Some
basics
Strategii pure şi mixte
Stabilitatea
echilibrelor Nash
Utilităţi
transferabile şi netransferabile
Oucome
vs. output; consecinţe neintenţionate şi efecte perverse
Strategii
pure şi mixte
Avantaje ale adoptării unei strategii mixte:
Face mult mai dificilă, pentru oponent, dezvoltarea unei strategii de contracarare, în contexte de negociere distributivă
Poate
oferi acces la noi echilibre Nash (există şi jocuri care au echilibre Nash
doar pentru
strategii
mixte)
Stabilitatea echilibrelor Nash
Un echilibru Nash
într-un joc cu strategii mixte este stabil dacă, în eventualitatea unei modificări nesemnificative a probabilităţilor asociate unui jucător, următoarele două condiţii sunt îndeplinite:
Al doilea jucător nu dispune de o strategie superioară în noul context,
Al doilea jucător beneficiază acum de o strategie uşor inferioară celei iniţiale.
Selectarea echilibrului NashÎn jocurile cu un singur echilibru Nash, acesta va fi selectat
în următoarele condiţii:
Jucătorii vor urmări maximizarea propriului beneficiu
Nu există greşeli în execuţie (jucătorii vor alege întotdeauna varianta maximizatoare corectă)
Jucătorii sunt suficient de inteligenţi pentru a deduce soluţia
Jucătorii cunosc toate strategiile de echilibru ale celorlalţi jucători
Jucătorii consideră că o modificare a propriei lor strategii nu va determina o modificare a strategiilor celorlalţi (independenţă decizională)
Utilitate transferabilă şi netransferabilă
Transferabilă: un jucător poate transfera o parte a propriei utilităţi către ceilalţi
presupune faptul că utilităţile individuale pot fi reprezentate pe o scală comună (ex. utilizarea unei monede comune); atenţie: simplul transfer al unor sume fixe nu garantează transferabilitatea utilităţilor, pentru că sumele respective pot avea utilităţi diferite pentru jucători diferiţi
utilitatea transferabilă e caracteristică jocurilor coaliţionale, în care se presupune că fiecare jucător beneficiază de “utilitatea totală” a coaliţiei, indiferent de modul de distribuire a utilităţilor în cadrul grupului
Convenţia-cadru a ONU cu privire la schimbările climatice
Acord climatic convenit la Rio de Janeiro în 1992, în vederea limitării emisiilor de gaze cu efect de seră
În decembrie 2009 includea 192 de participanţi
Nu are forţă legală, însă prevede încheierea unor protocoale care să impună obligativitatea respectării unor norme/limite de emisie
Cel mai cunoscut –
Protocolul de la Kyoto
Protocolul de la Kyoto
Adoptat în decembrie 1997, a intrat în vigoare în februarie 2005, după ratificarea lui de către Rusia
Până în iunie 2010,
191 de state semnaseră şi ratificaseră
Protocolul
Statele
industrializate se obligă să reducă nivelul emisiilor a patru gaze cu efect de seră cu 5.2% comparativ cu nivelul anului 1990, în perioada 2008-
2012
Introduce
un mecanism de emissions trading
Protocolul de la Kyoto
Participation in the Kyoto Protocol, as of June 2009, where dark
green indicates the countries that have signed and ratified the treaty, grey is not yet decided and red is no intention to ratify.
Protocolul de la Kyoto
Map overview of countries committed to reduction of CO2 emission
in the 2008-2012 Kyoto period Green countries = Committed to reduction Yellow countries = Committed to 0% reduction Red countries = Not committed to any reductionEU-countries like Greece,Spain,Ireland
and Sweden have not committed themselves to any reduction in the internal-EU distribution agreement, while France have been committed not to expand emissions (0% reduction).
Situația
The Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC) consideră că o ”schimbare climatică periculoasă” este cea care provoacă o creștere
a temperaturii cu peste 2 grade Celsius în raport cu media temperaturii pre-industriale.
Pentru
evitarea acestei situații, se recomandă ca țările dezvoltate să reducă emisiile poluante cu cel puțin 25% până în 2020 (raportat la nivelul emisiilor din 1990). Ar trebui ca nivelul emisiilor globale să atingă apogeul și să înceapă să scadă până cel târziu în 2020.
Acordul
preliminar de la Copenhaga ”recunoaște” această necesitate, însă nu obligă semnatarii să introducă anumite măsuri. Nu există un termen limită sau un nivel de reducere a emisiilor stabilit de comun acord.
Deşi îşi declarase iniţial disponibilitatea de a-şi asuma un obiectiv mai ambiţios, de reducere cu până la 30% a emisiilor până în 2020, în măsura în care şi alte state dezvoltate îşi asumă obiective similare, UE consideră că acest acord nu oferă motive suficiente pentru asumarea unilaterală a unei reduceri de 30%.
Foarte probabil, și alți
actori importanți
vor alege ținte
ceva mai modeste de reducere a emisiilor.
Situația
Actorii principali au fost SUA și China (așa-numitul
G2). India, Brazilia și Africa de Sud au avut supporting roles, acordând sprijin unei părți
sau alteia. UE a desfășurat o lungă campanie de sensibilizare a principalilor lideri, în perspectiva adoptării unor ținte
și termene ferme, care să continue (și depășească) termenii acordului de la Kyoto.
SUA și China au decis să joace un power game în care ceilalți să nu poată interveni prea mult. În timp ce liderii
europeni au fost anunțați
foarte târziu, consilierii
președintelui
american au făcut eforturi pentru a prezenta participarea acestuia şi acordul convenit cu China drept un
mare succes.
UE ar fi putut refuza semnarea acordului, dat fiind faptul că termenii săi sunt foarte departe de propunerile liderilor europeni, iar gestul ar fi determinat și alte state să facă la fel. În acest fel, însă, probabilitatea negocierii unui alt acord era împinsă într-un viitor indeterminat.
În cele din urmă, UE a decis să semneze. SUA și
China sunt, la prima vedere, câștigătorii
acestui power game.
Situația
Convenția ONU asupra schimbărilor climatice trebuia, teoretic, să implice negocieri multilaterale. Acordul de la Copenhaga a fost însă prezentat liderilor prezenți
sub forma unui take it or leave it. Astfel, liderii erau oarecum forțați să aleagă între un acord nesatisfăcător și
lipsa unui acord.
Acordul semnat pune în discuție
nu doar reprezentativitatea rezultatelor obținute, ci și
statutul și
utilitatea Convenției ONU asupra schimbărilor climatice, ca și a altor convenții
similare (de exemplu, Convenția
ONU pentru
biodiversitate).
În acelaşi timp, acordul reduce dramatic șansele negocierii unui viitor acord care să conțină
obligații juridice de respectare a anumitor ținte de reducere a emisiilor. Această situație
influențează și
soarta unor negocieri similare (biodiversitate, protejarea speciilor, pescuit).
SituațiaConferinta
asupra
climatului
de la Copenhaga
a demonstrat
ca ideea
unui
G2, a unui
“directorat
mondial”
asigurat
de Statele
Unite si
China, este
inca
departe
de realitate, concluzioneaza
analistii
chestionati
de AFP.
Conferinţa a fost
calificata
drept
un esec
de numerosi
observatori, care scot în evidenţă blocajele constante
impuse
de Washington şi, în special, de Beijing, principalii
poluatori
la nivel
mondial.
Americanii
si
chinezii
s-au confruntat
in numeroase
randuri
in capitala
Danemarcei, mai
ales cu privire la
responsabilităţile
care ar
trebui
asumate
de fiecare
stat şi mecanismele de
control
al
aplicării
deciziilor. În ciuda celor două întrevederi bilaterale
(presedintele
Barack Obama -
premierul
Wen
Jiabao), nu s-a putut obţine un acord de substanţă.
Premierul chinez a continuat să susţină că Beijingul
a "jucat
un rol
important si
constructiv“.
Situația
Lansata
in Statele
Unite in 2006, ideea
G2, care isi
propunea
sa
reflecte
noile
date geostrategice
create de cresterea
ponderii
Chinei, a fost
preluata
de Zbigniew
Brzezinski, fost
consilier
pe
probleme
de securitate
nationala
la Casa Alba in administratia
Jimmy Carter, cu ocazia
celei
de-a 30-a aniversari
a relatiilor
diplomatice
bilaterale, la Beijing, in ianuarie
2009.
Reuniunea
G20 de la Londra, din aprilie, unde
a avut
loc prima intalnire
intre
presedintele
chinez
Hu
Jintao
si
omologul
sau
american
Barack Obama, şi care anunta
"o consolidare
a legaturilor
la toate
nivelurile", parea sa sustina aceasta idee.
Situația
Dar neincrederea
subzista, asa
cum a aratat
respingerea
de catre
Beijing a ideii
unor
mecanisme
de control, explica
analistul
Russell Leigh Moses.
"Temerea
ca SUA incearca
sa
controleze
China supravietuieste
inca. Si
exista
si
preocupari
interne. Cum sa
explici
autoritatilor
locale ca nu
vor
fi
supravegheate
doar
de Beijing in materie
de dezvoltare
economica, ci
si
de state straine?", se intreaba
el.
De remarcat
faptul
ca tensiunile
comerciale
dintre
Beijing si
Washington au crescut
in ultima
perioada, ajungandu-se la confruntari in cadrul
Organizatiei
Mondiale
a Comertului. In plus, procesul
dizidentului
chinez
Liu Xiaobo, arestat
in urma
cu un an dupa
publicarea
unui
apel
in favoarea
democratiei
si
in favoarea
caruia
Washingtonul
a intervenit, a furnizat
un nou
pretext pentru
un schimb
de replici
acide
intre
cele
doua
puteri.
Situația
Hillary
Clinton
a menţionat o valoare totală de 100 de miliarde de dolari a ajutorului destinat
ţărilor sărace, în efortul de reducere a schimbărilor climatice. E o cifră rotundă şi atractivă pentru mass-media, însă nu e însoţită de prevederi clare şi angajamente ferme. UE propusese chiar o valoare de 150 de miliarde.
Toate acestea nu pot fi decât estimări vagi, pentru că nu există (1) o procedură de stabilire a costurilor exacte ale schimbării climatice şi nici (2) o procedură neproblematică de distribuire a responsabilităţilor şi a obligaţiilor de plată. Suma reprezintă, mai degrabă, un semnal cu privire la gradul de conştientizare a problemei la nivel mondial.
Situația
În timp ce SUA ar putea contribui cu cca. 20% la acest efort, partea UE ar putea urca până la 50%, însă nu există un acord cu privire la împărţirea costurilor.
Mai mult, care proiecte vor beneficia de prioritate în finanţare şi cine va stabili priorităţile? Cine va determina cât de mult urmează să primească fiecare ţară? Cine va putea obliga ţările dezvoltate să-şi respecte angajamentele?
ActoriiUniunea Europeană:
Eforturi semnificative pentru pregătirea terenului și
impunerea unor ținte
ambițioase
Spațiu
de negociere extins, flexibilitate
Context
politic oarecum nefavorabil (noii membrii ai Comisiei numiți de curând, schimbări majore legate de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona)
Ambiția asumării rolului de lider în combaterea schimbărilor climatice
ActoriiSUA:
Hotărâtă
să-și mențină
rolul de power player
Lobby
corporatist puternic în favoarea menținerii
status quo-ului
Încearcă să reducă un joc multi-player
la unul polar, în vechea tradiție
a superputerii care negociează cu o altă superputere
Situație delicată pentru președinte, care trebuie să împace promisiuni electorale și
deziderate politice ale Democraților
cu un lobby industrial puternic şi cu rezistența enormă a sistemului în a accepta schimbări radicale
Actorii
CHINA:
Își reconsideră rolul geostrategic, evoluând spre poziția
unui power player
Extrem de reticentă în ce privește
adoptarea unor ținte
ambițioase, dat fiind rolul
industriilor poluante în ansamblul creșterii economice
ActoriiBrazilia, India, Africa de Sud:
Nevoia
de a susține
creșterea economică –
nivel ridicat al emisiilor
Unele
industrii poluante, care în statele dezvoltate sunt deja în scădere sau
în curs de înlocuire, sunt aici în plină dezvoltare
Nevoia
de a se alia cu un power player, pentru a-și putea promova
interesele, menţinându-şi în acelaşi timp un spaţiu de manevră – posibile modificări ale alianţelor; China e un aliat firesc, date fiind interesele convergente
Acord
UE Acord
SUAFără
acordContinuarea negocierilor
Acord UE 100, 30 10, 40 10, 40 10,
40
Acord SUA n/a 40, 100 40, 100 40, 100
Fără acord 100, 30 10, 40 10, 40 10,
40
Continuarea negocierilor
100, 30 10, 40 10, 40 30, 50
UE
SUA
AcordSUA
Acord
ChinaFără
acordContinuarea negocierilor
Acord SUA 100, 40 40, 50 40, 50 40, 40
Acord China n/a 40, 100 40, 100 40, 100
Fără acord 100, 50 40, 50 40, 50 40, 50
Continuarea negocierilor
100, 50 40, 50 40, 50 60, 60
SUA
China
Acord
UE Acord
ChinaFără
acordContinuarea negocierilor
Acord UE 100, 20 10, 50 10, 50 10, 50
Acord China n/a 40, 100 40, 100 40, 100
Fără acord 100, 20 10, 50 10, 50 10, 50
Continuarea negocierilor
100, 20 10, 50 10, 50 30, 60
UE
China