la preţuri acceptabile,

putând în acest mod să îi elimini. Japonezii sunt recunoscuţi ca maeştrii ai acestei strategii, pe

care o combină abil cu existenţa strictă asupra calităţii produsului şi a service-ului prestat.

Strategia dominaţiei prin costuri se pretează unei pieţe vaste, fiind necesară o putere

comercială adaptată acesteia.

Aceste trei categorii sunt distincte şi alternative.

Fiecare necesită moduri de organizare, alături de oameni, moduri de control şi

stimulare diferite.

Alegerea uneia sau alteia trebuie făcută cu claritate.

Întreprinderea care nu va alege corect, riscul „împotmolirea pe calea de mijloc” va

conduce spre o rentabilitate scăzută.

5.2.Strategii de preţ în funcţie de concurenţă

Orientarea după concurenţă a preţurilor este strategia cea mai frecvent folosită în

practica firmelor care acţionează în economiile de piaţă. Într-o piaţă dominată de concurenţă,

nici nu este practic posibil (fără asumarea unui risc imens) ignorarea preţurilor care rezultă

Pagina 47 din 92


din confruntarea competitorilor. Dar modul particular de raportare la concurenţă, de implicare

a ei în precizarea strategiei de preţ va fi determinat poziţia întreprinderii pe piaţă, de

obiectivele şi perspectivele cotei sale de piaţă.

Întradevăr, fiecare întreprindere va ţine seama, în formularea strategiei sale de preţuri,

de prezenţa pe piaţă a celorlalţi. Dar strategia la care va recurge va fi determinată de poziţia şi

forţa de care dispune, de prestigiul de care se bucură.

În consecinţă, o întreprindere puternică va urmări, prin politica sa de preţuri, să

anticipeze şi să fructifice avantajul său capacitatea de răspuns, la propriile sale acţiuni, ale

celorlalţi competitori, în vreme ce o întreprindere mai slabă, cu o cotă de piaţă redusă ori

intrată curând în competiţie, va încerca să-şi alinieze preţurile în aşa fel încât să fie

competitivă, să reziste presiunii concurenţei. Nu sunt practic excluse (deşi legislaţia din unele

ţări le interzice) nici neînţelegerile dintre competitori în privinţa preţurilor. În general însă,

preţurile sunt rezultatul desfăşurării spontane a raporturilor de forţe dintre competitori,

întreprinderea cu poziţii mai modeste fiind nevoită să ţină seama de preţurile impuse pieţei de

competitori mai puternici.

În cazul firmelor care sunt nevoite să ţină seama de preţurile impuse pieţei de

competitori mai puternici:

strategia preţurilor poate fi una pur imitativă;

sau o strategie diferenţiată,

după cum are în vedere imitarea mişcărilor concurenţilor principali sau o reacţie la

mişcarea acestora, dar cu o anumită distanţare.

Strategia pur imitativă este total defensivă. Deşi are multe dezavantaje (mai ales

pentru competitorii slabi, care se pot vedea uneori nevoiţi să vândă sub costuri), ea nu poate fi

evitată în comerţul cu anumite produse (omogene, de masă) ce nu pot diferenţia de la o firmă

la alta.

Strategia diferenţiată, presupune multă abilitate, supravegherea atentă şi chiar

anticiparea acţiunilor concurenţei, evaluarea efectului acestor acţiuni. Deşi este şi în acest caz

presupusă asigurarea unei concordanţe cu preţurile concurenţei, aceasta nu are loc prin

copiere fidelă. Astfel, orientarea concurenţei spre creşterea ori scăderea preţurilor va fi

urmată şi de firma în cauză, dar, pe de altă parte, modificările de preţuri pot fi de proporţii

uşor diferite, iar pe de altă parte pot fi operate cu un oarecare decalaj de timp.

Asemenea distanţări, când sunt bine calculate, pot să asigure nu numai înscrierea în

tendinţa pieţei, ci şi consolidarea treptată şi chiar extinderea firmei de piaţă.

Pagina 48 din 92


Nu mai puţin importantă este luarea unei anumite „distanţe” faţă de mişcările

concurenţei, atât pentru a descifra mai clar intenţiile ulterioare ale acesteia (concurenţa poate

acţiona intenţionat în mod derutant), cât şi pentru a încerca alte posibilităţi de răspuns

respectiv de egalare a efectului modificării de preţ. În acest din urmă caz, la o reducere a

preţului de către concurenţă, s-ar putea răspunde, de exemplu, prin îmbunătăţirea activităţii

de service, prin acordarea, prin acordarea unor facilităţi de cumpărare, prin acţiuni publicitare

şi altele. Superioară în esenţă, această strategie este, se înţelege, mult mai dificil de urmat în

practică în comparaţie cu varianta anterioară.

Strategiile de preţ în funcţie de concurenţă sunt utilizate pentru orice mărfuri

comercializate pe piaţa internaţională când acestea sunt comparabile şi există informaţii

referitoare la preţurile concurenţilor. Alternativele ce pot fi utilizate au în vedere poziţia

firmei pe piaţă, obiectivele acesteia şi forţa concurenţei. Raportându-se la aceste elemente,

firmele exportatoare pot stabili preţuri proprii, superioare faţă de ale concurenţilor, egale cu

ale acestora sau inferioare lor.

Tehnicile utilizate pentru fixarea nivelurilor de preţ se bazează pe cumpărarea

produselor, putându-se stabili preţul de export fie în raport cu preţul pe tonă realizat de

concurenţă la produse simple, fără deosebiri sensibile ale parametrilor tehnico – funcţionali,

fie în funcţie de parametrii tehnico – funcţionali ai produselor concrete, utilizând coeficienţii

de corecţie. Recurgând la principiul comparaţiei, exportatorul stabileşte diferenţele existente

între parametrii tehnici ai produsului propriu şi ai unuia sau mai multor produse concurente.

La produsele unde un singur parametru caracterizează în mod corespunzător produsul

se

foloseşte metoda preţului specific, care constă în calcularea preţului unitar în raport cu

parametrul de bază.

Relaţia de calcul se bazează pe principiul proporţionalităţii simple, astfel:

În care:

Pr – preţul produsului urmărit;

Pe – preţul produsului concurent;

Pagina 49 din 92


Nn – parametrul produsului urmărit;

Ne – parametrul produsului concurent;

De cele mai multe ori, nivelul tehnic şi preţul unui produs se stabileşte prin analizarea

mai multor parametrii. Astfel, se poate lua în considerare diverse variante, cea a parametrilor

cu importanţă egală pentru stabilirea coeficientului sau a parametrilor diferenţiaţi.

Pentru produsele cu număr limitat de parametrii comparabil se foloseşte metoda

proporţionalităţii multiple cu următoarea relaţie de calcul:

Pn = Pe x Kt

În care:

kt = k1 x k2 x k3 ......km este coeficientul total obţinut din produsul unor coeficienţi

calculaţi prin raportarea parametrilor celor două produse comparate astfel:

k1 = N1 k2 = N2 km = Nm

E1 E2 Em

CAPITOLUL VI

FIXAREA AUTORITARĂ A PREŢURILOR. INTERVENŢIA

STATULUI ÎN FORMAREA PREŢURILOR

6.1.Noţiuni generale

Concepute ca un complex de măsuri care să asigure maximizarea profitului, politicile

de preţuri s-au afirmat o dată cu primele forme de concentrare a capitalului şi a evoluat diferit

de la o ţară la alta în funcţie de condiţiile concrete, de particularităţile mecanismelor

economice, de amploarea intervenţiei statului, etc.

Pagina 50 din 92


Realităţile evidenţiază că intervenţia statului în procesul formării preţurilor constituie

un fenomen prezent atât în ţările în care predomină politica keynesistă – în toate variantele

sale – cât şi în cele care se bazează pe principii nonclasice de organizare a economiei.

Prin politica de preţuri, prin folosirea de către stat a unor mijloace şi metode de

influenţare sau, în unele cazuri de stabilire a nivelului, structurii şi dinamicii preţurilor se

urmăreşte în principal, prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale, asigurarea

stabilităţii economice şi sporirea eficienţei sale. În acest sens se porneşte de la ideea conform

căreia într-o economie de piaţă preţul nu reprezintă doar un simplu indicator valoric, o simplă

informaţie, ci un important semnal de decizie cu efecte ample asupra dinamicii producţiei.

Corespunzător obiectivelor concrete urmărite, tradiţiilor şi realităţilor din fiecare ţară,

intervenţia statului în procesul formării şi evoluţiei preţurilor are la bază folosirea unor

metode economice sau extraeconomice, administrative, caracterizate printr-o mare diversitate

din punct de vedere al întinderii în timp şi spaţiu, ca şi al rigurozităţii şi fermităţii aplicării

lor.

Aplicarea unor preţuri avantajoase la materiile prime de bază, la maşini şi utilaje,

menţinerea unor tarife relativ reduse la transporturi şi alte servicii industriale, acordarea mai

mult sau mai puţin gratuită a unor licenţe, patente sau tehnologii, constituie modalităţi

principale de utilizare a costurilor. În vederea asigurării unor condiţii favorabile de dezvoltare

se urmăreşte, totodată, frânarea creşterii preţurilor în general, prin menţinerea la un nivel

scăzut a celor din sectorul de stat, sector ce cuprinde,

Îndeosebi, domeniile industriei extractive, cercetării ştiinţifice şi transporturilor.

Evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă – factor fundamental al formării şi mişcării

preţurilor – este influenţată direct de volumul de mărfuri şi resurse financiare de care dispune

statul. De aceea se poate aprecia că achiziţionarea de către stat a unor cantităţi apreciabile de

materii prime: minerale, cereale, materiale strategice, ş.a. la preţuri minime garantate şi

manevrarea lor în perioada creşterii preţurilor unor astfel de bunuri reprezintă o modalitate

esenţială de influenţare a evoluţiei generale a preţurilor.

Tot în zona de influenţare a evoluţiei preţurilor se includ şi politicele în domeniul

subvenţiilor bugetare, al creditelor, impozitelor, taxelor, etc., politici prin care se

dimensionează, îndeosebi, profitul.

În cadrul metodelor administrative, un loc important deţine „îngheţarea preţurilor”,

fixarea nivelului, şi respectiv, a limitelor modificării lor. La produsele industriale se fixează,

de regulă, o limită maximă, în timp ce pentru produsele agricole se foloseşte limita minimă.

Pagina 51 din 92


Controlul statului asupra preţului se exercită şi prin reglementarea modului de

calculare a componentelor lor definitorii – costurile şi profitul – acţiune în realizarea căreia

un rol determinant revine convenţiilor preţurilor de deviz.

6.2.Politici în domeniul preţurilor

În funcţie de dimensionarea spaţială şi temporară utilizată de către stat a metodelor

menţionate, există trei tipuri de politici în domeniul preţurilor:

Politici care limitează intervenţia puterii publice la un număr redus de produse,

domeniu

prioritar al acestora constând fie în susţinerea preţurilor – în special al produselor

agricole – fie în limitarea creşterii lor – îndeosebi la produsele de primă necesitate şi la

serviciile publice.

Importanţa agriculturii, dar şi amplele consecinţe ale mişcării preţurilor produselor

acestei ramuri explică intervenţia notabilă a statului – practic în toate ţările – în stabilirea

respectivelor preţuri.

În S.U.A., de exemplu, ţară ce are o pondere ridicată în producţia mondială de cereale

destinate exportului, politicile de preţuri ale bunurilor agricole au constituit o preocupare

centrală permanentă a programelor guvernamentale. Ele s-au materializat, în anumite

perioade, în preţuri de piaţă însoţite de subvenţii sau credite directe acordate producătorilor

de cereale, preţuri plafon cu compensare bănească directă a diferenţelor nefavorabile dintre

acestea şi nivelul mai scăzut al preţurilor de piaţă (în anii cu recolte mari) sau preţuri plafon

practicate în condiţiile stocării în silozurile de stat a surplusurilor de cereale pentru a asigura

astfel de stabilitate a preţurilor.

În ţările Pieţei Comune se aplică o politică agricolă comunitară de susţinerea

preţurilor, urmărindu-se diminuarea influenţei fluctuaţiilor producţiei agricole asupra

consumatorilor şi producătorilor. În acest sens, se porneşte de la simultaneitatea a două

premise:

Caracterul relativ incert al recoltelor principalelor produse;

Cererea în general inelastică în raport cu preţurile existente.

În vederea garantării veniturilor agricultorilor, preţurile fixe sunt superioare celor de

echilibru. Aceasta impune intervenţia puterii publice şi asupra ofertei, prin „crearea” de

producţie sau de „penurie”, după caz.

Pagina 52 din 92


Este de subliniat că intervenţia puterii publice nu reglează automat echilibrul pieţei

chiar dacă stabilizează preţurile, întrucât susţinerea veniturilor agricole poate să genereze o

supraproducţie cronică, statul urmând să cumpere, să stocheze excedentele şi să le repună în

circulaţie în perioada de deficit. Lupta contra excedentelor conjuncturale poate să amâne o

supraproducţie cronică, fără să o elimine, întrucât stabilizarea preţurilor stimulează creşterea

producţiei, care rămâne elementul esenţial în asigurarea veniturilor agricultorilor, în condiţiile

vânzării produselor la preţuri fixe.

Faţă de limitele politicii statale în acest domeniu se preconizează diversificarea

modalităţilor de intervenţie. Astfel, la unele produse (grâu, lapte) preţul garantat se aplică

numai la o parte din producţie (cea care poate fi absorbită de cerere), iar cantitatea

excedentară se desface la preţuri inferioare celor garantate. În această situaţie, o creştere a

producţiei diminuează preţul mediu primit de agricultor, iar veniturile sale oscilează în

funcţie de nivelul producţiei. De aceea se propun măsuri complementare intervenţiei în

domeniul preţurilor, cum ar fi: plata unor prime pentru desţelenirea unor terenuri, susţinerea

efortului de reconversie a unor subproduse, etc. care influenţau asupra producţiei.

Deşi asemenea măsuri agravează într-o anumită măsură asupra finanţelor publice, ele

sunt acceptate datorită efectelor pozitive de ansamblu ale politicilor de garantare a unor

preţuri stabilite şi remuneratorii pentru agricultori.

Intervenţia statului în acest domeniu nu poate fi totuşi independentă de politica agaraă

pe termen mediu şi lung. Aceasta deoarece, evoluţia cererii pe o perioadă mai mare de timp,

perspectivele progresului tehnic şi dinamica productivităţii muncii în agricultură se regăsesc

într-o structură modificată a preţurilor, element de seamă în reorientarea alocării şi utilizării

resurselor materiale, financiare şi umane. Din cele prezentate rezultă că în ţările cu economie

de piaţă intervenţia statului în mecanismul formării preţurilor urmăreşte protejarea

consumatorilor şi garantarea veniturilor producătorilor.

Veniturile fiecărei persoane se măsoară şi se controlează, înainte toate, prin preţul la

care fiecare îşi vinde producţia şi prin salariul sau remuneraţia contra cărora fiecare îşi vinde

serviciile. De aceea, siguranţa câştigurilor, respectiv „emanciparea” de tirania pieţei se

realizează printr-un anumit control al preţurilor şi salariilor.

În ţările cu planificare centralizată, mijloacele de intervenţie erau mult mai rigide,

preţurile primite de la producătorii agricoli rămânând constate o perioadă relativ îndelungată,

chiar dacă se schimbau cheltuielile de producţie. Ele erau stabilite, de regulă, la un nivel mai

scăzut decât nivelul de piaţă rezultat din corelarea ofertei cu cererea. Diferenţa de venit se

transfera în ramurile neagricole sau se concentra în bugetul de stat a susţine politica de

Pagina 53 din 92


industrializare. Într-o asemenea economie, statul şi întreprinderile de stat deţineau monopolul

producţiei şi al desfaceri, iar supraprofitul rezultat din practicarea unor preţuri scăzute de

cumpărare a produselor agricole reveneau puterii centrale de stat şi era utilizat în scopuri

străine de agricultură şi de producătorii de aici. Luând forma unei rente sui – generis, aşa cum

se întâmplă de fapt cu orice monopol care scapă de sub influenţa regulatoare a forţelor pieţei.

Consecinţele unei astfel de politici se concretizează în insuficienţa resurselor investiţionare şi

a fondurilor necesare stimulării producătorilor agricoli. De aceea, menţinerea sistematică a

acestei politici şi insuficienta remunerare a muncii care a urmat fără îndoială în cea mai mare

parte responsabile de criza aprovizionării ce a apărut.

Politici bazate pe coexistenţa unui sector reglementat relativ – important – şi a unui

sector

liber sau doar simplu supravegheat. În legătură cu acest tip de politici, trebuie

subliniat că distincţia sector liber – sector supravegheat (realizată din punct de vedere al

reglementării preţurilor) nu este similară cu aceea dintre sectorul privat şi cel public (realizată

din punct de vedere al proprietăţii). Aceasta, deoarece decorul în care preţurile sunt

reglementate poate fi relativ important într-o ţară sau alta, dar el coincide neapărat cu cel

public. Pe de altă parte, este posibil ca unele „zone” ale sectorului public să se bucure de o

libertate a preţurilor mai mare chiar decât aceea a unor segmente ale sectorului privat. Acest

lucru se explică, între altele, prin raportul dintre concurenţa internă şi cea externă. Din acest

punct de vedere, se disting:

activităţi „imune” la concurenţa externă – în cadrul cărora „disciplina” preţurilor este

necesară;

sectoare expuse direct influenţelor concurenţei străine, sectoare în cadrul cărora se

impune

o mai mare libertate a formării şi mişcării preţurilor.

Politici ce tind să impună o disciplină de ansamblu a preţurilor pe timp îndelungat,

politici

ce au fost specific economiilor planificate centralizat.

Există totuşi în cadrul economiilor de piaţă:

Ţări ce au practicat, pe lungă durată, o politică de control a preţurilor (Franţa, Belgia,

Olanda, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda, Austria, Spania);

Ţări unde reglementarea generală preţurilor a avut un caracter de scurtă durată

(Germania,

Pagina 54 din 92


Elveţia, Japonia, S.U.A).

În România, existenţa monopolului producătorilor şi, deci, neluarea în considerare a

cerinţelor pieţei, a raportului tot mai tensionat dintre surse şi nevoi – concretizat în penuria

generalizată şi cronică se mărfuri, excesiva centralizare a formării preţurilor au generat

numeroase abateri şi deformări în planul diversificării bunurilor, al asigurării stimulentelor

necesare unor grave dezechilibre între producţie şi consum.

Încercările de fânare a acestor dezechilibre au fot „strangulate” de aceleaşi mecanisme

administrativ – financiare, de planificare voluntaristă, bazată pe subvenţionarea unor unităţi,

activităţi şi produse neeficiente, concomitent cu existenţa unor rate exagerate ale

rentabilităţii. În asemenea condiţii, s-au practicat preţuri rigide, al căror nivel era rupt de

costul produsului.

În vederea înlăturării acestor deficienţe au fost luate la începutul anului 1990, o serie

de măsuri dintre care menţionăm:

abrogarea sistemului preţurilor de producţie cu rentabilitate limitată;

adoptarea principiului formării libere a preţurilor pentru produsele agro – alimentare

vândute direct pe piaţă de către producătorii agricoli, ca şi pentru produsele şi serviciile

realizate pe baza liberei iniţiative în întreprinderi mici, asociaţii cu scop lucrativ, asociaţii

familiale, etc.

Liberalizarea preţurilor, trecerea de la preţurile centralizate la cele formate

preponderent prin acţiunea mecanismelor pieţei generează desigur ,o serie de efecte

potenţiale asupra evoluţiei economiei naţionale. Dimensiunile reale ale acestor efecte vor fi

însă „ajustate” , pentru o anumita perioadă, de consecinţe contradictorii ale adâncirii

decalajului între masa de numerar în circulaţie şi oferta de bunuri economice, dintre dinamica

salariilor şi evoluţia productivităţii muncii, a producţiei în general.

Dubla calitate a statului – de agent economic şi de reprezentant al intereselor de

ansamblu ale societăţii în raport cu partenerii economici interni şi externi – argumentează

caracterul legic al intervenţiei sale în asigurarea cadrului juridic necesar desfăşurării normale

a concurenţei, în fixarea directă a unor preţuri sau în influenţarea formării lor pe plan naţional

şi internaţional.

CAPITOLUL VII

Pagina 55 din 92


MEDIUL CONCURENŢIAL ÎN ROMÂNIA

7.1.Legea concurenţei în România

Legea concurenţei are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a

unui mediu concurenţial normal în vederea promovării intereselor consumatorilor.

Se aplică actelor şi faptele care au sau pot avea efect restrângerea, împiedicarea sau

denaturarea concurenţei săvârşite de:

agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici – persoane fizice sau juridice – de

cetăţenie, respectiv de naţionalitate română sau străină;

organele administraţiei publice centrale sau locale, în măsură în care acestea, prin

deciziile

emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând

direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în

aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.

Când agenţii economici, determinaţi, participă la o grupare realizată pe cale

convenţională, prin acord, înţelegere, pact, protocol, contract şi alte asemenea, fie se

explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fără personalitate juridică şi indiferent de formă –

coaliţie, grup, bloc, federaţie şi altele asemenea, pentru actele şi faptele prevăzute mai sus,

săvârşite în cadrul participărilor la o asemenea grupare, dispoziţiile prezentei legi se aplică

fiecăruia agent economic, ţinând seama de principiul proporţionalităţii.

Se aplică actelor şi faptelor când sunt săvârşite pe teritoriul României, precum şi celor

săvârşite în afara teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României.

Nu se aplică:

pieţei mucii şi relaţiilor de muncă;

pieţei monetare şi pieţei titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurenţă pe

aceste pieţe face obiectul unor reglementări speciale.

Administrarea legii şi punerea ei în aplicare sunt încredinţate Consiliului concurenţei,

ca autoritate administrativă autonomă şi Oficiul Concurenţei, organ de specialitate în

subordinea Guvernului, investite în acest scop, în condiţiile, modalităţile şi limitele stabilite

prin dispoziţiile ce urmează.

Preţurile produselor şi tarifelor serviciilor se determină în mod liber prin concurenţă

pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele practicate de regiile autonome, precum şi cele

Pagina 56 din 92


practicate în cadrul activităţilor cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi

economice supuse prin lege unui regim special se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei.

În sectoarele economice sau pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial

restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul,

poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o

perioadă de cel mult trei ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un

an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.

Pentru sectoarele economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum:

situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei.

Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a

preţurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adaptate prin hotărâre pentru o

perioadă de şase luni.

7.1.1.Practici anticoncurenţiale

Sunt interzise înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de

agenţi economici prin decizii de asociere sau practici concertate între aceştia, care au ca

obiect sau pot avea ca efect restrângerea sau pe o parte a acesteia, în special cele care

urmăresc:

fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau cumpărare, a

tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale

inechitabile;

limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;

împărţirea pieţelor de desfacere sau a resurselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial,

al

volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii;

aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii

echivalente,

provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în piaţa concurenţială;

condiţionarea închiderii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor, şi nici conform uzanţelor

comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau orice alte forme de

concurs

Pagina 57 din 92


de oferte;

eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă

a

libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile

de a nu cumpăra de la sau de a vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare

rezonabilă.

Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită, înţelegerile, deciziile de asociere sau

practice concertate care îndeplinesc cumulativ mai multe condiţii, după cum urmează:

efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau nu sunt suficiente pentru a

compensa

restrângerea concurenţei provocate de respectivele înţelegeri, decizii de asociere sau

practici concertate;

beneficiarilor sau consumatorilor li se adaugă un avantaj corespunzător celui realizat

de

părţile la respectiva înţelegere, deciziile de asociere sau practică concertată;

eventualule restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea

avantajelor

scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie de asociere sau practică concertată

părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor;

respectiva înţelegere, decizie de asociere sau practică concertată nu dă agenţilor

economici

sau asociaţilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte

substanţială a pieţei produselor sau serviciilor la care se referă;

înţelegerea, decizia de asociere sau practica concentrată în cauză contribuie sau poate

contribui în mod semnificativ la:

ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestări

servicii;

promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi

serviciilor;

întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă;

creşterea gradului de competivitate a produselor, lucrătorilor şi serviciilor româneşti

pe piaţa externă;

practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori.

Pagina 58 din 92


Categoriile de înţelegeri, decizii de asociere şi practici concentrate exceptate, precum

şi condiţiile şi criteriile de încadrare pe categorii se stabilesc de Consiliul Concurenţei prin

regulament.

Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul

sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia,

prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea

comerţului ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuziv pot consta, în special

în:

impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a

tarifelor sau altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau

beneficiari;

limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul

utilizatorilor sau consumătorilor;

aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii

echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

d) condiţionarea închiderii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor

clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor, şi nici conform uzanţelor

comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

e) realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative tehnico –

comerciale uzuale, în cadrul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al

preţurilor şi tarifelor în economie.

practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri ruinare, sub costuri, în

scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu

acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;

exploatarea stării de dependenţă economică în care se găseşte un client sau un

furnizor faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie

alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul

motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

Sunt interzise orice acţiuni ale organelor administrative publice centrale sau locale,

având ca obiect putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei,

în special:

Pagina 59 din 92


să se ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia agenţilor

economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale;

să stabilească condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor economici.

7.1.2.Concentrarea economică

Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma

acestuia şi care, fie operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei

părţi a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie ca obiect sau ca efect să

permită unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de exercita, direct sau

indirect, o influenţă determinată asupra unui alt agent economic sau mai multor alţi agenţi

economici.

O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:

doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează;

una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent

economic

ori unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc direct sau indirect, controlul

asupra unuia sau mai multor agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestor, fie prin luare

de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente activ, prin contract sau prin alte

mijloace;

Operaţiunile de asociere, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentul

concurenţial care rămân independenţi, nu constituie concentrare prin dobândirea controlului,

chiar dacă asemenea operaţiuni ar consta în crearea de entităţi economice comune.

Dacă entitatea economică comună este o persoană jurdică îndeplinind statornic toate

funcţiile unei entităţi economice autonome, fără însă a realiza o coordonarea

comportamentului concurenţial fie între agenţii economici fondatori fie între ei şi aceştia,

operaţiunea este concentrare.

Nu constituie o concentrare economică situaţiile în care:

controlul este dobândit şi exercitat de către un lucrător desemnat prin hotărâre

judecătorească sau de către o altă persoană mandată de autoritatea publică pentru

îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare juridică,

urmărire silită sau altă procedură similară;

Pagina 60 din 92


societăţile bancare, instituţiile de credit sau financiare, societăţile financiare (de

investiţii,

de administrare de investiţii, de intermediere de valori mobiliare) sau societăţi de

asigurare, a căror activitate normală include tranzacţii şi negocieri de titluri de cont propriu

sau pe contul terţilor, deţin cu titlu temporar, participări la un agent economic pe care le-au

dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile aferente acestor

participări în scopul determinării comportamentului concurenţial ori le exercită numai în

vederea realizării acestei participări, cu condiţia ca realizarea respectivei participări să

intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii.

Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea

unei poziţii dominante, conduc, sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau

denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

Concentrările economice pot fi admise, dacă părţile interesate în operaţiunea de

concentrare dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

operaţiunea de concentrare urmează a contribui la creşterea eficienţei economice, la

ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic, ori la creşterea competivităţii la

export;

efectele favorabile ale concertării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii

concurenţei;

de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în special prin

preţuri reale mai reduse.

7.2.Concurenţa neloială

Instrumentele luptei de concurenţă – aşa cum am văzut – sunt numeroase. Atunci când

lupta de concurenţă se reduce de către parteneri cu mijloace economic legale, fără utilizarea

unor mijloace agresive, concurenţa este denumită loială. În condiţiile concurenţei loiale, toţi

agenţii economici au acces liber la piaţă, cunosc reglementările legate privind tranzacţiile şi

le respectă. Uneori metodele aplicate în concurenţă depăşesc cadrul legal, ele devin agresive

periclitând situaţia unor agenţi economici sau chiar a consumatorilor. Statul, în aceste cazuri

prin măsuri legislative, trebuie să intervină şi să sancţioneze orice modalitate de infiltrare a

aşa zisei concurenţe neloiale.

Pagina 61 din 92


Prin concurenţă neloială, conform legislaţiei româneşti, se înţelege „orice act sau fapt

contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”

Comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea de bună-credinţă şi potrivit

uzanţelor cinstite.

Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite astfel de condiţii

încât să fie considerate, conform legii penale, infracţiuni:

încălcarea de către persoanele fizice a interdicţiilor prevăzute la art.36 din Legea

15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi a societăţii

comerciale;

oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent sau

acceptarea unei asemenea oferte;

dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea

acestuia, către un concurent;

încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau

executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor

cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie acte asemănătoare;

încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu, care

depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard;

comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra

întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menit să inducă în eroare şi să-i creeze o

situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;

comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii mincinoase asupra

unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al

întreprinderii.

Comunicarea făcută confidenţial este socotită un act de concurenţă neloială numai

când autorul comunicării ştia că faptele nu corespund adevărului;

oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri sau avantaje

salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare

neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa,

ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

concedierea a unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţări unei societăţi

concurente care să capteze să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui

comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.

De asemenea constituia infracţiune de concurenţă neloială:

Pagina 62 din 92


întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje

de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare unor

mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristica

mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a

duce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.

7.3.Autorităţi şi instituţii specializate în domeniul concurenţei

7.3.1. Consiliul Concurenţei

Consiliul concurenţei este o autoritate administrativă autonomă în domeniul

concurenţei, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti, care îşi exercită

atribuţiile potrivit legii.

Consiliul Concurenţei este format din 10 membrii, după cum urmează: un preşedinte,

3 vicepreşedinţi şi 6 consilieri de concurenţă numiţi în funcţie de către Preşedintele

României, la propunerea comună a Comisiei economice a Senatului şi a Comisiei pentru

politică economică, reformă şi privatizare a Camerei Deputaţilor, care-i înaintează lista cu

persoanele nominalizate pe funcţii.

Durata mandatului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi reinvestiţi

de cel mult două ori.

Atribuţiile Consiliului Concurenţei sunt în principal următoarele:

ia decizii prevăzute de lege pentru încălcarea depoziţiilor acesteia, constatate în urma

investigaţiilor efectuate;

certifică, pe bazele investigaţiilor efectuate la cererea agenţilor economici sau a

asociaţilor de agenţi economici şi pe baza dovezilor prezentate, că nu există temei pentru

intervenţia sa;

ia decizi de acordare a dispenselor de exceptări individuale de înţelegeri, decizii de

asociere sau practici concertate, precum şi decizii de admitere de concentrări economice, ca

urmare a investigaţiei întreprinse în cazurile notificate, de către agenţii economici sau

asociaţii de agenţi economici interesaţi;

asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii.

efectuează, din proprie iniţiativă, investigaţii pentru cunoaşterea pieţei;

Pagina 63 din 92


sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri şi

propune luarea măsurilor considerate necesare pentru controlul preţurilor;

sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente;

urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul

de reglementare a legii;

sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administrative publice centrale

şi locale în aplicarea prezentei legi;

avizează proiectele de hotărâre ale Guvernului care pot avea impact anticoncurenţial

şi propune modificare actelor normative care au un asemenea efect;

avizează, din punct de vedere al efectelor asupra concurenţei, politica şi schemele de

acordare a ajutorului de stat şi controlează respectarea acestor reguli;

face recomandări Guvernului şi organelor de administraţie publice locale pentru

adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;

propune Guvernului sau organelor administrative publice locale luarea de măsuri

disciplinare împotriva personalului din subordinea acestuia, în cazul în care acesta nu

respectă dispoziţiile obligatorii ale Consiliului Concurenţei;

realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi

furnizează Guvernului, publicului şi organizaţiilor internaţionale specializate privind această

activitate;

reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile

cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profit şi cooperează cu autorităţile de

concurenţă străine şi comunitare.

7.3.2.Oficiul Concurenţei

Oficiul Concurenţei este organ de specialitate în domeniul concurenţei în subordinea

Guvernului, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul Bucureşti, care îşi exercită

atribuţiile potrivit prevederilor legii.

Structura organizatorică şi de personal a Oficiului Concurenţei se stabileşte prin

hotărârea Guvernului.

Oficiul este condus de şeful Oficiului Concurenţei. Funcţia de şef al Concurenţei este

asimilată celei de secretar de stat.

La nivel teritorial, Oficiul Concurenţei are constituie inspectoare de concurenţă

judeţene şi al municipiului Bucureşti.

Pagina 64 din 92


Oficiul concurenţial are următoarele atribuţii:

efectuează, din proprie iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri sesizări sau notificări;

avizează stabilirea preţurilor;

urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul

de reglementare al legii;

urmăreşte aplicarea efectivă a deciziilor Consiliului Concurenţei şi informează asupra

situaţiilor constatate;

urmăreşte evoluţia preţurilor în economie, face cercetări în sectoarele economice în

care evoluţia şi nivelul preţurilor, rigiditatea preţurilor sau orice împrejurări sugerează o

restrângere a concurenţei şi propune luarea de măsuri conform dispoziţiilor legale;

realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi

furnizează Guvernului, Consiliului Concurenţei, publicului şi organizaţiilor internaţionale

informaţii privind această activitate;

inventariază formele de ajutor de stat, monitorizează şi raportează în condiţii de

transparenţă ajutoarele de stat acordate;

promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi

instituţiile

internaţionale de profit şi cooperează cu autorităţile de concurenţă străine şi

comunitare.

Pagina 65 din 92


STUDIU DE CAZ

Investigaţie efectuată pe piaţa fabricării şi vânzării matlasurilor

pentru scaune auto

Investigaţia a fost dispusă prin Ordinul Şefului Oficiului Concurenţei, nr.

176/02.11.2001, în urma sesizării SC FLEXIPLAST SA Piteşti, nr. 1608/27.08.2001

împotriva SC SPUMOTIM SA Timişoara, pentru practicarea de preţuri sub costurile de

fabricaţie a matlasurilor auto şi înlăturarea SC FLEXIPLAST sa de pe piaţa acestor produse

prin această practică anticoncurenţială, interzisă de Legea concurenţei nr. 21/1996.

PĂRŢI IMPLICATE

1. S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara

Calea Buziaşului, nr. 22, jud. Timiş

Certificat de înmatriculare: J 35/19/31.01.1991

Certificat de înregistrare fiscală: R 2485786

Reprezentanţi legali:

- ing. IOAN SEIMAN - director general

- ec. SILVIA BEJENARIU - director economic

tel: 056-222059, 056-222079

fax: 056-191107

Obiect de activitate: producerea şi comercializarea de:

spume poliuretanice flexibile din categoria polieterilor şi poliesterilor, utilizaţi în

industria mobilei, confecţiilor, încălţămintei, sport, etc.

spume poliuretanice flexibile turnate în matriţe, utilizate în industria autoturismelor

(scaune auto) etc.

spume poliuretanice pentru tălpi, utilizate în industria încălţămintei.

spume poliuretanice rigide, utilizate în izolaţii (conducte, pereţi, frigidere, acoperişuri,

ţevi, etc.)

articole de camping

etc.

Pagina 66 din 92


2. S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti

Str. George Coşbuc, nr. 59 Bis, Jud. Argeş

Certificat înmatriculare: J 03/584/04.05.1994

Certificat înregistrare fiscală: R 5660709

Reprezentanţi legali:

- ing. DĂNUŢ TAUDOR - director general

- ec. CAMELIA IONIŢĂ - contabil şef

tel/fax: 048-281173

Obiect de activitate:

realizarea de piese auto

repere din spume poliuretanice

repere termosuflante

masticuri şi adezivi

repere din materiale compozite

repere extrudate din mase plastice

agenţi de demulare

repere obţinute prin tehnologia de preformare şi termoformare

repere obţinute prin tehnologia de injecţie termoplaste

operaţiuni de vânzare-cumpărare, import şi export produse care fac obiectul societăţii

sau alte produse similare.

operaţiuni de transport intern şi internaţional

etc.

3. S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova – jud. Dolj

Certificat înmatriculare: J 16/299/1996

Certificat înregistrare fiscală: R 8279254

Reprezentanţi legali

- ing. GABRIEL ANCUŢA - director

- ec. ALEXANDRINA CASOTA - contabil şef

Telefon: 051-417346, 051-473384

Obiect de activitate

prelucrarea cauciucului

Pagina 67 din 92


producţia de articole din material plastic

producţia de piese şi accesorii pentru autovehicule

servicii

matlasuri auto pentru autoturisme CIELO, MATIZ, ARO şi DACIA NOVA

În categoria părţilor implicate, în activitatea care a făcut obiectul investigaţiei, a fost

cuprinsă şi S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova, întrucât 56% din capitalul social al acesteia este

deţinut de către S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti (34,4%) şi ROMAUTOPLAST FRANCE

SARL (21,6%), care este acţionar, la S.C. FLEXIPLAST S.A. deţinând 52,2 % din capitalul

acestei societăţi.

În consecinţă, S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova aparţine ROMAUTOPLAST

FRANCE SARL în aceeaşi măsură ca şi S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti, acesta având

controlul asupra lor, prin acţiunile deţinute direct sau indirect, la aceste societăţi comerciale.

PREVEDERI LEGALE CONSIDERATE A FI ÎNCĂLCATE

DE CĂTRE AGENŢII ECONOMICI IMPLICAŢI

ÎN ASPECTELE INVESTIGATE

Conform Ordinului Şefului Oficiului Concurenţei nr. 176/02.11.2001, emis ca urmare

a NOTEI PRIVIND INVESTIGAŢIA PRELIMINARĂ EFECTUATĂ LA SESIZAREA

S.C. FLEXIPLAST SA PITEŞTI de către Oficiul Concurenţei Bucureşti – Direcţia generală

de Investigaţie şi control, în urma sesizării S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti, există suspiciuni

privind posibila încălcare a reglementărilor în domeniul concurenţei de către S.C.

SPUMOTIM S.A. Timişoara, sub aspectul încadrării unor practici de comercializare a

matlasurilor auto în faptele interzise de art. 6, lit. f din Legea concurenţei nr.

21/1996,respectiv „practicarea unor preţuri excesive sau practicarea de preţuri de ruinare, sub

costuri, în scopul înlăturării concurenţelor sau vânzarea la export sub costul producţiei, cu

acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni.”

III. FAPTELE, ELEMENTELE ŞI CONSIDERAŢIILE REZULTATE ÎN URMA

INVESTIGAŢIEI EFECTUATE

PRODUSUL pe piaţa căruia a fost efectuată investigaţia: MATLASUL DIN SPUMĂ

POLIURETANICĂ PENTRU SCAUNE AUTO.

Pagina 68 din 92


În cadrul acestei pieţe, investigaţia s-a orientat spre MATLASURILE PENTRU

AUTOTURISMELE DACIA, care sunt fabricate de către toţi cei trei agenţi economici

cuprinşi în investigaţie şi care fac obiectul sesizării S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti.

DEFINIREA PIEŢEI RELEVANTE

2.1. PIAŢA RELEVANTĂ A PRODUSULUI

Pe piaţa produsului 2 MATLAS DIN SPUMĂ POLIURETANICĂ PENTRU

SCAUNE AUTO acţionează 3 agenţi economici producători, respectiv:

S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara

S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti

S.C. SPUMOFLEX S.A. Craiova

Beneficiarii matlasurilor auto fabricate de acestea sunt:

SPUMOTIM S.A. Timişoara

S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Piteşti

F.P.S.A. ARO Câmpulung Muscel

METALOPLAST Braşov

ROCAR Bucureşti

COMPA Sibiu

FLEXIPLAST S.A. Piteşti

S.C. AUTOMOBILE DACIA Piteşti

S.C. ARO S.A. Câmpulung Muscel

S.C. ROMAN S.A. Braşov

S.C. TRACTORUL S.A. Braşov



DAEWOO AUTOMOBILE ROMÂNIA S.A. Craiova

Pagina 69 din 92


Pentru „Matlasurile auto Dacia”, care fac obiectul investigaţiei există doi beneficiari

direcţi, respectiv un singur beneficiar final, direct sau indirect, după cum urmează:

beneficiari direcţi:

S.C. AUTOMOBILE DACIA SA Piteşti


beneficiari direcţi şi indirecţi

S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Piteşti

În categoria beneficiarilor direcţi de matlasuri auto DACIA intră şi Societatea

comercială FLEXIPLAST S.A. Piteşti, aceasta cumpărând produsele de la S.C.

SPUMOFLEX S.A. Craiova, pe care le vinde ulterior S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A.

Piteşti.

Pentru matlasurile auto DACIA fabricate de SPUMOFLEX S.A. Craiova, contractul

de vânzare-cumpărare se încheie între FLEXIPLAST S.A. Piteşti şi AUTOMOBILE DACIA

S.A. Piteşti. Negocierea preţurilor matlasurilor auto Dacia, fabricate de SPUMOFLEX S.A.

Craiova, se face între S.C. SUBANSAMBLE AUTO S.A. Piteşti, Societate care deţine 46,53

% din capitalul FLEXIPLAST S.A. Piteşti şi S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. Piteşti,

Societatea comercială SPUMOFLEX SA Craiova primind nivelurile de preţ stabilite cu

ocazia acestor negocieri, fără a participa direct la stabilirea lor.

Având în vedere această situaţie a agenţilor economici pe piaţă am considerat că

produsului „matlasuri pentru scaune auto DACIA” este deţinută de doi agenţi economici,

respectiv:

S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara

S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti (care controlează şi activitatea S.C. SPUMOFLEX

S.A. Craiova)

COTA DE PIAŢĂ DEŢINUTĂ DE PRODUCĂTORI ÎN ANUL 2001:

- S.C. SPUMOTIM S.A. Timişoara = 54,09 %

- S.C. FLEXIPLAST S.A. Piteşti = 45,91 %

Pagina 70 din 92


CALCULUL COTEI DE PIAŢĂ, DIN PUNCTUL DE VEDERE AL CERERII,

luând în considerare cantitatea totală de matlasuri auto livrate în anul 2000 şi 2001, se

reprezintă astfel:

AN 2000 – COTA DE PIAŢĂ DEŢINUTĂ

- SPUMOTIM SA = 27,20 %

- FLEXIPLAST SA = 72,80 %

AN 2001 – COTA DE PIAŢĂ DEŢINUTĂ

- SPUMOTIM SA Timişoara = 41,12 %

- FLEXIPLAST SA = 58,88 %

2.2. PIAŢA GEOGRAFICĂ RELEVANTĂ

întrucât pe piaţa produsului „MATLAS AUTO DACIA” acţionează doar doi agenţi

economici, respectiv:

SC SPUMOTIM SA Timişoara

S.C. FLEXIPLAST SA Piteşti

şi un singur beneficiar, respectiv

SC AUTOMOBILE DACIA SA Piteşti,

condiţiile fiind egale pentru ambii producători, se consideră că piaţa geografică

relevantă este teritoriul României.

PERIOADA AGENT ECONOMIC

INDICATORI

SPUMOTIM

SA

Timişoara

FLEXIPLAS

T SA Piteşti

SPUMOFLE

X SA

Craiova

1 2 3 4 5

AN 2000 Ponderi:

venituri matl./C.A. (%) 8,93 % 18,44 % 49,26 %

Pagina 71 din 92


venit. matl./DACIA/CAT

(%) din care: - exclusiv

tetiere (%)

8,93 %

8,42 %

12,00 %

12,00 %

10,64 %

10,64 %

AN 2001 Ponderi:

venituri matlas./CA (%)

venituri matlas.DACIA/CA

(%)

din care:

- exclusiv tetiere(%)

12,23 %

13,23 %

10,27 %

14,28 %

12,35 %

12,35 %

48,34 %

8,10 %

8,10 %

Din analiza indicatorilor menţionaţi în tabel se constată următoarele:

3.1. Cifrele de afaceri ale celor doi agenţi economici producători de matlasuri auto,

respectiv SPUMOTIM SA Timişoara şi FLEXIPLAST SA Piteşti (împreună cu

SPUMOFLEX SA Craiova) sunt aproximativ egale, reflectând o activitate de acelaşi nivel.

3.2. Veniturile din vânzarea matlasurilor auto în anul 2000 sunt de 2,67 ori mai mari,

din punct de vedere valoric, în cazul FLEXIPLAST SA Piteşti (inclusiv SPUMOFLEX)

Veniturile din vânzarea matlasurilor auto în anul 2001, sunt mai mari, din punct de

vedere valoric de 1,43 ori mai mari în cazul FLEXIPLAST (inclusiv SPUMOFLEX) decât

cele realizate de SPUMOTIM SA Timişoara.

3.3. Cantităţile vândute de cei doi agenţi economici, în anul 2000, sunt aproximativ

egale, respectiv:

- SPUMOTIM SA =166.312 buc.

din care:

- exclusiv tetiere = 151.065 buc.

- FLEXIPLAST SA (plus SPUMOFLEX) = 145.473 buc.

Preţurile medii ale matlasurilor auto DACIA, exclusiv rezemătoarele de cap fabricate

de SPUMOTIM SA, practicate în anul 2000 sunt:

Pagina 72 din 92


- SPUMOTIM SA = 71.083 lei/buc.

- FLEXIPLAST SA =114.618 lei/buc.

- SPUMOFLEX SA = 72.875 lei/buc.

Se consideră că SPUMOTIM SA şi SPUMOFLEX SA sunt apropiate ca preţ mediu,

cu o diferenţă în plus de 1.792 lei/buc. la SPUMOFLEX SA, în timp ce FLEXIPLAST SA

are un preţ mediu mai mare decât ceilalţi doi producători cu 43.535 lri/buc., în cazul

SPUMOTIM SA şi 41.743, în cazul SPUMOFLEX SA.

Cantităţile vândute în anul 2001, până la data de 31 oct., sunt următoarele

- FLEXIPLAST (plus SPUMOFLEX) = 89.820 buc.

- SPUMOTIM SA =243.681 buc.

- exclusiv tetiere =157.709 buc.

Preţurile medii de vânzare practicate de cei trei agenţi economici în anul 2001,

exclusiv rezemătoarele de cap, sunt:

- SPUMOTIM SA = 102.305 lei/buc.

- FLEXIPLAST SA = 235.223 lei/buc.

- SPUMOFLEX SA = 84.113 lei/buc.

Se constată o creştere a preţurilor faţă de anul 2000, după cum urmează

- SPUMOTIM SA =1,439 ori

- FLEXIPLAST SA = 2,052 ori

- SPUMOFLEX SA = 1,154 ori

În această situaţie, preţul mediu al FLEXIPLAST este mai mare decât al celorlalţi doi

agenţi economici cu 132.918 lei/buc., în cazul SPUMOTIM SA şi 151.110 lei/buc., în cazul

SPUMOFLEX SA Craiova.

Preţul mediu ponderat al FLEXIPLAST şi SPUMOFLEX, luate împreună, în anul

2001, este de 196.276 lei/buc., mai mare cu 93.971 lei/buc. decât cel mediu practicat de

SPUMOTIM SA, respectiv mai mare de 1.919 ori.

Pagina 73 din 92


Pentru determinarea cauzelor care au condus la o asemenea situaţie s-a procedat la

analiza costurilor de fabricare ale matlasurilor auto la cei trei agenţi economici.

ANALIZA COSTURILOR DE FABRICATE ALE

MATLASURILOR AUTO DACIA

4.1. APROVIZIONAREA CU MATERII PRIME

Materiile prime utilizate de către cei trei agenţi economici producători de matlasuri

auto sunt:

S.C. SPUMOTIM SA Timişoara

Furnizor: ELASTOGRAN – grup BASF GERMANIA

Denumire materie primă:

ELASTOFLEX W 5526 / 105

Preţ materie primă:

componenta A = 3,05 DM / Kg. + 4 % Taxe vamale = 3,17 DM/Kg

componenta B = 3,80 DM / Kg

Preţul mediu al materiei prime = 3,38 DM / Kg.

1,67 Kg / 5,66 DM (65 % comp. A + 35 % comp. B)

S.C. FLEXIPLAST SA Piteşti

Furnizor: HUNTSMAN ICI Olanda


POLIOL, DALTOFLEX XEC 10631

IZOCIANAT MDI SUPRASEC 2527

Preţ materie primă

POLIOL DALTOFLEX = 3,43 DM / Kg.

IZOCIANAT = 3,75 DM / Kg.

Preţul mediu al materiei prime = 3,64 DM / Kg.

1,73 Kg./6,29 DM (64 % POLIOL + 36 % IZOCIANAT)

Pagina 74 din 92



Furnizor: BAYER Germania


POLIOL HYPERLITE 1629

POLIOL HYPERLITE 1651

IZOCIANAT

Preţ materie primă

POLIOL 1629 = 2,96 DM / Kg.

POLIOL 1651 = 4,94 DM / Kg.

IZOCIANAT = 3,75 DM / Kg.

Preţul mediu al materiei prime =3,55 DM / Kg.

1,30 Kg./4,62 DM (30% IZOC. + 35 % POL. 1629 + 35% POL. 1651).

4.2 MATERII PRIME ŞI MATERIALE

Pentru efectuarea analizei acestui element de cost, au fost alese 4 produse, care se

regăsesc în fabricaţia SPUMOTIM şi FLEXIPLAST, respectiv SPUMOFLEX pentru 2

produse cum urmează:

Şezut scaun NOVA

Spătar scaun NOVA

La aceste două produse fabricate toţi trei agenţi economici de la începutul activităţii,

analiza s-a făcut începând cu data de 01.01.2000.

Nr

.

crt

.

AGENT ECONOMIC

EXPLICAŢII

SPUMOTIM FLEXIPLAST SPUMOFLEX

0 1 2 3 4

1 ŞEZUT SCAUN NOVA

TOTAL MATERIALE (lei)

materii prime

50.047

44.734

71.720

59.627

60.258

48.697

Pagina 75 din 92


alte materiale

cadru agrafare

demulant

catalizatori

alte

5.313

1.011

4.302

-

-

12.093

8.415

1.292

-

2.386

11.561

-

-

11.561

-

Pagina 76 din 92


0 1 2 3 4

2 SPĂTAR SCAUN NOVA

TOTAL MATERIALE (lei)

materii prime

alte materiale

pânză

demulant

catalizatori

alte

35.964

29.823

6.141

1.916

4.225

-

-

60.595

55.213

5.382

1.946

1.615

-

1.821

42.599

35.796

6.803

-

-

6.803

-

CONSTATĂRI:

4.2.1. Diferenţe la materii prime.

S.C. FLEXIPLAST SA Piteşti realizează un cost mai mare decât SPUMOTIM SA

Timişoara, la ambele produse datorită:

Consumului specific mai mare, astfel:

Şezut scaun = 0,250 Kg./produs

Spătar scaun = 0,583 Kg./produs

Preţuri de aprovizionare a materie prime din import.

Menţionăm că, la data de 01.01.2000 SC FLEXIPLAST SA a aprovizionat materia

primă la preţuri mai mari decât în prezent, respectiv:

POLIOL = 3,81 DM / Kg. + 0,34 DM / Kg. Taxe vamale = 4,15 DM/Kg.

IZOCIANAT = 4,13 DM/Kg. + 0,08 DM / Kg Taxe vamale = 4,21 DM/Kg.

fapt care determină un preţ mediu pe Kg. De 4,17 DM, mai mare decât cel actual cu

0,53 DM, respectiv 15 %.

La aceeaşi dată S.C. SPUMOTIM SA Timişoara a aprovizionat materia primă la

următoarele preţuri:

Pagina 77 din 92


ELASTOFLEX A = 3,32 DM / Kg.

B = 3,87 DM / Kg.

realizând un preţ mediu de 3,52 DM / Kg. Cu 0,65 DM/Kg. Mai mic decât cel al

FLEXIPLAST SA.

La începutul anului 2000 cursul valutar al DM era în jur de 9500 lei.

La acest curs valutar, prin raportarea valorii în lei la calitatea de materie primă pe

produs, rezultă un preţ mediu al materiei prime de 3,92 DM/Kg. Mai mic cu 0,27 DM / Kg.,

rezultat din preţurile de aprovizionare declarate de societate.

Calculul influenţelor rezultă astfel:

PRODUS

EXPLICAŢII

Şezut scaun Spătar scaun

Diferenţa totală cost:

din care:

dat. preţului de aprovizionare

dat. consumului mai mare de materie

primă

14.893

5.819

9.074

25.390

5.635

19.755

4.2.2 Diferenţe la alte materiale

Se constată că doar la produsul „Şezut Scaun NOVA” SC FLEXIPLAST SA

depăşeşte costul SC SPUMOTIM la acest element cu 6,780 lei/produs datorită preţului la

„Cadru agrafare”, mai mare cu 7.404 lei/produs decât cel regăsit în calculaţia de preţ a SC

SPUMOTIM SA.

Celelalte elemente de cheltuieli se compensează reciproc.

La produsul „Spătar Scaun” costurile SC SPUMOTIM SA sunt mai mari decât cele

ale SC FLEXIPLAST cu 759 lei / produs.

CONCLUZII:

Pagina 78 din 92


Costurile materiale de fabricaţie a celor două produse: „ŞEZUT SCAUN NOVA” şi

„SPĂTAR SCAUN NOVA”, cuprinse în calculaţiile SC SPUMOTIM SA şi SC

FLEXIPLAST SA sunt reale, diferenţele valorice dintre acestea provenind din aprovizionarea

cu materii prime şi materiale.

Concluzia este valabilă, şi în cazul SPUMOFLEX SA Craiova cu menţiunea că

nivelul costurilor materiale la produsele analizate, se situează între costurile SC SPUMOTIM

SA şi SC FLEXIPLAST SA, respectiv:

ŞEZUT SCAUN SPĂTAR SCAUN

- SC SPUMOTIM SA 50.047 LEI 35.964 LEI

- SC SPUMOFLEX SA 60.258 LEI 42.599 LEI

- FLEXIPLAST SA 71.720 LEI 60.595 LEI

Celelalte produse, regăsite în fabricaţia comună a SC SPUMOTIM SA şi

FLEXIPLAST SA sunt:

ŞEZUT BANCHETĂ STÂNGA NOVA

ŞEZUT BANCHETĂ DREAPTA NOVA

La aceste două produse, pe care SC SPUMOFLEX SA Craiova nu le fabrică, analiza

s-a făcut la data de 31 oct. 2001 întrucât ele au intrat în fabricaţia SC SPUMOTIM SA doar

în anul 2001, semestrul II, preţul acestora nesuferind modificări până la 31.10.2001.

Situaţia costurilor materiale a acestor două produse, la SPUMOTIM SA şi

FLEXIPLAST SA se prezintă astfel:

N

r.

cr

t.

AGENT ECONOMIC

EXPLICAŢII

SPUMOTIM SA FLEXIPLAST SA

1 ŞEZUT BANCHETĂ STÂNGA NOVA

TOTAL MATERIALE (LEI)

materii prime

146.861

71.980

168.628

93.001

Pagina 79 din 92


alte materiale

armătură + tijă

demulant

alte materiale

74.881

71.451

3.430

-

75.627

70.950

2.165

2.512

2 ŞEZUT BANCHETĂ DREAPTA NOVA

TOTAL MATERIALE (LEI)

materii prime

alte materiale

armătură + tijă

demulant

alte materiale

163.935

78.904

85.031

81.064

3.967

-

201.700

122.234

79.466

74.067

2.886

2.513

CONSTATĂRI:

4.2.3 Diferenţe la materii prime

Şi la aceste două produse SC FLEXIPLAST SA Piteşti realizează costuri cu materiile

prime, mai mari decât ale SC SPUMOTIM SA datorită:

Consumului specific mai mare, astfel:

Şezut banchetă stânga NOVA = 0,430 Kg/produs

Şezut banchetă dreapta NOVA = 0,930 Kg/produs

Diferenţelor de preţ, la aprovizionarea cu materii prime.

Astfel diferenţele totale la materii prime de:

Şezut banchetă stânga NOVA = 21.021 lei/produs

Şezut banchetă dreapta NOVA =43.330 lei/produs

se regăsesc astfel:

PRODUS

EXPLICAŢII

Şezut banchetă

stânga NOVA

Şezut banchetă

dreapta NOVA

Diferenţa totală (lei)

din care:

datorată preţului de aprovizionare

21.021

2.487

43.330

3.231

Pagina 80 din 92


datorită consumului de materii prime de produs 18.534 40.049

4.2.4. Diferenţe la alte materiale:

La acest element de cost SC SPUMOTIM SA are cheltuieli mai mari pentru produsul

„Şezut banchetă dreapta NOVA” cu 5565 lei/produs, datorită preţului de aprovizionare a

armăturii necesare realizării produsului.

Pentru produsul „Şezut banchetă stânga NOVA” costurile cu „Alte materiale” sunt

egale la ambii producători analizaţi.

CONCLUZII:

Costurile materiale de realizare a celor două produse, regăsite în calculaţiile de preţ,

analizate sunt reale şi reflectă efortul celor doi agenţi economici de a realiza produsele cât

mai competitiv.

Diferenţele, reflectate între costurile materiale ale SC SPUMOTIM SA şi SC

FLEXIPLAST SA, se datorează unor consumuri specifice mai ridicate în cazul SC

FLEXIPLAST SA, cu 25 % la primul produs şi 50 % la cel de-al doilea produs analizat,

precum şi a preţului de aprovizionare a materiilor prime, mai ridicat cu 2,7 % în cazul

FLEXIPLAST SA Piteşti.

4.3. CHELTUIELI CU ENERGIA ELECTRICĂ ŞI AMORTIZAREA

Conform calculaţiilor la aceste elemente de cost nu există diferenţe semnificative între

cei 2 agenţi economici producători, diferenţa maximă fiind de 1400 lei/produs în defavoarea

FLEXIPLAST SA la amortizare.

4.4. CHELTUIELI SALARIALE

La acest element de cost SC FLEXIPLAST SA Piteşti are cheltuieli mult mai mari

decât ale celorlalţi producători, după cum urmează:

Pagina 81 din 92


PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg.

NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4

SPUMOFLEX SA Craiova 1341 1216 - -

SPUMOTIM SA Timişoara 3753 3479 6806 6392

FLEXIPLAST SA Piteşti 9646 7317 19077 20139

Diferenţe

FLEXIPLAST / SPUMOTIM

5893 3838 12271 13747

În perioada 01.01.2000 – 31.10.2001, salariile, medii realizate de cei 3 agenţi

economici au fost dup cum urmează:

SPUMOFLEX SA Craiova

de la 956.400 la 2.405.000

SPUMOTIM SA Timişoara

de la 2.055.000 la 3.951.000

FLEXIPLAST SA Piteşti

de la 1.178.000 la 3.758.000

Având în vedere nivelul aproximativ egal al salariilor medii plătite personalului, de

către SPUMOTIM SA şi FLEXIPLAST SA, rezultă că diferenţa între cheltuielile salariale

între 2,1 ori şi 2,8 ori, se datorează productivităţii muncii, mai ridicate la SPUMOTIM SA

Timişoara.

Calculul reflectă situaţia reală a activităţii, având la bază fondul de salarii consumat în

activitate şi numărul de personal afectat acestei activităţi.

4.5. CHELTUIELI INDIRECTE DE SECŢIE

Situaţia redată de calculaţiile de preţ la acest element, de către cei trei egenţi

economici producători de matlasuri auto, este următoarea:

Pagina 82 din 92


PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg.

NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4




Diferenţe


6696 5146 11033 11971

Situaţia reflectă costuri indirecte de 2 şi chiar de 3 ori mai mari la FLEXIPLAST

decât la SPUMOTIM Timişoara.

Întrucât nu se poate analiza conţinutul acestor valori, se consideră că ele sunt reale,

urmând ca din analiza realizată pe întreaga activitate a SC SPUMOTIM SA să se verifice

repartizarea lor pe produse.

4.6. CHELTUIELI GENERALE ALE SOCIETĂŢII

Conform calculaţiilor de preţ analizate, situaţia se reprezintă astfel:

PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg.

NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4




Diferenţe


15108 10923 20322 24196

Pagina 83 din 92


Diferenţele la acest element de cost sunt semnificative, urmând ca acestea să fie

verificate în Situaţia de calcul a costului pe întreaga societate.

Pagina 84 din 92


4.7. COSTUL TOTAL DE PRODUCŢIE

PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg.

NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4




Diferenţe


61.753 44.094 66.333 88.808

Influenţele care au determinat aceste diferenţe sunt redate la punctul 4.2. – 4.6., după

cum urmează:

PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg.

NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4

TOTAL DIFERENŢĂ 61.753 41.094 66.333 88.808

din care:

- materii prime

14.893 25.390 21.021 43.330

- materiale 6.780 -759 746 -5.565

- energie electrică -542 -221 -443 -289

- amortizare -392 -226 1.383 1.418

- salarii 5.893 3.838 12.271 13.747

- indirecte secţie 6.696 5.146 11.033 11.971

Generale societate 15.108 10.923 20.322 24.196

4.8. CHELTUIELI FINANCIARE

Pagina 85 din 92


Situaţia acestor cheltuieli, redată în calculaţiile de preţ este următoarea:

PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg.

NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4

SPUMOFLEX SA Craiova - - - -

SPUMOTIM SA Timişoara 4.685 3.261 6.313 5.446

FLEXIPLAST SA Piteşti 10.119 7.337 18.650 21.792

Diferenţe


5.434 4.076 12.337 16.346

Situaţia reflectă un nivel al acestor cheltuieli de două ori mai mare la FLEXIPLAST

decât la SPUMOTIM, rezultate din diferenţele de curs valutar la plata importurilor şi

dobânzilor bancare pentru creditele controlate de societate.

O cauză a acestei diferenţe este şi cantitatea mai mică de produse fabricate şi vândute

de FLEXIPLAST SA Piteşti.

4.9. REBUTURI

Situaţia acestor cheltuieli este următoarea:

PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg.

NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4

SPUMOFLEX SA Craiova - - - -

SPUMOTIM SA Timişoara 860 557 1.172 1.135

FLEXIPLAST SA Piteşti 1.100 798 2.100 2.454

Diferenţe 240 241 928 1.319

Pagina 86 din 92



Diferenţele din rebuturi nu sunt semnificative, totuşi reflectă pierderi mari la

FLEXIPLAST SA între 28 % şi 116 %.

4.10. Preţurile practicate de cei trei agenţi economici, conform perioadelor de analiză

a costurilor, şi profitul rezultat se prezintă astfel:

PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg.

NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4

SPUMOFLEX SA

- TOTAL COST

- PREŢ

- PROFIT – val.

- %

78.997

83.016

4.019

5 %

58.029

61.115

3.086

5,3 %

-

-

-

-

-

-

-

-

SPUMOTIM SA

- TOTAL COST

- PREŢ

- PROFIT – val.

- %

70.279

74.360

4.081

5,8 %

51.439

54.820

3.381

6,6 %

174.279

185.956

11.677

6,7 %

90.168

202.998

12.830

6,7 %

FLEXIPLAST SA

- TOTAL COST

- PREŢ

- PROFIT – val.

- %

137.706

144.030

6.324

4,6 %

99.850

104.435

4.585

5 %

253.877

265.534

11.657

5 %

296.641

310.641

13.620

5 %

Situaţia reflectă un profit planificat, la toţi agenţii economici, între 5 % şi 7 %

Pagina 87 din 92


4.11. ANALIZA COSTURILOR REALIZATE PE ÎNTREAGA ACTIVITATE

Analiza a fost efectuată doar în cazul SC SPUMOTIM SA Timişoara, aceasta fiind

suspectată de practicarea de preţuri sub costurile de fabricaţie a matlasurilor auto, în scopul

alăturării concurenţei de pe piaţă.

Rezultă că SC SPUMOTIM a încheiat activitatea de producţie, astfel:

Nr

.

crt

.

PERIOADA

INDICATORI

SEM. I

2000

AN

2000

SEM. I

2001

31.10

2001

0 1 2 3 4 5

1 PRODUCŢIE

REALIZATĂ (mii lei)

55390679 116577951 88095797 150818459

2 COST COMPLET 50479671 108645410 78920894 138497167

3 PROFIT – val. 4911008 7932541 9174903 12321757

% 9,8 % 7,4 % 11,7 % 8,9 %

4 PROD. MATL. AUTO. 4725052 11950430 11422288 23826675

5 COST COMPLET

MATLASURI

4654121 11784841 10490751 22622836

6 PROFIT – val. 70931 165588 931536 1203939

% 1,6 % 1,5 % 8,9 % 5,4 %

7 CHELTUIELI

INDIRECTE SECŢIE

(Chelt. Indirecte / salarii

*100)

- TOTAL SOCIETATE

- SECŢIA SPUME

43,21 %

82,27 %

37,80 %

66,55 %

47,75 %

94,38 %

47,91 %

118,07 %

8 CHELTUIELI

GENERALE

SOCIETATE

(Chelt. gen./cost*100)

- TOTAL SOCIETATE 16,02 % 15,95 % 15,30% 14,91 %

Pagina 88 din 92


- SECŢIA SPUME 15,94 % 15,99 % 15,33 % 14,71 %

În urma analizei datelor rezultate din decontul cheltuielilor pe cele 4 perioade, rezultă

că societatea îşi repartizează cheltuielile de fabricaţie integral pe activitatea desfăşurată.

Cheltuielile indirecte sunt repartizate asupra matlasurilor auto, conform cifrelor

rezultate din calculul valorilor relative redate în tabelul anterior, la nivelul mediu pe societate,

în cazul cheltuielilor generale pe piese media totalului în cazul cheltuielilor indirecte de

secţie.

Totuşi comportarea valorilor relative din DECONTUL GENERAL al producţiei

fabricate cu cele utilizate la întocmirea calculaţiilor de preţ, rezultă repartizări diferite ale

cheltuielilor indirecte faţă de cele efective.

Astfel, din calculaţia de preţ a produselor:

Şezut Scaun NOVA

Spătar Scaun NOVA

întocmite la data de 31.10.2001 se observă că sumele totale ale cheltuielilor indirecte

de secţie, cheltuielilor generale ale societăţii şi profitului sunt:

15.674 lei la SPĂTAR SCAUN NOVA

15.622 lei la ŞEZUT SCAUN NOVA

Conform coeficienţilor de repartizare, a cheltuielilor indirecte de secţie şi generale ale

societăţii la această dată, respectiv:

Cheltuieli indirecte secţie = 47,91 % din salarii

Cheltuieli generale societate = 14,91 % din COSTUL TOTAL

rezultă valori de repartizat pe produs astfel:

Nr

.

crt

PRODUS

CHELTUIELI

SPĂTAR

DACIA NOVA

ŞEZUT

DACIA NOVA

Pagina 89 din 92


.

1 Cheltuieli indirecte secţie 2266 2337

2 Cheltuieli societate 9082 12279

3 TOTAL 11.348 14.616

Se observă valorile din calculaţii sunt mai mari decât cele calculate cu coeficienţii

rezultaţi din decontul producţiei, astfel:

SPĂTAR DACIA NOVA = 15.348 - 11.348 = 4.326 LEI

ŞEZUT DACIA NOVA = 14.616 - 11.616 = 1.006 LEI

Profitul rezultat este diferit de cel din calculaţii, dar există, la nivelurile de 4326

lei/SPĂTAR DACIA NOVA şi 1006 lei/ŞEZUT DACIA NOVA.

Nu au fost constatate elemente care să confirme că societatea produce şi

comercializează matlasurile auto sub nivelul costurilor de fabricaţie.

4.12. ANALIZA, ÎN EVOLUŢIE, A PREŢURILOR

PERIOADE

PRODUSE/

PRODUCĂTORI

01.01.

2000

30.06.

2000

31.12.

2000

30.06.

2001

31.10.

2001

1 2 3 4 5 6

1. ŞEZUT DACIA NOVA

- SPUMOFLEX SA 83.016 83.016 84.676 105.780 110.058

- SPUMOTIM SA 74.360 74.360 77.342 96.500 96.500

- FLEXIPLAST SA 119.003 121.505 136.634 133.830 133.830

2. SPĂTAR DACIA NOVA

- SPUMOFLEX SA 61.115 61.115 62.337 74.046 88.775

- SPUMOTIM SA 54.820 54.820 58.404 74.800 74.800

- FLEXIPLAST SA 104.435 102.001 104.314 99.564 101.533

ŞEZUT BANCHETĂ STG. NOVA

- SPUMOTIM SA - - - 185.956 185.956

Pagina 90 din 92


- FLEXIPLAST SA 216.598 207.694 259.132 262.794 256.534

4. ŞEZUT BANCHETĂ DR. NOVA

- SPUMOTIM SA - - - 202.998 202.998

- FLEXIPLAST SA 235.336 240.517 297.578 307.382 310.261

Se observă că evoluţia preţurilor în perioada analizată indică o creştere, în valori

relative, mai mare la SPUMOFLEX SA Craiova şi mai mică în cazul FLEXIPLAST SA

Piteşti, astfel:

PRODUS

AGENT ECONOMIC

Şezut

scaun

NOVA

Spătar

scaun

NOVA

Şezut

banchetă

stg. NOVA

Şezut

banchetă

dpta. NOVA

0 1 2 3 4

SPUMOFLEX SA Craiova

SPUMOTIM SA Timişoara

FLEXIPLAST SA Piteşti

32,57 %

29,77 %

12,46 %

45,26 %

36,44 %

-2,85

-

-

22,59 %

-

-

31,84 %

Se poate trage concluzia că diferenţele dintre preţurile celor 3 producători îşi au

originea în preţul iniţial, descris şi analizat în detaliu la punctul 4.2. Cap 4. ANALIZA

COSTURILOR DE FABRICAŢIE ALE MATLASURILOR AUTO DACIA din investigaţie.

- CONCLUZII, PROPUNERI -

CONCLUZII

Din analiza efectuată a rezultat faptul că S.C. SPUMOTIM SA Timişoara realizează

matlasurile auto fără a înregistra pierderi la fabricaţia acestora.

Calculaţiile de preţ întocmite la 01.02.2000, pentru SCAUNE DACIA NOVA şi în

luna iulie 2001, pentru Şezut banchetă, se bazează pe elemente reale de costuri.

Evoluţia preţurilor practicate de către SC SPUMOTIM SA Timişoara în perioada

01.01.2000 – 31.10.2001, preţuri care au înregistrat creşteri între 30 % şi 36 % este apropiată

Pagina 91 din 92


de cea a SC SPUMOFLEX SA Craiova, cu creşteri între 33 % şi 45 %, însă înregistrează o

dinamică mai mare decât cea a FLEXIPLAST SA Piteşti, cu creşteri maxime de 32 %.

Considerăm, că diferenţa de preţuri între SPUMOTIM SA Timişoara şi

FLEXIPLAST SA Piteşti are la bază desfăşurarea mai eficientă a activităţii de către

SPUMOTIM SA Timişoara şi nu o politică a acesteia de eliminare a concurenţei de pe piaţă,

nefiind constatate, acte sau fapte incriminate de Legea concurenţei nr. 21 / 1996, art.6.

PROPUNERI

Întrucât nu au fost constatate acte sau fapte interzise de Legea concurenţei nr. 21 /

1996 art. 6. considerăm că Sesizarea S.C. FLEXIPLAST SA Piteşti nr. 1608 / 27.08.2001 nu

are temei şi propunem închiderea investigaţiei.

Pagina 92 din 92

http://www.tocilar.ro/

Date post:	01-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	andrusa88
View:	353 times
Download:	1 times

Studiu privind corelatia dintre formarea preturilor si concurenta pe piata

Documents