UNIVERSITATEA STEFAN CEL MARE, SUCEAVA FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARA INGINERIA PRODUSELOR ALIMENTARE

MARFURI DIN STICLÃ

Studenta:MISARCIUC ELENA-VALENTINA Grupa :IV IPA 2C

-2013-

1

Istoria milenarã a sticlei

Cea mai veche sticlă este sticla vulcanică, rezultată prin răcirea rapidă a lavei.

Diferite obiecte ca vârfuri de suliţe, topoare, oglinzi, se păstrează în diferite muzee.

Cel mai vechi obiect din sticla propriu-zisă se consideră o amuletă albastră ce a fost

găsită în Egipt şi este datată în anul 7000 î.e.n. În Egipt şi Liban au fost descoperite perle

din sticlă vechi de 5500-3400 ani.

Într-o localitate din apropierea Bagdadului s-a găsit un cilindru din sticlă

albastru-deschis, fără incluziuni sau defecte, datată la circa 2700 ani i.e.n. Calitatea

deosebită a sticlei atestă existenţa unei îndelungate experienţe şi ca atare se presupune că

în Asia sticla era cunoscută înaintea Egiptului.

Se estimează că producerea unor vase în întregime din sticlă a început cu 700 de ani

î.e.n. Atunci modelul era confecţionat din argilă nisipoasă care era înmuiat în topitură de

sticlă. Sticla ce adera la model era încălzită în flacără pentru a se distribui uniform şi a se

netezi, după răcire miezul era îndepărtat treptat.

Pe la începutul erei noastre a fost descoperit procedeul de fasonare a obiectelor

din sticlă goale în interior, prin suflare. Se pare că faptul a avut loc în Siria, dar

meşteşugul s-a răspândit repede în tot Imperiul roman. Unele surse atribuite romanilor

această descoperire. Prin anul 200 Alexandria (Egipt) era un important centru de

producţie a obiectelor din sticlă. Meşteşugul a fost preluat de Roma, unde un sfert din

locuitori trăiau de pe urmă lui.

O altă dovadă privin arta meşteşugarilor romani este aşa zisa ,,vaza de Portland”

găsită în sec. XVI lângă Roma, în mormântul uni patrician. Sticla de bază este albastră

iar peste ea este depus un al doilea strat de sticlă alb-lăptoasă modelat artistic cu semne

mitologice în relief. Acest obiect a avut o soartă ieşită din comun. După ce s-a păstrat

intactă în mormântul în care s-a găsit, timp de 14 sec., a fost cumpărată de ducele de

Portland şi expusă apoi în British Museum din Londra. Aici, în 1845, a fost spartă cu un

baston de un visitator nebun. Vasul a fost reconstituit din cioburi iar specialişti au

2

executat 2 copii foarte asemănătoare. Una din aceste copii este expusă şi în prezent în

muzeu.

În secolele I-II e.n. prelucrarea sticlei s-a dezvoltat şi pe ţărmurile portului

Euxin. La Tomis în (actuala Constanţa) au fost găsite urmele unor cuptoare de topit

sticla şi la muzeul Arheologic Constanţa sunt expuse multe vase de sticlă din acea

perioadă, variate ca formă şi dimensiuni.

În aceaşi perioadă existau ateliere de prelucrat sticlă şi în Germania, la Trier şi Köln..

Prin anul 1000 au apărut asemenea cuptoare în Boemia şi în Polonia. Dar cea mai mare

faimă o aveau produsele de sticlă din Veneţia. Aici au fost aduşi meşterii iscusiţi din

Bizanţ şi instalaţi pe insula-fortăreaţă Murano. Folosind nisip cuarţos fin imbibat cu

diferite săruri aduse din cetăţile feniciene Sidon (Liban), aceşti meşteri au reuşit să

obţină produse ce nu aveau rival în lume.

La începutul secolului I al erei noastre, un meşter roman a inventat ţeava de

suflat sticlă: o ţeavă de fier lungă şi subţire, prevăzută la un capăt cu o mică umflaturã,

iar la celălalt capăt cu o prelungire de lemn prin care se suflă aerul. La capătul ţevii de

fier se prinde un ghem de sticlă lichidă şi se suflă în ţeava. Se formează un balon de

sticlă căruia înainte de a se răci i se poate da orice formă. Aproape 2000 de ani toate

obiectele de sticlă s-au fabricat astfel. Sticlarii romani făceau vase obişnuite din sticlă

opacă, verzuie, dar şi sticlă incoloră şi slab transparentă din nisipuri albe.

Sticla colorată era cunoscută încă de egipteni dar romanii au iniţiat o artă a

sticlei colorate. Acum 1500 de ani în urmă ei ştiau să lucreze pocale parcă tăiate din

pietre preţioase: smarald, safir, opal, rubin; făceau flacoane asemănătoare ca formă şi

culoare cu lotusul, curmalele, strugurii etc. Dar nici un asemenea obiect nu se putea

compara cu renumitele cupe murrhine, care erau mai scumpe ca aurul. Aceste cupe erau

mici, fără ornamente dar frumuseţea lor se datora colritului viu şi bogat. Pereţii

murrhinei aveau o sclipire deosebită, aruncând parcă lumini de curcubeu. Acest efect se

datora faptului că, în sticla transparentă din care erau făcute, erau presărate grăunţe

multicolore din sticlă. Neron a plătit pe o murhhina 70 de talanţi, sumă cu care se puteau

3

cumpăra 300 de robi. Foarte scumpe erau şi ceştile de sticlă pentru spălatul mâinilor

(trulla), vase folosite de meseni după fiecare fel de mâncare (nu se cunoşteau

tacâmurile). La fel de scumpe erau şi diatretele, nişte pocale introduse în suporturi

dantelate de sticlă în formă de inele. Suportul nu se lipea de pocal şi nici nu se încălzea

pre mult dacă se beau lichide fierbinţi.

Până în zilele noastre nu s-au păstrat decât aproximativ zece diatrete, numai

câteva întregi. Se presupune că au fost făcute de un singur meşter artist, care a păstrat

secretul artei sale.

Secole de-a rândul Veneţia a deţinut monopolul sticlei de bună calitate şi prelucrate

artistic. Dar pentru această supremaţie, insul Murano era o adevărată închisoare în care

divulgarea secretelora sau tentativa de evadare erau pedepsite cu moartea.

În secolele XIV-XVII apare în Europa numeroase ateliere care produceau sticlă ce

începea să o concureze pe cea de Murano.

Primul document scris despre sticlă apare în cele peste 20 de tăbliţe de argilă arsă care

constituiau biblioteca lui Assurlanipal (circa 650 ani î.e.n.), găsite în micile cetăţi

asiriene Ninive (în Irak). Informaţii interesante despre sticlă a lăsat în scrierile sale şi

Pliniu cel Bătrân.

Prima ,,tehnologie”a sticlei apare în 1540 în lucrarea ,,Pirotehnia” scrisă se pare la

Veneţia de Vanaccio Biringuccio. Treptat, lucrările despre sticlă s-au înmulţit în ritm

accelerat.

Cea dintâi fabrică de sticlă cunoscută din documente în ţara noastră se află lângă

Târgovişte şi aparţinea lui Matei Voievod (1650). În Moldova, Grigore Ghica a dat un

hrisov pentru înfiinţarea unei fabrici de sticlă în satul Calugara din ţinutul Romanului

(1740). Documentele scrise atesta şi existenţa unei fabrici de sticlă din 1727 în

localitatea Belin din Crişana. În secolul XIX s-au construit numeroase fabrici de sticlă

dintre care unele funcţionează şi astăzi. Aşa sunt fabricele de la Poiana Codrului

(Maramureş) constituită în 1801, cea de la Tomeşti (Banat) din 1804, fabrica de la Avrig

4

din 1830, Pădurea Neagră 1840, Azuga 1880 şi altele. În anii 1921-1922 s-au constituit

fabricile de sticlă de la Turda şi Mediaş ce foloseau drept combustibil gazul metan.

Chimia sticlelor

Sticlele sunt un amestec de dioxid de siliciu şi silicaţi ai diferitelor metale. Sunt

materiale necristalizate (amorfe), cu rezistenţă mecanică şi duritate mare, cu coeficient

de dilatare mic. La temperaturi mai înalte se comportă ca lichidele subrăcite cu

vâscozitate mare. Nu au punct de topire definit. Prin încălzire se înmoaie treptat, ceea ce

permite prelucrarea sticlei prin suflare, presare, turnare, laminare.

Obţinere

Sticlele se obţin, în general, prin topirea în cuptoare speciale, a unui amestec

format din nisip de coarţ, piatră de var, carbonat de sodiu (sau de potasiu) şi materialele

auxiliare.

Proprietăţile fizice ale sticlelor sunt determinate de compoziţia lor. Sticla

obişnuită, sticla de sodiu are compoziţia aproximativă 6SiO2·CaO·Na2O. Se

întrebuinţeazã la fabricarea geamurilor şi a ambalajelor de sticlă. Sticla de potasiu are

compoziţia 6SiO2·CaO·K2O şi este rezistentă la variaţii de temperatură. Se foloseşte la

fabricarea vaselor de laborator. Cristalul (sticla de plumb) este o sticlă în care sodiu şi

calciul au fost înlocuiţi cu potasiu şi plumb (6SiO2·PbO·K2O) şi se caracaterizeaza prin

proprietăţi de refracţie bune şi densitate mare. Flintul şi ştrasul conţin un procent de

plumb mai mare decât cristalul. Flintul se foloseşte pentru prisme şi lentile optice. Prin

adăugarea unor cantităţi mici de Al2O3 sau B2O3 se obţin sticle rezistente la variaţii

bruşte de temperatură care se folosesc la fabricarea vaselor de laborator (sticla Jena,

Pirex sau Duran). Au o rezistenţă chimică mare şi coeficient de dilataţie mic.

5

Compozţtia chimicã a unor sticle mai cunoscute

Com

pone

nţii

Sti

cla

de

geam

Sti

cla

de

bute

lii

Sti

cla

cris

tal

Sti

cla

de

labo

rato

r

Sti

cla

de

labo

rato

r

Jena

Sti

cla

de

labo

rato

r S

ticl

a

Lin

dem

an

Sri

cal

opti

cã

cron

gre

u

Sti

cla

opt

icã

flin

t

SiO2

B2O3

BeO

CaO

MgO

BaO

PbO

ZnO

Li2O

Na2O

K2O

Al2O3

Fe2O3

As2O3

%

71,5

-

-

7,9

3,6

-

-

-

-

15,6

-

1,20

0,20

-

%

72,4

-

-

9,3

1,l

-

-

-

-

15,3

-

1,79

0,2

-

%

55,5

-

-

-

-

-

30

-

-

-

14,5

-

-

-

%

66

-

-

8

4,5

-

-

-

-

11

3

7,5

-

-

%

76

16

-

0,2

-

-

-

-

-

5,4

0,6

1,7

-

-

%

81

12

-

0,5

-

-

-

-

-

4,5

-

2

-

-

%

-

64

15,3

-

-

-

-

-

20,7

-

-

-

-

-

%

32,70

13,20

-

-

-

45,90

-

3,50

-

-

-

3,15

-

1,60

%

47

-

-

-

-

-

46,40

-

-

-

6,35

-

-

0,20

Sticlele colorate se obţin dacă, în topitură, se adaugă unii oxizi metalici de

(Fe,Co,Cr,Cu etc.), care formează silicaţii coloraţi. În industria sticlei se utilizează drept

6

coloranți un număr foarte mare de substanţe care se încadrează de obicei în trei

categorii: coloranţi ionici, coloranţi moleculari şi coloranţi coloidali.

Coloranţi ionici sunt în general oxizii metalici. Aşa de exemplu sticla roşie conţine şi

oxid de cupru I, sticla galbenă sulfat de cadmiu, sticla albastră oxid de cobalt (II), sticla

verde oxid de crom (III), sticla violetă oxid de mangan. Trioxidul de uraniu dă o culoare

galben-verde însoţită de o frumoasă fluorescenţă verde.

Coloranţi moleculari sunt reprezentaţi de seleniu care dă o culoare roz, de sulf care dă o

culoare galbenă sau galbenă-cafenie şi mai ales de sulfurile şi seleniurile diferitelor

elemente. Foarte utilizat este amestecul CdS + CdSe care dă o culoare roşie-rubinie a

cărei nuanţă depinde de raportul dintre cei doi componenţi.

Coloranţi coloidali sunt de fapt metalele care, prin tratamente termice adecvate,

sunt dispersate sub formă de soluţie coloidala imprimând sticlei culori ce depind de

dimensiunile particulelor coloidale. Astfel, aurul fin dispersat în sticlă dă o culoare

roşie-rubinie foarte frumoasă. Argintul dă nuanţe de la galben la cafeniu.

Sticlele colorate se topesc în creuzete cu capcitǎţi de ordinul sutelor de liri sau în

cuptoare mici în care temperatura, şi mai ales caracterul mediului, se pot controla

riguros. Sticlele colorate se utilizează în afara obiectelor de menaj, în numeroase

domenii importante. Mari consumatori de sticlă colorată sunt transporturile aeriene,

navele, terestre. Semnalizările luminoase în transporturi au o deosebită importantă,

culorile utilizate deobicei, fiind roşul, verde, albastru şi galben.

Sticlele colorate se utilizează şi drept filtre penru anumite radisţii, pentru

protejarea ochilor, sudorilor sau a celor ce privesc în cuptoare incandescente se

utilizează aşa-numitele sticle de cobalt dar şi alte sticle care pot reţine radicali calorici

sau ultraviolete. Filtrele colorate intră în componenţa unor aparate optice sau de analiză,

utilizate în laboratoare de fizică, chimie sau tehnică fotografică.

7

Metalizarea superficială a sticlei

Sunt cunoscute numeroase procedee de aplicare pe suprafaţa sticlei a unor

particule metalice ce-i conferă proprietǎţi optice, electrice sau decorative foarte

preţioase. Asta întrucât suprafaţa sticlei are capacitatea de a fixa puternic particule

solide.

Metalizarea superficială a sticlei se practică de sute de ani pentru obținerea

oglinzilor. Mult timp oglinzile s-au fabricat prin depunerea pe sticlă a unui strat de

amalgam de staniu (aliaj de Sn și Hg). Acest procedeu a fost părăsit deoarece amalgamul

nu este stability şi degaja în permanenţă vapori toxici de mercur. Din acelaşi motiv

aceste oglinzi se degradau relativ repede. Astăzi oglinzile se fabrică prin depunerea pe

sticla a unui strat de argint metalic. Depunerea se realizează prin reducera ionilor de

argint dintr-o sare complexă amoniacală cu ajutorul unui reducător organic (de exemplu,

acid tartric). Soluţia amoniacalǎ se obţine prin tratarea azotului de argint cu amoniac.

Atenţie deosebită se dă pregătirii suprafeţei sticlei pentru a se asigura o bună aderenţă a

argintului. În acest scop placa de sticlă se lustruieşte uşor cu un abraziv foarte fin. Se

înlătură apoi orice urmă de grăsime prin tratarea sticlei cu un degresant puternic.

Suprafaţa astfel curǎţată se spală cu apă şi se păstrează acoperită cu o peliculă de apa

distilată până la argintare.

Un alt procedeu de depunere pe sticlă a unor pelicule metalice este depunerea în vid.

Pentru această piesă de sticlă se introduce într-un spaţiu vidat în care se evaporă metalul

ce urmează să fie depus. Evaporarea se face fie introducând metalul respectiv în arc

electric, fie depunându-l pe un filament de wolfram ce poate fi încălzit la temperatura

necesară. Astfel se poate depune practic orice metal. Sunt mai multe metode folosite,

amintim o metodă relativ recentă care constă în îngroşarea suprafeţei sticlei cu picături

de metal topit. Topirea se realizează fie formând un arc electric între douǎ sârme din

metalul respectiv, fie introducând o asemenea sârmă într-o flacără oxiacetilenică. Asupra

punctului unde se topeşte metalul se îndreaptă un jet de aer comprimat care pulverizează

metalul topit şi-l proiectează pe suprafaţa sticlei şi astfel se încrustează puternic în

8

suprafaţa ei. Piese de sticlă metalizate în acest fel sunt utilizate în construcţii în scopuri

decorative. O sticlă incoloră metalizată cu Al pare argintată iar cu cupru-aurită.

Dacă pe sticlǎ se depune o peliculă de dioxid de staniu, aceasta are proprietăți

semiconductoare. Peliculele semiconductoare au multe aplicaţii în laboratoare şi în

industrie. Ele sunt utilizate mult pentru încălzirea electrică a obiectelor de sticlă sau a

conţinutului lor. Astfel, ferestrele avioanelor şi în special cele din cabina echipajului

sunt protejate pe această cale împotriva givrajului (acoperiri cu gheaţă), fenomene

curente la înălţimile de zbor ale avioanelor moderne. Pentru laboratoare, industrie sau

uz casnic se fabrică diferite vase de sticlă prevăzute cu încǎlzitoare pe bază de pelicule

semiconducatoare depuse direct pe pereţii vasului. Introducerea curentului electric se

face prin intermediul unor contacte de argint depuse pe sticlă cu ajutorul unei paste,

pentru izolarea electrică a pastei semiconducatoare se depune pe ea o a doua peliculă de

SiO2 și TiO2.

Călirea sticlei

Călirea sticlei este cunoscută cel puţin din secolul al XVIII-lea când ,,lacrima

batavica”, obţinută prin căderea unei picături de sticlă topită în apa, stârnea uimirea

tuturor. O astfel de picătură de sticlă răcită brusc rezistă la şocuri puternice, dar devine

instantaneu o pulbere fină când i se rupe codiţa subţire rămasă după desprinderea din

bucata topită. Călirea a fost aplicată industrial în 1930 pentru obţinerea plăcilor de sticlǎ

cu rezistenţă mărită, numită ,,securit”.

Prin călire creşte rezistenţa sticlei şi aceasta se datoreazǎ unor eforturi de

conpresiune în sfaturile superficiale ale plăcii, care compensezǎ apoi o parte din

eforturile de tracţiune ce apar sub influenţa solicitărilor mecanice. Valoarea tensiunilor

de conpresie, respectiv rezistenţa mecanică a sticlei călite, este influenţată de

temperatura de la care începe răcirea şi viteza de răcire.

Călirea se aplică industrial pe scară largă la fabricarea parbrizelor şi a celorlalte geamuri

pentru autovehicule.

9

Sticla plană-cel mai răspândit produs din sticlă

Ochiurile de sticlă de la ferestre au fost folosite şi apreciate de oameni

începând de acum 2000 de ani. Ele au devenit însă accesibile abia la sfârşitul secolului

trecut. Cele mai vechi procedee se bazau pe turnarea sticlei într-o ramă ce delimita şi

dădea formă plăcii de sticlă. Se obţineau astfel plăci groase cu suprafeţe nu prea netede.

Imposibilitatea de a obţine plăci mari de sticlă a dus probabil la inventarea tehnicii

vitraliilor care au permis închiderea cu sticlǎ a marilor ferestre ogivale. În acest scop se

suflă sticlă topită sub forma unei bǎşici de dimensiuni convenabile ,după desprinderea

acesteia se rotea rapid vergeaua şi sticla capătă forma unui disc. Din aceste discuri sau

bucǎţi tăiate de discuri se confecţionau vitraliile. Procedeele s-au perfecţionat continuu.

Din dorinţa de a obţine oglinzi de dimensiuni mari s-au pus la punct procedee de

laminare a sticlei. Sticla obţinută prin laminare trebuie şlefuită şi lustruită pentru că

suprafeţele să fie netede şi paralele. Șlefuirea se face cu o suspensie de nisip în apă şi

folosind discuri grele de fontă care se rotesc. Lustruirea se face asemănător dar cu

discuri acoperite cu pâslă şi pulbere fină de Fe2O3. Procedeul este folosit la fabrica de

geamuri de la Scăieni.

Din 1959 se produce sticlă plană prin procedeul numit al ,,sticlei plutitoare” (procedeul

Pilkington).

În acest procedeu topirea şi laminarea se face prin aceleaşi operatii doar că placa de

sticlă laminată este condusă pe suprafaţa unei băi de metal topit (Sn sau aliaje) încălzit la

temperatură ridicată. Sticla moale intră în contact cu suprafaţa metalului topit; se

netezeşte perfect suprafaţa superioară, încălzită cu ajutorul unei flǎcǎri se netezeşte

datorită acţiuni tensiunii superficiale (,,lustruirea la foc”). Placa de sticlă, avansând pe

baia de metal, se răcoreşte şi este trecută apoi în cuptorul de recoacere. Suprafeţele apar

perfect netede, fără a fi nevoie de şlefuire.

10

Geamurile moderne

Pentru a asigura în locuinţe accesul luminii soarelui şi confortul maxim, sticla

trebuie să fie termo-şi fonoizolantǎ. Proprietaţile izolante termic şi fonic se realizează de

obicei închizând între 2 plăci de sticlă un strat de aer (ferestre duble). În cazul clădirilor

moderne în care sticla formează pereţi întregi se foloseşte un sortiment relativ nou de

geamuri, numite comercial termopan. Geamurile termopan sunt de fapt nişte panouri

formate din doua sau mai multe plăci de sticlă prinse între ele fie prin sudură , fie prin

lipire de rame, care închid între ele straturi de aer uscat, termo-şi fonoizolant. Panourile

se fixează direct în zidire şi pot avea dimensiunile cele mai diferite, în funcție de

construcţie. Grosimea stratului de aer trebuie să fie de maximum 4cm pentru ca stratul

de aer să se comporte laminar. Au o mare rezistentă mecanică şi calitǎţi izolante (fonice

sau termice) corespunzătoare grosimii stratului de aer. Pentru reglarea cantitǎţii de

luminǎ panourile sunt prevăzute plăcile de jaluzele de aluminiu ce fi manevrate din

exterior. Pentru interiorul sǎ nu fie vizibil , se pune un strat de de (1-1,25mm

grosime). Geamul termoabsorbant are în compoziţe oxizi care absorb intens radiaţiile

inflarosii (Feo). Aceste geamuri sunt şi la noi. Pot opri 80% din radiatiile calorice-

numai 40% din cele vizibile. Acelaşi efect care are pe o depunere a unei pelicule

metalice semitransparente.

Sticla de siguranţă este sticla care prin spargere nu dă cioburi periculoase şi se foloseşte

în special în mijloacele de transport. În toată lumea se produc trei tipuri de sticlă de

siguranţă: sticlă armată, sticlă triplex, sticlă călită (la noi-securit). Sticla armată conţine

în grosimea ei o reţea de sârmă de fier cu ochiuri pătrate hexagonale sau altă forma, care

în momentul spargerii impidica desprinderea cioburilor şi căderea plăcii din rama în care

este fixată. Se foloseşte la acoperirea haleleor industriale şi la construcţia pereţilor

laterali. Plasa metalică se poate introduce între valţurile unei maşini moderne de

laminare continuă a sticlei, dar sunt şi alte procedee. Uneori firele metalice înglobate în

sticlă sunt folosite ca rezistenţe electrice cu ajutorul cărora se încălzesc geamurile

avioanelor pentru evitarea depunerilor de gheaţă. ridicate, se prefera raşinile fenol-

11

formaldehidice, pentru rezistenţe mecanice mari se folosesc raşini epoxi-fenolice iar

proprietaţile electrice bune cu raşini polimetil-siloxanice.

Sticla triplex este formată, în principiu, din două plăci de sticlă lipite pe un material

transparent care, la spargere reţine cioburile şi nu lasă geamul să iasă din ramă. În

prezent se folosesc folii de butafol care aderă bine pe sticlă. Triplexul are rezistenţă

mecanică mare, dar este cel mai scump sortiment de sticlă plană.

Plăcile securit, cele mai utilizate în transporturi, se obţin prin călirea sticlei. Plăcile

agăţate de nişte dispozitive speciale (de obicei verticale), sunt încălzite în cuptoare

electrice până la aproximativ 600°C. După câteva minute sunt scoase şi răcite repede cu

jeturi de aer. Rezistenţă mecanică la incovoire creşte de 5-8 ori faţă de cea a sticlei

necalite iar la spargere formează cioburi sub formă unor grăunţe cu muchii şi colţuri

rotujite, nepericuloase pentru călători. Un dezavantaj îl constituie zgomotul puternic

produs la spargerea geamului securit. Acest zgomot îi poate surprinde pe şoferi şi le pot

distrage atenţia de la trafic.

Fibrele de sticlă

Fibrele şi produsele din sticlă, cele mai uimitoare produse obţinute din sticlă, au

intrat de mult în practica industrială, având numeroase utilizări curente. Una din cele

mai simple metode de obţinere a fibrelor de sticlă este tragerea lor din baghete. Dacă o

baghetă menţinută în poziţie verticală este încălzită până la topire la capătul inferior, se

formează la un moment dat o picătură de sticlã topită. Picătura tinde să se desprindă de

baghetă, antrenând după sine un fir de sticlă. În cazul când firul este înfăşurat pe un

tamburul ce se roteşte, tragerea firului poate continua vreme îndelungată, obtinundu-se

un fir lung. Industrial se folosesc instalaţii în care tragerea se face din 100 de baghete

care avansează treptat spre zona de topire, antrenate de 2 valţuri prin care trec. Sunt şi

alte procedee care folosesc principiul tragerii firelor de sticlã prin filiera (orificii de 1-

2mm diametru) prin care pătrunde sticla fluidă.

12

Fibrele de sticlă au o rezistenţă mecanică mare, pe care o păstrează până la

cca. 250°C. De asemenea au o stabilitate chimică bună şi o greutate volumetrică mică.

De mare utilitate sunt proprietãţile izolate, termice şi fonice ale fibrelor de sticlã. pentru

case. Izolaţiile termice pe baza de vatã de sticlã sunt mult utilizate; la fel plãcile

şi ,,saltelele” prinse între douã reţele de sârmã. Ele sunt utilizate la izolarea termicã a

conductelor ce transportã fluide calde sau cele ce trebuie ferite de îngheţ, a cazanelor cu

aburi, a unor cuptoare sau a unor instalaţii din industria chimicã. Fibrele de sticlã şi-au

gãsit utilizãri în izolarea termicã a navelor cosmice şi la realizarea unor sisteme de

protejare a lor împotriva încãlzirii excesive la reîntâlnirea în atmosferã. Izolarea fonicã

gãseşte în vatã şi ţesãturile din sticlã materialele ideale care absorb intens sunetele, sunt

uşoare, neinflamabile.

Ţesaturile simple din fibre de sticlã impregnate cu bitum sunt folosite pentru izolaţii

hidrofuge foarte durabile.

Sticla opticã

De mult timp sticla este un material optic consacrat. Aceasta pentru cã sticla

cumuleazã câteva proprietãţi fizice şi tehnologice preţioase. Se pot obţine cantitãţi mari

de sticlã perfect omogenã din punct de vedere optic (transparenţa, indice de refracţie,

dispresia); variaţia compoziţiei poate duce la modificari ale proprietãţilor optice,

rezistenţa sticlei la diferiţi agenţi externi.

Sticlele optice se grupeazã în doua mari categorii care diferã între ele prin conpoziţie,

dar mai ales prin valorile constantelor optice.

Sticla cron (crown) care este o sticlã silico-calco-sodicã, ce mai conţine suplimentar

diferite proprietãţi de alţi oxizi sau fluoruri (BaO, P2O5, Al2O3, NaF, KF, La2O3, etc.).

Sticla cron are indicii de refracţie mici si dispersii mari. Sticlele flint conţin un procent

ridicat de oxizi ai metalelor grele (TiO2,CdO,La2O3,Bi2O3) Ele au indicii de refractie

ridicati si dispresii mici.

13

Instrumentele optice moderne necesita sticle cu o mare varietate de indicii de refractie

pe cand dispresia, le este necesara doar in spectroscopie.

Fibrele optice

Fibrele din sticlã şi-au gãsit o aplicare neaşteptatã în opticã şi se bazeazã pe

proprietatea acestor fibre de a conduce lumina de-a lungul firului de sticlã cu foarte

puţine pierderi. Când firul este drept, lumina se transmite în linie dreaptã. Dacã firul este

îndoit, lumina urmeazã toate ondulaţiile datoritã reflexiilor totale repetate care au loc la

suprafaţa de separare sticlã-aer. În felul acesta lumina poate fi condusã la distanţe mari.

Aplicaţiile au devenit interesante numai dupã ce s-au folosit fibre de sticlã extrem de

subţiri înmãnuncheate într-un fascicol de grosimea necesarã şi care poate fi indoit cu

uşurinţã. Se practicã uneori vopsirea acestora la exterior cu negru, pentru a evita trecerea

parazitã a luminii între fibre. Astfel s-au putut transmite imagini prin cablu din spaţii sau

încãperi greu accesibile şi în care existã condiţii periculoase. S-a pus la punct un aparat

care permite vizionarea şi fotografierea unor imagini transmise de un fascicol de fibre de

1,25mm diametru şi de circa 1m lungime. Aparatul se foloseşte în medicinã pentru

vizualizarea interiorului stomacului dupa ce pacientul a înghiţit capãtul cablului optic.

Imaginea totalã, deşi micã este foarte clarã şi precisã. Existã posibilitatea ca un astfel de

dispozitiv, introdus printr-o venã, sã observe starea de funcţionare a inimii.

Printre aplicaţiile fibrelor optice se numarã şi laserele. Laserul este un dispozitiv care

realizeazã emisia stimulatã a luminii. În mare, principiul emisiei stimulate a luminii

poate fi descris astfel: unii electroni din învelişul electronic al unor anumiţi atomi sunt

determinati sã treacã pe un nivel energetic superior iar apoi sã revinã simultan pe

nivelele iniţiale, emiţând diferenţe de energie sub formã de luminã cu o anumitã lungime

de undã. ,,Ridicarea” electronilor pe un nivel superior se realizeazã iradiind atomii

respectivi cu lumina de o lungime de undã aleasã astfel încat sã corespundã cu diferenţa

de energie dintre cele douã nivele. Revenirea electronilor pe nivelele energetice

14

inferioare, însoţitã de emisia luminii este stimulatã tot de iradiere cu lumina de o altã

lungime de undã (ce dã electronilor impulsul iniţial).

În realizarea laserelor, sticla reprezintã mediul transparent în care atomii aleşi în funcţie

de lungimea de undã a luminii ce trebuie emisã şi de particularitãţile învelişului de

electroni, sã fie înglobaţi într-o anumitã concentraţie.

Pe baza proprietãţilor ei optice, sticla se foloseşte în executarea semnelor de circulaţie

care strãlucesc puternic când sunt iluminate de farurile autovehicolelor, devenind astfel

vizibile în timpul nopţii. În acest scop se folosesc bile de sticlã de mici dimensiuni.

Astfel se valorificã proprietatea corpurilor sferice de a reflecta practic întreaga cantitate

de luminã incidentã în direcţia din care sunt iluminate. Aceste bile se aplicã pe placa

semaforului rutier deasupra unui polimer alb sau colorat.

Proprietãţile sticlei

Proprietãţile fizice, fiziomecanice şi chimice ale sticlei caracterizeazã

comportarea produselor din sticlã la diferite solicitãri din procesul de

utilizare.Proprietãţile fizice sunt: masa specificã, proprietãţile termice, optice şi

electrice.

Masa specificã variazã între limite largi, de la 2-8 g/3cm în funcţie de compoziţia

chimicã şi de viteza de rãcire. Astfel, sticlele cu un conţinut ridicat de oxizi ai metalelor

grele (PbO, BaO), au densitãţi mari, precum şi cele rãcite lent (sunt mai grele) faţã de

produsele cãlite (rãcite rapid), la aceeaşi compoziţie chimicã.

Proprietãţile termice sunt exprimate prin conductibilitatea termicã, dilatarea

termicã şi stabilitatea termicã. Conductibilitatea termicã a sticlei este redusã, sticla fiind

consideratã un izolator termic. Valoarea conductibilitãţii termice cuprinse între 0,3…1,20/ mhkcal C variazã în funcţie de compoziţia chimicã, şi anume creşte odatã cu creşterea

conţinutului în oxizi cum sunt: trioxidul de bor ( 32OB ), oxidul de magneziu (MgO), de

calciu (CaO) şi de sodiu ( ONa2 ).

15

Dilatarea termicã a sticlei este redusã; coeficientul de dilatare este mai mic decât

al metalelor. Compoziţia sticlei influenţeazã marimea coeficientului de dilatare termicã,

şi anume acesta este mai mic când sticla are un conţinut bogat în bioxid de siliciu şi

anhidrida boricã; conţinutul de oxizi de sodiu sau de potasiu mãreşte coeficientul de

dilatare termicã al sticlei. Cu cât coeficientul de dilatare este mai mic, cu atât rezistenţa

sticlei la şocul puternic este mai mare.

Stabilitatea termicã (rezistenţa la şoc termic) reprezintã capacitatea sticlei de a

rezista la variaţii mari şi rapide de temperaturi, fãrã sã se distrugã. Valoarea stabilitãţii

termice a sticlei este direct proporţionalã cu dilatarea şi cãldura specificã. De asemenea,

rezistenţa la şoc termic este redusã când grosimea pereţilor produselor din sticlã este mai

mare (datoritã prezenţei tensiunilor interne) sau când produsele prezintã zgârieturi şi

defecte de topire.

Proprietãţile optice mai importante sunt: transmisia, absorbţia, dispersia, refracţia

şi reflecţia razelor de lumina.Transmisia luminii, exprimatã prin coeficientul de

transmisie, T (raportul dintre fluxul luminos transmis şi fluxul luminos incident), este cu

atât mai mare cu cât transparenţa sticlei este mai bunã.

Absorbţia luminii, exprimatã prin coeficientul de absorbţie A (raportul dintre

fluxul luminos absorbit şi fluxul luminos incident), este invers proporţionalã cu

transmisia. Când razele de luminã sunt absorbite parţial sau total, sticla poate fi

translucidã, respectiv opaca.

Indicele de refracţie reprezintã raportul dintre viteza de deplasare a unei

oscilaţii electromagnetice de o anumitã lungime de undã, în aer şi în material de studiat

(sticla). Diferenţa dintre indicii de refracţie ai sticlei pentru doua lungimi de undã

diferite se numeşte dispersie. Indicele de refracţie este dependent de natura oxizilor şi de

proporţia în care se gãsesc în compoziţia sticlei.

Astfel, oxizii de plumb, de bariu, de zinc, de magneziu şi de titan mãresc indicele de

refracţie al sticlei. Indicele de refracţie are o anumita importanţã pentru sticla opticã.

16

Aceasta este de douã feluri: flint cu indice de refracţie mare şi coeficient de dispersie

mic şi crown cu indice de refracţie mic şi coeficient de dispersie mare.

Reflexia luminii se exprimã prin coeficientul de reflexive R (raportul dintre fluxul

luminos reflectat şi fluxul luminos incident). Sticla obişnuitã de geam are R=4%. În

cazul sticlei optice, reflexia trebuie sã fie micã, pentru a nu se micşora intensitatea

luminii care trece prin lentile. De aceea se aplicã pe suprafaţa sticlei anumite pelicule de

substanţe cu indice de refracţie mai mic decât al sticlei, pentru a micşora coeficientul de

reflexive (lentilele aparatelor de fotografiat).

Conductibilitatea electricã a sticlei este micã la temperatura mediului, de aceea

sticla se încadrezã în categoria izolatorilor electrici. Conductibilitatea electricã creşte

când conţinutul de oxizi alcalini este mai mare şi când este supusã cãlirii.

Proprietãţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, fragilitatea, rezistenţa la tracţiune,

la compresiune şi la încovoiere.

Duritatea este importantã atât în timpul utilizãrii, când este supusã operaţiilor de

zgâriere, afectându-se aspectul şi rezistenţa mecanicã, cât şi în timpul prelucrãrii (tãierii,

şlefuirii, polizãrii). Duritatea sticlei este cuprinsã între 5-7 unitaţi pe scara de duritate

Mohs şi variazã în funcţie de compoziţia chimicã. Sticla cu conţinut ridicat de bioxid de

siliciu, anhidrida borica şi cu oxizi alcalino-pamantoşi are o duritate mare, iar cea care

are un conţinut ridicat de oxizi alcalini şi de oxid de plumb (cristal) are o duritate micã.

Fragilitatea sau rezistenţa la şoc mecanic este o proprietate negativã a sticlei, din care

cauzã îi limiteazã utilizãrile. La acesta nu contribuie numai compoziţia chimicã

(borosilicaţii determinã o fragilitate mai micã, pe când oxizii alcalini de sodiu şi potasiu

ca şi oxidul de plumb mãresc fragilitatea), ci şi în prezenţa tensiunilor interne.

Fragilitatea se poate ameliora prin tratamente termice.

Rezistenţa la tracţiune a sticlei obişnuite este de 30-100 2/ mmN , în schimb

rezistenţa la compresiune este de 500-2000 2/ mmN , ceea ce înseamnã cã este mult mai

mare faţã de a altor materiale. Conţinutul în bioxidul de siliciu, oxid de aluminiu, de

magneziu mãresc rezistenţa la compresiune a sticlei.

17

Proprietãţile chimice exprimã comportarea sticlei la acţiunea distructivã a apei, acizilor,

bazelor, sãrurilor şi a gazelor din atmosferã.

Acţiunea prelungitã a apei determinã formarea pe suprafaţa sticlei a unui strat de

hidroxizi alcalini, datoritã combinãrii componenţilor bazici ai sticlei (oxizilor alcalini)

cu apa. Acest strat fiind higroscopic continuã sã absoarbã apa din atmosferã,

producându-se treptat, degradarea sticlei.

În urma reacţiei hidroxizilor cu bioxidul de carbon din atmosferã se formeazã carbonaţi,

care au o acţiune şi mai puternicã de degradare a sticlei. Stabilitatea sticlei faţã de apa se

îmbunãtãţeşte prin creşterea conţinutului de bioxid de siliciu şi a oxidului de aluminiu.

Dintre acizii minerali, numai acidul fluorhidric atacã sticla, ceilalţi au o acţiune

asemãnãtoare apei. În schimb, bazele solubile atacã sticla dupã o anumitã perioadã de

timp. Rezistenţa la baze creşte când proporţia de oxid de calciu se mãreşte. Stabilitatea

chimicã are importanţã pentru sticla de laborator, pentru articole de menaj şi construcţii,

sticla opticã etc.

Defectele mãrfurilor din sticlã şi cauzele apariţiei lor

Defectele produselor din sticlã pot fi clasificate dupã cauzele apariţiei lor în:

defecte de topiturã, de fasonare, de recoacere, de cãlire, de finisare, defecte din operaţiile

de manipulare, transport şi depozitare.

1. Defectele de topiturã apar sub formã de incluziuni diferite în masa sticloasã, defecte

de culoare şi stabilitate necorespunzãtoare.

Incluziunile de gaze în sticlã sunt datorate afinãrii necorespunzãtoare şi apar de

regulã în formã sfericã, cu diametre de marimi diferite (0,3…0,8 mm);

Incluziunile de sticlã în sticlã sunt cauzate de neomogenitatea compoziţiei

chimice a masei sticloase şi apar sub formã de dungi fine, sau mai pronunţate, de valuri

sau perle (picturi vizibile de sticlã în sticlã).

Incluziunile de particule solide nevitroase sunt determinate de materii prime

netopite şi apar sub formã de pietre, noduri care au contur distinct în masa sticlei. Ele

pot afecta, prin marimea lor, rezistenţa termicã şi mecanicã a sticlei.

18

Defectele de culoare sunt datorate utilizãrii unor cantitãţi prea mici sau prea mari de

decoloranţi şi se manifestã ca sticla cu nuanţe verzui, în primul caz, sau ca sticla cu

nuanţe roz, în cel de-al doilea caz care apare mai rar.

Stabilitatea chimicã necorespunzãtoare are drept cauzã folosirea unei cantitãţi

necorespunzãtoare de stabilizanţi, şi se manifestã printr-o rezistenţã micã la acţiunea

apei la acizi sau la alcali.

2. Defectele de fasonare sunt abateri de la forma, dimensiuni, capacitate, masã şi

integritate.

Defectele de formã sunt abateri de la secţiunea circularã a unor produse, de la axa

verticalã de simetrie, planul orizontal al suprafeţei de sprijin şi sunt denumite astfel:

ovalitate, conicitate, deformare, curburã etc.

Defectele de dimensiuni, capacitate şi masa sunt datorate nerespectãrii limitelor

de toleranţã prescrise ale caracteristicilor respective, în operaţiile de fasonare.

Defectele de integritate sunt datorate unor surplusuri de masã sticloasã

(proeminente), disconuitãţi ale suprafeţei sau lipsuri din suprafaţa produselor şi apar sub

formã de: lipituri, zgârieturi, fisuri, crãpãturi, stirbituri, crestari, nervure, bavuri, brazdãri

etc.

3. Defecte de recoacere şi cãlire

Defectele de recoacere sunt tensiunile interne şi variaţiile de culoare care apar

datoritã nerespectãrii curbei de recoacere, respectiv a parametrilor procesului de

recoacere şi cãlire.

4. Defectele de finisare pot apãrea în operaţiile de şlefuire, polizare, matizare, decorare.

Defectele de slefuire sunt determinate de executarea incompletã a operaţiei de

şlefuire sau de şlefuirea prea adâncã. Ele apar sub formã de: slif incomplet, slif înterupt,

perete pãtruns la şlefuire, slif zgâriat.

Defectele de polizare sunt datorate neuniformitãţii granulaţiei materialului abraziv

cu care se executã polizarea şi se manifestã sub forma unor zgârieturi sau matizãri ale

suprafeţelor.

19

Defectele de matizare apar atunci când operaţia de matizare nu se executã

corespunzãtor. Din aceastã cauzã apar suprafeţe incomplete matizate sau neuniform

matizate.

Defectele de decorare sunt determinate de nerespectarea modelului de referinţã şi

utilizarea unor materii colorate cu vâscozitate necorespunzãtoare. Din aceastã cauzã apar

asimetrii ale elementelor de decor sau scurgeri de colorant.

5. Defecte din timpul manipularii, depozitãrii şi transportului

Valoarea suprafeţei şi variaţia proprietãţilor optice apar datoritã hidrolizei sticlei

la contactul îndelungat cu umezeala şi se manifestã prin alterarea suprafeţei produselor

şi anume: schimbarea luciului, a transparenţei şi a indicelui de refracţie.

Zgârieturi, fisuri şi ştirbituri apar atunci când nu se respecta regulile de

manipulare, transport şi depozitare şi se manifestã prin apariţia unor discontinuitãţi pe

suprafeţele produselor sau lipsuri din masa acestora.

Verificarea calitãţii mãrfurilor din sticlã pentru menaj

Principalele caracteristici care se verificã sunt: aspectul, culoarea, stabilitatea

suprafeţei de sprijin, ovaleitatea, dimensiunile, capacitatea şi masa, rezistenţa la şoc

termic, prezenţa tensiunilor interne.

Aspectul şi culoarea se verificã vizual prin compararea produsului analizat cu un

produs de referinţã considerat etalon. La produsele din sticlã incolore nu se admit nuanţe

verzui sau roz, iar la produsele din sticlã coloratã nu se admit variaţii de culoare. În

cazul produselor comercializate în servicii, nu se admit variaţii de culoare la piesele

componente.

Verificând aspectul se urmãreşte prezenţa defectelor de topiturã şi de finisare, se

constatã privind sticla în lumina transmisã; defectele de forma (fasonare) se constatã

aşezând produsul pe o suprafaţã planã şi urmãrind abaterile fatã de simetrie a produsului

precum şi cele ale suprafeţei de sprijin faţã de suprafaţa orizontalã.

20

Ovalitatea în cazul produselor cu secţiune circularã se verificã prin mãsurarea a

douã diametre perpendiculare şi se calculeazã diferenţa dintre ele. De exemplu: la

pahare mici cu capacitatea de panã la 80 3cm , diferenţa dintre douã diametre nu trebuie

sã fie mai mare de 1 mm, iar pentru celelalte pahare pânã la 1,5 mm.

Rezistenţa la şoc termic se verificã prin introducerea produselor din sticlã,

încãlzite în prealabil cu apã la temperaturi de fierbere, într-o baie cu apã rece la

temperaturi de 020 C. Se examineazã apoi produsele pentru a se constatã apariţia

eventualã a fisurilor. În cazul în care acestea nu apar, produsul prezintã rezistenţa la şoc

termic.

Tensiunile interne se pun în evidenţã cu ajutorul polariscopului (aparat optic care

indicã prezenţa tensiunilor interne în produsele de sticlã). Se admit uşoare variatii de

culoare faţã de culoarea iniţialã (violetã) a câmpului vizual al polariscopului.

21

Procesul tehnic de executare a sticlei

22

Tipurile de sticla

STICLA FLOAT:

23

Geamul float - obtinut prin procedeul de flotare a unei benzi de sticla pe o baie metalica, se obtine o sticla cu fete perfect plane cu transparenta nedistorsionata de neregularitatile suprafetei. Tehnologia “float”  sta la baza producerii tuturor tipurilor de sticla prezentate in continuare.

STICLA FLOAT CLARA:

O sticla incolora, clara, cu mare capacitate de transmitere a luminii.

STICLA COLORATA IN MASA:

Se obtine prin adaugarea de oxizi metalici, in masa sticlei, in timpul topirii. Culori uzuale: bronze, gri, verde, albastru. Densitatea de culoare si transmisia de lumina depind de grosimea sticlei: aceastea scad odata cu cresterea grosimii sticlei. Culoarea duce la o absorbtie mare a energiei solare, impiedicind patrunderea ei excesiva in interior.

STICLA REFLECTORIZANTA:

Avand calitati de reflectare a radiatiei vizibile si/sau a radiatiei infrarosii, sticla reflectorizanta este obtinuta prin aplicarea unei pelicule de oxizi metalici pe suprafata sticlei. Stratul de oxizi poate fi aplicat atat pe sticla clara cat si pe sticla colorata in masa. Pelicula de oxizi este foarte rezistenta si stabila. In functie de orientarea peliculei se poate obtine un effect de “culoare” ( pelicula spre interiorul cladirii) sau de “oglinda” (pelicula spre exteriorul cladirii).

STICLA CU ACOPERIRE DE JOASA EMISIVITATE (Low E):

24

Este o sticla monolitica cu un strat de oxizi metalici depus prin procedeu electromagnetic pe una din suprafetele geamului float. Aceasta pelicula  poate fi “dura” (hard) sau “moale” (soft). Geamul Low E soft poate fi utilizat doar pentru geamuri termoizolante, cu stratul orientat intotdeauna spre interiorul geamului pentru a se evita deteriorarea sa.  Folosirea sticlei LowE ridica substantial proprietatile termoizolante ale geamului, reducind transferul termic (se reduc pierderile de caldura iarna si acumularile de caldura in timpul verii), permitand in acelasi timp un inalt grad de transmisie luminoasa in interior.

STICLA LAMINATA:

Produsa din doua sau mai multe foi de sticla unite (in conditii speciale de temperatura si presiune) printr-o folie de polivinil butiral (PVB) avand dimensiuni standard de 0,38 mm; 0,76 mm; 1,52 mm, sau mai mare, in functie de cerinte). In caz de spargere, avantajul folosirii sticlei laminate consta in faptul ca, fragmentele de sticla vor ramane lipite de folie evitand accidentarile. Geamurile laminate prezinta rezistenta marita la indoire sau spargere.Domenii de utilizare: ferestre, usi, cupole, tavane, acoperisuri, copertine vitrate, pereti despartitori, balustrade, pardoseli, trepte, vitrari spatii cu risc (sali de sport, scoli, gradinite, spitale, etc.), vitraje antifonice, adaposturi pasageri (gari, statii transport in comun) si parapeti.

STICLA SABLATA:

25

Este o suprafata mata, obtinuta dintr-un geam transparent sau colorat, peste care se sufla un jet de nisip fin cu ajutorul aerului comprimat. Sticla sablata cu model se realizeaza folosind un sablon cu un desen asezat pe geamul transparent care se sableaza.

STICLA ORNAMENTALA:

Este destinata atat cladirilor cu arhitecturi speciale, cat si tamplariei pentru interior. In cursul procesului de fabricatie, sticla este supusa la trecerea printre doi cilindri de laminare dintre care unul este gravat cu un motiv. Astfel una din fetele sticlei va fi imprimat in relief rezultand un geam cu o transluciditate mai mare sau mai mica, in functie de model. Puteti alege dintr-o foarte mare gama de modele de geam ornamental.

OGLINZI:

Geam  acoperit cu un strat de argint si cupru, protejat cu doua straturi de lac vernis.

STICLA SECURIZATA:

Sticla securizata este obtinuta prin incalzirea sticlei intr-un cuptor de securizare pana la cca 700gradeC, urmata de racirea brusca. Prin acest procedeu se echilibreaza tensiunile din interiorul sticlei, ceea ce ii confera calitatile specifice sticlei securizate: geamul este solid in cazul unui impact mecanic puternic.Capacitate mare de rezistenta la soc mecanic.Stabilitatea la diferente de temperatura: 200 K fata de 40 K la float normal.In caz de spargere, sticla securizata se descompune in bucati foarte mici anuland riscul unor accidentari. Pot fi securizate toate tipurile de sticla , cu grosimi intre 4-19mm. Geamul securizat nu mai poate fi modificat prin taiere, slefuire, gaurire,etc.

STICLA EMAILATA:

Este o sticla opacizata (culori RAL) si securizata, cu rolul de a masca anumite elemente ale constructiei (zone de parapet). Sticla se securizeaza pentru a rezista stresului termic datorat apropierii de elementele de constructie.

26

STICLA CELULARA:

  Material izolant termic si hidro, sticla celulara este prelucrata cu uşurinţa prin taiere sau perforare, nu se fărâmiţează si nu se crapă in timpul prelucrării.

CALITA ŢI UNICE

Sticla celulara este un material izolant extraordinar. Un bloc cu grosimea de 120 mm de sticla celulara are aceleaşi calităţi cu un perete gros de 950 mm din cărămida si are un coeficient de conductivitate termica de la 0,035 pana la 0,080 W/(m*k) in funcţie de temperatura de utilizare, care poate varia de la -200 la +500 grade C.

27

Sticla celulara este ecologica si sigura in caz de incendiu, deoarece nu arde, nu elimina gaze toxice datorita componentei anorganice. In schimb vata minerala, polistirenul si poliuretanul conţin elemente organice de legătura care elimina substanţe toxice, mai ales la încălzire.

Blocurile din sticlă celulară nu îşi modifică structura şi nu se topesc chiar şi la temperaturi foarte înalte

Blocurile din sticlă celulara sunt un termoizolant de excepţie.

Sticla celulara– un material durabil

Caracterul închis al celulelor de sticla asigura materialului impenetrabilitate la vapori si umiditate. Datorita constantei conductivităţii termice si durabilităţii, rezistentei foarte înalte la vânt timp de zeci de ani, termenul de valabilitate, conform calculelor ar fi aproape 100 ani.

28

Structura celulara durabila permite utilizarea materialului la izolarea suprafeţelor cu trafic intens, nu permite exfolierea, este rezistent la tasare, la corozie, nu putrezeşte si nu se umfla fiind rezistent la rozătoare si mucegai (igrasie).

Sticla celulara se leagă foarte uşor cu alte materiale de construcţie cum ar fi: ciment, ipsos, beton, piatra, cărămida, faianţa, gresie, metal. La aplicarea ei pe suprafeţe cu silicat (ciment, ceramica), cărămida silicat, sunt utilizate compoziţii adezive modificate

29

Vitraliu

30

Obiecte din sticla

caramida din sticla

31

produse decorative

32

CUPRINS

Istoria milenarã a sticlei Chimia sticlelor…...……………..…………………..2 Metalizarea superficialã a sticlei……...……………3 Cãlirea sticlei………...………………………………4 Sticla planã……………………………...………...…5 Geamurile moderne………. ……………………….6 Fibrele de sticlã……………………………………...7 Sticla opticã………………………………………….8 Fibrele optice………………………………………...9 Proprietãţile sticlei………………………………...10 Defectele mãrfurilor din sticlã şi cauzele apariţiei

lor…...........................................................................11 Verificarea calitãţii mãrfurilor din sticlã pentru

menaj……………………………………………….12

BIBLIOGRAFIE

33

Familia Carbonului; Silvia Jerghiuta, Floarea Popa; editura DOCUMENT; Iasi 2007

Povestiri despre chimie; L.Vlasov, D.Trifonov; editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti 2006

Merceologie- Calitatea si sortimentul marfurilor nealimentare”, Ion

Stanciu, Elena Paraianu si Ion Schileru

www.ase.ro

34