MANAGEMENTUL STRESULUI ORGANIZAŢIONAL ÎN STRUCTURILE SISTEMULUI DE SECURITATE NAŢIONALĂ Psiholog dr. Constantin-Edmond CRACSNER Rezumat: Studiile teoretice şi cercetările empirice din domeniul psihologiei managerial- organizaţionale au evidenţiat şi o adevărată patologie organizaţională în care se edifică adevărate sindromuri precum stresul organizaţional, burnout-ul, workaholism- ul şi mobbing-ul. Dintre acestea, dintr-o perspectivă epidemiologică, stresul organizaţional se distinge detaşat ca areal de expansiune, simptomatologie developată şi potenţial de risc. Fără a minimaliza celelalte manifestări de patologie organizaţională, putem spune că, într-o lume a globalizării accelarate, stresul organizaţional este o problemă extrem de actuală şi pentru structurile din domeniul securităţii naţionale. Abordarea holistă cu privire la problematica şi corelaţiile dinamice ale stresului organizaţional cu alte dimensiuni sau caracteristici organizaţionale (sănătatea şi securitatea în muncă, performanţa lucrătorilor, capacitatea decizională şi de conducere, comportamentul organizaţional etc.) evidenţiază cu pregnanţă necesitatea managementului stresului organizaţional în structurile sistemului de securitate naţională. Cuvinte cheie: securitate naţională stres organizaţional managementul stresului organizaţional 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA SECURITATEA NAŢIONALĂ Managementul stresului organizaţional în structurile sistemului securităţii naţionale reprezintă o componentă esenţială a managementului organizaţional specific, iar abordarea teoretică şi practică a problematicii circumscrise domeniului nu reprezintă un simplu exerciţiu speculativ ci, dimpotrivă, o analiză pragmatică izvorâtă cu necesitate din complexitatea reală şi potenţială a securităţii naţionale şi internaţionale. Apreciem că, pentru a explica contextual managementul stresului organizaţional în structurile sistemului securităţii naţionale se cuvine, chiar şi succint, să definim şi să delimităm domeniul de aplicabilitate.
Transcript
MANAGEMENTUL STRESULUI ORGANIZAŢIONALÎN STRUCTURILE SISTEMULUI DE SECURITATE NAŢIONALĂ
Psiholog dr. Constantin-Edmond CRACSNER
Rezumat: Studiile teoretice şi cercetările empirice din domeniul psihologiei managerial-organizaţionale au evidenţiat şi o adevărată patologie organizaţională în care se edifică adevărate sindromuri precum stresul organizaţional, burnout-ul, workaholism-ul şi mobbing-ul. Dintre acestea, dintr-o perspectivă epidemiologică, stresul organizaţional se distinge detaşat ca areal de expansiune, simptomatologie developată şi potenţial de risc. Fără a minimaliza celelalte manifestări de patologie organizaţională, putem spune că, într-o lume a globalizării accelarate, stresul organizaţional este o problemă extrem de actuală şi pentru structurile din domeniul securităţii naţionale. Abordarea holistă cu privire la problematica şi corelaţiile dinamice ale stresului organizaţional cu alte dimensiuni sau caracteristici organizaţionale (sănătatea şi securitatea în muncă, performanţa lucrătorilor, capacitatea decizională şi de conducere, comportamentul organizaţional etc.) evidenţiază cu pregnanţă necesitatea managementului stresului organizaţional în structurile sistemului de securitate naţională.
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA SECURITATEA NAŢIONALĂ
Managementul stresului organizaţional în structurile sistemului securităţii naţionale reprezintă o componentă esenţială a managementului organizaţional specific, iar abordarea teoretică şi practică a problematicii circumscrise domeniului nu reprezintă un simplu exerciţiu speculativ ci, dimpotrivă, o analiză pragmatică izvorâtă cu necesitate din complexitatea reală şi potenţială a securităţii naţionale şi internaţionale.
Apreciem că, pentru a explica contextual managementul stresului organizaţional în structurile sistemului securităţii naţionale se cuvine, chiar şi succint, să definim şi să delimităm domeniul de aplicabilitate.
Securitatea priveşte atât individul, cât şi colectivitatea şi se defineşte, pe de o parte, ca „faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa unui pericol” , iar pe de altă parte, ca „stare a relaţiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unor agresiuni” (DEX, 1998, p.969). Dacă termenul de securitate semnifică linişte, sentimentul de a fi în afara pericolelor, de a fi protejat, insecuritatea este termenul opus securităţii şi presupune angoasa, sentimentul de pericol şi risc, impresia de a fi ameninţat, libertatea îngrădită (Irimia, Ion, Chiriac, 2004).
Din perspectiva teoriei organizaţionale, securitatea desemnează „starea de echilibru dinamic macrostructural, intra şi intersocioorganizări de acelaşi nivel (stat-stat; structură suprastatală) şi cu sfere diferite de cuprindere realizate prin corelarea proceselor organizate şi dezorganizate şi managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate valorile (obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existenţa lor ca entităţi şi
posibilitatea lor de reproducere” (Boncu, 1995, p.13). Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială-individ-grup-stat-alianţe şi se manifestă în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural şi altele. Securitatea se realizează de către politică şi trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii. Din cele prezentate rezultă că securitatea poate fi abordată din multiple perspective, inclusiv a raportului naţional-internaţional (Dumitrescu, 2002).
Conceptul de securitatea naţională a cunoscut de-a lungul timpului diferite modalităţi de definire şi explicitare, care au evidenţiat, mai mult sau mai puţin, câteva dintre caracteristicile securităţii. De la definiţia simplistă şi clasică a securităţii naţionale, prin apologia dimensiunii militare, dată de Walter Lippmann şi publicată în 1962 în studiul “Discord and Collaboration. Essays on International Politics” (apaud Buzan, 2000), care afirma că „O naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi, poate, atunci când este provocată, să şi le menţină, obţinând victoria într-un război” s-a ajuns la abordarea complexă a securităţii naţionale (Rosenau, 1996, Saperstain, 1996), privită într-un cadru amplu de analiză atât în domeniul militar, cât şi în domeniile non-militare, pentru care rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător).
Una dintre definiţiile cele mai interesante referitoare la securitatea internaţională este cea dată de Jozef Balazj (apaud Buzan, 2000, p. 28) care apreciază că „Securitatea internaţională este determinată în fond de securitatea internă şi externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanţele externe. Experţii definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcţia ei esenţială este aceea de a asigura puterea politică şi economică a clasei conducătoare date sau supravieţuirea sistemului social şi un grad adecvat de securitate publică”.
Trebuie spus că, securitatea naţională şi internaţională nu pot exclude securitate individuală, care, de altfel, le generează. Suntem de acord că orice analiza de securitate ar trebui să pornească de la securitatea oamenilor, nu a statelor sau a grupărilor de state, întrucât individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială şi, totodată că, raportul dintre securitatea naţională şi securitatea internaţională este doar o falsă problemă, deoarece securitatea, la orice nivel, are ca subiect omul, care transcende toate graniţele (Sarcinschi, 2005).
În consecinţă, securitatea individuală poate fi obiect de studiu pentru psihologie. Securitatea, din perspectivă psihologică, ia în calcul individul în cadrul colectivităţii, altfel spus, omul activ în contextul său familial, grupal, organizaţional. Raporturile particular-general sau individual-colectiv reprezintă, în ultimă instanţă, mediul de (in)securitate în care omul trebuie să se integreze/adapteze existenţial.
Securitatea individului reprezintă în piramida trebuinţelor (Maslow, 1970) un factor motivaţional esenţial pentru devenirea fiinţei umane. De aceea, problema securităţii a preocupat umanitatea de-a lungul existenţei sale, deoarece asigurarea unei vieţi constructive, de progres material şi spiritual, împotriva tuturor agresiunilor din exterior, a apărut ca o necesitate alături de trebuinţele fiziologice, sociale, ale Eu-lui, de autorealizare, cognitive, estetice şi de concordanţă. De asemenea, securitatea individului, din perspectivă psihologică, trebuie analizată în contextul mai larg al structurării motivelor după importanţa şi semnificaţia lor reglatorie în cadrul personalităţii umane, fie că acestea sunt homeostazice, de creştere şi dezvoltare, pozitive (antientopice), negative (entopice), extinseci sau intrinseci (Golu, M., 2002, p.467).
Pornind de la premisa că la baza tuturor acţiunilor stau interesele, unii specialişti (Irimia, Ion, Chiriac, 2004) apreciază că la nivelul individului acestea sunt de ordin axiologic
şi ontologic. La nivelul axiologic, individul îşi promovează şi apără valorile: limba maternă; religia strămoşească; cultura; tradiţiile; obiceiurile; simbolurile şi mentalităţile. Din punct de vedere ontologic, la nivelul persoanei, interesele sunt legate de: viaţă; sănătate; avere; statut social; mediu; libertăţi democratice.
Securitatea individului, pe care unii specialişti (Weissberg, 2003, pp. 3-11 şi Hampson, 2002) o numesc şi securitate umană, include drepturile şi libertăţile prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Suntem de acord că, de departe, cel mai important aspect al securităţii umane este reprezentat de calitatea vieţii, care este un concept evaluativ şi reprezintă rezultanta raportării condiţiilor de viaţă şi a activităţii, care compun viaţa umană, la necesităţile, valorile şi aspiraţiile umane (Zamfir, 1998).
Din cele prezentate rezultă că, în general, lipsa condiţiilor minimale de asigurare a înfăptuirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi, în special, calitatea scăzută a vieţii influenţează negativ realizarea securităţii la toate nivelurile şi domeniile sale. Altfel spus, sistemele de securitate naţională, zonală, regională sau globală nu se pot construi în medii în care individul nu se simte protejat. Dacă un individ este ameninţat, atunci atât securitatea grupului din care face parte, cât şi a altor comunităţi relaţionate este ameninţată. Dacă toate grupurile societale doresc să realizeze şi să conserve starea de securitate, atunci ele trebuie să pornească de la asigurarea securităţii individuale, pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanităţii. Suntem solidari cu faptul că orice analiză de securitate ar trebui să pornească de la securitatea oamenilor, nu a statelor sau a grupărilor de state, întrucât individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială (Sarcinschi, 2005).
1.2.Cadrul politic şi structural al sistemului securităţii naţionale
Definirea şi explicitarea conceptelor de securitate, securitate individuală, securitate naţională şi securitate internaţională ne asigură o alternativă mai precisă de prezentare a modalităţilor particular-naţionale de realizare a securităţii, cu toate implicaţiile sale de ordin politic şi structural.
În calitatea sa de lege fundamentală a ţării, Constituţia României (2003) reprezintă principalul izvor de drept cu privire la securitatea individuală, securitate naţională şi securitate internaţională. În această bază, din perspectivă politicului, se elaborează strategia de securitate naţională, care reprezintă documentul ce reflectă opţiunea puterii politice referitoare la securitate şi cuprinde, în general, probleme ce vizează interesele naţionale de securitate, obiectivele politicii de securitate, mediul internaţional de securitate, factorii de risc la adresa securităţii naţionale, direcţiile de acţiune şi resursele politicii de securitate. Din cuprinsul acestei strategii naţionale desprindem câteva obiective şi proiecte politice, precum: realizarea unui viitor sigur şi prosper pentru români; participarea activă la construcţia securităţii internaţionale, promovarea democraţiei, lupta împotriva terorismului internaţional şi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă; construirea noii identităţi europene şi euroatlantice a României; realizarea securităţii şi stabilităţii regionale; abordarea sistemică şi cuprinzătoare a securităţii interne; promovarea unei bune guvernări prin administraţie publică profesionistă şi eficientă, justiţie democratică şi combaterea corupţiei; creşterea competitivităţii şi a caracterului performant al economiei; modernizarea instituţiilor care au responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale; dezvoltarea infrastructurii şi sporirea gradului de protecţie a acesteia şi altele. În concluzie, Strategia de Securitate Naţională a României reflectă o concepţie dinamică şi pragmatică asupra viitorului în domeniul securităţii, fiind un document cadru ale cărui modalităţi de acţiune vor fi adaptate în funcţie de evoluţiile din mediul de securitate.
Din perspectiva structurală, se poate afirma că sistemul securităţii naţionale reprezintă instrumentul prin care se realizează securitatea naţională. Sistemul securităţii naţionale se defineşte ca fiind ansamblul reglementărilor, instituţiilor şi mijloacelor care au rolul de a
realiza, proteja şi afirma interesele fundamentale ale României. Abordarea din perspectiva sistemic-structurală a problematicii securităţii naţionale evidenţiază următoarele componente mai importante: apărarea naţională; politica externă; securitatea internă, ordinea publică şi siguranţa naţională; justiţia; comunicaţiile sistemului securităţii naţionale. Toate aceste componente ale sistemului securităţii naţionale funcţionează în baza unor legi organice. Componentele sistemului de securitate a României acţionează în folosul cetăţenilor, iar personalul care săvârşeşte abuzuri „în numele securităţii” poate răspunde administrativ, civil sau penal, în baza legii.
2. SPECIFICUL SERVICIILOR PSIHOLOGICE ÎN SISTEMUL SECURITĂŢII NAŢIONALE
Afirmăm că, din succinta prezentare a domeniului şi sistemului securităţii naţionale, se poate desprinde complexitatea muncii personalului care încadrează structurile respective. Într-o manieră generală, fără a prezenta detalii cu privire la analiza muncii într-un astfel de sector al activităţii umane, se poate intui cu uşurinţă că unele cerinţe psihologice (job specification) impuse lucrătorilor implică cu necesitate organizarea şi desfăşurarea unei activităţi de psihologie specifice. În cadrul activităţii de psihologie din structurile sistemului securităţii naţionale se pot accesa diverse servicii psihologice de profil sau, altfel spus, psihologia aplicată în sistemul securităţii naţionale se prezintă ca o generoasă ofertă de servicii psihologice în funcţie de scopul, obiectivele, misiunile şi standardele de performanţă specifice.
Din cele prezentate se poate desprinde faptul că serviciile psihologice se concentrează într-un corpus disciplinar distinct şi ocupă un loc bine delimitat (Sîntion, 1980, Cracsner, 2003) atât în organigrama instituţiilor din sistemul securităţii naţionale (ca structură organizaţională), cât şi în evantaiul domeniile funcţionale (ca practică eficientă, alături de aplicaţiile altor ştiinţe).
Rolul serviciilor psihologice se evidenţiază prin centrarea lor acţională asupra individului, pe de o parte normal, evoluat, adaptat şi integrat social, iar, pe de altă parte angoasat, alienat, carenţat patologic. Totodată, serviciile psihologice vizează problemele specifice etapelor dezvoltării personalităţii individuale şi inserţiei sale sociale, dar se concentrează şi asupra vieţii şi activităţii organizaţiei din sistemul securităţii naţionale.
Aliniindu-ne la demersul metodologic de a demonstra că serviciile psihologice au o importanţă deosebită şi un pronunţat caracter aplicativ (Pamplona, 1991, Ferreira, 1992), evidenţiem factorii esenţiali care impun serviciile psihologice, astfel:
activitatea din sistemul securităţii naţionale este orientată pe misiuni, pe obiective de atins, iar orice alte lucruri care nu contribuie la îndeplinirea misiunii sunt secundare;
mediul în care se dezvoltă activitatea din domeniul securităţii naţionale este încărcat de pregătirea pentru apărarea ţării, iar dacă va fi necesar individul trebuie să moară pentru ea;
câmpul serviciilor psihologice nu este definit nici de o tehnică de conjunctură (ex. experimentul) şi nici de o conjunctură de probleme (ex. desensibilizarea), dar are, prin excelenţă, aria şi contextul său de aplicare;
serviciile psihologice în sistemul securităţii naţionale se diferenţiază de aplicarea în alte domenii, prin faptul că în investigaţiile şi aplicaţiile lor sunt afectate de situaţiile contingente, iar mediul de securitate este diferit de mediul civil sau de societatea industrială.
Din cele enunţate anterior, rezultă că, serviciile psihologice sunt, în fapt, aplicaţii psihologice caracterizate printr-o tehnologie proprie, care se foloseşte de psihologia ştiinţifică şi de principiile sale independente, în scopul de a da soluţii la problemele practice. Iată de ce, serviciile psihologice în sistemul securităţii naţionale pot fi considerate ca un microcosmos al câmpului psihologic, care utilizează aproape toate ramurile psihologiei ştiinţifice, respectiv:
În general, prin serviciu se înţelege „... acţiunea, faptul de a servi,a sluji ...”, o „... formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva ...” , o „îndatorire, obligaţie” sau „subdiviziune în administraţia internă a unei instituţii cuprinzând mai multe secţii ...” (DEX, 1998, p. 979).
Prin serviciile psihologice, în contextul dat, se înţeleg activităţile specifice unei profesii independente prestate către diferiţi beneficiari, în baza dreptului de liberă practică competentă şi prin asumarea deplină a răspunderii pentru calitatea actului profesional în raport cu beneficiarii serviciilor psihologice, cu respectarea reglementărilor specifice în domeniu. Psihologul cu drept de liberă practică desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: studiul comportamentului uman şi al proceselor mentale; investigarea şi recomandarea căilor de soluţionare a problemelor psihologice; elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane; testarea psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; interpretarea datelor obţinute şi elaborarea recomandărilor pe care le consideră necesare (Legea nr. 213/2004, art. 5).
Psihologul care deţine atestat de liberă practică în specialitatea psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale poate avea, în funcţie de treapta de specializare şi sectorul în care lucrează, următoarele competenţe (Procedurile comisiei privind atestarea, art. 4): evaluarea şi selecţia profesională a personalului; analiza psihologică a activităţii; analiza şi prevenirea accidentelor de muncă; identificarea şi gestionarea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor psihologice individuale şi de grup, în scopul prevenirii fenomenelor de inadaptare profesională; cunoaşterea şi asistenţa psihologică a personalului; asistenţa psihologică a persoanelor care execută pedepse privative de libertate şi a altor categorii de persoane, conform legislaţiei în vigoare; diagnoza şi intervenţia organizaţională; managementul stresului; managementul situaţiilor de criză şi negocierea; asigurarea psihologică a situaţiilor operative; asigurarea suportului psihologic al misiunilor şi activităţilor specifice; cercetarea metodologică; formarea şi (re)orientarea pe ruta profesională; formarea profesională a psihologilor în domeniul de specialitate. În baza competenţelor şi misiunilor specifice, fiecare structură distinctă din cadrul sistemului securităţii naţionale şi-a construit propria identitate acţională. Având în vedere specificul activităţii din domeniul securităţii naţionale serviciile psihologice se centrează pe anumite tipuri de activităţi considerate ca fiind fundamentale în realizarea scopurilor şi obiectivelor stabilite (Cracsner, 2003).
În Ministerul Administraţiei şi Internelor se disting ca principale tipuri de activităţi psihologice următoarele: evaluarea psihologică, asistenţa psihologică, diagnoza organizaţională şi cercetarea ştiinţifică (Ordinul nr. 257/2007). În Ministerul Apărării Naţionale activitatea de psihologie se centrează pe următoarele domenii: selecţie psihologică, asistenţă psihologică, pregătire şi protecţie psihică pentru luptă, operaţii psihologice, învăţământ şi cercetare în domeniul psihologiei. (Cracsner, 2005).
Din exemplele prezentate, rezultă că între serviciile psihologice ale celor două componente ale sistemului securităţii naţionale există asemănări, dar şi deosebiri, ceea ce presupune cu necesitate şi existenţa unor forme organizatorice şi funcţionale specifice. Pe de o parte, serviciile psihologice sunt reglementate ca fiind atributul unor structuri şi funcţii specializate, iar, pe de altă parte, circuitul informaţional şi rezolutiv al problematicii implicate este standardizat şi gestionat corespunzător. Din perspectivă organizaţională, serviciile psihologice se asigură de către structuri şi funcţii ierarhice (sectoare, secţii, birouri, laboratoare, compartimente şi cabinete de
psihologie) distribuite de la nivelul cel mai înalt posibil (minister, serviciu, agenţie etc.) până la nivelul cel mai jos probabil (unitate operaţională, detaşament operaţional independent etc.). Din perspectivă funcţională, serviciile psihologice presupun un circuit informaţional permanent şi un flux rezolutiv dinamic între diversele structuri şi funcţii multinivelare, în vederea gestionării şi soluţionării tuturor aspectelor circumscrise domeniului de responsabilitate. În Ministerul Administraţiei şi Internelor, potrivit competenţelor de liberă practică (Legea nr. 213/2004 şi H.G. nr. 788/2005), serviciile psihologice sunt manageriate de către structurile şi personalul specializat (Ordinul nr. 257/2007), astfel:
a) Centrul de psihosociologie, unitate de specialitate cu atribuţii de exercitare a actului psihologic, investită cu autoritate de reglementare, îndrumare, coordonare şi control în domeniul de competenţă, subordonată funcţional directorului general al Direcţiei generale management resurse umane;
b) serviciile/birourile/compartimentele de psihologie de la nivelul inspectoratelor generale, direcţiilor generale (similare) şi al instituţiilor de învăţământ, cu atribuţii de exercitare a actului psihologic, precum şi de îndrumare, coordonare şi control al psihologilor din structurile subordonate, după caz;
c) psihologii de unitate, încadraţi în unităţile componente ale structurilor de ordine şi siguranţă publică din subordinea MAI, cu rol în exercitarea actului profesional potrivit specialităţii/specialităţilor în care sunt atestaţi, formei de atestare, treptei de specializare şi competenţelor conferite de prezentul ordin. În Ministerul Apărării Naţionale serviciile psihologice se asigură potrivit competenţelor profesionale şi structurilor organizaţionale în care activează psihologul, într-o mare diversitate de forme, tipuri şi modalităţi, conform atribuţiilor şi responsabilităţilor specifice în acest domeniu (Dispoziţia nr. SMG-30/2006). Serviciile psihologice se acordă gratuit întregului personal aflat în activitate, precum şi membrilor familiilor acestora, atât în situaţii de normalitate, cât şi de boală, în scopul adaptării psihice la condiţiile existenţiale sau în scopul recuperării şi refacerii capacităţii psihoaptitudinale pentru muncă (Dispoziţia nr. SMG-30/2006). Pentru diversele structuri implicate în securitatea naţională, cunoaşterea şi asistenţa psihologică a personalului şi a membrilor familiilor acestora reprezintă o prioritate. Într-un ordin specific domeniului administraţiei şi internelor se prevede că beneficiază de asistenţă psihologică, prin reţeaua proprie a ministerului respectiv, următoarele categorii de persoane: personalul aflat în activitate şi personalul pensionat, precum şi membrii de familie ai acestora; soldaţii si gradaţii care îndeplinesc serviciul militar pe bază de voluntariat; elevii şi studenţii unităţilor de învăţământ; militarii în rezervă, concentraţi în unităţi; persoanele reţinute sau arestate preventiv, din spaţiile administrate de minister; persoanele incluse în programul de protecţie a martorilor; străinii aflaţi în custodie publică în centrele ministerului; solicitanţii de azil cu nevoi speciale şi străinii care au obţinut o formă de protecţie în România; victimele traficului de persoane, incluse în programele de asistenţă ale Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane; consumatorii de droguri incluşi în programul integrat de asistenţă, conform normelor în vigoare (Ordinul nr. 257/2007).
Apreciem că în urma informaţiilor prezentate se pot formula câteva concluzii demne de interes. Serviciile psihologice în structurile sistemului de securitate naţională: au ca obiectiv fundamental asigurarea unei resurse umane capabile să îndeplinească cu eficienţă maximă toate sarcinile şi misiunile specifice; reprezintă o gamă largă şi diversă de activităţi, precum: evaluare şi selecţie psihologică, cunoaştere psihologică longitudinală, asistenţă psihologică, pregătire psihică pentru luptă, învăţământ şi cercetare ştiinţifică şi altele; se acordă personalului propriu şi membrilor de familie ai acestuia, în mod gratuit, cu scop profilactic, de suport şi terapeutic; sunt asigurate de personal specializat şi atestat profesional de către autoritatea naţională de reglementare în domeniu; se constituie într-un complex
teoretico-metodologic şi practic-acţional cu un profund caracter sistemic, dinamic şi deschis în care se intersectează individul, organizaţia militară şi mediul de viaţă. În cadrul sistemului, în baza funcţionalităţii transdisciplinare, psihologul poate coopera cu sociologi, jurişti, medici, economişti, informaticieni, precum şi alţi specialişti (Cracsner, 2003).
Din aceaste perspective şi în funcţie de particularităţile ipostazelor specifice, posibile şi probabile, se elaborează concepţia, structura şi funcţionalitatea organizaţională şi managerială a serviciilor psihologice în structurile securităţii naţionale.
2. PROBLEMATICA GENERALĂ A STRESULUI ORGANIZAŢIONAL
Problematica stresului, în contextul socio-economic actual, nu şi-a pierdut deloc din actualitate. Dimpotrivă, într-o lume în permanentă, schimbare, activă, dinamică, competitivă, suprasaturată informaţional şi tehnologic, oamenii par să îşi găsească din ce în ce mai greu mecanisme adaptative adecvate. Se vorbeşte, din ce în ce mai mult, nu doar de indivizi stresaţi, ci de colectivităţi şi chiar organizaţii stresate. Menţinerea unei organizaţii la standarde ridicate de performanţă, pe o durată cât mai îndelungată de timp, presupune nu numai o dotare tehnico-materială adecvată, ci şi un management creativ al resurselor umane. Una dintre verigile esenţiale de care depinde eficienţa unei organizaţii, indiferent de natura ei, este aceea de personal, prin componenta sa de psihologie.
Importanţa crescută a tehnologiei informaţiei, restructurările organizaţionale şi globalizarea unor fenomene au transformat natura muncii în multe profesii. În principal, patru aspecte par a fi extrem de importante în explicarea acestor schimbări şi în efectele negative asupra angajaţilor: insecuritatea profesiei, programul de muncă, controlul asupra activităţii şi stilul managerial.
La modul general, factorii care ţin de specificul muncii - şi se constituie în precursori ai stresului - pot fi grupaţi în patru mari categorii, după cum urmează:
a) Conţinutul muncii - ritmul de lucru prea rapid, sarcinile de muncă prea dificile, volumul prea mare sau prea mic de lucru, munca monotonă, prea multe sau prea puţine responsabilităţi etc.
b) Condiţiile la locul de muncă (ergonomie, securitate) - munca periculoasă (substanţe chimice etc.), zgomotul, vibraţiile, iluminatul necorespunzător, temperatura, ventilaţia sau umiditatea aerului necorespunzătoare, postura (poziţia corpului) la locul de muncă etc.
c) Condiţiile contractului de muncă - orarul de muncă, programul de pauze, perspectivele în ceea ce priveşte evoluţia în carieră, salariul, sistemul de recompense, insecuritatea locului de muncă, tipul contractului de muncă sau statutul social.
d) Relaţiile de muncă - modul de a primi sarcinile, insuficienta susţinere din partea organizaţiei, hărţuirea (inclusiv sexuală) sau discriminarea pe diverse criterii.
Prevenirea şi înlăturarea efectelor factorilor stresori este necesară, dar nu lipsită de dificultăţi. O primă categorie rezidă din faptul că unele organizaţii sunt mai puţin dispuse la schimbare, respectiv la implementarea unor programe privind managementul resurselor umane, precum şi de management propriu-zis al stresului şi, desigur, din specificul atribuţiilor, cum ar fi cele care vizează utilizarea forţei şi confruntarea cu pericolul.
Până nu de mult considerate simple anexe ale organizaţiilor, structurile de resurse umane şi activităţile de management al personalului, primesc în prezent o pondere din ce în ce mai mare. Structurilor de resurse umane le revine sarcina de stabilire a strategiilor optime de recrutare, selecţie, formare profesională şi orientare în carieră a personalului.
În cadrul procedurilor de resurse umane, un loc de seamă ocupă evaluarea psihologică, informaţiile furnizate de aceasta fiind în multe cazuri determinante pentru decizia de încadrare pe post şi de promovare ulterioară în carieră a personalului.
Testele psihologice oferă informaţii relevante despre însuşirile psihice care caracterizează un individ. Ele ne pot spune ceva despre nivelul de dezvoltare al unor deprinderi, despre aptitudinile şi caracteristicile individuale ce pot fi utilizate în predicţia performanţelor profesionale. Măsurarea diferenţelor individuale cu ajutorul instrumentelor psihologice, precum şi evaluarea solicitărilor diferitelor posturi de muncă, constituie baza ştiinţifică a selecţiei profesionale.
Personalitatea umană este complexă, dinamică, cu un număr infinit de parametri, care nu permit o estimare simplistă a efectului, ci numai o previziune probabilistică. Psihologia a adoptat un adevăr fundamental, care explică deosebirile de comportament: chiar şi în condiţiile unei influenţări identice, orice stimul extern se răsfrânge prin intermediul condiţiilor interne, ce ţin de personalitatea individului. Nici factorii de natură fizică, nici cei sociali nu determină nemijlocit reacţiile comportamentale, ci numai prin filtrul particularităţilor sale individuale. Raportul dintre individ şi mediul în care trăieşte e unul de interacţiune permanentă. Factorii de mediu acţionează asupra acestuia, provocând efecte psihice şi organice, care, la rândul lor, influenţează comportamentul. Atât influenţele structurale care afectează organismul, cât şi cele funcţionale, care determină comportamentul acţional şi verbal trebuiesc înţelese ca fiind flexibile şi cu efecte imediate sau mai îndepărtate asupra cristalizării invariantelor comportamentale.
Rezultanta jocului de forţe care influenţează individul este comportamentul, mai mult sau mai puţin stabil, care îl caracterizează ori de câte ori apare o situaţie specifică.
Importanţa cunoaşterii relaţiilor dintre caracteristicile personalităţii şi rezistenţa la stres rezidă în posibilitatea descrierii acesteia din urmă în termeni de comportamente, dispoziţii şi tendinţe, cu implicaţii teoretice şi practice pentru procesul selecţiei de personal.
Pe baza diagnozei trăsăturilor psihice, se urmăreşte elaborarea unei prognoze, în sensul încercării de a prevedea comportamentul şi rezultatele pe care le va obţine persoana respectivă în activitatea în care este implicată. Informaţiile furnizate de psihodiagnoză pot fi valorificate, ulterior, în cadrul procedurilor de resurse umane (recrutare, încadrare în muncă, formare continuă a salariaţilor etc.), de organizare a muncii şi de prevenire a unor dificultăţi sau disfuncţii individuale/organizaţionale.
Este unanim acceptat faptul că factorii determinanţi ai reacţiilor patologice la stres sunt severitatea, durata şi proximitatea expunerii la evenimentul traumatic. Nu există însă un consens privind rolul predispozant pe care îl are vulnerabilitatea individului, ca factor ce mediază impactul agenţilor agresivi asupra organismului.
Vulnerabilitatea reprezintă ansamblul caracteristicilor care fac să crească riscul unei persoane faţă de stres şi faţă de patologia indusă de acesta. Ea are condiţionări biologice şi sociale multiple, ce ţin de istoria personală a individului, un rol important având acumularea de episoade marcante, însoţite de trăiri emoţionale negative care se însumează în timp. Vulnerabilitatea psihică amplifică efectul factorilor agresivi şi face ca evenimente relativ banale să fie percepute supradimensionat şi destabilizator.
Modelul vulnerabilităţii la stres avansează următoarele ipoteze: Terenul joacă un rol important în apariţia stărilor maladive: persoanele vulnerabile
pentru diferite suferinţe somatice şi psihice, în general, sau pentru unele anume, ajung ca în anumite împrejurări să dezvolte mult mai repede decât altele, în aceleaşi circumstanţe, o stare de reactivitate maladivă şi ulterior de boală. Vulnerabilitatea unei persoane pentru tulburări psihice se constituie de-a lungul biografiei, prin cumularea şi conjuncţia unor factori somatici, genetici, psihosociali şi culturali. La persoanele vulnerabile pot fi identificaţi o serie de markeri, ce pot fi prezenţi atât înaintea primului episod maladiv, cât şi după remisiune. Vulnerabilitatea oscilează de-a lungul timpului, datorită unor condiţionări extrinseci (de ex., reducerea reţelei de suport social) şi intrinseci (de ex., crize ale ciclurilor vieţii), astfel încât există perioade cu vulnerabilitate crescută sau scăzută;
O persoană vulnerabilă ajunge la o stare de tulburare patologică somatică şi/sau psihică în urma intervenţiei unor factori circumstanţiali-situaţionali; aceştia pot fi determinanţi, favorizanţi sau doar declanşatori. Factorii situaţionali joacă un rol important şi în întreţinerea stării maladive, a defectului şi handicapului, precum şi în reapariţia unor noi episoade.
Cercetările efectuate până în prezent au demonstrat faptul că la persoanele suferinde de aşa-numitele boli psihosomatice există o serie de trăsături de personalitate cu rol permisiv faţă de stresul psihic. Specialiştii opinează, însă, împotriva unor profiluri psihosomatice proprii fiecărei boli în parte, dar iau în considerare existenţa unui profil general al personalităţii bolnavului.
Cunoaşterea vulnerabilităţii personalităţii faţă de acţiunea factorilor stresori este, însă, deosebit de importantă, deoarece această caracteristică este una individuală, ce diferenţiază persoanele între ele şi în măsura în care este cunoscută, poate fi controlată şi ameliorată. Caracteristicile de personalitate influenţează în mod frecvent modul în care individul va răspunde la stres şi, de asemenea, modifică impactul stresului asupra organismului.
Numeroase modele explicative au încercat să delimiteze cauzele stresului cotidian şi profesional, răspunsurile variate pe care acesta le determină (abordare bazată pe diferenţele interindividuale), inclusiv fenomenele de inadaptare, precum şi strategiile care pot fi utilizate pentru înlăturarea acestora şi optimizarea funcţionării individului în relaţie cu solicitările la care este supus în mod continuu. Cele mai multe dintre aceste modele teoretice au pornit de la premisa existenţei unui sistem relaţional complex între solicitările stresante (problemele din viaţa cotidiană şi profesională), o serie de caracteristici individuale (de exemplu, anumite trăsături de personalitate, stima de sine, autoeficacitatea, stilul de atribuire, optimismul şi speranţa, viziunea asupra existenţei obiective etc.) şi răspunsurile individului. Scopul implicit al acestor modele a fost acela de a găsi care sunt cele mai eficace strategii de gestionare a stresului (prevenţie şi intervenţie suportivă).
Studiile efectuate de-a lungul timpului au adâncit nivelul de analiză, căutând să arate în ce măsură personalitatea influenţează alegerea şi utilizarea de către indivizi a diverselor strategii de adaptare la situaţiile stresante. În acelaşi timp, s-a sugerat că personalitatea unui individ poate fi, la rândul ei, influenţată de evenimentele de viaţă majore prin care acesta trece. Concordanţa dintre caracteristicile mediului şi predispoziţiile personalităţii reprezintă o premisă favorabilă pentru ca personalitatea să se dezvolte şi să se adapteze în mod adecvat în mediul său sociocultural. Odată formată, personalitatea nu rămâne imuabilă şi stabilă, decât în linii generale, plasticitatea prin care este caracterizată impunând permanent ajustări şi adaptări la schimbările mediului.
3. PARTICULARITĂŢILE ABORDĂRII STRESULUI ORGANIZAŢIONAL ÎN STRUCTURILE SISTEMULUI DE SECURITATE NAŢIONALĂ
Pentru predicţia succesului în activităţile cu grad ridicat de risc, un rol important îl are investigarea caracteristicilor personalităţii şi, în mod particular, acelor determinanţi ai rezistenţei psihice la stres. Acest fapt a constituit, de altfel, şi motivaţia alegerii obiectivelor prezentei cercetări. Ceea ce s-a încercat a fost găsirea unor ecuaţii de predicţie sau a unui pattern de predictibilitate pentru diferite combinaţii de predictori în ceea ce priveşte rezistenţa psihică la stres. Desigur, lucrarea de faţă nu are menirea de a oferi reţete sigure, uşor de adoptat şi aplicat de către psihologi. Obiectivul urmărit este acela de a deschide un alt orizont specialiştilor din acele domenii de activitate ce presupun riscuri psihosociale majore, care doresc să imprime un caracter de profesionalism demersului de recrutare şi selecţie a personalului.
Selecţia, în vederea încadrării personalului în unităţile speciale din cadrul structurilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, este mult mai complexă decât în cazul altor posturi, deoarece funcţiile respective nu sunt definite numai prin caracteristicile intrinseci ale
postului, ci şi prin relaţiile sociale cu un caracter special pe care trebuie să le dezvolte (de ex., relaţiile cu partenerii de misiune, în cazul militarilor şi poliţiştilor), subordonarea necondiţionată pe care trebuie să o dovedească angajatul etc.
De aceea, examenul psihologic de selecţie necesită elaborarea unui prognostic asupra adaptabilităţii candidatului, în contextul socio-uman al postului, acesta înglobând stilul organizaţional, personalitatea şefilor direcţi, a colegilor şi subordonaţilor.
Acest prognostic este, adesea, mai dificil de formulat pentru o persoană care trebuie „şcolarizată” sau formată în vederea ocupării unor posturi cu grad ridicat de risc, decât pentru o persoană care a îndeplinit unele sarcini de acest tip, în alte structuri ale organizaţiei respective sau în cadrul unor organizaţii similare, fiindcă această persoană are deja un „trecut profesional” din analiza căruia se pot formula concluzii şi ipoteze referitoare la „viitorul” său profesional.
Modelul selecţiei pentru aceste posturi trebuie să cuprindă toţi factorii determinanţi ai succesului profesional. De aceea, din bateria de teste psihologice nu trebuie să lipsească testele de motivaţie, chestionarele de interese, testele pentru determinarea rezistenţei la stres, a toleranţei la frustrare etc. În unele cazuri, atunci când timpul alocat permite acest lucru, sunt utilizate testele situaţionale. Ele oferă posibilitatea de a emite un prognostic mai sigur asupra comportamentului la locul de muncă. În esenţă, cu ajutorul acestor teste candidaţii se confruntă individual sau în grup cu o problemă pe care trebuie să o rezolve, ceea ce prilejuieşte observaţii asupra comportamentului lor. Testele situaţionale simulează situaţii reale şi oferă persoanei sau grupului libertatea de a alege strategia pe care o apreciază ca fiind adecvată.
Pentru predicţia succesului în activităţile cu grad ridicat de risc, un rol important îl au caracteristicile personalităţii şi, în mod particular, acei determinanţi ai rezistenţei psihice la stres. Acest fapt a constituit, de altfel, şi motivaţia alegerii obiectivelor prezentei cercetări.
4. DETERMINAREA REZISTENŢEI PSIHICE LA STRES ÎN SELECŢIA PERSONALULUI DESTINAT MISIUNILOR SPECIALE
Cercetarea de faţă vizează evidenţierea rolului caracteristicilor de personalitate în explicarea modului specific de comportare al individului în situaţii stresante, venind în întâmpinarea nevoilor de cunoaştere ştiinţifică a candidaţilor, în vederea selecţiei pentru domeniile de activitate caracterizate printr-un grad ridicat de risc.
Astfel, ipotezele cercetării afirmă faptul că aceste caracteristici ale personalităţii vor putea prezice, împreună, o parte din varianţa modalităţii de evaluare a impactului stresant al evenimentelor, precum şi o parte din varianţa alegerii strategiei de coping.
Lotul de subiecţi a fost constituit din 386 de persoane, angajaţi ai unor unităţi din domeniul ordinii şi siguranţei publice, ce execută misiuni speciale de intervenţie.
Participanţii, selecţionaţi pe bază de voluntariat, prezintă următoarele caracteristici: vârsta cuprinsă între 21 şi 33 de ani; sex masculin; deţinători ai unor funcţii operative în cadrul unităţilor din care fac parte; vechimea minimă de 3 ani la respectivul loc de muncă.
Instrumentele utilizate în realizarea obiectivelor cercetării, recunoscute ca valoare în domeniul psihodiagnosticului, au fost următoarele: chestionarul 16PF, inventarul MMPI-2, scala evenimentelor de viaţă (LES) şi scala strategiilor de adaptare la stres (LF).
În scopul verificării ipotezelor cercetării, s-a utilizat, ca metodă de analiză statistică, regresia liniară multiplă. În vederea realizării acestui procedeu statistic, a fost conceput un model teoretic al regresiei, în care fiecare din cele două variabile criteriu definitorii pentru rezistenţa la stres, respectiv modalitatea de evaluare a impactului stresant al evenimentelor şi alegerea strategiei de coping a fost explicată prin intermediul diferenţelor individuale.
Precizăm faptul că teoria cognitivă, care a stat la baza studiului, reprezintă în prezent izvorul teoretic în ceea ce priveşte studiul stresului. Această abordare se caracterizează prin recunoaşterea faptului că aceleaşi modificări din mediu determină reacţii diferite la indivizi.
În anticiparea reacţiei la stres se au în vedere modalitatea de evaluare subiectivă a stimulilor (evenimentelor) şi resursele de coping (fig. 1).
Fig. 1 - Modelul cognitiv al reacţiei la stres
Conform teoriei cognitive, stresul este generat de frecvenţa cu care evenimentele din jur sunt percepute ca fiind importante, comparativ cu cele filtrate ca nesemnificative. Dacă un stimul (eveniment) este ignorat, atunci încărcătura stresantă este inexistentă. Trebuie avută, însă, în vedere capacitatea limitată a oricărei fiinţe umane de a decela rapid şi eficient căror stimuli trebuie să le acorde atenţie, să-i analizeze şi să le răspundă adecvat.
McCrae (1992) distinge trei modalităţi posibile de interpretare a unui eveniment, astfel:
- Ameninţare directă - interpretarea evenimentului ca fiind vătămător reflectă experienţa legată de situaţii similare, în care individul a fost rănit din punct de vedere fizic sau psihic, a fost dezamăgit sau a pierdut ceva valoros. Dificultatea acestui tip de evaluare a potenţialei probleme, rezidă din faptul că că indivizii tind să folosească mecanisme de apărare pasive sau imature, de exemplu: fatalismul, credinţa că este suficient să-şi dorească ceva pentru ca acel lucru să se întâmple sau acceptarea sorţii ca factor decisiv;
- Ameninţare posibilă - evaluarea evenimentului ca fiind ameninţătoare reflectă expectaţia unei stări vătămătoare situate undeva în viitor, o stare de anxietate ce este deseori acompaniată de declaraţii de tipul: „Ce ar fi dacă …?” sau „Sper că …”. O asemenea evaluare arată o stare de incertitudine (situaţie întâlnită frecvent în munca de poliţie), în care deseori se pune bază pe intuiţie în prevenirea unui pericol ori a unui conflict potenţial. Aprecierea situaţiei ca ameninţătoare apare atunci când evoluţia evenimentelor se dezvoltă într-o direcţie ce poate pune în pericol integritatea fizică şi psihică a persoanei implicate;
- Situaţie general ameninţătoare, fără posibilitatea de particularizare a pericolului - evaluarea evenimentului ca fiind o provocare caracterizează o situaţie ce poate evolua către stres. Exemple în acest sens sunt reţinerea de către poliţist a unei persoane ce manifestă un comportament iraţional, patrularea printr-o zonă potenţial periculoasă sau investigaţia la locul unei crime. Toate aceste situaţii solicită o stare de anticipare, un efort de predicţie şi de
Evenimentsau
stimul Evaluare cognitivă
Lipsa reacţiei
Adoptarea
unei strategii de protecţie
Coping prin evitare
Coping prin asumare
Comportamental
Cognitiv
Comportamental
Cognitiv
control al situaţiei. Aceasta oferă individului încredere în forţele sale şi în capacitatea sa de analiză. În cazuri periculoase, de exemplu urmărirea unui autovehicul sau arestarea unei persoane violente, evaluarea situaţiei ca fiind o provocare duce la o scădere a nivelul de stres şi un control mai bun decât în cazul celorlalte două situaţii.
În mod particular, în profesiile în care situaţiile stresante sunt inevitabile, abilitatea de a discrimina între relevant şi irelevant, semnificativ şi nesemnificativ, reprezintă un factor important de prevenire a stresului.
Rezultatele obţinute de noi confirmă cercetările realizate de Lazarus şi Folkman (1984), precum şi de Larsson (1988), conform cărora evaluarea cognitivă influenţează puternic percepţia intensităţii stresorului, în sensul că persoanele cu trăsături dezirabile (echilibru, optimism, încredere în forţele proprii, autocontrol etc.) sunt oarecum protejate de stres, fiind predispuse, mai degrabă, spre a evalua evenimentele ca provocări cărora trebuie să le facă faţă, decât ca situaţii periculoase sau vătămătoare.
Tabelul 1 prezintă modelul analizei de regresie pentru modalitatea în care individul percepe evenimentele de viaţă. În procedura statistică au fost incluse diferenţele individuale semnificative, atât sub aspectul factorilor de personalitate (A, C, F, Q2), cât şi al dimensiunilor psihopatologice (Mf, Pa, Pt, Sc, Ma, Si, MAC-R, O-H, Mt, GM, PS, APS, AAS, OBS, DEP, ANG, SOD, WRK, INTR).
Valoarea R=.734 ne indică o corelaţie mare între variabilele predictori şi variabila criteriu. Aproximativ 53% din varianţa impactului stresant al evenimentelor de viaţă asupra individului poate fi explicată cu ajutorul celor patru factori ai chestionarului 16PF şi cele 19 scale ale inventarului MMPI-2.
Tabelul 1 - Predictorii modalităţii de evaluare a evenimentelor
Model R R2 R2adj
Eroarea standard a estimării
1 ,734(a) ,539 ,509 31,35385
a Predictori: (Constant), INTR, OBS, Mf, Q2, F, AAS, O-H, A, MAC-R, C, Ma, ANG, APS, Pa, Mt, GM, WRK, SOD, Sc, Pt, DEP, PS, Si
Datele din tabelul 2 ne indică o relaţie de tip liniar între variabila criteriu şi predictori (F=18.268, p<.001).
a Predictori: (Constant), INTR, OBS, Mf, Q2, F AAS, O-H, A, MAC-R, C, Ma, ANG, APS, Pa, Mt, GM, WRK, SOD, Sc, Pt, DEP, PS, Si
b Variabilă dependentă: nivel stres
Conform rezultatelor din tabelul 3, ne putem aştepta ca subiecţii care obţin scoruri mici la factorii 16PF: A, C, F, Q2 şi la scalele MMPI-2: Pa, Pt, Ma, MAC-R, O-H, Mt, SOD, WRK şi scoruri mari la scalele MMPI-2: Mf, Sc, Si, GM, PS, APS, AAS, OBS, DEP, ANG şi INTR, să fie mai predispuşi spre a fi afectaţi negativ de evenimentele de viaţă.
Cu alte cuvinte, persoanele introverte, timide, suspicioase, hipersensibile, submisive, lipsite de energie, cu o toleranţă scăzută la frustrare şi instabile emoţional, dependente permanent de ajutorul şi susţinerea celorlalţi, tind să perceapă într-un mod mult mai ameninţător evenimentele de viaţă.
Următoarea fază a modelului o reprezintă alegerea strategiilor de coping. Evenimentele percepute ca stresante sunt urmate, sau nu, de strategii de coping.
Analiza strategiilor adaptative conştiente pe care le adoptăm, conform teoriei cognitive a stresului a lui Lazarus, se axează pe două modalităţi fundamentale şi anume:
a. Coping-ul centrat pe problemă - presupune acţiuni orientate direct spre rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situaţiei stresante. Este o strategie activă, utilizată în cazul situaţiilor potenţial reversibile. Persoana face o evaluare în plan mental a unor posibilităţi avute la îndemână, evocând eventuale succese avute în aceleaşi situaţii, contează pe suportul social, solicitând informaţii şi căutând mijloace, iar în cele din urmă elaborează un plan de acţiune.
b. Coping-ul centrat pe emoţie - are ca obiectiv reducerea tensiunii emoţionale, fără a schimba situaţia. Reprezintă o strategie pasivă, evitând confruntarea cu gravitatea situaţiei,
subiectul încercând să abandoneze tentativele de rezolvare a problemei, adoptând unele modalităţi de reacţie ce constau în negare, evitare, resemnare, fatalism, agresivitate; în acest caz avem de-a face cu situaţii fără ieşire, ireparabile (de ex., decese). Moss și Bilings (1984), dar și Headey și Wearing (1992) au demonstrat că strategiile centrate pe emoție sunt neadaptative, spre deosebire de cele centrate pe problemă. Cei care utilizează copingul activ au un nivel mai mare de satisfacție în muncă și sunt predispuși într-o mai mică măsură spre dezvoltarea simptomelor psihosomatice.
Rezultatele cercetării noastre ne permit să facem predicţii asupra strategiei de coping pe care individul tinde să o adopte, pe baza caracteristicilor personalităţii. Acest lucru poate constitui un reper extrem de util în procesul selecţiei de personal.
Astfel, tabelul 4 prezintă modelul analizei de regresie pentru alegerea strategiilor de coping centrate pe emoţie. În analiza de regresie au fost incluse diferenţele individuale, atât sub aspectul factorilor de personalitate (B, C, G, I, L, Q3), cât şi al dimensiunilor psihopatologice (Hs, D, Pd, Mf, Pa, Sc, R, MAC-R, O-H, Re, Mt, GM, PK, APS, AAS, FRS, OBS, HEA, ANG, FAM, TRT, INTR).
Tabelul 4 - Predictorii strategiilor de coping centrate pe emoţie
Model R R2 R2adj
Eroarea standard a estimării
1 ,728(a) ,530 ,493 7,15695
a Predictori: (Constant), INTR, OBS, Mf, G, Q3, B, L, O-H, C, Pa, I, MAC-R, Hs, FRS, Pd, ANG, APS, AAS, FAM, D, TRT, Mt, Re, R, PK, GM, Sc, HEA
Valoarea R=.728 ne indică o corelaţie mare între variabilele predictori şi variabila criteriu. Aproximativ 53% din varianţa strategiilor de coping centrate pe emoţie poate fi explicată cu ajutorul celor 6 factori ai chestionarului 16PF şi cele 22 de scale ale inventarului MMPI-2.
Conform datelor din tabelul 5, a fost identificată o relaţie de tip liniar între variabila criteriu şi predictori (F=14.322, p<.001).
a Predictori: (Constant), INTR, OBS, Mf, G, Q3, B, L, O-H, C, Pa, I, MAC-R, Hs, FRS, Pd, ANG, APS, AAS, FAM, D, TRT, Mt, Re, R, PK, GM, Sc, HEA
b Variabilă dependentă: coping centrat pe emoţie
Ne putem aştepta, aşadar, ca subiecţii care obţin scoruri mici la factorii B, C, L şi Q3, precum şi la scalele Pa, R, MAC-R, O-H, Re, Mt, PK, AAS, HEA, ANG şi FAM şi scoruri mari la factorii I şi G, respectiv la scalele Hs, D, Pd, Mf, Sc, GM, APS, FRS, OBS, TRT şi INTR, să fie predispuşi spre a alege strategiile de coping centrate pe emoţie (tabelul 6).
Putem, deci, considera că persoanele cu abilităţi cognitive modeste, care prezintă caracteristicile unui eu slab, respectiv imaturitate afectivă, emotivitate şi timiditate exagerată, nesiguranţă în adoptarea deciziilor importante, lipsă de toleranţă la frustrare, inconstanţă în atitudini şi interese, tind să reacţioneze la stres într-o manieră emoţională.
Aceste persoane, în condiţiile expunerii prelungite la stres, pot dezvolta diverse fobii, obsesii sau depresie, aşa cum reiese din interpretarea scalelor MMPI-2, ceea ce nu le recomandă pentru desfăşurarea unor activităţi cu grad ridicat de risc. De altfel, scorurile ridicate la scalele ANX şi FRS sunt caracteristice indivizilor care se află în situaţia de a depune eforturi pentru a face faţă unui volum mare de stres şi anxietate.
De asemenea, asocierea scorurilor mari la factorii Hs şi Pd (14/41), relevă, în interpretarea two-point code types a MMPI-2, existenţa unor simptome somatice severe, adeseori asociate cu consumul de alcool sau alte substanţe psihoactive.
Indivizii care au un control comportamental mai scăzut, dominaţi de impulsivitate şi dovedind o capacitate slabă de integrare socială să aleagă una dintre strategiile de coping centrate pe emoţie, cum ar fi: fuga de realitate, minimalizarea, autoblamarea sau căutarea semnificaţiei.
Aceste caracteristici pot fi cu uşurinţă identificate cu ocazia evaluărilor psihologice efectuate în cadrul procedurilor de resurse umane. Important rămâne, însă, faptul ca psihologul, atunci când decide asupra admiterii/respingerii unui candidat, să analizeze profilul personalităţii acestuia în ansamblul trăsăturilor care îl definesc.
În finalul studiului, au fost analizaţi determinanţii strategiilor de coping centrate pe problemă.
Astfel, în tabelul 7 este prezentat modelul analizei de regresie pentru alegerea strategiilor de coping centrate pe problemă. În ecuaţie au fost incluse diferenţele individuale semnificative, atât sub aspectul factorilor de personalitate (E, F, G, H, M, Q2), cât şi al dimensiunilor psihopatologice (Hs, D, Hy, R, Es, MAC-R, Do, GM, PK, OBS, HEA, CIN, LSE, SOD, FAM, WRK, TRT, PSYC, DISC).
Tabelul 7 - Predictorii strategiilor de coping centrate pe problemă
Model R R2 R2adj
Eroarea standard a estimării
1 ,781(a) ,610 ,583 4,73955
a Predictori: (Constant), DISC, Do, Q2, Hs, H, G, M, MAC-R, LSE, E, PSYC, F, Hy, FAM, OBS, GM, D, TRT, R, WRK, SOD, Es, PK, CIN, HEA
Valoarea R=.781 ne indică o corelaţie mare între variabilele predictori şi variabila criteriu. De asemenea, valoarea R2 relevă faptul că 61% din varianţa strategiilor de coping centrate pe problemă poate fi explicată cu ajutorul celor 6 factori ai chestionarului 16PF şi cele 19 scale ale inventarului MMPI-2.
a Predictori: (Constant), DISC, Do, Q2, Hs, H, G, M, MAC-R, LSE, E, PSYC, F, Hy, FAM, OBS, GM, D, TRT, R, WRK, SOD, Es, PK, CIN, HEA
b Variabilă dependentă: coping centrat pe problemă
Conform datelor din tabelul 8, a fost identificată o relaţie de tip liniar între variabila criteriu şi predictori (F=22.425, p<.001).
Putem afirma, aşadar, că subiecţii care obţin scoruri mici la factorul Q2, precum şi la scalele Hy, R, Es, MAC-R, PK, HEA, CIN, LSE, FAM, TRT şi DISC şi scoruri mari la factorii E, F, G, H şi M, respectiv la scalele Hs, D, Do, GM, OBS, SOD, WRK şi PSYC sunt predispuşi spre a alege ca modalităţi de orientare în coping, strategiile centrate pe problemă (tabelul 9).
Cu alte cuvinte, persoanele predominant extraverte, asertive, spontane, cu o bună
ascendenţă socială, metodice, cu o bună capacitate de concentrare şi bine integrate în colectivul de muncă, tind să opteze pentru strategiile de coping centrate pe problemă. Aceste persoane manifestă activism, siguranţă de sine în adoptarea deciziilor, optimism, conştiinciozitate şi responsabilitate. În general, preferă compania celor eficienţi, fiind adesea liderii grupului din care fac parte.
a Variabilă dependentă: coping centrat pe problemă
Indivizii care optează pentru strategiile de coping centrate pe problemă sunt preferaţi pentru domeniile considerate cu grad ridicat de risc, anticipându-se o mai bună adaptare a acestora la specificul sarcinilor de muncă (Headey & Wearing, 1992).
5. CONCLUZII
Având în vedere cele prezentate anterior, constatăm că stresul nu mai este tratat ca o dimensiune a mediului fizic (apariţia unor evenimente considerate stresante) sau în termeni de răspunsuri corelate cu stresul (mobilizare fiziologică).
Rezistenţa la stres este cel mai adecvat văzută ca un construct complex, constând din numeroase determinante aflate în interrelaţie, decât ca o simplă variabilă, care poate fi direct măsurată şi corelată cu rezultatele adaptative.
În altă ordine de idei, modelele stresului ocupaţional dezvoltate în ultima perioadă de timp au integrat achiziţiile teoriei cognitive a stresului. Numeroase modele ale stresului ocupaţional includ, ca dimensiuni, procesele de evaluare şi diferenţele individuale care moderează relaţia dintre stresori şi reacţii.
O caracteristică relevantă, identificabilă la nivelul unor modele recente ale stresului ocupaţional, este integrarea constructului într-un context mai larg, prin includerea variabilelor ce ţin de contextul macroeconomic şi de relaţia muncă-familie.
Această modificare a variabilelor reprezintă o recunoaştere a faptului că stresul este influenţat atât de caracteristicile individuale (structura de personalitate), cât şi de caracteristicile situaţionale (factori economici, sociali, politica organizaţională, sistemul de control, planificarea, salarizarea etc.). De asemenea, integrarea relaţiei muncă-familie atestă recunoaşterea faptului că solicitările şi resursele asociate cu participarea în cadrul celor două domenii - munca şi familia - afectează în mod direct starea de bine a indivizilor şi calitatea rolurilor şi performanţei în cele două domenii.
Rezultatele noastre întăresc acest lucru, caracteristicile personalităţii explicând doar o parte din varianţa determinanţilor rezistenţei psihice la stres (aprox. jumătate din varianţa impactului stresant al evenimentelor de viaţă asupra individului, precum şi din alegerea strategiei de coping). Câştigă, astfel, teren ideea că tipul de personalitate nu mai reprezintă decât o componentă dintr-un complex de factori nespecifici, care modulează răspunsul individual al organismului la agenţii etiologici. Acest complex multifactorial include, în mod obligatoriu, trăsăturile de personalitate formate pe o matrice constituţională, dobândite în cursul experienţei individului şi manifeste în planul inserţiei şi interacţiunilor sale cu reţeaua socială.
În analiza mecanismelor/modalităţilor utilizate pentru orientarea în coping, o interpretare de tipul cauză-efect este incompletă, putând genera cu uşurinţă grave erori de interpretare, care să conducă la măsuri inadecvate. Trebuiesc luaţi în considerare şi analizaţi cu atenţie o serie de factori care mediază această relaţie, având ca punct de plecare investigarea structurii de personalitate şi mergând până la determinarea acelor aspecte care ţin de specificul activităţii, contextul de muncă/caracteristicile grupului etc.
Având o exprimare în actele de comportament, cu inevitabile ajustări conjuncturale, considerăm că diferitele „tipuri” de personalitate pot să devină convergente într-un tip general, caracterizat prin vulnerabilitate faţă de stres.
Rezistenţa faţă de stres, în acest context, nu reprezintă numai o sumă algebrică a unor caracteristici ale personalităţii, care facilitează în mai mare sau mai mică măsură perceperea situaţiei sau amplitudinea reacţiei. Ea este constituită dintr-un pattern dinamic, de interacţiune a acestor trăsături stabile de personalitate, dar, adeseori, solicitate ca părţi componente ale unui comportament relativ stereotip.
Este important de semnalat faptul că direcţiile în conceptualizarea stresului ocupaţional influenţează în mod direct modul în care este gestionat stresul. Conceptualizarea stresului ca „problemă individuală”, relaţionată cu caracteristicile de personalitate sau ca ,,preocupare publică”, relaţionată, în principal, cu caracteristicile de muncă şi epidemiologia sănătăţii ocupaţionale, generează intervenţii foarte diferite în managementul stresului.
Opinăm că valoarea rezultatelor obţinute rezidă în generarea de noi ipoteze de lucru pentru studii viitoare, care să asigure fundamentarea ştiinţifică, în ultimă instanţă, a metodologiilor/procedurilor de lucru specifice, precum şi a strategiilor de personal.
Cercetarea, atât cea fundamentală cât şi cea aplicată, este în continuare indispensabilă pentru îmbunătăţirea cunoştinţelor în domeniul gestionării resurselor umane, pentru analiza posturilor, descrierea situaţiilor de expunere la riscuri psihosociale, identificarea surselor de stres şi pentru conceperea unor soluţii preventive şi tehnologii inovatoare.
Numai în acest mod pot fi furnizate argumentele şi dovezile necesare fundamentării unor decizii de personal eficiente. Priorităţile de cercetare trebuie să includă, în mod special, problemele psihosociale cu care se confruntă angajaţii în sarcinile de muncă.
Luând în considerare interacţiunile complexe existente între predictori, combinaţiile de predictori, indivizi, activităţile de muncă şi consecinţele lor pentru obiectivele organizaţionale, meritul modelului prezentat în această lucrare constă în evidenţierea complexităţii procesului de decizie în domeniul resurselor umane şi indică unele posibilităţi pentru îmbunătăţirea eficienţei în selecţia personalului din domeniile cu grad ridicat de risc.
BIBLIOGRAFIE
*** Acte normative (2006), Colegiul Psihologilor din România, Bucureşti.*** Carta Naţiunilor Unite, http://www.un.org/aboutun/charter/index.html.*** Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english/1990-1997
summits/istachart99e.htm.*** Constituţia României, (2003), Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31.10.2003,
Bucureşti.*** DEX (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers, Bucureşti.*** Dispoziţia nr. SMG-14/2002, Măsuri pentru perfecţionarea sistemului de selecţie,
cunoaştere şi asistenţă psihologică, Arhiva Secţiei Psihologie Militară, Bucureşti, 2002.
*** Dispoziţia nr. SMG-30/2006, Metodologia privind cunoaşterea şi asistenţa psihologică a cadrelor militare şi personalului civil din Armata României, Arhiva Secţiei Psihologie Militară, Bucureşti, 2006.
*** Documentul nr. 274/2002, Concepţia privind activitatea de cunoaştere, selecţie şi asistenţă psihologică în Armata României, Arhiva Secţiei Psihologie Militară, Bucureşti, 2002.
*** H.G. nr. 788 din 14 iulie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 213 din 27.05.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 721 din 9 august 2005.
*** Legea nr. 213 din 27.05.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 1 iunie 2004.
*** Legile securităţii naţionale, http://stiri.kappa.ro/doc_attach/pdf.*** Manualul NATO, Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 2001.*** Norme metodologice privind activitatea de asistenţă psihologică în MAI, nr.
149206/2006, Bucureşti. *** Ordinul nr. 257/2007 privind activitatea de psihologie în Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative, Monitorul Oficial, Partea I nr. 566 din 17/08/2007.
*** Proceduri privind desfăşurarea atestării dreptului de liberă practică, (2006), Comisia de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, Acte normative, Colegiul Psihologilor din România, Bucureşti.
*** Regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiei de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în Acte normative, (2006), Colegiul Psihologilor din România, Bucureşti.
*** Strategia de securitate naţională a României, (2006), aprobată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării prin Hotărârea nr. 62 din 17 aprilie 2006, Bucureşti, în http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf.
Aamodt, M.G. (2004). Research in Law Enforcement Selection. Boca Raton: BrownWalker Press.
Alexandrescu, Gr., Dinu, Şt., (2004), Surse de instabilitate, în Impact strategic, Editura U.N.Ap., Bucureşti.
Andreescu, A., Radu, N., (2008), Managementul profesiei şi specificitatea luptătorului antiterorist. Studiu de analiză funcţională, în „Psihologia aplicată în structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, între standardizare şi creativitate. PSHOPOL II”, Editura M.I.R.A., Bucureşti.
Băban, A. (1998). Stres şi personalitate. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.Beutler, L.E. (1985). Parameters in the prediction of police officer performance. Professional
Psychology - Research & Practice, 16, 324–335.Boncu, S., (1995), Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco-
Press, Bucureşti. Butcher, J.N., Dahlstrom, W.G., Graham, J.R., Tellegen, A., Kaemmer, B. (1989). Manual
for the restandardized Minnesota Multiphasic Personality Inventory guide. Minneapolis: University of Minnesota Press.
Buzan, B., (2000), Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău.Cazacu, A., (1992), Teorie şi metodă în sociologia contemporană, Editura Hyperion,
Interpretation Manual, Champaign: Institute for Personality and Ability Testing, Inc.Cooper, C.L., Payne, R. (1988). Causes, Coping and Consequences of Stress at Work. London:
John Wiley & Sons.Cooper, C.L., Cartwright, S. (1997). An Intervention Strategy for Workplace Stress, Journal
of Psychosomatic Research, 43 (1), 7-16.Costa, P.T., McCrae, R.R. (1992). Four ways five factors are basic. Personality and
Individual Differences, 13, 653-665.Cracsner, C.E., (2003), Elemente de psihologie militară, Editura AÎSM, Bucureşti.Cracsner, C.E., (2005), Istoria psihologiei militare româneşti, Editura Psyche, Bucureşti.Dumitrescu, O., (2002), Raporturile dintre securitatea naţională, securitatea colectivă şi
interesele internaţionale ale României, Revista Impact strategic, nr. 4-5, Centrul de studii strategice de securitate, Editura Deliana, Bucureşti.
Duvac, I., (2006), Master de psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale-oportunitate de specializare, în Cracsner, C.E., coord., Psihologie aplicată în mediul militar, vol. 1, Editura U.N.Ap. „Carol I”, Bucureşti.
Duvac, I., (2006), Managementul serviciilor psihologice din domeniul securităţii naţionale în contextul noilor provocări geopolitice, în „România în contextul politicii de securitate europeană”, vol.II, Editura A.N.I., Bucureşti.
Ferreira, M. J., (1992), Psicologia militar-algumas reflexoes retrospectivas e prospectivas, în Revista de Psicologia Militar, Numero Especial, Lisboa.
Golu, M., (2002), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
Graham, J.R. (2000). MMPI-2: Assessing Personality and Psychopathology. New York: Oxford University Press.
Green, R.L. (2000). The MMPI-2: An interpretative manual (3rd ed.). Boston: Allyn & Bacon.
Hampson, F. O., (2002), Madness in the Multitude: Human Security and World Disorder, Ontario, Oxford University Press, 2002, http://www.oup.com.
Hart, P.M., Wearing, A.J. (1995). Police stress and well-being: Integrating personality, coping and daily work experiences. Journal of Occupational & Organizational Psychology, 68, 123-134.
Hobfoll, S.E., Spielberger, C.D. (1992). Family stress: Integrating Theory and Measurement. Journal of Family Psychology, 6 (2), 99-112.
Hurrell J.J.Jr. (1995). Police work, occupational stress and individual coping. Journal of Organizational Behavior, 16 (1), 27-28.
Irimia, I., Ion, E., Chiriac, D., (2004), Curs de doctrine politico-militare, partea a VI-a, Securitate naţională şi euroatlantică, Editura U.N.Ap. „Carol I” , Bucureşti.
Janisse, M.P. (1988). Individual differences. Stress & Health, New York: Rutledge.Kobasa, S.C., Maddi, R.S., Zola, M.A. (1983). Type A and hardiness. Journal of Behavioral
Medicine, 6 (1), 41-51.Landy, F.J., Trumbo, D.A. (1980). The psychology of work behavior. Homewood, IL: The
Dorsey Press.Lazarus, R.S., Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal and Coping. New York: Springer
Publishing Co.Lazarus, R.S., Cohen-Crash, Y. (2001). Discrete Emotions in Organizational Life, Emotions
at Work. In Payne R. L.& Cooper C.I. (Eds.), Theory, Research and Applications for Management. West Sussex, UK: John Wiley & Sons Ltd.
Maslow, A.H., (1970), Motivation and Personality, Harper & Row, New York. Matarazzo, J. D., Allen, B. V., Saslow, G. & Wiens, A. N. (1964). Characteristics of
successful policemen and firemen applicants. Journal of Applied Psychology, 48, 123–133.
Miclea, M. (1997). Stres şi apărare psihică. Cluj Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
Minulescu, M. (2004). Psihodiagnoza modernă. Chestionarele de personalitate. București: Editura Fundației România de Mâine.
Pamplona, A., (1991), Psicologia militar-passado, presente e perspectivas no exercito, în Boletim, nr. 6, Revista de Psicologia Militar, Lisboa.
Perţea, Gh., coord., (2003), Psihologie aplicată în forţele speciale, Editura AÎSM, BucureştiPerţea, Gh., coord., (2004), Psihologie aplicată în forţele armate, Editura AÎSM, BucureştiPitariu, H.D. (2000). Managementul Resurselor Umane. Evaluarea Performanţelor
Profesionale. Bucureşti: Editura All Beck.Pitariu, H.D., Sîntion, F., (2002), Psihologia militară-orientări şi tendinţe la început de
mileniu, în Psihologia luptătorului, Editura Militară, Bucureşti.Popa, M., (2008), Psihologie aeronautică, Editura Universitară „Carol Davila”, BucureştI Rosenau, J. N., (1996), Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World
Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996.
Sarcinschi, Al., (2005), Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti.
Saperstein, Al.M., Complexity, Chaos, and National Security Policy:Metaphors or Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation.
Sîntion, F., (1975), Pregătirea psihologică pentru luptă în Marina Militară, în Psihicul şi realitatea câmpului de luptă, Editura militară, Bucureşti.
Sîntion, F., (1980), Introducere în psihologia Marinei Militare, note de curs, ConstanţaSmith, M., Robertson, I.T., (1993), The Theory and Practice of Systematic Personnel
Selection, (Second Edition), London: The MacMillan Press.Spector, P.E., (2000), Industrial and Organizational Psychology. Research and Practice,
New York: John Wiley & Sons, Inc.Violanti, J.M., (1992), Coping strategies among police recruits in a high-stress training
environment, Journal of Social Psychology, 132.Warr, P. , (1998), Well-being and the workplace. In D. Kahneman, E. Diener, N. Schwartz
(Eds.), Understanding Quality of Life. New York: Russell Sage.Weissberg, M., (2003), Conceptualizing Human Security, în “Swords and Ploughshares. A
Journal of International Affairs” – online version, http://www.american.edu, Spring 2003, Volume XIII, No. 1.
Zamfir, C., (1998), Calitatea vieţii, în „Dicţionar de sociologie”, Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu (coord.), Ed. Babel, Bucureşti.
Zlate, M., (2007), Tratat de psihologie organizaţional-managerială (Vol. II), Bucureşti, Editura Polirom.
![74875984 Structurile Creierului[1]](https://static.documente.net/doc/80x56/55cf94fb550346f57ba5bda6/74875984-structurile-creierului1.jpg)
