STEFADINA NR 1 Final

Publicaţie semestrială în format tiparit şi online pe www.stefadina.ro EDITORI: Prof. univ. dr. Corneliu-Mihail LUNGU Director general Mihai NICOLAE COLEGIUL DE REDACŢIE: 1. Dir.gen. Mihai NICOLAE (redactor şef) 2. Prof. univ. dr. Ioan SCURTU 3. Prof. ing. Nicolae Şt. NOICA 4. Prof. univ. dr. Ştefan PĂUN 5. Nicolae MANEA 6. Anton ROTARU 7. Ana CHIRIAC 8. Cristina LIXANDRU 9. Diana SOCACI 10. Leonard BIBEA 11. Gabriel GIVLEA (secretar de redacţie) GRAFICĂ: Eliza MIHALCEA TEHNOREDACTARE: Gabriel GIVLEA CORECTURĂ: Oana-Mădălina MIHĂILĂ PUBLICAŢIE EDITATĂ DE S.C. STEFADINA COMSERV S.R.L.

ISSN 2932-6899

ISSN-L 2392-6899

DATE DE CONTACT: Str. Baicului, nr. 82, Corp C, Etaj 1, Sect. 2, Bucureşti, Cod 021784 Tel/Fax: +4 021 2522880, Mobil: +4 0744 371117, E-mail: [email protected]

EDITURA STEFADINA BUCUREŞTI

2014

http://www.stefadina.ro/

mailto:[email protected]

3

SUMAR

1. ARGUMENTE.....................................................................................7

2. Mihai NICOLAE, Amintiri pentru viitor............................................10

3. Ştefan PĂUN, Parteneriat între Universitatea Hyperion din Bucureşti

şi S.C. Stefadina Comserv S.R.L............................................................13

I. DIN PRACTICA ARHIVISTICĂ - OPINII

1. Ioan LĂCĂTUŞU, Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare

„Mitropolit Nicolae Colan”....................................................................19

2. Ana CHIRIAC, Din activitatea de prelucrare a documentelor Casei

Naţionale de Pensii Publice. Fondarea (studiu de caz)..........................32

3. Leonard BIBEA, Consideraţii privind selecţionarea documentelor

financiar-contabile..................................................................................41

4. Mirela PREDA, Categorii de arhive şi documente cu limite de

acces........................................................................................................47

II. CERCETĂRI DOCUMENTARE - STUDII

1. Roxana BUZDUCEA, Contribuţii privind evoluţia istorică a oraşului

şi scaunului Sebeş...................................................................................59

2. Carmen BEJGU, Raporturi sociale în protopopiatul Trei Scaune

înainte de 1848........................................................................................70

3. Adriana ILINCA, O promotoare a mişcării feministe din România.

Alexandrina Gr. Cantacuzino..................................................................81

4. Oana ROTARU, Alexandru Marghiloman - istorie şi destin..............91

5. Diana SOCACI, Biserica Ortodoxă Română de la modernism la

4

totalitarism............................................................................................101

6. Cristina LIXANDRU, Tânăra generaţie română după instaurarea

puterii populare.....................................................................................119

III. ARHIVARE ELECTRONICĂ

1. Gabriela ŢOPA, Evidenţa informatizată a Bibliotecii Centrului

Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”....................137

2. Ştefan HAŞEGAN, Documentele de arhivă în formă digitală. Pro şi

Contra...................................................................................................142

3. Oana-Elena MUNTEANU, Rolul mijloacelor şi tehnicilor de

comunicare electronică în activitatea curentă......................................145

4. Cristina ŢINEGHE, Perspective arhivistice privind digitizarea și

parteneriatul public-privat....................................................................156

IV. PROTEJAREA DOCUMENTELOR DE ARHIVĂ

1. Anton ROTARU, Necesitatea respectării actelor normative privind

accesul şi protecţia informaţiilor..........................................................163

V. NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Radu BALTASIU; Gabriel SĂPUNARU; Ovidiana BULUMAC,

Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna, Editura Centrul

European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, Bucureşti,

2011.......................................................................................................175

1. Ion CONSTANTIN; Ion NEGREI; Gheorghe NEGRU, Ioan Pelivan.

5

Istoric al mişcării de eliberare naţională din Basarabia, Editura

Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012.............................................179

2. Ileana Maria RATCU, Teodor Bălan, istoric şi arhivist al Bucovinei,

Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013.........................................183

3. Petre ŢURLEA, Monumente maghiare de neadmis în România,

Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2013...................................................186

4. Nicolae Şt. NOICA; Ştefan PETRESCU, Domeniul Coroanei

instituţie model a lui Carol I după 130 de ani, Editura Vremea, Bucureşti,

2014......................................................................................................190

7

1. ARGUMENTE

Oportunitatea apariției unei publicații, oricare ar fi domeniul de

activitate pe care îl reprezintă, nu ar avea nevoie, în opinia noastră, de o

susținere specială. Când afirmăm asemenea idee avem în vedere, în

primul rând, rolul determinant al unui periodic în valorificarea

cunoștințelor și a experienței dobândite de fiecare lucrător în activitatea

specifică pe care o desfășoară. Apoi, drept argumente pot fi socotite

posibilitățile oferite pentru materializarea – prin publicare – a

rezultatelor cercetărilor efectuate pe tărâm științific.

Am putea aduce în discuție multe alte aspecte, dar considerăm că

toate pot fi sintetizate într-o apreciere ce-i aparține fostului director al

Arhivelor Statului din Iași, Gheorghe Ungureanu. La 23 noiembrie 1942,

el solicita conducerii Direcției Generale aprobarea înființării unei reviste,

„Arhivele Moldovei”, cu scopul de „a umple un gol demult simțit în

publicistica de specialitate a bătrânei cetăți culturale”... și totodată pentru

a crea „un stimulent cercetătorilor locali și funcționari<lor> acestei

Direcțiuni, care-și risipesc munca prin diferite reviste”.

Dacă am încerca o raportare a argumentelor de mai sus la

necesitatea și specificul micuței noastre publicații, am putea constata că

cele mai multe dintre ele corespund obiectivelor pe care inițiatorii și

le-au propus. În primul rând, putem demonstra că în cei aproximativ

șaptesprezece ani de activitate desfășurată, la nivelul S.C. Stefadina

Comserv S.R.L., s-au acumulat cunoștințe noi și chiar o bogată

experiență, care trebuie exploatate și puse în valoare. De remarcat faptul

că elementele afirmate de-a lungul timpului sunt, în primul rând, de

natură arhivistică, dar, în egală măsură, ele vizează și tărâmul informatic,

8

cu precădere digitalizarea documentelor. Legat de aceste aspecte se

impune să stăruim asupra altora, cărora nu li s-a acordat atenția cuvenită,

iar adeseori au fost chiar ocolite.

În mod concret, este vorba de problemele nou apărute în activitatea

practică, în afara aspectelor clasice pentru care, de regulă, soluțiile de

rezolvare sunt mai ușor de depistat. În cazul determinat de utilizarea

noilor tehnologii de prelucrare automată a informațiilor și asigurarea

suporților necesari pentru noile categorii și genuri de documente – ca să

dăm doar câteva exemple – soluționarea prin adaptarea metodelor vechi

la noile situații şi condiții este mai dificilă.

Drept urmare, socotim oportună apariția unei publicații, oricât de

mică ar fi ea, care să permită dezbaterea, în paginile ei, a problemelor ce

impun o soluționare practică rezultată din confruntarea unor idei, opinii

şi nu în ultimul rând, sugestii.

Întrucât lista argumentelor poate rămâne deschisă, ne-am permite să

ne aplecăm doar asupra încă unuia regăsit, de altfel, între cele invocate

de Gheorghe Ungureanu la 1942. Este vorba de „stimulentul” pe care

demersul nostru poate să-l constituie pentru lucrătorii S.C. Stefadina

Comserv S.R.L. Nu constituie un secret faptul că cei mai mulți dintre ei

sunt tineri absolvenți, în bună parte, ai Facultății de Arhivistică. Toți au

avut prilejul să vină în contact nemijlocit cu documentele de arhivă, pe

care știu să le prețuiască pentru informațiile bogate în conținut și utile

oricărui domeniu de cercetare științifică. Cu precădere, lor le este oferită

posibilitatea de a-şi valorifica potențialul profesional, preocupările de

investigare a arhivelor și dorința de a elabora studii, articole și, de ce nu,

lucrări de specialitate. În egală măsură, publicaţia este deschisă celor ce

doresc să contribuie la lărgirea cercetărilor arhivistice și a literaturii de

specialitate istorice.

9

Nădăjduim că astfel putem contribui la dezbaterea publică a

problemelor de ordin practic pe tărâm arhivistic, iar cercetarea istorică

va beneficia de noi mărturii și dovezi documentare. Cu aceleași gânduri

curate, asigurăm că vom ști să păstrăm decență și limite de competență,

respectându-i cum se cuvine pe specialiștii, care pe lângă administrarea

Patrimoniului Arhivistic Național, așa cum aprecia, în 1940, marele

istoric și arhivist Aurelian Sacerdoțeanu, asigură cercetarea și punerea

lui în valoare „cu cele mai variate studii de specialitate și cu un bogat

material documentar”.

Colegiul de redacţie

10

2. AMINTIRI PENTRU VIITOR

Director General Mihai NICOLAE

În urmă cu aproape două decenii, când am purces la drum, împreună

cu un mic grup de entuziaşti, punând bazele unei societăţi ce a devenit

S.C. Stefadina Comserv S.R.L., visam frumos şi nădăjduiam că într-o

bună zi va ajunge o instituţie menită să contribuie la dăinuirea

documentelor de arhivă, adevărate acte de identitate ale oricărei naţiuni.

Drumul parcurs a fost presărat cu obstacole, cu urcuşuri şi

coborâşuri, dar şi cu linii drepte, cu deschideri largi spre viitor. În acest

sens, mărturie stau, în mod special oamenii, care deşi puţini la număr, la

început, au înfruntat cu stoicism greutăţile întâmpinate, reuşind să treacă

peste ele, învăţând din lecţiile practice ale vieţii şi acumulând noi

cunoştinţe pe tărâm arhivistic. An de an, volumul materiei prime

documentare a crescut şi, implicit, conţinutul operaţiunilor arhivistice

efectuate, ceea ce a impus creşterea potenţialului uman.

O asemenea necesitate obiectivă s-a realizat prin completarea

treptată a schemei de organizare în raport cu cantitatea bazei

documentare şi complexitatea operaţiunilor arhivistice care urmau a fi

desfăşurate.

În mod firesc, odată cu mărirea capacităţii de muncă, am socotit

necesar să acordăm atenţia cuvenită dotării tehnice, fără de care nu sunt

posibile rezultate şi, mai cu seamă, performanţe de înalt nivel. Drept

urmare, proiectele concepute iniţial au fost actualizate şi perfecţionate,

ceea ce a făcut posibilă dotarea cu cele mai noi echipamente şi

tehnologii specifice activităţii arhivistice.

11

Realismul şi obiectivitatea ne-au demonstrat că, pentru a face faţă

complexelor operaţiuni arhivistice, ca să reuşim a utiliza echipamentele

avute la dispoziţie, este imperios necesar să dispunem de specialişti cu

temeinice cunoştinţe, atât pe tărâm arhivistic, cât şi în planul

tehnologiilor avansate.

În scopul realizării unui asemenea obiectiv complex a fost făcută o

investiţie aparte, cea în oameni, care s-a dovedit a fi deosebit de eficientă

şi plină de satisfacţii. Din nou stau mărturie oamenii, mai concret spus,

grupele de studenţi ce au urmat cursurile universitare în cadrul cărora, pe

lângă istorie, au studiat şi elemente ale ştiinţei arhivistice. Cele patru

serii de absolvenţi au întregit numărul specialiştilor care au contribuit la

ridicarea standardelor şi la propulsarea S.C. Stefadina Comserv S.R.L.

printre liderii prestatorilor de servicii arhivistice.

Performanţele şi rezultatele realizate, recunoscute la nivelul pieţei

serviciilor, nu ne-au infatuat, dimpotrivă, ne-au determinat să privim cu

speranţă şi încredere spre viitor, propunându-ne să ne menţinem la

nivelul cerinţelor şi standardelor europene. Visăm cu ochii larg deschişi

la alte performanţe, dorind să realizăm noi obiective ce se vor a fi

realiste şi pline de conţinut.

Între ele, se înscrie şi această publicație pe care am gândit-o, în mod

special, ca rampă de lansare pentru tânăra generaţie, majoritară în

societatea noastră, animată de dorinţa de a se apleca cu pasiune şi curaj

spre cercetarea şi punerea în valoare a informaţiilor oferite de

documentele de arhivă, materia primă şi obiectul muncii lor. În paginile

publicației pot fi expuse şi opinii, sugestii, rezultate ale experienţei

dobândite în practica arhivistică şi chiar gânduri pentru viitor.

Dorim ca demersul nostru publicistic să nu fie rezervat doar cadrului

strict al societăţii, în paginile fiecărui număr putând să se regăsească

12

eventuali colaboratori externi, colegi din alte societăţi care vor să-şi facă

publice strădaniile, preocupările, ideile şi experienţa acumulată de-a

lungul anilor.

Pe aceleaşi coordonate, se înscrie dorinţa noastră de a ne alătura

eforturilor Arhivelor Naţionale şi, în limita posibilităţilor şi

competenţelor noastre, să le sprijinim în îndeplinirea nobilei lor misiuni

de administrare a Patrimoniului Arhivistic Naţional.

Socotim că astfel ne aliniem frontului celor mulţi care cred că:

numai respectând trecutul putem făuri prezentul şi nădăjdui către

viitor.

13

3. PARTENERIAT EFICIENT ÎNTRE UNIVERSITATEA

„HYPERION” DIN BUCUREȘTI ȘI S.C. STEFADINA

COMSERV S.R.L

prof. univ. dr. Ștefan PĂUN

Învățământul universitar românesc pregătește specialiști în domenii

diferite de activitate. Universitatea „Hyperion” din București, prin

specializarea Istorie, oferă studenților și masteranzilor posibilitatea

specializării după absolvirea liceului cu diplomă de bacalaureat în

domeniul științelor istorice, arhivisticii, geopoliticii și relațiilor

internaționale. Aceste specializări sunt în concordanță cu Ghidul de

Certificare și Recunoaștere pentru Profesia de Arhivist. Pegătirea

teoretică, prin cursurile și seminariile din facultate și programul de

masterat, predate de specialiști renumiți, recunoscuți la nivel național și

internațional, este urmată de practica de specialitate la instituții de profil,

potențiale angajatoare ale studenților și masteranzilor. Acestă activitate

se realizează prin parteneriate încheiate de Universitatea ,,Hyperion”

cu aceste instituții, unde studenții și masteranzii, prin îndrumarea

tutorilor de practică, a instructorilor de practică și a specialiștilor din

domeniul universitar și privat, cunosc și participă direct la activitățile

economice, științifice etc. din întreprinderile și instituțiile de profil.

Dintre parteneriatele Universității „Hyperion” din București cel mai

important este cel încheiat cu S.C. Stefadina Comserv S.R.L., o

instituție de prelucrare și punere în valoare a arhivelor din instituțiile

publice și private. Parteneriatul a constat și constă în:

14

• pregătirea specialiștilor în domeniul arhivisticii, necesari

instituției prin frecventarea cursurilor și seminarilor la

specializarea Istorie și obținerea diplomei de licență, master și a

certificatului de specialist în domeniul arhivisticii;

• activități teoretice și practice legate de conservarea, prelucrarea și

punerea în valoare a arhivelor instituțiilor publice și economice

private;

• cunoașterea, folosirea și realizarea operațiunilor specifice

conservării, exploatării arhivelor instituțiilor publice și

economice cu instrumentele moderne de prelucrare folosite la

nivel european;

• arhivarea electronică a documentelor, proces care permite

realizarea unei baze de date specifice domeniului arhivistic cu

acces rapid (prelucrare automată), eficient pentru prelucrarea și

punerea în valoare a documentelor istorice, economice, de stare

civilă etc., existente în arhive;

• punerea în valoare a documentelor de arhivă prin sesiuni de

comunicări științifice la nivelul Universității „Hyperion” și S.C.

Stefadina Comserv S.R.L., cu participarea pe plan național și

internațional;

• valorificarea cercetării științifice prin articole și publicații în

reviste de specialitate și lucrări de interes istoric și arhivistic.

Parteneriatul între cele două instituții - Universitatea „Hyperion”

din București și S.C. Stefadina Comserv S.R.L.- s-a materializat prin

pregătirea a 40 de angajaţi din cadrul firmei, ca specialiști cu studii

superioare în domeniul arhivisticii, a istoriei, pe parcursul a trei serii de

absolvenți și a altor 15 lucrători care au urmat masteratul, ca formă de

înaltă specializare în aceste domenii. Absolvenții menționați, cu

15

pregătire teoretică realizată în cadrul Universității Hyperion din

București și practică de producție la S.C. Stefadina Comserv S.R.L., îşi

desfăşoară activitatea în cadrul acestei instituții unde se efectuează

operaţiuni de prelucrare, exploatare și punere în valoare a documentelor

de arhivă din cadrul unor instituții publice și economice la nivel național.

Parteneriatul a permis pregătirea unor specialiști de înaltă calificare

conform standardelor COR1 și din Uniunea Europeană. Arhivele sunt

cel mai important bun național prin informațiile istorice, economice, de

stare civilă, statistice etc. de conservare și punere în valoare a

patrimoniului național. Conservarea, valorificarea și exploatarea cu

mijloace moderne de accesare se pot realiza numai cu specialiști,

pregătiți după standarde europene de instituțiile noastre - Universitatea

„Hyperion" şi S.C. Stefadina Comserv S.R.L., printr-un parteneriat

eficient, modern, cu mare impact în pregătirea specialiștilor în domeniu,

căutați pe piața muncii. Arhivele păstrază identitatea națională, vorbesc

și îndeamnă la eficiență economică, conservarea patrimoniului național

uman și material.

Alături de învățământ și cercetare este domeniul cel mai important

pentru cunoașterea trecutului, prezentului și pregătirea viitorului.

1 Clasificarea Ocupațiilor din România.

I. DIN PRACTICA ARHIVISTICĂ -

OPINII

19

1. ARHIVA CENTRULUI ECLEZIASTIC DE

DOCUMENTARE „MITROPOLIT NICOLAE COLAN”

prof. dr. Ioan LĂCĂTUŞU

Sunt cunoscute împrejurările istorice de după decembrie 1989 şi

consecinţele separării pe criteriu etnic a instituţiilor de învăţământ şi

cultură românească din judeţele Covasna şi Harghita. În acest cadru, din

iniţiativa Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, la Sf. Gheorghe s-a

înfiinţat Muzeul Spiritualităţii Româneşti, inaugurat în decembrie 1993,

de mitropolitul-cărturar Antonie Plămădeală. După înfiinţarea Episcopiei

Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, la 6 februarie 1996, la propunerea P.S.

Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Adunarea Eparhială a

tinerii Episcopii a aprobat înfiinţarea Centrului Ecleziastic de

Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiecte de activitate

formarea unui fond documentar privind cultura şi civilizaţia românească,

în toate formele lor de manifestare, urmărite de-a lungul istoriei, inclusiv

în contemporaneitate1.

Inaugurarea Centrului a avut loc, în 2 aprilie 1996, împreună cu

Secţia „Carpaţilor Răsăriteni” a Muzeului Naţional de Istorie a

Transilvaniei, din Cluj-Napoca, azi Muzeul Naţional al Carpaţilor

Răsăriteni. Asigurând o benefică colaborare cu distinşi cercetători din

principalele centre culturale ale ţării, cu asociaţiile culturale româneşti din

1 Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe, în O candelă în Carpaţi. Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei 15 ani de la înfiinţare. 1994 -2009, Editura Grai Românesc, Miercurea – Ciuc, 2009, volum tipărit cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei şi Harghitei, ediţie îngrijită de dr. Ioan Lăcătuşu şi prof. Drd. Nicoleta Ploşnea, pp. 587-624.

PRACTICA ARHIVISTICĂ

20

zonă, cu Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi Arhivele Naţionale,

Centrul a reuşit organizarea unor manifestări cultural ştiinţifice (sesiuni,

simpozioane, dezbateri, expoziţii) şi derularea unor proiecte culturale

precum: constituirea unui valoros fond de documente, a unui fond de carte

şi a unei baze de date despre românii din judeţele Covasna şi Harghita;

editarea Anuarului „Angvstia” (ajuns la al 17-lea număr), care cuprinde

studii şi articole de arheologie, istorie, etnografie şi sociologie, în

principal despre zona sud-estului Transilvaniei, redactarea unor lucrări şi

studii privind personalităţi ale culturii româneşti din Covasna şi Harghita,

studii monografice despre monumente laice şi ecleziastice, cercetări

privind evoluţia structurii etnice şi confesionale.

Centrul este gazdă primitoare a majorităţii acţiunilor întreprinse de

asociaţiile culturale româneşti din zonă, a întâlnirilor reprezentanţilor

comunităţii româneşti, a acţiunilor culturale, civice şi umanitare şi a

lecţiilor deschise, conferinţelor, vizionărilor colective de filme video cu

tematică de istorie, cultură, spiritualitate şi civilizaţie românească, la

care participă elevi din Sf. Gheorghe.

Acum 20 ani, cei interesaţi de istoria comunităţilor româneşti din

fostele scaune secuieşti consultau fişierele marilor biblioteci din ţară,

având surpriza să găsească puţine lucrări, studii şi articole pe această

temă. Prin activitatea sa, Centrul Ecleziastic de Documentare a căutat să

suplinească acest deficit informaţional. Prin cercetările şi publicaţiile

sale, Centrul a pus în valoare trecutul românesc din arcul intracarpatic,

sinuoasa sa istorie, cât şi contextul geopolitic în care personalităţile

culturale şi ştiinţifice, elitele sociale, politice şi etnice au contribuit la

înălţarea culturală şi spirituală a zonei, în cele mai vitrege perioade ale

zbuciumatei sale istorii.

În anul 2000, a fost înfiinţată Editura „Eurocarpatica” a Centrului


21

European de Studii Covasna - Harghita. Editura şi-a propus să editeze cu

prioritate lucrări privind istoria, cultura şi spiritualitatea românească şi

convieţuirea interetnică din sud-estul Transilvaniei, indiferent de

domiciliul autorilor, precum şi volume ce poartă semnătura unor

intelectuali din Arcul Intracarpatic, indiferent de tematica acestora.

Împreună cu editurile partenere: Grai Românesc (Episcopia Ortodoxă a

Covasnei şi Harghitei), Angvstia (Muzeul Naţional al Carpaţilor

Răsăriteni), Arcuş (Centrul de Cultură Arcuş), România pur şi simplu din

Bucureşti ş.a., în cei 14 ani de activitate, au văzut lumina tiparului peste

130 de volume şi publicaţii de istorie laică şi bisericească, teologie

ortodoxă, etnografie, demografie, sociologie, pedagogie, management,

matematică, memorialistică, volume de proză şi poezie, monografii ş.a.

Volumele apărute la Eurocarpatica şi la editurile partenere, în perioada

menţionată, cu participarea nemijlocită a redactorilor şi cu sprijinul unor

generoşi sponsori, poartă semnăturile unor distinse personalităţi, membri

ai Academiei Române, cadre didactice universitare, cercetători,

muzeografi, arhivişti, dar şi a mai multor profesori, preoţi şi alţi

intelectuali din judeţele Covasna şi Harghita. Deoarece majoritatea

volumelor editate au fost tipărite în tiraje mici şi nu au fost incluse în

reţelele naţionale de distribuire a cărţilor, o bună parte dintre acestea pot fi

consultate şi pe internet, pe site-ul Centrului European de Studii

Covasna-Harghita: www.cesch.ro, iar în perspectivă, sub forma unei

biblioteci digitizate, realizată cu sprijinul specialiştilor de la S.C.

Stefadina Comserv SRL, Bucureşti2.

Având în vedere numărul mic de cercetători din judeţele Covasna şi

2 Ioan Lăcătuşu, Erich Mihail Broanăr, Editura Eurocarpatica – 10 ani în slujba culturii româneşti din Arcul Intracarpatic, în „Familia română”, Anul 12, Nr. 4 (43), 2011, p. 122.


22

Harghita – arhivişti, muzeografi, profesori – Centrul a beneficiat, de-a

lungul anilor, de un număr important de colaboratori din întreaga ţară. În

toţi aceşti ani, Centrul şi-a desfăşurat activitatea, asigurând consecvenţă

şi continuitate în acţiunile sale, concomitent cu preocuparea de

actualizare a modalităţilor de lucru, în consens cu schimbările rapide ce

au loc în societatea românească la început de secol şi mileniu. În acest

sens, în finalul dezbaterilor din cadrul Sesiunii Naţionale de Comunicări

Ştiinţifice, Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură,

civilizaţie, ediţia a XIV-a, manifestare ştiinţifică ce a avut loc în zilele

29-30 septembrie 2008, la Miercurea-Ciuc, pentru instituţionalizarea

activităţii de cercetare desfăşurată de ani de zile de un grup de specialişti

din principalele centre culturale ale ţării şi din judeţele Covasna,

Harghita şi Mureş, cât şi pentru formarea unei baze de date cu utilizatori

multipli, referitoare la arealul sud-est transilvan, s-a stabilit să se

înfiinţeze Grupul de cercetare „Ioan I. Russu”.

Obiectivele acestuia sunt următoarele: analiza anuală a stadiului

cercetărilor interdisciplinare ale istoriei, culturii şi spiritualităţii

româneşti din sud-estul Transilvaniei şi a convieţuirii interetnice

româno-maghiare din acest areal; stabilirea priorităţilor de cercetare a

problematicii interdisciplinare specifice sud-estului transilvan, pe termen

scurt, mediu şi de perspectivă; sprijinirea editării unor lucrări referitoare

la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei

şi la convieţuirea interetnică româno-maghiară; organizarea unor

momente în memoria cercetătorilor istoriei, culturii şi spiritualităţii

româneşti din sud-estul Transilvaniei şi a convieţuirii interetnice

româno-maghiare; decernarea anuală a premiului „Ioan I. Russu”

autorilor celor mai bune lucrări referitoare la istoria, cultura şi

spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei şi la convieţuirea


23

interetnică româno-maghiară; postarea pe internet a celor mai importante

lucrări referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din

sud-estul Transilvaniei3.

Îmbunătăţind experienţa acumulată în anii anteriori, Centrul şi-a

stabilit relaţii de parteneriat şi cooperare, bine structurate pe baza unor

proiecte punctuale, în domeniile: muzeografiei (cu Muzeul Naţional al

Carpaţilor Răsăriteni), cercetării socio-umane (cu Centrul European

de Studii Covasna - Harghita), cultural şi civic (cu asociaţiile

cultural-creştine şi civice, membre ale Forumului Civic al Românilor

Covasna, Harghita şi Mureş), prelucrării şi informatizării arhivei (cu

S. C. Stefadina Comserv S.R.L. din Bucureşti).

Printre priorităţile Centrului se află păstrarea, prelucrarea şi

valorificarea arhivei formată din fonduri şi colecţii de documente

bisericeşti şi laice. În salvarea de la dispariţie şi distrugere a

documentelor create şi deţinute de bisericile ortodoxe şi greco-catolice

din fostele scaune secuieşti Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, un rol deosebit

de important l-a avut preotul-arhivist Ioan I. Rafiroiu.

Preotul şi arhivistul Ioan I. Rafiroiu (1907-1982) s-a născut la 25

ianuarie 1907, în comuna Cernat, unde tatăl său a fost preot între anii

1905-1914. În istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, este cunoscută

figura de apostol a preotului Ioan Rafiroiu senior (1882-1948), din Araci,

care a condus protopopiatul Oituz, cu sediul în Târgu-Secuiesc, între anii

1923-1948, legându-şi definitiv numele, împreună cu consăteanul său,

Aurel Nistor, protopopul de Sf. Gheorghe, de frumoasele fapte din

domeniul învăţământului, culturii şi administraţiei din perioada interbelică,

3 Ioan Lăcătușu, O modalitate eficientă de valorificare ştiinţifică a documentelor arhivistice. Grupul de cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei, în „Profesioniștii noștri 10. Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, ediție îngrijită de Vilică Munteanu și Ioan Lăcătușu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, pp. 809-840.


24

de acea „veritabilă renaştere culturală, socială şi economică” a românilor

din fostul judeţ Trei Scaune. Unul dintre cei şapte copii ai protopopului

Ioan şi Valeria (sora protopopului Aurel Nistor, a medicului Pompiliu

Nistor şi a episcopului Veniam Nistor), Ioan a continuat tradiţia familiei,

devenind preot şi îndrumător în problemele spirituale, culturale şi

naţionale ale românilor din Târgu-Secuiesc, pentru o lungă şi frământată

perioadă de timp4.

Ioan I. Rafiroiu urmează cursurile şcolii primare din Cernătul de Jos,

pe care le continuă la Poiana Sărată, localitate în care preotul Ioan

Rafiroiu senior va sluji cu vrednicie până în anul 1940. Desfăşurarea

luptelor în războiul de întregire a neamului a făcut ca tânărul Ioan Rafiroiu

să-şi înceapă cursurile gimnaziale la Bârlad şi să le continue la Sf.

Gheorghe, după care a urmat Liceul „Dr. Ioan Meşotă” din Braşov. Între

anii 1926-1930, este student al Academiei Teologice din Sibiu, unde l-a

avut ca profesor, la studiul biblic al Noului Testament şi la limba română,

pe viitorul mitropolit al Ardealului, Nicolae Colan. După bunul obicei al

timpului, pentru perfecţionarea şi completarea studiilor, a urmat doi ani

cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Drept din Bucureşti. În anul 1931,

s-a căsătorit cu învăţătoarea Ana Ciutac, fiica preotului Ştefan Ciutac din

Cernătul de Jos, cu care va avea bucuria să sărbătorească şi nunta de aur,

alături de fiul lor, Ioan, şi de toţi cei dragi. A fost hirotonit preot de către

mitropolitul Nicolae Colan la 3 august 1931, iar peste o lună de zile,

instalat în parohia Târgu-Secuiesc. În toamna anului 1940, după Dictatul

de la Viena, împreună cu majoritatea credincioşilor săi, a luat drumul

pribegiei. După câteva luni, cât a slujit în Parohia Buces-Vulcan,

protopopiatul Zarandului, s-a transferat în Parohia Arini, unde a rămas

4 Ioan Lăcătușu, Arhiviști ardeleni. Ioan I. Rafiroiu (1907 -1982, în „Anuarul Arhivelor Mureșene”, Serie Nouă, Nr. II (VI), pp. 313-320.


25

până la începutul anului 19455.

La fel ca şi tatăl său, şi preotul Ioan Rafiroiu jr. s-a „bucurat” de

atenţia autorităţilor instalate la putere în judeţ, după retragerea

administraţiei româneşti, din 14 noiembrie 1944. După ce în februarie

1945 a fost condamnat la un an şi trei luni închisoare, fiind eliberat la

intervenţia Parchetului, care a găsit „sentinţa nedreaptă”, în 22 martie

1945 este arestat din nou şi deţinut, fără ca familia să ştie ceva de soarta sa.

Din scrisoarea trimisă de pr. Alexandru Petruţ de la Sf. Gheorghe,

Arhiepiscopiei Sibiului, rezultă că pr. Ioan Rafiroiu jr. „a fost

condamnat de către pleava oraşului Târgu-Secuiesc la un an şi trei luni

închisoare, pe simplul motiv că este român şi stă în parohie”. Suferinţa

îndurată este relatată de însuşi pr. Rafiroiu, după cea de-a doua arestare a

sa: „În ziua de 31 martie 1945, am fost eliberat din închisoarea de la

Sfântu Gheorghe, după ce am stat 70 de zile în celulă, singur ca şi cel

mai mare criminal cu un regim special (…), Nu mi s-a permis nici măcar

de sfintele sărbători spovedania şi împărtăşania pe care o doream cu

cea mai mare nerăbdare, ba, în ziua de Florii am fost pus să spăl celula

şi să frec pe jos. Aceasta mi-a fost răsplata pentru curajul pe care l-am

avut de a apăra interesele mele în secuime şi ale credincioşilor. Azi sunt

bolnav şi deprimat sufleteşte, averea cheltuită, dator, şi mi s-a comunicat

că sunt trecut pe tablou la Tg. Secuiesc, dar cu cea mai mare durere

trebuie să renunţ".6

Cu sănătatea zdruncinată, în octombrie 1945 revine în parohie, la

credincioşii săi, drastic împuţinaţi, şi îşi reia activitatea de refacere a vieţii

5 Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 129-132. 6 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie, Biserică, Şcoală, Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, pp. 396-402.


26

bisericeşti şi naţionale din Târgu-Secuiesc. La data de 1 noiembrie 1945,

este numit administrator protopopesc al reînfiinţatului Protopopiat Oituz,

demnitate ce o va îndeplini până în anul 1950, când protopopiatul va fi

desfiinţat. În acelaşi an, „pentru activitatea depusă în cadrul bisericii

strămoşeşti”, mitropolitul Nicolae Bălan l-a distins cu „brâul roşu”.

Împovărat de ani, slujeşte cu sufletul întristat în biserica din

Târgu-Secuiesc şi parohiile din jurul oraşului până la pensionarea sa, în

anul 1976. Dacă pe linie administrativ-gospodărească – în condiţiile

concrete ale acelor ani – nu a reuşit să împiedice ruinarea bisericilor din

zona Târgu-Secuiesc, în schimb, pe linie arhivistică, a desfăşurat o bogată

activitate. A participat la salvarea documentelor rămase, din întâmplare,

nearse, în vreun colţ din podul bisericilor şi la întocmirea inventarelor

bunurilor de patrimoniu ale tuturor bisericilor ortodoxe din judeţ.

Devenită o adevărată pasiune, activitatea sa arhivistică a fost continuată şi

după pensionarea (în 1976) şi mutarea sa la Braşov, până în preajma

trecerii în eternitate, în anul 1982”7.

Cunoscător al limbilor maghiară şi germană şi al paleografiei

chirilice, având solide cunoştinţe de teologie, istorie şi drept, fiind în

acelaşi timp un bun cercetător al istoriei locale, preotul arhivist Ioan I.

Rafiroiu, conştient de importanţa salvării documentelor create şi deţinute

de parohiile ortodoxe şi cele foste greco-catolice din fostul judeţ Trei

Scaune, şi-a însuşit legislaţia arhivistică a vremii şi a desfăşurat o

prolifică activitate de salvare şi inventariere a acestor documente.

Căutând să respecte dispoziţiile privind predarea documentelor

bisericeşti la Arhivele Statului dar, în acelaşi timp, manifestându-şi

neîncrederea în instituţiile abilitate ale statului comunist, pr. Ioan I.

7 Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, pp. 129-132.


27

Rafiroiu, a manifestat prudenţă, diplomaţie şi pragmatism în ceea ce

priveşte destinaţiile de păstrare a documentelor salvate şi inventariate, cu

eforturi deosebite.

În contextul istoric cunoscut, această activitate a fost deosebit de

dificilă. După anii de maximă intoleranţă, manifestată faţă de parohiile

ortodoxe şi greco-catolice, în perioada de după Dictatul de la Viena,

pentru aceste parohii au urmat noile provocări cauzate de ateismul

regimului comunist. Majoritatea bisericilor româneşti (ortodoxe şi

greco-catolice) din localităţile etnic mixte ale judeţului Trei Scaune se

aflau în paragină şi erau rămase fără credincioşi. Cea mai mare parte a

bunurilor de patrimoniu (cărţi şi obiecte de cult, inclusiv documentele de

arhivă) fuseseră distruse în toamna anului 1940 şi în anii ce au urmat.

Din fericire, unele dintre aceste documente au fost salvate, prin grija

încercaţilor credincioşi români din zonă. Un caz concret îl reprezintă în

acest sens parohia ortodoxă Micfalău, unde cărţile de cult şi documentele

parohiei au fost depozitate într-un pod dublu al bisericii8.

În acele condiţii grele, cu dotări mai mult decât modeste, dar cu o

motivare bazată pe o înaltă conştiinţă civică şi patriotică, preotul Ioan I.

Rafiroiu a vizitat majoritatea parohiilor ortodoxe din fostele raioane

Târgu-Secuiesc şi Sf. Gheorghe şi a salvat de la distrugere importante

categorii de documente. Prin grija sa, au fost predate la Arhivele Statului

din Sf. Gheorghe documentele grupate în nouă fonduri arhivistice

bisericeşti şi în fondul ASTRA - Despărţământul Târgu-Secuiesc. O

valoare documentară deosebită o au registrele parohiale de stare civilă

ale parohiilor şi filiile ortodoxe şi greco-catolice din judeţul Covasna,

aflate în păstrare la Arhivele Naţionale Covasna, documente depuse prin

8 După mărturia preotului Ioan Cucu, fost paroh în Micfalău, apoi în Baraolt şi Sf. Gheorghe.


28

strădaniile preotului arhivist Ioan I. Rafiroiu. Pentru o bună parte din

aceste localităţi, registrele parohiale de stare civilă au rămas singurele

mărturii documentare despre existenţa unor comunităţi româneşti, astăzi

dispărute. Cea mai mare parte a documentelor salvate de la distrugere de

pr. Ioan I. Rafiroiu au fost prelucrate arhivistic şi păstrate în arhiva

parohiei ortodoxe Târgu-Secuiesc (deţinătoare a documentelor create de

parohiile ortodoxe care au făcut parte din Protopopiatul „Oituz”,

structură ecleziastică care a funcţionat în perioada 1922-1952, cu

excepţia anilor 1940-1950) şi a Protopopiatului Ortodox Român Sf.

Gheorghe.

După înfiinţarea Episcopiei

Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei,

în septembrie 1994, şi a

Centrului Ecleziastic de

Documentare „Mitropolit

Nicolae Colan” (CEDMNC),

instituţie de cultură aflată în

subordinea noii Eparhii, aceste

documente au fost încredinţate

spre păstrare şi valorificare

arhivei Centrului.

Introducerea în circuitul

public a acestor documente, de o valoare deosebită pentru istoria

românilor din sud-estul Transilvaniei, necesita o nouă prelucrare

arhivistică, în conformitate cu prevederile legislaţiei arhivistice în

vigoare.

Acest demers, care depăşea resursele materiale şi umane ale

Centrului, a fost realizat prin încheierea unui parteneriat cu S.C.


29

Stefadina Comserv S.R.L. din Bucureşti.

Cercetătorii interesaţi de valorificarea ştiinţifică a informaţiilor

oferite de documentele din arhiva CEDMNC trebuie să aibă în vedere

următoarele aspecte:

• De la Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe au fost preluate

documente, cu excepţia celor referitoare la activitatea economică,

până în anul 1979, putând fi completate cu o nouă serie de

documente, în primă tranşă, până în 1989. În aceeaşi arhivă se

află toate documentele referitoare la proprietăţile deţinute de

parohiile ortodoxe din localităţile judeţului Covasna.

• La parohia ortodoxă Târgu-Secuiesc se mai află documente create

de fostul Protopopiat Oituz, care în viitor pot fi integrate în

fondul arhivistic Protopopiatul ortodox Oituz, deţinut în arhiva

CEDMNC.

• La Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni au fost predate o

serie de documente referitoare la şcolile confesionale ortodoxe

din județul Trei Scaune şi un număr important de manuale pentru

învăţământul confesional românesc din Transilvania.

• La Arhivele Naţionale Covasna, în Fondul nr. 150, se află în

păstrare registrele parohiale de stare civilă, inclusiv cele de la

parohiile ortodoxe şi greco-catolice din județul Trei Scaune,

astăzi Covasna. Aceeaşi situaţie există şi la Arhivele Naţionale

Harghita.

• La oficiul de specialitate de la Consiliul Judeţean Covasna se află

registrele de stare civilă (naşteri, căsătorii, decese) din toate

localităţile judeţului, din perioada 1895 până în prezent. Aceeaşi

situaţie există şi la Consiliul Judeţean Harghita.


30

• La Arhivele Naţionale Covasna se află în păstrare documente

grupate în următoarele fonduri parohiale româneşti:

Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, parohiile ortodoxe Breţcu,

Covasna, Cernătul de Jos, Lisnău, Zagon, Protopopiatul

Greco-Catolic Poian, parohiile greco-catolice Aita Seacă,

Ghelinţa, Turia ş.a. Aceeaşi situaţie există şi la Arhivele

Naţionale Harghita.

• Documente ale bisericilor româneşti din judeţele Covasna şi

Harghita se mai află la majoritatea parohiilor ortodoxe din aceste

judeţe, la Protopopiatul ortodox Miercurea-Ciuc şi la Mânăstirea

„Sf. Prooroc Ilie Testiveanu” de la Topliţa.

• Documente referitoare la activitatea Asociaţiunii ASTRA se mai

află în păstrare la: Arhivele Naţionale Sibiu, Biblioteca ASTRA

Sibiu, Arhivele Naţionale Covasna, Arhivele Naţionale Harghita

şi în colecţia de documente aflată în păstrarea CEDMNC.

• La Muzeul Bisericii „Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului se află

mai multe documente referitoare la parohiile ortodoxe din fostele

scaune secuieşti, în fondurile Pompiliu Nistor şi Aurel Nistor.

• Documente create de parohiile ortodoxe şi greco-catolice din

actualele judeţe Covasna şi Harghita se mai găsesc la: arhivele

Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti, Mitropoliei

Ardealului din Sibiu, Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi

Sălajului, din Cluj-Napoca, Arhiepiscopiei de Alba Iulia, precum

şi la Arhivele Naţionale din Sibiu, Alba Iulia, Tg. Mureş, Cluj,

Bucureşti, Braşov ş.a.9.

Din punctul nostru de vedere, studiul de caz prezentat reprezintă nu

9Arhiva CEDMNC


31

numai un parteneriat public–privat de succes în domeniul prelucrării şi

informatizării arhivistice, dar şi un demers patriotic, responsabil, de

salvare şi valorificare a unui important segment al Patrimoniului

Arhivistic Naţional, aflat într-o zonă bântuită de proiecte separatiste şi

autonomiste.

32

2. DIN ACTIVITATEA DE PRELUCRARE A

DOCUMENTELOR CASEI NAȚIONALE DE PENSII

PUBLICE. FONDAREA (STUDIU DE CAZ)

arhivist, Ana CHIRIAC

Ne-am propus să abordăm această problemă în temeiul experienței

acumulate din procesul de prelucrare a unui fond bogat în informații,

cu totul speciale, față de care, până în prezent, nimeni nu s-a aplecat cu

atenție și numai bunul Dumnezeu ni l-a scos în cale.

Câtă bucurie poate avea un colectiv de arhiviști adevărați când, după

o muncă laborioasă într-o imensitate de documente uitate (peste 3000

m.l. documente), descoperă în ”banalele” dosare de pensii acte originale

din vremuri tecute. Și pentru a fi mai convingători să dăm câteva

exemple: diplomă de subveterinar – 1851; brevet pentru Crucea Trecerii

Dunării – 1877-1878; titlu de pensie – 1896; atestat pentru terminarea

cursurilor de învățător eliberat de Principatele Unite Române – 1865;

diplomă de bacalaureat a Universității din Iași - 1877; brevet de înaintare

în grad II, de conferire a medaliei comemorative a proclamării

Independenței 1877–1878; atestat acordat în urma terminării cursului gr.

I în Seminarul Central din București -1878; diplomă de bacalaureat în

Litere şi Știinţe de la Universitatea Bucureşti -1893; diplomă de licenţă

în Ştiinţele Naturale de la Universitatea Bucureşti -1901; atestat de

calificare eliberat de Ţarul Rusiei - 1904 (în limba rusă); act de studii

clasa II -1891; registru de personal al Administrației Domeniului de

Coroană – 1893-1947; certificat privind satisfacerea stagiului militar -

1906; pașaport – 1908; timbrul Comunei Primăriei București – 1919.


33

Desigur, lista nu se încheie aici.

Pentru a se înțelege mai bine situația în care ne aflam și în care

trebuia luată o hotărâre în ceea ce privește prelucrarea acestor arhive,

consider util a prezenta pentru început un scurt istoric al provenienței

documentelor.

În România, un rol însemnat în istoria asigurărilor sociale l-au jucat

tradiţiile culturale şi naţionale, precum şi tot ceea ce se include în

conceptul de componentă a vieţii societăţii. Pentru a se ajunge la un

sistem închegat de asigurări şi protecţie socială a fost nevoie să se

parcurgă anumite etape pe treptele istoriei, pornind de la forme

incipiente ale asigurării lucrătorilor.

Asigurările pentru cazurile de boală şi bătrâneţe au fost cunoscute în

România încă din jurul anilor 1800, când breslele au iniţiat acţiuni de

constituire a unor fonduri din cotizaţii, caritate publică etc. Astfe,l se

reţin:”cutia milelor” în Ţara Româneasca şi în Moldova şi „lăzile

frăţeşti” în Transilvania, menite, în principal, să-i ajute pe membrii

breslei care erau în nevoie1.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea societății, ca

urmare a revoluţiei industriale, a apărut o clasă nouă, cea a muncitorilor

industriali, a căror existență a fost dependentă în totalitate de plata

regulată a salariilor şi de cuantumul lor. Drepturile de asigurări sociale

ale muncitorilor au fost, într-o primă fază, acordate prin statutele

muncitoreşti, sub formă de sprijin mutual între aceştia. În această

perioadă, în România, deşi proletariatul industrial se afla doar la

începuturile sale, au apărut primele forme de organizare a lucrătorilor în

grupări denumite „asociaţii de întrajutorare” și respectiv „casele de

1http://www.scritube.com/economie/asigurari/ISTORICUL-EVOLUTIEI-SISTEMELOR 646231813.php

http://www.scritube.com/economie/asigurari/ISTORICUL-EVOLUTIEI-SISTEMELOR

http://www.scritube.com/economie/asigurari/ISTORICUL-EVOLUTIEI-SISTEMELOR


34

ajutor” (1873), „casele de ajutor mutual” (1881), care însă nu s-au

materializat prin lege, rămânând la stadiul de iniţiative.

Aceeaşi soartă a avut-o şi „Regulamentul de funcţionare a caselor de

ajutor şi de pensii”2 elaborat, în baza Legii minelor din 1895, dar

niciodată aprobat3.

Odată cu dezvoltarea capitalismului în România şi creşterea din

punct de vedere numeric a angajaților, s-au acutizat şi problemele sociale

şi economice, între care asigurarea socială a muncitorilor a ocupat o

poziţie prioritară. Treptat, s-a conturat ideea instituţionalizării acestor

drepturi prin intermediul legilor care trebuiau să garanteze drepturile de

asigurări sociale.

În 1895 a fost adoptată Legea minelor care a instituit introducerea

asigurării sociale obligatorii pentru minerii şi muncitorii din industria

petrolieră, prin instituţionalizarea dreptului la pensie şi a dreptului la o

indemnizaţie în cazul accidentelor de muncă. Ea a fost susţinută de

guvernul conservator condus de Petre Carp. Legea a dispus înfiinţarea

unei Case de ajutor şi a unei Case de pensii, ale căror fonduri erau

realizate prin contribuţia egală a patronilor şi a muncitorilor4.

În anul 1902 Legea pentru organizarea meseriilor (Legea Missir)

prevedea, printre altele, înfiinţarea unui sistem de asigurări sociale

pentru meseriaşi pe baze corporatiste. Conform art. 56 din lege

„Corporaţiile sunt datoare, potrivit mijloacelor de care vor putea

dispune: să înfiinţeze case de asigurări sau să asigure pe membrii

corporaţiei la societăţi de asigurare contra boalelor, accidentelor,

2*** Legea minelor, promulgată prin înaltul decret Regal nr.1972 din 20 Aprilie 1895, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.16 din 21 Aprilie 1895. 3*** Istoria românilor: VII , TOM II, De la Independență la Marea Unire, coordonator, Acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 32 4Idem


35

infirmităţilor, cazurilor de moarte”5.

După cum se observă, legea a completat procesul de

instituţionalizare a asigurărilor sociale la o nouă categorie socială –

meseriaşii.

Încercările de legiferare a unor măsuri de asigurări sociale în

România s-au materializat abia în anii 1910 şi 1912, când au fost

adoptate „legea sanitară” 6 , ce cuprindea şi dispoziţii referitoare la

înfiinţarea „Caselor de bolnavi şi ajutor”, ale căror fonduri erau

constituite din contribuţii, în părţi egale, ale muncitorilor şi patronilor, şi

respectiv „legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor

muncitoreşti” cunoscută şi sub denumirea de „Legea Neniţescu”.

Autorul acestei legi, a reglementat asigurarea contra bolii şi decesului și

a introdus asigurarea de invaliditate şi de bătrâneţe, precum şi

asigurarea contra accidentelor, toate cu caracter obligatoriu. Legea a

fost apreciată la vremea respectivă ca una dintre cele mai moderne legi

europene în domeniu. Potrivit prevederilor din „Legea Neniţescu”, la

constituirea fondurilor de asigurare participau, dar în proporţii diferite,

atât salariaţii, cât şi patronatul şi statul. Dacă pentru ajutoarele în caz de

accidente de muncă fondurile se constituiau în exclusivitate din

cotizaţiile patronilor, în caz de boală, maternitate sau deces cotizaţia

„cădea” în sarcina exclusivă a salariaţilor. Pentru constituirea fondurilor

destinate protecţiei unor categorii de salariaţi de stat necesare plăţii

pensiilor de invaliditate şi de bătrâneţe, contribuţiile se împărţeau în mod

egal între patronat, salariaţi şi stat (câte 1/3 fiecare)7.

5*** Legea pentru organizarea meseriilor, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 266 din 5 martie 1902. 6 *** Legea sanitară publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 211 din 20 decembrie 1910. 7 *** Legea pentru Organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti,


36

Activitatea meseriaşilor, organizaţi sub formă de breaslă, corporaţie

sau federală, era coordonată de Casa Centrală a Meseriilor, Creditului şi

Asigurărilor Muncitoreşti, cu sediul în Bucureşti, pe lângă care se

înfiinţează Casa de Asigurare în Contra Boalei şi pentru Cheltuieli de

înmormântare (art.114). Totodată, prin articolul 113 al acestei legi, se

abrogă Legea pentru Organizarea meseriilor din anul 1902 şi Legea din

anul 1906.

Cu toate lacunele din reglementările elaborate în anii 1910 şi 1912,

cele două legi au reprezentat un mare succes pentru salariaţi care, pentru

prima oară, reuşeau să obţină unele drepturi în raport cu patronatul.

Fără să fi încălcat principiile sale călăuzitoare, prin modificările

intervenite ulterior, „Legea Nenițescu” a rămas în vigoare până în

momentul unificării asigurărilor sociale. În anul 1933, sub presiunea

salariaţilor şi ca urmare a perioadei de criză economică din anii

1929-1933, a fost adoptată Legea pentru unificarea asigurărilor sociale

din toate provinciile ţării (la acea dată existau trei regimuri diferite de

asigurări sociale), pe baza proiectului prezentat de D. R. Ioanițescu, care

ocupa funcţia de ministru al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale8. Deşi

în titulatură legea s-a referit la unificarea asigurărilor sociale, în realitate

a perpetuat sistemul de asigurări sociale de tip comutativ, avându-se în

vedere, în continuare, doar salariaţii şi meseriaşii. Legea a precizat cu

claritate principiile de bază ale sistemului de asigurări sociale din

România, printre care amintim, în primul rând, principiul

contributivităţii şi cel al solidarităţii. Prin această lege, s-a prevăzut

nivelul de 6% al cotizaţiei de asigurări sociale, suportată în mod egal de promulgată prin Decretul regal 375/25.01.1912 şi publicată în Minitorul Oficial al României, nr. 236 din 27 ianuarie 1912. 8*** Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 83 din 8 aprilie 1933.


37

asiguraţi (salariaţi) şi patroni, statului revenindu-i obligaţia de a acorda o

subvenţie doar pentru fondul de pensii. S-au prevăzut, de asemenea,

garantarea sistemului de către stat şi subvenţionarea fondului de

asigurări sociale de către stat, la nevoie. Întrucât România a adoptat

sistemul comutativ al asigurărilor sociale şi a realizat un sistem de

asigurări sociale obligatorii de stat doar pentru titularii contractelor de

muncă şi meseriaşi, alte categorii socio-profesionale au simţit nevoia să

realizeze sisteme proprii de asigurări sociale.

Primul sistem privat de asigurare socială apărut în România a fost

cel al avocaţilor. Totodată, s-au pus bazele altor sisteme private de

asigurări sociale printre care amintim: cel al Bisericii Ortodoxe Române,

cele ale membrilor uniunilor de creaţie - scriitori, muzicieni, artişti

plastici.

Păstrând în linii mari principiile Legii asigurărilor sociale din 1933,

în anul 1938 s-a adoptat o nouă lege, care prevedea că fondurile de

asigurări sociale se constituie dintr-o cotizaţie unică de 8% asupra

salariului mediu al clasei de cotizare (erau stabilite 8 clase de cotizare)

plătibilă în părţi egale de salariaţi şi patroni, cotizaţie majorată la 14 %

în iunie 1944. De menţionat că obligaţia de plată a cotizaţiilor revenea

patronului, care era „în drept să reţină din salariul cuvenit angajaţilor lui

partea de cotizaţie ce cade în sarcina acestora”9.

După anul 1944, sistemul de asigurări sociale pentru bătrâneţe îşi

schimbă modul de organizare şi finanţare, ca urmare a regimului

comunist care s-a instaurat. Sunt desfiinţate casele autonome de pensii şi

cele peste 100 case de pensii private. La 6 martie 1946 se înfiinţează

Ministerul Asistenţei şi Asigurărilor Sociale care preia atribuţiile

9*** Legea asigurărilor sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 298 din 22 decembrie 1938.


38

Ministerului Asigurărilor Sociale şi o parte dintre cele ale Ministerului

Sănătăţii şi Asistenţei Sociale10.

Ministerul Muncii se unifică, la 1 decembrie 1946, cu Ministerul

Asistenţei şi Asigurărilor Sociale, formând Ministerul Muncii şi

Asigurărilor Sociale, care la 15 aprilie 1948 devine Ministerul Muncii şi

Prevederilor Sociale, iar la 2 iunie 1952, Ministerul Prevederilor Sociale.

La numai 5 ani, respectiv 1957, Ministerul Prevederilor Sociale este

desfiinţat, atribuţiile fiind preluate de Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor

Sociale, iar la sfârşitul anului1967 se reînfiinţează Ministerul Muncii.

Din anul 1949, au luat fiinţă asigurările sociale de stat. Prin Legea

nr. 10/1949 pentru Organizarea Asigurărilor Sociale, s-au instituit noi

reglementări, între care cele privind constituirea fondurilor, obligaţie

preluată în totalitate de către stat, împreună cu persoanele juridice care

angajau personal salarial - întreprinderi şi instituţii publice. Fondurile de

pensii sunt preluate şi administrate prin bugetul statului, care operează

redistribuirea în funcţie de interesele sale11.

În anul 2011, colectivul nostru a avut privilegiul de a prelucra

documente deținute de Casa Națională de Pensii Publice, constând în:

dosare de pensii civile la limită de vârstă/ de invaliditate/ de urmaș,

dosare de pensii pentru artiști, dosare de pensii I.O.V.R.,

registre/borderouri cu evidența cotizațiilor plătite, registre evidență

orfani, văduve, invalizi de război, carnete asigurări, documente create în

perioada anilor 1848-1950, însumând o cantitate de cca. 3.000 m.l.

Aceste documente provin de la diferite instituții care s-au ocupat

10http://www.mmuncii.ro/nou/index.php/ro/minister/istoric/23-minister/istoric/54-1919-1944, accesat la 04.02. 2013, ora 20.30 11*** Legea nr. 10 din 1949, pentru organizarea Asigurărilor Sociale de Stat, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 1 din 1 ianuarie 1949 şi dispoziţiile regulamentului acestei legi, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 11 din 21 Martie 1949.


39

de-a lungul timpului de problema asigurărilor sociale și a dreptului

oamenilor la o pensie.

Având posibilitatea de a pune în aplicare prevederile legislației

arhivistice, uneori laconice și chiar incomplete, pentru prelucrarea

documentelor vechi rezultate din desfășurarea aceleiași activități -

asigurările sociale, realizată însă de instituții diverse ce au funcționat în

decursul vremii, una din principalele probleme care ne-a preocupat a

fost fondarea sau stabilirea apartenenței documentelor la fond. Fiind o

situație atipică, nu puteam aplica principiile fondării așa cum sunt

definite în legislația arhivistică – „totalitatea documentelor create în

decursul activității unei instituții, asociații”. În prima etapă urma să se

stabilească apartenența la fond, delimitarea/separarea fondurilor, aceasta

însemnând să se creeze părți structurale dintr-o multitudine de fonduri

arhivistice, în funcție de instituțiile creatoare, respectiv: Casa Pensiilor,

Casa Centrală a Meseriilor, Creditului și Asigurărilor Muncitorești;

Ministerul Finanțelor; Casa Centrală a Asigurărilor Sociale; Casa

Generală de Pensii; Casa Artiștilor Dramatici, Lirici și Instrumentiști;

Casa de Pensii a Teatrelor Naționale și Operelor Române; Casa/Oficiul

Național IOVR; Ministerul Muncii și Ocrotirilor/Prevederilor Sociale;

Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale; Casa Națională de Pensii și

Alte Drepturi de Asigurări Sociale/Casa Națională de Pensii Publice.

Ca rezultat al celor constatate, s-a decis ordonarea arhivei pe ani și

pe genuri de documente, respectiv: dosare de pensii civile, dosare de

pensii pentru artiști, dosare de pensii I.O.V.R., registre/borderouri cu

evidența cotizațiilor plătite, registre cu evidența văduvelor, orfanilor și

invalizilor de război, carnete asigurări.

În acest context, s-a optat pentru constituirea unui singur fond

arhivistic care să poarte ultima denumire, și anume, Casa Națioală de


40

Pensii Publice, condiția fiind aceea de a se specifica în instrumentele de

evidență (titulatura inventarelor și a registrului de evidență curentă)

denumirea instituțiilor creatoare.

Pe parcursul operaţiunilor arhivistice de ordonare, inventariere și

selecționare, o grijă deosebită am acordat-o unităților arhivistice care

urmau să fie incluse în inventarul cu termen de păstrare permanent.

Pentru stabilirea dosarelor și registrelor exceptate de la selecționare s-au

avut în vedere următoarele criterii: valoarea istorică; vechimea, frecvența

și cantitatea documentelor; profesia/meseria sau ocupația (s-au oprit

dosare de pensii ale persoanelor din diferite domenii de activitate); dosare

de pensii aparţinând unor personalităţi ale vieții sociale, economice,

politice, culturale.

41

3. CONSIDERAŢII PRIVIND SELECŢIONAREA

DOCUMENTELOR FINANCIAR CONTABILE

arhivist, Leonard BIBEA

Selecţionarea este una dintre cele interesante şi mai dificile

operaţiuni ce are loc într-o instituţie creatoare şi deţinătoare de arhivă.

Dificultatea constă în faptul că specialiştii în domeniu trebuie să decidă

ce documente au valoare istorică şi/sau practică. În acest sens, este

necesar să se stabilească care sunt documentele ce trebuiesc păstrate

pentru un termen îndelungat ori permanent, şi cele care trebuiesc

eliminate, nemaifiind necesare în desfăşurarea activităţii1.

Este de la sine înţeles că arhiviştii şi alţi specialişti ar trebui să

selecţioneze documentele cu mare grijă. De multe ori, un document,

poate să pară fără valoare; dar frecvent, o singură bucată de hârtie, atunci

când este pusă lângă o altă informaţie, poate umple un gol ca o piesă

rătăcită a unui puzzle, care permite completarea acestuia de la sine. O

adresă uitată, de exemplu, poate indica faptul că o organizaţie a fost

interesată de o anumită activitate înainte ca cineva să fi crezut că a fost;

o schiţă a unui obiect ar putea sugera că o anumită persoană s-a gândit la

acel obiect înainte ca altcineva să-şi asume meritele pentru brevetarea

acestuia.

Desigur, nu este uşor, nici pentru cei mai experimentaţi din

domeniu, pentru a lua asemenea decizii, iar procedura de selecţionare

este influenţată de anumiţi factori şi diferă de la un caz la altul. Cu cât

1 Voica Coman, Selecționarea documentelor și depunerea lor la Arhivele Statului, în „Revista Arhivelor”, an L, nr. 1/1973, p. 32.


42

sunt mai mulţi factori, cu atât procedura devine mai dificilă. În marea

majoritate a cazurilor aceşti factori sunt următorii:

• tipul arhivei;

• mărimea arhivei;

• creatorul arhivei;

• perioada de timp pe care arhiva o acoperă;

• funcţiile pe care creatorul le-a îndeplinit în desfăşurarea

activităţii;

• dacă creatorul nu şi-a încheiat activitatea;

• starea de conservare a arhivei;

• dacă din arhivă au mai fost selecţionate documente anterior.

De asemenea, există şi alţi factori, mai puţin importanţi. Singurul

lucru de care un arhivist este sigur este acela că nu totul trebuie păstrat

din motivul valorii practice şi al spaţiului necesar pentru depozitarea

arhivei. Din fericire, în ceea ce priveşte spaţiul de depozitare al arhivei,

arhivarea electronică s-a dovedit a fi o soluţie de succes în ultimii ani.

Drept urmare, singura întrebare care rămâne este importanţa şi valoarea

materialului care trebuie păstrat. Dacă documentele par să aibă valoare

de lungă durată, ar trebui păstrate. Această afirmaţie nu este atât de

simplă cum pare, din cauza factorilor enumeraţi mai sus.

În ceea ce priveşte documentele cu caracter financiar-contabil, aceşti

factori par să se înmulţească şi de multe ori par a fi de neînţeles, iar

selecţionarea acestora devine o adevărată problemă pentru orice arhivist.

Arhivele constituite din documente financiar-contabile fac parte din

categoria de arhive mari şi foarte mari, caracterizate prin existenţa unui

număr mare de duplicate şi triplicate, cum este cazul facturilor sau al

chitanţelor. Mărimea unei arhive poate fi o problemă majoră pentru


43

arhivişti, atunci când trebuie să lucreze cu documentele. De asemenea, în

ultimele decenii, dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi a comunicării au

avut un impact major în apariţia şi producerea de documente

financiar-contabile, noi formulare apărând în locul celor tradiţionale.

Este necesar să se înregistreze fiecare tranzacţie efectuată, iar

responsabilii trebuie să justifice fiecare plată efectuată, sumele cheltuite

și scopul pentru care acestea sunt cheltuite. Administraţiile sunt direct

responsabile de cheltuielile lor și de modul în care îşi exercită atribuţiile,

în calitatea lor de instituţii publice. Garanţiile juridice există pentru ca

aceste documente să fie disponibile pentru perioade mai lungi de timp,

ca dovadă că încrederea cetăţenilor a fost răsplătită și că responsabilii cu

administrarea resurselor financiare ale organizaţiei și-au făcut datoria cu

onestitate și integritate. Conţinutul informaţional al documentelor

financiar-contabile furnizează adesea informaţii care nu se găsesc în altă

parte. O parte dintre aceste documente au valoare documentară unică.

Cerinţele legale, în mare măsură, determină perioada de păstrare,

accesul și disponibilitatea documentelor financiare. O parte dintre aceste


44

reglementări se găsesc fie în legi organice, fie în legi ordinare.

Dar, înainte ca îngrijorarea să se instaleze, un arhivist ar trebui să ia

în considerare următoarele aspecte.

Pentru început, ar trebui să ştie dacă arhiva, care este supusă

procesului de selecţionare, vine de la o organizaţie care încă îşi

desfăşoară activitatea sau nu. Dacă nu şi-a încheiat activitatea, se poate

profita de acest lucru, întrucât se pot aduna informaţii referitoare la

istoricul acesteia, detalii despre atribuţiile pe care le-a îndeplinit în

desfăşurarea activităţii şi valoarea practică şi istorică a documentelor

create. Desigur, arhiviştii nu trebuie să se bazeze pe aceste informaţii ca

singură sursă în evaluarea documentelor, pentru că se pot omite anumite

aspecte importante care reies cel mai bine din analiza în detaliu a

documentelor propuse pentru selecţionare. În cazul în care organizaţia

şi-a încetat activitatea, arhiviştii ar trebui să încerce să adune informaţii

despre aceasta din alte surse, cum ar fi cele din presă sau de la camerele

de comerţ şi industrie. De asemenea, un arhivist trebuie să aibă

cunoştinţe de legislaţie financiar-contabilă, fiscală, a muncii, a securităţii

sociale, astfel încât să fie în măsură să înţeleagă şi să evalueze conţinutul

documentelor medicale. Este necesar pentru un arhivist să înţeleagă

schimbările pe care documentele financiar-contabile le-au suferit odată

cu apariţia şi evoluţia calculatoarelor. Această cunoştinţă este deosebit

de importantă, fiind unul dintre factorii care pot asigura o evaluare

eficientă a importanţei documentelor.

În plus, un arhivist trebuie să cunoască tipurile de documente care se

întocmesc în activităţile financiar-contabile şi motivele pentru care

acestea sunt create în cadrul organizaţiilor. Desigur, arhivele economice

conţin numeroase tipuri de documente, în cantităţi mari. Dificultăţi se

întâmpină cu documentele care sunt considerate de „importanţă


45

secundară”, precum chitanţele, facturile sau bonurile de consum. Aceste

documente, care pot fi cu sutele în cadrul unui compartiment economic,

nu sunt considerate la fel de importante ca alte documente, precum

statele de plată sau rapoartele de activitate. Aceasta este o abordare

greşită în evaluarea documentelor şi în selecţionarea ulterioară, valoarea

unui document fiind cel mai bine stabilită de către cei care lucrează zi de

zi cu el.

În activitatea de selecţionare a documentelor, arhiviştii nu trebuie să

elimine orice document pe care îl consideră mai puţin important ca un alt

document. Sarcina arhivistului este să păstreze informaţiile intacte şi să

le pună la dispoziţia publicului, nu să le ascundă. Aceeaşi problemă o

întâlnim şi în cazul registrelor contabile şi ale altor categorii de condici,

specifice compartimentelor economice ale organizaţiilor. În perioada în

care nu se folosea tehnica modernă de calcul, aceste registre şi condici se

găseau în număr mai mare. Desigur, aceleaşi criterii, precum cele

menţionate mai sus, ar trebui să se aplice şi în cazul registrelor utilizate

în activitățile financiar-contabile.

Documentaţia de achiziţie publică de bunuri de consum, de folosinţă

imediată sau de servicii diferă substanţial de documentația ce privește

salarizarea personalului. Dar adevărata problemă se întâmpină atunci

când apar documente care sunt în mai multe exemplare. Arhiviştii decid

care sau câte exemplare trebuie păstrate, iar aceste decizii nu sunt uşor

de luat.

Primul motiv este acela că aceste exemplare se găsesc în diferite

compartimente ale creatorului de documente, iar eliminarea lor ar

însemna încălcarea cunoscutului principiu al respectului faţă de fond2.

2 M. Duchein, Theoretical Principles and Practical Problems of Respect des Fonds, Archivaria 16 (1983), pp. 64-82.


46

Dar, dacă nu există un astfel de caz, problema care rămâne este numărul

exemplarelor care ar trebuie păstrate. În astfel de cazuri, fiecare creator

de document ar trebui să-şi stabilească numărul de exemplare pe care să

le păstreze.

Toate deciziile menţionate mai sus pot fi luate numai dacă arhiviştii

cunosc în detaliu conţinutul arhivei în cauză. Selecţionarea este o

operaţiune arhivistică ce trebuie să se desfăşoare după ce arhiviştii s-au

obişnuit cu genurile de documente şi sunt gata să stabilească ce material

are valoare istorică sau practică şi trebuie păstrat şi care nu mai sunt

necesare în desfăşurarea activităţii. Din păcate, există cazuri în care

selecţionarea a fost făcută în grabă sau cu lipsă de profesionalism, iar

informaţii valoroase au fost pierdute și nu au mai putut fi suplinite de

cele care au rămas3.

Pe de altă parte, selecționarea documentelor trebuie făcută într-un

mod inteligent, nu haotic sau de dragul de a mai arunca niște dosare, și

executată de oameni bine pregătiți profesional, deoarece evaluarea

materialului arhivistic este în cel mai bun caz o știință inexactă, poate

mai mult o artă4.

În concluzie, se poate spune despre selecţionarea documentelor

financiar-contabile că aceasta trebuie făcută de arhivişti bine pregătiţi și

interesaţi de ceea ce fac.

Interesul nu poate fi învăţat în nici o facultate, dar arhiviştii trebuie

să înveţe să fie eficienţi când selecţionează documente

financiar-contabile.

3 Ioan Pușcaș, Principii și criterii de selecționare a documentelor, în „Revista Arhivelor” an LIX, nr. 3/1982, p. 242. 4 Alexandru Nastovici, Despre instrumente de informare, selecționare și evidență în publicistica internațională, în „Revista Arhivelor”, an LXIII, nr. 2/1986, p. 181.

47

4. CATEGORII DE DOCUMENTE DE ARHIVĂ CU

LIMITE DE ACCES

arhivist, Mirela Ionela PREDA

Având în vedere rolul important al documentelor publice pentru

buna desfăşurare a activităţilor social-economice dintr-un stat, ne

propunem să abordăm problema accesului la arhive pentru folosirea

informaţiilor în scopurii ştiinţifice şi practice.

Tema încearcă să abordeze varietatea tipurilor de acces şi mijloacele

prin care pot fi cercetate documentele de arhivă, create de-a lungul

timpului de către instituţii si persoane fizice. Mergând în aceiaşi direcţie,

tema este percepută în sfera gândirii noastre ca o modalitate de a face

posibilă înţelegerea necesității actelor cu caracter normativ, care

reglementează accesul la informaţii.

Unele dintre problemele tratate în demersul nostru se regăsesc în

lucrări apărute în ţară şi în străinătate, unele sunt dezbătute fie pe larg,

fie doar în anumite componente. Ne-am propus, de asemenea, să

evidenţiem modalităţi în care se realizează accesul la informaţiile din

documentele de arhivă în interesul celor care doresc să afle trecutul

istoric, sau pentru cei ce intenţionează să-şi revendice anumite drepturi.


48

Acte normative care reglementează şi definesc accesul la

documentele de arhivă

Legea Arhivelor Naționale 16 din 1996 arată că sunt accesibile

publicului documente după 30 de ani de la crearea lor. Pentru

documentele la care nu s-a îndeplinit acest termen, cercetarea se poate

face numai cu aprobarea conducerii unității creatoare sau deținătoare de

documente. Potrivit articolului 22 al prezentei legi, documentele a căror

cercetare poate afecta interesele naționale, drepturile și libertățile

cetățenilor, prin datele și informațiile pe care le conțin, sau celor a căror

integritate fizică este în pericol, nu se dau în cercetare. Fac parte din

această categorie documentele care:

• Privesc siguranța, integritatea teritorială și independența statului

român, potrivit prevederilor constituționale și ale legislației în

vigoare;

• Pot leza drepturile și libertățile individuale ale cetățeanului ;

• Sunt într-o stare necorespunzătoare de conservare, situație

stabilită de comisia de specialitate și consemnată într-un proces

verbal ;

• Nu sunt prelucrate arhivistic1.

Documentele din Fondul Arhivistic Național pot fi folosite pentru

cercetarea științifică, rezolvarea unor lucrări administrative, informări,

documentare, eliberarea unor copii, extrase, certificate. Documentele din

Fondul Arhivistic Național pot fi cercetate la cerere, de către cetățeni

români și străini, după 30 de ani de la crearea lor. Pentru documentele la

1 Legea 16/1996 a Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, publicată în „Monitorul Oficial al României”, nr. 17, din 9 aprilie 1996 (în continuare se va nota LAN 16/1996...).


49

care nu s–a îndeplinit acest termen, cercetarea se poate face numai cu

aprobarea conducerii unității creatoare sau deținătoare. Creatorii și

deținătorii de documente sunt obligați să elibereze, potrivit legii, la

cererea persoanelor fizice sau juridice certificate, copii sau extrase după

documentele pe care le creează și le dețin, chiar dacă nu au îndeplinit

termenul de 30 de ani, dacă acesta se referă la drepturi care îl privesc pe

solicitant, cum sunt vechimea în muncă, studii, drepturi patrimoniale2.

Legea 544/2001 se referă la accesul liber și neîngrădit al persoanei la

orice informație de interes public, definită astfel prin prezenta lege.

Prezenta lege constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor

dintre persoane și autoritațile publice, în conformitate cu Constituția

României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul

României. În ceea ce privește organizarea și asigurarea accesului la

informațiile de interes public, în articolele 3 și 4 se specifică faptul că:

Asigurarea de către autoritățile și instituțiile publice a accesului la

informațiile de interes public se face din oficiu sau la cerere, prin

intermediul compartimentului pentru relații publice sau al persoanei

desemnate în acest scop. Pentru aigurarea accesului oricărei persoane

la informațiile de interes public autoritățile și instituțiile publice au

obligația de a organiza compartimente specializate de informare și

relații publice sau de a desemna persoane cu atribuții în acest domeniu.

Conform articolului 6 al Legii 544/2001, orice persoană are dreptul să

solicite și să obțină de la autoritățele și instituțiile publice informații de

interes public. Autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să asigure

persoanelor, la cererea acestora, informațiile de interes public solicitate

în scris sau verbal. Solicitarea în scris a informațiilor de interes public

2 Instrucțiuni privind activitatea de arhivă la creatorii și deținătorii de documente, aprobate de conducerea Arhivelor Naționale prin Ordinul de zi nr. 217 din 23 mai 1996.


50

cuprinde următoarele elemente:

a) Autoritatea sau instituția publică la care se adresează cererea;

b) Informația solicitată, astfel încât să permită autorității sau instituției

publice identificarea informației de interes public;

c) Numele, prenumele și semnătura solicitantului, precum și adresa la

care se solicită primirea răspunsului.

Autoritățile și instituțiile publice au obligația să raspundă în scris la

solicitarea informațiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după

caz, în cel mult 30 de zile de la înregistratrea solicitarii, în funcție de

dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare și de urgența

solicitării. În cazul în care durata necesară pentru identificarea și

difuzarea informației solicitate depășește 10 zile, răspunsul va fi

comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiția înștiințării

acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile. Refuzul

comunicării informațiilor solicitate se motivează și se comunică în

termen de 5 zile de la primirea petițiilor3.

Legea 544/2001 prezintă dispoziţii speciale privind accesul

mass-media la informaţiile de interes public care este garantat şi

constituie o concretizare a dreptului cetăţenilor de a avea acces la

informaţiile de interes public. În ceea ce priveşte excepţiile de la accesul

la informaţiile publice, acestea se înscriu în cadrul legal, făcând trimitere

la informaţile clasificate, informaţiile privind interesele economice şi

financiare ale României, informaţiile cu privire la datele personale,

informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare,

cele privind procedurile judiciare4.

3 Legea 544/2001 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în „Monitorul Oficial ”nr. 663/23 octombrie 2001. 4 Idem.


51

Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor

clasificate, lege care introduce noţiunea de sistem naţional de protecţie a

informaţiilor stabilind cazurile, condiţiile și procedurile de urmat pentru

obţinerea autorizației/certificatului de acces la informaţiile clasificate5.

Examinând articolul 33 din Legea 182/2002 care se referă la

informaţiile secrete de serviciu, se prevede că „este interzisă clasificarea

ca secrete de serviciu a informaţiilor care, prin natura sau conţinutul lor,

sunt destinate să asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de

interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării

legii sau obstrucţionarea justiţiei.” Acest articol asigură liberul acces la

informaţiile de interes public și permite autorităţilor şi instituţiilor publice

(şi, atunci când este cazul, instanţelor de judecată) să ofere informaţiile

cerute „asupra unor probleme de interes public sau personal”. Singura

problemă care s-ar putea ridica se referă la capacitatea şi dorinţa

autorităţilor şi instituţiilor publice, a instanţelor de judecată, de a respecta

prevederile acestui articol în situaţia în care se solicită o informație

publică potrivit Legii 544/20016.

Protecția informațiilor secrete de serviciu se efectuează în baza

Hotărârii de Guvern nr. 781 din 25 iulie 2002, în care se precizează

modul prin care cetățenii români pot avea acces la aceste documente care

conțin informații secrete de serviciu.

Toate aceste principii şi actele normative care reglementează accesul

la documentele de arhivă emise după anii ’90 se încadrează şi corespund

normelor şi prevederilor însuşite de teoria şi practica arhivistică

europeană.

5 Legea 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în „Monitorul Oficial” al României, Partea I, nr. 248, din 12 aprilie 2002. 6 Idem.


52

Fără a avea pretenţia că tratăm exhaustiv probleme ale categorilor de

documente de arhivă cu acces limitat, ne vom opri către principalele

genuri de documente ce oferă informaţii care impun un acces limitat.

Categoriile de informaţii care nu pot fi făcute publice, potrivit anexei 6

din Legea 16/1996, sunt:

• Documentele medicale, după 100 de ani de la crearea lor;

• Registele de stare civilă, după 100 de ani de la crearea lor;

• Dosarele personale, după 75 de ani de la crearea lor;

• Documentele privind viața privată a unei persoane, după 40 de ani

de la moartea acesteia;

• Documentele referitoare la siguranța și integritatea națională,

după 100 de ani de la crearea lor;

• Documentele privind afacerile criminale, după 90 de ani de la

crearea lor;

• Documentele privind politica externă, după 50 de ani de la crearea

lor;

• Documente ale societăților comerciale cu capital privat, după 50

de ani de la crearea lor;

• Documentele fiscale, după 50 de ani de la creare;

• Documentele notariale și judiciare, după 90 de ani de la crearea

lor7.

Documentele din categoriile enumerate mai sus fac parte din Fondul

Arhivistic Naţional, indiferent de locul unde sunt create şi depozitate.

Persoanele fizice şi juridice deţinătoare de astfel de documente au

obligaţiile prevăzute de Legea arhivelor, inclusiv obligaţia respectării

7 Legea nr.16/1996 Arhivelor Naţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 9 aprilie 1996 (în continuare se va nota LAN 16/1996...).


53

termenelor din Anexa 6 din Legea 16/1996. Legea arhivelor nu prevede

nici un fel de excepţie de la termenele indicate în această anexă8 .

În continuare vom prezenta prevederile privind perioadele de timp

când unele categorii de documente pot fi date spre cercetare în unele

state europene:

1) Documente privind starea civilă: în general, pentru certificatele

de naştere, termenul este de 100 de ani, mai puţin pentru cel de căsătorie,

variabil pentru cel de deces. În unele state, informaţiile privind copiii

nelegitimi se bucură de o protecţie specială (în Danemarca sunt

permanent confidenţiale). Acest tip de documente au o perioadă de

limitare a accesului de 100 de ani în Franţa și de 90 de ani în Ungaria;

2) Documente medicale. Pentru medici, ele sunt secret profesional.

În medie, se înscriu între 80-100 de ani de confidenţialitate de la naşterea

persoanei.

3) Documente judiciare. Se referă în general la proceduri şi la

dosarele de anchetă, nu la judecată sau sentinţă. În Ungaria 70 de ani

iar în Franţa 100 de ani de la crearea lor9. Problemele speciale ridică

dosarele celor amnistiaţi sau graţiaţi.

4) Documente fiscale (averea, veniturile) sunt foarte riguros

protejate. Pentru funcţionarii implicaţi, constituie secret profesional;

accesul se acordă în Franţa după 60 de ani, iar în Germania după 80 de

ani de la momentul creării lor.

5) Documente referitoare la activitatea profesională. Se acceptă

cvasiunanim că activitatea profesională a individului este o parte a vieţii

private și, în general, aceste documente sunt protejate. Perioada de

8 Idem. 9 Duchein, Michel, Obstacles to the access use and transfer of information arhives în „Buletin de Informare şi Documentare Arhivistică”, nr. 9/1993, p. 59.


54

confidenţialitate este în Franţa de 120 de ani.

6) Documente referitoare la opţiuni politice, filozofice şi religioase.

Confidenţialitatea unor astfel de documente este recunoscută, acest drept

fiind prevăzut de Declaraţia universală a drepturilor omului. În general,

termenul de protecţie a acestui tip de informaţie coincide cu durata vieţii

celui implicat.

7) Documente statistice de bază. Se referă la chestionarele statistice

privind numărul populaţiei, evaluări economice etc. Conţin informaţii

despre stare civilă, sănătate, starea profesională, nivelul cultural,

propietăţi, venituri etc. În Franţa, termenul de confidenţialitate este de

100 de ani.

8) Protecţia onoarei este greu de stabilit cu exactitate, fapt ce se

poate face loc arbitrariului în acordarea accesului. Un exemplu este

efectul posibil al dezvăluirii unei naşteri nelegitime. Sau, în acelaşi sens,

o infracţiune săvârşită în trecut poate afecta descendenţii pe câteva

generaţii. Iată de ce, în unele ţări, legea prevede expres că protecţia vieţii

private include nu doar persoanele în viaţă, ci şi amintirea celor morţi şi

a familiei lor. Termenul de confidenţialitate este de 120 de ani în

Franţa10.

9) Documente poliţieneşti. Ca documente administrative, acestea

sunt extrem de contestate, nu doar sub aspectul accesului, ci şi sub cel al

legalităţii existenţei anumitor informaţii privind viaţa privată 11 .

Confidenţialitatea este recomandată, în general, pentru 100 de ani.

10) Informaţii obţinute pe baza confidenţialităţii. Reprezintă un

fenomen întâlnit în ţările de tradiţie juridică britanică. Administraţia, în

10 Idem. 11 Duchein, Michel, Obstacles to the Access. Use and Transfer of information from Archives: A RAMP Study. (PGI-83/WS/20), Paris, 1983, p. 20-23.


55

interesul eficienţei, ar trebui obligată să specifice pe document dacă

acesta conţine informaţii obţinute pe baza promisiunii de

confidenţialitate, atâta timp cât este evident că arhivistul nu poate

determina singur acest lucru.

O categorie specială prin natura conţinutului o constituie

documentele privind siguanţa naţională. Principiul confidenţialităţii unor

astfel de documente este universal valabil şi nimeni nu poate pune la

îndoială principiul restricţiilor de acces la documente din raţiuni de

siguranţă naţională şi ordine publică. Ceea ce se remarcă însă, chiar în

ţările cu reglementări clare în domeniul accesului la arhive este că,

adesea, acest tip de documente nu este desecretizat nici după trecerea

termenului stabilit prin lege, accesul se acordându-se, în general, cu

aprobare specială prin derogare ad persona.

Documentele aflate în arhiva Serviciului Român de Informații pot fi

studiate conform prevederilor articolului 45 din Legea 14/1992, care

prevede „termenul de 40 de ani pentru ca documentele care privesc

siguranța națională pot deveni publice”. Fondurile de arhivă ale fostului

Departament al Securității Statului ce privesc siguranța națională nu pot

deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la

adoptarea prezentei legi12.

Documentele preluate de la fostele organe de securitate care nu

priveau siguranța națională au fost predate, în conformitate cu

cerintele Legii 187/1999, către Consiliul Național de Studiere a

Arhivelor Securității. Legea menționată prevede la articolul 1 că „orice

cetățean român sau cetățean străin care după 1945 a avut cetățenie

română are dreptul de acces la propiul dosar întocmit de organele

12 Legea 14/1992 privind activitatea Serviciului Român de Informații, art. 45.


56

securității, ca poliție politică. Acest drept se exercită la cerere...”13.

De asemenea, se mai prevede că dispozițiile articolului 45 alineatul

2 din Legea 14/1992, privind organizarea și funcționarea Serviciului

Român de Informații, precum și ale articolului 20 alineatul 2 și ale

articolului 22 cu referire la anexa numărul 6 din Legea Arhivelor

Naționale, numărul 16/1996, nu sunt aplicabile dosarelor la care se

referă articolul 1 al Legii 187/1999.

Recomandarea Consiliului Europei spune că „excepţiile de la liberul

acces pot fi prevăzute -dacă e cazul- pentru a asigura protecţia

intereselor generale ale statului, în principal cele referitoare la apărarea

naţională, politica externă şi ordinea publică. Pentru acest tip de

documente se recomandă o perioadă de secretizare de 50 de ani14.

Conştienţi de faptul că prin succinta noastă intervenţie nu puteam şi

nici nu ne-am propus să rezolvăm în totalitate importanta problemă a

temei noastre, ne exprimăm speranţa că, în bună parte, am venit să

supunem atenţiei necesitatea rezolvării accesului la informaţiile oferite

de documentele de arhivă.

Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât, în prezent, se

vehiculează şi se susţine ideea accesului total la documentele de arhivă.

Ori, aşa cum o demonstrează şi literatura de specialitate şi după cum

susţin specialiştii din ţările europene, nu poate exista stat care să-şi

permită să nu protejeze documentele de arhivă, cu precădere pe cele ce

privesc identitatea, suveranitatea şi independenţa naţională ale oricărui

popor, indiferent de marimea şi bogaţia lui.

13 Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, adoptată la 20/10/1999, intrată în vigoare la 07/12/1999. 14 Recomandarea Nr. R(2000)13 a Comitetului de Miniştri către Statele membre privind o poltică europenă asupra accesulu la Arhive, supliment în „Revista Arhivelor”, editura Consiliul Europei, 2007.

II. CERCETĂRI DOCUMENTARE -

STUDII

59

1. CONTRIBUŢII PRIVIND EVOLUŢIA ISTORICĂ A

ORAŞULUI ŞI SCAUNULUI SEBEŞ

arhivist, Roxana BUZDUCEA

,,Saşii, vechi colonişti, neam de o dârză statornică şi înceată vrere, şi-au ales,

după criterii lung cumpănite, pământul unde aveau să-şi ridice casele şi să-şi sape

mormintele; ei, au gustat precauţi apa, au cântărit lumina şi au măsurat cu grijă

grosimea humei, s-au ferit prevăzători de înălţimi prea accidentate şi au încercat cu

steagul şi cu nările direcţia vântului. Aceştia se aşează pe malul drept al Sebeşului, în

preajma aşezărilor româneşti.’’1 (Lucian Blaga, „Trilogia culturii’’)

Sebeşul, aşezare străveche cu rădăcini adânci şi trainice din epoci

imemoriale, a devenit treptat, treptat în cursul istoriei Transilvaniei, o

aşezare cu un statut aparte. Situat într-o regiune depresionară, aşa numita

„depresiune a Apoldului’’2, se înscrie în categoria celor mai importante

oraşe din sud–vestul Transilvaniei. Datorită cadrului natural primitor şi

aşezării sale, la întrepătrunderea unor importante căi de comunicaţii,

zona Sebeşului a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, cu mult

înainte de 12453 de când se păstrează primul document de atestare.

În Sebeş s-au stabilit populaţii provenite din zona Rinului şi a

Moselei (regiunea Luxemburgului şi a vestului Germaniei de astăzi)4.

Denumirea de saşi transilvăneni provine din confuzia făcută de

cancelaria regelui Ungariei, pentru care toate populaţiile germane erau

1 Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol.II, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 20. 2 Radu Heitel, Monumente medievale din Sebeş Alba, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 5. 3 Thomas Nägler, Românii şi saşii până la 1848: relaţii economice, sociale şi politice, Sibiu, Ed. Thausib, 1997, p. 34.

4 Ion Raica, Sebeşul: istorie, cultură, economie, confruntări sociale şi politice, Cluj-Napoca, Ed. George Bariţiu, 2002, p. 338.

CERCETĂRI DOCUMENTARE

60

saxones (saşi). Germanii din Sebeş au fost, de fapt, franconi de pe Rin,

Rheinfranken.

Continuând istoricul Sebeşului, vom face câteva consideraţii şi

asupra numelui oraşului ca atare. În documente străvechi, vechi, apoi

moderne şi contemporane, localitatea apare sub multe variante ale

toponimului Sebeş şi ale celui german Mühlbach: Castrum Saboesia,

Sabaesium, Sabesum, Sabes, Sebus, Malembach, Millenbach, Mühlbach,

Szasz, Sebeş, Sebeşul Săsesc, Sebeş – Alba5. A rămas însă, general

acceptată, denumirea derivată din numele vechi - Sabes, Sebus,

preexistentă aşezării în Transilvania a ungurilor, secuilor sau popoarelor

germanice, denumire păstrată şi în documentele redactate chiar de aceste

populaţii.

Când au fost aduse coloniile cunoscute cu numele de ,,saşi’’, au

găsit aici, în stânga râului Sebeş, ,,Marele Sat Românesc – Sebus’’, (în

unele documente scris în limba latină, iar în altele în limba maghiară) şi

datorită morilor instalate pe cele două braţe ale râului Sebeş (nume

derivat de la cel al zeului ocrotitor al naturii şi al sănătăţii din vremuri

străvechi), au botezat locul Malembach, apoi Mühlbach – adică ,,râul

(pârâul) morilor’’6.

Actul face referire la ,,Terra siculorum Terrae Sebus’’- adică

pământul secuilor din Ţara Sebeşului. Secuii fuseseră aşezaţi prin părţile

Sebeşului în ,,prisăci’’ cu rolul de apărători ai hotarului de sud al

Ungariei. Cercetările recente susţin părerea că acest ,,Sebus’’ este

actualul Sebeş şi că ,,ţara secuilor de la Sebeş’’ cuprinde Valea Sebeşului,

fără a se putea preciza însă întinderea acestui teritoriu.

5 Dan Dorin Ovidiu, Sebeşul în imagini de epocă, Alba Iulia, Ed. Altip, 2000, p. 23. 6 Radu Cărpinişianu, Sebeşul şi sebeşenii, în ,,Sebeş – 750 de ani de atestare documentară: 1245-1995’’, Ed. Consiliul local Sebeş, Sebeş, 1995, p. 39.


61

Documentele emise în perioada secolelor XIV-XVI confirmă că

Sebus şi derivatele lui erau numele cele mai des utilizate: 1301 –Sebus,

1345 - Sabis şi Zebus, 1369 - Mulanbahi Sebus, 1387 - Sebeşvar, 1464 şi

1505 - Zazsebeş, 1514 - Sat Sebus, 1552 - Sazsebesia, 1561 - Zabesus.

De altfel, şi când s-au organizat scaunele săseşti ca unitate administrativă,

aici a fost Scaunul Sebeş -1309, Sedis Sebesianis, apoi Sedes Sebus (nu

Sedes Mühlbach). Şi după anul 1250 noii colonişti preferau în

documente numele vechi al localităţii, Sebus -1301-, iar în anul 1341, ca

oraş este menţionat Civitas Sebus, printre primele oraşe din

Transilvania7.

Din anul 1158 până în secolul XIII, primele grupări mari de

populaţii germanice venite din diferite zone germane (Alsacia, Rin,

Bavaria, Würtemberg, Saxonia) şi aşezate în teritoriile atribuite de regii

unguri au întâmpinat dificultăţi lingvistice în a comunica unele cu altele,

întrucât dialectele vorbite se deosebeau mult. Din acest motiv, în

documente era preferată limba latină - limbă folosită în Biserica

Romano-catolică - şi în aceeaşi perioadă, prin convieţuire, s-a format un

nou grup etnic, ai cărui membri încă din secolul al XIII–lea se numeau

Siebenbürger sachsen, iar din amalgamarea dialectelor iniţiale a rezultat

dialectul săsesc.

De obicei, în relaţiile dintre comunităţi, mai ales la nivel oficial, se

folosea limba germană literară, alături de limba latină.

Din categoria juzilor regali şi scăunali, pe lângă cei din Sibiu, o

poziţie importantă o deţineau şi cei din Sebeş. Uneori, funcţia de jude

regal putea fi îndeplinită în mai multe scaune de către o singură persoană,

fapt relevat de exemplul din 1376, când scaunele Sebeş, Miercurea şi

7 Anca Dobrescu, Sebeşul în imagini de epocă, Bucureşti, Ed. Universitatea Bucureşti, 2000, p. 47.


62

Orăştie au avut acelaşi jude regal8.

În 1477, prin diploma emisă de Matei Corvin, referitoare la dreptul

de alegere a juzilor regali pentru întreaga provincie a Sibiului, Sebeşul a

obţinut dreptul de a-şi alege în fiecare an judele regal din scaunul

respectiv9.

După constituirea ei, comunitatea saşilor din Sebeş a devenit un

factor de progres în dezvoltarea localităţii, ca centru urban de meseriaşi

şi negustori, aceste îndeletniciri adăugându-se celor de agricultori,

crescători de animale şi producători de obiecte de uz casnic.

Sebeşul a luat fiinţă prin dezvoltarea aşezărilor săteşti mai

importante, avantajat fiind şi de poziţia geografică si de situarea sa,

asemeni altor oraşe ale Transilvaniei: Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş,

Sighişoara, Orăştie, pe axul marilor drumuri comerciale ale provinciei10.

Colonizarea germană încurajată de regalitatea maghiară aduce la

Sebeş un plus demografic – saşii, cunoscuţi prin calităţile lor de buni

meseriaşi şi comercianţi. Aceştia iau locul secuilor în anumite zone ale

Transilvaniei; cele mai vechi aşezări săseşti din Transilvania sunt Cricăul,

Ighiul şi Romosul.

Evoluţia loturilor săseşti între anii 1165–1175 şi ulterior

coroborată cu cercetările arheologice duc la concluzia închegării aici a

unei aşezări cvasiurbane.

În 1241, Hoarda de Aur se năpustește asupra Ungariei și a spațiului

românesc. Pradă atacului tătar din 1241 i-a căzut şi Sebeşul. O armată a

acestora pustieşte Moldova, desfiinţează episcopia cumanilor, pătrunde

8 Paul Lucian Brusanowski, Pagini din istoria bisericească a Sibiului medieval, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 22. 9 Ibidem. 10 Dan Dorin Ovidiu, Pagini de istorie, demografie şi urbanism, în. Radu Cărpinişianu ,,Sebeş - 750 de ani de atestare documentară: 1245-1995’’, Sebeş, Ed. Consiliul local Sebeş, 1995, p. 22.


63

în Transilvania, pustieşte Sibiul – 11 aprilie, Sebeşul, Alba Iulia şi alte

oraşe şi cetăţi din Ardeal şi Ungaria. Distrugerile tătarilor au fost

asociate cu masacrarea populaţiei şi înrobirea acesteia, având efecte

negative din punct de vedere economic, social şi politic pe termen

lung11.

În acest context apare la, 22 februarie 1245, la scurt timp după

evenimentele amintite, prima atestare documentară a oraşului. Papa

Inocenţiu al IV-lea îngăduie preotului Teodoric din Mallenbach (nume

dat Sebeşului de populaţia germană), printr-un act emis la Lyon, să

strângă veniturile şi din altă parohie, a sa fiind distrusă de tătari: ,,1245

februarie 22, Lyon. Inocenţiu IV episcopul (etc.) iubitului fiu Teodoric

preot în Sebeş şi canonic de Sibiu în dieceza transilvană, (...). Deoarece

veniturile pe care le ai în părţile Ungariei au fost nimicite de furia

tătarilor şi nimic sau foarte puţin aduni din ele, noi, binevoitorii

cucernicelor tale rugăminţi, prin punerea celor de faţă îţi îngăduim ca,

pe lângă veniturile pe care le ai să poţi primi în chip legiuit şi altele,

chiar dacă ar fi o parohie (...) dacă ţi se îmbie potrivit canoanele şi să

poţi păstra liber împreună cu ele fără împotrivirea decretului consiliului

general…’’12.

Săpăturile arheologice de la Biserica Evanghelică, conduse de

arheologul Radu Heitel în perioada anilor 1961 -1962, au scos la iveală

existenţa unei necropole din secolul al XII-lea, demonstrând faptul că

aşezarea este cu mult mai veche decât o consemnează documentul

amintit.

Cert este faptul că pustiirea tătară a obligat la reconstruirea multor

11 Ernst Wagner, Istoria saşilor ardeleni, trad. de Maria Ianuş, Bucureşti, Ed. Meronia, 2000, p. 20. 12 Documente privind istoria României, vol. I, veac. XI, XII, XIII, C. Transilvania, Bucureşti, 1951, p. 326.


64

localităţi, multe dintre acestea dobândind apoi statutul de oraş. La Sebeş

se reia construcţia Bisericii Evanghelice, începută în stil romanic, fiind

finalizată în stil gotic-cistercian, şi se ridică prima incintă fortificată în

jurul bisericii evanghelice 13 . La 1322 este amintită şi Mânăstirea

Dominicană.

Comitatele, unităţi administrative mărunte, sunt înlocuite cu

scaunele, subunităţi judiciar administrative. În acest context, Scaunul

săsesc de Sebeş (Sedes, Sebus) este amintit în documente, al doilea

apărut cronologic după cel al Sibiului, cu toate că teritoriul acestuia a

fost colonizat mai târziu. La 1301 sunt amintiţi judele, juraţii şi toţi

oaspeţii din Sebeş (,,iudex, jurati et universi hospites de Sebus’’)14.

Menţionarea cu certitudine a scaunului este făcută în 1303, când

documentul aminteşte dijmele din scaunul Sebeş (,,decime sedis Sebes’’).

Începând cu această dată, scaunul Sebeş va fi amintit mereu în diferite

împrejurări: pricini de judecată, dijme papale, obligaţii fiscale etc.

În fruntea sa se afla un jude regal (judex regis) şi un jude scăunal

(judex sedis, judex terrestris), care judecau pricinile. Pe lângă cei doi

juzi, în acest scaun mai exista şi o ,,Adunare scăunală’’, care se întrunea

de patru ori pe an, la care participau reprezentanţi din fiecare localitate

din cadrul unităţii administrativ-teritoriale. Rolul acesteia era de a

soluţiona disputele dintre comunele aflate în componenţa scaunului15.

În secolul al XIV-lea, Scaunul Sebeş era relativ mic din punctul de

vedere al numărului de sate deţinute. Îi aparţineau, în afară de oraşul

Sebeş, doar 9 sate, având cu două mai multe decât în secolul al XVI-lea,

când scaunul cuprindea, din punct de vedere administrativ, zona cu

13 Dan Dorin Ovidiu, Pagini de istorie, demografie și urbanism...., p. 24. 14 Ibidem. 15 Paul Lucian Brusanowski, op. cit., p. 22.


65

localităţile Lancrăm, Petreşti, Răchita, Loman, Câlnic, Deal şi Pianu de

Jos16.

Scaunul Sebeş a jucat un rol relativ însemnat din punct de vedere

economic şi militar; voievozii Transilvaniei îşi adunau aici oştile în

vederea înfruntării otomanilor. Arhiva scaunului amintit constituie o

bogată mărturie din punct de vedere economic, social, politic, juridic şi

adminstrativ despre activitatea desfăşurată aici.

Oraş regal, dovadă şi stema sa reprezentând pe scut un leu

încoronat, Sebeşul era condus de un Sfat (,,Magistrat’’), compus din 12

juraţi – orăşeni înstăriţi, în frunte cu judele regal, alături de care apare

judele orăşenesc, numit şi Bürgermeister, magister civium şi

administratorul – Hann, villicus. De reţinut că doar oraşele regale aveau

dreptul de a-şi pune pe blazon şi coroana.

Lupta pentru păstrarea vechilor autonomii sau contra tendinţelor

de desfiinţare a acestora face, ca începând cu 1324, în scaunele săseşti să

izbucnească o mişcare condusă de greavul Henning din Petreşti care,

alături de o mulţime de saşi, se ridică la luptă contra puternicului

voievod al Transilvaniei, Toma Szecseny, care obţinuse şi demnitatea de

comite de Sibiu şi al cetății de la Sibiel. Mişcarea va fi înfrântă cu

ajutorul trupelor regale17.

Alte potenţiale pericole, cel turcesc, care se profila ameninţător,

precum şi amploarea luptelor haiducilor şi ale celorlalţi nemulţumiţi:

iobagi, cnezi, voievozi români, unguri, saşi sau sârbi, fac să se vorbească

de tulburări ale ,,schismaticilor’’, atât în zonă, la Cetatea Piatra Graivii,

Galda de Sus şi Geomalul de Sus în 1352, cât şi în sudul Transilvaniei

unde răsculaţii s-au ridicat la luptă în 1386, fiind conduşi de Alexe de

16 Ion Raica, op.cit, p. 345. 17 Radu Cărpinişianu, op.cit, p. 39.


66

Gepis. În aceste împrejurări, Sebeşul va fi prima urbe din Transilvania

care obţine în anul 1387 de la Sigismund de Luxemburg dreptul de a se

înconjura de ziduri. Cetatea a fost ridicată în mai multe etape, având

turnuri de apărare aflate în întreţinerea breslelor18.

În această localitate importantă a Transilvaniei, saşii trăiau alături

de români, care locuiau atât în aşezările Gusu, Vinţişoara şi Silivaşi, dar

mai ales în Marele Sat Românesc (Magnavilla Valachicalis,

Noghyolahfalu), care apare în documente la 12 mai 1345 ca feudă a

comitelui Henning din Petreşti, fiind situat lângă râul Sebeş, în

apropierea domeniului Petreşti. Aşezarea apare şi mai târziu într-un

document din anul 1531, prin care Ioan Zapolya mulţumeşte saşilor şi

românilor din împrejurimile Sebeşului, pentru ajutorul acordat împotriva

lui Ferdinand de Habsburg.

Important centru meşteşugăresc şi comercial, unul din primele

cinci oraşe ale Transilvaniei, Sebeşul beneficiază, asemeni Sibiului,

Sighişoarei şi Orăştiei, de reînnoirea la 9 noiembrie 1376, de către regele

Ungariei, a statutelor celor 19 bresle19. În secolul următor sporeşte

numărul, importanţa şi

aportul breslelor la

organizarea militară,

administrativă şi juridică

a oraşului.

Privilegiile oraşului

sunt simbolizate prin cele

4 turnuleţe ce încadrează

18 Dan Dorin Ovidiu, op. cit., p. 25. 19 Dan Dorin Ovidiu, Contribuţii la Cunoaşterea rolului economic al Sebeşului (secolele XVI-XIX), în ,,Apulum’’, 34/ 1997, p. 274.


67

turnul bisericii evanghelice, şi anume: de a vămui, de a avea târg

săptămânal, de a executa prin decapitare şi de a bate monedă.

Marca de Sebeş bătută în secolul al XIV-lea se adaugă celorlalte

monede care circulau, realizându-se un schimb intens de mărfuri.

În urma luptei de la Nicopole din 1396, Sebeşul şi alte câteva sate

din jur au fost date de regele Ungariei comandanţilor Mihai I şi Solomon

de Sighişoara ca răsplată, astfel că acesta şi-a pierdut caracterul de oraş

liber, pe care l-a redobândit în anul 1438 sub ameninţarea atacului

turcesc.

Nu după mulţi ani, Matei Corvin dăruieşte din nou Sebeşul şi

câteva sate fraţilor Ioan şi Andrei Pongracz, fapt ce reiese din

documentul de la 26 noiembrie 1464, drept recompensă pentru faptele de

vitejie în luptele cu turcii: ,,...hoc igitur ducti respectu consideramus

virtutes magnificas et clarissima merita fidelium nostrorum

magnificorum Johannis Pongracz de Dengeleg...necnon Andreae

similiter Pongracz de praefata Dengeleg fratris sui carnalis...quorum

omnium intuitu volentes eis nostrum regium favore ostendere civitatem

nostram regalem Zaszebes vocata in partibus Transsilvanis...cum villis

Lamkerek, Kelnek etc...’’20. În 1471, la 30 septembrie, Matei Corvin îi

zălogeşte lui Ioan Pongracz, voievodul Transilvaniei, atât Cetatea de

Baltă, cât şi târgul şi scaunul Sebeş.

Oraşul îşi răscumpără independenţa în anul 1474, în schimbul

sumei de 20.000 de florini de aur, la care au contribuit şi celelalte scaune

săseşti la cerinţa lui Ştefan Bathory, pentru a se plăti văduvei lui Ioan

Pongracz.

După 1395, anul primei incursiuni turceşti în Transilvania,

20 Fr. Zimmermann, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol. VI, Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1981, p. 205.


68

pericolul otoman a devenit tot mai ameninţător. În 1438 este devastat

întreg sudul Transilvaniei din Ţara Haţegului până în Ţara Bârsei.

Sebeşul este prădat, incendiat, distrus de sultanul Murad al II-lea, mulţi

oameni fiind ucişi sau duşi în robie.

Din grupul de localnici care au rezistat până la sfârşitul bătăliei

făcea parte şi un elev cunoscut ca ,,Studentul din Romos’’. Turnul

Studentului a rămas de atunci ca amintire şi simbol al rezistenţei contra

duşmanilor.21 O scrisoare din San Michele, datată la 12 decembrie 1438,

aminteşte de aceste evenimente care mai sunt consemnate cu amănunte

despre viaţa zbuciumată a tânărului sebeşean ,,captivus septem

castrensis’’, dus în captivitate de turci, vândut şi închis de mai multe ori,

până când va fi eliberat de ultimul său stăpân. Numeroase alte atacuri

turceşti vor mai pustii oraşul şi zona în 1442 – luptele lui Iancu de

Hunedoara, şi în 1479 când Ali bei şi apoi Iskender prădează puternic,

obligând nobilimea să se retragă în interiorul cetăţii Sebeşului.

După 1485, Matei Corvin întăreşte privilegiul oraşului de a se

fortifica, astfel se realizează o nouă construcție cu turnuri de colţ în jurul

bisericii evanghelice, se fortifică exteriorul refăcându-se zidurile care

vor fi supraînălţate şi întărite cu turnuri. Ultimul atac turcesc va avea loc

în anul 1661.

Sebeşul, ca şi alte oraşe transilvănene, a fost teatrul luptelor dintre

maghiari şi habsburgi, dintre armatele lui Ioan Zápolya şi Ferdinand de

Habsburg. De numele oraşului se leagă convocarea mai multor diete: în

1556 când se alege din nou Ioan Zápolya ca principe al Transilvaniei. În

acelaşi an, generalul Castaldo, guvernatorul provinciei, face lucrări de

modernizare a cetăţii, prevăzând turnurile cu barbacane şi herse şi

înălţând zidurile. În secolul următor, Sebeşul va fi pentru o perioadă şi 21 Ernst Wagner, op.cit, p. 35.


69

sediul guvernului Transilvaniei, în casa Zápolya.

În relatările călătorilor străini sosiţi cu diferite interese pe

meleagurile noastre găsim informaţii despre variate aspecte ale vieţii

economice, politice, aprecieri de ordin edilitar arhitectonic, demografic,

statistic, administrativ, cultural şi, nu în ultimul rând, remarci privind

originea, trecutul, continuitatea şi portul românilor ,,răspândiţi peste tot

locul’’22.

Din numeroasele însemnări existente reţinem, cu referire la Sebeş

şi împrejurimi, pe cele din secolele XIV–XIX, aparţinând lui G.

Reicherstorfer, A. Verancsics, Giovan Andreea Gromo, N. Olahus, P.

Escalopier, A. Posevino, Fr. Sivori şi C. J. Hiltebrandt.

Succintele relatări despre Sebeş consemnate de străini relevă

pulsul unei vieţi proprii pe aceste meleaguri. Apreciate cu discernământ,

în ciuda structurii lor mozaicale şi coroborate cu izvoarele istorice,

acestea oferă imaginea unei realităţi greu de pătruns şi intuit în lipsa

acestui tip de izvoare.

22 Dan Dorin Ovidiu, Sebeşul în viziunea călătorilor străini (secolele XVI-XIX), în ,,Apulum’’, XIV/ 1978, p. 221.

70

2. RAPORTURI SOCIALE ÎN PROTOPOPIATUL TREI

SCAUNE, ÎNAINTE DE 1848

arhivist, Carmen BEJGU

Într-o societate spinoasă, supusă intens procesului de secuizare,

comunitățile Protopopiatului din Comitatul Trei Scaune își fac loc și scot

la iveală, printr-o serie de documente1 (scrisori, circulare, adeverințe,

conscripții ș.a.) problemele sociale cu care s-au confruntat de-a lungul

timpului.

Viața publică, spirituală, culturală, economică și social-politică din

satele celor „Trei Scaune” se concentra în jurul bisericii. Biserica și

preotul reprezentau centrul comunității, parohul exercitând o influență

decisivă în sat și intervenind, pe lângă problemele din viața spirituală, în

cele administrative, de natură juridică sau școlare.

Biserica fortificată Sânzieni

1 Documente ce fac parte din Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox „Trei Scaune”, 1766 – 1984.


71

El se înfățișa în fața localnicilor ca un exemplu moral și era

punctul de legătură dintre înaltele fețe religioase și enoriași.

Populația românească conviețuia laolaltă cu alte naționalități, iar

desfășurarea vieții era intens influențată de resursele de trai, motiv

pentru care, adeseori, se iscau conflicte puse pe seama lipsurilor

materiale.

Documentele vremii scot la lumină detalii interesante despre

modul în care mai marii bisericii (episcopi, protopopi) încercau să

medieze disputele ce se iveau între parohii și obște sau între enoriași. Ele

demonstrează faptul că mulți dintre preoți, deși slujitori ai Domnului,

săvârșeau fapte nelegiuite, fie interzise de politica vremii, fie de natură

morală.

În multe dintre scrisorile ce s-au păstrat peste decenii, se

poruncește ca anumiți preoți să fie suspendați din funcție. Într-un

document din 13 ianuarie 1793 2 , înaintat de către Episcopul

Transilvaniei, Gherasim Adamovici, către Protopopul Comitatului Trei

Scaune, Toma Popovici, se solicită suspendarea din funcție a parohului

Gheorghe Baciu de la Ariușd, care pe lângă faptul că nu ducea la

îndeplinire tainele bisericești, era acuzat și de furt:

„Supt numele povățuitorilor bisericii Ariujdiului s-au mai făcut un

vălătaș3 asupra parohului de acolo, Gheorghe Baciu, în care să arată că

prin lenevirea acestui preot ar fi murit nebotezat pruncul lui Kolboz

Istvan. (...) Numitul preot ar fi afurisit pe Gheorghe Chiergu și lada

bisericii cu cheie streină ar fi descuiat-o.”

2 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox „Trei Scaune”, Dosar nr. 11, Fila 3, 1793. 3 tragere la răspundere;


72

Având toate aceste fapte dovedite, mai marii preoțimii pronunță o

sentință asupra vinovatului: „…ți se poruncește ca pe popa Gheorghe

Baciu de la Alșo Cernat4 pentru dovedita sa scandalicioasă viață și mai

multele sale excesii, numai decât de la toată slujba preoțească să-l

oprești.”

Astfel de probleme sunt dezvăluite și de către un alt document al

vremii, emis la 5 ianuarie 1802, în care preotul din parohia Brețcu este

acuzat, de asemenea, de furt și de nesupunere în fața legilor

Consistoriului Arhidiecezan: „Închisa aicea spre întoarcerea iară napoi

arătare a magistratului de la Brețcu asupra preoților de acolo pentru

4 Cernatul de Jos.

Scrisoarea episcopului Ardealului, Gherasim Adamovici prin care cere

protopopului Toma Popovici să-i trimită mărturisirea scrisă a preotului Ariujdului,

Gheorghe Baciu, faţă de acuzaţiile de neglijenţă şi furăciune ce i se aduc de către

obşte. Sibiu, 13 ianuarie 1793


73

nelegiuitul obicei ce umblă a rădica spre folosul său, <taxa> cu prilejul

botezului pruncilor, precum și pentru nesupunerea lor Conzistoriului

făcută...”5

Un mare spațiu din înscrisurile descoperite este rezervat

conflictului dintre preotul Ioan Grideanu din Covasna și obștea sătească,

el fiind acuzat de desfrânare și de neîndeplinire a îndatoririlor de paroh:

„Pe popa Ioan de la Covasna, viind oareșcare pâră asupra lui de la sătenii

de acolo, cum că ar fi oprit pe unii de la biserică și alte și de altă latură,

el aicea la protocol nu să află a fi întărit de la lejuiții Episcopi.” „Pentru

aceea s-au oprit de la toată slujba preoțească și Prea Cucernicia Ta, alt

preot din vecinătate, până să va face rânduială despre un preot statornic,

acolo să rânduiești ca să nu fie oamenii fără slujbă.”

Dacă unele comunități se confruntau cu lipsa preoților, neavând

cine să îndeplinească ritualurile bisericești, cum este și cazul localității

Canta (documentul din 7 septembrie 1802 – „Obștea neunită din Canta

s-au jeluit precum după mutarea de acolo a părintelui Gheorghe Baciu,

să află lipsită între sufletești”)6, în alte parohii preoții slujeau fără a avea

acord, fapt semnalat de Vicarul Ioan Popovici către Protopopul Nicolae

Popovici, într-un document din anul 1802, august 24:

„Oblicind Înălțatul Cinstit Gubernium din mai multe întâmplări,

precum preoții carii sânt lipsiți de parohie sau alminterea bitanji7 ar

îndrăzni a sluji la besearicile din satele filialuri, de unde obștele, după ce

mor aceștia, deosebite pretenții fac ca să li se îngăduie alți preoți în

loc”8.

5 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 26, Fila 2, 1802. 6 Ibidem, Fila 46. 7 copil nelegitim, bastard (în document – preoţi nehirotonisiţi). 8 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae


74

O altă problemă, deosebit de importantă, este aceea a incapacității

parohilor de a săvârși ritualul de înmormântare pentru unii enoriași,

deoarece nu li se mai permitea să ocupe spațiu în cimitirul bisericii.

Acest lucru este consemnat de către Vicarul Ioan Popovici, care i se

adresează Protopopului Nicolae Popovici, într-un document din 16

martie 1804, astfel: „Pre oamenii satelor acelora unde să îndărătnicesc

bisericile și țintirimurile după cuviință a le închide, spre reprezentația la

20 februarie anul curent, încoace trimisă, ți să răspunde ca însăși frăția ta

la cuviincioasele Tisturi din afară să arăți”9. De asemenea, locurile de

veci trebuiau să îndeplinească anumite condiții pentru a se putea săvârși

ritualul religios, după cum se menționează într-o scrisoare 10 a

Episcopului Ardealului, trimisă Protopopului Comitatului Trei Scaune în

anul 1807: „Prea înalta rezoluție din 19 ianuarie 1789 pentru oprirea

îngropării morților în bisearicile care n-au cripte sau toate zidite pe

dedesubt, fiind aceasta la toate religiile poruncit din pricina obșteștii

sănătăți...”

Neculai Popovici, parohul din Mărtănuș, într-un document din 26

februarie 183911, îi prezintă Protopopului Comitatului Trei Scaune, Petru

Pop, situația cu care se confruntă: „Fac știut Domniei tale precum că

s-au întâmplat de au răposat o copilă a lui Petrea Mircea, de vârstă de 5

luni și fiindcă sântem opriți de a mai îngropa în țintirimul Sfintei

Biserici, să te milostivești a-mi porunci cum să urmez cu îngroparea de

astăzi înainte.”

Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 26, Fila 39, 1802. 9 Tistie=funcţie, post, serviciu, slujbă. 10 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 38, Fila 22, 1807. 11 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 93, Fila 37, 1839.


75

Preoții aveau datoria ca anual să întocmească conscripții12, tabele

matriculare, situații cu numărul născuților, cununaților și decedaților din

parohiile pe care le păstoreau, precum și cu situația școlilor și a copiilor

care pot beneficia de învățătură, iar mai apoi să le înainteze către

Protopopiat. Însă un document din 12 august 183913, semnat de către

Protopopul Ioan Moga, scoate la iveală faptul că mulți dintre aceștia nu

își îndeplineau obligațiile: „...vi s-au poruncit ca negreșit, în toată luna să

dați morții din protocoalele matriculare pretorei14 locale. Cinstiți părinți,

însă, se vede că unii preoți foarte târziu le dau listele, iară alții de feliu

nu.”

Într-unele dintre aceste conscripții, se consemnează lipsa școlilor și

a dascălilor și imposibilitatea ca dascălii să fie plătiți, ceea ce

demonstrează că societatea Protopopiatului Trei Scaune se confrunta cu

un grad mare de analfabetism, părinții refuzând să-și trimită copiii spre

învățătură din lipsa fondurilor materiale și pentru că aveau nevoie de ei

la muncile agricole. Din același motiv, nu se puteau organiza cursuri ori

nu exista un spațiu în care să se desfășoare învățătura.

Într-un document dat de parohul Gheorghe Neagovici de la Vama

Buzăului se specifică următoarele: „Școală în sat nu este. Dascălul câțiva

copii învață în casa sa.”

Preotul Ozunului, Beniamin Popovici, îi expune Protopopului

Petru Popovici situația precară a filialelor parohiei matere (materă =

parohie) Ozun (18 ianuarie 1839)15: „…în care filiară nu să află nicăieri

12 înscriere și strângere anuală a tinerilor pentru a îndeplini stagiul military. 13 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 93, Fila 48, 1839. 14 Autoritate militară creată pe lângă marile unități, în timp de mobilizare și de război, cu atribuții în poliția administrativă și judiciară; sediul acestei instituții. 15 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 93, Fila 5, 1839.


76

bisearici, nici capelan16, ci vin oamenii la Uzon17, în bisearică. Școală nu

să află nicăieri, ci în bisearică au adunat până acuma tinerimea și copiii

de i-au învățat rugăciunile cuviincioase creștinului și poruncile și plată

n-au căpătat nimica că oamenii sunt foarte săraci și n-au din ce plăti

pentru învățătură.”

Parohul Ioan Grideanu din Covasna, prin mărturia sa, întărește

cele afirmate anterior: „…filie să află și bisearică în filie, iară capelan nu

să află că de abia are cu ce trăi parohul. Parohia noastră școală nu are,

nici filia. Dascălul copiii nu-i învață că nu vor să-i dea părinții copiii la

școală. Dascălul nu are nicio plată.”

Analfabetismul era prezent la un nivel destul de ridicat în satele

Protopopiatului Comitatului Trei Scaune, iar pe lângă copiii care nu

cunoșteau tainele învățăturii aflăm cu uimire, dintr-o circulară trimisă de

Episcopul Ardealului, Gherasim Adamovici, către Protopopul Toma

Popovici, că existau și parohii în aceeași situație: „...Poruncesc ca îndată

să împărțiți aceste formulare tipărite la preoții cei bătrâni și care nu știu

să scrie, pe câte doi crăițari de robu.”

Pe lângă aceste aspecte, Înaltele Fețe semnalează și lipsa unor cărți

de cult necesare îndeplinirii tainelor bisericești. Două documente stau

mărturie: cel din 28 martie 183018 - „Foarte mare lipsă am de vreo

câteva cărți care să numesc NEOFIT, ce s-au tipărit în Moldova, la Iași,

la anul 1803. Care carte are titlul: Înfruntarea jidovilor împotriva religiei

și a moravurilor sau a obiceiurilor lor” și cel din 7 august 183919,

referitor la parohia Mărtănușului, trimis de către preotul Neculae 16 Preot care slujeşte într-o capelă catolică. 17 Ozun. 18 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 70, Fila 2, 1830. 19 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 93, Fila 39, 1839.


77

Popescu Protopopului Comitatului Trei Scaune, Petru Pop - „Fac știut

Prea Cinstitei Domnii Tale că aicea la obștea Kezdi Martonos20, în

Sfânta Biserică, de alt fel de cărți lipsă nu este, fără de două Minee,

adecă de luna lui septembrie și februarie, care cu mutarea cinstitului

părinte Gheorghe la Sosfalu le-au dus și până în ziua de astăzi să află

acolo.”

În privința bolilor epocii, parohienii se confruntau adesea cu ciuma

sau bubatul, dar se luau și măsuri pentru prevenirea acestora, populația

fiind informată despre existența posibilității de îmbolnăvire. Episcopul

Vasilie Moga, printr-o circulară adresată Protopopului Nicolae Popovici

la 21 septembrie 181321, îi îndeamnă pe toți preoții din Protopopiat să

povățuiască enoriașii cu privire la răspândirea ciumei de la București

către satele Ardealului: „Frății tale, prin aceasta să poruncește ca să mai

dai înaintea subordinaților tăi preoți, ca ei cel mai puțin în 6 duminici,

una după cealaltă, să propovăduiască norodului în Sfânta Biserică și să le

spui de amână cât de rău ar fi când ar veni și în țara noastră boala ciumei

ce să află în București și prin prijururi.”

Două dintre problemele cotidiene ale Protopopiatului Ortodox Trei

Scaune captează atenția cercetătorului și îl determină să pună în

concordanță faptele unui trecut zdruncinat cu cele ale unui prezent

asemănător. Vorbim despre căsătoria și divorțul enoriașilor.

În ceea ce privește căsătoria, această sfântă taină nu se putea

realiza fără acordul Protopopului (prin dispensă sau „slobozenie” de la

Protopop), mai ales între rudele de sânge, iar în cazul cătanelor, căsătoria

nu se putea realiza fără aprobarea regimentului din care făceau parte.

20 Mărtănuş. 21 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 48, Fila 37, 1813.


78

Deși se impuneau aceste reguli, existau preoți care oficiau cununia

religioasă fără a avea dispensă de la mai marile fețe bisericești,

suportând mai apoi consecințele unor astfel de fapte, așa cum se arată în

următoarele documente:

“Ioan Grideanu, parohul de la Covasna au slobozit două căsătorii

cu rudenie de sânge, adecă pe Ioan Galea cu Paraschiva, fata lui Ioan

Negrea, amândoi din Zagon, care cu muierea lui cea dintâia au fost vară

și pe Șerban Gavrilă cu Maria, fata Radului Argeșeanu, amândoi din

Păpăuți, adecă doi frați cu doi veri.” (26 iulie 1800)22

“S-au poruncit ca preoții pe cătanele ce să numesc patental

invalide și iau pe zi de la Vistieria cea cătănească câte o groșiță23, fără de

știrea și slobozenia cuviincioaselor Tisturi Cătănești, să nu le cunune.

Totuși, cu neplăcere s-au oblicit că unii dintre preoți ar îndrăzni pe

numitele cătane orbește a le cununa.” (13 iulie 1802)24

Căsătoria era și o modalitate pe care tinerii o utilizau pentru a evita

înrolarea în armată. De aceea, Episcopul Transilvaniei din anul 1789,

Gherasim Adamovici, poruncește tuturor preoților, prin Protopopul Chir

Petre, ca taina căsătoriei să se oficieze ținându-se cont de vârsta mirilor,

pentru ca viața să își ducă în continuare rostul ei normal: „Mulți feciori

tineri, de câte 15, alții de câte 14 ani și fetele de câte 12 și de 10 ani să

căsătorească de frică ca să nu-i prinză în cătane, ca să poată zice că ei

sunt gazde. Unde în loc să fie gazde, să facă nimica, așa și preoții

locurilor să aibă grijă la aceasta, ca să nu cunune copii și oameni fără

22 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr.18, Fila 16, 1800. 23 Monedă austriacă de argint, care a circulat şi în Ţările Române. 24 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr.26, Fila 32, 1802.


79

vreme, până nu vor cunoaște că au ajuns la vremea căsătorii.”25

Pentru divorțul enoriașilor din satele celor “Trei Scaune” s-au

consumat călimări întregi de cerneală, umplându-se foarte multe pagini.

Cauzele erau multiple: infidelitatea unuia dintre soți, căsătoria din

obligație, neputința mamei de a aduce pe lume copii, risipirea averii etc.

Ca și în prezent, judecata se făcea ținându-se cont atât de declarațiile

soților, cât și de cele ale martorilor. Interesant este faptul că în niciunul

dintre documentele studiate nu este menționată o cale de mijloc, de

împăcare, ci rezultatul final îl reprezenta desfacerea căsătoriei. Un extras

din ședința consistorială ținută la Sibiu pe 4 martie 1800 vorbește despre

una dintre cauzele menționate anterior: „Cauza de căsătorie dintre

Voiceo Ilona din Sespiszentgyorgy26 și Ioan Drăghici tot de acolo:

căsătoria ei ar fi fost fără de voia părinților săi și al doilea că n-ar fi

harnică de a ține casă și ar fi cu purtare slabă.”27

Documentele Protopopiatului Ortodox Trei Scaune sunt mărturii

vii ale evenimentelor petrecute în urmă cu două secole. Ele personifică

istoria, dându-i glas, reușind astfel să redea în actualitate necesitățile și

problemele cu care se confruntau oamenii trecutului într-un spațiu

românesc aflat la confluența dintre mentalități, spirite și culturi diferite.

Sperăm că v-am trezit interesul pentru cercetarea unor deosebite

mărturii documentare ale vremurilor străvechi. Aceste documente sunt

neprețuite surse care pot sta la baza unor lucrări științifice din domeniul

istoriei, sociologiei, etnografiei etc.

25 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 6, Fila 22, 1789. 26 Sfântu Gheorghe. 27 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 18, Filele 4 – 5, 1800.


80

Adunarea de la Blaj, 1848

81

3. O PROMOTOARE A MIȘCĂRII FEMINISTE DIN

ROMÂNIA-ALEXANDRINA GR. CANTACUZINO-

arhivist, Adriana ILINCA

Prezenţa activă a femeilor la

marile evenimente istorice din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, a

avut drept consecinţă maturizarea

acestora, prin conştientizarea

importanţei contribuţiei pe care ele o

puteau aduce în momentele

hotărâtoare ale vieţii naţionale.

Astfel, se explică depăşirea rapidă

a caracterului filantropic al primelor

asociaţii de femei şi trecerea la acţiunile

de emancipare.

Cea mai veche organizaţie de femei a fost cea de la Braşov;

constituită în 1850, sub numele de „Reuniunea Femeilor Române pentru

ajutorul creşterii fetiţelor orfane române mai sărace”, aceasta a

desfăşurat pe tot parcursul existenței ei activitate bogată şi variată în

slujba interesului naţional.

În 1867 a fost înfiinţată „Reuniunea Femeilor Române de la Iaşi”,

din iniţiativa Corneliei Emilian, scriitoare şi publicistă. Condusă de un

comitet format din 12 membre, în frunte cu Matilda Sihleanu,

„Reuniunea” şi-a înscris în statutele sale obiectivul de a întemeia prima

şcoală de meserii, pentru ca fetele românce mai sărace şi dotate cu talente

deosebite să se specializeze în învăţământul profesional şi artistic.

Alexandrina Gr. Cantacuzino (Arhivele Naționale Istorice

Centrale, Fond Familial Cantacuzino, Dosar

126/1929-1930, fila 21)


82

În 1891, la Cernăuţi, s-a constituit din iniţiativa unor doamne

provenite mai ales din familiile fruntaşilor mişcării naţionale române

„Societatea Doamnelor Române din Bucovina”, care a luptat pentru

emanciparea femeii şi eliberarea naţională. La extinderea şi la mai buna

organizare a acestor prime asociaţii de femei a contribuit în mare măsură

apariţia, între 1878 şi 1881, la Bucureşti, a publicaţiei bisăptămânale

„Femeia Română”, sub direcţia Mariei Flechtenmacher.

Pentru a veni în ajutorul numeroşilor orfani şi al familiilor rămase

fără niciun sprijin după primul război mondial, se constituie „Societatea

pentru ocrotirea orfanilor de război”, condusă de Olga Sturdza. Cu

ajutorul comitetelor sale, au fost înfiinţate orfelinate, cantine şi supe

populare. Multe dintre aceste acţiuni au fost patronate de Regina Maria,

dar şi de alte doamne, în primul rând de prinţesa Alexandrina

Cantacuzino (care a condus cel mai mare spital din capitala aflată sub

ocupaţie germană). Drept recunoaştere a contribuţiei femeilor române la

găsirea modalităţilor practice de aplanare a conflictelor dintre etniile din

sud-estul Europei, la „Congresul Consiliului Internaţional al Femeilor”

de la Washington, din 1925, prinţesa Alexandrina Gr. Cantacuzino a fost

aleasă vicepreşedinte a acestui for.

Au existat mai multe tendinţe de unificare a mişcării feministe din

România, una dintre ele fiind „Consiliul Naţional al Femeii Romane”.

Acest consiliu a patronat în anii ’20 o bogată activitate feministă, în care

Alexandrina Gr. Cantacuzino a fost una dintre liderele mişcării.

Consiliul a relaţionat pe plan extern cu „Alianţa Internaţională pentru

Sufragiul Feminin” şi „Consiliul Internaţional al Femeilor”.

În anul 1928, s-au pus bazele „Casei Femeii”, care a devenit şi

sediul central al Consiliului Naţional al Femeii Române.

Așa cum am încercat să argumentăm în rândurile de mai sus, cea mai


83

cunoscută activistă a fost principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino.

Contribuţia ei în direcţia emancipării feminine, dar şi a obţinerii

vizibilităţii acestei mişcări la nivelul opiniei publice, a fost una

fundamentală. Pentru că principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino a

dominat mişcarea de emancipare socio-culturală şi politică a femeilor din

perioada interbelică, fiind implicată în toate marile proiecte derulate în

acele timpuri și pentru că personalitatea Alexandrinei Gr. Cantacuzino se

suprapune peste întreaga mişcare de emancipare socială şi politică a

femeii din perioada interbelică, paginile care urmează sunt dedicate

acestei doamne şi activităţii sale în spaţiul public.

Doamna Alexandrina Cantacuzino sau Didina, cum ii spunea

nepotul său Bossy, s-a născut la 20 septembrie 1876 1, în comuna

Ciocăneşti, judeţul Ilfov, fiind fiica ofiţerului Theodor Pallady

(1853-1916), provenit dintr-o veche familie boierească din Moldova şi a

Mariei I. Pallady (1848-1881). Cei doi au avut patru copii, dar numai

Alexandrina a supravieţuit copilăriei. După moartea mamei sale, aceasta

a fost adoptată şi crescută de către o mătuşă din bogata familie Ghica.

Potrivit rigorilor timpului, a beneficiat în copilărie de atenția

guvernantelor, pentru ca ulterior să fie trimisă să-și desăvârșească

studiile în Franța.

La revenirea în ţară (mai exact în 1899) s-a căsătorit cu politicianul

conservator Grigore Gheorghe Cantacuzino (1872-1930), fiul lui

Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, una dintre figurile

marcante ale Partidului Conservator şi cel mai înstărit latifundiar al

momentului. Prin farmecul ei, a reuşit să cucerească burghezia

1 Anul nașterii a fost stabilit în urma cercetării Fondului Familial Cantacuzino ce se găsește la Arhivele Naționale Istorice Centrale. Alte surse precum Enciclopedia Cugetarea a lui Lucian Predescu, semnalează în acest sens anul 1881.


84

bucureşteană, precum şi titlul nobiliar de principesă.

Familia Cantacuzino era de origine greacă, stabilită în Țările

Române, încă din secolul al XVII-lea, pretinzând că descinde din familia

imperială bizantină, motiv pentru care unii dintre membrii acesteia,

inclusiv Alexandrina, vor folosi titlul imperial de prinţ/prinţesă2.

Alexandrina Cantacuzino era o prințesă atipică: „… Avea o coafură

sobră, cu cărare la mijloc. Purta totdeauna rochii lungi întunecate. Era

o persoană relativ agitată, care vorbea mult, puţin teatral. Avea o

conversaţie foarte aleasă şi o vastă cultură. Călătorise foarte mult şi

avea un bagaj mare de amintiri interesante pe care îi făcea plăcere să le

povestească chiar nouă, sorii mele şi mie, deşi eram copii. Era puţin

snoabă şi mama îmi spunea că era o foarte talentată vorbitoare în public.

Am cunoscut-o mai bine la Zamora, unde locuia în castelul

Cantacuzinilor în care strânsese, ca într-un muzeu, o mulţime de obiecte

din peregrinările ei.

A suportat cu multă demnitate executarea la Râmnicul Sărat a fiului

ei, Alexandru. Didina Cantacuzino a fost una dintre marile doamne ale

României moderne (…) Ultima dată când am văzut-o a fost în 1942, la

nunta lui Manuela Lahovary cu Alexandru Rosetti din casa Lahovary, de

pe Strada Sofia. Era plină de viaţă…”3

Alexandrina şi soţul ei au avut împreună 3 fii: Gheorghe - viitor

arheolog și membru al Academiei Române, prinţul Alexandru, împuşcat

în 1939 la Râmnicul Sărat deoarece era legionar, şi Constantin, zis

Băcara. Cei doi soţi au trăit împreună cu copiii în una din cele mai

frumoase clădiri din București de pe calea Victoriei, nr. 224, construită

2 Francisca De Haan Krasimira Daskalova, Ana Loutfi, Biographical Dictionary of Women’s Movements and Feminisms - Central European University Press, 2006, p.89 3 Constantin Bălăceanu Stolnici „Memoriile unui boier de viță”, revista Clipa din 05. 2011.


85

de arhitectul Ioan D. Berindei. Casa avea aspectul unui mic palat cu

demisol, parter, etaj şi mansardă, construite în stil eclectic şi aristocratic.

Faţada era pusă în valoare de o scară interesantă, aşezată în pantă.

Palatul era înconjurat de un gard realizat din fier forjat cu porţi

impunătoare. Din păcate, clădirea nu mai există astăzi, ea fiind aproape

distrusă din pricina bombardamentului aerian german din 24-25 august

1944, ceea ce a făcut ca Alexandrina să petrecă ultimile luni din viața sa

într-un apartament modest de pe calea Moșilor, nr. 148, oferit de

Societatea Ortodoxă a Femeilor Române4. Cu toate că acest ”mic palat”,

așa cum obișnuiau să îl numească istoricii vremii, ar fi putut constitui un

exponent arhitectural de o mare anvergură, el rămâne astăzi doar o

rămășiță a societății culturale de atunci.

Căsnicia lor a durat până la 28 octombrie 1930, când Grigore

Cantacuzino moare, Alexandrina menţinându-şi statutul de văduvă până

la sfârşitul vieţii. La moartea lui, Gr. Cantacuzino lasă un testament prin

care întreaga sa avere îi revine soţiei şi fiilor acestuia. Ca dovadă de

bunătate și susținător direct al soției sale în demersurile sociale

întreprinse de aceasta, el lasă o suma de 100.000 lei tuturor celor

nevoiași, oamenilor flămânzi pentru a căror supravieţuire valora cât

propria existență5.

Ca luptătoare feministă activă, a făcut parte din diverse asociații ale

vremii, ce militau pentru îmbunătățirea situației femeii românce. Astfel,

în 1910, a subscris inițiativei unui grup de militante pentru drepturile

femeii și a fondat și condus Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor

(până în 1938). A condus mai multe asociații și organizații feministe,

4 Societatea Ortodoxă a Femeilor Române se va cita S.O.N.F.R 5 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C), fond Familial Cantacuzino, dosar nr. 444, f. 2.


86

printre care Gruparea Femeilor Române, Asociația “Casa Femeii”,

Societatea “Solidaritatea” sau Consiliul Național al Femeilor Române.

Activitatea desfășurată la nivel național a fost dublată de o serie de

inițiative, atât în plan regional, cât și în plan European, de ea legându-se

înființarea Micii Antante a Femeilor sau gestionarea, în calitate de

vicepreședinte, a activității Consiliului Internațional al Femeilor. De

asemenea, a participat și la importante congrese internaționale ale

femeilor, la congresul Micii Antante Feminine care reunea

reprezentantele Cehoslovaciei, Iugoslaviei, României, Greciei și

Poloniei, la Sesiunea Adunărilor Societății Naționale de la Geneva, la

Congresele Feminine Fidiac și altele.

A călătorit foarte mult reprezentând mișcarea feministă din România

în țări precum Franța, Egipt, India, Bulgaria, Turcia, Grecia, America și

Ierusalim, de unde a adunat bogate cunoștinte pe care le va împărtăşi în

scrierile sale de mai târziu și care vor rămâne ca şi amprentă unor vaste

învăţăminte demne de urmat de generațiile viitoare.

În timpul primului război mondial, a activat ca membră a Crucii

Roșii și a condus cel mai mare spital din București. De asemenea, a

înființat școli, licee, dispensare, cantine și cămine, atât în București, cât

și în alte orașe din țară precum: Galați, Iași, Giurgiu, Buzău, Vaslui,

Târgoviște, Dorohoi, etc.

Preocupată îndeaproape de educaţia tinerilor studenţi români prin

numeroasele colaborări internaţionale, la care aceasta a luat parte,

reuşeşte să îndrume o mare parte dintre aceştia să meargă să studieze la

Paris pentru aprofundarea cunoştinţelor culturale şi sociale.

În 1929, a fondat primul partid politic autoritar feminin din România

și anume Gruparea Națională a Femeilor Române, gest influențat de


87

corporatismul fascist6.

În calitatea sa de

președinte al partidului, a

propus mai multe legi menite

să reglementeze poziția

femeii în societatea

românească, având un bun

exemplu legea din 1937, prin

care femeile urmau să

participe la apărarea țării.

Problematica

Alexandrinei Cantacuzino

privind drepturile femeii, își

are rădăcinile într-o concepție

patriarhală despre stat și

societate.

Femeie energică, inteligentă, devotată bisericii şi cauzei creştine,

principesa a rămas până astăzi un model al femeii creştine.

„Biserica aceasta este un patrimoniu sacru; ea ne-a apărat în

contra contropitorilor, ea ne-a păstrat toate însuşirile în mijlocul

turcilor, a ungurilor şi a tuturor năvălitorilor; ea ne caracterizează din

punct de vedere etnic şi tot dânsa prin mânăstirile sale minunate, pentru

vecie a dat artei arhitecturale peceţia românească”7.

Feminismul Alexandrinei era mai degrabă un pandant al religiei

decât al politicii. Acest lucru se poate observa din felul în care ea definea

6 George Marcu, Ilinca Rodica, Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, 2009, p. 59. 7 A.N.I.C, fond Familial Cantacuzino, dosar 48, f. 2.

Moțiune a Grupării Femeilor Roimâne (Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Familial

Cantacuzino, Dosar 59, fila 219)


88

politica: „Politica este o religie, este cea mai înaltă manifestare a

conștiinței omenești în serviciul patriei”8. Fire naţionalistă şi profund

religioasă, Alexandrina Cantacuzino a fost cea care a oficializat pentru

prima dată rolul femeii ortodoxe române în Biserică. Din inițiativa sa și

prin munca Societății Ortodoxe a Femeilor Române, au fost ridicate

Biserica și Mausoleul Neamului de la Mărășești.

Nu pot fi trecute cu vederea nici numeroasele acţiuni cu caracter

misionar pe care le-a condus în numele Basarabiei. Este memorabil

Crăciunul pe care l-a organizat la Odessa, în 1941, sub egida S.O.N.F.R9.

La 25 decembrie, Basarabia era deja eliberată, iar doamna Cantacuzino

era acolo, alinând vechile şi adâncile răni pe care ateismul bolşevic le

săpase în sufletele oamenilor. De-a lungul vieții, spiritul cultivat de

principesa Cantacuzino s-a menţinut viu şi a contribuit permanent la

buna desfăşurare a proiectelor sociale: şcolile de fete, internatele,

grădiniţele pentru copiii defavorizaţi, etc.

Să nu uităm de ultimile dorințe ale principesei instituite în ziua de

24 noiembrie 1924, adresate Comitetului Societății Ortodoxe: „În cazul

de m-ar rechema Dumnezeu doresc ca imediat conducerea să treacă în

mâinile d-nei Zoe Gr. Romniceanu, iar casieria să o ia d-na Ana

General Florescu.

Datoriile făcute de mine și asigurate: 800.000 lei la Banca

Națională, 350.00 lei la Blak, 200.000 lei la Banca Comercială se vor

achita. Banca Marinorosch Blank, în octombrie 1925, de către filiala

Galați, suma de 350.00 lei și 800.000 lei la Banca Națională vor trebui

să fie recunoscute de stat ca datorie, Comitetul după moartea mea

8 Alin Ciupală, Despre femei și istoria lor în România, editura Universitatea din București, 2004, p. 127. 9 Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române.


89

oferind Biserica Neamului statului, patimile încetând la acel moment, va

fi ușor să le obțină achitarea datoriei în schimbul predării mormântului.

De asemenea, statul va trebui să plătească ce va rămâne ca datorie la

Societatea de construcții din Cernăuți, în cel mai rău caz din suma

legală de mine, Societății se va achita o parte din datorii, restul se va

achita treptat, Comitetul dăruind mormântul de la Mărășești statul nu

poate refuza achitarea datoriilor.

Îndată după moartea mea, prima zi voi rămâne în casa mea,

înconjurată de familia mea și imediat a doua zi voi fi transportată în

capela Societății Ortodoxe fiind de față toți pe cei care i-am iubit,

delegațiuni ale filialelor, școlilor, parohiilor, ale tuturor colaboratoriilor

mei, fără de aceștia și de familia mea doresc să mai ia parte o

delegațiune de țărani din comuna Ciocănești. Discursurile vor fi puține

ținute numai de persoanele care m-au cunoscut. Serviciul religios va fi

oficiat de către episcopul Bartolomeu al Râmnicului înconjurat de

părintele Geprgescu, Florescu, preotul capelei și preotul de la

Ciocănești. Dacă mitropolitul Ardealului vrea să vie, l-aș primi cu

mulțumire. Aș fi mulțumită să văd participând câți mai mulți

reprezentanți ai armatei pe care am iubit-o. Doresc să fiu înmormântată

alături de mătușa mea, Elisa Vladimir Ghica, iar domnul scluptor

Becker urmând să execute mormântul așa cum m-am înțeles cu el. Rog

familia mea să nu schimbe nimic din aceaste dorințe pe care le-am lăsat.

Prietenelor și tovarășelor mele le cer iertare de le-am jignit vreodată și

le cer a duce spre strălucire opera noastră scumpă.

Rog Comitetul Central al Societății Ortodoxe să insiste pe lângă fiul

meu Gheorghe ca să primească a fi ales în Comitetul Societății

Ortodoxe colaborând la opera pe am creat-o cu atâta dragoste. -


90

Instituit 24 noiembrie 192410.”

Principesa Alexandrina Cantacuzino a murit la data de 10

octombrie 1944, la vârsta de 63 ani, fără să mai fie obligată să trăiască

calvarul umilinţelor regimului comunist.

După moartea Alexandrinei, fiul său Gh. Cantacuzino, în calitate

de moştenitor, aduce la cunoștință că averea mamei sale a fost

naționalizată.

Bunurile care i-au fost preluate de statul român, prin efectul mai

multor legi de naționalizare, sunt proprietățile rurale din comuna

Ciocănești și imobilele urbane din București. În urma acestor

naționalizări de bunuri, fiul său a rămas numai cu obiecte casnice și

lucruri mărunte.

10 A.N.I.C, fond Familial Cantacuzino, dosar nr. 12, f. 1-2.

91

4. ALEXANDRU MARGHILOMAN – ISTORIE ȘI

DESTIN

arhivist, Oana ROTARU

Alexandru Marghiloman este un politician mai puţin cunoscut de

către publicul larg, referinţele populare şi cunoscute aducând informații

îndeosebi privind filo-germanismul său şi o scurtă perioadă în care a fost

prim-ministru într-o Românie învinsă, care avea să semneze, după

negocierile lui, Tratatul de la Bucureşti, tratat care obliga România la

măsuri extrem de restrictive şi punitive.

Personalitatea lui Alexandru Marghiloman nu se rezumă doar la

aceste evenimente, el reprezentând pentru istoria modernă a României

mai mult decât atât. Alexandru Marghiloman este probabil una dintre

cele mai proeminente personalități politice ale vremii. A fost un

conservator convins, nu a avut ca majoritatea vechilor conservatori,

ocazia să se trezească în partid din pricina vreunei influențe anume. El

și-a ales singur calea, pentru că nu a găsit doctrina conservatoare nici în

leagănul de nou-născut și nici nu a moștenit-o de la părinți.

Ca om politic, Alexandru Marghiloman s-a remarcat datorită

calităților sale oratorice; a fost un român care şi-a iubit ţara extrem de

mult, dorindu-şi din tot sufletul unirea sub un singur stat a provinciilor

românești.

Cunoscut om politic, a fost cel care, spre sfârșitul carierei sale, a

devenit un personaj extrem de controversat, condamnat și hulit de către

adversarii săi politici, dar și de opinia publică a vremii, din cauza

colaborării sale cu autoritățile germane de ocupație în perioada


92

participării României la Primul Război Mondial, în postura de aliată a

Antantei.

Este numit „omul nemților”, imaginea sa căpătând o alură malefică

mai ales prin intermediul presei vremii și a adversarilor politici.

La o primă vedere, incriminările aduse lui Marghiloman par a avea

baze solide, titulatura de „omul nemților” având o certă justificare. Însă

lucrurile trebuiesc privite cu mult mai multă obiectivitate și trebuie luate

în considerare situația tragică prin care trecea România în perioada

respectivă, configurația politică extrem de complexă a vremii, idealul

național care tindea spre întregirea țării într-un stat național, indivizibil,

independent și suveran: România Mare.

Sfatul Ţării, Unirea Basarabiei cu

Ţara Mamă, România, 27 martie 1918


93

Izvoarele de adevăr nu sunt puține, iar acestea au la bază arhivele,

mărturiile oamenilor politici din perioada respectivă. „Omul şi-a servit

patria şi tronul sub doi regi, cu credinţa unui câine, omul care prin sine

însuşi s-a ridicat la cea mai înaltă culme a valorilor patriotice, a sfârşit

prin a primi în inima care a bătut acolo unde era România, săgeata

epitetului de trădător”, scria „Acţiunea Buzăului” la 25 octombrie 1936.

Această gravă acuză, cu foarte mici excepţii, continua, mai mult sau

mai puţin voalat, până în zilele noastre.

Născut la 27 ianuarie/8 februarie 1854 la Buzău, Nicolae Iorga ni-l

amintește ca „fiu de mare proprietar patriarcal și descendent de simpli

răzeși buzoieni”. Același N. Iorga îl aprecia ca „un mare talent oratoric,

unul din acele talente care n-au nevoie să strige nici să facă gesturi, ci

sunt numai afluxul nesilit de nimeni al unui suflet vibrant, de o

dezinteresare personală absolută, (...) de o perfectă amenitate în

raporturi (...), o podoabă a vieții noastre politice. Locul și l-a cucerit

singur și fără artificii. Nu i-a pregătit nimeni o situație, și el n-a

dobândit-o prin alte mijloace decât ale talentului și priceperii”1.

Cu o pregătire educațională de cel mai înalt nivel, făcându-și studiile

la Paris, la fel ca majoritatea personalităților politice ale vremii, ajunge

doctor în drept și științe politice. A intrat în magistratură, ca în 1884 să

ajungă deputat, și ulterior, în 1888, să devină ministru. Ajuns în Cameră,

Ion C. Brătianu îi spune parcă profetic, anticipând rolul de la

evenimentul 1918, „le soleil couchant salue le soleil levant” (n.n.

Soarele care apune salută soarele care răsare), adăugând că la realizarea

1 Nicolae Iorga, Cei cari au fost, vol. III., Editura Fundația pentru literatură și artă ”Regele Carol II”, București, 1936, p. 200.


94

faptelor mari împrejurările joacă de obicei un rol important.2

Ignorând limitele care i se impuneau, Marghiloman ajunge destul de

ușor printre fruntașii conservatori. În vara lui 1914, a ajuns șeful

Partidului Conservator. În condițiile desfășurării Primul Război Mondial,

în cadrul Consiliului de Coroana din 21 iulie/3 august 1914, acesta se

pronunță pentru neutralitate, rămânând la București atunci când a fost

decisă retragerea în Moldova, fără determinare precisă. În interiorul

Partidului Conservator apar disensiuni, astfel că partidul se divide între

Nicolae Filipescu, adeptul Antantei și Alexandru Marghiloman, adeptul

Puterilor Centrale. La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916,

Marghiloman și-a menținut poziția, aceea de expectativă.

În ultima parte a anului 1917, din cauza evoluției de ansamblu a

războiului, apar noi schimbări pe plan intern ce-l au în centru pe

Alexandru Marghiloman. Din cauza presiunilor exercitate de ocupanți, I.

I. C. Brătianu hotărăște să cedeze guvernarea altcuiva, cu scopul de a

amâna semnarea unei păci separate propuse de Puterile Centrale.

Însuși regele a ajuns la concluzia că pacea respectivă nu putea fi

amânată, astfel că se gândește la posibilitatea constituirii unui cabinet

condus de Marghiloman. Puterile ocupante doreau la rândul lor o

guvernare care să accepte cu ușurință pacea, fără a pune condiții. În

această situație, Ferdinand, I. I. C. Brătianu, dar și Contele Ottokar

Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București, împreună cu Richard

Kűhlmann, omologul său german, l-au considerat pe Marghiloman

singura opțiune a momentului. Pentru a se păstra aparențele, nu s-a

recurs la numirea acestuia în funcție imediat după demisia lui Brătianu,

astfel că soluția provizorie a fost Alexandru Averescu.

3 Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion I.C. Brătianu, vol. I, Editura Albatros, București, 1993, p. 166.


95

Formula guvernului Averescu a fost una tranzitorie. La 14/27

februarie 1918, când Regele s-a întalnit cu diplomatul vienez Czernin,

era deja hotarât faptul că Alexandru Marghiloman va fi cel care va

semna pacea. Ulterior, la Consiliul de Coroană din 17 februarie/2 martie

1918, convocat de Averescu, I. I. C. Brătianu a avansat și el numele lui

Marghiloman, ca fiind persoana cea mai potrivită pentru a semna pacea.

La 5/18 martie 1918 Al. Marghiloman a fost desemnat ca succesor al lui

Averescu cu sarcina de a semna tratatul de pace impus de Berlin și

Viena.

Cu toate acestea, regele nu a avut încredere deplină în Marghiloman.

Deși era conștient de realitățile lucrurilor, nu-și putea demasca gândurile,

fiindcă se temea ca primul său ministru să nu-l denunțe

Austro-Germanilor. La îndemnul lui Brătianu, a crezut că este necesar să

tempereze zelul lui Marghiloman. În acest sens, i-a trimis lui

Marghiloman o telegramă: „Să nu evitați nu numai orice angajament

nou, dar și orice negociere relativ la modificările clauzelor tratatului

deja încheiat, care în situația excesiv de frământată a orei prezente

rămâne singura bază sigură pentru relațiile noastre cu Puterile

Centrale, fără riscul de a crea astăzi sau de mâine noi dificultăți cu alte

puteri”3.

Se pare că toți cei implicați au văzut această masură ca pe un rău

necesar. În epocă, dar și mai târziu, au fost emise numeroase speculații în

ceea ce privește numirea lui Alexandru Marghiloman ca premier, într-un

context ce părea decisiv pentru acele vremuri. Războiul nu se încheiase,

cu toate că balanța victoriei se înclina către tabăra antantistă. Cei mai

mulți erau îndreptați spre încheirea unei păci, deși puțini erau cei care

3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Alexandru Marghiloman, dosar 173, f 1.


96

pronunțau acest lucru cu voce tare. Românii se săturaseră de război,

dinastia era și ea amentințată, iar în aceste condiții nimeni altcineva,

decât persoana lui Alexandru Marghiloman, nu părea mai potrivită, ca

remediu al unei situații greu de rezolvat fără acceptarea unui compromis

umilitor4.

Privind lucrurile din această perspectivă, comportamentul lui

Alexandru Marghiloman pare a fi un sacrificiu personal ca singură

opțiune de a ieși din situația creată.

Marghiloman a semnat pacea cu Puterile Centrale la 24 aprilie/7 mai

1918, având funcția de premier până la 24 octombrie/6 noiembrie 1918,

când a fost demis pe motiv că a spulberat speranțele românilor.

Alexandru Marghiloman a dat dovadă de mult tact, acesta încercând să

semneze cu Puterile Centrale un tratat de pace care să scoată România

din război. Prevederile acestui tratat semnat la 24 aprilie/7 mai 1918 erau

blânde, în comparaţie cu ceea ce se putea impune României, care a fost

învinsă prin abandonarea ei de către Rusia. Prin aceasta se probează

talentul de negociator al lui Alexandru Marghiloman, cu atât mai mult cu

cât Basarabia (teritoriul dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră),

răpită Moldovei de către Rusia ţaristă în 1812, a revenit României.

Astfel, Marghiloman a reprezentat soluția salvatoare atât pentru

germani și austro-ungari, cât și pentru rege. În această conjunctură, poate

fi considerat salvator al dinastiei. Cât despre pacea de la București, pe

care a fost nevoit să și-o asume, ea nu poate fi pusă doar în răspunderea

lui: era o consecință a războiului pregătit, purtat și pierdut de guvernul

Brătianu. Însă, cu toate acestea, pentru acest act, a fost blamat de marea

majoritate a populației și a clasei politice.

4 Gheorghe I. Florescu, «Sacrificiul» lui Alexandru Marghiloman, în Convorbiri literare, 2005, vol. 139, nr. 5, p. 88.


97

Sacrificându-şi cu bună ştiinţă cariera politică, şi-a asumat răspunderi

enorme în cel mai greu moment istoric al României moderne, acceptând

să fie prim-ministru în vederea încheierii păcii cu Puterile Centrale, când

trei sferturi din ţară era sub ocupaţie. Cu tenacitate şi diplomaţie, sub

presiunea tot mai puternică a „învingătorului”, în vederea semnării

tratatului de pace, el a reuşit să salveze dinastia și armata, fără de care

România n-ar fi putut reintra în război pentru reîntregirea neamului. Pacea

de la Bucureşti (24 aprilie 1918) - cu toate consecinţele ei dureroase

pentru statul român - a fost pentru Alexandru Marghiloman unica

modalitate de a putea înfăptui destinul istoric al țării noastre, formarea

României Mari.

O dată cu trecerea timpului, părerile referitoare la actul lui

Marghiloman au început să se schimbe, fiind văzut de unele persoane ca

un act de sacrificiu, ca o jertfă personală. Nu au fost puțini aceia care au

susținut că decizia luată de Marghiloman a fost „o misiune de sacrificiu

pe care și-o lua, legată de o grea răspundere în fața istoriei”, deși pacea

pe care a semnat-o a fost una „umilitoare”, care făcea din România o țară

subjugată, fiind scoasă din rândul țărilor independente5.

Nu e mai puţin adevărat că, deşi răzleţe, au fost şi voci care au

recunoscut rolul de sacrificiu jucat de Alexandru Marghiloman în cea

mai mare conflagraţie de la începutul secolului al XX-lea, la care

România a fost parte : „Marghiloman a avut patriotismul să accepte, din

iniţiativa primului ministru Ionel Brătianu, cu care obişnuia să aibe

tainice convorbiri săptămânale, spinoasa sarcină a discuţiilor cu

miniştrii Germaniei şi Austro-Ungariei la Bucureşti, pentru a juca la caz

de mare restrişte, cartea înţelegerii cu Puterile Centrale”, scrie Dan

5 Ibidem.


98

Amedeo Lăzărescu în „Magazin istoric”, nr.2/1997. Istoricul C. C.

Giurescu avea să noteze şi el în „Memorii”: „A fost criticat, uneori cu

înverşunare, pentru faptul că a format guvernul din 1918 care a semnat

tratatul de la Bucureşti. Trebuie să recunoaştem acum, din perspectivă

istorică şi privind lucrurile cu obiectivitate, că Marghiloman a acceptat

atunci un rol de sacrificiu”.

Nu tot timpul acest „sacrificiu” a fost considerat un lucru necesar

sau inevitabil. N. Iorga, referitor la dispariția lui Marghiloman, survenită

la 10 mai 1925, aprecia că „el a greșit și a primit cea mai grea

pedeapsă: a înlăturării lui de la afacerile publice unde altfel el ar fi

jucat și mai departe un rol de căpetenie”, spunând totodată că este foarte

probabil să fi fost victima unor împrejurări de care ar fi știut chiar de la

I. C. Brătinanu.6

Nu putem ști ce se putea întâmpla dacă Alexandru Marghiloman nu

semna această pace. Actul semnării păcii separate, în condițiile în care

finalul războiul era încă departe, este considerat una dintre cele mai

proaste decizii din istoria României, decizie a căror consecințe ne

urmăresc și azi.

Judecat din această perspectivă, actul lui Marghiloman nu poate fi

transformat într-o jertfă personală, însă putem spune că Marghiloman

și-a sacrificat prilejul de a intra în istorie ca mare om de stat, în schimbul

unui moment de extaz, de maximă atenție, provocate de un simulacru al

victoriei personale.

Guvernul „trădătorului Marghiloman”, după cum l-au caracterizat

adversarii săi politici, a fost cel care, semnând pacea cea umilitoare, a

salvat ființa Statului Român, statalitatea României, Armata și Coroana

României. 6 Nicolae Iorga, op. cit., p. 200.


99

Consider că numirea guvernului Marghiloman „un guvern de

sacrificiu” este total greșită. Nu pentru a se sacrifica a acceptat

Marghiloman funcția de prim-ministru. Deși a fost un adevărat patriot,

nu-și rata cariera politică și nu intenționa să participe la destrămarea

Partidului Conservator.

În luna martie a anului 1918, Marghiloman credea cu tărie că

Germania va câstiga războiul, și deși, România avea de suferit în urma

semnării păcii separate, conservatorii vor avea cel puțin satisfacția de a

marca decisiv în politica de partid.

Obligat să încheie pacea de la București, cu pierderi mari pentru țară,

în compensație, a contribuit la unirea Basarabiei cu Țara Mamă, prima

dintre cele trei uniri succesive care au urmat. Dacă acesta nu era înlăturat

de la guvern, considerându-se victima unei „lovituri de stat”, cu

siguranță ca ar fi participat și la celelalte acte de unire.7

7 Lucian Boia, Germanofilii-Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas, București, 2009, p. 90.

Telegramă prin care Carol îi transmite mulțumiri lui

Alexandru Marghiloman. (A.N.I.C., Fond Alexandru

Marghiloman, Dosar 62, fila 1).


100

Cu personalitatea variat înfăţişată, de-a lungul timpului, de

scribi ocazionali sau de istorici cu experienţă, Alexandru Marghiloman

ne-a fost întruchipat, fie sub avalanşa unor cuvinte măreţe, laudative,

unele sincere, altele interesante, fie sub ploaia rece a reproşurilor şi

criticilor, mai mult sau mai puţin întemeiate. Din toate aceste mărturii,

poate fi schiţat portretul unui om obişnuit cu anumite calităţi, dar şi cu

defecte pe măsură.

Rămas în memoria unora dintre contemporani ca un reprezentant al

boierimii sau ca „omul sacrificat”, Marghiloman a fost o personalitate

mult mai complexă. Cu toate greşelile sale, el a întruchipat, la sfârşit de

secol al XIX-lea şi început de secol XX, dezinteresul şi onestitatea în

politică.

Alexandru Marghiloman, prin tot comportamentul său, a aruncat o

pată de culoare în viaţa noastră politică. Orator de excepție, ministru,

prim-ministru şi lider conservator, toate au fost manifestări ale omului

Marghiloman. Şi prin acestea a rămas în istorie.

101

5. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE LA

MODERNISM LA TOTALITARISM

arhivist, Diana SOCACI

Ceea ce s-a petrecut în domeniul religios în perioada comunistă nu

poate fi înţeles fără o scurtă privire asupra realităţilor bisericeşti din

România de dinainte de 1944, deoarece regimul comunist a ştiut să se

folosească cu abilitate, în interes propriu, de toate slăbiciunile şi

conflictele existente.

Văzând religia drept un semn al înapoierii, obscurantismului şi

reacţiunii, oameni politici precum Cuza, sau reprezentanţii partidelor

politice de la putere, au refuzat Bisericii Ortodoxe posibilitatea de a avea

un rol activ în modernizarea României, luându-i toate instrumentele prin

care aceasta se putea insera în domeniile social, cultural şi economic. Pe

de o parte, părăsind modelul central-european al fondurilor religionare,

Cuza a desfiinţat Casele Centrale de la Iaşi şi Bucureşti contopindu-le cu

Trezoreria Statului, acţiune echivalentă cu o adevărată deturnare de

fonduri1. În al doilea rând, au fost desfiinţate şcolile confesionale, chiar

seminariile şi facultăţile de teologie intrând sub controlul

guvernamental; au fost secularizate averile mănăstireşti, iar structurile de

stat şi-au asumat nu numai controlul vieţii economice ale Bisericii, ci

chiar şi aspecte care în mod tradiţional erau de competenţa exclusivă a

clericilor, potrivit canoanelor2. În al treilea rând, Cuza a încercat să

subordoneze Biserica direct Domnului care urma să numească pe 1 Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii din România. Studii de Istoria Bisericii Române contemporane, vol. 1 (1850-1895), Bucureşti, 1905, p. 101. 2 Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, EIMBOR, Bucureşti, p. 126, 142.


102

episcopi, pentru ca în 1872 să apară un regulament prin care

parlamentarii aveau un rol covârşitor în alegerea acestora, iar ministrul

de Culte a obţinut dreptul de a participa (şi practic de a conduce)

sesiunile Sf. Sinod. Aflată sub strict control guvernamental şi fiind

lipsită total de surse financiare, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat a

fost pusă în imposibilitate de a-şi construi o politică proprie, coerentă în

domeniul social, cultural, economic şi chiar naţional, devenind de multe

ori ecoul altor instanţe de autoritate.

Această slăbiciune a fost conştientizată de numeroşi oameni ai

Bisericii şi laici, care au subliniat valoarea şi rolul instituţiei în toate

planurile, optând pentru acordarea unor largi autonomii acesteia.

Realizarea României Mari şi înfiinţarea Patriarhiei Române în urma

unificării tuturor bisericilor ortodoxe din provinciile istorice româneşti,

sub conducerea unui singur Sinod, dădeau speranţe că situaţia se va

îmbunătăţi. În timpul discuţiilor în jurul Legii şi Statului de organizare şi

funcţionare a BOR din 1925, s-au invocat adesea legiuirile şaguniene

drept un posibil model de structurare a unei Biserici puternice şi

autonome3. Din păcate, oamenii politici care deţineau majoritatea în

parlamentul de atunci, adepţi ai unui centralism excesiv şi temători faţă

de orice formă de subsidiaritate, au impus un statut care s-a dorit, la

modul declarativ, o sinteză între modelul de organizare bisericească din

Vechiul Regat şi cel din Ardeal. A rezultat un amestec care nu a permis

dezvoltarea Bisericii ca o instituţie puternică şi autonomă. În primul

rând, cuvântul autonomie lipsea complet din lege şi statut, iar statul a

3 George Enache, Problema autonomiei în dezbaterile parlamentare din 1925, privitoare la Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în „INTER. Revista română de studii teologice şi religioase”, an I, nr. 1-2, Cluj-Napoca, 2007, p. 302-313.


103

avut grijă să-şi lase portiţe de amestec în două chestiuni esenţiale:

alegerea ierarhilor şi gestionarea fondurilor financiare4.

O nouă lovitură a primit

autonomia Bisericii în timpul

marii crize economice.

Conform legii şi statutului

Biserica trebuia să-şi asigure

cele necesare din fonduri

proprii, urmând ca statul doar

să completeze nevoile

financiare.

BOR avea în perioada interbelică cele mai reduse mijloace

financiare proprii faţă de celelelate culte istorice din România în raport

cu numărul de credincioşi. În timpul crizei economice, veniturile

ecleziastice au scăzut dramatic, fapt care i-a făcut pe tot mai mulţi să

ceară ca statul să-şi asume salarizarea integrală a clerului. Ca urmare a

doleanţelor repetate ale preoţilor, statul îşi asuma rolul de a asigura

cheltuielile pentru întreţinerea cultului, a slujitorilor şi a aşezămintelor

bisericeşti. Clericii deveneau funcţionari publici, bucurându-se de toate

drepturile şi urmând a se supune „tuturor obligaţiilor specifice în statutul

funcţionarilor publici numai în ceea ce priveşte plata salariului”5. O lege

specială urma să fixeze normele generale de plată a salariilor pe care

preoţii le-au cerut analoage corpului didactic.

4 Ibidem, p. 309. 5 George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în „Arhivele totalitarismului”, nr. 1-2/2004, p. 77-81.

Stema Bisericii Ortodoxe Române


104

O astfel de lege a fost votată abia în vara anului 1945, de către

guvernul Groza, pentru a capta bunăvoinţa clerului.

Regimurile politice care au urmat după 1938 şi-au adus propria

contribuţie la creşterea controlului statului asupra Bisericii. Deşi fiecare

dintre aceste guvernări promitea că rezolvă marile probleme ale Bisericii

şi condamna regimul anterior pentru asuprirea la care fusese supusă

instituţia ecleziastică, în realitate, toate măsurile care au favorizat

dominaţia statului au fost păstrate şi augmentate.

Dintre toate partidele politice, Mişcarea Legionară, prin discursul ei

cu caracter cvasireligios, s-a impus în conştiinţa multora ca o apărătoare

a intereselor BOR. Apropierea unor clerici ortodocşi de Mişcarea

legionară este o chestiune care trebuie în continuare cercetată. În baza

datelor existente în arhivă, ştim că din numărul de aproximativ 11.000

clerici ortodocşi existenţi în anii ’30, preoţi înregimentaţi în Mişcarea

Legionară au fost câteva sute (putem spune că procentul de preoţi

legionari respectă procentul de aderenţi pe care Mişcarea Legionară l-a

avut în societatea românească)6. Procentul aparent mai mare de preoţi

legionari se datorează discursului liderilor legionari care se adresau cu

precădere acestui corp social.

În concluzie, dacă evaluăm elementele pe care BOR putea conta în

lupta cu regimul comunist, observăm că ele nu erau prea multe, date

fiind dificultăţile istorice de care Biserica suferea în prima jumătate a

secolului XX. Cadrele ideologice şi instituţionale ale statului comunist,

în ceea ce priveşte domeniile religie şi Biserică, au fost desăvârşite în

anul 1949, existând documente clare ale Securităţii care reglementează

întreaga activitate a organismului represiv în domeniul religios. Până

6 Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea şi cultele, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 16-17.


105

atunci trebuie să vorbim de o strategie a partidului comunist care se

înscrie în strategia generală de cucerire a puterii şi a preluării controlului

asupra întregii societăţi româneşti. Liderii de atunci, în frunte cu

Gheorghiu-Dej, nu au ascuns că sunt adepţii tezei leniniste, caracterului

ateist al doctrinei comuniste şi obligaţiei membrului de partid de a milita

pentru această idee. Ei s-au opus astfel de la început ideii

social-democraţilor care acceptau că membru de partid este liber să

creadă sau nu în Dumnezeu. Atitudinea tranşantă din punct de vedere

ideologic a fost „îndulcită” prin afirmarea faptului că partidul comunist

respectă libertatea de credinţă, că recunoaşte rolul social pe care Biserica

îl poate juca. Motivele erau electorale, dovada cea mai evidentă în acest

sens fiind discursul ţinut personal de Gheorghiu-Dej înaintea alegerilor

din noiembrie 1946, în care afirma limpede că Biserica nu va fi separată

de stat, iar membrii clerului îşi vor lua pe mai departe salariul de la stat,

„singura” condiţie fiind ca ei să nu se manifeste ostil la adresa regimului.

Această strategie electorală a făcut ca România să fie un caz rar în

lagărul comunist, prin faptul că nu există nicio lege care să stipuleze în

mod expres, formal, separarea Bisericii de stat. Pentru că liderii

comunişti nu prezentau suficientă încredere ca vectori ai acestui discurs

pro biserică, s-a recurs la serviciile unui personaj a cărui activitate în

domeniul relaţiilor stat-biserică trebuie reevaluată. Este vorba de Petru

Groza, liderul Frontului Plugarilor, fiu de preot din Băcia Hunedoarei şi

vechi membru al Adunării Eparhiale şi al Congresului Naţional

Bisericesc de la Sibiu.

Astfel, din stenograma şedinţei în cadrul căreia a fost definitivat

programul Frontului Naţional Democratic (FND), la începutul anului

1945, când a venit vorba de reforma agrară, liderii comunişti au propus

exceptarea de la expropriere a pământurilor mănăstireşti şi bisericeşti.


106

Cu această ocazie, Groza afirma: „La preoţime e foarte bine că se

face lucrul acesta, vom scoate o puternică armă din mâna adversarului.

Şi eu am avut de-a face cu preoţii şi am văzut cât contează aceştia. Şi

când le vom spune că nu ne atingem de pământurile lor, îi vom electriza.

În felul acesta noi îi putem scoate din mâna adversarului.”7

Această poziţie a fost urmărită cu consecvenţă de guvernul FND,

după 6 martie 1945, încercându-se o campanie vastă de atragere a

clerului ortodox de partea sa. Gestul cel mai vizibil a fost înfiinţarea

Ministerului Cultelor, ca minister de sine stătător, cu instalarea în fruntea

lui a unui preot, cunoscutul Constantin Burducea. Fost simpatizant al

Mişcării Legionare, acesta a încercat să pună în aplicare programul

partidului comunist în domeniul religios. El trebuia să capteze pe preoţii

ortodocşi şi să-i dirijeze de la partidele istorice către „partidele

democratice”, în special „Frontul Plugarilor” şi „Uniunea Patrioţilor”,

transformată ulterior în „Partidul Naţional Popular”. Pentru a se

coordona mai bine activitatea preoţilor simpatizanţi ai „grupărilor

politice democratice”, a fost creată şi „Uniunea Preoţilor Democraţi”,

care trebuia să participe activ la adaptarea Bisericii la „noul ritm al vieţii

sociale”8.

Printre obiectivele prioritare ale Ministerului Cultelor, se aflau:

echivalarea salariilor preoţilor cu cele ale corpului didactic, acordarea a

încă două gradaţii, defascizarea clerului, restabilirea egalului tratament

al tuturor cultelor şi nimicirea focarelor de fascism din şcolile teologice9.

În aprilie 1945 era anunţată adoptarea sistemului de salarizare a corpului

didactic, în cazul preoţilor introducându-se şi gradaţia de merit. Astfel,

7 Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 42. 8 Ibidem, p.57. 9 Revista „BOR”, an LXIII (1945), nr. 1-3, p. 87.


107

era rezolvată, chiar de către guvernul comunist, o cerinţă pentru care

asociaţiile de preoţi se luptaseră ani de zile. Se mai promiteau refacerea

tuturor lăcaşurilor de cult afectate de bombardamente şi o nouă lege a

recrutării prin care tinerii teologi să fie scutiţi de serviciul militar. Aceste

măsuri au atras iniţial o serie de preoţi de partea guvernului10.

Încă din iulie 1946, prin legea electorală şi legea pentru organizarea

reprezentării naţionale, era suprimat Senatul, din care făcuseră parte, ca

membri de drept, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai BOR. În noul

Parlament nu mai era decât de o mână de clerici de rang inferior,

majoritatea „democraţi”, care nu au făcut nici o opoziţie în faţa

măsurilor luate în domeniul legislativ. Cu implicarea masivă a

tătărăscienilor, Adunarea Deputaţilor va adopta în mai 1947 două

proiecte de legi: Legea nr. 166 pentru punerea în retragere a membrilor

cultelor şi Legea nr. 167 pentru modificarea art. 2, 9 şi 12 din legea

pentru organizarea BOR. Conform legii nr. 166, preoţii şi diaconii

Bisericilor Ortodoxă şi Greco-Catolică erau puşi în retragere din oficiu

la împlinirea vârstei de 70 de ani. Arhiereii vicari, episcopi, arhiepiscopii

şi mitropoliţii BOR „deveniţi improprii funcţiei lor din cauza unor

invalidităţi fizice sau de altă natură” erau puşi în retragere la cererea

Ministerului Cultelor, în urma avizului unei comisii speciale formate

dintr-un delegat al Ministerului Cultelor, ca preşedinte, un magistrat

delegat de Ministerul Justiţiei şi un delegat al Sf. Sinod. Chiriarhii

eparhiilor desfiinţate se puneau în retragere din oficiu, iar patriarhul

BOR era exceptat de la prevederile acestei legi11.

10 Revista „BOR”, an LXIII (1945), nr. 4-5, p. 194. 11 „Monitorul Oficial”, an XCV, partea I, nr. 121, 30 mai 1947, p. 4324.


108

Gheorghe-Gheorghiu Dej, Nicodim si regele Mihai I, receptie la ambasada URSS

Controlul comunist asupra cultelor s-a accentuat din 1948, când

ideile comuniste în acest domeniu au avut posibilitatea să se exprime

plenar. Dincolo de cadrul legislativ şi instituţional stabilit, trebuie

descifrată „filosofia” care a stat în spatele deciziilor luate şi, în acest

sens, trebuie să se ţină seama de două aspecte:

1. caracterul ateu al regimului, fapt care a făcut să se adopte

numeroase măsuri cu caracter antireligios;

2. conceperea Bisericii ca o instituţie a societăţii care, într-un fel

sau altul, era datoare să se integreze în viaţa acesteia, într-un anume

mod. Această dualitate explică atitudinea aparent contradictorie între

recunoaşterea existenţei unei instituţii menite să gestioneze treburile

religioase şi lupta declarată împotriva religiei, politică de stat şi datorie

permanentă a fiecărui membru de partid.

Din stenogramele CC al PMR se observă suficiente similitudini cu

discursul sovietic în ceea ce priveşte religia şi Biserica. În cazul

românesc, a existat însă un pragmatism mai ridicat, nefiind consemnată


109

acea obstinaţie sovietică faţă de eliminarea credinţei religioase din

sufletele oamenilor cu orice preţ. Liderii comuniştilor din România au

privit această chestiune mai mult din perspectiva puterii, adică în ce

măsură instituţia bisericească poate să fie un concurent al partidului în

societatea românească12. Rezolvarea acestei probleme a urmat o schemă

de inspiraţie sovietică definitivată în anii celui de-al doilea război

mondial de către Stalin.

Ideologii români au preluat tema interbelică a „Bisericii Naţionale”

şi a unităţii de credinţă a întregului popor român, căutând să o folosească

pentru slujirea propriilor interese. Deoarece Biserica Greco-Catolică era

considerată mai periculoasă, în virtutea legăturilor ei cu Vaticanul, iar

BOR mai uşor de controlat prin mecanisme deja create de puterea

politică în perioada interbelică, s-a considerat că soluţia cea mai bună

pentru comunişti este înglobarea „de bună voie” a greco-catolicilor în

cadrele BOR, iar aceasta din urmă să devină un simulacru, care aparent

să satisfacă nevoile religioase ale credincioşilor, dar în fapt să fie o

slujitoare obedientă a puterii. Iată cum în mod paradoxal comuniştii

români deveneau legatarii dezbaterilor interbelice în chestiunea unificării

bisericeşti, discursurile epocii fiind extrem de revelatoare în acest sens13.

„În Republica Populară România, cultele cu un număr mai mare de

credincioşi figurează în bugetul statului. Este o atenţie pe care statul

înţelege să o aibă faţă de obştea credincioşilor acestor culte, care sunt şi

contribuabili, dar ar fi nedrept şi ar însemna o jignire adusă însăşi

acestor contribuabili, dacă cei care manifestă atitudini împotriva

poporului şi a statului său de democraţie populară, ar fi susţinuţi în

12 Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului CC al PMR, vol. 1-3, Bucureşti, 2002-2004. 13 George Enache, op.cit., 2005, p. 26-34.


110

această acţiune de către stat” 14. Prin urmare, statul înţelegea să ia

anumite măsuri în cadrul legislaţiei sale pentru a preveni pe viitor

anumite manifestaţii ostile deghizate sub haina religiei. După cum se

poate observa, măsura luată se adresa atât persoanelor individuale, cât şi

unor culte întregi, în condiţiile în care acestea erau înfiltrate şi înghiţite

de către duşmanii regimului democrat-popular, care deturnau prin

diferite mijloace scopul respectivului cult, acela de a sluji interesele

poporului. De aici rezultă un nou aspect, deosebit de important: în

România comunistă s-a negat permanent că ar exista persecuţie

religioasă. Precum comuniștii din URSS, tovarășii români afirmau că

toate cultele se bucură de deplină libertate de expresie, măsurile

represive luate datorându-se în mod exclusiv agitaţiilor politice sub

haină religioasă.

Aceasta a fost justificarea autorităţilor pentru a face nenumărate

abuzuri şi a aresta şi condamna mulţi clerici, ţinta finală fiind instaurarea

terorii în interiorul Bisericii. Acestei represiuni „arbitrare” i s-au adăugat

diverse măsuri administrative cu caracter punctual, care au limitat treptat

posibilitatea de manifestare a credinţei în spaţiul public. Martiriul

preoţilor, monahilor şi simplilor credincioşi ortodocşi români a început

odată cu ocuparea României Mari de către trupele sovietice, în 28 iunie

1940 apoi, a fost reluat după reocuparea Basarabiei în august 1944.

Pentru controlul cât mai autoritar atât asupra manifestărilor

„mistico-obscurantiste”, cât şi asupra instituţiei bisericeşti în general,

partidul comunist, cu sprijinul nemijlocit al organelor din represiune, a

trecut la punerea în aplicare a unui vast proiect de control în interesul

propriu. Încă din aprilie 1945, noua putere, comunistă, a desfiinţat

Mitropolia Olteniei, în acest fel scoţând din joc pe mitropolitul Nifon 14 Cultele religioase în Republica Populară Română, Bucureşti, 1949, p. 22 – 31.


111

Criveanu, un ierarh care în timpul războiului prestase o impresionantă

activitate misionară bine văzută de regimul antonescian.

Au urmat epurările din rândurile preoţilor, pentru ca astfel regimul

să poată „defasciza” clerul ortodox, precum se susţinea în presa

controlată de comunişti. Cei găsiţi vinovaţi au cunoscut tratamentul

lagărelor de la Slobozia, Caracal, Lugoj şi Tg. Jiu, până la Congresul

cultelor din octombrie 1945. Doi ani mai târziu, pe fondul condamnării

politice a lui Iuliu Maniu, clericii ortodocşi care au refuzat înfierarea

acestuia de la altar au intrat în atenţia informativă a Siguranţei, de acum

comunizată, unii fiind chiar reţinuţi pe anumite perioade de timp.

Paralel, regimul comunist pregătea controlul asupra Sf. Sinod, prin

scoaterea din scaun a unor episcopi în vederea înlocuirii acestora cu unii

dezirabili.

Astfel, prin aplicarea Legii nr. 166/1947, în august 1947 erau scoşi

din scaun episcopii Lazăr Triteanu al Romanului, Cosma Petrovici al

Dunării de Jos şi Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei. Motivele

oficiale invocate erau cele de sănătate precară, improprii funcţiunii de

chiriarh. Următoarele modificări în angrenajul ierarhic ortodox s-au

consumat imediat după adoptarea noului statut al BOR, atunci când

comuniştii au desfiinţat instituţia arhieriei. Arhiereii vicari Veniamin

Pocitan, Athanasie Dincă, Pavel Şerpe, Valeriu Moglan de la Iaşi, Teodor

Scorobeţ de la Sibiu, Ilarion Mircea Băcăoanul de la Roman şi Emilian

Antal şi-au pierdut posturile, urmând ca ulterior să fie pensionaţi de forul

suprem al Bisericii. După acest act, a urmat cel a-l desfiinţării unor

eparhii, cum a fost cea a Bucovinei, în septembrie 1948 şi a comasării

din punct de vedere ecleziastic a Maramureşului cu Suceava. În 1949 a

venit rândul episcopului Grigorie Leu, căruia în martie i se desfiinţa

eparhia, prin comasarea cu cea a Romanului. Anul următor definitiva


112

jurisdicţia administrativ-canonică a BOR, prin comasarea eparhiei

Sucevei cu cea a Iaşilor şi a Dunării de Jos cu Constanţa. Tot în anul

1950 s-a înregistrat scoaterea din scaun, cu mult ecou în epocă, a

episcopului Nicolae Popovici al Oradei, pe care patriarhul Justinian nu a

dorit-o din motiv că astfel se spărgea unitatea Sf. Sinod. În cazul foştilor

arhierei vicari şi al episcopilor, Tit Simedrea, fostul mitropolit al

Bucovinei şi Efrem Enăchescu, fost locţiitor al Chişinăului, la presiunea

guvernului condus de Petru Groza, Sf. Sinod i-a pensionat şi le-a fixat

locuri de retragere la diferite mănăstiri din ţară15.

Pentru Biserica lui Hristos această represiune împotriva slujitorilor

era de fapt o nouă persecuţie, o revenire la vremurile de prigoană din

vremea Imperiului Roman. Se foloseau aceleaşi denunţuri plătite, altele

anonime, ale aşa-numiţilor „turnători” la Securitate. Întrucât preoţii

refuzau să susţină iniţiativele partidului comunist cu privire la muncile

agricole în zilele de sărbătoare sau la strângerea cotelor - precum jertfele

ce trebuiau aduse odinioară împăratului– aceştia erau consideraţi

„duşmani ai poporului” şi trataţi ca cetăţeni inferiori, copiii lor având

mult de suferit16. Cu toată opoziţia manifestată de patriarhul Justinian,

monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării de la o

eparhie la alta a Decretului 410, adoptat de către Marea Adunare

Naţională în 1959. Această transformare profundă a monahismului

ortodox era a doua în istoria Bisericii, după cea provocată în timpul

domniei lui Cuza. Din cauza opoziţiei manifestate în problema

monahismului, patriarhul Justinian a cunoscut un scurt domiciliu

15 Vezi George Enache, op. cit., 2005, p. 287. 16 John Marler, Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 103.


113

obligatoriu la Dragoslavele şi două încercări de otrăvire orchestrate de

autorităţi17.

Abilitatea ieşită din comun şi stăpânirea de sine l-au făcut pe

Justinian să ştie să menţină echilibrul între Biserică şi puterea politică,

însă toate frământările şi durerile acumulate în timp au făcut ca, în cele

din urmă, să moară de inimă, în maşina care-l aducea de la spitalul Elias

la reşedinţa patriarhală, din pricina şocului produs de vederea dezastrului

lăsat în urmă de cutremurul din 1977. Ultimele sale cuvinte au fost: „Dar

ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?”18.

Urmaşul său la scaunul patriarhal, Justin Moisescu, s-a văzut

confruntat cu deciziile tot mai aberante ale lui Nicolae Ceauşescu, care,

prin iniţiativele sale megalomanice, a mobilizat întreaga societate, sub

anumite aspecte, mai puternic decât la începuturile regimului impus la 6

martie 1945, fapt ce a condus în cele din urmă la destructurarea oricărei

urme de regulă a jocului social, inclusiv între Biserică şi stat, fapt

dovedit în cazul demolărilor de biserici din Bucureşti.

Alegerea unui nou patriarh în anul 1986 a însemnat, în condiţiile de

atunci, o victorie, dacă ţinem seama că pentru Ceauşescu era mult mai

convenabil să menţină cât mai mult timp o situaţie echivocă, propice

planurilor sale. Evident, candidaţii la funcţia de patriarh au trebuit să

treacă prin verificări amănunţite, iar aici revenim la acea fişă de cadre a

patriarhului Teoctist, invocată de autorii raportului. Aceştia, dacă ar fi

citit cu atenţie documentele (nu puţine) legate de persoana patriarhului

Teoctist, pe care le deţine CNSAS, ar fi constatat că peste 90% din ele

sunt fişe de evaluare sau recomandări referitoare la persoana sa, strânse

17 Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994. 18 Vezi George Stan, Părintele Patriarh Justinian Marina, Bucureşti, 2005, p. 262.


114

de Securitate cu ocazia candidaturilor sale succesive, deoarece

Securitatea contribuia cel mai mult la conturarea fişei de cadre. Celebra

notă informativă publicată în 2001 în care se făcea referire la acest

pretins aspect al activităţii patriarhului datează din 23 aprilie 1949, fiind

luată special de Securitate de la un diacon aflat la acea vreme în detenţie,

pentru a bloca candidatura lui Teoctist Arăpaşu la ocuparea unui scaun

episcopal cu ocazia alegerilor din iunie 194919.

Nu pretinsa activitate legionară era adevăratul motiv al blocării sale,

ci faptul că era sprijinit de patriarhul Justinian, perceput deja ca un

inamic al regimului.

Cu tenacitate, acesta nu s-a lăsat până nu i-a construit lui Teoctist un

dosar impecabil, aşa cum de altfel a făcut şi cu alt protejat al său,

episcopul Antim Nica, care avea probleme şi mai mari, datorită funcţiilor

deţinute în Transnistria. Din acest motiv, majoritatea „călduroaselor

aprecieri” făcute Securităţii de diverşi informatori „sinceri” făceau parte

dintr-o strategie menită să sprijine candidatura unei persoane considerate

ca dezirabilă intereselor bisericii, aprecierile negative venind din partea

unor detractori sau chiar inamici.

Câteva aprecieri la adresa acţiunii de demolare a bisericilor din

perioada anilor ’80: de fiecare dată când se discută această problemă,

vinovăţia principală cade pe ierarhia ortodoxă. Fără nici un fel de raţiune

sunt arătaţi ca vinovaţi patriarhii Justin şi Teoctist, ca principali artizani

în acţiunea de demolare a lăcaşurilor de cult din Bucureşti. Însă unanim

recunoscut este faptul că aceste biserici au fost demolate din cauza

planului de sistematizare a Capitalei iniţiat de Nicolae Ceauşescu la

sfârşitul anilor ‘70. Acceptând acelaşi punct de vedere enunţat mai sus,

înseamnă că cei doi patriarhi s-au aliat, din motive necunoscute încă, la 19 Vezi George Enache, op.cit., 2005, p. 140-141.


115

acţiunea de redesenare arhitectonică a Capitalei. Urmând aceeaşi logică

ar însemna că de demolarea bisericilor bucureştene din sec. XIX rămâne

vinovată tot ierarhia ortodoxă, pentru că nu s-a opus planului edililor

bucureşteni de a schimba faţa oraşului, dar mai ales regelui Carol I, care

el însuşi a încurajat această iniţiativă. Replica imediată ar putea fi

următoarea: nu se poate face comparaţie între planurile regelui Carol I şi

megalomania lui Nicolae Ceauşescu 20 . Totuşi, demolarea bisericilor

bucureştene petrecută atât în sec. XIX, cât şi în anii ‘80, s-a produs din

acelaşi motiv, și anume sistematizarea Capitalei. Prin urmare, căutarea

unor asemănări şi deosebiri între cele două situaţii, diferite în timp, se

pot aduce unele lămuri în această problemă.

În această situaţie, trebuie spus că demolarea bisericilor bucureştene

în sec. XIX s-a consumat pe acelaşi fond secularizant pe care societatea

românească îl avea din cauza influenţei revoluţiei franceze, situaţie pe

care o găsim mult mai agravată datorată politicii de ateizare promovată

de regimul comunist. În privinţa numărului bisericilor demolate, în sec.

XIX înregistrăm (iar cercetările nu sunt finalizate) un număr de 14,

pentru ca în perioada comunistă vizată să înregistrăm 20 de lăcaşuri

dărâmate şi 7 translate. E drept că în perioada comunistă s-a venit cu

soluţia salvării lăcaşurilor prin metoda translatării, de multă vreme

folosită în Occident, şi care trebuia folosită la toate lăcaşurile afectate

după 1982, însă pentru Ceauşescu era prea costisitor.

Dacă am încerca formularea câtorva concluzii, rezultă în primul

rând că BOR a reuşit să facă în anii comunismului multe lucruri spre

binele credinţei. Multe altele nu le-a putut înfăptui. Dar, tocmai

20 Ovidiu Bozgan, Consideraţii privind viaţa religioasă a Bucureştilor la sfârşitul regimului comunist, în „Materiale de istorie şi muzeografie”, vol. XV, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, 2001, p. 105.


116

conştiinţa acestor lipsuri a îndemnat Biserica ca după 1989 să-şi

mărească considerabil cadenţa pentru a recupera timpul pierdut. S-au

construit tot mai multe biserici şi mănăstiri, s-a reintrodus studiul religiei

în şcoală, s-a intensificat catehizarea şi s-au realizat încă multe altele.

Încă şi mai multe rămân de făcut, dar BOR este una din puţinele instituţii

din România care după 1989 a acţionat în mod consecvent, în urma unui

plan bine definit, constituind un factor de stabilitate pentru o societate

care încă îşi caută identitatea. Astfel, conchidem că nu este întâmplător

faptul că BOR se bucură de o încredere aşa de mare în rândurile

populaţiei.


117

BIBLIOGRAFIE

1. „Monitorul Oficial”, an XCV, partea I, nr. 121, 30 mai 1947

2. Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului

Politic şi ale Secretariatului CC al PMR, vol. 1-3, Bucureşti, 2002-2004

3. Arhivele Naţionale ale României, Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în

perioada sovietizării României, însemnări zilnice, 1945-1947, vol. I,

Bucureşti 2004.

4. Arhivele Naţionale ale României, Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în

perioada sovietizării României, însemnări zilnice, 1948-1959, vol. II,

Bucureşti 2005.

5. Revista „Arhivele totalitarismului”, nr. 1-2/2004.

6. „INTER. Revista română de studii teologice şi religioase”, an I, nr.

1-2, Cluj-Napoca, 2007.

7. Revista „BOR”, an LXIII (1945), nr. 1-3

8. Revista „BOR”, an LXIII (1945), nr. 4-5

9. Revista „Materiale de istorie şi muzeografie”, vol. XV, Muzeul de

Istorie al Municipiului Bucureşti, 2001.

10. Cultele religioase în Republica Populară Română, Bucureşti, 1949.

11. Dobrescu, Nicolae, Istoria Bisericii din România. Studii de istoria

Bisericii Române contemporane, vol. 1 (1850-1895), Bucureşti, 1905.

12. Dură, Ioan, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale

românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Ed. Harisma, Bucureşti,

1994.

13. Marler, John, Wermuth, Andrew, Tinerii vremurilor de pe urmă –

ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.

14. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3,

EIMBOR, Bucureşti, 2002.


118

15. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea şi cultele, Ed. Nemira,

Bucureşti, 2005.

16. Stan, George, Părintele Patriarh Justinian Marina, Bucureşti, 2005,

p. 262.

17. Vasile, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu

comunist, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005.

119

6. TÂNĂRA GENERAŢIE ROMÂNĂ DUPĂ

INSTAURAREA PUTERII POPULARE

arhivist, Cristina LIXANDRU

„Voi trebuie să construiţi societatea comunistă!(...) Trebuie să vă

educaţi în aşa fel încât să deveniţi comunişti. Sarcina Uniunii Tineretului

este sa-şi organizeze activitatea practică în aşa fel încât studiind,

organizându-se, unindu-se strâns, luptând, acest tineret să se educe pe

sine şi să educe (...) comunişti.”1

Ideologia comunistă asupra organizaţiilor de masă. „Omul

nou”.

„Omul nou” reprezintă persoana care să se angajeze plenar, creator,

în acţiunea de transformare conştientă a societăţii, acţiune a cărei

competenţă reclamă, cu necesitate, un larg orizont în care să fie

înglobate sintetic trăsăturile de conţinut ale tuturor formelor conştiinţei

sociale. Acesta trebuie să fie supus ideologic conceptelor revoluţionare

ale partidului:

• devotamentul faţă de societate şi comunism;

• participarea activă la politica internă şi externă;

• grija permanentă şi preocuparea susţinută pentru apărarea şi

dezvoltarea propriei societăţi;

• înalta atitudine faţă de muncă, responsabilitate;

• însuşirea noutăţilor din ştiinţă şi tehnică;

1 V. I. Lenin, Opere alese, Ed. Politică, Bucuresti, 1970, p. 677-678.


120

• comportarea la locul de muncă, în familie și în societate conform

principiilor şi normelor eticii şi echităţii socialiste, prin

manifestarea spiritului colectivist şi de întrajutorare frăţească;

• dragostea faţă de patrie și față de popor2.

Tineretul era garantul hegemoniei politice şi sociale viitoare, prin

faptul că era capabil și doritor de a multiplica ideologia şi cultura

partidului comunist. Ca „oameni noi”, tinerii comunişti trebuiau educaţi

în spiritul comunist în fiecare aspect al vieţii lor: muncă, relaţii

interumane, viaţă de familie. Dar cum putea fi acest lucru posibil? Ce

însemna, mai exact, „a-i educa în spirit comunist”? Şi ce era de făcut

dacă tineretul nu răspundea aşa cum era dezirabil?

Proiectul totalitar viza cuprinderea tuturor tinerilor şi copiilor (de la

cea mai fragedă vârstă) într-un cadru organizat şi îndoctrinarea

sistematică a acestora în scopul creării „omului nou”. Ideologii

comunişti împărtăşeau cu alţi autori de inginerii sociale din secolele XIX

şi XX credinţa în maleabilitatea radicală a fiinţei umane şi în puterile

melioriste, transformatoare şi nelimitate ale propagandei şi organizării.

Deşi colectivist, marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime

cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Ambivalenţa se observă foarte

bine în cazul atitudinii faţă de tineri, care, pe de o parte, apăreau, din

cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, ca ipostazierea perfectă a

„omului nou" şi ca masă de manevră ideală, iar, pe de alta, erau trataţi cu

infinită suspiciune. De altfel, reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins

cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega

interesele şi care, totodată, erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii,

intelectualii, soldaţii şi, nu în ultimul rând, muncitorii.

Lenin era preocupat încă din tinereţe de teama "idioată, filistină" faţă 2 V. I. Lenin, op. cit., p. 683-685.


121

de tineri. „E nevoie de forţe tinere. Eu aş zice că merită să fie pur şi

simplu împuşcaţi pe loc cei ce-şi permit să spună că nu se găsesc

oameni. [...] Trebuie să recrutăm tineretul pe o scară mai largă (...) fără

să ne temem de el"3, scria Lenin în perioada când pregătea revoluţia

împotriva regimului ţarist şi îi îndemna pe tineri inclusiv la acte de

terorism.

Prescripţii asemănătoare se găsesc şi la Stalin. Pentru acesta,

Comsomolul era cureaua de transmisie prin intermediul căreia partidul

educa generaţia tânără şi forma rezerve tinere pentru partid şi pentru

celelalte organizaţii de masă. „Aceasta, formula Stalin „dialectic”, este o

organizaţie de masă a tineretului muncitoresc şi ţărănesc, nu o

organizaţie de partid, dar care ţine direct de partid” 4. Comsomolul

trebuia să-şi întărească nucleul proletar şi să ducă o „luptă necruţătoare”

împotriva „elementelor complet descompuse” din Uniune. Tineretul era

dator să se implice în construirea societăţii comuniste şi să-şi apere

patria împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru.

Prin teoria „curelelor de transmisie” 5 , Lenin sublinia rolul

organizaţiilor de masă ca organe de propagandă a ideilor şi modelelor

comuniste şi de avangarda ale partidului unic, pe de o parte, şi ca agenţi

de recrutare a noilor membri de partid pe principul încrederii, pe de altă

parte.

În accepţiunea lui Stalin, în rândul organizaţiilor de masă intrau

sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină, asociaţii fără

partid ale femeilor, organe de presă, organizaţii cultural-educative,

3 V. I. Lenin, Scrisoare către A. A. Bogdanov şi S. I. Gusev şi Către S. I. Gusev, în V. I. Lenin, Despre tineret, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1963, pp. 149-155. 4 I. Stalin, Despre sarcinile Comsomolului, Bucureşti, Editura Tineretului a CC al UTM, 1953. 5 V.I. Lenin, Despre sindicate, 1895-1923, Bucureşti, 1958, p. 767-789.


122

uniuni ale tineretului, sovietele sau alte forme de organe alese etc.

Acestora le erau rezervate roluri ancilare în siajul partidului comunist: de

a aplica fără rest directivele centrului, de a dezbate cele mai eficiente căi

de „transpunere în practică”, de a mobiliza masele, de a se constitui în

rezervă de cadre pentru partid şi pentru stat, de a fi o primă şcoală a

comunismului, de a reprezenta interesele partidului acolo unde acesta nu

se întindea organizatoric.

Modelul sovietic

A fost destul de dificil, chiar şi pentru istoricii comunişti specializaţi

în subordonarea istoriei a intereselor ideologice ale nomenclaturii, să

decidă asupra unei date de naştere, cât de cât credibile şi cât mai

apropiate de cea a PCR, pentru Uniunea Tineretului Comunist -

pepiniera partidului. În final, comisia stabilită de Partidul Muncitoresc

Roman (PCR-ul rezultat prin contopirea comuniştilor cu o parte din

social-democraţi în 1951) a optat ca dată de naştere a UTC pentru 19-20

martie 1922. Atunci a avut loc la Bucureşti „Conferinţa generală a

tineretului socialist”, prin care s-a constituit Uniunea Tineretului

Socialist, ce va fi confiscată şi transformată de comunişti la 1 mai 1924,

printr-un act formal, pe hârtie, în Uniunea Tineretului Comunist din

România (UTCdR), ca secţie a Internaţionalei Tineretului Comunist

(KIM) şi subordonată politic Partidului Comunist din România (PCdR).

Puţini câți erau, mai mult pe la Moscova decât prin ţară, atât

comuniştii din PCdR, cât şi membrii UTCdR, au fost scoşi în afara legii

în 1924 prin Legea Mârzescu, pentru activităţi subversive împotriva

intereselor naţionale şi au rămas aşa până la lovitura de stat de la 23

august 1944. Ambele organizaţii au rămas marginale, cu doar câteva sute


123

de membri ce primeau bani şi ordine de la Moscova pentru publicistică,

propagandă şi agitaţie clandestină.

Puţini dintre cei peste 4 milioane de membri UTC din anii ‘80 ştiau

că organizaţia lor s-a autodizolvat de două ori: în 1936 (până in 1939)

pentru slabe performanţe, în urma unei decizii a Internaţionalei

Tineretului Comunist, iar apoi în iunie 1945, ca manevră diversionistă

pentru atragerea, prin înşelăciune, a tineretului cu simpatii de stânga în

organizaţia Tineretul Progresist.

Uniunea Tineretului Comunist a urmat aceleași curbe politice pe

care Partidul Comunist le-a avut pe tot parcursul existenței sale. Pe

măsură ce Partidul Comunist îşi consolida puterea, au fost înfiinţate

organizaţii de tineret pe categorii: Frontul Democrat Universitar,

transformat în mai 1947 în Uniunea Naţională a Studenţilor din România

(care număra, în 1948, 40.000 de membri dintr-un număr de 59.000 de

studenţi), Organizaţia Tineretului Sătesc (februarie 1948, cuprinzând

235.000, din cele 2 milioane de tineri ţărani), Uniunea Asociaţiilor de

Elevi (februarie 1948, numărând 200.000 de membri, din 380.000 de

elevi), Tineretul Uniunii Populare Maghiare (cuprinzând, tot în 1948,

32.000 de membri, din cei 90.000 de tineri maghiari), Frontul Tineretului

Democrat Evreu (cu 30.000 de membri,

din circa 50.000 de tineri evrei). În fine,

după constituirea Partidului

Muncitoresc Român (PMR) prin

unificarea PCR cu o parte din PSD, în

februarie 1948, s-a format Uniunea

Tineretului Muncitoresc (UTM).

Imediat după formarea organizației

unice, PMR a cerut epurarea ei, operaţiune care, într-o primă fază, a fost


124

realizată sub pretextul reînscrierii membrilor în UTM - echivalentă

campaniei de verificare a membrilor PMR. În urma reînscrierii, au fost

excluşi peste 34.000 de activişti şi membri ai UTM, reprezentând

„elemente duşmănoase” (adică „chiaburi”, foşti legionari sau cuzişti,

foşti membri ai partidelor democratice, activişti religioşi, în special ai

cultelor minoritare, lideri UTM care nu respectau deciziile PMR etc.).

Excluderea din UTM putea însemna excludere socială,

marginalizarea profesională şi chiar putea deschide calea unei anchete

penale. Originea socială și apartenenţa la o organizaţie comunistă erau

criteriile cele mai importante care filtrau ascensiunea politică, socială şi

profesională. Epurările din UTM au constituit una din căile de epurare a

instituţiilor, facultăţilor, şcolilor, unităţilor armatei, intreprinderilor etc.

Întrucât organizațiile comuniste deveneau din ce în ce mai numeroase

(UTM cuprindea în 1950 aproximativ o cincime din populaţia tânără, la

sfârşitul anilor ‘50 o treime, după un deceniu, jumătate din tineri, iar în

anii 80 majoritatea tinerilor), se poate spune că epurarea acestora a avut

un impact social major, contribuind la schimbarea rapidă și brutală a

profilului societăţii.

Dupa reînscriere, UTM număra 650.000 de membri. Epurarile au

continuat sub forma campaniilor de îmbunătăţire a compoziţiei de clasă

și în perioada următoare, cu precădere în preajma unor ani fierbinţi, după

1952, 1956 sau 1968.

Sarcinile UTC, aşa cum au fost ele trasate în rezoluţia Congresului

de „unificare” din 1949 și transmise în adunările comitetelor judeţene,

erau:

• combaterea influenţelor ideologiei burgheze şi cosmopolitismului

în rândul tineretului;

• educarea moral-cetăţenească;


125

• cultivarea sentimentelor demnităţii personale;

• îmbogaţirea cunoştinţelor generale;

• desfăşurarea activităţilor cultural-artistice;

• „fiecare membru al organizaţiei noastre este dator să lupte

neobosit la locul său de muncă, pentru obţinerea de succese în

activitatea de producţie”6

Acelaşi document trasa drept sarcină tinerilor UTM-iști combaterea

huliganismului, „a beţiei şi atitudinilor netovărăşeşti” (se pare că acestea

erau frecvente din moment ce erau menţionate în aproximativ toate

documentele ideologice comuniste), dar mai ales a atitudinilor de

„ploconire nedemnă faţă de cultura imperialismului şi deprinderile

burgheze”.

„Organul suprem” al UTM era Congresul şi, în cazuri excepţionale,

Conferinţa pe ţară. Între Congrese, Uniunea era condusă de un Comitet

Central (45 de membri în 1949), dar puterea reală era exercitată de un

birou executiv (11 membri) şi, mai precis, de secretariatul biroului (5

membri), condus de un prim-secretar. Organismele de conducere erau

alese de organizaţiile UTM, însă alegerile erau formale, partidul fixând

în prealabil rezultatele. Pe lângă Comitetul Central, funcţionau secţii şi

comisii, iar în teritoriu conducerea era asigurată de comitete judeţene.

Un număr de instructori făceau inspecţii în teritoriu şi verificau aplicarea

deciziilor.

Lista prim-secretarilor UTM (UTC) şi profilul profesional şi cultural

al acestora reflectă în mare măsură natura reală a acestei organizaţii.

După tipograful Gheorghe Florescu i-a urmat, în 1952, strungarul Vasile

6 Rolul, locul şi sarcinile tineretului, ale organizaţiei sale revoluţionare în înfăptuirea programului partidului, a hotărârilor Congresului al XIII-lea Al PCR, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p.75-77.


126

Muşat, electricianul Cornel Fulger în 1954, urmând ajustorul mecanic şi

cazangiul de locomotive Virgil Trofin, care s-a dovedit a fi mâna-forte a

partidului între 1956 şi 1964. Au urmat la conducerea UTC,

„intelectualii” cu studii la Moscova sau la „Şcoala superioară de partid

Ştefan Gheorghiu" şi loialitate verificată, precum Ion Iliescu

(1967-1971), Dan Marţian (1971-1972), Pantelimon Găvănescu

(1979-1983), Nicu Ceauşescu (1983-1987, virtual moştenitor al dinastiei

Ceauşescu la conducerea partidului şi a statului).

Dintre toţi aceştia, tânărul Iliescu are o ascensiune aparte, fiind şcolit

în sânul sovieticilor, la Moscova, ajungând să aibă o influenţă foarte

mare, atât în UTM, cât şi în partid. Vladimir Alexe vorbește pe larg

depre ascensiunea tânărului „fiu al patriei” într-o biografie secretă,

catalogându-l drept agent al sovieticilor: „Ascensiunea tânărului Ion

Iliescu, teleghidat permanent de sovietici, ajungea astfel - după un

deceniu de practică în materie de dezinformare și manipulare în masă -

la scopul pentru care acesta fusese desemnat de la bun început: agent de

influență al sovieticilor într-o organizație internațională de front,

controlată de Kremlin.”7

Elevii şi studenţii, o categorie suspectă

După revoluția din Ungaria din 1956, a venit rândul studenţilor și

elevilor să devină o problemă pentru UTM. De fapt, din considerente

ideologice, aceştia au fost priviţi cu suspiciune de către comunişti din

capul locului. Studenţii au fost în primele rânduri ale manifestațiilor

anticomuniste din anii 1945-1946, fiind totodată o ţintă importantă a

represiunii comuniste. 7 Vladimir Alexe, Ion Iliescu - candidatul manciurian, Bucureşti, 2005, p 104.


127

Dintre cei excluși în urma

procedurii de reînscriere, 50% erau

studenți și elevi. În instrucțiunile

date în 1950 pentru înscrierea de

noi membri se spunea că vor fi

admiși în UTM elevii și studenții

merituoşi, devotaţi organizaţiei și

Partidului. Au fost, de asemenea,

fixate filtre ideologice pentru

admiterea în învățământul superior,

pe baza originii sociale și a

apartenenţei politice înainte de

instalarea comunismului, a tinerilor

sau a părinţilor acestora. Absorbţia

studenților în UTM era foarte mare, de circa 80-90% din totalul de 57.000

de studenți, statutul de student fiind foarte greu de obținut fără

îndeplinirea condiției intrării în UTM.

Ponderea elevilor și studenților în UTM a urcat până spre 30% în

1953, dar a început să se reducă sever după 1956. În 1957, procentajul

scade sub 20%, iar în 1958-1959, sub 10%. Explicația se află în seria de

evenimente dramatice înregistrate în a doua parte a anilor 1950. Ecoul

provocat de revoluţia maghiară din 1956 a stârnit efuziune și proteste în

centrele universitare din România, cărora autorităţile le-au răspuns cu

arestări și epurări masive.

În timpul protestelor studenteşti din 1956, activiștii UTM au fost

instruiţi să prevină, să descurajeze, să denunţe, să demaşte și să combată

manifestările dușmănoase și au fost mobilizați, alături de activiştii de

partid și de muncitori, pentru a supraveghea adunările studenţeşti, pentru

Ziarul ,,Pionierul", 12 iunie 1949


128

a înăbuși manifestările de protest şi pentru a ocupa timpul liber al tinerilor.

În București, au fost formate grupuri de tineri muncitori UTM-istilor, care

i-au luat la bataie pe „bandiţi”, adică pe studenţii protestatari, iar la Cluj,

în 1957, activiştii UTM-iști au participat la reţinerea unor tineri

protestatari.

File din viaţa unui tânăr UTC-ist

Uniunea Tineretului Comunist recruta tineri cu vârste cuprinse între

14 şi 30 de ani, în special proveniţi din familii de muncitori, ţărani şi

oameni săraci. Odată intrat în uniune (devenit membru), tânărul avea

datoria de a îmbrăţişa învăţătura comunistă şi de a se supune indicaţiilor

Uniunii.

UTM avea filiale în fiecare comună sau oraş, care funcţionau prin

Adunări Generale, conduse de un secretar numit dintre „cei mai

destoinici fii ai patriei”8. Adunarea generală se întrunea o dată sau de

două ori pe lună (de obicei la Căminul Cultural) şi ori de câte ori era

nevoie pentru a se comunica directive ale conducerii (Partidului sau

Uniunii).

În cadrul Adunărilor generale se organizau „cercuri de învăţământ

politic”. Un astfel de cerc se desfăşura după cum urmează9:

• se proceda la alegerea temei de către tinerii prezenţi la întrunire

(de obicei pe baza unor materiale tipărite – broşuri cu teme), de

exemplu „Despre originea şi evoluţia omului”;

8 Fond Comitetul Raional UTC Slatina, Dos. 13, 1963-1964, f. 61-74 (Programe de instruire ideologică a activiştilor Comitetului Raional Slatina). 9 Fond Comitetul Raional UTC Slatina, Dos. 12, 1963-1965, f. 36-47 (Referat privind felul cum se desfăşoară învăţământul UTM şi ciclurile de conferinţe).


129

• se trasau obiectivele urmărite, precum dezvoltarea concepţiei

materialist-ştiinţifice despre lume a tinerilor, combaterea

concepţiilor mistico-religioase şi a superstiţiilor.

Pe lângă aceste activităţi se organizau şi „brigăzi ştiinţifice”, în care

erau popularizate sub formă atractivă ultimele realizări ale ştiinţei şi

tehnicii, precum şi „cercuri literar-artistice”, în cadrul cărora se

organizau diferite manifestaţii artistice (piese de teatru, dansuri, cântece,

etc.) cu ocazia sărbătorilor naţionale.

Tot în cadrul întrunirilor, se realiza „munca cu cartea”, care avea ca

scop „însuşirea imaginii trecutului greu al poporului nostru (prin

studierea operelor lui Eminescu, Caragiale, Creangă), iar din literatura

contemporană îşi formează un larg orizont politic şi cultural, așa încât să

preţuiască viaţa noastră nouă.”10

Un alt eveniment deosebit în activitatea organizaţiilor era

„Sărbătoarea Majoratului”, care se făcea colectiv (de obicei în

decembrie), fiind sărbătoriţi toţi tinerii care impliniseră 18 ani în anul

respectiv. Înmânarea buletinelor de identitate (la 14 ani) se făcea tot în

cadru festiv.

UTC-ul a patronat în anii ‘70 şi ‘80 puţinele ziare şi reviste

lecturabile şi decente în peisajul mediatic atât de sărac, tern şi obsesiv

subordonat propagandei de partid şi cultului personalităţii lui Stalin, apoi

a lui Ceauşescu, precum „Pogonici” (din 1949), „Luminiţa”

(1956-1979), „Cutezătorii” (din 1967) - care erau mult sub nivelul şi

calitatea săptămânalului „Vaillant, le journal de Pif”, publicat de

comuniştii francezi şi tipărit în România, la Sibiu, „Ştiinţă şi tehnică”

(publicaţie care edita „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” şi

„Tehnium”), „Viaţa studenţească” (din 1956), „Amfiteatru” (din 1966). 10 Ibidem, f. 39.


130

Recurgând la o combinaţie între mobilizarea forţată (pe şantiere la

moloz, pe câmp la culesul recoltei, pe stadioane la spectacole omagiale

sau la șosea ca aplaudaci ai coloanelor oficiale) şi un sistem de

recompense şi avantaje deloc neglijabile (preferinţă la un loc de muncă

la oraş şi o locuinţă de stat la bloc, excursii gratuite, promovări facilitate,

medalii onorifice), UTC-ul a asigurat o pârghie de control şi

supraveghere permanentă a tinerilor, cei faţă de care chiar şi Lenin

resimţea o teamă ţinând cont de potenţialul rebel, de frondă al acestora.

Studenţi în uniforma de brigadieri pe şantierul Institutului Politehnic


131

Activitatea internaţională a UTC-ului

„Obiectivul fundamental al întregii activităţi internaţionale a

UTC-ului şi a UASCR-ului îl constituie creşterea contribuţiei tinerei

generaţii la unirea forţelor revoluţionare progresiste şi democratice ale

tinerilor din lumea întreagă, întărirea colaborării şi solidarităţii acestora

în lupta împotriva imperialismului, colonialismului, a politicii rasiste,

pentru făurirea unei lumi a păcii, a înţelegerii, pentru prosperitate şi

progres social.”11

Activitatea internaţională a UTC-ului se manifesta prin organizarea

de „întâlniri prieteneşti”, participări la congrese internaţionale, schimburi

de delegaţii cu alte organizații de tineret din toate ţările socialiste şi din

cele capitaliste, promovarea dialogului şi cooperării cu acestea.

În 1969, UTC organizează prima reuniune amplă şi reprezentativă a

tinerilor privind problematica securităţii europene: „Tineretul şi

securitatea europeană”, la Snagov. În următorii ani, se organizează

diferite seminarii privind „Contribuţia tinerei generaţii la edificarea

păcii, la înfăptuirea dezarmării în Europa” (1979, 1980, 1983, 1986).

Anul 1985 este declarat Anul Internaţional al Tineretului de către

Adunarea Generală a ONU, care emite un document programatic –

„Linii directoare pentru programele de viitor în materie de tineret şi

urmărirea punerii lor în aplicare”. Cu acest prilej, în Romania se

desfăşoară Seminarul internaţional „Tinerii anilor ‘80”, organizat

împreună cu UNESCO.

11 Rolul, locul şi sarcinile tineretului…, p. 243.


132

De la avangardă la organizaţie de masă

Dupa venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, regimul politic s-a

transformat, urmându-și vocația totalitară, într-un regim de includere

(formula îi aparține politologului Kenneth Jowitt12, tinzând să absoarbă

întreaga societate în structuri aflate sub controlul său.

În 1960, UTM avea 1.900.000 de membri, apoi Uniunea Tineretului

Comunist (noul nume al UTM după 1965) ajungând să însumeze

2.400.000 de membri în 1971, 3.900.000 în 1985, pentru a atinge cifra de

4.100.000 la sfârșitul anilor ́80.

În 1983, 90% dintre elevii clasei a IX-a erau UTC-işti, pentru ca, în

1988 să intre în organizație 98% dintre aceștia. Începând cu clasa a X-a,

practic, toți elevii erau membri în UTC, intrarea în organizație făcându-se

automat și obligatoriu. Instrucțiunile de uz intern cu privire la modul de

primire în UTC din anii 1970 și 1980 amestecau criteriile politice cu cele

meritocratice.

După Ion Iliescu, au urmat în poziția de prim-secretar al UTC-ului și

ministru al Tineretului: Marţian Dan (1971-1972) - fost secretar al

Comitetului UTM al studenţilor români de la Moscova, Ion Traian

Ștefănescu (1972-1979), un jurist transformat în activist, Pantelimon

Găvănescu (1979-1983), un muncitor absolvent de „Ștefan Gheorghiu”,

Nicu Ceauşescu (1983-1987), fiul lui Nicolae Ceauşescu și virtualul

moştenitor al conducerii partidului, Ioan Toma (1987-1989) și el

absolvent la „Ștefan Gheorghiu”.

Poziționarea lui Nicu Ceauşescu în fruntea UTC arată, pe de o parte,

12 Kennet Jowitt, Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, University of California Press, 1971, p. 132. [books.google.com, 03.02.2010, 21.08].


133

importanţa pe care organizațiile de tineret o aveau în cadrul mecanismelor

puterii comuniste și este, pe de altăă parte, unul dintre semnele cele mai

evidente ale derivei regimului spre comunism dinastic, nepotism și

clientelism. Proasta reputație a fiului președintelui a contribuit la

atmosfera de cinism, blazare și corupție din organizațiile de tineret.

Activitatea UTC-ului s-a birocratizat și ritualizat, dispărând fervoarea

din primul deceniu al comunismului. Principala funcție a organizațiilor de

tineret era aceea de a servi în angrenajul baroc al cultului personalității.

Cultul personalității era, nu doar o formă de consolidare a puterii familiei

prezidențiale, ci și o modalitate complexă de exercitare a controlului

social. Era una din formele de etatizare a timpului, de captare a energiilor

private pentru reducerea spontaneității naturale, a societății și mai ales de

expunere permanentă într-un spațiu de supraveghere.


134

BIBLIOGRAFIE

1. DJAN Olt, Fond „Comitetul Raional UTC Slatina”, Ani extremi

1949-1965.

2. *** Rolul, locul şi sarcinile tineretului, ale organizaţiei sale

revoluţionare în înfăptuirea programului partidului, a hotărârilor

Congresului al XIII-lea Al PCR, Ed. Politică, Bucureşti, 1986.

3. Alexe, Vladimir, Ion Iliescu - Candidatul manciurian, Bucureşti,

2005.

4. Jowitt, Kennet, Revolutionary Breakthroughs and National

Development: The Case of Romania, University of California Press,

1971.

5. Lenin, V. I., Opere alese, Ed. Politică, Bucuresti, 1970.

6. Tismaneanu, Vladimir, Dobrincu, D. Vasile, C., Raportul final al

Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti,

2007.

III. ARHIVARE ELECTRONICĂ

137

1. EVIDENŢA INFORMATIZATĂ A BIBLIOTECII

CENTRULUI ECLEZIASTIC DE DOCUMENTARE

„MITROPOLIT NICOLAE COLAN”

Cercetător ştiințific, Gabriela ŢOPA

Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din

Sfântu Gheorghe, instituţie de cultură ce funcţionează în subordinea

Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, desfăşoară o bogată

activitate de prelucrare, păstrare, conservare şi cercetare a documentelor

ce atestă dăinuirea populaţiei româneşti în sud–estul Transilvaniei.

Împreună cu Centrul European de Studii Covasna-Harghita, instituţia

studiază istoria bisericii şi a comunităţilor ortodoxe din Arcul

Intracarpatic, elaborând proiecte de cercetare şi documentare pe teme

patrimoniale împreună cu specialişti şi instituţii culturale prestigioase din

ţară şi din afara ei.

Centrul are o structură organizaţională proprie şi, cât de curând, noile

tehnologii informaţionale (având internetul ca punct de referinţă) vor

transforma centrul într-un puternic mod de comunicare teritorial. Astfel,

putem spune că Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae

Colan” va deveni, prin posibilităţile pe care le dezvoltă, un important

spaţiu de informare, comunicare şi formare, un loc în care accesul la

informaţie şi cultură va fi rapid şi direct, un loc de întâlnire a tradiţiilor şi

a spiritului acestora cu omul de azi, care poate fi actant, căutător,

păstrător, iubitor de cultură şi spiritualitate.

În urma unor activităţi bogate şi rodnice de documentare, Centrul s-a

dezvoltat în timp, organizându-şi propriile departamente: arhivă de

ARHIVARE ELECTRONICĂ

138

documente, bibliotecă informatizată, bază de date cu utilizatori multipli şi

editură. Arhiva deţine un sector multimedia, format din fonotecă şi

videotecă (câteva sute de casete audio şi video) şi o importantă colecţie de

presă şi publicaţii, formată din: publicaţii locale de limbă română din

judeţele Covasna şi Harghita cea mai mare parte, din perioada 1990 până

astăzi; presă regională şi naţională a românilor de pretutindeni şi presă

străină.

Centrul deţine o importantă bază de date, o parte dintre acestea fiind

puse la dispoziţia celor interesaţi pe site-ul Forumului Civic al Românilor

din Covasna, Harghita şi Mureş, site ce poate fi accesat pe adresa

www.forumharghitacovasna.ro. Este de menţionat faptul că pe site-ul

Forumului Civic, încă din anul 2006, sunt arhivate articole din presa

maghiară, traduse în limba română, redactate în buletine bilunare, care pot

fi lecturate de cei interesaţi; aici se găsesc și articole de presă referitoare la

convieţuirea inter-etnică româno-maghiară.

Mulțumită sponsorului principal, S.C Stefadina Comserv S.R.L. din

Bucureşti, este în curs de finalizare şi site-ul Centrului de Studii

Covasna–Harghita, inclusiv cel al Bibliotecii digitizate Eurocarpatica.

Biblioteca este prin definiţie o importantă instituţie de cultură, prin

care este certificată identitatea unui popor, o adevărată bogăţie a unei

naţiuni. Astăzi trăim într-o eră când informaţia trebuie să devină

accesibilă tuturor, iar biblioteca infodocumentară şi culturală este din ce

în ce mai căutată. Acesta este şi motivul pentru care Centrul ,,Nicolae

Colan" îşi dezvoltă o importantă bibliotecă formată din aproximativ 6.000

de cărţi şi publicaţii în limba română, dar şi în limbile franceză, engleză şi

maghiară.

Menţionăm faptul că biblioteca s-a constituit de-a lungul celor

aproape de 20 ani, din cărţi şi publicaţii obţinute, în principal, prin schimb

http://www.forumharghitacovasna.ro/


139

ori donaţii cu alte istituţii cu profil asemănător. De aproape două decenii,

familii de intelectuali români din Sf. Gheorghe, Cluj Napoca, Sibiu,

Bucureşti, şi-au donat bibliotecile personale. Dintre cei care au făcut

asemenea generoase fapte menţionăm: familia acad. Horia Colan din Cluj

Napoca, respectiv doamnele Elena Leuca din Sibiu şi Cornelia Costea din

Cluj Napoca, nepoatele mitropolitului Nicolae Colan, familile Radu şi

Ana Tomuş, Ioan şi Maria Hancheş, Nicolae şi Terezia Stan, Nicolae şi

Paraschiva Moldovan, Aurelian şi Cornelia Paulencu din Sf. Gheorghe,

familiile medicilor Ioan Cheresteş şi Ioan Pascu, ale profesorilor Ioan şi

Mariana Drăgan, familia Gălăţeanu și alții. Un însemnat număr de cărţi,

reviste de specialitate şi studii de istorie şi sociologie au fost donate de

familia Ioan şi Felicia Lăcătuşu.

Specialiştii Centrului au reuşit, printr-un proces de riguroasă triere, să

clasifice lucrările în trei categorii (carte şcolară, beletristică şi carte de

specialitate), să facă la rândul lor transferuri sau donaţii importante

(câteva mii de exemplare) către bibliotecile orăşeneşti şi comunale din

Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Valea Mare şi altele. Operele marilor

clasici ai literaturii române, din colecţii destinate elevilor, au fost donate

bibliotecilor şcolare, dintre care: Bibioteca Colegiului Naţional „Mihai

Viteazul" şi Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi" din Sf. Gheorghe,

liceele „Nicolae Bălcescu" şi „Mircea Eliade" din Întorsura Buzăului,

Şcoala „Nicolae Rusu" din Sita Buzăului, Şcoala „Nicolae Colan" din Sf.

Gheorghe, Şcoala „Avram Iancu" din Covasna. Pentru biblioteca

Centrului, au fost reţinute cărţi valoroase din domeniul ştiinţelor

umaniste, istorie, geografie, sociologie, demografie, etnografie, teologie,

artă, diplomaţie, politică.

În ultimele două decenii, la editurile Eurocarpatica şi Grai

Românesc, au fost tipărite un număr de peste 150 de titluri, la care se


140

adaugă anuarul Angustia (17 numere), realizat de Centrul Ecleziastic de

Documentare ,,Nicolae Colan" şi Muzeul Naţional al Carpaţilor

Răsăriteni, revista Sangidava (publicaţie a Centrului Cultural Topliţa şi a

Fundaţiei Miron Cristea din aceeaşi localitate) şi revista trimestrială Grai

Românesc, revistă de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Ortodoxe a

Covasnei şi Harghitei, care apare cu binecuvântarea şi sub directa

coordonare a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan.

De remarcat este faptul că un număr însemnat din cărţile apărute la

Eurocarpatica şi Grai Românesc au fost oferite, în decursul anilor, ca

premii pentru elevii şcolilor din judeţ. De asemenea, lucrări importante au

fost dăruite participanţilor la sesiunile, simpozioanele şi conferinţele

organizate sub egida Centrului şi a partenerilor acestuia. În ciuda

piedicilor existente de-a lungul timpului, s-a realizat o importantă donaţie

pentru Republica Moldova, sub forma de publicaţii din diverse domenii

precum medicină, economie, istorie, literatură etc.

În procesul de tranziţie de la “biblioteca pe hârtie” la biblioteca

informatizată, utilizatorii unei astfel de biblioteci beneficiază de metode

moderne de a se informa şi documenta. Ei pot să-şi aleagă formatul

lecturii şi pot studia mai rapid cataloagele bibliotecii, căutând informaţia

după criterii precum titlul, autorul sau cota de raft.

Cu sprijinul S.C. Stefadina Comserv S.R.L., biblioteca Centrului

trece acum printr-un proces de întocmire a evidenţei informatizate,

folosind programului Biblio Asiast, program de gestionare a bibliotecilor.

Programul este uşor de utilizat şi are flexibilitate în operare. Cu ajutorul

lui, s-a reuşit înregistrarea pe domenii a unui număr de aproape 2000 de

cărţi din bibliotecă. Uşor de folosit, permite regăsirea unei publicaţii după

diverse criterii de căutare, cum ar fi: codul de înregistrare, titlul, autorul

sau domeniul.


141

Dintre cele aproximativ 2000 de titluri înregistrate, în mare parte sunt

publicaţii de specialitate organizate pe domenii generale precum:

filosofie, religie, ştiinţe sociale, istorie, geografie, literatură, lingvistică,

ponderea ocupând-o domeniul de istorie, într-un procent de 70%.

Putem afirma că Biblioteca Centrului Ecleziastic de Documentare

„Mitropolit Nicolae Colan” deţine un fond valoros de carte şi de

publicaţii, punând la dispoziţia celor interesaţi: cărţi şi periodice, lucrări

de referinţă (dicţionare, enciclopedii), publicaţii, reviste de studii,

articole, lucrări de licenţă, masterat şi doctorat, publicaţii ale Academiei

Române, completând, prin specificul ei, fondul de carte aflat la Biblioteca

judeţeană.

Nu în ultimul rând, menţionăm faptul că un număr important de cărţi

din fondul bibliotecii Centrului sunt lucrări cu autograf, dăruite de autori

domnului dr. Ioan Lacătuşu.

Până la finele anului 2014, fondul de carte şi publicaţii al bibliotecii

va fi informatizat integral. În aceste condiţii, biblioteca va putea fi

accesată şi utilizată mai uşor de către specialişti, dar şi de către alte

persoane interesate, asigurând o mai strânsă colaborare cu instituţiile

patrimoniale locale, judeţene şi naţionale, cum ar fi: universităţile,

colegiile, şcolile, instituţiile locale de cultură. Ea va fi deschisă tuturor

celor ce doresc să se informeze şi să se documenteze.

142

2. DOCUMENTELE DE ARHIVĂ ÎN FORMĂ

DIGITALĂ. PRO ŞI CONTRA

Ştefan HAŞEGAN

Convergenţa Documentelor de Arhivă cu Sistemele Informatice este

un proces în plină desfăşurare, iar unul dintre scopuri este maximizarea

potenţialului informativ în activitatea de cercetare istorică.

Majoritatea documentelor au fost şi sunt conservate pe suport fizic

(hârtie). Suportul clasic va fi înlocuit treptat de suportul sintetic

(plasticul) - ex. cartea de indentitate, permisul de conducere, însă

documentele de arhivă pe suport fizic, indiferent de tipul şi forma

lor, vor fi convergente cu documentele digitale.

De ce?

În primul rând, datorită faptului că cele din urmă sunt create în

prezent în lumea virtuală.


143

Marea majoritate a documentelor contemporane (contracte, acte de

proprietate, acorduri între părţi, adrese, e-mail, etc.) sunt create mai întâi

în formă digitală (pe computer), acestea fiind tipărite şi pe suport fizic,

după caz. Astfel, documentul poate fi conservat încă de la creare.

Prin sistemele de Management al Documentului şi Arhivare

Electronică, implementate la nivelul organizaţiilor, conservarea

documentului digital reprezintă o activitate mult simplificată şi în mare

parte automatizată. După creare şi avizare (semnătura electronică),

documentul este indexat şi arhivat electronic. Un exemplu în acest caz

sunt sistemele integrate de completare şi transmitere on-line a

declaraţiilor fiscale. Acestea sunt create virtual, semnate electronic şi

transmise on-line către server. Sistemul validează şi înregistrează datele

în baza de date. Simultan, o copie a documentului este arhivată

electronic. Astfel, se pot procesa şi arhiva zilnic numeroase documente.

Al doilea motiv este apariţia documentelor audio-video. Acestea au

avut o evoluţie foarte rapidă, de la analogic la digital, datorită

progresului tehnologic. În prezent, se depun eforturi mari de conversie a

documentelor audio-video, deoarece suportul analogic (banda magnetică)

este un suport friabil, informaţiile documentare degradându-se parţial

sau total odată cu trecerea timpului.

Un alt motiv se regăseşte în activitatea de cercetare istorică sau

documentară. Accesul la distanţă (internet) la documentul digital sau

copia digitală a unui document de pe suport fizic este deja un deziderat.

Indiferent de progresul tehnologic, „sufletul” unui fond arhivistic a

fost, este şi va fi documentul cu termen de păstrare permanent. Acest tip

de document va fi conservat şi în viitor, în primul rând pe suportul fizic,

prin operaţiunile arhivistice clasice de ordonare, constituire, inventariere.

Copiile digitale ale documentelor permanente doar maximizează


144

potențialul documentaristic și constituie o masură suplimentară de

conservare a conţinutului informativ.

Digitalizarea documentelor este o activitate profesională relativ

nouă, foarte complexă. Prin operaţiunile arhivistice moderne (scanare,

procesare, indexare), documentul pe suport fizic este fotocopiat,

multiplicat, indexat şi arhivat electronic.

Echipamentul de scanare și sistemul informatic de procesare

reprezintă doar o parte din componentele procesului. Acestea sunt

completate de atenţia şi priceperea specialistului în

digitalizare, transformând o fotografie într-un document.

Sistemele informatice moderne nu înlocuiesc munca arhivistului sau

a arhivarului, acestea doar completează şi îl ajută în activitatea

profesională. Interacţiunea om-maşină, ca în toate domeniile ştiinţifice,

este actuală şi în continuă evoluţie.

Conservarea documentelor digitale, indiferent de format (text, foto,

audio, video), va fi noua provocare pentru specialişti. Pentru depozitele

de arhivă electronică (centrele de date), eforturile logistice, tehnologice

şi financiare depăşesc clasicele depozite de arhivă. Spaţiul de stocare

relativ mic nu este un motiv suficient pentru tranziţia de la un standard la

altul.

În concluzie, documentele de arhivă vor vieţui mult timp de acum

înainte, în ambele forme (fizic şi digital), substituindu-se doar atunci

când este cazul.

145

3. MIJLOACE ȘI TEHNICI DE COMUNICARE

ELECTRONICĂ ÎN ACTIVITATEA CURENTĂ

arhivist, Oana-Elena MUNTEANU

Comunicarea reprezintă un proces complex, cu o vechime legată de

toate stadiile de dezvoltare a umanității, fiind expresia profundă a vieții

oricărei comunități, indiferent de colțul de lume în care a trăit și s-a

dezvoltat, fiind oglinda fidelă a fiecărui mod de a gândi și de a acționa.

Prin intermediul comunicării sunt create premisele favorabile pentru

identificarea atitudinilor, comportamentelor, necesităților celor din jur,

implicând sentimente profunde. Totodată, fiecare individ interacționează

cu persoanele din jurul său, fiind nevoit să comunice cu acestea (prin

intermediul cuvintelor sau gesturilor) pentru a-și satisface nevoile și a-și

atinge scopurile.

Literatura de specialitate plasează nașterea comunicării în urmă cu

două milenii și jumătate, sub forma retoricii, fiind printre cele mai

importante moșteniri pe care antichitatea a lăsat-o lumii moderne. Cât

despre primele elemente teoretice legate de comunicarea umană, se pare

că acestea au fost elaborate de Corax din Siracuza, autorul lucrării „Arta

retoricii”. În lucrarea amintită, Corax prezintă cetățenilor săi „diverse

tehnici de comunicare și câteva reguli de construcție a unui discurs

public”1. În viața academică, retorica a fost introdusă de Platon (427 –

347 î. Hr.), însă, în acea perioadă, nu a fost recunoscută drept știință,

întrucât ţelul său principal era acela de a identifica slăbiciunile celor din

jur, cu scopul de a manipula, în vederea atingerii obiectivelor urmărite. 1 Doina I. Popescu, Managementul general al firmei, Editura ASE, Bucureşti, 2010, p. 33


146

Ulterior, retorica a fost magistral evidențiată de către Aristotel

(discipolul lui Platon) în lucrarea „Rethorike”, de către Cicero în

celebrele sale opere „De Inventione”, „De Oratore” și „Topica” și, de

asemenea, de către Seneca, punând bazele celei mai importante școli de

retorică din perioada antichității, la Roma.

Începând cu epoca modernă, studierea procesului de comunicare a

început să fie din ce în ce mai mult influențată de apariția, dezvoltarea și

avântul tehnologiei. Astfel, în societatea contemporană se simte nevoia

de informație digitală, devenind vitală în toate domeniile. Premisa

fundamentală care a stat la baza nașterii acestui tip de societate a fost și

este reprezentată tocmai de dezvoltarea și avântul tehnologiei moderne:

telefon fix și mobil, presă scrisă, on-line, televiziune, calculator, laptop

și tabletă, internet, e-mail, scanere, imprimante. În aceste condiții,

indivizilor le sunt puse la dispoziție o gamă de instrumente de

comunicare diversificate și din ce în ce mai performante, prin

intermediul cărora sunt conectați 24 de ore din 24 la toate evenimentele

importante ale vieții cotidiene. În același timp, considerăm că indivizii se

sincronizează, își împărtășesc gândurile și ideile, își unesc forțele pentru

îndeplinirea unui scop comun mult mai rapid. Nu în ultimul rând, noile

tehnologii asigură interactivitatea și confortul indivizilor.

Pe de altă parte, trebuie să subliniem faptul că mijloacele de

comunicare electronică prezintă și numeroase dezavantaje pe care le-au

descoperit nu doar cercetătorii, dar și utilizatorii. Așadar, considerăm că

informația transmisă de aceste mijloace poate servi drept mijloc de

manipulare: conținutul autentic este din ce în ce mai rar, amalgamează

informația și nu este focusat pe esență, de multe ori oferind informații

distorsionate (în special internetul și televiziunea), astfel că este necesară

verificarea surselor.


147

Din asemenea considerente, ne propunem să analizăm rolul pe care

îl ocupă tehnicile de comunicare specifice societăţii actuale în activitatea

curentă din cadrul S.C. Stefadina Comserv S.R.L. Informațiile din

acest articol au fost înglobate prin aplicarea metodei calitative și pe cea a

observației participative. Mijloacele de comunicare specifice mediei

electronice analizate sunt: calculatorul, internetul, scanerul, e-mailul,

faxul.

Ipotezele cercetării, într-o manieră succintă, pot fi formulate astfel:

•instrumentele de comunicare puse la dispoziție de media

electronică sunt considerate, astăzi, indispensabile în mediul de afaceri;

•folosirea mediei electronice de către companii are drept

rezultate: reacția și răspunsul în timpi reali, eficiența și îmbunătățirea

parametrilor de performanță;

•o companie care ține pasul cu tehnologia este percepută de

mediul extern ca o companie deschisă, orientată spre progres și

îmbunătățirea calității produselor.

Înainte de toate, trebuie să subliniem că, din punctul nostru de

vedere, S.C Stefadina Comserv S.R.L este o companie care a înțeles

foarte bine rolul pe care îl au tehnicile și metodele de comunicare

specifice mediei electronice în activitatea sa curentă, în îmbunătățirea

parametrilor de performanță, eficientizarea activităților angajaților și

orientarea către client. Acestea sunt motivele pentru care compania a

acționat, iar începând cu 2006, a demarat un amplu proces de

achiziționare a echipamentelor tehnologice moderne. Astfel, în fiecare an,

compania a alocat fonduri considerabile în acest sens, achiziționându-se

în mod special: calculatoare, laptop-uri, scanere, imprimante, telefoane

fixe și mobile, camere video, stație audio, videoproiectoare, plasme. În

acest context, considerăm că şi în cazul S.C. Stefadina Comserv S.R.L,


148

„schimbările au creat un climat în care toate organizaţiile trebuie să

existe. Pentru fiecare organizaţie înţelegerea şi adaptarea la acest climat

uman sunt la fel de vitale precum este cunoaşterea condiţiilor

atmosferice pentru un fermier”2.

În ceea ce îi privește pe angajați, aceștia au primit cu entuziasm

efortul directorului general de modernizare a companiei, întrucât multe

din activitățiile lor au fost eficientizate, randamentul a crescut, iar

aportul de muncă fizică s-a diminuat. Aceste aspecte au reieșit din

discuțiile pe care le-am purtat cu 3 angajați ai companiei cu o vechime

de minim 8 ani și vârstă cuprinsă între 38 – 45 ani. În cadrul acestor

discuții, angajații ne-au oferit și un exemplu concludent, și anume că, în

primii ani de activitate, inventarele arhivistice se scriau manual pe coli

A4, sub formă de tabele. Efortul depus era considerabil, în condițiile în

care era mult de scris, iar textul trebuia să fie lizibil. Prin introducerea

calculatoarelor, apoi a laptopurilor și actualmente a platformei,

inventarierea documentelor s-a transformat într-o activitate cu un grad de

dificultate scăzut și care nu necesită mult efort fizic.

Prin urmare, utilizarea calculatorului (acest mijloc de comunicare ce

a revoluţionat societatea umană) în cadrul S.C. Stefadina Comserv

S.R.L., prezintă următoarele avantaje:

•ajută la întocmirea diverselor documentații interne, cum ar fi:

cele specifice achizițiilor, contabilității, logisticii, realizarea broșurilor și

vizualizarea acestora;

•stochează informațiile companiei;

•este un instrument indispensabil în procesul de scanare,

2 Doru Pop, Introducere în Teoria Relaţiilor Publice, Editura Dacia, 2003, Cluj Napoca,

p. 132


149

inclusiv vizualizare a imaginilor scanate de către beneficiari;

•se editează inventarele arhivistice;

•este conectat la camerele de supraveghere, facilitând

monitorizarea și receptarea imaginilor în timp real;

•înlocuiește pixul și hârtia, eficientizând și facilitând activitatea

personalului. De exemplu, cu ajutorul calculatoarelor, au fost concepute

anumite formulare standard, care se completează atunci când este

necesar, cum este cazul etichetelor, eliminându-se procedura anevoioasă

de creare a acestora ori de câte ori era nevoie. Așadar, calculatorul

permite „utilizatorilor să creeze o gamă variată de capabilități pentru a

realiza obiectivele organizației”.3

•dinamizarea și interactivitatea activităților curente ale

personalului;

•permite procesarea și regăsirea rapidă a informațiilor solicitate,

precum și organizarea acestora în foldere denumite sugestiv;

•economie de timp, resurse umane și financiare din partea

companiei.

Cât despre dezavantajele create de acest instrument de lucru,

putem spune că:

•produce efecte negative asupra sănătății angajaților: probleme

la ochi, varice, predispoziție către sedentarism;

•risc crescut de pierdere a informațiilor, în cazul în care nu sunt

salvate corespunzător;

•documentele întocmite cu ajutorul calculatorului nu produc

efecte juridice dacă nu sunt tipărite și semnate fizic, întrucât compania

3 Ramian Bashir Khodaparasti, Rolul tehnologiei informației în organizații, Disponibil la : www.economica.upm.ro (Accesat la 26.05.2014)

http://www.economica.upm.ro/


150

nu deține drept de semnătură electronică.

Avantajele internetului, dacă analizăm din punct de vedere al

invaziei informaţionale la toate nivelurile, sunt următoarele:

•permite companiei să rămână conectată la dinamica

transformărilor din jurul său;

•este un instrument ajutător pentru obținerea unor informații

variate: date despre concurență, oferte avantajoase la materialele

necesare desfășurării activității de arhivare fizică și electronică, dar și ale

consumabilelor, urmărirea site-urilor unde se anunță licitații directe

(SEAP) sau prin contract, plăți on-line, recrutare etc.;

•are un rol important în marketing; în cazul nostru, prin

modalitățile următoare: site-ul web și e-mailurile trimise diverselor

organizații, prin care se prezintă serviciile prestate și nivelul calității. În

acest context, trebuie precizat că site-ul web reprezintă cel mai important

instrument de marketing al S.C. Stefadina Comserv S.R.L., întrucât

este cel mai facil mod de comunicare cu o companie care dorește să-și

ordoneze arhiva. Printr-o simplă analiză a site-ului, orice vizitator poate

să-și formeze o viziune de ansamblu despre performanța și calitatea

serviciilor oferite de companie, întrucât informațiile prezentate transmit

ideea de dinamism, transparență, investiții în dezvoltarea companiei pe

termen mediu, respectiv lung și în calitatea servicilor, accentul pe

dezvoltarea profesională a angajaților. Dacă informațiile prezentate pe

site oferă încredere vizitatorului, acesta va face pasul următor, și anume,

acela de a lua legătura cu reprezentanții firmei pentru a i se transmite

oferta tehnică și financiară. În caz contrar, vizitatorul se va orienta către

alte firme de arhivare și va șterge din memorie imaginea lăsată de site-ul

companiei S.C Stefadina Comserv S.R.L.;

•costuri financiare reduse, întrucât oferă acoperire națională;


151

•element de modernitate al companiei.

Internetul are şi câteva minusuri de care trebuie să ţinem cont:

•informația luată de pe internet trebuie verificată și triată;

•pericolul de a contracta viruși.

O altă inovaţie a omenirii este transmiterea informaţiei pe cale

electronică, mai exact prin e-mail, iar beneficiile aduse de acesta sunt:

•menținerea relației cu furnizorii și beneficiarii serviciilor

oferite de companie;

•utilizarea sa ca instrument de marketing;

•recepționarea solicitărilor pentru retragerea temporară a unor

dosare/unități arhivistice de la creatori, acestea fiind transmise scanat

prin e-mail, prin intermediul opțiunii Attach (Atașare);

•eficiența, randamentul, interactivitatea, costurile reduse

În ceea ce priveşte limitările e-mailului, amintim:

•probabilitatea de a nu citi mesajul;

•există varianta ca e-mailul să intre în Spam, să nu poată fi

vizualizat în timp real de către destinatar;

•transmite doar documente/materiale întocmite pe calculator sau

imagini create, dar nu originalul;

•existența unor erori ale serviciului de posta electronică (e-mail)

poate întârzia vizualizarea mesajelor.

Un instrument indispensabil activităţii noastre de zi cu zi este

scanerul. El are ca avantaje:

•arhivarea electronică;

•permite ajustarea calității documentelor în funcție de cerințele

beneficiarului;

•ajută la stocarea virtuală a documentelor prin intermediul


152

băncilor de date, facilitându-se accesul la documente;

•este un echipament ușor de întreținut, a cărui valoare se

amortizează rapid de către companie.

Din păcate, acest echipament are un dezavantaj considerabil:

•uzarea rapidă a rolelor scannerului, care impune schimbarea

acestora, implicând costuri suplimentare.

Imprimanta este un instrument la fel de important în activităţile

firmei și are următoarele avantaje:

•documentele și materialele întocmite de personalul companiei

în cadrul activității curente sunt transpuse în stare fizică, iar prin

mijloacele de validare (semnătură, ștampilă), capătă personalitate

juridică;

•se tipăresc inventarele arhivistice care reprezintă esența și

produsul tuturor etapelor de prelucarea fizică a documentelor dintr-un

fond arhivistic;

•printarea etichetelor pentru cutiile de arhivă, aceste etichete

conținând datele de identificare ale unităților arhivistice din interiorul

cutiei.

Ca și celelalte obiecte de lucru, și acesta are unele dezavantaje:

•dimensiunile mari ale imprimantelor tip laser, considerate a fi

cele mai performante în momentul de față, împiedică deplasarea facilă.

Astfel, pentru fondurile arhivistice prelucrate la sediul creatorului,

compania utilizează o imprimantă de dimensiuni mici, ușor

transportabilă, dar ai cărei parametri de performanță sunt reduși;

•tipărirea informațiilor pe alte tipuri de hârtie decât cea standard

este limitată;

•implică costuri de întreținere destul de ridicate, dacă luăm în


153

considerare prețul standard de pornire al unei imprimante și costul

cartușelor de toner;

•pentru depanare este indicat a se apela la specialiști, din cauza

mecanismelor complexe ce intră în arhitectura sa.

La o analiză atentă a tuturor lucrurilor bune și mai puţin bune ale

instrumentelor de comunicare specifice mediei electronice, se pot

identifica următoarele elemente comune:

•importanța considerabilă a tehnologiei în desfăşurarea

activității personalului și în eficientizarea muncii acestuia;

•reprezintă elemente de modernitate menite să inoculeze

clienților dinamica companiei, investițiile în calitatea serviciilor oferite

și în echipamente specifice tehnologiei de vârf, orientarea spre resursele

umane și dezvoltarea companiei pe termen mediu și lung;

•costuri acceptabile și ușor de amortizat;

•investiția în calitatea serviciilor prestate;

•orientarea spre instrumente cu un înalt nivel de performanță.

Aşadar, prin descrierea succintă a efectelor pozitive şi negative pe

care le prezintă utilizarea frecventă a acestor instrumente de comunicare

şi lucru, am încercat să schiţăm o viziune de ansamblu reliefând

importanţa lor. Totodată, trebuie consemnat faptul că, acestea reprezintă

calea spre o îmbunătăţire considerabilă a performanţelor profesionale, o

facilitare ce nu trebuie neglijată în raport cu eficientizarea activităţilor

desfăşurate de angajaţii firmei.


154

Bibliografie selectivă

1. Anghel, Laurențiu, Elemente de marketing în Internet, Editura ASE,

Bucureşti 2000;

2. Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare,

Editura Institutul European, București, 2000;

3. Pop, Doru, Introducere în Teoria Relaţiilor Publice, Editura Dacia,

2003, Cluj Napoca;

4. Drăgănescu, Mihai, De la societatea informațională la societatea

cunoașterii, Editura Tehnică, București, 2003;

5. Gralla, Preston, Cum funcționează Internetul?, Editura B.I.C All,

București, 2003;

6. Kunczik, Michael, Zipfel Astrid, Introducere în ştiinţa publicisticii şi

a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998;

7. Maxim, Cornelia, Comunicarea online: provocări şi oportunităţi –

instrumente Office pentru mediul de comunicare, Editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2009;

8. Miege, Bernard, Informaţie şi comunicare – în căutarea logicii sociale,

Editura Polirom, Iaşi, 2008;

9. Romanca, Mihai, Szekely Gyula, Calculatoare - arhitectură şi

organizare, Editura Tipografia Universităţii “Transilvania” din Braşov,

2004;

10. Roșca, Ion Gheorghe, Societatea cunoașterii, Editura Economică,

București, 2010;

11. Sfez, Lucien, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 2002;

12. Zoltan Kasa, Pop, Horia, Comunicare în Internet, Editura Albatros,

Cluj-Napoca, 1998.


155

Surse online

1. Ioanăș-Schiller, Elena, Educație, cultură și mentalitate în era

Internet”, Disponibil la: www.euromentor.ucdc.ro, (Accesat la

12.05.2014);

2. Luță, Iulia Lavinia, Metode moderne de comunicare în instituții

publice, Disponibil la: www.ramp.ase.ro, (Accesat la 29.04.2014);

3. Mihăiescu, Manuela, Reprezentarea semnelor în interfețele

calculatoarelor și rolul lor în comunicare, Disponibil la: www.

litere.uvt.ro, (Accesat la 29.04.2014);

4. Răcuciu, Ciprian, Glăvan, Dragoș, PEM – standardul de poștă

electronică cu facilități de securitate, Disponibil la:

www.megabyte.utm.ro (Accesat la 29.04.2014);

5. Voinea, Ioana Laura, Răducan, Georgiana, Sistemul de poștă

electronică, Disponibil la: www.ie2.wikispaces.ro, (Accesat la

12.05.2014);

6. Stefadina Comserv, Disponibil la: www.stefadina.ro, (Accesat la

29.03.2014).

http://www.ramp.ase.ro/

http://www.megabyte.utm.ro/

http://www.ie2.wikispaces.ro/

http://www.stefadina.ro/

156

4. PERSPECTIVE ARHIVISTICE PRIVIND

DIGITALIZAREA ŞI PARTENERIATUL

PUBLIC-PRIVAT

dr. Cristina ŢINEGHE

Din cele mai vechi timpuri, comunităţile umane au căutat diferite

metode de a consemna şi conserva acele informaţii care le defineau

identitatea sau le garantau anumite drepturi patrimoniale. Într-o proiecţie

seculară, această nevoie de a conserva informaţia, din perspectiva

legitimităţii identitare sau patrimoniale, s-a intersectat în mare măsură cu

problema identificării de suporţi care să garanteze perenitatea datelor.

Întrepătrunderea celor două dimensiuni, informaţie şi suport (piatră,

hârtie, disc electromagnetic), a influenţat în mare măsură percepţia

indivizilor şi a comunităţilor în ceea ce priveşte gestiunea informaţiei,

respectiv a documentului. Este binecunoscută astfel percepţia majorităţii

oamenilor asupra arhivelor ca fiind acumulări de hârtii, mai mult sau mai

puţin utile. Dezvoltarea tehnologică şi apariţia arhivelor electronice tind

să schimbe această percepţie şi să releve mai pregnant adevăratul scop al

arhivisticii: gestiunea şi conservarea eficientă a informaţiei.

Această realitate nu putea să fie ignorată de noile direcţii de

dezvoltare şi exclusă dintre obiectivele conceptualizate în proiectele

naţionale şi/sau comunitare. Astfel, elaborarea strategiei EUROPA 2020,

respectiv a programului de guvernare pentru perioada 2013-2016, au

subliniat, din nou, impactul digitalizării asupra administraţiei publice,

precum şi importanţa vitală a parteneriatului public-privat pentru

sustenabilitatea unui spectru organizaţional eficient şi eficace.


157

Principalul argument în acest sens îl reprezintă realitatea că informaţia,

accesul facil la aceasta şi gestiunea ei eficientă, condiţionează buna

funcţionare a organizaţiilor publice şi private, astfel încât arhivele

(curente şi/sau istorice) se menţin ca axă prioritară în strategiile

naţionale şi comunitare.

Printre cele şapte iniţiative emblematice cuprinse în strategia

„EUROPA 2020” se regăseşte şi „Agenda digitală pentru Europa”, care

propune promovarea de politici naţionale favorabile dezvoltării şi

utilizării unor servicii on-line moderne şi accesibile, cum ar fi

e-guvernarea1, iar programul de guvernare pentru perioada 2013-2016

prevede elaborarea şi punerea în practică a „Strategiei naţionale privind

Agenda Digitală pentru România”2 .

Mediul profesional arhivistic din România se vede astfel obligat să

răspundă provocărilor legate de adaptarea practicii şi teoriei arhivistice

româneşti la noile realităţi, astfel încât principiile arhivistice privind

conservarea, clasarea, păstrarea şi selecţionarea informaţiei să aibă în

continuare aplicabilitate, cu scopul declarat de a prezerva informaţia

utilă atât cercetării ştiinţifice, cât şi scopurilor practice.

Având în vedere coordonatele menţionate mai sus, este evident

faptul că se impuneau şi se impun dezbateri profesionale menite să

identifice soluţii pragmatice adaptate realităţilor specifice mediului

instituţional românesc care să vizeze folosirea informaţiei esenţiale în

definirea identităţii comunitare şi argumentarea drepturilor patrimoniale

ale cetăţenilor. În această perspectivă s-a plasat şi dezbaterea cu tema

Provocări contemporane: gestionarea, inter-conectarea şi valorizarea

1 Vezi Strategia EUROPA 2020, Disponibilă la: http://eur-lex.europa.eu/, (Accesată la 03.09.2014). 2 http://gov.ro/fisiere/pagini_fisiere/13-08-02-10-48-52program-de-guvernare-2013-20161.pdf, accesat 03.09.2014, ora 14.00.

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF

http://gov.ro/fisiere/pagini_fisiere/13-08-02-10-48-52program-de-guvernare-2013-20161.pdf

http://gov.ro/fisiere/pagini_fisiere/13-08-02-10-48-52program-de-guvernare-2013-20161.pdf


158

arhivelor electronice, organizată cu aportul specialiştilor în arhivistică,

din mediul public şi privat, intern şi internaţional, ce a avut loc la

Aşezămintele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia la 14 mai 2014.

Un prim aspect vizat în cadrul dezbaterilor a fost analiza

comparativă a legislaţiei ce reglementează domeniul arhivistic din

România, cu referiri atât la legea Arhivelor Naţionale3, cât şi a celei

privind arhivele electronice4. Acest demers a subliniat faptul că, în plan

legislativ, atribuţiile legale privind gestiunea documentelor în format

electronic revin Arhivelor Naţionale, iar cele legate de securitatea

informaţiei revin Ministerului pentru Societatea Informaţională. În

acelaşi timp însă, această abordare comparativă a subliniat faptul că, din

nefericire, până în acest moment nu au fost elaborate şi implementate

norme de aplicare a legii privind arhivele electronice pentru segmentul

descrierii arhivistice, a criteriilor de eliminare a informaţiei etc., deşi

comunitatea arhiviştilor europeni a elaborat versiuni succesive ale unor

astfel de norme descriptive ce ar putea servi ca model5.

Impactul documentelor electronice asupra administraţiei publice a

fost meticulos analizat de către domnul Bogdan-Florin Popovici în

prelegerea cu tema E-guvernarea şi arhivele6. Autorul a abordat în

cuprinsul expunerii teme de mare actualitate, aducând în atenţia

auditoriului probleme intens abordate în dezbaterile arhivistice europene.

Menţionăm astfel invocarea şi definirea a două concepte de bază: 3 Legea nr. 16 din 2 aprilie 1996 privind Arhivele Naţionale, republicată în Monitorul Oficial nr. 293 din 22 aprilie 2014. 4 Legea nr. 135 din 15 mai 2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică, republicată în Monitorul Oficial nr. 138 din 25 februarie 2014; Ordin nr. 493 din 15 iunie 2009 privind normele tehnice şi metodologice pentru aplicarea Legii nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică publicat în Monitorul Oficial nr. 432 din 24 iunie 2009. 5 Vezi spre exemplificare versiunile MoReq, Disponibil la: http://moreq2.eu/ , (Accesat la 03.09.2014). 6 Disponibil la: http://bogdanpopovici2008.wordpress.com/2014/05/

http://moreq2.eu/

http://bogdanpopovici2008.wordpress.com/2014/05/


159

e-guvernarea şi e-arhivistica; a categoriilor de documente electronice

(structurate/nestructurate); abordarea problematicii legate de

autenticitatea actelor electronice, respectiv organizarea şi selecţionarea

acestora.

Adoptarea treptată a documentelor electronice a adus însă în

atenţia utilizatorilor şi a profesioniştilor o serie de probleme legate de

prezervarea şi conservarea lor. Practica arhivistică europeană încearcă să

ofere soluţii fiabile acestor probleme, iar acest subiect a fost abordat în

cadrul sesiunii de către dl. CHARLES FARUGIA, directorul general al

Arhivelor Naţionale din Malta, în cadrul expunerii cu tema Digital

Curation: The way forward but at what cost? Această prelegere a dat

prilejul racordării problematicii referitoare la arhivele electronice la

tendinţele, programele şi recomandările europene în materie.

Provocarea implementării societăţii informaţionale presupune un

efort susţinut şi alocarea de resurse financiare şi umane consistente, care

să transpună în realitate direcţiile de acţiune enunţate în actele

programatice. În acest sens d-na CARMEN DOBROTĂ, director general

al Autorităţii de Management – Programul Operaţional Dezvoltarea

Capacităţii Administrative din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale

şi Administraţiei Publice, a prezentat „Oportunităţile de finanţare pentru

administraţia publică centrală şi locală din România în perioada

2014-2020”.

Inovarea sistemului administrativ din România se face indubital prin

efortul concentrat al actorilor instituţionali din sectorul public şi privat.

Parteneri ineluctabili în procesul de implementare a noilor tehnologii

necesare modernizării şi eficientizării administraţiei publice, ambilor le

revine misiunea de a cumula experienţa practică variată şi a o

conceptualiza în acte normative care să asigure prezervarea informaţiei


160

în funcţie de importanţa ei ştiinţifică sau practică. În perspectiva acestui

parteneriat, dezbaterea s-a bucurat de aportul experienţei profesionale

acumulate de trei organizaţii private, respectiv S.C. STEFADINA

Comserv S.R.L., CertSIGN–UTI şi SIVECO, care au prezentat o

soluţie integrată de prezervare a documentelor.

Asumarea de către funcţionarii publici a rigorii profesionale inerente

exercitării funcţiei publice şi furnizarea de către organizaţiile private a

unor servicii care să respecte standardele de calitate reprezintă

dezideratul unei societăţi funcţionale bazate pe respectarea drepturilor

cetăţenilor, iar sesiunea ştiinţifică menţionată a fost, în opinia noastră,

una din expresiile practice ale acestei concepţii

IV. PROTEJAREA DOCUMENTELOR

DE ARHIVĂ

163

1. NECESITATEA RESPECTĂRII ACTELOR

NORMATIVE PRIVIND ACCESUL SI PROTECTIA

INFORMAŢIILOR

Anton ROTARU

Accesul la informaţie este un principiu fundamental al funcţionării

statului democratic. Fiecare cetăţean are dreptul de a se implica în

procesele de decizie ale comunităţii, dar, în egală măsură, trebuie să

conştientizeze că promovarea intereselor legitime ale acesteia presupune

şi protecţia informaţiilor clasificate (datelor secrete).

Liberul acces la informaţiile de interes public în România,

reglementat prin Legea nr. 544/2001, constituie unul dintre principiile

fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice.

Autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să pună la dispoziţia

cetăţenilor, din oficiu sau la cerere, toate informaţiile de interes public. Pe

de altă parte, orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la

autorităţile şi instituţiile publice

informaţii referitoare la activitatea

acestora.

Prin informaţii de interes public, se

înţelege orice informaţie care priveşte

activităţile sau rezultă din activităţile

unei autorităţi sau instituţii publice şi

care se referă la:

• actele normative care

reglementează organizarea şi

funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;

PROTECȚIA DOCUMENTELOR

164

• structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de

funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei

publice;

• numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a

instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea

informaţiilor publice;

• coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice,

respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de

e-mail şi adresa paginii de internet;

• sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;

• programele şi strategiile proprii;

• lista cuprinzând documentele de interes public, dar și documente

produse şi/sau gestionate, potrivit legii;

• modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei

publice în situaţia în care persoana se consideră vătămată în

privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public

solicitate.

Dar, în conformitate cu prevederile legii, se exceptează de la accesul

liber al cetăţenilor următoarele categorii de informaţii:

• informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii

publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate;

• informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care

privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac

parte din categoria informaţiilor clasificate;

• informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă

publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale,

potrivit legii;


165

• informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

• informaţiile privind procedura din timpul anchetei penale sau

disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie

surse confidenţiale, ori se pun în pericol viaţa, integritatea

corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau

în curs de desfăşurare;

• informaţiile privind procedurile judiciare dacă publicarea acestora

aduce atingere asigurării unui proces echitabil, ori interesului

legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;

• informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a

tinerilor.

Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor

aparţinând categoriilor menţionate mai sus revine persoanelor şi

autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor

publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

Totuşi, sunt şi situaţii când autorităţile publice refuză să pună în

aplicare prevederile legii, chiar dacă informaţiile solicitate nu sunt

exceptate de la accesul liber, aşa cum rezultă din următorul exemplu:

La data de 16.01.2013, ziaristul T.D. a solicitat, în conformitate cu

prevederile Legii 544/2001, Preşedintelui Consiliului Judeţean Harghita

informaţii de interes public referitoare la participarea acestuia, în

perioada 2008-2012, la festivităţile publice prilejuite de ziua de 24

ianuarie, Ziua Imnului Naţional (29 iulie) şi Ziua Drapelului (26 iunie).

Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, responsabil cu aplicarea

prevederilor Legii nr. 544/2001, a refuzat să-şi ducă la îndeplinire

sarcinile de serviciu, motiv pentru care ziaristul s-a adresat instanţei de

judecată. Tribunalul Covasna a admis, în şedinţa publică din data de

02.07.2013, acţiunea formulată de T.D. împotriva Preşedintelui


166

Consiliului Judeţean Harghita şi în consecinţă a obligat pârâtul să

comunice în scris reclamantului informaţiile de inters public solicitate

prin cererea din 16 ianuarie 2013. La recursul declarat de pârât,

împotriva sentinţei Tribunalului Covasna, Curtea de Apel Braşov îl

respinge la data de 01.10.2013, ca neîntemeiat şi îl obligă să comunice

petentului informaţiile de interes public solicitate. Decizia a fost

definitivă şi nu mai poate fi atacată.

Activitatea de protecţie a informaţiilor clasificate este reglementată

prin acte normative specifice, respectiv: „Legea privind protecţia

informaţiilor clasificate” (Legea nr. 182/2002) şi „Hotărârea

Guvernului pentru aprobarea standardelor naţionale de protecţie a

informaţiilor clasificate în România" (HG nr. 585/2002).

Potrivit acestora, obiectivul activităţilor aferente protecţiei

informaţiilor clasificate îl constituie, deopotrivă, respectarea dreptului la

informare al cetăţeanului şi garantarea funcţionării normale a instituţiilor

publice. În această abordare, poate fi evaluată şi activitatea de apărare a

valorilor fundamentale ale societăţii româneşti, circumscrise siguranţei

naţionale, definită prin „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate

socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului

naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil,

menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită

a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,

potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie".

Dintr-o astfel de perspectivă, este de la sine înţeles că persoanele care

au acces la informaţii clasificate, trebuie să cunoască şi să aplice

reglementările în materie.

Informaţiile clasificate sunt informaţiile, datele, documentele de

interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de


167

importanţă şi consecinţelor care

s-ar produce ca urmare a

dezvăluirii sau diseminării

neautorizate, trebuie să fie

protejate. Acestea se împart în

secrete de stat şi secrete de

serviciu.

Informaţiile secrete de stat sunt informaţiile care privesc securitatea

naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi

apărarea ţării şi care, în funcţie de importanţa lor, se deosebesc pe niveluri

de secretizare, astfel:

• strict secret de importanţă deosebită - informaţiile a căror

divulgare neautorizată este de natură să provoace daune de o

gravitate excepţională securităţii naţionale;

• strict secret - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de

natură să producă daune grave securităţii naţionale;

• secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură

să producă daune securităţii naţionale.

Informaţiile secrete de serviciu sunt informaţiile a căror divulgare este

de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public

sau privat.

Informaţiile secrete de serviciu se referă la acele activităţi care, fară a

constitui, în înţelesul legii, secrete de stat, nu trebuie cunoscute decât

pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, divulgarea lor putând

prejudicia interesul instituţiei.

Conducătorii persoanelor juridice de drept public sau privat sunt

abilitați să stabilească informaţiile care constituie secrete de serviciu,

precum şi regulile de protecţie ale acestora şi, totodată, să coordoneze şi


168

să controleze măsurile privitoare la protecţia acestora, în conformitate cu

normele stabilite prin Hotărâre a Guvernului.

Legea interzice clasificarea ca secrete de serviciu a informaţiilor care,

prin natura sau conţinutul lor, sunt destinate să asigure informarea

cetăţenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, respectiv

a celor de natură să favorizeze, ori să acopere eludarea legii sau

obstrucţionarea justiţiei.

Accesul la informaţii clasificate este restrictiv, permis, cu respectarea

pricipiului „necesităţii de a cunoaşte’’, numai persoanelor care deţin

autorizaţie de acces, valabilă pentru nivelul de secretizare al informaţiilor

necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Necesitatea de a cunoaşte este principiul conform căruia accesul la

informaţii clasificate se acordă, în mod individual, exclusiv persoanelor

care, pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, trebuie să aibă acces la

acestea.

Autorizaţia de acces la informaţii clasificate este documentul eliberat,

cu avizul instituţiilor abilitate, de conducătorul persoanei juridice

deţinătoare de astfel de informaţii, prin care se confirmă că în exercitarea

atribuţiilor profesionale posesorul acestuia poate avea acces la informaţii

secrete de stat, de un anumit nivel de secretizare, potrivit principiului

„necesităţii de a cunoaşte”.

Autorizaţia de acces se eliberează numai în baza avizelor acordate de

autoritatea desemnată de securitate în urma verificărilor efectuate asupra

persoanei în cauză, cu acordul scris al acesteia.

Cazurile care urmează prezintă restricţiile impuse de legislaţia în

vigoare, primul privind accesul la informaţii clasificate, iar al doilea

necesitatea respectării cu stricteţe a obligaţiilor legale referitoare la

protecţia informaţiilor clasificate, astfel:


169

1) Pentru realizarea unui articol privind cazul ’’Roşia Montană’’

ziaristul T.D., a adresat Ministerului Mediului o petiţie prin care a

solicitat ’’acces la contractul încheiat între Statul român şi firma străină

care a preluat minele din zonă”.

În termenul legal, Ministerul Mediului a comunicat petentului că

informaţiile solicitate sunt exceptate de la accesul liber, fiind clasificate

secrete de stat şi conform prevederilor art.28 din Legea 182/2002,

accesul la secrete de stat este permis în baza unei autorizaţii scrise,

eliberate de conducătorul instituţiei, care deţine astfel de informaţii, după

notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor

Secrete de Stat.

De asemenea, îi mai comunică şi prevederile art. 12 din H.G.

585/2002, privind termenele de clasificare al informaţiilor secrete de stat

pe niveluri de secretizare (30 de ani pentru informaţiile clasificate secret,

50 de ani pentru informaţiile clasificate strict secret şi 100 de ani pentru

informaţiile clasificate strict secret de importanţă deosebită), cât şi pe

cele ale art. 19, referitoare la declasificarea informaţiilor secret de stat

prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului".

2) În anul 2004, P.I., funcţionar de stat, a fost avizat pentru acces la

informaţii clasificate, nivel ’’Strict Secret”. În anul 2005, au fost

obţinute informaţii, că P.I. sub pretextul că avea lucrări profesionale

urgente de realizat, pleacă la domiciliu cu laptopul pe care redacta la

serviciu documente clasificate, respectiv îl conecta de la locul de muncă

la internet, motivând că era necesar în interesul serviciului.

Cunoscându-se aceste fapte, s-a efectuat un control la începutul

zilei de lucru, la intrarea în sediul instituţiei, rezultând că P.I. avea

asupra sa laptopul în care se aflau informaţii clasificate, totodată, prin

auditarea informatică a reieşit că acesta fusese conectat la reţeaua de


170

internet, cu toate că în regulamentul intern al instituţiei privind protecţia

informaţiilor clasificate, era stipulat explicit că se interzice să fie scoase

din sediu calculatoare care conţineau informaţii clasificate şi conectarea

acestora la internet.

Astfel, avându-se în vedere că au fost încălcate prevederile art. 236

din HG nr. 585/2002, care precizează că, modalităţile şi metodele de

protecţie a informaţiilor clasificate, care se prezintă în format electronic

sunt similare celor pe suport de hârtie, iar P.I. nu a respectat cerinţele art.

121 (informaţiile strict secrete se păstrează în calculatoare clasa B) şi art.

81 (documentele clasificate se transportă pe teritoriul României, prin

intermediul unităţilor specializate ale SRI) şi nici regulamentul intern al

instituţiei, s-au aplicat prevederile art. 160, Ut. G din Standardele

naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate şi i s-a retras avizul de

securitate.

Considerăm că o condiţie de bază pentru asigurarea păstrării

secretului este respectarea şi aplicarea cu stricteţe a prevederilor legale.

Protecţia persoanelor, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter

personal şi libera circulaţie a acestor date, se face in baza Legii nr.

677/2001, care garantează şi protejează drepturile şi libertăţile

fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţă intimă

şi privată. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă decât în cazuri

express şi limitativ prevăzute de lege. Aceasta se aplică prelucrărilor de

date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace

automate, precum şi prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a

datelor cu caracter personal, care fac parte dintr-un sistem de evidenţă sau,

care sunt destinate să fie incluse într-un asemenea sistem.

În înţelesul legii termenul de:

• date cu caracter personal se definesc ca orice informaţii


171

referitoare la o persoană fizică identificabilă care poate fi

identificată, direct sau indirect, printr-un număr de identificare ori

prin alţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice,

economice, culturale sau sociale;

• prelucrarea datelor cu caracter personal se defineşte ca orice

operaţiune care se efectuează asupra datelor cu caracter personal,

prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea,

înregistrarea, organizarea ori dezvăluirea către terţi prin trasmitere

a datelor cu caracter personal.

Trebuie menţionat faptul că orice prelucrare de date cu caracter

personal având funcţie de identificare, cu excepţiile prevăzute de lege,

poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în

mod expres şi neechivoc pentru acea prelucrare. Legea prevede şi

drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter

personal, cum ar fi informarea persoanei vizate, dreptul de opoziţie,

dreptul de a se adresa justiţiei,etc.

În exemplul pe care îl prezentăm se va vedea, cum o instituţie a

statului nu a respectat prevederile legii menţionate:

Ziaristul T.D. s-a adresat, în luna ianuarie 2010, cu o sesizare

Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD)

referitoare la caracterul discriminatoriu al proiectului privind aprobarea

modelului de steag al judeţului Harghita şi modificarea Anexei Hotărârii

Consiliului Judeţean Harghita nr. 11/2004. După ce ziaristul s-a adresat

institutiei mentionate, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, ca

mijloc de intimidare, a dat un comunicat de presă în limbile maghiară şi

română în care a publicat date cu caracter personal ale petentului.

Urmarea acestui fapt a fost ca persoana a putut fi identificată şi, conform

spuselor acestuia, a primit ameninţări cu moartea.


172

În luna mai 2010, cel în cauză, s-a adresat Autorităţii Naţionale de

Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANPDCP) cu

sesizarea că, fără acordul său, i-au fost făcute publice datele cu caracter

personal.

Analizând sesizarea şi în urma investigaţiilor efectuate, ANPDCP a

sancţionat Consiliul Judeţean Harghita pentru încălcarea prevederilor

art. 32 din Legea 677/2001, raportat la art. 12 şi 13 din aceiaşi lege.

În acelaşi timp, în temeiul Legii 677/2001, ziaristul s-a adresat şi

Tribunalului Covasna, care prin sentinţa din 20.06.2013 „obligă pârâtul

Consiliul Judeţean Harghita, în calitatea sa de operator de date cu

caracter personal, să comunice în scris reclamantului lista tuturor

destinatarilor cărora le-a fost adus la cunoştinţă, pe orice cale,

comunicatul de presă din data de 11.12.2010, cuprinzând datele cu

caracter personal ale reclamantului” şi „să plătească” petentului suma

de 1000 lei daune morale.

Bibliografie selectivă

1. Legea nr. 544/2001, privind accesul la informaţiile de interes public în

România;

2. Legea nr. 677/2001, privind protecţia persoanelor cu privire la

prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date;

3. Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate în

România:

4. Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, privind Standardele naţionale de

protecţie a informaţiilor clasificate în România.

VI. NOTE BIBLIOGRAFICE

175

1. Radu BALTASIU; Gabriel SĂPUNARU; Ovidiana

BULUMAC,

Slăbirea comunității românești din Harghita-Covasna,

Centrul European de Studii în probleme Etnice al

Academiei Române, Bucureşti, 2011

Problema pe care o tratează

lucrarea de față, aceea a identității

românilor din județele Harghita și

Covasna, nu este una străină conștiinței

naționale actuale din societatea

românească. Chiar și așa, persistarea ei

de-a lungul timpului și, mai mult decât

atât, ignorarea situației românilor din

aceste locuri de către autoritățile din

sfera politicului, fac posibilă

desfășurarea unor astfel de cercetări

care au scopul de a trage semnale de alarmă și de a aduce elemente de

noutate privind această problematică. Lucrarea, care nu este altceva

decât un proiect de cercetare bine elaborat, excelând prin acuratețea

informațiilor folosite și rigurozitatea structurii acesteia, aduce elemente

de noutate prin tehnicile folosite, dar mai ales prin rezultatele obținute în

urma studiului.

Calitatea studiului se datorează, în principal, autorilor care, venind

din sfera științelor socio-umane, mai precis a sociologiei, au adus acestei

lucrări o notă de inedit prin analiza efectuată din perspective multiple.

NOTE BIBLIOGRAFICE

176

Astfel, profesorul universitar doctor Radu Baltasiu, împreună alți doi

doctori în sociologie, Gabriel Săpunaru și Ovidiana Bulumac, au realizat

această lucrare plecând de la realitatea de facto existentă în cele două

județe. Studiul este unul exploratoriu și urmărește etapele unui proiect de

cercetare, dorind să fotografieze conviețuirea dintre cele două etnii, cea

română și cea maghiară, axându-se pe resursa umană ca principala sursă

de informație.

Astfel, structura pe care o urmărește această lucrare este una care se

bazează pe analiza a două tipuri de date: datele obiective și datele

subiective. Fiecare tip de date este folosit pentru a crea o imagine cât

mai amplă cu privire la conviețuirea dintre cele două etnii. Mai mult

decât atât, autorii doresc să studieze „vecinătatea” dintre români și

maghiari, adică tipul interacțiunilor dintre oameni și atitudinile lor față

de cultură și valorile „celuilalt”. Din acest motiv, studiul nu își propune

nicio ipoteză de cercetare, aceastea fiind construite pe parcursul culegerii

și analizei datelor obținute pe teren. O posibilă ipoteză pe care studiul

și-o propune ar fi aceea conform căreia „vecinătatea este în opoziție cu

segregarea”, aceasta impunând o atenție crescută asupra datelor care

surprind fenomenul vecinătății și relațiile dintre membrii celor două

comunități din zonă.

Lucrarea începe prin analiza datelor obiective care sunt „fapte și

evenimente asupra cărora inșii nu au putere”. Astfel, autorii își îndreaptă

atenția spre fenomene sociale, cum ar fi rata natalității în aceasta zonă,

mobilitatea populației, economia locului ori elemente geografice

specifice celor două județe. Mai mult, studiul are în vedere analiza a trei

comune din această zonă (Plăieșii de Jos, Mihăileni și Hăghig), datele

fiind caracteristice pentru fiecare în parte, iar analiza fiind una

comparativă. Principalele idei care reies din acest tip de date sunt cele

NOTE BIBLIOGRAFICE

177

legate de mobilitatea românilor din zonă, constatându-se faptul că

aceasta este mai mare la comunitatea românească decât la comunitatea

maghiară.

Luând în considerare faptul că zona cercetată este slab dezvoltată

economic, un prim aspect care atrage atenția este rata mare de migrație a

tinerilor români, cât și poziționarea reprezentanților acestor etnii la

periferia comunelor studiate. Autorii se întreabă de ce tinerii români sunt

forțați să plece și mai mult, de ce aceștia nu ocupă funcții la nivel

administrativ, fapt care scoate la iveală atitudinea practicată de etnicii

maghiari.

Mai mult decât atât, lucrarea scoate la lumină faptul că limba

română și Biserica Ortodoxă sunt cele două elemente care stau la baza

identității românilor. Cu adevărat suprinzător este faptul că populația

care se declară ca fiind de etnie română nu se mai identifică cu cele două

baze ale fondului românesc, atât limba română, cât și practicarea cultului

religios fiind rar întâlnite.

O altă problemă pe care o infățisează lucrarea de față este cea a

dominației maghiare la nivel de conducere administrativă. Deși în cele

trei localități populația este alcătuită din membri a trei etnii (cea română,

cea maghiară și cea rromă), doar maghiarii dețin funcții la nivel

administrativ. Acest lucru atrage atenția asupra realității comunitare

existente în zonă și asupra fenomenului de rarefiere a sentimentului

apartenenței la etnia română, întâlnită la populația care se declară a fi

română.

Celălalt tip de date prezentate în lucrare sunt cele de tip subiectiv,

adică „reprezentările subiective asupra spațiului social în prezent și în

trecut, proiecțiile cu privire la viitor, la relațiile de putere și la

conviețuire.” Altfel spus, aceste date sunt cele culese din interviurile pe

NOTE BIBLIOGRAFICE

178

care autorii le-au efectuat în arealul cercetării, având ca și obiective

observarea și descrierea relațiilor dintre cele două etnii. O modalitate

inovatoare pe care o propune acest studiu este reprezentată de folosirea

hărților mentale în scopul culegerii de date. Acestea au rolul de a

surprinde o realitate subiectivă, dar definitorie, privind asumarea

identității etnice și regăsirea cu aceasta și cu spațiul geografic. Din acest

tip de date, studiul detaliază aspecte ce țin de o anumită realitate socială,

care caracterizază conviețiurea dintre cele două etnii. Astfel, putem

descoperi atitudini legate de instituții, de simboluri, de locuri sau

evenimente, toate acestea diminuând sau crescând gradul de regăsire

etnică.

În concluzie, studiul de față urmărește analiza realității conviețuirii

dintre două etnii, cea română și cea maghiară, în județele Harghita și

Covasna. Analiza datelor obținute și folosite în realizarea acestei lucrări

duc la ideea diminuării sentimentului național, în ceea ce privește etnicii

români din zonă și la o perpetuare a politicii segregaționiste întreprinsă

de cei maghiari. Mai mult decât atât, studiul, prin folosirea hărților

mentale și ale datelor subiective de teren, scoate la lumină două realități:

una imaginată, în care primează interesele maghiare ca etnie dominantă,

și o alta românească, în care românii sunt considerați a fi o minoritate

„tolerată”, în care aceștia nu sunt reprezemtați la nivel administrativ și

sunt înstrăinați de limba română și Biserica Ortodoxă, principalele

fundamente ale românității din zonă.

sociolog, Daniela LUPU

179

2. Ion CONSTANTIN; Ion NEGREI; Gheorghe NEGRU,

Ioan Pelivan. Istoric al mișcării de eliberare națională din

Basarabia,

Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2012

Generația tânără a avut un rol foarte

important în constituirea statului național

unitar român, fiecare provincie ce s-a unit cu

România la 1 decembrie 1918 având un grup

de tineri al cărui ideal era făurirea României

Mari. Dintre tinerii ce au făcut parte din

mișcarea de eliberare a Basarabiei se remarcă

Ioan Pelivan. Prin ce se remarcă acesta față de

ceilalți compatrioți implicați în făurirea

marelui proiect național? Activitatea sa livrească pusă în slujba idealului

național îl face să devină unul dintre liderii mișcării de eliberare a

Basarabiei.

Astfel, volumul „Ioan Pelivan istoric al mișcării de eliberare

națională din Basarabia”, apărut în 2012 la Editura Biblioteca

Bucureștilor, reprezintă o imagine a activității istoricului basarabean.

Structurată în patru capitole („Studii și articole”; „Personalități

basarabene”; „Memorii și mărturii”; „Evocarea personalității lui Ioan

Pelivan”), lucrarea are ca scop împrospătarea memoriei colective cu

privire la activitatea, depusă de către militantul de peste Prut, cu scopul

realizării idealurillor naționale.

Primul capitol, „Studii și articole”, reprezintă o importantă activitate

NOTE BIBLIOGRAFICE

180

de documentare în ceea ce priveşte trecutul Basarabiei de dinainte de

realizare a unirii cu România (27 martie/9 aprilie 1918).

Capitolul pune în vedere cititorului argumente cu privire la

caracterul românesc al populației de dincolo de Prut și scoate la iveală

faptul că, deși influența rusă a fost una pronunțată, caracterul românesc

al basarabenilor nu s-a pierdut. Este prezentă, de asemenea, maniera în

care spațiul moldovenesc a evoluat după 1812 și până în momentul

înfăpturii unirii de la 1918 (cu un mare accent pus asupra înfăptuirii

Marii Uniri, dar și a Conferinței de la Paris ce a simbolizat recunoașterea

internațională a noului stat format).

Cel de-al doilea capitol al lucrării, „Personalități basarabene”, evocă

o serie de personalități cu un rol foarte important în formarea conștiinței

naționale în Basarabia. Cele mai evocate figuri sunt Alexandru Matei

Cotruță și Nicolae Ștefan Casso. Activitatea acestora este una importantă

nu numai din punct de vedere politic, cei evocați de către Pelivan având

o importanță decisivă nu doar în înfăptuirea unirii cu România, ci și pe

plan social și cultural. Activitatea în slujba adevărului național poate fi

văzută și la nivelul acestui capitol, fiind evocate figurile proeminente ce

au adus contribuții în realizarea proiectului național, dar este menționată

și activitatea indivizilor al căror scop a fost împiedicarea realizării

obiectivelor naționale. Cel mai adesea, ca figuri negative ale vremurilor

lui Pelivan, sunt menționați Matvei Grigorie Krupenski și episcopul

Serafim Ciceagov.

Al treilea capitol al lucrării aduce cititorului maniera în care Ioan

Pelivan a trăit cele mai importante momente din istoria Basarabiei,

întregul proces de eliberare de sub jugul slav, dar și momentele

ulterioare de recunoaștere a statului nou format în sud-estul Europei.

Sunt descrise cu acuratețe atât întreg procesul de eliberare a Basarabiei,

NOTE BIBLIOGRAFICE

181

cât și momentele de tensiune diplomatică din cadrul conferinței de la

Paris.

Ultimul capitol al lucrării scoate în evidență rolul și personalitatea

lui Ioan Pelivan. Nenumăratele evocări, realizate de Pantelimon Halippa

sau de Emanoil Catelly, reliefează faptul că istoricul basarabean și-a

desfășurat activitatea numai într-o manieră patriotică. Nicolae Iorga

observă acest fapt și afirmă că o parte din succesul diplomatic obținut la

Paris după încheierea Primului Război Mondial se datorează şi activității

publicistice a lui Ioan Pelivan.

Aportul lui Ioan Pelivan în vederea împlinirii proiectului de făurire

națională nu a constat numai în documentarea istorică, ci și în implicarea

acestuia în diferite cercuri și societăți culturale, dar și în editarea de

reviste și publicații prin care să popularizeze și să întărească ideile

naționale.

Totuși, laborioasa activitate pusă în slujba libertății neamului a avut

drept consecință şi prețul libertății individuale a lui Ioan Pelivan, ultima

etapă a vieții găsindu-l mai întâi în Siberia, ca mai apoi să fie strămutat

la închisoarea de la Sighetul Marmației unde își găsește sfârșitul.

Cea mai bună modalitate de a încheia scurta prezentare a activității

istoricului basarabean se regăsește în îndemnul acestuia cu privire la

maniera în care trebuie efectuat studiul istoriei Basarabiei de către tineri.

Acest îndemn, în contextul geopolitic al zilelor noastre, rămâne valabil și

pentru tinerii societății contemporane. Astfel, cărturarul de peste Prut

oferă repere de acțiune tinerilor: „Tineretul nostru studios să cerceteze

cât mai mult trecutul nostru moldovenesc din Basarabia, de sub

stăpânirea rusească. Îi asigur că, în arhivele particulare și ale Statului,

vor găsi fapte și episoade, cu care se poate mândri întreg neamul

românesc.

NOTE BIBLIOGRAFICE

182

Să știe că fără studierea trecutului, nu se poate dezvolta nici

conștiința, nici sentimentul de demnitate și de mândrie națională.”

sociolog, Cătălin STANCU

183

3. Ileana Maria RATCU,

Teodor Bălan, istoric şi arhivist al Bucovinei,

Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013

Teodor Bălan, istoric şi arhivist al

Bucovinei, reprezintă materializarea activităţii

de cercetare a izvoarelor inedite (bazate pe

documente de arhivă) şi edicte care evocă

activitatea unei personalităţi mai puţin

cunoscute de publicul larg, dar care a avut un

rol însemnat în scrierea istoriei Bucovinei.

Totodată, lucrarea reflectă rezultatul

pasiunii, dedicării şi studiilor avansate de limbă şi paleografie germană

ale doamnei Ileana-Maria Ratcu, care i-au permis să parcurgă atât

literatura de specialitate, cât şi documentele scrise în limba şi paleografia

germană.

Lucrarea de faţă reprezintă teza de doctorat a autoarei, susţinută în

anul 2005 la Universitatea din Craiova, Facultatea de Istorie, Filosofie şi

Geografie. Aceasta cuprinde nouă capitole, pe parcursul cărora

descoperim aportul semnificativ pe care Teodor Balan l-a adus istoriei,

istoriografiei şi culturii bucovinene.

Pentru realizarea unei imagini cât mai complexe asupra activităţii

ştiinţifico - culturale a lui Teodor Bălan, capitolul întâi prezintă situaţia

Bucovinei, începând cu momentul 1775 -identificat cu anexarea

Bucovinei de către Austria - şi terminând cu integrarea sudului Bucovinei

în regatul României (anul 1944), precum şi o analiză a istoriografiei care

NOTE BIBLIOGRAFICE

184

face referire la această provincie istorică.

Capitolul al doilea se constituie în „cartea de vizită” a Arhivelor

Bucovinene, prin realizarea unui scurt istoric, dar şi a unei succinte

prezentări a materialului documentar deţinut de acestea.

În cel de-al treilea capitol sunt stabilite câteva repere bibliografice:

familia, studiile, preocupările, aspecte necesare cititorului în conturarea

unei imagini veridice asupra individualităţii lui Teodor Bălan.

Următoarele capitole evidenţiază, pe rând, personalitatea şi

activitatea profesională a lui Teodor Bălan, care a îndeplinit de-a lungul

vieţii mai multe misiuni: cea de istoric, profesor, editor de documente şi

arhivist.

În cuprinsul cărţii, un număr semnificativ de pagini au fost alocate

analizării calităţii de istoric a lui Teodor Bălan. Majoritatea lucrărilor

acestuia, bazate pe informaţiile desprinse direct din documentele de

arhivă, sunt construite „sub semnul ideii naţionale”1 şi tratează în detaliu

problematica Bucovinei, motiv pentru care a fost catalogat drept istoric

regional.

Concomitent cu interesul acordat cercetării istorice, Teodor Bălan a

îndeplinit funcţiile de profesor (la liceele din Câmpulung Moldovenesc,

Suceava, Cernăuţi, Sibiu şi la Universitatea din Cernăuţi, timp în care a

publicat lucrări cu destinaţie didactică) şi de arhivist (fiind membru,

respectiv director, al Comisiunii Arhivelor Statului din Cernăuţi, şi

ulterior al Direcţiei Regionale a Arhivelor Statului din Cernăuţi).

În calitate de editor de documente, s-a remarcat prin publicarea

volumelor de „Documente bucovinene”. De asemenea, s-a evidenţiat prin

utilizarea şi anexarea documentelor la studiile realizate, susţinând astfel

1 Ileana Maria, Ratcu, Teodor Bălan, istoric şi arhivist al Bucovinei, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013

NOTE BIBLIOGRAFICE

185

concepţiile şi faptele istorice analizate.

Toată acestă activitate ştiinţifică intensă a condus şi la crearea de

relaţii cu alte personalităţi ale vremii, reflectate în coresponendenţa

purtată cu Aurelian Sacerdoţeanu, Nicolae Iorga, C.C. Giurescu şi mulţi

alţii.

Studiul de faţă, adevărată monografie, conţine şi o bibliografie a

operei lui Teodor Bălan, fiind de un real folos celor care doresc să

cerceteze lucrările acestuia.

Cartea Ilenei Ratcu şi-a propus şi a reuşit să facă cunoscută cititorilor

viaţa, opera şi personalitatea lui Teodor Bălan, om de mare valoare pentru

cultura naţională. În acelaşi timp, lucrarea reprezintă o confirmare a

faptului că documentele aflate în depozitele Arhivelor Naţionale ale

României şi structurilor subordonate deţin taine nedescoperite

deocamdată, dar care aşteaptă să fie valorificate.

arhivist, Alina - Cătălina ROMANOF

186

3. Petre ȚURLEA, Monumente maghiare de neadmis în România,

Editura Karta Graphic, Ploiești, 2013

Sub îndrumarea Universității Creștine

„Dimitrie Cantemir”, a apărut ediția a treia,

revizuită și adăugită, a volumului

„Monumente maghiare de neadmis în

România”, de Petre Țurlea.

Profesorul și politicianul Petre Țurlea,

născut în anul 1947 în localitatea Filipeștii

de Pădure, județul Prahova, a publicat mai

multe studii, articole și comunicări pe teme

de etnografie și istorie locală, regională și națională, având ca temă

principală cultura românească, drepturile românilor din Arcul

intracarpatic, și nu în ultimul rând, combatarea discursurilor unor lideri

separatiști unguri din țară și din străinătate.

Dintre lucrările importante ale profesorului Petre Țurlea putem

aminti următoarele: Ip și Trăznea. Atrocități maghiare și acțiune

diplomatică românească, Editura Enciclopedică, București, 1996;

Nicolae Iorga. O viață pentru neamul românesc, Editura PRO Historia,

București, 2001; Transilvania de Nord - Est 1944-1952, Editura

România pur și simplu, București, 2005; Carol al II-lea și Camarila

Regală, Editura Semne, București, 2011; Regele Mihai și Mareșalul

Antonescu, Editura Semne, București, 2011; Români și unguri

1940-2011, Editura Karta Graphic, Ploiești 2011; Românii din Serbia

1940-1944, Editura Enciclopedică, București, 2012.

NOTE BIBLIOGRAFICE

187

De asemenea, a fost membru al Parlamentului României, fiind ales

ca deputat în legislaturile 1990-1992, 1992-1996 și 1996-2000.

Volumul ce cuprinde 366 de pagini este structurat în două mari

capitole, cuprinzând două momente istorice în care ungurii au avut o

atitudine cel puțin barbară asupra celorlalte grupuri etnice din

Transilvania: Revoluția maghiară de la 1848-1849 și Al Doilea Război

Mondial.

Autorul începe lucrarea prin prezentarea obiectivelor, ipotezelor și

metodologiei utilizate, insistând mai cu seamă pe „combaterea

transformării unor criminali în martiri şi eroi, prin practica mistificării

istoriei”.

În primul capitol intitulat „Monumente ridicate în memoria unor

conducători ai revoluției maghiare de la 1848”, autorul prezintă poezii

ale unor cunoscuți lideri maghiari precum Kossuth Lájos, Sándor Petőfi,

Vasvári Pál, în care aceștia îi îndemnau pe unguri să comită masacre

pentru a atinge obiectivele maghiarilor de eliminare a oricărei opoziții la

înglobarea Transilvaniei în Ungaria și purificarea etnică a regiunii, adică

maghiarizarea ei. De exemplu, Sándor Petőfi îi considera pe români

„gunoi”, „păduchi”, „corbi scârboși” și față de aceștia se comporta cu

maximă violență. Nu numai că a instigat la uciderea românilor, dar a și

participat la comiterea unor asasinate. Așadar, acest mare poet a fost un

criminal căruia i s-au ridicat numeroase monumente de glorificare în

întreaga Transilvanie și nu numai.

În capitolul al II-lea, intitulat „Monumente ridicate în memoria unor

șovini și criminali maghiari din Al Doilea Război Mondial”, autorul

prezintă câteva exemple edificatoare, de glorificare a unor criminali

maghiari care au activat pe pământul românesc în perioada celui de Al

Doilea Război Mondial, precum Wass Albert, Daday Lorand, Szasz

NOTE BIBLIOGRAFICE

188

Kálmán, prin ridicarea de monumente sau prin plasarea unor plăci

comemorative. O deosebită atenție este acordată prezentării

monumentului de la Aita Seacă (Covasna), închinat unor criminali din

Al Doilea Război Mondial, cuprinzând descrierea amănunțită a faptelor

istorice în virtutea cărora el este indezirabil.

Perioada celui de Al Doilea Război Mondial a marcat existența unor

noi momente tragice în relațiile româno-maghiare, în mare parte

asemănătoare cu momentul 1848-1849. Ungurii vizau aceleași obiective

ca la 1848: purificarea etnică a regiunii, statornicirea definitivă a

înglobării provinciei la Ungaria și, dacă era posibil, ocuparea părții de

sud a Transilvaniei. Represiunea împotriva românilor s-a manifestat în

forme diferite: masacre în masă, precum cele de la Ip și Trăznea, arestări

arbitrare, schingiuiri, confiscarea bunurilor, impunerea refugierii a peste

300.000 de oameni în România, distrugerea unor biserici românești,

maghiarizarea numelor ș.a.

În realizarea acestei lucrări, autorul a recurs la documente de epocă,

ce nu pot fi combătute, aflate în arhivele unor instituții precum

Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Român de Informații sau

Arhivele Naționale.

Această carte a fost realizată pentru a combate o teorie falsă,

conform căreia pe teritoriul românesc există martiri maghiari cărora

trebuie să li se ridice monumente.

Un alt scop al acestei lucrări este acela de a atenționa societatea

românească de pericolul distrugător susținut de UDMR, ce se manifestă

prin împânzirea pământului românesc al Transilvaniei cu monumente ale

unor maghiari care au luptat împotriva românilor. Acest lucru, dacă nu

va fi stopat, va aduce grave prejudicii României.

NOTE BIBLIOGRAFICE

189

„Trebuie menţionat faptul, demn de reţinut - preciza istoricul Petre

Ţurlea - că nu toate monumentele maghiare din Transilvania sunt de

neadmis. Unele sunt ridicate în memoria unor personalităţi culturale

adevărate, care merită respectul, atât al ungurilor, cât şi al românilor!”

arhivist, Leonard BIBEA

190

4. Nicolae Şt. NOICA; Ştefan PETRESCU, Domeniul Coroanei instituţie model a lui Carol I

după 130 de ani, Editura Vremea, Bucureşti, 2014

Pe 16 iunie 2014, în aula Bibliotecii

Centrale Universitare, a avut loc lansarea

unei monografii a instituției „Domeniul

Coroanei”, un reper socio-cultural de

seamă al istoriei şi culturii româneşti.

Autorii fac în volumul ,,Domeniul

Coroanei, instituţie model a lui Carol I,

după 130 de ani” o descriere succintă a

valorii şi prestigiului Casei Regale din

România, această bijuterie editorială fiind consacrată unei perioade de

mare avânt şi afirmare a spiritului românesc.

Printr-o muncă asiduă de cercetare și documentare, prezentul volum

scoate la lumină mărturii din arhive, fotografii, evaluări despre ideea

care a creat, în cadrul patrimoniului statului român, un mecanism propriu

de dezvoltare economică, necesar funcţionării Casei Regale, fără a

îngreuna bugetul public.

Foarte succint, lucrarea de faţă tratează istoria creării Domeniului

Coroanei, cu promovarea legii şi a dezbaterilor ce au avut loc în presă şi

Parlament, cu acel prilej. De asemenea, prezintă moşiile care au alcătuit

domeniul, cu caracteristicile lor istorice şi geografice.

Apoi, arată organizarea şi administrarea Domeniului Coroanei,

prezentând personalităţile administratorilor domeniului, dar şi ale şefilor

de regii şi culturi.

NOTE BIBLIOGRAFICE

191

Un capitol aparte este rezervat construcţiilor ridicate de instituţia

Domeniului Coroanei şi ale personalităţilor din lumea constructorilor,

care le-au ridicat.

Exploatarea Domeniului şi a mijloacelor de producţie este detaliată în

cuprinsul generos al lucrării care face obiectul prezentării noastre.

Un aspect important analizat este evoluţia financiară a Domeniului

Coroanei, ceea ce reflectă măsura în care a fost îndeplinit scopul iniţial

al instituţiei.

Cu aceeaşi putere de convingere este subliniat efortul de dezvoltare al

comunităţilor rurale prin politicile educaţionale şi sociale, şcoli, biserici,

societăţi culturale şi teatre realizate pe domenii, cât şi alte acţiuni de

binefacere.

Lucrarea se încheie cu o ultimă parte denumită „Domeniul Segarcea -

un studiu de caz”. Odată cu istoria Domeniului Coroanei Segarcea, de-a

lungul unui secol, se evidenţiază şi „pasul” făcut în ultimul deceniu de

inginerul Mihai Anghel, cu stoicism şi perseverenţă, pentru refacerea,

extinderea şi dotarea cu cele mai moderne utilaje a domeniului, spre a

permite „o exploatare raţională şi eficientă”, aşa cum au dorit iniţiatorii

săi. Dar şi ideea amenajării unui Ansamblu muzeistic al satului de pe

Domeniul Coroanei, preluată de la administratorul acestuia, Ion

Kalinderu, care spunea că „nimic nu este mai convingător ca exemplul

care vorbeşte ochilor”.

Lucrarea de faţă nu ar fi putut apărea fără sprijinul şi susţinerea Casei

Regale a României, dar şi al unor personalităţi precum inginerul Mihai

Anghel, proprietarul Domeniului Segarcea, care a îmbrăţişat ideea scrierii

acestei cărţi şi a creării unui viitor muzeu al Domeniului Coroanei la

Segarcea.

NOTE BIBLIOGRAFICE

192

Contribuţii la realizarea lucrării au avut, în opinia autorilor, prof.

arhitect Peter Derer, arhitect Sidonia Teodorescu, inginer Carmen

Berevoescu, sociolog Ruxandra Noica şi, nu în ultimul rând, arhitect

Florin Medvedovici şi arhitect Ion Teodorescu. Profesorul Ştefan Oltean

şi arheologul Nina Grigore şi-au dat acceptul de a prezenta rezultatele

cercetărilor arheologice de la Curtea Domnească de la Gherghiţa.

Aceleaşi aprecieri se cuvin şi Arhivelor Naţionale, Bibliotecii

Academiei Române, Bibliotecii Naţionale, Uniunii Arhitecţilor din

România, Fundaţiei Academia Civică, Arhivei Domeniului Segarcea, etc.

Aşadar, ineditul volum scoate la lumină, din arhive necercetate până

astăzi, mărturii despre un model de gospodărire regală pe care l-a aplicat

Carol I în urmă cu 130 de ani.

Volumul publicat la Editura Vremea, Bucureşti, 2014 a fost lansat în

aula Bibliotecii Centrale Universitare exact la un secol şi o lună de la

inaugurarea aulei clădirii, lăcaş de cultură de importanţă naţională ridicat

prin strădania Regelui Carol I.

Gabriel GIVLEA

Date post:	08-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	goru-geo
View:	84 times
Download:	19 times

STEFADINA NR 1 Final

Documents