S ü t t A R ü L : E. Looinescu N. Dàoidescu Ion Gorun . A. Mândru . G. Mihăescu Victor Eftimiu

. C e l e două coarde (II . Stanţe . O restituire soc ia lă . L e g e neînfrânată . Soldatul Nistor . S e r e n a d ă

C R O N I C I ;

E. Şirato: „Marfa de sezon"; L. Re breanu : Teatrul Naţional ş i O p e r a Ro mână (II); însemnări u (Ministerul Pro pagande i ; Valea Albă ; D e s p r e ed i tor ş i alţii...; Poşta Redacfiei); Bibliografie.

Editura A L C A L i A T & Co.

SBUKATORUL m ViSTA SĂPTĂMÂNALĂ LITERARĂ, ARTISTICĂ Şl CULTURALĂ

C O L A B O R A T O R I : Z ös san, Ai. Cazaban, 6 . Cair, Em. Ciomac, Maria Cunţan, Radu Cosmin, N. Da idescu, V. Demetrius, I. Dragoslav, Victor Eftimlu, Elena Farago, Ion Sân-G irgîu, ion flî.Seorge, 6 . Gregorian, E. Lovinescu, M. Lungeanu, H. Moşoiu, Const nţa Manno-Moscu, R. Mândru, ion Gorun, Liviu Marian, Claudia Millian, Corne u Motdovanu, I. Mlnulescu, D. Nanu, Maria Pamflie, Hortensia Papadat» Senge :u, Dragoş Protopo pescu, I. Petro vici, L. Rebreanu, Eugen Relgls, G. Kctică Radu D. Rossetti, H. Sanieievici, F. Şirato, Al. T. Stamatlad, Aisxan. drlne ? curta, G. Strat»'lat, Caion Theodorjan, h\. Toma, Ada Umbră, T. Vianu, I. C. V ssarion.

LEI 3 9 A B O N A M E N T E :

y ASI LEI SO — ŞASE LUMI . . .

Paftfru învăţători, preoţi şi studenţi UN AN . . . LEI 4 0

P R E Ţ U L U N U I E X E M P L A R I LEU 8 J B A T O R U L se găseşte de vânzare la toate librăriile şi chiosco,

rile de ziare din România Mare I ram en tele se primesc la Librària Alcalay <J Co. şi la administraţia

revistei.

Administratis : Strada Sărindar Ho. 14 - B U C U R E Ş T I —

Manuscrisele, corespondenţa şi schimbai se vor trimite pe timpul verei pe adresa d-lui E. Lovinescu, Fălticeni.

:X: Don la [fi SCHIŢE ŞI NOVELE

B E

A L . C A Z A B A N

Se aflà la toate librăriile din România Mare P R E Ţ U L 5 L E I

S B U R Ä T O R U L REVISTA LITERARA, ARTISTICA Şl CULTURALA

Director: E. LOVINESCU ANUL I, No. 21. 6 SEPTEMVRIE 1919.

Gele două coarde.

H

Lirismul e numai una din coardele sufletului nostru. Nu e însă cea mai caracteristică. A te înminuna e încă semnul unei oarecare distincţii sufleteşti. Nu toţi o cunosc. Sunt suflete închise entusiasmului. Şi lirismul e, în genere, expresia unei iubiri, a.unui avânt, a unei totale contopiri a fiinţei tale în altceva. E un gest spontan, tălmăcit printr'o mo-nosilabă sau prin cântecul celui mai rafinat poet modern.

In faţa iubirei stă însă ura. Tot atât de primitivă ; mai puternica totuşi, mai obştească, mai activă. N'are nevoe de simulacrul artei, nici de constrângerea formei poetice. Ţâşneşte dârză în gestul impudic, în cuvântul trivial; nu cunoaşte nici o înfrânare. îşi afirmă dreptul de a fi în pocnitura indecentă a sunetelor.

Alàturi de lirism, avem deci pamfletul. Lirismul e expresia sufieteior sfioase... Sunt încă multe. Pamfletul ne domină însă şi ne acoperă... Urlă din toate părţile ca o furtună deslânţuită ; se desfundă văzduhul ; cerul se învol-burează ; se desfac dintr'odată izvoarele eterne şi abun­dente ale urei şi aie prostiei. Pamfletul stăpâneşte activi­tatea noastră publică şi privată ; târăşte totul în noroi, iară deosebire, pe cei buni ca şi pe cei răi, amestecând valorile. Nici ochiul cel mai limpede nu le-ar mai putea da rânduiala firească.

In faţa acestui Leviathan biblic, ar fi o nerozie să ne proptim cu înverşunare. Dimpotrivă, ne închinăm pro-slâvm<ru-î:

— Salut, divinitate a sufletelor primitive şi virgine, în care ura găseşte forţele elementare ale naturei, simun înflăcărat şi crivăţ îngheţat, stăpân al cinstei, al meritului

şi al muncei noastre!... Salut, pamflet divin, şoaptă, insi­nuare, clevetire, insultă, trivialitate, infamie, uragan de porniri josnice şi de bestialitate — eşti arbitrul ceasului de acum ! Nimeni nu-ţi dispută puterşa. Loveşte-ne cu sceptrul tău de spini... Stăpâneşti de mult politica ţării noastre; a venit vremea să-i subjugi şi literatura. Fii fără cruţare în săvârşirea oficiului tău implacabil!...

* Din capriciul nu ştiu cărei asociaţii de idei gândul

mi se duce dintr'odată la Pompei. Temple, amfiteatre, basi-lice, therme, case, mozaicuri, totul ne evocă, splendoarea vechei cetăţi campamene. A fost acolo o viaţă acum două mii de ani. Azi stau capitelurile coloanelor, pline încă de sgura lavei, ca paznici tăcuţi ai acestei singurătăţi împietrite. Nu ţi poţi stăpâni emoţia: nimic nu e mai im­presionant decât fantomele trecutului mort. Un oras întreg, din care sullarea vieţii s'a risipit. E mort, dar vorbeşte încă din fiecare piatră...

Vorbeşte din basilici, din temple şi din amfiteatre; vorbeşte din măreţia inscripţiilor consulare. Din nimic nu mi-a vorbit însă mai viu, mai omenesc, decât din liniile nesigure ale unor grafitii... Pe dosul unui zid un copil a tras cu ascuţişul unui styl: „Çrispus era un măgar. Publia l'a prefăcut insă în cerb".

Iată viaţa I Inscripţiile consulare surit pompă şi ară­tare — poză în faţa posterităţii. Au fost săpate în marmoră pentru a face mărturia maestăţii poporului roman. Temple închinate zeilor cu dedicaţii votive răsunătoare şi cu pro­testări de pietate ? Dar cine mai credea în zei pe vremea, bunului Titus? Simulacre. Paganismul se prăbuşise iar creştinismul nu-i luase încă locul. Scepticismul stăpânea lumea antică. Templele erau numai una din formele muni-ficenţei publice şi a ipocriziei universale. Glasul lor nu e sincer. Glasul adevărului vorbeşte prin inscripţia copilului fugit delà şcoală : « Crispus era un măgar. Publia Va prefăcut însă în cerb*.

— Crispus, de două mii de ani te-ai scuturat în ceauşe. Eşti poate unul din cadavrele păstrate atât de

frumos în muzeul delà intrarea oraşului. Ai căutat să fugi^ şi lava te-a surprins pe drum ca pe atâtea mii de fugarL

Ai murit de două mii de ani ; traesti totuşi şi astăzi. De pe dosul unui zid ne vine vestea că eşti un măgar prefăcut de Publia într'un cerb.

Crispus, o frate al meu, nu ştiu ce rosturi ai avut în viaţa ta sublunară. Ai fost un om cum se cade, un meşteşugar sau poate un publican. Ai fost însă un * cetă­ţean roman », înaintea căruia s'au închinat toate neamurile pământului. Ţi-ai iubit nevasta şi Publia nu te-a înşelat niciodată. Presupun. Ai înmărmurit totuşi pe vecie ca un măgar prefăcut într'un cerb. Două mii de ani n'au putut nimici insulta copilului fugit delà şcoală. Şi vor trece mii de ani încă, şi tu vei rămânea, nevinovate Crispus, pentru posteritatea cea mai îndepărtată sub oprobriul imaginarei tale nenorociri conjugale.

Crispus, aşa ţi-a fost destinul. Pamfletul nu e numai opera vremilor noastre ci a existat în toate timpurile. Cinstea ţi-a fost Ia discreţia primului copil căruia i-ai lungit urechile într'o zi memorabilă... Eşti un învins al soartei. Căci tu Crispus, n'ai ştiut seri pe ziduri nici nu te-ai putut scoborî cu nici un preţ, la insultă sau la calomnie...

* * *

Din capriciul unei alte asociaţii de idei, călătoresc,, nu ştiu pentru ce, delà Pompei la d. Haralamb G. Leca...

Nu sunt un admirator fierbinte al talentului retoric al d-lui Leca. Ii cunosc totuşi o apostrofă, pentru care îl preţuesc mai mult decât pentru Cancer la inimă.

In vremea aceea, d. Leca era director de scenă al: unui teatru. Suferea deci zilnic asaltul micilor actori nedis­ciplinaţi şi inculţii D. Leca nu e însă omul care să se lase intimidat. Are de partea lui un fel de a fi distant, ce proectează pe convorbitor la mari depărtări, şi un ton nazal, ce nimiceşte, dispreţuind. Tonul nazal nu prinde, fireşte, totdeauna. Nu pot să nu-mi aduc aminte ilaritatea ce a trezit cândva d. Leca în rolul unui june-prim. In re­plica tăioasă e însă neîntrecut.

După cum spuneam, în vremea aceea d. Leca era director de scenă şi cum un tânăr figurant voia să-şl im-

pună punctul lui de vedere într'o chestiune, d. Leca lasă să cadă tăişul celui mai flegmatic ton nazal :

— Dragul meu, mai mult decât patru clase primare nu ai ; mai mult decât Universul nu citeşti ; mai mult decât Braşovul n'ai văzut. Cum eu am însă mai mult decât patru clase, cum citesc mai mult de cât Universul şi am trecut dincolo de Braşov, — ascultă mă pe mine.

Nu ştiu de ce mi-am adus aminte de această isto­rioară. Ştiu însă de ce o dedic, de pildă, d-lui Topârceanu, delà Iaşi. Din'contrast...

Cititorii cunosc doctele noastre întreţineri literare sub umbra platanilor gradinei lui Akademos. Amândorura ne plac Camenele alterne. Am reînviat deci discuţiile plato-niciane, pline de savoarea mierei antice. Liniştea amur­gului s'a lăsat adesea peste şiragul cuvintelor noastre subtile. Abia aşteptam zorile pentru a înoda dialogul între­rupt despre problemele albastre...

Am învăţat multe. Cugetătorul delà Iaşi e parfumat ca o grădina, subtil ca un sofist şi înaripat ca un poet. Logica lui „m'a strâns însă adesea cu uşa", şi în dedalul de idei, în care mintea lui se avântă, a uitat odată să-mi arunce firul remorcei. Rătăcind, am ajuns deci la poarta gradinei lui Akademos. S'a închis în urma me?, şi iată-mâ în libertatea câmpiei negre...

De după zid vine totuşi rumoarea doctelor întreţineri estetice ce continuă.

Aş vrea să fiu umil. Nu mă lasă insă favoarea popo­rului. Nu numai ceeace scriu ci şi fiziologia mea a devenit o problemă de controversă publică. Mi se discută funcţiu­nile şi organele. Aş zice un exces de onoare. Nu. E încă o chestie de estetică. Literatura română merită aceste lumini speciale. Şi, gândind bine, nu cred să fie alta axa întregei literaturi, şi a celei mai mari părţi a activităţei omeneşti. Neoplatonicianii delà Iaşi nici nu bănuesc ce con­tribuţie fericită aduc criticei ştiinţifice de mâine. Contri­buţia copilului pe zidul delà Pompei pentru istoria anti­chităţii...

* * *

Iată unde te duce gândul când îl laşi slobod. N'am vrut decât să împletesc o ghirlandă suveranului

SBVJRATORUL 47?

zilei: pamfletul. HL nemuritor. Căci totdeauna vor fi tinerr ce n'au decât patru clase primare, nu citesc decât Uni­versul, şi n'au trecut dincolo de Braşov...

Dar pentru a fi atât de răspândit, de tenace, de multiplu, pentru a nu fi eliminat delà sine de rezistenţa morală a publicului, — înseamnă că e un exponent al unei epoce. Răspunde unei faze a evoluţiei noastre culturale. După lirism, e a doua coardl a arcului nostru sufletesc. S'o privim deci, fără protestare, ca tot ce e natural,.. Din fatalitatea legilor cosmice şi psihologice, trebuia ca lite­ratura să se limiteze mai ales la lirism, iar spiritul critic la pamflet: produse ale unui subiectivism primitiv şi iritabil. Obiectivitatea e un semn de maturitate. Şi vom fi cenuşă de multă vreme, când „scriitorul", român va fi ieşit din iaza „celor patru clase primare" a „ Universului" şi a „Bra­şovului", câştigând cea mai grea din calităţi: respectul de sine din care iese- şi respectul de alţii... ^ *

E. LOVINESCU

S T A N T E *

Ivărul pe dinăuntru pune-l ; trage tot ce-i use ; Zăvoreşte tot şi lasă grele la ferestre storurile : Căptuşeşle-ţi cu saltele ţidurile, şîn cătuşe Strânge-ţi apoi fără preget şi cu grije niare dorurile.

Dă de-oparte tot ce este sau ţi-a fost străin vre odată Ş\, \mulgându-te din lanţul traiului vulgar, deţbracă-ti" De povara inutilă şi urâtă de*a fi gloată Şi te schimbă ''ntr'o grădină ţăvorâtă'n şapte lacăte.

Fii tu singur reveria şi cu steaua-i favorită, Fii sămânţa şi pământul unde vor rodi seminţele, Fii oglinda şi-oglinditul, Salomon şi Sulamila, Şi, fiindu ţi ţintă, umblă să fii ţintei şi dorinţele.

Prindeţi apoi in tăcere inima cum bate, plină De porniri adânci şi simple cum sânt codrii şi i%voareie%

Cum ţi se'nfioară trupul de căldură şi lumină, Şt deprinde-ţi cu pământul şi cu seva lui picioarele.

Apa limpede ce curge printre sălcii aplecate Sau albinele-ameţite diri potirul trandafirilor, Îşi arată bogăţia numai în singurătate Şi-şi desfăşoară vieaţa doar in braţele zefirilor.

Caută să poţi dar, singur să te urci până la tine Şi din tine să-ţi iei zborul in afară, către rândurile Unde Dumnezeu cu sine peste rău şi peste bine Îşi traeste'n fie-care din făpturile lui gândurile.

N. DAV1DESCU

O restituire socială Când primarul comunei Kiskaro a rămas singur faţă în

faţă cu şogoruî Köver György, — în tăcerea subită şi profundă a sălii brusc deşertate, asupra golului căreia numai portretele în culori ale regelui Carol IV şi reginei Ziia aruncau de pe perete priviri vagi şi indiferente, — se uitară lung unul la altul.

— Eu aşa z ic ,— luă vorba însfârşit şogoruî Köver, — că aici tot numai revoluţia trebuie să fie cea cu pricina. De unde şi până unde milostivul nostru domn de pământ Aladar Menkö de Kiskaro să vină azi cu nepusă masa şi să ne spună : luaji moşia mea şi împărfiţi-o între voi, mie nu-mi mai face trebuinţă ?.,. Apoi eu, care am patruzeci şi şapte şi jumătate de jugăre ca­dastrale, din douzeci şi două câte am moştenit delà fie iertatul meu tată, şi cu şase ale nevestii, — ce zici, şogore, să vin odată aşa şi să zic: hai, terchea-berchea, ia şi-fi bate joc de agoniseala mea şi a părinţilor... Nu, îţi spun eu, asta e revo­luţia, care azi îi ia grofului moşia, şi mâine o să vină să-mi ia şi mie sărăcia mea de pământ...

— înţeleg, îi tăia vorba primarul ; — dumneata adică zici că groful nostru, dacă ne trimite vorbă pe telegraf: „vă dăru­iesc moşia, împărţiţi-o între voi !" — n'o face de bunăvoia lui,

8BURAT0RUL 479

ci fiindcă aşa-i porunceşte şi lui revoluţia. Ş'apoi te temi că,.. — Fireşte că mă tem! Eu dacă am muncit ş'am strâns,

şi l-am trimis pe Micloş al meu la învăţătură, jce mi-am zis ? O să iasă şi dintr'ai mei domni. Cu una cu alta, Micloş, ori co­pilul lui, ori copilul copilului, o să ajungă şi ăsta domn de ^pământ, grof ori baron ceva... Apoi acuma dacă e vorba să nu mai fie domni...

— Aşa e ; asta nu e cale, — întări primarul gândindu-se şi el la ale lui treizeci şi şase de jugăre cadastrale şi la Ilonka c e trebuia acuma înzestrată. Da lasă, că au mai fost ele revo-lujii şi altă dată, şi au trecut de parcă nici n'ar fi fost. Să vedem acu ce-o să fie şi cu asta...

Se ridică de pe je{u-i prezidenţial. — Mai sunt două ceasuri până la sosirea trenului. Trebuie

să punem Ia cale primirea. Haide, şogore, scoate căru}a din şopron şi caii din grajd, să-i facem un banderium să-i placă şi măriei sale ! — numa' ce să răpăie, nu altceva !

* * *

In şura fierăriei Iui Vas Găbor ţuţuliştii, convocati stante pede de către Kerekes Lâszlo, preşedintele clubului social-democrat din Kiskaro, ascultau în gravă reculegere expunerea siiuajiei din punctul de vedere al proletariatului conştient, făcută

•de şeful grupării. — Să fim. cu ochii în patru, tovarăşi, căci aicea nu poate

să- fie decât o nouă maşinaţiune a oligarhiei, care vine să arunce praf în ochii bietului popor incult şi inocent. Frajii plugari sunt tovarăşii noştri de sclavie socială, — din nenorocire ei sunt orbiji de proasta înţelegere a intereselor lor, căci lumina acelor sori cari se numesc Karl Marx şi Kostomânyi Géza, n'a răsărit încă şi pentru sărmana lor pricepere. Dar noi ştim că desro-birea maselor nu poate să fie decât opera proletariatului, — aceasta e treaba Iui; cu ce drept şi cu ce neruşinare vine să s e amestece aci oligarhia? Aceasta este o usurpare a dreptului poporului, şi n'o vom tolera. Vom opune rezistenta noastră...

— Aşa e î — mugi din pieptul lui de taür Asztalos Jănos, calfa de dulgher, care dintre toji era cel ce pricepea mai pujin din argumentarea şefului.

—... Fratji noştri neluminaţi sunt însă multi, — obiectă timid Csizmadia Ferencz, — şi ahtiaţi de pământ... Pentru care pri­cină, o rezistentă...

— Lăsaţi-mă, tovarăşi, să isprăvesc, — luă iar vorba, zâm­bind cu superioritate, Kerekes, şeful ; — vom opune, zic, rezis­tenta noastră pasivă şi vom declara greva de 24 de ore, ca semn de protestare împotriva amestecului oligarhiei în drepturile proletariatului.., Propun, de pildă, ziua de luni, care e mâine...

— Trăiască ! S'a primit ! s'a primit în unanimitate ! — ră­sunară dintr'o dată cele-«şapte voci ale partidului, încântat de această justificare mai mult a unui blau pe care şi aminteri

480 6BUR A TORUL

uzul îl consacrase, fără ca să fi fost propriamente înscris în programul de revendicări ale proletariatului conştient.

Niciodată un senior Ménko de Kiskaro, din vremurile despre cari scrie notarul anonim al regelui Béla şi până la vremurile lui Béla Kun, — cari aveau să vie mai târziu, — nu s'a împăr­tăşit de o primire mai sguduitoare de atmosferă, din partea iobagilor lui, decât acuma groful Aladăr din partea norocoşilor urmaşi ai acelor iobagi, cărora cu un gest de o eleganţă cu totul modernă, le deschidea uşile zăvorite ale unei proprietăţi rezervate de o mie de ani din tată în fiu, poftindu-i : intraţi şi luaţi dintr'aceasta toţi.

Poate că nu era nici unul dintre toţi aceşti norocoşi, care fiecare în felul său, să nu fi dibuit un dedesupt acestei gene­rozităţi nebănuite. Chiaburul Köver şi primarul Boldog şi-o-explicau într'un fel, ţuţuliştii într'alt fel, — iar Fazekas Lajos se frământa în sinea lui : — Oare nu cumva milostivul o fi îne-bunit, şi atuncea, care va să zică, o danie făcută în astfel de condiţii, are să fie anulată de Onoratul Tribunal cercual, de Tabla regească sau de înalta Curie ?...

Preotul Csiszar socotia că poate pentru răscumpărarea păcatelor unei vieţi destrăbălate... — şi se aştepta să-1 vadă pe groful Aladăr, în urma acestui act de renunţare la bunurile lumeşti, să facă şi pasul ultim, al intrării în ordinul Francis­canilor... Dar pentrn ce atunci să nu-şi închine averea Bisericii T — Dacă te hotărăşti odată să redevii creştin, de ce numai pe jumătate ?...

Singur arendaşul, Rosenzweig Isidor, se ţinea de o parte şi zâmbia cu un înţeles de nepătruns pentru lumea înconjură­toare, — care cu toate astea n'ar fi fost tocmai aşa de greu de adâncit : „Uşor îi e omului să fie darnic cu ceea ce nu mai e al lui"... Şi-şi făcea planul cum are să se înţeleagă, pentru reînoirea contractului cu Blum-Virâg.

Alaiul trecu ca o furtună pe subt ochii tuturor acestor elemente ce se ţineau în rezervă — pe subt ochii oricum îndu­ioşaţi ai prea sfinţiei sale, care din uşa casei parohiale oftă după timpurile când atâtea legi civile nu veniseră încă să-i surpe autoritatea şi să-1 confineze la un rol - de protestare — oricât era el altfel de catolic ; — pe subt privirea nicidecum emoţionată a arendaşului, şi pe subt acea ironică a ţuţuliştilor. In frunte veneau în galop călăreţii cu izmenele largi fâlfăind şi şi îndemnându-şi caii cu steguleţe tricolore, — alţi călăreţi ex-cortau caleaşca cu patru cai, în care sta răsturnat picior peste picior stăpânul, zâmbind cu condescendenţă Ia manifestaţia po­porului, şi în urmă alte trăsuri, călăreţi, oameni pe jos, alergând fluturând steaguri, gâfăind, femei oprindu-se şi fluturând nă-frămi, copii îndârjindu-se să ţină pas cu călărimea, şi cu toţii

răcnind, cu glasuri mai limpezi, din căruţe, sau mai tăiate de alergătură: „e l jen! éljen!"

La „curte", convoiul se resfiră, călărejii descălicară, pri­marul, fruntaşii, coborâră din căruje, şi cu toţii se grămădiră iarăş la poartă, unde Janci, inaşul, coborât de pe capră, în livreaua lui naţională de zile mari, făcea pe maistrul de cere­monii, cu gravitatea conştienta de toată însemnătatea rolului său, dând precădere unora, înlăturând pe alţii, şi tuturora re-petându-le, cu intonarea cuvenită, când mai blajină, când mai răstită : „încet ! încet I"

In pridvorul „castelului", care nu era decât o clădire ma­sivă, de o arhitectură colţuroasă, simplă şi sombră, un fel de tribună se improvizase, şi delà înălţimea ei, contele Aladar Ménko de Kiskaro, făcu semn poporulni să asculte.

— S'auzim ! s'auzim ! — răsună un lung strigăt de nerăb­dare, repercutându-se delà treptele pridvorului, prin curie, până afară dincolo de poarta păzită de Janci. Inaşul îşi părăsi brusc postul, lăsând drum navalei şi se repezi la pridvor, pe care unii mai îndrăzneţi începeau să-1 asalteze. Plescăitul unei palme răsună, şi un cetăţean coborî cam învârt:ndu-se din capul scărilor.

—Lasă-i Janci, interveni dojenitor glasul stăpânului delà tribună, — lasă-i în pace, c'aicea am venit să vorbim cu frăţie maghiară...

— Apoi dacă nu cunoaşte respectul, — bufni Janci învâr­tind ochi indignaţi asupra mulţimii.

Cu un gest de îngăduinţă pentru ambele părţi litigente* groful Aladar puse capăt incidentului, plecă un moment capul, apo: îşi trecu mâna prin păr, ridicându-1 parcă, cu această mişcare, spre slava cerului :

— Fraţi maghiari ! - începu, cu o intonaţie nazală de cel mai pur gentry ; — secoli de sclavie zac pe umerii voştri ; în­tunericul barbariei vremilor vechi şi medievale au încovoiat spinarea voaslră spre, glia pe care cu sudoarea voastră o fe­cundaţi, dar de ale cărei roade nu vă bucuraţi decât în minimă parte. Copiii voştri tânjesc, bătrânii voştri se usucă pe picioare, oameni în puterea vârstei cad istoviţi seara pe vârtoasele pa­turi de prea scurtă odihnă, sau caută în palinka drăcească o înşelătoare înviorare a forjei lor musculare sleite... Dar astăzi lumea s'a deşteptat, şi un soare al dreptăţii răsare şi pentru omul necăjit. Cu toţii trebuie" să ne plecăm fruntea în faţa con­cepţiei moderne care vine şi proclamă principiul-: pământul al acelora cari îl muncesc !

— Jos proprietatea individuală! Trăiască proprietatea co­lectivă ! — răsună delà coadă glasul arţăgos al lui Kerekes Laszlo, — care însă numai decât fu înecat într'un potop de pro­testări şi invective :

— Jos vagabonzii ! fiueră-vânt ! târăe-brâu ! Trăiască nobilul nostru domn !

482 SBURATORÜL

— Domnii cei luminati, — urmă groful Aladar, — ei singuri vin astăzi să arunce delà dânşii o moştenire blestemaiă, care apasă asupra sufletelor lor, purificate la suflarea vântului de dreptate şi liberiate care astăzi preface suprafaţa globului în­treg. Respect strămoşilor mei, că nu suni ei vinovaţi de spiritul obscurantist ai timpului lor, — dar4 eu viu astăzi să răscumpăr greşeala lor fără de voie şi fără rele inienţiuni, şi vă zic : iată, pământul acesta este al vostru, luaţi-1, împărţiţi-1, şi Dumnezeul nostru maghiar să vă ajute ca să vă bucuraţi până la sfârşitul veacurilor de roadele lui !

Din tumultul entuziast stârnit de fraza de efect a grofului democrat, se desfăcu o voce :

— Dar domnul Izidor ? ce zice ? — Răspund onoratului meu consătean Fazekaş, — luă vorba

iar groful în mijlocul tăcerii subite ce se produse, — că prea onoratul meu amic ş : arendaş Rosenzweig nu va putea avea nimica în contra. Ziiele trecute a venit la mine să-mi propună reînoirea contractului de arendare, cu o arendă sporită, şi l-am dat afară. Intrebaţi-1.

Groful nu spunea decât adevărul, — ba chiar mai puţin decât atâta. Rosenzweig îi propusese sporul de arendă printr'o combinaţie care însă cam mirosia a escrocherie pe spinarea ţărănimii, şi contele Àladér cu adevărat 1-a dat de umeri afara.

— Deci dar, urmă groful, peste şase luni când contractul cu amicul meu Rosenzweig expiră, veţi porni şi vă veţi îm­părţi moşia...

— Să vii excelenţa ta să ne-o împărţeşti, că ăştia ne trag chiulul 1 — strigă Fazekaş arătând spre grupul chiaburilor lui Kôvér.

— Dragii mei, răspunse oratorul, — acolo nu mă mai amestec. Voi o să vedeţi venind pe aici ingineri, slujbaşi, oameni ai stăpânirii, — să le daţi respectul cuvenit... Dar să nu lăsaţi din drepîul vostru. Aiâfa vă spun ; mai mult nu pot...

in aclamaţii şi chiote, „repetate şi îndelung prelungite", întrunirea se sparse, şi Janci prezida la scurgerea auditorului pe poartă, mai îndemnând pe unii mai stăruiiori şi mai recal­citranţi, şi cu càie un brânci bine simţit.

* *

Târziu după miezul nopţii, când contele Aladar Menke de Kiskarò se întorcea la gară, în trăsura-i trasă acuma numai de doi cai, din cele patru cârciumi ale satului tot mai răsunau ţimbaluri ostenite şi glasuri răguşite de excesul entuziasmului.

La uruitul roţilor pe pietrişul uliţei, figuri albind întunericul nopţii cu ismenele lor largi cât nişte fuste şi agitând în mâini sticle şi pahare, umplură încă odată văzduhul cu răcnete smulse dintr'o ultimă sforţare de energie, — la cari Janci de pe capră răspundea cu apostrofe mute, scrâşnite de subt groasele-i mustăţi răsucite.

far groful Aladar, întinzând picioarele unul peste altul, murmura cu un gâdâlici reţinut în fundul gâtlejului :

— De-acuma, treaba îor... Să vadă Blum-Virâg cum o să se descurce cu poporul.

ION GORUN

Lege neîndurafă * I

Ţărână, tu, Min leagăn la mormânt, Şi cei de geniu ea şi cei de rând, Surâs suprem, s'au plâns suprem având, Copiii tăi, ai tăi de apururi sânt.

Nu tremur. Ştiu, că de-aş câta gemând Cândva din sânu ii s& mă smulg, să cânt, Ca'ii urm'apoi spre ceruri să m avânt, — Cu'n singur semn m'ai umili oricând.

Vai, ştiu. Dar astăzi, simt cum se siăramă Cumplitu-ti lanţ: se'nchide ochiu-ţi crunt, Şi pasul tău se tace mai mărunt,

Când Dumnezeul visului ne chiama. O, mamă, tu, sfâşietoare mamă, Ingădue-mi o clipă sâ té nfrunt.

II

Albea de flori cuprinsul tot. Lumina Părea că naşte-anume pentru noi, Părea c'anume heamătul de foi Cu graiu de taină 'nsuîletea grădina.

Iar ea venea... plutea c'an vis, divina... Adâncii ochi mureau sub gene moi, Ca mult mai mari să se deschidă apoi In cald surâs ce nu cunoaşte vina.

Şi, ne-am privit... Şi-aşa mlădie, naltă, Cum se opri cu braţu'ntins, pierdut, O statuă, c*e-a răsărit din daltă, —

In nerăbdarea sacrului salut Adânc simţind cum inima-mi tresaltă, Aripi făcu vremelnicul meu lut.

Şi glasul ei tremurător, vorbi, Şi caldai mană strânse pe a mea, Iar purpura ce nu mai contenea Deodată chipul i'ndumnezei.

Au, cine, cine-a cutezat cândva Dispreţ s arunce Celui ce meni In veci de ~\ eci în piepturi a'nflori Ce-a fost mai sfânt din nemurirea sa ?

Căci, când suav surâs ui de fecioară Mă'nvălui, simţii cä'n sbor amantul Purificat, i-asemeni cu gigantul

Ce'n veci de forţa-i singur se'nfioarä, Şi arde-aşa, cum arde'ntâia oara Când desbrkcai de sgură-i diamantul.

O, dulce, dulce'n veci aleasa floare, Iubire, tu, de-aşi mai trai o viaţa, Oricât ai û gândirea de măreaţă, Tot tu, tot tu ai fi biruitoaie.

La ce folos o vrâsnică povaţă Când glasul ei nu'nseamnă alinare ? Lipsit de raza ta mântuitoare P&mântu1 ntreg ar fi un bloc de ghiaţâ.

Deci, slavă celui cea slăvit fiorul îmbătător ; căci doar pentru'mbătare Te-a fost sădit în piepturi creatorul.

Şi lu printr'ânsa dăinueşti. O floare, Surâzi mereu, să simt cum către soare Mireasma ta drept jertlă îşi ia sborul.

HI

Sărmane ins, de-i visul a ta parte, ŞFn vis poţi numai pan'la cer să sui, De ce, de ce pe lume lorţă nu-i, Să'nchege visu'n viaţă lără moarte r

De ochii ei, vai, ochi-mi nu-s sătuiL

Şi, totuşi, către ţ&rnă legi deşarte Mă vor purta, cum legi sânt ca s&l poarte Pe un vultur seara către cuibul lui.

ţărână, tu atârnă-mi lanţuri grele, t

De vrei chiar noaptea'ntindă şi pustiirea... Dar, din adânc, nesocotind zidirea,

Ca osânditul, dornic, prin zăbrele, Privi-voi cum înseninând boltirea Beînlloresc deapururi două stele.

A. MÂNDRU

SOLDATUL NISTOR Şi pe front, chiar pentru cei din linia întâi, amurgul de

toamnă îşi păstrează cu nepăsare, mărejia calmului său impu­nător şi frumuseţea nepreţuită a veştmintelor sale multicolore. Acelaş purpuriu regesc, acelaş violet bizar, acelaş portocaliu exotic, aceiaşi nori de sânge, ^păstrează bolta Ia asfinţit cu violentele lor tonuri. Şi vai, prin perdeaua aceasta diafană acelaş luceaiăr scânteetor de seară, clipeşte nervos cu ochiul lui de foc, ca şi câad atunci s'ar deştepta din somn şi ar vrea să se obişnuiască cu lumina ciudată din juru-i.

Amurgul mă surprindea tot-deauna, când îmi inspectam posturile. Lăsam atunci toate baltă şi dintr'un dos de traversă, rămâneam cu ochii încremeniţi la magica lui feerie. Trecerea pe nesimţite delà jăratecul viu al portocaliului, la tăciunele aproape stins al violetului, mă ţineau pironit locului, ca sub

imperiul unei vraje neînjelese. Şi zâmbetul primelor pâîpâeli ale stelei ciobanului, sfârşeau prin a-mi umple sufletul de-o fericire neaşteptată, nevoită, mă îmbătăm aproape, ca şi când aş fi băut pe nerăsuflate câteva pahare cu vin vechi.

Intr'o seară însă, am surprins cel mai frumos vioriu, pe care l-am văzut vre-odată ; era atât de dulce nuanţat în spărtura aceea de nopţi, lunguiaţă şi piezişe, făcea un contrast atât de isbitor cu chenarul de aur al norului de desubt şi se pierdea atât de uşor în liliachiul întunecat al norului de deasupra, că aş fi stat o vecie întreagă cu privirile pierdute în armonia aeeasta policromă.

Se poate uşor închipui deci, cât de crud fusei întrerupt din contemplarea mea de Nistor, soldatul, lângă postul căruia amurgul începând mă oprise întâmplător.

— Domnu ilev, mă gândesc la morţii ăştia dintre linii. Ia uite cum i-a luat; prin flanc câte unul, ca un rând de cucori....

Nici o aîţă clipă a zilei nu pune mai multă pace pe un suflet încercat, cât ceasul înserării ! E-atâta majesiate în poezia asfinţitului, că uiţi îndată totul, chiar prin faptul că eşti pe front, că dincolo, la treizeci de metri numai, te pândeşte necontenit moartea, lată dece, în fie-care seară căutam să mă folosesc de ceasul divin care urmează scăpătatului, iată dece totdeauna atunci, căutam un Ioc ferit cu totul, unde să fiu singur, cu de­săvârşire singur. _ Cum nimerisem dară, lângă masa asta de grăsime, lângă

Mtoiul ăsta cu chip omenesc, care mă readucea atât de brusc la cea mai cruntă realitate, care topea dintr'o dată pitoreasca privelişte de dinaintea ochilor mei vrăjiţi.

Ii aruncai deci o căutătură de mânie, hotărât să-i amuţesc limbuţţa inoportună scurt şi cuprinzător. A ï ; Dar el nici nu se uita la mine.

Gras, foarte gras—te mirai ce caută omul ăsta pe front— cu mâinele vârâte în buzunarele pantalonilor; cu privirea încre­menită înainte spre inamic, mutându-şi într'una greutatea cor­pului de pe un picior pe altul, el nu oferea ochilor mei plini de ciudă, de cât un spate enorm şi o ceafă groasă şi roşie.

— Scoate mâinele din buzunar, zăpăcitule ! Eşti în faţa inamicului sau unde eşti?

Nu tresări deloc şi nici nu'nfoarse ochii spre mine, — De domn ilev nu te supăra şi dumneata aşa, că nu

vin ei peste mine, n'avea grijă! — Haid, haid, scoate mâinele din buzunar, nu'nţelegi?

încheeţi epoletul stâng şi trage-ţi baioneta la şold că ţi-a ajuns la spate. Doar coadă îţi mai lipsea!

începu să-şi corecteze ţinuta cu mişcări încete şi greoaie. Şi cum aşteptam nerăbdător executarea, îl auzii:

— Domn ilev, ce ziceţi de morţii ăştia dintre — Lasă morţii, măi nesimţitorule şi dă-i mai repede 1 * Simţeam cum îmi creştea mânia; la treizeci de metri de

duşman, eşti totdeauna nervos şi gata ori când de sfadă. Ş'apoi prea multă poftă de vorbă la un inferior nu prea merge la armată.

— Mă tot gândesc că trebue să aibe ei ceva bani la ei, cum am şi eu şi dumneata. Da ce folos, că putrezesc prin buzunare. Doar hârtii sunt alea ; că argint nici regele nu cred să mai aibe acum.

Cu toată supărarea mea nu putui să opresc un surâs, nedumerit de această neaşteptată asociaţie de idei. El—tocmai întorcea capul—mă privi la rându-i tot aşa de nedumerit şi începu să râdă liniştit printre dinţii mici şi rari, clipind repede din ochii abia crăpaţi :

— De ce râzi domn ilev ?

À doua zi adunai soldaţii, cari nu erau în posturi, să le comunic ordine. Nistor sosi cel din urmă gâfâind ca o maşină şi leoarcă de sudoare. Pe faţa Iui rotundă şi'nrumenită cu totul, iuleele-i bălae deasupra gurei lungi, păreau slabe jocuri de flacără, pe-o sferă de metal încins până la roşu.

Obosise prèa mult săracul! Ori cum era prea gras ! Delà adăpostul lui până la mine, era doară distanţă,

Şi mi-I închipui strecurându-se într'o dungă prin şanţurile mai înguste, sbătându-se une-ori, înţepenit în vre-o strâmtoare de săpături neterminate.

— Hai Nistore, hai ! începui să dau citire hârtiilor proaspăt sosite delà batalion. Prima era v o sentinţă de moa.rte în contumacie a vre-o

douăzeci de nenorociţi din regimentul vecin, cu numele terminat în „of", fugiţi de curând Ia inamic ; Theodorof, Popof, Baucof... un întreg pomelnic de bulgari. Ca încheere ordinul făcea direct răspunzător pe comandantul de pluton, de orice dezertare s'ar mai întâmpla, lucru care nu-mi plăcea de loc.

Trebui să ţiu un adevărat discurs soldaţilor, zugrăvindu-le mizeria din teritoriul ocupat, cruzimea nemţilor cu populaţiunea neputincioasă şi victoria mai mult ca sigură a noastră şi a aliaţilor, cu urmările ei grozave pentru cel care ar «îndrăsni să facă un astfel de pas necugetat.

À doua ordona o cercetare amănunţită asupra oamenilor, spre a se constata la câţi lipseşte raţia de rezervă şi a se apiica o straşnică corecţie tuturor cari şi-au mâncat-o sau au pierdut-o.

După ce mai citii câte-va comunicări de puţină importanţă, procedai numaidecât la inspecţie.

Rezultatul; singurul Nistor n'avea nici cutiile cu conserve, nici punga cu pesmeţi.

— Unde ţi-i raţia, măi zăbăucule? — Am mâncat-o, să trăiţii — Mânca-te-ar ciuma să te mânânce, mâncăciosule, numai

la mâncare te gândeşti...

— Păi domn iiev, dacă mi-a fosi foame? Ce siric eu? Judecă şi dumeata ; munceşti toată ziua, stai în picioare toată ziua,., oricum om eşti..

— O să vezi tu pe dracu, încheiai grăbit, ticluind în minte povesiea cu o grenadă, care a distrus în noaptea trecută sacul cu merinde al soldatului Nisior. Trebuia să trimet numai decât la companie raport de rezultatul cercetărilor mele.

— O să vezi p_e dracu, repetai, pornind zorii spre bordei. — O să te bage'n curtea marţială, auzii în urma mea pa

sergent explicându-i. — Te saturi tu de lăcomie!

In noaptea aceea eram de serviciu pe companie. Trebuia deci să iau tranşeea în lung, pe-un sector aproape de vre-o şase suie de metri, ca să mă conving dacă cei din posturi îşi fac datoria cum trebue. Pornii puţin timp după miezul nopţii, când socotii că a intrat de rând schimbul al doilea.

O luai agale prin cotiturile şanţurilor, rezemându-mă de un baston noduros şi strâmb. O noapte neagră de toamnă înourată, apăsătoare şi caldă Nici un sgomoi or cât de mic, nici un suspin de vânt cât de uşor. Par'că nu era front. Nici măcar o rachetă nu sfâşia întunericul profund cu durerea lu­minii sale orbitoare. Văzduhul era negru ca pământul însuş. Credeam că dibuesc prin galerii subterane de sobol. Dedesubt fundul tranşeei, muiat de umezeală, stampară cu desăvârşire sgomotul bocancilor mei greoi. Şanţul adânc, colţurat de tra­verse, părea un coridor strâmt şi întortochiat de labirint. In păreţii de pământ, ia intervale rari, se năzăreau pete şi mai întunecate de cât însuşi negrul nopţii de păcură ; erau intrările în adăposturile oamenilor. In catacomba nesfârşită păreau uşi de morminte, vechi de când lumea. Din douăzeci în douăzeci de paşi, în scobituri adâncite spre duşman, sentinele nemişcate în atentă ascultare. încremenite pe banchetele înalte, nu erau decât nişte statui funerare pe soclurile lor, ferite în nişe rudi­mentare de trecătorul rătăcit prin încurcătura lungueţelor încă­peri ale acestui lăcaş supământean. In besna de iad, conturul lor indistinct3 de siluete nelămurite îţi vorbea de arhaismul unor monumente roase şi scrijelite. îngropate de furia vre-unui vulcan năprasnic în lava pieiroasă, în care arheologul sapă cu zor căutarea adevărului,

Mă strecuram uşor prin lumea asta de cimitir antic; pă­ream singura vietate, păream o umbră chinuită, ce-şi caută mormântul străvechiu. Mă feream să nu ating păreţii, mă temeam să nu năruesc vre-un colţ eşii de glod. Mi se părea că cel mai mic sgomot ar deştepta dintr'o dată întreaga această lume moartă, ar trezi mânia somnolentă a vulcanului de dedesupt.

Abia în spatele lor, sentinelele mă simţeau ; îmi cereau parola pe şoptite, fără să facă vre-o mişcare. Le răspundeam scurt, abia auzit ; le lăsam îndată în mutismul şi imobilitatea lor.

Dar oroare! Ultima nişe, în sectorul plutonului meu chiar...

8BURAT0RUL 489

era goală. Nici o siluetă, nici un contur! îngheţai de groaza. Doar luciul armei, rezemată de parapet, mă mai linişti. Prin urmare, statuia era pe-aici pe-aproape. Probabil, obosise tot visând de veacuri în picioare şi se trântise pe unde-va, ca să vadă cum se poate visa culcat de-abinelea. Sau poate se dusese la statuia vecină, s'aprindă vre-o ţigare. Secătura! Şi ştie bine că nu se fumează în post.

O luai tot înainte, căci în urmă nu putea fi; doar de-acolo veneam. In drum cotrobăiam metodic cu piciorul. Nimic. Ajunsei la camaradul vecin. Era singur. Nu-mi venea să cred. In ori ce caz, el trebuie să ştie ceva.

— Măi eşti singur? — Singur, să Irăiţi ! — Da n'a trecut nimeni pe-aci prin spatele tău? — Nimeni! — Măi, n'oi fi auzit? — Doar n'am ceară'n urechi. — Dar cine-i în post lângă tine? — In dreapta e..... — Nu, în stânga, să-mi spui. — In stânga?... Păi... Nistor... — Eşti sigur, măi? — Doar cu el intram odată. Simţii cum îmi fuge pământul de sub picioare. Şi'n minte

îmi răsăriră deodată cuvintele ordinului citit de cu zi: „Co­mandantul de pluton e direct responzabil de orice nouă "

— Canalia, a fugit la nemţi ! îmi scăpă dintre buze. — Domn ilev, eu paioă auzii ceva în stânga mai adineaori,

par'că se târa pe pământ cineva... De, ştiu eu.... pai'că auzeam, da pai'că nu era nimic !

O luai înapoi zdrobit cu totul. Numai cu curtea marţială n'avusesem de lucru! Şi-mi veni aşa o poftă, să scol sergentul, să-i ţip, să-1 înjur, să-1 pun pe el în post în locul dezertorului. Grăbii pasul, înfuriat la culme. In supărarea-mi nemărginită, vorbeam aproape singur, gesticulam cu mâinele şi cu bastonul cel strâmb. " *

Dar când să trec prin dreptul postului părăsit, o bufnitură înfundată îmi mută inima din loc. O mogâldeaţă enormă se prăbuşise de pe parapet, pe banchetă, rostogolind în cădere o grămadă de bulgări de pământ. Un pietroi chiar mă lovi la picior. Un moment nu ştiui ce să cred; apoi mogâldeaţă, mor-măind o'njurătură românească, începu să se agite şi cu mari sforţări izbuti să se ridice.

— Hei, cine-i ? — Păi io să trăiţi domn ilev! — Care tu? — Nistor. — Ah! Nu puteam să-i zăresc figura dar auzeam şuerul leneş ai

veşnicului său râs.

— Da căzui domn ilev.,. ! — Bine mă nenorocitule... cum ai îndrăznit să părăseşti

postul? Nemernicule! —la această vorbă îi apucai arma —, numai decât ai să mă urmezi, Şi mâine o să vezi tu pe dracu; o să te leg cobză şi să te trimet la Curte Marjiaiă...

— Păi de ce, domn ilev. — Vezi tu mâine, vezi tu ce n'ai păţit... — He, he, păi nu puteţi domn ilev... — Ce? — Păi uiţi colea... Se scormoni câtva la şold, de bună seamă în vre-un

sac şi-mi vârî îndată în ochi două obiecte lucitoare. — Ce-s ăştia ? — Parcă d-ta nu vezi... cutiile de conserve. — Delà cine le-ai furat tâlhăriile? — Delà ăsta de lângă reţelele de sârmă. — Care ăsta? — Nu ştii, ăla de e cu faţa în sus. Morîu de... — A ha, va să zică, jefuieşti şi cadavrele? — Nu domn ilev că parale n'avea d e l o c ; îl scormonii eu,

de geaba!... O avea poate ăl de lângă ei. Da nu mai mă duc, Doamne fereşte! Se sirate delà neamţ al dracului... Tot auzeam mişcând pe acolo... Mă tot temeam să nu arunce vre-un proector pe sus. ...Ala eram atunci... Cum naiba mă mai întorceam prin încurcătura de sârme... Nu mă duceam eu nici la ăsta... da am auzit c'ai noştri s'au înţăles cu nemţii, ca să-i îngroape mâine. Să nu-i lăsăm să-i tragă la ei. Am auzit că-i topeşte şi-i face săpun... Oliu... ce mai săpun ar scoate ei din mine...

Ideea aceasta îl făcu să râdă cu hohote. II lăsai să se sporovăiască înainte, ca să-i prind vre-o umbră de rea intenţie. Dar pentru că prea se întindea la vorbă, încercai deadreptul:

— Mai Nistore, pe vremea asta nici dracu nu ne simte... Ce-ai zice dac'am şterge-o la nemţi ?

— Ce e ? Ba eu nu... Düte d-ta dacă vrei... Dar eu îţi spun că e păcat de tinereţea dumitale. Şi de nu te-or sfărtica acum, da te'mpuşcă ai noştri când or veni...

Şi după câtva timp adaugă, uitând că arma îi era Sa mine : — Da eu, să ştii că iot trag.,, ordinul e ordin, orcât domn

ilev să fii d-ta. Aici nu merge ! ... E, da pentru d-ta... te las aşa pâ'n te apropii bine de ei... şi trag în sus, n'avea grije ! Da eu îţi spun că rău faci...

Pe urmă începu să râdă din nou. He, he, he, domn ilev... glumeşti... fiottile! — Soldatul Nistor, cu cine îndrăsneşti... — Iertaţi să trăiţi, da, he, he, he, vrei să mă iei, aşa... aoleo... Ii dădui arma şi vrusel să plec. — Ioite doamne,... puteai să treci în bună regulă domn

ilev, că eu iot n'aveam cu ce să trag. Ehe, he, he. . şmecher mai e domn ilev...

G . M I H X e S C U

Serenadă Deschide fereastra, iubito, Apari în balconul cu flori Mai albă ca florile albe, Mai blondă ca blondele zori.

Colane de perle se 'nşiră Pe cerul albastru şi clar, Deschide fereastra iubito, Să-ţi dau toată noaptea în dar...

Zefirii prin ramuri s'alungă, Parfume în noapte plutesc, Adaogă noptei parlumul Şi farmecul tău pământesc.

Cântarea pe strune suspină, Balconul rămâne pustiu ţ Deschide fereastra, iubito Căci mâine va fi prea târziu...

VICTOR EFTIMIU

CRONICA ARTISTICA

„Marfa de sezon"

E de toate felurile şi se găseşte pretutindeni în comerţul practic şi în comerţul artistic: în hala de zarzavaturi, în str. Lipscani, în ma­gazinele de jucării pentru copii mici şi mari, în librării ca şi în expo­ziţiile de artă.

In comerţul practic utilitatea marfei de sezon e evidentă, căci pălăria de paie sau căciula, haina de matasă sau cea de postav gros, pantofii san şoşonii sunt purtate după anotimpuri. In marginele acestei utilităţi, cu scopuri bine definite, se exprimă, totuşi, o ingeniozitate mai mare sau mai mică a formelor. Această varietate a formelor se cheamă, atonei „Moda'.

Stăpânirea ei tiranică è universal primită şi se impune în timpuri normale ca ş i în timpuri excepţionale, fără ajutorul decretelor-legi,pâaă şi ÎH artă.

In artă utilitatea ei nu este aşa de bine definită, apariţia ei s e regulează după a*te condiţiuni, dar pentru aceasta ea nu este mai puţin existentă.

In pictură ea îşi are triumfătorii şi v ict imele ei. Să vedeţi : un pictor, d l Verona, creiază o pânză de dimensiuni ;-.

.Toamna". Succesul a fost răsunător Toată mahalaua estetică dorea să aibe, numaidecât, câte o „Toamnă". D-l Verona lucrează cu zel. Degeaba, nu poate prididi cererile. Atunci s'au ivit imitatorii, ca ciuperci le după ploaie, în număr.

Un alt exemplu: d-l Satmary e autorul fericit al unor serii de „interioruri de atelier", pânze care au avut şi e le succesul lor. IrnitatorL a găsit şi d-sa.

Imitatorii, în ambele cazuri, reproduceau — căci nu se poate v o r b i în cazurile aceste de' opere originale — o gamă de colori , galbene, ocker şi cafeniu pentru aproape acelaş motiv de pădure tomnatică, ca ale d-lùi Verona sau aceleaşi covoare şi sofale în tonalităţi sombre, aceleaşi mandoline sau sipete incrustate cu fildeş etc., ca ale d lui Sat­mary.

Mă rog, după dorinţă şi ia discreţie. Exemple ar mai fi : am ales pe ce le două mai tipice. Şi acum ne întrebăm, ce câştigă arta după urma acestor opere

şi Ci câştigă artiştii? Arta mai nimic. Mai întâi că operile urmaşilor nu egalează n i c ; -

odată pe ale precursori lor : căci concepţia artistică şi tecnica rămâne, aceeaşi şi e coborâtă, în plus, în banal şi trivial. Şi unii şi alţii nu au câştigat, de cât cel mult băneşte. Tragicul unui asemenea succes e c ă publicul aplică o stampilă cu semnificaţia ,Marca de fabrică", în comerţ , ca semn de identitate întregei lor opere când, operile de succes , nu reprezentau decât o lăture a individualităţii lor.

Drumul pe care e forţat, de aci înco lo , să-1 umble e stabilit s o b ameninţarea de-a-şi perde clientela. E drumul Calvarului la capătul că­ruia nu va înălţa o cruce, ci ce l mult va depune un săculeţ plin cu parale. O reîntoarcere spre drumul Damascului e anevoioasă căci existenţa lui materială e legată de continuarea articolului cerat în piaţă.

Moda, în pictură, mai are multe forme 'tariate de apariţie. Nu l e putem, aci, cerceta pe toate şi nici nota ; dar vom semnala pe cea mai caracterisUcà pentru mentalitatea publicului şi a artiştilor.

Vrem să vorbim de moda determinala de evenimente'e pol it ice. Anul 1914 a fost anul „Cadri'aterului'' şi în pictură. Pictorii au

năvăl't, atonei şi pe urmă, în Cadrilster, pe care l'au cucerit artisticeşte. Vederile din Turtucaia, Dobrici şi Balcic editate de magazinele da cărţi poştale, cu ajutorul aparatului fotografi erau prea fade şi şterse şi în orice caz nu se puteau atârna pe părete îhtr'o casă ca respectă un anu­mit grad estetic.

Publicul cai-e vizitase Cadrilaterul, îa automobile, dorea înnltsă-şi păstreze vii amintirile şi emoţii le încercate acolo. Atanci pictorii a u corespuns minunat acestor trebuinţi oferindu-le „vederi artistice" cu miros de ulei, i scăl i te — un plus pentru vanitatea suobă — cu un nume trecut în domeniul public.

Mâine, suntem siguri, v o m avea epoca „transilvană" sau „basara­beană". Din Basarabia am şi văzut câ^e-va „modele de probă*.

Aceste lucrări făcute în scopuri străine da artă sunt — artiştii ar-trebui să o priceapă — dăunătoare artei lor, în genere

O activitate în acest sens e bună pentru artişti cu o oarecare îndemânare tecnica cu ap'icaţii sufleteşti in primul rând, mercantile» Pentru aceştia arta nu e o chemare sfântă, ci nnmai un mijloc care caută un prilej de răsplată in bani pentru o muncă apreciabilă ca va­loare economică numai.

F. ŞtRATO

CRONICA TEATRALA

Teatrul Naţional şi Opera Română. -II

Fantoma operei române? In anii din urmă ne-aa răsărit câteva talente muzicale într 'adevăr

remarcabile. Dacă n'am pomeni decât numele d-lor Castaldi, Nona Otescu, Atanasiu, Vrăbiescu, d-na Drăgulinescu..: şi ar ajunge. Un sâmbure deci «Ie compozitori, cântăreţi, orhestranţi, care merită toată luarea aminte...

Lumea i-a remarcat îndată. S'au silit şi ei să se remarce. S'au constituit, acum vre-o cinci ani, într 'o societate, cam ad-hoc, şi au dat la Teatrul Liric câteva spectacole curăţele. Ministrul Cultelor de aiunci i-a onorat cu prezenţa sa gratuită, cu laude gratuite şi făgăduinţi goale. De fapt singura autoritate competentă nu le-a dat nici un ajutor.

Oamenii însă sunt tineri, dornici de munca şi de luptă. Aproape în fiecare an au reînoit încercarea, v r â n d să îndupjiee ministerul să deschidă punga şi apoi având ambiţiunea îndreptăţită de a trăi din meseria lor.

Toate încercările aa fost zadarnice. Toate s'au sfârşit prin des­compuneri mai mult sau mai puţin sgomotoase. Turma fără păstor se împrăştie repede...

Frământările tinerilor artişti însă au izbutit să demonstreze că a sosit momentul să ne ocupăm mai serios de opera română, să o punem în picioare, să-i dăm viaţa reală de care are nevòe. Dar toate acestea, s'a dovedit deasemenea, nu se pot face fără de concursul oficialităţii.

Concluzia ar fi fu1-! deci ca Ministerul instrucţiunii, cel care este obligat să se intereseae de artele româneşti, să ia în mână chestia operei române, să însărcineze cu organizarea ei un om competent, să-i prevadă în buget o subvenţie considerabilă care să-i înlesnească existenţa, să pună pe artişti să muncească şi apoi să le asigure o serie de reprezen­taţ i i în Bucureşti şi în piincipalele oraşe din toată România-Mare. Paralel cu aceasta însă ar fi trebuit să ia toate măsurile pentru clădirea unui local potrivit al Operei Române. Până ce s'ar ridica localul, în cei câţiva ani, compania de operă, muncind cu suflet, studiind pe fiecare an numai 3—4 opere, şi-ar alcătui un repertoriu destul de-solid spre a putea apoi ^deschide doritele stagiuni permanente ds operă română.

In loc de acest procedeu, care pare logic şi firesc, iniţiatorii, fideli tradiţiei înaintaşilor lor, se năpustesc asupra Societăţii Dramatice. înar­maţi cu o protecţie prea înaliă, găsesc un ministru străin atât de teatru cât şi de muzică, dar dornic de a lăsa urme de-ale activităţii sale minis­teriale. Şi atunci hotărăsc să împartă iarăşi Teatrul Naţional între Socie­tatea Dramatică, deci o trapă care există şi a cărei activitate e rodnică, şi o fantomă plutitoare şi capricioasă care, fără o organizaţie prealabilă puternică, mâine se va împrăştia iarăşi în ceaţă. Adică o încercare de-a dărâma ceeace ai clădit cu trudă de decenii şi ceeace în sfârşit este aevea, pentru a crea ce,va ce deabia pe viitor va trebui să arate dacă poate sau nu să dăinuiască.

Susţinătorii operei române nu s'int aceia care o învrăjbesc cu toată lumea înainte chiar de a se naşte. Aceia îi întârzie înfiinţarea.

Opera română este azi într 'adevăr o necesitate. Dovada o face existenţa unei falange considerabile de artişti muzicali, precum şi măreţe public care urmăreşte concertele simfonice şi care desigar ar fi şi ăl operei.

Nimic pozitiv însă nu se poate construi prin negaţiune. înfiinţarea. operei este o chestie de organizare. Nici o operă din lume nu s'a creat .prin sfaturile unui tenor. Tenorii ştiu cel mult să cânte şi să se îmboî-

năvească dacă un alt partcnar a cules mai multe aplauze. Tenori i sunt e lemente disolvante. Unde-i vorba de organizsre trebuesc capete cum­pătate. Cumpătarea nu exc lude însufleţirea.

Momentul este pentru înfiinţarea operei române. Trebuesc găsite doar mij loacele şi modalităţile. In nici un caz însă crearea operei n a poate să pornească spre nimicirea sau măcar stingherirea Teatrului-Naţional . Căci asta ar fi mai mult decât barbarie. Ar fi balcanism.

L. R.

I N S E M M A*R ! Minis te ru l propagandei .—A-

cum câteva săptămâni, în trecere prin Cluj, am intrat într'o librărie românească din Piaţa Mare. In vitrină nici o carte românească. . . Mă întâmpină p e ungureşte o domnişoară — româncă. N'are n imic r o m â n e s c în toată prăvă­lia... La casă o altă domnişoară-româncă, conversează şi coche ­tează ungureşte ca un locotenent român-arde lean . .

Scena aceasta mi-a venit în minte când am aflat că în Ar­dea l s'a înfiinţat ministerul pro­pagandei . A s e m e n e a s c e n e sunt la ordinea z : l e i în Ardealul ro­m â n e s c d e azi. Cei c e înainte v r e m e n'ar fi vorbit ungureşte nici ameninţaţi d e temniţe , az i c o s v e r s e a z ă pretutindeni» în tren, în restaurante, în ca fene le , în birouri—ungureşte. S e z ice că e din politeţă faţă de stăpânii de eri. S e poate . Dar aşa riscăm să nu mai românizăm Ardealul niciodată.

Umblând prin Transilvania simţi la fiecare pas nevoia propagan­dei româneş t : . Prin gâri, prin oraşe , prin sate, tiparul străin n'a pierdut teren. Pretutindeni z iarele străine s o s e s c înaintea ce lor româneşti . . . D e s p r e cărţi le româneşt i nu mai vorbim. Lip­s e s c . Şi chiar dacă pătrund, p e ic i -colo , sunt atât d e s c u m p e , că nu s e pot apropia de e l e sărmanii cărturari români.. .

E n e v o e mare d e propagandă ser ioasă şi susţinută în Transil­vania . Poetul Octavian Goga în fruntea ei e s t e desigur ce l mai chemat . Cunoaşte trebuinţele şi

are energia cuvenită spre a munci cu spor. Numai să i se dea toate mi j loace le necesare . Numai s ă găs e as c ă colaboratori conşt i in­cioşi şi pricepuţi .

D. Goga e s t e poate ce l m a i luminat cap din Ardeal. P e cât e de mare poet, p e atât e d e in­tel igent Veşn ic mânat d e î n s u ­fleţire, are puterea să exerc i t e inl luenţe binefăcătoare. Activita­tea d sale poate să fie o b ine ­facere pentru naţionalizarea e u ­ropeneasca a Transi lvaniei .

L. R.

Valea Albă .—Poemul dramatic al d-lui Dauş e s t e de actualitate, cu toate că s e petrece p e v r e m e a lui Ştefan cel Mare. Toat» per ipe ­ţiile războiului nostru de-acuma, d. D a u ş l e a sintetizat în întâm­plări de odinioară. In mij loc stă boerul Albotă, prototipul iubirii d e ţară, viteaz deşi trecut d e cincizeci , gata v e ş n i c d e luptă deşi a pierdut în războaie trei feciori. E vorba de-a a l ege între război şi . . .neutralitate (pe a tunc i : supunere) . A v e m şovăitori (Ca-plea) , avem actuali şi viitori tră­dători (Huici) — întocmai ca a c u m trei ani. Albotă, f ireşte , sare pentru războiul aducător d e s lavă . P e urmă v ine înfrângerea, c u bejenia , împreună cu trădarea v

săvârşită d e Huici şi cu p e d e p ­sirea lui. Şi însfârşit triumful final, întoarcerea acasă, c inst irea amintirii morţilor. O iubire ro~ mantică, Dorana şi Florinei , c o n s ­titue partea sent imentală în at­mosfera de patriotism v i t e j e sc^ (N'am prea priceput d e c e F l o r i n e i

improvizează cuple te în „atic" — à la Cyrano ?)

Ga confl ict dramatic, p o e m u l nu prezintă prea mult. Afară d e e p i s o d u l cu Huici, tot restul s e petrece între c u l i s e ; p e s c e n ă rămân numai t iradele , făgăduin­ţe le ş i urmările. Cu toate aces tea frumuseţ i le l iterare abundă în ^ Valea Albă. O inspiraţie adâncă pare a o fi creat. D e a c e e a at­mos fera e înălţătoare şi mereu mişcătoare. Gingăşia s e îmbină ia f iecare pagină cu un patet ism impres ionant şi cuceritor. îmi înch ipuesc că, dacă s'ar fi jucat la Iaşi, în v r e m e a suferinţelor, Valea Albă ar fi avut un s u c c e s răsunător.

P e iâagă ce le la l te calităţi, po ­emul dramatic al d-lui Dauş mai are şi p e a c e e a de-a fi istoric fără a a d u c e în s c e n ă nici un voevod .

X. Y.

D e s p r e e d i t o r i ş i a l ţ i i . . . — Intr'un ziar, d. N. D a v i d e s c u a-trage atenţia asupra primejdiei c e o în seamnă pentru cultura românească scumpirea e x c e s i v ă a cărţilor. Alarma ar trebui în-tr'adevăr să pună p e gânduri deopotr ivă p e scriitorii d e toate categori i le ca si p e cititorii ro­mâni. Şi apoi ar trebui căutate mi j loace le cuveni te spre a s e curma răul până c e nu-i încă prea târziu.

Lăcomia editori lor în general nu e o noutate. Dar azi a început să dev ină monstruoasă. Preţuri le d e 5, 6, 7 şi mai mulţi le i pentru o carte vor d u c e îa m o d fatal la scăderea numărului cititorilor şi a gustului de citit. Şi , fără ajuto­rul cărţii, opera de naţionazizare a ţinuturilor alipite va rămâne o dorinţă apro îpe impos ib i l de re­alizat... Aic i e primejdia !

E v i d e n t că nu numai lăcomia editorilor e v inovată d e scum-p e t e a din piaţa literară. Vinovăţia apasă cu a c e e a ş i greutate asupra fabricilor noastre d e hârtie care,

furnizând o hârtie mizerabilă, în­casează totus preţuri s canda loase . Şi o parte d e v inovăţ ie revine şi tipografilor, patroni şi lucrători, care în ciuda tendinţei simţite d e ieftenire a traiului, continuă a urca preţul tiparului.

Pres iunea ar trebui să s e pro­ducă dec i s imultan asupra tutu­ror. O ligă a cititorilor, d e pildă, care să contro leze , în tocmai ca liga consumatori lor , piaţa lite­rară, să f ixeze preţuri suportabile şi să l e impună tuturor editori lor, fabricilor d e hârtie ş i tipografilor. •Hrana suf le tească e poate mai importantă ca cea trupească.

Iniţiativa aces t e i ligi ar putea-o lua Soc ie tatea Scriitorilor. C e e a c e ea singură n'ar putea obţine, va obţ ine desigur cu concursu l publicului mare dornic d e cultură românească . Specu la e tot atât de od ioasă în piaţa literară, ca şi în Hala Centrală.

L. R.

POŞTA REDACŢIE! Iser Sol. — Din c e l e patru po ­

ezii re ţ inem numai p e Christ, care s e va publica.

Ion Pariseşti. — Curgătoare ş i du lce , dar é banală.

Al. Vanija. — Curăţele. Răzbu­narea chiar drăgălaşe , dar tot n'o putem publica.

Marcel Grigoriu. — începuturi m o d e s t e .

Alexandra Gheorghiu. — Cu n e ­putinţă. Prea s labe .

Gh. Florescu. — Prea î n c e p ă ­toare pentru a vă arăta l ipsurile.

Gr. Brădişteanu. — Tot atât d e începător. B ine , ce l puţin, că s e mai fac încercări şi în proză.

Ierooinu L. — Deş i e o bizarerie căutată în p o e z i a dv., n e p lace ritmul. Mai trimeteţi.

Alyk. — Romanţa de tavernă e d e cronica v e s e l ă . D e altfel , ş i ce le la l te . Dar şi a c o l o , trebue mai multă îndemânare de factură.

S.

Manuscrisele, corespondenţa ş i schimbul s e vor trimite de acum Înainte până la o nouă înştiinţare pe adresa d-lui E. Lovi­nescu la Fălticeni.

496 • SBURĂTORUL

B I B L I O G R A F I E (In rubrica aceasta vom publica Usta tuturor cărţilor romaneşti apărute în cursul

săptămânii, arătând editura, numărul paginilor şi costul unui exemplar.)

lorgu Radu. — Validitatea că-sătoriilor celebrate în străinătate, în dreptul internaţional prioat şi legislaţia română, — Huşi 1919, 32 pag. Lei 1.50.

lorgu Radu. — Originile drep­tului internaţional public, prole­g o m e n e la un studiu introductiv,— TIuşi 1919, 182 pag. Lei 9 . ~

Wilson. — Cuvinte de aur, — Iaşi, 1919, Editura I l iescu, 80 pag. Lei 2.—

Karl Marx. — Capitalul, rezu­mat d e Cario Cofiero, în româ­n e ş t e d e D. Fabian, — Bucureşti , 1919, Editura Socialistă, 100 pag. Lei 3 .—

Dr. Tatiana Grigorovici . — Teoria lui Karl Marx asnpra va-loarei şi supra-valoarei, ediţia II,— Bucureşti , 1919, Editura Socia­listă, 16 pag. Lei 0.25.

Maxim Gorki. — Cântecul Şoi­mului, p o e m e şi nuve le — Bucu­reşti, 1919, Editura Socialistă, 24 pag. Lei 0.75.

Karl Marx şi F. Engels . — Mani/estul comunist, cu o prefaţă d e Karl Kautsky, în româneşte d e l o a n Sion, ediţia II,—Bucureşti, 1919, Editura Socialistă, 80 pag. Lei 2 —

Calendarul Social p e anul 1919,— Iaşi, Editura Nica, Str. Academiei , 4, 56 pag. Lei 6 —

Dr. V, Sion.—Patria mai presus de tot, germanofi l ie , scăderi na­tionale, închinare, — Bucureşti , 1919, Tipografia Cultura, 194 pag. Lei 3.—

Veterinar Lt-Col. Pârvulescu Vasi le . — Contribuţiuni la studiul săriturii calului,— 1919, Bucureşti , Minerva, 32 pag. Lei 5.—

Dragomirescu - Hurmuzescu, I. Ştefănescu-Radu, I. S. Gheor-ghiu.. — învăţământul technic su­perior în România, — Bucureşti , 1919, Tipografia Jockey-Club, 62 oag. Lei 3 .—

I. Brucar. — încercări şi stu­dii, — Bucureşti , 1919, Editura „Cercul Libertatea", 286 pagini Lei 9 . -

Dumitru Stănescu. — Monahul Serghle Caplacuzino, — Bucureşti ,

1919, Tipografia Cultura, 60 pag. Lei 1.50.

I. C. Asian. — Odinioară, p o e m dramatic în 5 acte în versuri , —

! > Bucureşti , 1919, Editura Alcalay, 120 pag. Lei 5.—

Dr. Gheorghe Nedici .—Ches­tiuni economice, financiare şi so­ciale de ardentă actualitate.—Sibiu, 1919, Tipografia W. Krafft, 32 pag. Lei 2 . -

Nuşi Tnliu.—File rupte din viafa Aromânilor, v o l . I. — Chişinău, 1919, Tipografia Statului, 108 pag. Lei 3.50.

Al. Hăjdeu. — Vechea slavă a Moldovei, cuvânt rostit la Hot in în 1837, — Bibl ioteca Basarabiei , No. 5, 24 pag. Lei 150.

G. Giuglea. — Din literatura populară de astăzi a Basarabiei, — Biblioteca Basarabiei No. 6, 24 pag: L( i 1.50.

Argentina D. C. Monteoru. — Zâmbete şi lacrămi, Bucureşti 1919, Editura Alcalay, 152 pag. Lei 5.—

Radu Cosmin. — Exodul, pa­gini de pribegie,—Bucureşti , 1919, Editura Ste inberg, 352 pagini L e i 6.— George G. Mironescu. — Pro­blema Banatului,—bucureşti, 1919, Tipografia Mărăşeşti, 80 pagini Lei 2.50.

L. Kostomyris.—Memoriul d-lui Venizelos, prezentat Conferinţei d e p a c e din Paris, — Bucureşti , 1919, Editura ziarului „Ethnos", 32 pag. Lei 2.—

N. N. Hêrjeu.—Trop tard, p i è c e en un acte , traduite du roumain par L e o Bachelin, — Bucureşti , 1919, Tipografia Speranţa, 64 pag. Lei 4.—

E. C. Decusară. — Necesitatea reorganizării statisticei judiciare, în deosebi a celei criminale, — Bucureşti , 1919, Tipogr. Poporul , 32 pag. Lei 1.50

Ion Clopoţel . — Frământările unui an, — Sibiu, 1919, Biuroul d e imprimate „Cosinzeana", 124 pag. Lei 4.50.

(Lista s'a încheiat la 30 August).

1 A apărut ft o. 7 din

I î

j S e c t a r a p e n t r u t o ţ i j ! :: MAGAZIN ILUSTRAT LUNAR :: !

I S U B D I R E C Ţ I U N E A D-LUI E. LOVINESCU G

Cu următorul marnar s i I m ! m Carpati! E. Lovinescu

Judecata lui Prometeu (teatru). Vicier Eflimiu | Suveranii în Ardeal (Oradea .

Mare, Careii Mari, Bistriţa-Nă- • ï săud, Cluj, Turda, Alba Iulia, S Sibiu, Făgăraş) N. Davidesch %

Suveranii în Ardeal (In judeţul < * « * v | Hunedioara, Brad, la minele de 3 j j © t ^ S Ţ I i 1 aur Ia mormântul Iui Avram Iancu Ţ O N & B A «MV m Abrud) . Rada Cosmm 7 ^

Refugiaţii (poezie) Alexandrina Scarta Gornistul (schiţă de războiu) . . Maior St Tătărăsca Literatura prizonierilor noştri

din Germania : Moş Crăciun . Ion Rohan Acest număr este ilustrat cu 50 de vederi luate din

vizita Suveranilor noştri în Ardeal

I • m

I • I « H

I Abonamentele se fac la Librăria ÂLQiiY & Co. I

• Lei 86 pentru un an |

„ 1 8 „ şease luni j

P r e ţ u l u n u i n u m ă r L e i 3 |

j UBRARIA I

j ALCALAY S Cm ! I I

B U C U R E Ş T I

CENTRALA : Ca ìea V ia to r i© ! , 3 7 I

S U C U R S A L A : Str . L ipscani , 8 3 I

i Noutăţi Liferare ! ! - I

Intunarìo şi Lumină de Ion Al. Brătescu-Voineşti, 4.56 f In lum&m Dreptăţii de fon Al. Brătescu-Voineşti. 5.— j. Pagini de Război de E. Lovinescu 4.— ì ,

Da Capo de Radu D. Rosetti! • • • 5 —

Ape adânci de Hortensia Bengescu- Papadat . • . 7.— f ! Blmbasa-Éava de L Peretz • . . — . • . 6.— 1 1 Toader Hebst nul de Alfred Mosoiu 6.— »

( Dezertorul d e M. Sorbul 5.— Răzbunarea de M. Sorbul 5.—

| Rozina de Claudia Millian &— g Garoafe Roşii de Claudia Millian 2.- „ f Fata din Dafin de Sc. Froda si A. Maniu . • • 5.— §

I Ruguri de Ion Sân-Georgiu . . . v 3 .— f

Gelo două Românii de O. Rotică . . . . 4 .— f

I IP Iubire, roman de E. Todie . 5 .— 1

In Robie, Amintirile unui prizonier român în Bulgaria, | de V. Panta 5.— §

• In sborul Şoimilor de N. Popescu-Duţu . . 2J9 Ï

J / . Dl raizare la ttate librăriile dis Capitală şi Preyiaci« g

Tipografia «Universala» îaricu Ionescu S-sori, Str. Covaci 14. — Bucureştf