Statistică: a opta ediție a Galei Presei Sălăjene; al șaselea Anuar al Presei Sălăjene. Cu...

Anuarul presei sălăjene

2014

Anuarul Presei Sălăjene 2014

ISSN 2067 - 046X

Anuarul Presei Sălăjene - un proiect iniţiat de Asociaţia Jurnaliştilor din Sălaj şi coordonat de Daniel Săuca.

Anuarul Presei Sălăjene 2014 apare cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Sălaj.

Se distribuie gratuit. Tehnoredactare: Cristian Niculaş Tipar: Color Print - ZalăuTel.: 0260-661752 www.colorprint.ro

Statistică: a opta ediție a Galei Presei Sălăjene; al șaselea Anuar al Presei Sălăjene. Cu sprijinul extrem de important al companiilor Michelin România și TenarisSilcotub (și al tuturor celorlalți sponsori), Gala Presei Sălăjene, în par-teneriat cu Consiliul Județean Sălaj și Primăria municipiului Zalău, merge mai departe în organizarea Asociației Jurnaliștilor din Sălaj. Merge mai departe și Anuarul Presei Sălăjene, cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Sălaj. În continuare știm sigur că există în țară două asemenea anuare, al nostru și al co-legilor din presa clujeană. Anuarul Presei Sălăjene 2014 este, poate, cel mai bun din cele tipărite până acum de noi, oferind cititorilor o sinteză interesantă a ceea ce s-a scris/editat/difuzat (bine sau destul de bine) în ziarele și revistele tipărite, în media on-line, la posturi de radio și de televiziune. Chiar dacă lipsesc, din acest anuar, anumite genuri „grele” (precum ancheta ori interviurile „spumoa-se”), sunt semne că, totuși, „la Sălaj” presa n-a crăpat. Ciudat sau nu, (și) la noi media găsește resurse pentru supraviețuire (onorabilă). Un sprijin real din partea statului pentru presă, pentru profesionalismul din media ar însemna un pas se-rios pentru consolidarea democrației. Dar, să lăsăm „finețurile”... O dată pe an, jurnaliștii din Sălaj și toți cei care îi sprijină, ca și AJS, merită felicitările noastre!

Daniel SĂUCA,Președintele Asociației Jurnaliștilor din Sălaj

Consiliul Județean Sălaj continuă și în 2014 parteneriatul cu Asociația Jurnaliștilor din Sălaj, parteneriat concretizat prin tipărirea Anuarului Presei Sălăjene și organizarea Galei Presei Sălăjene, două evenimente tradiționale, ne-cesare (după cum s-a dovedit de opt ani încoace) pentru mass-media din județul nostru și pentru toți cei care cred în seriozitate, profesionalism, implicare. Nu numai pentru ziariștii locali, cât și pentru administrația publică. Adresez și pe această cale apelul pentru promovarea mai eficientă a județului nostru (felicitări gazetarilor sălăjeni care au reușit deja acest lucru!) prin mass-media. Orice spri-jin este binevenit. În fapt, vom avea cu toții de câștigat, pentru viitorul nostru, pentru Sălaj. Succes jurnaliștilor sălăjeni! Succes Asociației Jurnaliștilor din Sălaj!

Tiberiu MARC,Președintele Consiliului Județean Sălaj

CONSILIUL JUDEŢEAN SĂLAJp-ţa 1 Decembrie 1918 nr. 12, Zalău, cod 450058, jud. Sălaj

www.ajs.ro www.gazetarul.salaj.ro

Anuarul presei sălăjene 2014 • 5

Carmen ardeleanCaiete Silvane

Cărări spre chiliiPescar de oameni, Ion Piţoiu-Dragomir

Prezentarea romanului Pescar de oameni, semnat Ion Piţoiu-Dragomir, în cadrul Cenaclului „Silvania” din 28 noiembrie, nu a fost un eveniment plasat într-un context aleatoriu, căci autorul, atent la tot şi la toate, a ţinut să lege unul dintre firele narative, cel care urmăreşte ultimele zile din viaţa părintelui Arsenie Boca, de realitate, învăţându-ne, astfel, să fim, preţ de-o lectură, veşnici. Cu exact 24 de ani în urmă, murea cel care a fost supranu-mit Sfântul şi, la 4 zile după această primă lansare a romanului, cu ocazia Zilei Naţionale a României, a fost dezvelit bustul părintelui, în curtea Catedralei Episcopale „Înălţarea Domnului” din Zalău.

Împătimit al titlurilor ermetice, inteligent construite, al căror echivoc contrariază adesea, Ion Piţoiu-Dragomir nu se dezminte nici de această dată, dacă avem în vedere cele două părţi ale romanului, Uvertura „Lapidaria” şi Simfonia „Hadesia”, care fixează câteva dintre coordonatele simbolice ale cărţii. Lapidaria nu e doar o sugestie a laconicei, superficialei existenţe a omului de azi; titlul iniţial al cărţii, „Oglinzi de piatră”, mărturisit de autor la întâlnirea din cadrul cenaclului, a devoalat jocul secund şi a confirmat po-sibila raportare la lapidariu, mai ales că motivul central al primei părţi este cel al pietrei care domină terestrul, conturând o admirabilă parabolă: „Reuşita era aşa de mare prin producţia de pietre pentru lovit, încât în-treaga populaţie a ajuns la cel mai înalt grad atins vreodată în istoria lumii privind stabilitatea psihică, dar şi la bogăţia pe care n-o bănuise nimeni cândva. [... ] Pietrele de lovit arătau perfect.[...] Nici în spitale nu se intra uşor. Aici pietrele artificiale de un alb tonic, stimulator, acopereau trotu-arele până la intrările principale.[...] –... dacă toţi veţi produce grămezi... dealuri... munţi din pietre de lovit, înalţi până la ceruri, cine mai rămâne să i se zdrobească ţeasta?!”.

Spaţiul infernului din Hadesia păstrează coordonatele muzicale, con-trapunctice din uvertură; numele personajelor trimit la notele muzicale (avocatul Re, celebrul inventator Sol sau Doren), iar simfonia ce deschi-de romanul este în „Dur Major”. Cu toate acestea, temele majore inter-

6 • Anuarul presei sălăjene 2014

pretate allegro, andante, descrescendo, vibrato sau accelerando sunt rela-ţia om-divinitate, glissandoul viaţă-moarte, Eros-Agape, aparenţă-esenţă.

Contrapunctică e şi modalitatea narării, căci autorul gestionează, dozează extrem de bine efectele pe care le creează enunţul scurt, adesea eliptic, de tip didascalie, alternat cu fraza amplă, metaforizată puternic, deosebit de picturală, ce poetizează discursul. „- Maşina dominoului? – Sincer? – Da! Ea a sărit ca arsă cu fierul înroşit, apoi s-a aşezat. Noiembrie, nefericitul toamnei - pentru că lui i s-au împuţinat culorile şi miresmele - privea în palmă câteva frunze înlăcrimate.”; „Muntele însuşi încreme-nise. Cineva a tuşit în apropiere. Înlemnire spontană. Tensiunea creş-tea. Întunericul se amesteca - şi el! - ameninţător cu pâclele ceţii groase, pătrunzătoare; peste întunericul din suflete, trompeta morţii sfâşia ca o schijă. A căzut o lanternă. [...] O singură mişcare. Una era de ajuns. Şansa vieţii lor. Călugării însă au rămas la locurile lor. Neclintiţi. Stânci vii”.

Evenimentele şi stările evocate au dramatismul experienţelor fun-damentale ontologice, căci o lectură atentă permite raportarea deopotrivă la arhetip, mit şi anarhetip. Înţeleptul, Anima-Animus, păcatul originar, zborul lui Icar, eterogenitatea umană, degringolada devin constante ale unui spaţiu „la mijloc de rău şi bun”, armaghedonic.

E un spaţiu al superlativelor în care destine, aparent sublimate de idealurile umanitare care le animă, îşi dezvăluie intempestiv, diabolic, la-tura malefică atunci când, după ce îi oferiseră omului posibilitatea zboru-lui, apasă butonul care „stabileşte câţi mai rămân în zbor şi câţi...”.

Proiectul „Saltul global către azur”, Uniunea Internaţională a Demnităţii Multiple sunt superbe metafore ale aspiraţiilor absurde ale omenirii, ale efemerităţii gloriei, ale evoluţiei care nu face decât să gră-bească tragicul sfârşit. Antitetic se configurează spaţiul strâmt, dar fără limite, al chiliei, motiv central regăsit, simbolic, în citatul de pe coperta 4, emblemă a unei mentalităţi extraordinare „– Să ştii - şi toţi să ştie asta! - că Dumnezeu este în toate chiliile din lume! Apoi cu ton profetic: - Fiecare dintre noi să fie chilie unde să coboare Dumnezeu!”.

Se conturează, de altfel, cu fiecare capitol, un univers dihotomic, maniheist, în care binele şi răul, trupul şi spiritul, omul şi Omul sunt sortiţi unei perpetue confruntări. Faimei, orgoliului, iluziei puterii i se opun, într-un alt registru, smerenia, umilinţa, echilibrul. Călugărul Ell, proiecţie a lui Arsenie Boca, e o re-prezentare a naturii divine, sugera-te prin numele urmat, întotdeauna, în text, de un cuvânt care începe cu litera i; Eli înseamnă „Dumnezeul meu”, dar s-a impus prin trimi-terea la cunoscutul citat biblic „Eli, Eli, lama sabachthani” - „Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”. Nu e aici una dintre tânguirile psalmistului şi aceasta o confirmă interesantul metatext, metadialog din


paranteze care dublează dialogul sau monologul interior: „– Ce, bă, tu eşti apostol?! („Iartă-mă, Doamne, pentru toate faptele lor!”). – Eşti sfânt, bă? („Doamne, iartă-mă că nu opresc crima aceasta!”)... Bă, eşti apostol apostol de tot?![... ] – Eşti sfânt, bă?! („Iartă-mă, Doamne, pentru toate crimele pe care nu le-am oprit!... Doamne, iartă-i şi pe călăii aceştia!... Şi pe călăii care i-au trimis!... Iartă-mă, Părinte al Luminilor... pen-tru... că... nu... o-presc... a-ceas-tă... crim... )”.

Emoţionante sunt scenele derulate în spaţiul oprimant al lagărului sau confruntarea dictator-călugăr. Dialogul torţionar-deţinut nu are ni-mic din absurdul kafkian, ba chiar evocă vremuri nu de mult apuse în care o scrisoare, oprită din traseul ei firesc, va dezvolta o întreagă pole-mică şi va avea o consecinţă ce va echivala, pentru „locatarii” închisorii, cu apocalipsa.

Scena desfăşurată în munte, ce îi are ca protagonişti pe agenţii Ago, Agu, părintele stareţ şi călugărul Inimie, e o lecţie despre su-pravieţuire într-un spaţiu în care simţurile sunt detronate de ochiul interior. Simţul orientării, indispensabil într-o zonă montană, în miez de noapte, îşi pierde sensul într-un topos plin de semne şi simboluri, în care stăpâneşte spiritul muntelui şi, mai presus de acesta, Spiritul.

Ca în „Un roman excepţional”, şi aici asistăm la inserţia naratoru-lui-alter ego al autorului, Screen, care teoretizează poetica propriului ro-man, polemizează, când parodic, când dureros, cu prietenul Cryt, ipostaza criticului, pe tema utilităţii actului creaţiei, a naturii acestuia, a materialu-lui pe care trebuie/are datoria să-l valorifice creatorul: „– Nu uit frumosul, binele, miresmele, iubirea, credinţa binefăcătoare, dar nu mă obliga să trec nepăsător pe lângă hidoşeniile din jur!... Sau... înfige-mă într-un perete mistuitor din sârmă ghimpată, să muşte năuc din mine!... Însă... nu mă obliga să tac!!”.

O altă faţă a morţii „la comandă” e zugrăvită în episodul dramatic ce îi are ca protagonişti pe Sanu, unul dintre bogătanii locului, şi partici-panţii la aniversarea fetei sale. Un exces de grandomanie, o supralicitare a destinului vor pecetlui existenţele tuturor invitaţilor. E o parabolă a confruntării om-natură, o simbolică lecţie despre consecinţele tulbură-rii misterului naturii „– Încremenirea albă era frumoasă, impunătoare, însă impunea respect... Respectul muntelui!... Respectul eternităţii!... - Când cineva îi tulbura încremenirea feerică, diamantină, se încrunta acest munte, şi nu era bine deloc! – Dacă atingeai neclintirea de sus a zăpezii, cu strigătul chiar, cu dislocări de troiene-joc sau nu, provocare sigur! - muntele pedepsea... Se încrunta întâi, apoi... - Avalanşa uluia... - ... strivea... - ucidea... - pedepsea!... - Bogătanul Sanu şi-a îmbrăcat fata într-o rochie albă, «Să fii prinţesa albă a zăpezii, draga tatii!... Să fii zâna


avalanşei!» spusese el”. De altfel, cadrul naturii este unul metonimic. Caracteristica este evi-

dentă deopotrivă în portrete şi în tablouri : „Stareţul a căzut pe gânduri. Lumina văzduhurilor lua de pe faţa lui gravă firul de zâmbet pe care îl controla totdeauna. Cuvântul lui era puritatea adevărului. Niciodată n-a rostit un sunet în plus. Nici în minus. Era ascultat cu sfinţenie”; „Ell ia o rază de la soare („Mulţumesc, Doamne!... Ştiu, Doamne! Facă-se voia ta, Doamne!”) şi trimite această rază să-i mângâie pe cei doi din faţa lui”; „Ea gâfâie. Animal strunit la timp de zăbală. Nimeni nu rosteşte vreun cuvânt. Tăcere prelungită. Câteva frunze rănite - ultimele - planau cu aripioarele însângerate. Volburi de nori treceau parcă prea repede peste un cer şlefuit în grabă. Câteva ciori croncăneau în arborii din apropiere. Vântul dădea crengile deoparte din faţa ferestrelor şi privea - curios - înăuntru”.

Câteva dintre scene stau sub semnul miracolului, al tainei. Disecate de personajele-extensii ale maleficului, potenţate de călugării care, pli-ni de evlavie, rememorează experienţe fundamentale, evenimentele care confirmau supranumele de sfânt au ca punct de pornire o mitologie lo-cală; deplasarea călugărului la înmormântarea mamei, depăşind limitele temporale şi spaţiale care ar fi făcut imposibilă prezenţa sa acolo, ploa-ia-potop, semn al lui Dumnezeu, care a schingiuit trupurile călugărilor, îmblânzirea lupului, profilul călugărului ce aminteşte de zeul Pan sunt câteva dintre aspectele semiotice insolite.

Dincolo de societatea distopică ce se conturează, ca un puzzle, din scene tragice, în care cultul personalităţii, tortura fizică şi psihică, opre-siunea, totalitarismul schiţează crunte realităţi mai vechi sau mai noi, ceea ce străbate, fulgurant, spaţiul narativ şi memoria colectivă e spiritul călugărului.

Dacă mai putem vorbi despre „pescari de oameni” în afara spaţiu-lui ofertant al literaturii, unde graniţele dintre persoană – personalitate - personaj devin fluide, e greu de afirmat. Cert e că volumul care are un titlu aluziv a fost lansat la 2 zile distanţă de sărbătoarea Sfântului Andrei, unul dintre primii apostoli chemaţi de Iisus pentru a deveni „pescari de oameni”, care a ajuns să ne creştineze strămoşii.

Eli, Elijah...

Caiete Silvane, Nr. 12 (107), decembrie 2013


Monologurile lui Ulise

Că fiecare carte semnată Daniel Săuca e gândită ca un tot unitar, în ciu-da aparentei eterogenităţi, am înţeles după lectura volumului de editoriale România mea nu mai există (Eikon, 2011). Mi s-a confirmat un an mai târziu, odată cu Clopotele raiului (Eikon, 2012). Prin urmare, cea mai recentă apari-ţie editorială, Cumetriile molcome (Eikon, 2013) a reprezentat, întâi de toate, o provocare la identificarea liniei de miră, căci dincolo de clasica formulă (50 de editoriale apărute în perioada decembrie 2011- octombrie 2013 şi un Posibil argument, plasat de această dată la finalul cărţii), au fost inserate şi 3 in-terviuri cu 3 personalităţi ale vieţii culturale româneşti: George Vulturescu, Liviu Antonesei şi Kelemen Hunor, toţi prezenţi în Zalău ca invitaţi ai Centrului de Cultură şi Artă Sălaj, la evenimente publice şi în emisiunile radio moderate de autor. Dacă stilul autorului a rămas acelaşi (dovadă că el există, e personalizat, marcă înregistrată), selecţia interviurilor mi-a stârnit, cel puţin până la finalul volumului, nedumerirea.

Bilanţ al ultimilor doi ani ai vieţii româneşti (aşa cum se văd ei din regi-unea nord-vest sau „de dezvoltare a poeziei nr. 7”-, cum îi place autorului să spună), volumul e, în fond, privit la modul simbolic, un mic tratat de istorie a mentalităţilor epocii „generalizărilor stupide” şi a „manipulărilor grosola-ne”, o analiză (aproape) sociologică (nu întâmplător e citat sau parafrazat so-ciologul Vasile Dâncu), realizată cu instrumentarul pamfletarului care poate să surprindă, cu incisivitate, dar obiectiv, profilul psihologic, moral al unui popor „învechit în legi” (nescrise şi cu atât mai mult toxice), al unei prese care, departe de a avea atribute, de a da tribut deontologiei profesionale, tră-ieşte din „răutăţi şi mici scandale”.

De altfel, opiniile sociologului clujean nu sunt altceva decât suport „te-oretic” pentru „teoriile” îmbibate cu vitriolul satirei şi satârul sarcasmului când vine vorba de politicul ce a infestat, ducând la agonie, societatea, pre-sa, învăţământul, administraţia, cultura, moralitatea, elitele (false), transfor-mând în utopie o normalitate necesară şi, mai ales, suficientă.

Cu titluri ce conţin, evident sau în subsidiar, sintagme consacrate sau jocuri de cuvinte, resemantizate în cheie ironică, cu motouri burleşti sau tra-gicomice, editorialele apărute în „Magazin Sălăjean” recompun, retrospectiv, o panoramă „în pastile”(într-un „pumn de pastile”, dacă ar fi să parafrazăm autorul) a bolnavei societăţi româneşti care s-a îndepărtat de esenţe, promo-vând, cu obstinaţie, nonvaloarea, pseudocelebrităţile, o societate care cultivă, sistematic, „graţie” turnurii evidente în mass-media, iluzia succesului rapid sau iluzia nemuririi, cultul personalităţii.


Turn Babel, umanitate în derivă, evoluţie apocaliptică ar fi, în trei sin-tagme, realitatea românească. O realitate în care, constată Daniel Săuca, omul nu mai citeşte, ci se informează „pe surse”, prin urmare e uşor manipulabil (nejustificat), orgolios, afectat de „sclinteala” ce a devenit o stare de fapt a poporului deloc afectat de o „specie pe cale de dispariţie”, intelectualul.

Întrebările fireşti, care devin conectorii seriei de editoriale, se întrevăd mai ales în pasajele reflexive finale, în interogaţiile retorice sau în parabolele pe care se construieşte discursul publicistului: ce mai înseamnă/este, în acest context, cultura, excluzând acţiunile impropriu plasate sub semnul acesteia; cine/ce nu ne permite să trăim într-o ţară în care să (vrem) să fim, adevăraţi cetăţeni; de ce românul nu mai e „bun român”, ci a devenit, consecinţă a aderărilor numeroase, „bun european” (şi e admirabil, deşi dureros, polisemantismul sintagmei); de ce nu instigăm la cultură aşa cum instigăm la vot (şi aici e interesantă perspectiva editorialistului care vede relaţia între cele două de tipul cauză-efect).

De altfel, se remarcă şi la nivelul discursului un interesant algoritm de construcţie, dar de tipul efect-cauză, particular-general (inductiv), extrapolat mai apoi la diverse domenii de interes, ba chiar o concentrare (evident invo-luntară) a temelor abordate, la modul sintetic, într-un editorial (Celălalt…).

Nota particulară a stilului e dată, ca şi în celelalte volume, de limbajul voit eterogen, al cărui efect este de fiecare dată surprinzător. Asocierile inedi-te, umorul negru, truismele, trivialul devenit colocvial, oralitatea nedisimu-lată amorsată pe un limbaj voit poetizat, morala subtil strecurată, sentenţi-oasă sau tendenţioasă „amorţesc” revolta mai mult sau mai puţin camuflată: „Important ar fi să ţineţi cont de faptul că cineva tot timpul se gândeşte la dvs… Ca victime perfecte”; sau „Capitalismul a adormit (sper că nu definitiv) capacitatea de explozie a celebrei mămăligi româneşti”; sau „În toată această nebunie politică merită însă să stăm oleacă şi să cugetăm. În botă sau în tas-tatură. Sau în faţa unui pahar cu apă plată cu lămâie”; sau „cutia descentrali-zării” sau „vindem pielea descentralizării din pădure”.

Caragialesc în atitudine, perspectivă şi limbaj e şi când survolează viaţa pe vremea internetului - sufocată de inconsistenţă, irelevanţă, indiferenţă-, şi când abordează iterativa problematică a fatalităţii: a erorilor gramaticale, or-tografice, a (in)dependenţei, a absenţei unui echilibru, a ratărilor. Pe o sche-mă lingvistică specifică altor domenii conexe publicisticii - politică, fotbal -, Daniel Săuca îşi construieşte intervenţia cu o finalitate evidentă. Deconspiră scenarii politice, demască tertipuri economice cu instrumentarul omului de presă atent la tot şi la toate, care nu preia informaţia, ci o dibuieşte, o decodi-fică, o relaţionează, o plasează în context, lansează prognoze - politice, cul-turale, sociale - sau oferă lecţii, analizând cazuri şi (ne)cazuri tipic mioritice.

Ce constată însă editorialistul, (in)voluntar analist al fenomenului soci-al românesc, e „schimbarea la faţă” a mass-mediei, a paradigmei actului co-


municării în presa scrisă, a denaturării parcă programatice a calităţii, a celor trei componente pe care le consideră(m) fundamentale: seriozitate, obiecti-vitate, profesionalism. A denaturării ca efect al cumetriilor molcome, sintagmă ce descrie starea de fapt în lumea celor care nu cuvântă (eficient, corect, cu simţul răspunderii), în lumea-teatru în care cumetriile de pe scenă sfârşesc sângeros în culise. A denaturării ca efect al modificărilor în perceperea tim-pului, fie prin comprimarea ce duce la „brambureală”, la superficialitate, fie prin identificarea unei alternative la anul calendaristic: anul electoral.

Nu acelaşi ton incisiv e regăsit în două dintre editorialele de tip cronică sau evocare, portret ce îi vizează pe Daniel Hoblea şi Gheorghe Şişeştean. De fapt, ambele articole prezintă imagini ale unor oameni în ale căror constan-te caracteriale se regăseşte: solitudinea, patriotismul/naţionalismul autentic, latura boemă, respectul valorilor autentice.

Trebuie să mărturisesc că abia aceste două editoriale mi-au dezvăluit posibilul raţionament al autorului în alegerea interviurilor care încheie volumul. Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine zicea Simona Popescu. În fapt, cele trei interviuri surprind ceea ce numeam, într-o cronică la volu-mul Clopotele raiului, feţele ianusiene ale autorului. Indirect, răspunsurile lui George Vulturescu, Liviu Antonesei şi Kelemen Hunor sunt drepturi la replică ale însuşi autorului care crede că, dacă nu poezia, măcar cultura ar trebui să izbăvească neamul românesc. Şi mai mult, cei trei intervievaţi sunt tot atâtea ipostaze ale omului Săuca, un fel de triptic-alter ego: po-etul, redactorul, ziaristul, sociologul (mai mult sau mai puţin empiric), managerul.

Frământările sale, nemulţumirile sale se dovedesc, în acest context, justificate, iar ceea ce înţelegem, autor şi cititor deopotrivă, e că homo cul-turalis nu e singur, nu gândeşte anormal, exagerat, nu e critic şi polemic din plictis sau aroganţă şi, mai ales, nu e, în ciuda încercărilor îndârjite ale comunităţilor locale, naţionale sau… multinaţionale, pe cale de dispariţie.

Caiete Silvane, Nr. 5 (112), mai 2014


Decantări incantatorii când poeţii se dedau ispitei/ risipei

Ion Mureşan, Oglinda aburită

Când poeţii se dedau ispitei (sau risipei?) care se numeşte proză, ba chiar unor „eseuri conversaţionale”, cum îşi subintitulează cartea Ion Mureşan, ceea ce trece, în mod obişnuit, ca existenţă convenţională, prozaică, devine, brusc, proces şi, mai apoi, produs artistic, prin excelenţă. Cotidianul e trans-figurat creator, dobândind atributele literalităţii, iar dulcea povară a biografiei se lasă zărită în oglinda retrovizoare. De fapt, în „Oglinda aburită”, căci acesta e titlul volumului apărut la Charmides, Bistriţa, în 2013. Dezarmante sunt, pentru un cronicar literar, deopotrivă citatele din Montaigne, mottouri ce de-voalează profesiunea de credinţă a autorului, şi prefaţa „Desene pe oglindă”, realizată de Alexandru Vlad, bunul prieten al poetului convertit la proză, care, catalogând volumul drept un „rezultat al coabitării poetului cu presa” (căci textele incluse în volum sunt, majoritatea, editoriale, articole), o modalitate de transpunere a propriei viziuni asupra lumii, un eşantion consistent din spuma zilelor poetului, „demascând” semnificaţia titlului, tehnica narativă, tipul dis-cursului, sursele de expresivitate, intuind dezideratele autorului, mănâncă o bucată consistentă din pâinea exegeţilor.

Ce mai rămâne de spus despre o carte pe care o citeşti singur, apoi o reciteşti, o citeşti apropiaţilor, o povesteşti cunoscuţilor aşa cum îl poves-teşti pe Creangă (iar Creangă, se ştie, nu poate fi repovestit decât în pier-dere)? Că „timpul pierdut” devine „timp regăsit” (în termenii lui Proust), că „timpul mărturisirii” devine amfitrion al „timpului trăirii” (în termenii lui Eugen Simion), că ceea ce considera R. Pascal drept specific unei ope-re autobiografice, respectiv „alterarea inconştientă a amintirilor”, capătă aici asumată intenţionalitate, ba mai mult, impresie de cartografiere imaginară a vieţii personale, de itinerariu inedit prin memoria (in)voluntară, în vederea înţelegerii prezentului prin matricea trecutului. Trecutul, mai mult sau mai puţin personal sau personalizat, e un reper esenţial, nu o „debara” în care s-au aşezat cuminţi „produsele uitării”; vremurile revolute - ale scrisorilor, ale timbrelor, ale începuturilor industrializării - şi amintirile par să fi dospit, să fi crescut în el asemenea unui prunc, iar autorul, mirat de circuitul închis al lumii, oferă o imagine în spirală, pe paliere, a experienţelor fundamentale săvârşind, în fapt, un act de reflectare deliberată a sinelui, după un act delibe-rat de voyerism scriitoricesc .


Discursul e omogen ca formulă narativă, dar impresia de eterogenitate a volumului e declanşată de avalanşa de teme, idei. Idei filosofice, dovezi incontestabile ale erudiţiei paremiologice, probleme sociale, politice, agrare, etnice, vizibile cu ochiul liber sau trăgând cu ochiul la Mica publicitate transpar din „poveştile” spuse cu patos, de multe ori în limbă poeticească, doar expri-marea îi este de mult „învechită”-n tropi, spre bucuria şi desfătarea cititoru-lui. „N-am apucat să pun cricul sub idee”, „Graniţa e fermă ca un fermoar. Câteva zile, cel puţin degeaba o să-ţi ridici palmele spre soare, nicio oglin-joară, niciun solz nu va sclipi pe ele. E gata.”, „Dacă nu ar fi atâta loc în jurul cuvintelor, gândul ar merge direct, punct-ochit, punct-lovit, ca printr-o pâl-nie, la cuvântul potrivit.”, „Iar dacă privesc înăuntrul meu şi văd câte resturi ale lumii altora s-au adunat acolo, îmi dau seama că nu sunt decât o debara pe picioare.”, „Străzile par bandajate în piei de câini dalmaţieni, sunt pline de gropi şi, cum acestea sunt pline ochi de apă, riscul e mereu prezent […]” sunt câteva dintre frazele-poem.

De altfel, multe dintre poveşti (cum le numeşte autorul, sugerând com-ponenta ficţională, în ciuda autenticităţii frapante) par pasteluri urbane sau rurale, acuarele în care e stilizată urâţenia oraşului: „Gardurile vii au început să semene cu covrigii mucegăiţi”. Coexistă, în mod interesant, dar specific naturii poveştii, miraculosul, straniul şi religiosul, mai ales în textele în care este evocată copilăria în satul natal: clopotele satului se aud, de Paşti, până în ceruri, cimitirul din sat va face înconjurul lumii, căci lumânările pentru cei morţi se aprind în întreaga lume, construirea unei stele pentru Crăciun îţi permite să vezi diferenţa dintre secret şi taină. În plus, unii dintre eroii săi, mai ales cei din „Poveste ardelenească de vară”, „Povestea lui George”, „Poveste poliţistă” par arhetipuri care conturează deopotrivă o lume arhaică şi o lume contemporană, populate de figuri precum Prozatorul, Ziaristul, Sculptorul, Mama, Cerşetorul sau Cetăţeanul Bingo (pseudo-câştigătorul). Nu doar între ieri şi azi, est şi vest, „la noi” şi „la ei”, efemer (sunt frecvent reluate motive precum spuma, praful) şi etern pendulează Ion Mureşan. Pendularea cea mai interesantă este între anotimpurile care îi ordonează exis-tenţa: primăvara e anotimpul renaşterii femeii şi al Floriilor, vara al ocupaţii-lor sezoniere, toamna e ba scufundată în melancolii, ba vremea drăcuşorilor, a dovlecilor şi a Luminaţiei, iarna stă sub semnul ninsorilor, al sărbătorilor, al magiei albului.

Fie că e vorba despre experienţe profesionale (cea de librar), familiale (relaţia cu copiii sau ce înseamnă… dresura de dresori), personale (în spe-cial copilăria) sau sociale, despre istorii sensibile („După-amiază cu broscuţă moartă”), posibile (apariţia unui elefant pe stradă, ploaia „care pute”), despre istorii ridicole, absurde, cu aer kafkian, în care umorul negru e magistral (o ospătăriţă aduce patru feluri de ciorbă în acelaşi castron, actul sinuciderii e


surprins în varii ipostaze, Radu Săplăcan e un posibil organizator al unei… vânători de fluturi, iar o judecătoare e dovada vie că trăim cum trebuie doar când ştim că… murim), anecdoticul capătă sensuri multiple. Revelaţii ru-rale sau urbane, ritmuri şi delicte rurale sau urbane, monitorizări rurale sau urbane, toate se întrezăresc, evocate sau semnalate cu ironie fină, camuflată, dosită în dubitativul sau ambiguul situaţiilor atât de naturale, încât ajung să dea impresia de regizare, de cinematografic.

Există, prin urmare, o logică intrinsecă a volumului, căci temele par să se scurgă dintr-un text în altul, ideile să se prelungească, să lege magmatic reali-tăţile. Există şi o vizibilă liricizare a discursului, o poetizare a faptului banal, a elementului biografic sau autobiografic aparent minor; lumea devine, astfel, un caleidoscop care-i permite să-şi reevalueze existenţa, propriile experienţe, dar şi să se plaseze pe o poziţie aflată la intersecţia semnificantului existenţei cu semnificatul. Orizontalitatea experienţială capătă, aşadar, verticalitate prin sublimarea simbolurilor.

Interesantă este strategia narativă, căci anecdotele nu sunt toate experi-enţe personale, ci autorul valorifică „folclorul” (replica vindicativă la Proştii lui Rebreanu), uzează de naratori-martori (experienţa dionisiacă a prietenului „meloman”, convins că acordurile pianului de vizavi sunt declanşate de mâna unei femei, dar dezamăgit până la depresie de apariţia bruscă a unui „bătrâ-nel insipid”, pianist) sau colportori (oşencele aclimatizate pe malurile Senei). Mai mult, relatările par nişte exerciţii de „gimnastică a mirării”, reflecţii ale individului contemporan, care observă erori, absurdităţi, utopii ale societăţii: ideea „utilării” grădiniţelor cu păpuşi cu dizabilităţi, ingrata discriminare a normalului în favoarea anormalului ridicat la rang de reper, „profesii” noi, existente sau posibile - blatistul sau călătorul cu naşul, poetul „de tren” (şi, pe cale de consecinţă, criticul de tren), ciobanul posesor de TAB (care declan-şează efuziuni şi necesitatea actualizării tramei „Mioriţei”), analistul politic ce observă şi extrapolează o strategie politică detectată într-un desen cu Tom şi Jerry, exterminatorul (gândacilor) care meditează la infima graniţă dintre esenţă şi aparenţă, la răul în care, cel mai adesea, nu vedem camuflat binele.

De altfel, dincolo de istoriile savuroase, tragice sau încărcate de reverbe-raţii care persistă extraordinar de vii şi după lectura cărţii, se remarcă o admi-rabilă artă a portretului, fără îndoială, literar. Nu doar cei care întruchipează tipologii umane de o etnie sau alta, cu un statut social mai mult sau mai puţin ingrat, creionaţi pornind de la un gest absurd de îndrăgostit (un soţ iubitor îşi aşteaptă soţia, în apartamentul de bloc, cu un cadou cel puţin inedit: un cal) sau de protestatar (al cărui protest se stinge odată cu dispariţia aburilor alcoolului) populează eseurile lui Ion Mureşan. Prietenii, apropiaţii şi, mai cu seamă, figura maternă ce se detaşează prin condescendenţă, ubicuitate în-treţin senzaţia de discurs autentic, nedisimulat. Chiar lecturile, autorii pre-


feraţi scapă printre rânduri; Montaigne, Goldsmith, Charles Lamb, Bacon, Wittgenstein, Jaroslav Pelikan nu sunt citaţi sau pomeniţi de dragul inserării unor referinţe livreşti. Ei devin parte integrantă a unei poveşti sau a unor poveşti de viaţă, dovezi că nimic nu se pierde, nimic nu se transformă, totul, când e vorba de oameni şi de experienţe, e, sensibil, la fel. Desigur, tentaţia confesiunii e dublată (adesea driblată) de cea a ironizării, autoironizării, a parafrazării sau a parodierii, iar produsul finit e, calitativ, superior.

În fond, ce e cartea lui Ion Mureşan dacă nu o mucalită „scrisoare pe care şi-o scrie sie însuşi” (ca să parafrazăm ultimul dintre eseuri, unul dintre cele mai emoţionante), un banchet platonician, varianta 2013, pe Someş în sus, cu un amfitrion de tipul „Costică a lui Mitroi”, a cărui inocenţă nu e tocmai inocenţă, ci o perspectivă filosofică asupra lumii. El ştie, asemenea pitorescului personaj, că lipsa oricărei întâmplări e povestea cea mai spectaculoasă, că reţinem, adesea, ce nu ni s-a întâmplat, nu ce ni s-a întâmplat şi se identifică, măcar la nivelul profesiunii de credinţă, cu diacul din Voivodeni, „omul care vorbeşte în numele morţilor”.

Caiete Silvane, Nr. 8-9 (115-116), august-septembrie 2014


Cristi BîrjaC Graiul Sălajului

Eduard Farcaș, locul al II-lea la Sesiunea de Referate și Comunicări

științifice faza națională

La Slobozia s-a desfășurat în perioada 28-31 iulie Sesiunea de Referate și Comunicări științifice ale elevilor din învățământul liceal. Printre participanți s-au numărat și doi elevi sălăjeni care au adus acasă premiul al II-lea și un premiu special.

Colegul nostru de redacție, Eduard Farcaș, elev în clasa a XI-a C la Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai” a câștigat premiul al II-lea. Eduard a fost pregătit pentru acest concurs de către dirigintele și profesorul de istorie, Carmen Oprea. Lucrarea prezentată a fost apreciată de comisia de specialitate condusă de inspectorul școlar general de istorie, Doru Dumitrescu, cu 99 de puncte dintr-un total de 100 posi-bile. Lucrarea s-a intitulat „Augustin Paul de la Letca - sprijinul moral al românilor refugiați în timpul Primului Război Mondial”. Eduard a cercetat fondul arhivistic din colecția Augustin Paul de la Letca care se află la Arhivele Statului Sălaj, unde a descoperit o serie inedită de scrisori și documente oficiale care redau atmosfera din urmă cu 100 de ani.

Cealaltă elevă sălăjeană participantă, Vegh Anita, fata senatorului UDMR, Vegh Alexandru, a obținut un premiu special, clasându-se pe poziția a 17-a. Anita, elevă la Colegiul Național „Silvania” a fost pregătită de profesorul Laszlo Laszlo. Fiind elevă la secția maghiară, aceasta a prezentat o lucrare în care descria cum trata presa ungu-rească din Sălaj începutul războiului.

Fiind o ediție omagială organizată cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la de-clanșarea Primului Război Mondial, Primăria Slobozia și Consiliul Județean Ialomița au decis să ofere mai multe premii speciale pe lângă cele trei premii și 4 mențiuni acordate de Ministerul Edaucației Naționale. În total au fost prezentate 72 de lucrări științifice din 35 de județe ale țării. Premiul întâi la secțiunea istoria românilor, unde au fost angrenați în concurs și elevii sălăjeni, a fost obținut de un elev din București în timp ce podiumul a fost închis de o elevă din Ploiești. La această secțiune s-au pre-zentat 43 de lucrări. La istorie universală au fost prezentate doar 29 de cercetări, iar pe poziția întâi s-a situat o elevă din Giurgiu.

Graiul Sălajului, 4 august 2014


Primarul Zalăului, Radu Căpîlnașiu despre startul noului sezon sportiv

în Zalău

„E îmbucurător că FC Zalău a avut un debut bun de campionat. Echipa de volei este una tânără și de perspectivă și sper ca HC Zalău să termine în primele șase”.

Am stat de vorbă cu edilul Zalăului, Radu Căpîlnașiu pentru a afla părerea dânsului asupra începutului noului sezon sportiv în municipiul Zalău și aici mă refer la echipele de fotbal, volei și handbal ale Zalăului, dar și la performanțele realizate de Paula Todoran în acest an.

Radu Căpîlnașiu despre evoluția echipei FC Zalău

Primarul municipiului Zalău, Radu Căpîlnașiu s-a arătat bucuros de evolu-ția elevilor lui Călin Pop, precizând că și la echipele mari se mai întâmplă sincope cum au fost cele de la Oșorhei și acasă cu Metalurgistul Cugir. „E îmbucurător faptul că echipa a avut un start bun de campionat, dar au avut și meciuri mai puțin reușite cum sunt cele de la Oșorhei și de pe teren propriu cu Metalurgistul Cugir. La acest nivel este posibil și acest lucru pentru că este un fel de semipro-

fesionim și oricum vedem înfrângeri cu 0-5 chiar și la echipele de top din lume. Sper ca echipa să dovedească în continuare că are potențial și să aibă cât mai multe rezultate pozitive pentru că în acest mod o să vină și mai mulți suporteri la stadi-on ceea ce este benefic pentru echipă. Am fost la câteva meciuri, dar nu am reușit


să stau decât la prima repriză și mi-a plăcut că am văzut o echipă tânără și dornică de muncă”, ne-a declarat primarul Zalăului, Radu Căpîlnașiu, care a mai spus că Stadionul Municipal din Zalău este într-o stare precară. „Condițiile din cadrul Stadionului lasă mult de dorit. Din păcate este foarte dificil să se investească bani și la cluburile sportive și în baza de antrenament. Am făcut tot timpul investiții în sport și chiar și la Stadion s-au făcut reparații capitale. Din păcate, clădirea este compromisă și cred eu, că ar trebui demolată și construită alta de la zero”, a continuat edilul zălăuan.

„Volei Municipal Zalău este o echipă omogenă, rezultatele confirmă acest lucru”

Edilul zălăuan, Radu Căpîlnașiu, un iubitor al sportului în general a spus că noua echipă de volei a Zalăului este una tânără, de perspectivă, dar mai omo-genă față de echipele din sezoanele trecute. „Din informațiile pe care le am de la oficialii echipei am înțeles că atmosfera este foarte bună la echipă. Avem o echipă tânără de perspectivă dar și omogenă în același timp. Rezultatele din partidele de pregătire și meciul din prima etapă confirmă acest lucru. Chiar dacă nu avem în lot jucători de genul lui Nagy sau Lamb, care și așa ei nu au rupt gura târgului sezonul trecut eu am mare încredere în noua echipă”, a mai spus Căpîlnașiu. Așa cum susțin majoritatea oficialilor din voleiul românesc și în acest an echipa de top rămâne tot Constanța. „Cu siguranță și în acest sezon echipa de top rămâne tot Cosntanța, însă eu văd un campionat echilibrat cu echipe care s-au întărit foarte mult în această vară”, a mai declarat primarul Zalăului care a adăugat că acesta nu înțelege de ce se tot schimbă modul de desfășurare a Diviziei A1. „Am înțeles că anul acesta va fi un sistem adoptat cu play-off format din 4 echipe, ră-mâne de văzut dacă va fi bun sau rău. Ceea ce mi se pare ciudat este că Federația Română de Volei schimbă acest sistem de an la an. Cred că ar fi mai necesar ca federalii să fie mai consecvenți într-un sistem”, a adăugat primarul Căpîlnașiu.

„HC Zalău este o echipă tânără și sunt sigur că va confirma cât mai

repede”

Căpîlnașiu are mare încredere în gru-parea condusă de profesorul Gheorghe Tadici, precizând că în ciuda faptului că este cea mai tânără echipă din Liga Națională speră la un loc din primele șase. „HC Zalău este o echipă foarte tânără, de fapt cea mai tânără din campionat, care dacă profesorul Gheorghe Tadici va reuși să o mențină pro-


babil în doi, trei ani de zile vor veni și rezultatele. Este foarte dificil pentru că la ora actuală sunt câteva echipe care au bugete consistente și care acaparează cele mai bune jucătoare din țară. Vom evolua și în acest sezon cu multe emoții sunt convins, dar peste tot și la volei și la fotbal vom avea emoții până la final. Sperăm să terminăm în primele șase și să rămânem în zona de interes a jucătoarelor pen-tru că dacă vom cădea mai jos posibilitatea de a transfera jucătoare de calitate se limitează”, a spus Radu Căpîlnașiu.

„Paula Todoran este o sportivă cu o voință de fier”

Radu Căpîlnașiu s-a arătat foarte încântat de performanțele obținute în acest an de atleta zălăuană, Paula Todoran, pregătită de profesorul Mirel Seișan. „Performanțele obținute de Paula Todoran în acest an nu pot decât să mă bucure și să mă facă încă o dată să o felicit. Tot anul am avut încredere în ea pentru că

este o sportivă cu o voință de fier și o fată deosebită. Cred eu că atletismul este un sport în care trebuie să ai foarte multă voință pentru a duce la capăt o cursă, mai ales una de maraton. La un asemenea sport cum este atletismul, care este și sport olimpic, cred că trebuie să-i dăm Cezarului tot ce-i al Cezarului”, a încheiat primarul municipiului Zalău, Radu Căpîlnașiu.

Paula Todoran a obținut în acest an titlul de campioană națională la semima-raton și maraton, titlul de vicecampionă în proba de 10.000 de metri. De aseme-nea, a câștigat și Maratonul Internațional de la București.

Graiul Sălajului, 16 octombrie 2014


Imelda ChInţaCaiete Silvane

Între ego şi alter-ego

Florin Horvath este un istoric împătimit a cărui orientare nu este exclusiv către text, ci către realitate, o realitate socială şi istorică pe care alege să o transfi-gureze artistic, iar înscrisul său devine o alcătuire de structuri ce coabitează: de la dantelăria stilistică la structura enigmatică a discursului narativ. Aşadar, autorul volumului Ultimul festin, apărut la Editura Caiete Silvane, în colecţia Scriitori sălă-jeni, ne invită să luăm parte la un joc al ipotezelor, al interferenţelor, la un specta-col atât vizual – cartea este un caleidoscop narativ în care concreteţea cotidianului este realcătuită din aliaje distincte, cât şi senzorial – autorul cultivă o sensibilitate aparte, angrenând lectorul postmodern în acest joc textual insolit. Constatăm astfel că Florin Horvath corespunde crochiului behaviorist al unui poet al cărui scris se transformă în caligrafia unor stări.

S-a afirmat în nenumărate rânduri că Florin Horvath are o conştiinţă a scri-sului ceea ce este adevărat, mai mult însă, autorul mânuieşte acribios chiar şi tehnicile romanului actual. Ultimul festin este un roman palimpsest în care sunt rescrise mituri distincte şi renuanţate postmodern. Inserţia de biografism, de co-tidian creează textului autenticitate, romanul său devenind o radiografie a unor stări.

Realul artistic este în afara conservatorismului şi plonjează în proteic, iar artistul dedublat creează universuri compensatorii menite să-i permită evadarea din cotidianul anost, din singurătatea acaparatoare. Cu toate acestea, sistemul său de cogniţie artistică este ancorat în real, realul devenind pilonul susţinerii sche-letului narativ al prozelor lui Florin Horvath, o proză prin excelenţă cognitivă, circumscrisă trăirismului, autenticismului, oferindu-ne o imagine unitară, dezi-dilizată asupra a două perioade diferite.

Motivul central este cel al liniştii, motiv recurent având un caracter predic-tiv, anticipând finalul: „Câmpul singuratic”, „Liniştea era adâncă”.

Autorul ne propune deci, două planuri narative, două personaje comple-mentare, urmărite de acelaşi destin fatal. Pilotul Ioan Alexiu devine un alter ego al autorului, trecutul este al voievodului, iar prezentul al întâmplării – naratorul glisând între cele două planuri, reconstituind din amintiri şi slove istoria unei deveniri: „Fără să simţi, te desprinzi de pilotul Ioan Alexiu, devenind voievodul. Aseară l-ai chemat în faţa caietului, încercând să-l naşti din slovele ce cutezau să


înfrunte hârtia. Nu l-ai aflat… Acum, însă, se naşte dintr-o dată aici, trecând din umbra sălciilor de-a dreptul în tine”. Scrisul şi jocul sunt concentrice, ambele capătă valenţe demiurgice, având capacitatea de re-editare continuă a Genezei, ceea ce le apropie de sacralitate, de divinitate: „Te întorci în Ioan Alexiu, pilotul coborât spre adevărul câmpului, înţelegând că nu poţi da viaţă fără durere, că nu poţi naşte temeiuri fără a socoti asemenea voievodului întrupat în noi, că istoriile nu-s făcute să cuprindă doar aprigii vărsători de sânge ci, mai degrabă, pe cei ce amintesc lumii că înţelepciunea stă în dreaptă cumpănă cu rosturile firii...”.

Florin Horvath – lucid observator şi fin analist – cu evidentă vocaţie de do-cumentarist, face o radiografie a lumii contemporane, o lume construită din fier beton ce sfidează providenţa şi aspiră spre înalt: „sfidare către înalt”.

Cartea, dincolo de povestea propriu-zisă, devine un melanj între literatură, istorie, religie şi filozofie a unor stări, a unor sentimente şi principii. În centru rămâne omul neschimbat care caută să se autodepăşească, ignorând legile funda-mentale, sfidând devenirea, dobândind hegemonia peste o lume care nu-i mai aparţine de mult, „încercaţi iremediabil de acel dor al vecinătăţii lui Dumnezeu”.

Ultimul festin traduce o poetică a zborului, dezvăluind, în esenţă, dorinţa de libertate, de eliberare a personajului, o căutare necontenită a armoniei interioare, o încercare de depăşire a conflictelor cu sine însuşi. Este dorinţa personajului de a plonja într-un spaţiu primordial, un eden ce permite manifestarea şi eludează din ecuaţia sa constrângerea, limitarea: „Câtă vreme cerul n-are străzi, n-are nici umbre” – nuanţând principiul identităţii cu sine însuşi. Absenţa umbrei anun-ţă plonjarea într-o altă existenţă şi redobândirea unei linişti interioare. Zborul pentru Ioan Alexiu devine paradigma unei ascensiuni mai degrabă imaginară şi veleitară în raport cu nevoile şi mijloacele sale reale. În spatele aparentului eroism se ascunde neputinţa concilierii cu sine însuşi şi cu lumea exterioară, personajul devine expresia unui mit resemantizat, un Icar care nu poate să-şi depăşească limitele.

Insolitul acestui roman constă în folosirea persoanei a II-a în naraţiune ceea ce traduce in nuce o dedublare a eului, o depersonalizare, o scindare pentru a se regăsi într-altul. Spaţiul iluzoriu construit este camera Sambo care să-i permită evadarea: „Intri în camera ta, singura dispusă să-ţi amintească adevărul că Ioan Alexiu există. Toate plăcerile tale încep din fotoliul acesta şi sfârşesc întorcân-du-se în liniştea lui”. Vocea auctorială se suprapune peste cea actorială creând o naraţiune a măştilor şi o încifrare a discursului epic.

Este deopotrivă descifrabilă o vădită simbioză în cartea lui Florin Horvath între două chemări interioare concentrate cvasisimetric: zborul şi Flavia, ambele proclamând dorinţa de libertate şi împlinire, de autocunoaştere. Flavia devine o Penelopă modernă a cărei aşteptare este curmată de propria-i trădare. El este un Ulise ros de nelinişti, evadând în înalt în încercarea de găsire a echlibrului inte-rior: „Ea, nevasta lui Ulise, cel agrementat prin stratosferă, e obligată să depene răbdătoare cairul unor zile trase la indigo. Şi tot depănând în subţirimea ţesăturii


pe care o numim «puterea dragostei» se trezeşte dintr-o dată bătrână, cu golul uriaş ca un inexplicabil regret: ce am făcut cu viaţa mea?”. Cartea, pe lângă alte valenţe, este şi o invitaţie la reflexivitate, o naraţiune despre singurătate, trădare, neputinţa de a fi consecvent în jocul vieţii: „Fiecare îşi respectă promisiunile atât cât crede. (…) În tandemul în care cel înşelat aşteaptă şi speră, puţin câte puţin, îşi face loc şi mila. O milă mereu dispusă să picure speranţă în cupa iertării”. Fire contemplativă, Ioan Alexiu dialoghează cu sine însuşi în speranţa unei concilieri şi a găsirii unor răspunsuri plauzibile, a unor evidenţe: „El, neîmplinit aviator, tu pilot clasa întâi. El, regele neîncoronat al urbei, tu, în echilibru precar: între personal şi social nu se admit compromisuri, aviatorule! Cine câştigă într-o parte, pierde în alta. Şi Flavia?... Ce-ai fi vrut? Fiecare jună are idealul exact conturat. Al ei a corespuns cu al lui. Doar nu era să rămână sărmana Penelopă aşteptându-l pe Ulise din stratosferă…”. Faţă în faţă cu el însuşi, cu propriul destin, personajul îşi pregăteşte toată viaţa „ultimul zbor”, conştient sau nu, îl pregăteşte minuţios. Din această perspectivă, Ioan Alexiu este o imixtiune de trăiri, nelinişti ale unui individ ce nu îşi găseşte echilibrul în cotidianul anost, superficial din care chiar şi noţiunea de dragoste a fost epurată: „Treci îngândurat, copie în mic a vremii păcătoase”. Flavia „rămâne doar pereche lumească, perechea mea orizontală care nu trebuie să mă doară”.

Personajul este de o gravă reflexivitate, contemplativ, tranşant decortica-tor al unor filosofii: „Ne naştem, deschizându-ne spre viaţă cu ideea clară că ne vom închide iar prin moarte. (…) Ia-mă de mână şi du-mă în ceasul tău de reală eliberare”.

Destinul celor două personaje se va uni în eternitate. Fuziunea până la in-distinct dintre cele două chemări interioare, zborul şi iubirea, alcătuiesc con-ceptual romanul. Drumul Flaviei şi zborul lui Alexiu capătă valenţe mitice. Axa paradigmatică a acestora înglobează o dorinţă de întoarcere înspre sine, dar şi ideea de unitate, de echilibru.

Florin Horvath, extrem de atent la detalii, îşi filtrează minuţios imaginile. Lirismul, chiar în exces, nu diminuează forţa discursului narativ: „Foterul geme înăbuşit”, „jăgăraiul din vatră devine alb ca un soare de cretă”, „Lumina sânge-rează”, „În palma netedă, recunoşti că a murit lumina”, „Noaptea se leapădă de sânul pământului”. Registrele distincte, imaginile stilizate, naraţiunea închegată, profunzimea personajelor ne conving, dacă mai era nevoie, de calităţile artistice ale lui Florin Horvath.

Caiete Silvane, Nr. 10 (105), octombrie 2013


Antologie de critică şi impresii personale

Recentul volum semnat Carmen Georgeta Ardelean, Pactul cu ficţiunea – cro-nici şi alte semne de carte, face parte din colecţia Scriitori sălăjeni şi a apărut cu spriji-nul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, Editura Caiete Silvane, 2014. Ucenicia literară a scriitoarei s-a desăvârşit în jurul revistei Caiete Silvane, stând deopotrivă şi sub semnul unor întâlniri decisive. Exerciţiul critic s-a materializat în cazul ei, în două cărţi – prima specializată (având la origini teza de doctorat), iar în cea de-a doua, lectorul poate surprinde odiseea formării condeiului, şi anume prezentul op.

Carmen Ardelean trăieşte o dublă revelaţie, cea de mamă, dar şi pe aceea de exigent condeier, o exigenţă izvorâtă din complexitatea ei, din rigurozitate şi din dorinţa de perfecţiune. Volumul este gândit, cum însăşi mărturiseşte, drept un „act recuperator”, „un act de moralitate interioară”, şi nu în ultimul rând, un act de disciplinare, dacă este să luăm în considerare că actul critic presupune o riguroasă disciplină.

Cartea este alcătuită dintr-un grupaj de cronici care surprind evoluţia scri-sului ei, aglutinând evenimente, scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi în peisajul contemporan ale căror biografii şi volume sunt acribios reconstituite şi analizate lucid, fiind, în esenţă, o antologie de critică şi impresii personale: Singură printre poeţi, De la istorie la... istorii personale, Varia, Prelecţiuni poporale.

Periplul cultural şi analitic se deschide cu un comentariu despre poezie: „Poezia – susţine autoarea – nu are anotimp sau vârstă”; în acest studiu despre Festivalul Primăvara Poeziei ce se desfăşoară la Zalău de peste 10 ani, Carmen an-tologhează poeţii ce reprezintă actuala generaţie de scriitori pe care îi surprin-de în tonalităţi diferite. Sunt amintiţi atât scriitori maghiari, cât şi români pre-cum Marcel Lucaciu, Simonfi István, Corina şi Peter Cooper, Dina Horvath, Devecseri Zoltan, Viorel Mureşan, Daniel Săuca, Daniel Hoblea, Viorel Tăutan, Ion Piţoiu-Dragomir, George Vulturescu, Kelemen Hunor, şi lista ar putea continua.

În actualul context, lectura unor eseuri sau cronici literare poate părea o activitate desuetă. Totuşi, actul critic devine imperios necesar pentru o panora-mare a fenomenului literar contemporan, iar acest volum reprezintă o aventură în acest peisaj cosmopolit.

Cronicile şi eseurile instituie un tip de discurs care privilegiază coerenţa şi o bună situare a datelor în context. Autoarea se erijează într-un observator şi inter-pret al evenimentelor, al apariţiilor pe care le abordează conştiincios. Metoda pe care Carmen Ardelean o foloseşte este elaborată; ea alege să-şi organizeze studiile cronologic, nerealizând o selecţie a lor în funcţie de valoarea sau notorietatea


autorilor antologaţi. Condeierul elaborează o cronică de întâmpinare, încercând să insereze într-o direcţie autorul sau scriitura. În acest sens, lirismul Dianei Corcan „eludează canoane, tipare postmoderniste sau suprarealiste”, şi creează un „sentiment sfâşietor”, versul surprinzând „ţipătul înghiţit parcă de o imensă clepsidră care-i măsoară «destrămarea»”.

Poemul semnat de Nicolae Băciuţ respectă structura metrului clasic, e un poem ofertant din punct de vedere tematic şi stilistic, în esenţă, autorul Poemului Phoenix realizează un lirism autoreferenţial.

Tot pe aceeaşi coordonată paradigmatică se profilează şi opul Dulceţuri din fructe târzii de pădure, al universitarului băimărean George Achim, pe care autoa-rea îl apropie de suflul impresionismului, de nuanţa suprarealistă, un volum ce glisează între imagini şi toposuri distincte, redând „imaginea unui topos mitic”, pe de o parte, iar pe de alta „teroarea realului” pe care o resimte poetul „în serile solitare”.

Alice Valeria Micu este apropiată de formula „metamodernismului”, sensibi-litatea autoarei alunecând dinspre „modernism” spre „postmodernism”; dinspre stări spre trăiri şi simţiri.

Aşadar, Carmen Ardelean urmăreşte metodic fiecare autor pe care îl abor-dează, sesizând ceea ce reprezintă o constantă a volumului abordat: de la nuan-ţarea temei, a motivelor literare, a simbolurilor, la asocieri, distincţii, comparaţii. Autoarea dovedeşte atât un simţ didactic cât şi critic, oferind o privire obiectivă asupra creaţiei, dar şi o receptivitate a emoţiilor, care ţine, mai degrabă, de latura psihologică: „Pentru fiecare dintre noi, vine o vreme când înţelegem că adevă-ratul drum pe care îl avem de făcut pentru a zări, măcar din depărtare, câmpiile Elizee, pentru a trage adânc în piept aerul Zefirului, e spre noi înşine, cei de odinioară, deveniţi, pe nesimţite parcă, cei de acum”. Astfel, ne este înfăţişată o cosmogonie a scriiturii, o evoluţie a condeiului dinspre rigurozitatea didactică spre sobrietatea obiectului critic. Scriitoarea admite sau judecă opera în maniera în care aceasta se înscrie sau nu în ceea ce se numeşte creaţie, valoare. Condeiul vitriolant este recognoscibil în cronica Duios «Tentaţia scrisului» trecea..., în care este amendată neglijenţa în sfera vocabularului: „Dincolo de mici «probleme editori-ale», cele mai deranjante fiind eronata utilizare a paronimului globalitate în locul termenului globalizare (...), şi utilizarea aceloraşi enunţuri în două articole dis-tincte (...), mai reţine atenţia, într-un mod mai puţin fericit, articolul «Sugestie şi susceptibilitate sau Omul poetic şi omul crispat» care nu doar că e diferit ca formulă de celelalte eseuri din volum, dar aminteşte, puţin deranjant (...), de cunoscutele teorii blagiene (...); astfel, Omul poetic şi omul crispat par ipostazieri ale cunoaşterii luciferice şi paradisiace”.

Analizând lucrurile în această direcţie, Pactul cu ficţiunea devine „expresie ca pură posibilitate a spiritului său” – Principii de estetică, George Călinescu; Carmen Ardelean are conştiinţa scrisului şi parcurge atent procesul dintre conţinut şi for-mă, contemplând opera ca obiect şi subiect, deopotrivă, ca un complex ideologic


ce surprinde şi dezvoltă teme, motive. De asemenea face „declaraţii estetice”, dând dovadă de acuitate ideilor grupate într-o cordială frazare: „Impresionantă această resurecţie a lui Peltz, copleşitoare strădania, cerbicia antologatorului şi, ca să în-cheiem cu o dragă parafrază binemeritată, chiar dacă denaturată prin vehicularea frecventă şi, adesea, inoportună (...): «Carte frumoasă, cinste cui te-a antologat!»”.

Scriind în anticamera istoriei literare, Carmen realizează un excurs în acti-vitatea scriitorului, urmăreşte conjuncturi şi prietenii, şi abia apoi trece volumul spre analiză. Aşa se întâmplă şi în cazul lui Traian Ştef despre care aflăm că a ab-solvit liceul Mihai Eminescu din Oradea, va conduce revista Familia, fiindu-i de asemenea menţionate cele peste 10 premii naţionale şi un premiu de excelenţă. Volumul Cardul de credit reuneşte „marile teme lirice: temporalitatea, moartea, ancestralul, religiosul”, şi glisează „între sobrietate şi ironie”, autoarea concluzio-nând că ne aflăm în faţa unui op „în avans şi în rate de dimensiunea unui poem, depozitul personal, aflat pe cardul său de credit”.

Dinspre secţiunea De la istorie, studiul glisează spre O istorie personală al cărei debut îl reprezintă un eseu pe care l-a prezentat autoarea în cadrul unei confe-rinţe desfăşurată la Baia Mare, unde invitatul de seamă a fost Augustin Buzura. „«Raport asupra singurătăţii este o poveste de dragoste şi moarte (...), despre spaima de timp şi, în egală măsură, despre brutalitatea istoriei». Scrisul înseamnă pentru autorul romanului Orgolii, travaliu: „«Când eşti scriitor, eşti scriitor 24 de ore din 24 şi o viaţă întreagă pe recepţie», şi catharsis: „«Încerc să scriu, trebuie să scriu»”.

Sunt abordaţi şi scriitori apropiaţi precum Viorel Tăutan al cărui volum, Impresiile unui călător tomnatic, este încadrat în categoria textelor de graniţă, Florin Horvath, în al cărui op, Ultimul festin, este sesizată o simbioză între diegeză şi metaforă, „dansul ameţitor al timpurilor şi al spaţiilor”; Ion Piţoiu-Dragomir că-ruia îi remarcă autoarea subtilitatea titlurilor bine ticluite, ermetice şi „inteligent construite”.

Ultimele două secţiuni aduc în prim plan un interviu acribios realizat la îm-plinirea a 60 de ani a poetului şi criticului literar Viorel Mureşan, iar la secţiunea Prelecţiuni poporale sunt consemnate impresii despre întâlnirile culturale organiza-te în Zalău de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, menite a ne oferi un panoptic al evenimentelor.

Cartea se distinge aşadar, prin rigurozitate analitică, prin sobrietatea şi obiectivitatea selecţiilor este, în esenţă, un studiu ce aglutinează cronici, semne şi alte semnificaţii.

Caiete Silvane, Nr. 6 (113), iunie 2014


Mistica iubirii - ca act eliberator

Înainte de a scrie eseu, Radu Călin Hîrza a debutat în spaţiul literar sălăjean cu un volum de versuri intitulat Ocultum Lapidem Veram Medicinam. Cunoscut ca avocat, Călin Hîrza este pasionat deopotrivă de mistică şi ocultism, motiv pentru care în ultimii şase ani a întreprins cercetări acribioase în aceste domenii, munca sa concretizându-se într-un volum meticulos realizat.

Cartea intitulată Mistica iubirii, apare la Editura Ordo Ab Chao, Zalău, 2013 şi cuprinde trei mari capitole în care autorul încearcă să decodifice limbajul iu-birii în trei mari religii: creştină, iudaică, islamică, dintr-o perspectivă compa-rativă, analitică şi fenomenologică. Volumul impresionează atât prin informaţia dezvoltată, abordată critic şi interpretativ, multe dintre conceptele analizate sunt explicitate prin schiţe şi desene realizate de însuşi autorul prezentei lucrări, cât şi prin bibliografia amplă, care însumează peste 300 de titluri parcurse în vederea elaborării studiului.

Autorul ne propune o abordare a acestui concept dintr-un unghi contem-plativ, fiind, în esenţă, o mistică accesibilă, în primul rând, celor iniţiaţi din punct de vedere religios. Mistica iubirii impune o sumă de principii, care trebuie înde-plinite în vederea eliberării omului, pentru ca fiinţa să se poată mântui, să poată accede spre o stare superioară.

De ce mistica iubirii? Într-o abordare strict teoretică, acest concept este re-cognoscibil în toate religiile indiferent de forma în care este exprimat, deoarece, dincolo de aspectul laic, cotidian, prozaic, uneori, iubirea este strâns legată de no-ţiunea de Dumnezeu. Iubirea implică o condiţie sine qua non a transcenderii, cât şi în ceea ce priveşte drumul spre Absolut. Iubirea este eliberatoare, iar calea iubirii, ca modalitate a întâlnirii omului cu Dumnezeu este accentuată şi explicată în mai toate religiile, presupunând o purificare interioară.

Călin Hîrza abordează în prezentul op cele trei mari religii monoteiste ale lumii: creştinismul, iudaismul şi islamismul pentru că toate sunt subordonate conceptului de iubire, sunt religii ale iubirii, Dumnezeu fiind iubire.

Volumul este o decodificare bivalentă – mistică, dogmatică – a celor trei principale religii menţionate, toate converg spre acelaşi Unu-universal: „Fiul există în Dumnezeu, unica fiinţă în trei persoane”. Cercetarea ia forma unui „di-alog interconfesional, căci iubirea e singura ce poate elimina orice asperităţi sau orgolii de natură doctrinară” – afirmă Călin Hîrza. Astfel, volumul încearcă o abordare mistică, iar o alta vine din zona antropologiei religiilor, însă ceea ce leagă perspectivele este „Marea Iubire, căci iubirea este egală Iubirii”.

Un prim segment cercetat este dogmatismul iudaic; iudaismul este o religie a Legii, potrivit tradiţiilor evreieşti. Moise a primit întreaga Thora pe muntele Sinai, „Thora”, fiind un grup de legi, un oracol profetic. O altă colecţie de tradiţii,


despre care vorbeşte în cartea sa Călin Hîrza, este Kabbala, un curent de interpre-tare mistică a Vechiului Testament, care are la bază ermetismul, o doctrină filo-sofică închisă, a cărei abordare presupune o anumită iniţiere. Arborele Vieţii este principiul mistic al Cabalei şi cunoaşte patru lumi: Lumea Arhetipală identificată cu focul, Creativă – apa, Formativă – aerul şi Materială – pământul.

În acest sens, Cabala propune tehnici de meditaţie sub forma iluminării in-terioare a templului uman. Spiritul este împărţit potrivit Cabalei în trei elemente: Nefesh - Corpul fizic în stadiul embrionar, Ruach – spiritul, care completează cre-aţia după trei luni, acesta necesită şlefuire pe tot parcursul existenţei şi Neshamah – această dimensiune oferind omului posibilitatea „de a transcende viaţa pămân-tească, bucurându-se că în urma mântuirii sale va trece barierele morţii”.

Autorul ierarhizează şi analizează distinct sefirahul, identificând cele zece emanaţii ce stau la baza creaţiei, de la Kether (coroana) – care „cristalizează Stră-Lumina” până la Malkuth, a zecea şi ultima dintre sefirahi, situată fiind la limita de jos a Arborelui – este „un atribut al Creatorului” şi este „asociată materiei, lumii fizice, pământului, planetelor şi sistemului solar”.

Astfel toate se bazează pe relaţia dintre mistic şi caracterul noncreat, pe om-niprezenţa şi incognoscibilitatea lui Dumnezeu.

În capitolul Iubirea – în mistica iudaică, este definit termenul de „kaballah”, care „îşi are originea în ebraică” şi reprezintă „un complex sistem mistic iudaic, extrem de vechi”, kaballa este sinonim cu „tradiţia”. Sunt de asemenea expuse dificultăţile accederii în tainele acestui domeniu, neaccesibil celor neiniţiaţi şi greu de decodificat, iar graţie unor „maieştri ai cabalei”, autorul reuşeşte să pă-trundă „în misterele «mântuirii» iudaice”. Cabala urmăreşte să decripteze une-le adevăruri esenţiale cum ar fi: crearea universului, natura divinităţii, aspectele sale de manifestare, natura sufletului şi a spiritului, comunicarea om-divinitate. Arborele vieţii are în alcătuirea sa zece sefirot, care emit raze de lumină. Biblia – susţine autorul – este „privită de cabalişti drept o carte ocultă”.

Studiul întreprins de Călin Hîrza aduce o contribuţie originală şi extrem de elaborată în ceea ce priveşte cercetarea studiilor iudaice, accentuând partea ocultă a misticismului evreiesc. Dacă mistica iudaică este mai înclinată spre ezoterism, celelalte două religii abordate de autor în capitolele următoare, creştinismul şi islamismul nu accentuează neapărat această dimensiune. Creştinismul este o re-ligie revelată, o religie a păcii, Biblia încurajează ideea de pace, linişte, credinţă interioară, reflexia asupra învăţăturii. Astfel, partea a patra a studiului tratează problematica dogmei creştine, iar debutul îl constituie încercarea exegetului de a defini mistica asociată unei „experienţe interioare, care permite contactul sămân-ţei divine din noi cu elementul divin”. O pondere însemnată a capitolului o are sfânta euharistie, care „posedă o valoare esenţială”. Având o bogată cultură teolo-gică, autorul încearcă o decriptare mai aproape de laic a acestei taine, concluzio-nând: „Comuniunea cu sângele şi trupul Mântuitorului, este izvorul rugăciunii, meditaţiei, precum şi al viziunii euharistice a lui Iisus Hristos”.


Iubirea în mistica creştină aduce în discuţie conceptul de iubire abordat din-tr-o perspectivă laică, într-o perioadă când termenul de iubire s-a depreciat, s-a devalorizat, îndepărtându-se de sensul originar: „Iubirea nu este nici palpabilă nici rentabilă, este frână în calea dezvoltării materiale”, iar în societatea contem-porană decăzută, conceptul se zbate în derizoriu, iubirea devine azi o condiţie a realizării: „«te iubesc pentru că...”, te iubesc dacă...»”. Iubirea – subliniază autorul – nu comportă comparaţii şi condiţionări, pentru că „Dumnezeu este Adevărul Adevărat, iar Adevărul Imuabil este Iubire”. Iubirea supremă este aceea care are puterea de a rodi şi încolţi „doar în sol fertil şi doar acolo va prinde putere”.

Cartea Mistica iubirii îndeamnă spre meditaţie, spre întoarcerea fiinţei înspre sine şi înspre propriile limite. Doar dragostea adevărată poate înălţa fiinţa, poate elibera de frustrări, de ură, de patimi, care „necrozează inima”. Aşadar, „dragostea adevărată nu răneşte, nu sfâşie, ci linişteşte şi mângâie”.

Autorul inventariază câteva condiţii esenţiale care se impun pentru ca fiinţa să atingă eliberarea deplină şi pe care neofitul trebuie să le urmeze; în acest sens sunt menţionate: eliminarea grijilor şi preocupărilor lumeşti, înstrăinarea, ascul-tarea, pocăinţa, amintirea morţii, bucuria plânsului, blândeţea, tăcerea, aceasta devenind „maică a rugăciunii” şi „creează liniştea minţii”, cuvântul răsărind din tăcere, „iar liniştea izvorăşte din tăcere”.

Nevoia de iubire este, în esenţă, nevoia omului de a se întoarce la starea paradisiacă, edenică, sacră, susţine autorul: „Aceasta este raţiunea nevoilor noas-tre de iubire creştină, necesitatea reîntoarcerii în vecinătatea sacrului sau dorul nesfârşitei Iubiri”.

O altă abordare este misticismul islamic care accentuează acţiunea. Întemeietorul este Mohammed, iar oglinda islamului este Coranul. Islam are înţelesul de „supunere devotată faţă de Allah”, iar Coranul este un glosar de în-văţături morale, un codice religios, deopotrivă juridic, ce accentuează acţiunea oamenilor la toate nivelurile religiei, dreptului, economiei şi politicii. Iubirea în dogma islamică este sinonimă cu o eliberare de exterior, o dobândire a păcii inte-rioare, o echilibrare a fiinţei.

Notele de subsol constituie ele însele un metastudiu menit a explicita con-cepte, a elucida prin apelul la citatul biblic sau la alte surse precum Coranul cel Sfânt, Asociaţia Studenţilor Musulmani din România etc.

Aşadar, lucrarea are meritul de a trata o temă pe cât de interesantă, pe atât de elaborată, aducând o contribuţie semnificativă în ceea ce priveşte cercetarea, prin idei pertinente şi fertile, prin ampla bibliografie pe care autorul o abordează critic şi interpretativ oferind o sinteză asupra problematicii iubirii în religii distincte.



Ionuţ Răzvan CostInaşSportul Sălăjean

Zălăuanul Bogdan Unguruşan, la finalul unui an plin de succese

„Anul 2013 a fost cel mai bun din cariera de fotbalist!”

La 30 de ani, Bogdan Ungu-ruşan o duce bine la Pandurii Târgu Jiu, club pentru care evoluează din 2012 şi pentru care a semnat în vară o prelungire a contractului pentru încă două sezoane. Calităţile sale, jocul bun şi până la urmă caracterul l-au propulsat spre marea performanţă, iar anul 2013 a fost plin de realizări pentru jucătorul originar din Sălaj, mai exact din Treznea. Trecutul său la Armătura Zalău, MTK Budapesta, dar mai ales la „U” Cluj, şi-a pus amprenta pe experienţa sa, iar în Oltenia a ajuns ca un fotbalist la ma-turitate, ce a ajutat „pandurii” la realizarea performanţelor. „Sunt mândru că joc pentru Pandurii. Anul 2013 a fost cel mai bun din cariera de fotbalist. Pentru toţi a fost un an plin de realizări şi nimeni nu se aştepta să avem asemenea performanţe”, a mărturisit Bogdan Unguruşan pentru ziarul Sportul Sălăjean. „Nimeni nu ne dădea şanse să prindem loc de cupă europeană, dar mai ales să devenim vicecampioni! Am abordat fiecare meci cu seriozitate, cu încredere, am respectat cu toţii cerinţele antrenorilor şi conducerii şi aşa am ajuns să devenim o grupare importantă”, a explicat Unguruşan.

„Nici prin gând nu îmi trecea că vreodată voi juca în Europa”

În returul sezonului trecut, cu Bogdan Unguruşan titular în flancul drept, Pandurii a avut un parcurs formidabil şi a devenit în premieră vicecampioană a României, obţinând dreptul de a evolua în preliminariile Europa League! Debutul a fost uşor, de vreme ce gorjenii au eliminat Levadia Tallinn (Estonia).


Greul a început din turul III, unde Hapoel Tel-Aviv a fost o „nucă tare”. Dar, chiar dacă, pe teren propriu au remizat, oltenii au învins în Israel şi au ajuns în play-off! Aici, au produs minunea şi s-au calificat în grupe, învingând în Portugalia pe Braga, deşi în tur au pierdut la Cluj, la limită! Astfel, zălăuanul nostru şi-a văzut cu ochii visul împlinit. „Când eram mic mă uitam la meciurile din Cupa UEFA şi nici prin gând nu îmi trecea că vreodată voi ajunge să joc la un asemenea nivel. Nimeni nu ne dădea şanse şi toţi spuneau că vom ieşi imediat ce vom da peste un adversar mai solid. Am demonstrat că am avut valoare de vreme ce am eliminat două echi-pe bune, precum Hapoel şi Braga. Am fost o echipă foarte bună, mai ales în deplasare”, a spus fundaşul zălăuan.

„Am un regret, că nu am bătut Fiorentina, dar am părăsit Europa League cu capul sus”

Moment de bucurie pentru gorjeni, când au aflat că vor avea ocazia să se du-eleze cu echipe importante din Europa, precum Fiorentina, Dnepr şi FC Paços de Ferreira. Din păcate, vicecampioana României a fost nevoită să joace meciurile de pe teren propriu la Cluj-Napoca, tocmai într-un loc unde Bogdan Unguruşan s-a simţit bine, pe terenul fostei sale echipe - „U” Cluj. Însă, nu acelaşi lucru l-au reuşit şi ceilalţi colegi ai lui şi Pandurii nu a scos decât o remiză pe „Cluj Arena”, 0 - 0 cu Pacos Fereira. Gorjenii au mai scos un punct şi în Portugalia, dar cu toa-te acestea au terminat grupa pe ultimul loc şi au părăsit Europa, însă au făcut-o cu capul sus. „Întotdeauna este loc şi de mai bine şi trăim şi acum cu senzaţia că puteam mai mult în grupele Europa League. Oricum, ne-am depăşit condiţia, dar puteam câştiga unele meciuri, chiar dacă şansele la calificare erau minime. Am un regret că nu am bătut Fiorentina. Am meritat acest lucru, dar valoarea adversarului şi-a spus cuvântul, pe final de meci. S-a văzut lipsa experienţei în cupele europene. Am părăsit Europa League cu capul sus şi toţi am trăit o experienţă minunată”, ne-a spus Unguruşan, cel care are şi o mică supărare, deoarece meciurile de acasă nu au putut să fie programate la Târgu Jiu. „Păcat că nu am putut juca la noi acasă. Dacă am fi evoluat la Târgu Jiu, cu siguranţă era altfel. Oricum, calificarea era greu de realizat, însă am fi avut de partea noastră mai mulţi su-porteri şi acolo eram familiarizaţi cu terenul”, a spus zălăuanul. Până la urmă, Pandurii a obţinut rezultatele bune atât în campionat, cât mai ales în Europa League, pe terenuri străine, dar Cluj Arena nu a adus noroc echipei lui Condescu.

Căpitan între olteni

Obişnuit cu banderola de căpitan de pe vremea când juca la „U” Cluj, Bogdan Unguruşan a avut ocazia să fie căpitan şi la Pandurii, atât în meciurile din competiţiile interne, cât şi în Europa League. Un căpitan sălăjean, între olteni şi între mai mulţi jucători străini pe care îi are în lot vicecampioana. „Banderola îţi dă anumite responsabilităţi, iar eu am fost obişnuit cu situaţii de genul, la „U” Cluj. Sunt


al doilea căpitan, după Paraskevas Christou şi pentru mine este o mândrie să port banderola la o echipă ce joacă în Europa”, ne-a declarat fotbalistul, care a vorbit despre şan-sele echipei sale în a doua parte de campionat şi a scos în evidenţă principalele cauze pentru care Pandurii a terminat anul doar pe locul 4. „Am fost angrenaţi în trei competiţii şi oboseala şi-a spus cuvântul. Au intervenit şi accidentările, fiindcă am jucat din trei în trei zile, dar acum am rămas doar în campionat şi ne concentrăm întocmai. La cum arată clasamentul, ne batem la locul 4 cu Dinamo şi FC Vaslui. În vară, au fost unele schimbări în lot şi poate din această cauză nu am fost constanţi. Însă, suntem pe drumul cel bun şi putem reveni în primăvară”, este de părere fostul jucător al Armăturii Zalău. Cât priveşte lupta la titlu, Unguruşan vede o dispută interesantă între primele trei locuri, dar favorită certă este gruparea din Ghencea. „Lupta la titlu se dă între Steaua, Astra şi Petrolul şi va depinde de rezultatele directe. Steaua are prima şansă”, este convins zălăuanul.

„Antal este sălăjeanul cu cele mai bune performanţe şi aş vrea să îl egalez, cel puţin”

Dacă sălăjeanul Liviu Antal are deja în palmares un titlu de campion, dar şi prezenţe în Liga Campionilor, Bogdan Unguruşan speră să-l ajungă şi spune că şi-ar dori cât mai mulţi jucători din Sălaj în prima ligă. „Aştept tot timpul duelurile între sălăjeni. Suntem prieteni înainte şi după meci, dar în teren fiecare dă totul pentru echipa sa. Mi-aş dori să fie cât mai mulţi jucători din Sălaj în prima ligă. Antal este sălăjeanul cu cele mai bune performanţe şi aş vrea cel puţin să îl egalez. Sperăm să vină şi alţi jucători sălăjeni în Liga 1, deşi fotbalul sălăjean este la un nivel mai scăzut. Dacă nu vor veni, atunci să ducem noi greul cât mai mult şi să ţinem ştafeta cât mai sus”, ne-a mărturisit funda-şul, care crede că antrenorul Cristian Pustai, la fel ca şi jucătorii, a pus umărul la realizarea performanţelor. „Nu prea sunt eu în măsură să vorbesc de antrenori şi să dau calificative. Un antrenor este bun atât timp cât are rezultate, iar Cristian Pustai a avut rezul-tate şi a avut un rol important în ascensiunea Pandurilor. Ce am realizat la Târgu Jiu este o performanţă istorică şi i se datorează tuturor, de la femeia de serviciu până la preşedinte”, a adăugat fotbalistul care în turul de campionat a evoluat în 14 meciuri ca şi titular şi în Europa League a jucat în 10 partide. Din păcate, în ultimele trei meciuri, Unguruşan nu a putut juca din cauza unei accidentări suferite tocmai în meciul cu fosta sa echipă. „Am făcut o ruptură la coapsă în meciul cu „U” Cluj. Prima dată a fost o lovitură, după, s-a făcut ruptură. Îmi pare rău că nu am reuşit să-mi ajut echipa în ultimele meciuri ale anului. Sper să-mi revin rapid şi la reluarea pregătirilor să fiu apt”, a spus încrezător fundaşul.

A aşteptat în zadar convocarea la „naţională”

Forma sportivă pe care a traversat-o, cât mai ales rezultatele obţinute cu echipa de club, l-ar fi propulsat pe Bogdan Unguruşan la echipa naţională, mai


ales că în România sunt puţini jucători de valoare pe flancul drept, iar naţionala nu prea are soluţii pe acea parte. Din păcate, Piţurcă nu s-a uitat şi în lotul gor-jenilor când a trimis telegramele de convocare, astfel că visul lui Unguruşan de a mai prinde naţionala este greu de realizat, de vreme ce el are deja 30 de ani. „Acum era un moment bun să ajung la naţională, fiindcă am făcut meciuri bune şi am avut rezultate bune. Dacă nu am fost convocat până acum, nu ştiu ce să zic, va fi greu de acum încolo. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Mi-aş fi dorit la echipa naţională, fiindcă ar fi însemnat vârful carierei mele. Pe mine mă interesează să joc cât mai bine şi să mă calific cu Pandurii din nou într-o cupă europeană. Acesta ar fi obiectivul. Dacă vine ceva în plus, cu atât mai bine”, ne-a dezvăluit el.

Pe finalul anului trecut a participat împreună cu colegii săi şi cu conducerea la tradiţionala pomană a porcului. „A fost un mini-banchet organizat de conducere şi cu toţii ne-am simţit foarte bine”, a spus Unguruşan, care de la anul 2014 îşi doreşte un lucru esenţial. „Să fiu sănătos şi să nu mai am parte de accidentări. Cu echipa de club îmi doresc să avem un parcurs bun în retur, să prindem iar o cupă europeană şi poate vom intra din nou în grupe. Am avea şi o oarecare experienţă după prima participare”, a încheiat fotbalistul.

Cristian Pustai - antrenor Pandurii: „Este printre cei mai buni fun-daşi dreapta din ţară”

Dacă nu ar fi intervenit acea accidentare din meciul cu „U” Cluj, cu sigu-ranţă, Bogdan Unguruşan ar fi bifat prezenţe în toate partidele din turul Ligii 1, iar antrenorul Cristian Pustai spune că lipsa zălăuanului în flancul drept s-a văzut, iar jocul gorjenilor a avut de suferit. „Unguruşan ne-a lipsit mult în ultimele meciuri. Este un component de bază al echipei, iar în acest tur şi în meciurile din Europa League a fost titular incontestabil. Doar accidentările şi starea de oboseală, pentru că am jucat multe meciuri, l-au făcut să se mai odihnească din când în când”, a declarat Cristian Pustai, pentru Sportul Sălăjean. Antrenorul vicecampioanei şi-a lăudat elevul şi a spus că are caracter, de vreme ce zălăuanul a jucat chiar şi când a acuzat prime-le dureri. „Deşi era accidentat el a tras din dinţi şi a jucat până când a putut. A făcut tot posibilul să-şi ajute echipa. Asta spune şi despre caracterul său. A jucat foarte bine şi sunt mulţumit de el. A ajuns la o maturitate care îşi spune cuvântul. Este al doilea căpitan şi unul dintre cei mai vechi componenţi ai lotului. Este printre cei mai buni fundaşi dreapta din ţară, iar jucători cu asemenea calităţi de flancul drept vezi puţini în România”, a adăugat tehni-cianul. Cum are contract cu Pandurii până în vara lui 2015, Bogdan Unguruşan mai poate bifa cel puţin încă un sezon în cupele europene. „Obiectivul nostru este să ne menţinem locul 4 şi să ne calificăm din nou în Europa League. Vrem să mai încercăm în Europa, să vedem dacă experienţa din acest sezon îşi va spune cuvântul. Suntem o echipă mică şi numai continuitatea rezultatelor te face să aspiri spre primele locuri”, ne-a mărtu-risit Cristian Pustai.

Sportul Sălăjean, 8 ianuarie 2014


O viaţă dedicată fotbalului

Directorul sportiv de la FC Zalău – Paul Georgescu - a împlinit fru-moasa vârstă de 50 de ani

Pasiunea pentru fotbal a căpătat-o din primii ani ai copilăriei, şi la vârsta de 10 ani a fost îndrumat de fratele său la juniorii lui „U” Cluj. A fost atras de minge şi de „sportul rege”, iar prin calităţile sale a intrat în vederile antrenorilor de la acea vreme. Este vorba de Paul Georgescu, care mâine îşi aniversează ziua de naş-tere. O zi cu totul specială pentru directorul sportiv de la FC Zalău şi secretarul AJF Sălaj, care împlineşte vârsta de 50 de ani. O jumătate de viaţă cum s-ar, spune pe care „Gică” a dedicat-o în mare parte fotbalului şi în continuare a rămas lipit de acest fenomen de vreme ce profesează în domeniu. „Stau şi îmi aduc aminte de clipe frumoase pe care nu le voi uita niciodată. Erau alte vremuri atunci, chiar dacă condiţiile nu erau precum cele din ziua de azi. Ne antrenam pe bitum sau zgură şi alergam prin parcul Babeş. Fiecare meci pe care îl jucam era ca o adevărată sărbătoare” , ne-a mărturisit Paul Georgescu, care a jucat timp de 8 ani la juniorii de la „U” Cluj şi a fost coleg de generaţie cu Călin Ciucur, Zoly Iasco, Zsolt Muzsany sau Alpar Meszaros, foste glorii ale „şepcilor roşii”.

A debutat pentru echipa mare a lui „U” Cluj în 1981

Remarcat la grupele de juniori re-publicani, după un turneu final unde a ieşit golgeter, Georgescu a atras atenţia antrenorului de la echipa mare Angelo Niculescu astfel că a fost inclus în lo-tul „şepcilor roşii” la un meci de Cupa României cu Jiul Petroşani. Partida s-a jucat la Orăştie, iar actualul director sportiv de la FC Zalău a reuşit la vre-mea respectivă să bifeze câteva minute în tricoul „şepcilor roşii”. „A fost cel mai important moment din cariera de junior. Am jucat puţine minute, dar a fost ceva de vis să joc în echipa mare a Universităţii”, îşi adu-ce aminte fostul mijlocaş.

La vremea respectivă Universitatea avea o „super echipă”, astfel că era foarte greu pentru un jucător care recent şi-a încheiat junioratul să prindă echipa. Drept urmare, Georgescu a fost împrumutat 6 luni la CMC Cluj, după care l-a insis-tenţele unor rude s-a mutat definitiv la Zalău, la începutul anului 1983.


Victoria Zalău, prima echipă pentru care a jucat în Sălaj

Ajuns pe meleagurile sălăjene, Paul Georgescu a făcut armata în oraşul de sub Meseş, dar nu a lăsat deoparte fotbalul şi a jucat pentru Victoria Zalău, cu care a ajuns în finala Cupei României, faza judeţeană. Nu a stat foarte mult la Victoria, deoarece la insistenţele antrenorului Vasile Stâncel, a plecat în 1984 la Divizionara C - Minerul Sărmăşag. „Am jucat 8 ani fără întrerupere la Sărmăşag şi a fost o perioadă frumoasă. S-a creat un climat pentru performanţă şi Minerul era o echipă importantă a Seriei. Sigur, era şi o susţinere din partea minei şi jucătorii aveau condiţii bune. Atunci era altceva, era mai mult fair-play şi se punea suflet. Acum banul este pe primul loc la orice jucător”, ne-a dezvăluit fostul jucător al Minerului. La Sărmăşag, Paul Georgescu a fost coleg cu Marcel Irimeş, Marin Cozma, Ioan Meleg, Valer Puşcaş, Valentin Niculăuţ sau Eugen Crişan, iar ca antrenor l-a avut pe „legen-darul” Vasile Stâncel.

În cei 8 ani petrecuţi la Sărmăşag, Georgescu a devenit golgeterul Seriei de patru ori, şi ani la rând echipa s-a bătut la primele locuri. „Într-un sezon am terminat turul pe primul loc, dar în retur am decăzut. Oricum nu era campionat pe care să nu-l ter-minăm în primele 5 locuri. Am câştigat cu echipe importante precum CFR Cluj, Industria Sârmei Câmpia Turzii sau Victoria Carei. Nu pot să uit derby-urile cu Şimleul, care erau foarte disputate, dar fără presiuni şi violenţe. Era un respect între jucători. La Sărmăşag nu putea fi vorba de promovare, fiindcă erau multe echipe în Serie cu ştaif şi era greu să ne batem cu ele. Sărmăşagul era o comună şi nu putea concura cu echipe ce proveneau din oraşe”, a spus Paul Georgescu, care a rememorat şi fazele mai hazlii petrecute la Sărmăşag. „Am mers într-o deplasare la Ştei, iar şoferul a greşit drumul. Am ajuns dimineaţa la 4, după ce am rămas blocaţi prin Stâna de Vale”, îşi aminteşte Gică.

Specialistul loviturilor de la 11 metri

Aventura la Minerul Sărmăşag s-a încheiat în anul 1992, când Georgescu a fost solicitat de două cluburi, Armătura Zalău şi Laminorul Roman. A ales Laminorul, unde a petrecut trei sezoane şi s-a remarcat meci de meci, mai ales la obţinerea loviturilor de la 11 metri. „Am semnat atunci cu o echipă care îşi dorea mai mult. Domnii de la Armătura nu au fost serioşi în negocieri şi am ales Laminorul. A fost o perioadă frumoasă, în care am întâlnit un grup unit”, a spus Georgescu, care ne-a dez-văluit şi secretul prin care a scos o sumedenie de lovituri de la 11 metri. „Aveam o viteză de execuţie şi de reacţie care puţin jucători o anticipau. Când aveam în faţă un adversar, încercam să obţin orice ca să dau gol. De la 20 de metri de poartă trebuie să obţii ce este mai bine. Niciodată nu am cerşit vreun penalty”, ne-a dezvăluit Georgescu, care era golgeterul echipei. Al doilea marcator a fost portarul Ioan Gheţe, care transforma aproape toate loviturile de la 11 metri obţinute de „Gică”.


Meciul carierei cu Universitatea Craiova, în Cupa României

Pe final de carieră, Paul Georgescu a ajuns la Armătura Zalău, după fuziu-nea cu Laminorul. La 30 de ani a fost cel mai bun jucător al grupării zălăuane la acea victorie cu Universitatea Craiova, din 16-zecimile Cupei României, când Armătura a eliminat gruparea din Bănie, la loviturile de la 11 metri. În echipa an-trenată de Sorin Cârţu se regăseau jucători cu nume precum Eugen Trică, Adrian Popescu, Ionel Gane sau Cosmin Olăroiu. Pe ultimul, tocmai Paul Georgescu l-a anihilat foarte bine şi a fost desemnat cel mai bun jucător al meciului. „A fost o victorie de excepţie. Ţin mine că meciul a fost în luna decembrie pe un frig pătrunzător, dar lumea a venit să ne susţină şi am avut peste 4000 de spectatori”, a rememorat clipele fru-moase Paul Georgescu. În sferturi, Armătura a fost eliminată de Gloria Bistriţa şi a fost printre ultimele meciuri ale clujeanului care apoi şi-a început cariera de antrenor.

Primul antrenor Licenţiat A, din Sălaj

La şcoala de antrenori a fost coleg tocmai cu fostul tehnician al Stelei - Cosmin Olăroiu

La puţin timp după vârsta de 30 de ani, Georgescu a renunţat la cariera de fotbalist şi şi-a început-o pe cea de antrenor, în anul 1995. La şcoala de antrenori a fost coleg cu nume celebre din fotbalul românesc precum Leo Grozavu, Marin Dună sau Daniel Iftodi, dar şi cu fostul tehnician al Stelei - Cosmin Olăroiu. Este primul antrenor din Sălaj care a intrat în posesia Licenţei A „UEFA”, pe care mai apoi au reuşit să o obţină Călin Pop, Daniel Sabou şi Marius Paşca. „Meseria de antrenor este grea, dar atât timp cât o faci din pasiune, devine tot mai uşoară. Faptul că ai dobântit o licenţă, înseamnă că munceşti şi îţi dă posibilitatea să profesezi”, ne-a dezvăluit secretarul AJF Sălaj, care în mare parte a antrenat grupele de copii şi juniori de la Armătura Zalău şi mai apoi FC Zalău. Timp de un sezon jumate a fost principal la echipa mare a Armăturii, iar în urmă cu trei ani a condus Selecţionata Sălajului (copii născuţi în anul 1995) cu care a evoluat în campionatul organizat de FRF.

L-a lansat în fotbalul mare pe Gabriel Vaşvari

Paul Georgescu s-a remarcat şi ca antrenor, astfel că în perioada 1996 - 2004, cât timp a fost şeful centrului de copii şi juniori de la Armătura s-a calificat la tur-neele zonale cu juniorii republicani. „Mai puţin contează ce realizezi la astfel de turnee, este important ce reuşeşti să promovezi spre fotbalul mare”, a precizat directorul sportiv de la FC Zalău, care l-a lansat în fotbalul mare pe Gabriel Vaşvari, actualul jucător al celor de la FC Botoşani. „Faţă de Gabriel Vaşvari am un respect deosebit. Ne auzim la telefon săptămânal şi sunt mândru de el. Puţină lume ştie că în perioada junioratului a suferit o fractură dublă de peroneu, dar m-am ocupat personal de el şi l-am ajutat. Vaşvari


era primul care mă suna după sărbători să mă întrebe când reluam antrenamentele. Se şi poate observa că datorită seriozităţii sale a ajuns la un nivel ridicat. Este un jucător matur şi poate ajunge şi mai sus, dar în ziua de azi este foarte greu, dacă cineva nu te ridică din spate „, ne-a declarat antrenorul, care a pregătit două generaţii la Armătura, cea de jucători născuţi în 1986 şi 1989. „Şi la ‘89 am avut jucători buni, foarte talentaţi, dar din păcate acum joacă doar prin Liga a IV-a. Îmi pare rău că unii dintre ei nu şi-au urmat calea şi nu au fost serioşi”, a spus tehnicianul.

„Fără sprijinul lui Ioan Morar, nu mai era fotbal în Zalău”, spune Paul Georgescu

Paul Georgescu a rămas în cadrul clubului zălăuan şi în perioade mai delica-te, iar în anul 2005 era în conducerea Armăturii Zalău, când echipa s-a retras din Divizia B şi s-a desfiinţat. A fost alături de Ioan Morar, actualul preşedinte de la FC Zalău, care în 2006 a pus bazele pentru formarea unei noi echipe de fotbal în oraşul de sub Meseş. „Am trecut prin multe schimbări şi m-a durut sufletul când în anul 2005 Armătura nu a mai putut continua şi s-a desfiinţat. Totul a pornit de la zero şi fără sprijinul lui Ioan Morar nu mai era fotbal în Zalău. Acest oraş ar merita mai mult pe plan fotbalistic, dar din moment ce alte oraşe mai mici au buget mult mai mare pentru fotbal decât noi, nu avem cum să ne legăm de promovare”, este de părere Georgescu, care a rămas plăcut surprins de noul FC Zalău, care este neînvinsă în acest an. „Trebuia să aibă loc această schimbare la nivel de lot şi până în prezent lucrurile merg bine. Sperăm să fie aşa şi pe viitor, dar deocamdată nu poate fi luată în calcul promovarea”, a adăugat „Gică”.

Om de bază şi la AJF Sălaj

Din anul 2005, Paul Georgescu ocupă şi funcţia de secretar al AJF Sălaj, acolo unde zi de zi are de rezolvat multe probleme din fotbalul sălăjean.

Nu are un venit foarte mare, dar încearcă să împace pe toată lumea, deşi se confruntă cu conducători de echipe care de multe ori nu stăpânesc în tocmai regulamentele „Pentru a se îmbunătăţi nivelul fotbalului din Sălaj, delegaţii echipelor şi conducătorii ar trebui să fie mai responsabili, să înveţe ce înseamnă un cartonaş, un arbitraj sau alte chestiuni ce ţin de organizarea unui meci”, este de părere secretarul AJF Sălaj.

La 50 de ani, Paul Georgescu este mulţumit de ce a realizat pe plan sportiv şi nu numai, iar singurul regret este că şi-a neglijat familia. „De multe ori şi în tim-pul liber plec la meciuri, la observare, sau sunt legat de alte probleme de fotbal. Acesta este singurul regret în cei 40 de ani de fotbal, că mi-am cam neglijat familia”, a încheiat Paul Georgescu. În final nu ne rămâne decât să-i urăm directorului sportiv de la FC Zalău, un sincer şi călduros La Mulţi Ani, sănătate, putere de muncă şi realizări pe toate planurile.

Sportul Sălăjean, 2 aprilie 2014


Edgars Portnojs - letonul atras de România

FC Zalău este a patra echipă din România pentru care evoluează por-tarul originar din Riga (Letonia), după ce el a mai trecut pe la Steaua

II București, Gaz Metan Mediaș și Arieșul Turda

S-a născut în capitala Letoniei - Riga, pe 8 august 1989 şi din primii ani ai copilăriei a fost atras de fotbal. Deşi nu a provenit dintr-o familie de sportivi, a ales să practice „sportul rege”, astfel că s-a înscris la o şcoală de fotbal din oraşul natal. În primă fază a practicat futsalul, după care a trecut la fotbal şi s-a remarcat în poartă, mai ales că avea calităţi de portar şi o înălţime demnă de invidiat. Este vorba de letonul Edgars Portnojs, primul stranier din istoria lui FC Zalău care a venit la poalele Meseşului, în iarnă, şi a completat golul lăsat de plecarea lui Claudiu Chiş. O poveste impresionantă a unui portar, care la vârsta de 20 de ani a ales să vină în România şi să-şi încerce norocul cu gândul că într-o zi va ajunge la o echipă importantă din campionatul nostru.

La 18 ani a debutat deja în prima ligă din Letonia!

Pasiunea pentru fotbal a devenit un mod de viaţă pentru Edgars Portnojs, care la vârsta de 15 ani a ajuns la prima echi-pă profesionistă - Multibanka Riga (Liga a II-a), pentru care a jucat în 25 de meciuri. „Nu am crezut că voi ajunge atât de repede la o echipă importantă din Liga a II-a. A fost pri-ma mea experienţă în fotbalul din Letonia şi am prins încredere, fiindcă am jucat multe me-ciuri ca şi titular”, a dezvăluit portarul pen-tru Sportul Sălăjean. Avea să fie începutul unui drum care părea „pavat” cu succes, mai ales că după doi ani a primit o ofertă de la o echipă cu pretenţii la promovare. La 17 ani, Edgars a ajuns la Blazma Sport, pentru care a jucat în 24 de meciuri, iar la finalul sezonului a promovat în prima ligă. „La Blazma a fost un proiect foarte serios şi a fost adus un antrenor din Rusia, care cu câţiva ani în urmă a promovat cu Kuban Krasnodar în prima ligă. La noi a reuşit să facă minuni şi am terminat pe locul 2, promovând în prima


ligă”, ne-a declarat letonul. La doar 18 ani, Edgars a avut ocazia să joace în prima ligă din ţara natală şi a strâns peste 20 de meciuri pe prima scenă. Un sezon în care echipa sa s-a salvat de la retrogradare, dar Edgars şi-a încheiat aventura la Blazma şi a revenit în liga scundă. „Am ajuns la Kauguri Jurmala, dar îmi era mai bine, fiindcă eram mai aproape de casă. Nu am stat foarte mult, deoarece am vrut să încerc altceva”, a spus Edgars, care în 2009 şi-a început aventura în... România.

„Ştiam doar că Bucureşti este capitala şi Steaua este cea mai bună echipă”, au fost reperele prin care Edgars a identificat țara noastră

La fel ca şi acum şi atunci, fotbalul din Letonia era cu mult sub nivelul celui din ţara noastră, cu toate că în anul 2004 Letonia a jucat la Campionatul European din Portugalia, iar România a privit turneul final la TV. Însă, la nivel de cluburi, Steaua, Dinamo, Rapid sau CFR Cluj au făcut istorie în cupele europe-ne, în timp ce formaţiile reprezentative ale Letoniei - Ventspils sau Skonto Riga - au trecut foarte rar de tururile preliminare. Tocmai de aceea, la 20 de ani, Edgars şi-a luat inima în dinţi şi a ales să vină în România, deşi nu ştia mare lucru despre ţara noastră. „Un impresar m-a îndrumat să plec în România şi să dau probe la Steaua. La vremea respectivă nu ştiam foarte multe despre România, decât capitala - Bucureşti - şi că cea mai bună echipă este Steaua. Am fost foarte încântat, nu am stat pe gânduri şi am venit să îmi încerc norocul”, a spus Edgars.

S-a antrenat cot la cot cu Ciprian Tătăruşanu şi Robinson Zapata

Ajuns în România, pentru Edgars a fost foarte greu cu acomodarea, dar a învăţat limba română, pe care acum o stăpâneşte foarte bine. A impresionat şi la probele de joc, iar antrenorii au fost uimiţi de înălţimea sa (1, 92 cm), astfel că l-au reţinut în lot la Steaua II, care în 2009 evolua în Liga a II-a. „Mi-a fost greu la început, fiindcă am venit dintr-o ţară străină şi eram singur. Până la urmă m-am acomodat şi am aşteptat să îmi vină rândul să joc. A fost o harababură şi cu legitimarea, dar după o lună s-a rezolvat”, îşi aminteşte portarul, care a debutat pentru Steaua II la un meci cu Gloria Buzău. „Antrenorul Leo Strizu mi-a dat o şansă şi am debutat. Am apărat foarte bine, toată lumea m-a felicitat, iar antrenorul mi-a dat siguranţă că se va baza pe mine şi în meciurile următoare. Dar, la etapa următoare, am rămas dezamăgit, fiindcă am rămas pe bancă şi a fost titularizat Cezar Lungu”, a declarat cu o undă de dezamăgire Edgars. Letonul a jucat pentru Steaua II în sezonul 2009 - 2010, doar în 5 meciuri, dar a avut ocazia să se pregătească de multe ori cu echipa mare, antrenată la acea vreme de Mihai Stoichiţă. S-a pregătit cot la cot cu Ciprian Tătăruşanu sau Robinson Zapata, de la care spune că a învăţat multe lucruri. „Eram chemat la antrenamentele echipei mari şi mă pregăteam cu Zapata şi Tătăruşanu. Era o mândrie să faci antrenamente cu Kapetanos, Dairo Moreno, Emegara, Toha sau Pleşan. Chiar am fost într-un canto-nament cu echipa mare la Poiana Braşov şi am învăţat multe de la Zapata şi Tătăruşanu.


Mi-a plăcut jocul de picior a lui Zapata şi eu cred că cu ochii închişi dădea mingea unde voia el. Tătăruşanu era în creştere la acea vreme şi avea calităţi. Erau condiţii bune la Steaua, chiar şi la echipa a doua”, a adăugat portarul.

„Oficialii de la Steaua și-au bătut joc de mine”

Cele 5 meciuri într-un sezon au fost puţine pentru goal-keeper să demon-streze că are valoare. Ajuns rezervă de lux la Steaua II, Edgars nu s-a mulţumit cu acest statut şi a tras tare la antrenamente, dar într-o zi a fost anunţat că nu mai intră nici măcar în vederile echipei secunde. „Eu sunt un om care îmi place corectitu-dinea. Nu mi-a plăcut modul cum am fost tratat la Steaua, iar oficialii de acolo şi-au bătut joc de mine. Nu s-au ţinut de cuvânt şi nu mi-au dat şanse, deoarece au vrut să-şi crească jucătorii lor şi la mine se uitau cu alţi ochi. Mai mult, pe neaşteptate m-au anunţat să îmi caut echipă, fiindcă nu mai au nevoie de mine”, spune Edgars.

A doua echipă în România: Gaz Metan Mediaș

La gruparea ardeleană a strâns 4 meciuri ca rezervă de portar în Liga 1

Scârbit de tratamentul de care a avut parte la echipa din Ghencea, în 2010, Edgars a plecat în probe la Gaz Metan Mediaş, unde a rămas până în anul 2013. În trei sezoane, portarul a fost folosit mai mult la echipa din Liga a III-a, unde a contabilizat 40 de meciuri, dar au fost perioade când s-a pregătit şi cu echipa mare, fiind de 4 ori şi rezerva lui Răzvan Pleşca. „Când am ajuns la Mediaş am avut concurenţă serioasă la echipa mare, fiindcă erau Răzvan Pleşca, Cosmin Vâtcă şi cehul Milos Buchta. M-am antrenat şi cu echipa mare, dar eram folosit mai mult la echipa secundă. Am jucat până s-a desfiinţat Gaz Metan II, iar apoi am fost în lotul mare şi în perioada lui Cristi Pustai am fost rezervă în Liga 1, cu Voinţa Sibiu, Dinamo, Astra şi CS Mioveni. Nu vreau să mă bucur de necazul altuia, dar s-a accidentat Buchta şi aşa am ajuns rezerva lui Pleşca”, ne-a informat Edgars. Nici la Mediaş nu a fost o perioadă pe care ar fi dorit-o cu adevărat, deoarece în anul 2013 a fost pus pe liber, chiar după ce şi-a revenit după o accidentare urâtă. „Aveam aşteptări destul de mari, dar tot timpul am rămas pe lângă. În 2012, în iarnă, mi-am rupt ligamentele încrucişate şi până mi-am revenit a durat foarte mult. M-a refăcut Ovidiu Kurti (actualul kinetoterapeut al Stelei) şi când era momentul să revin pe gazon, la Mediaş a ajuns antrenor Gigi Mulţescu, care nu a mai avut nevoie de mine. Am fost doborât psihic şi a fost o perioadă urâtă pe care nu o doresc nimănui”, a relatat letonul.

Și-a încercat norocul la Turda

Timp de câteva luni, portarul a rămas fără echipă şi s-a pregătit o perioadă cu Arieşul Turda. A şi semnat un contract în vară cu gruparea clujeană şi l-a avut


antrenor pentru câteva etape chiar pe Marius Paşca. „A fost o dezamăgire şi la Turda, nu mi-a fost acordată şansa mea. Nu eram mai slab ca şi celălalt portar, iar după un tur, cei de acolo au renunţat la mine deşi nu m-au văzut nici măcar la un meci. Doar Marius Paşca m-a inclus în lotul de 18 la două meciuri”, a declarat Edgars, care nu a jucat nici măcar un minut pentru Arieşul.

„Am venit cu brațele deschise la FC Zalău și vreau să joc”

Prin intermediul agentului FIFA - Emil Bode, Edgars a ajuns în iarnă la FC Zalău, iar antrenorul Călin Pop şi-a dat acceptul pentru ca jucătorul să rămâne. „L-am testat, are calităţi şi ne va fi de ajutor”, spunea antrenorul la acea vreme. În pri-mele 4 meciuri, letonul a apărat doar 20 de minute, în partida cu Unirea Dej, dar marea bucurie pentru el a venit vineri, când a fost titularizat la Sebiş. „Îi mulţumesc domnului Bode că m-a îndrumat spre Zalău. Am venit cu braţele deschise la FC Zalău şi vreau să joc. Aici sunt condiţii bune de Liga a III-a, băieţii sunt prietenoşi şi m-au primit bine. Facem tot posibilul să avem rezultate şi să intrăm în play-off, iar eu încerc să ajut cu ce pot. Îi mulţumesc antrenorului Călin Pop pentru încrederea pe care mi-o acordă. Ştiu că a fost portar şi sper să-mi aprecieze calităţile mele”, a spus satisfăcut Edgars Portnojs, care a vorbit şi despre concurenţa cu Cristian Man. „Este un portar foarte bun, tânăr şi cu calităţi. Deocamdată, el a meritat să joace titular. Noi suntem oricum prieteni, dar acum spun ca şi o glumă, să nu stea relaxat, fiindcă şi eu vreau să joc. Până la urmă decizia este a antrenorului”, spune Edgars.

„FC Zalău ar face faţă în prima ligă din Letonia”, spune Edgars

În Letonia, Edgars a jucat la cel mai înalt nivel şi chiar a întâlnit jucători con-sacraţi, având ocazia să joace împotriva lui Marian Pahars, printre cei mai buni ju-cători din naţionala Letoniei, care a trecut şi prin Premier League, la Southampton F.C. Totuşi, portarul o spune cu glas răspicat că fotbalul din România este cu câteva clase peste cel din ţara sa. „Fotbalul din România este mult mai bun decât cel din Letonia, atât la capitolul fizic, cât şi tehnico-tactic. Se poate observa şi la nivel de cluburi sau la echipele naţionale. Letonia s-a calificat doar o singură dată la un turneu final, iar în cupele europene echipele noastre au avut rezultate slabe. Este diferenţă de la cer la pământ între cele două ţări, pe plan fotbalistic”, este de părere Edgars, care nu vede mari diferenţe între FC Zalău şi echipele din prima ligă din ţara sa. „Acolo, FC Zalău ar face faţă în prima ligă. Cu excepţia a două - trei echipe, toate sunt foarte slabe. Cu echipa actuală, FC Zalău s-ar clasa la mijlocul clasamentului, în prima ligă din Letonia. În fotbalul nostru, ni-velul este scăzut şi mulţi jucători au plecat prin alte campionate”, a adăugat portarul, care totuşi nu i-a văzut cu ochi buni, în special pe unii conducători de echipe cu care a colaborat. „În România nu se joacă pe merit. La multe echipe joacă jucătorii împinşi de impresari, iar alţii sunt priviţi cu alţi ochi. Mai am de demonstrat în fotbal şi sper să mi se dea şansa pe care o aştept de când am venit în România. Se spune că portarii ajung la forma


maximă pe la 27 - 28 de ani şi sper să se întâmple la fel şi în cazul meu, dar deocamdată vreau să joc”, afirmă letonul.

Edgars Portnojs a făcut o comparaţie şi între ultima sa echipă - Arieşul Turda - şi FC Zalău şi ne-a mărturisit că în Sălaj a găsit oameni mai înţelegători. „La FC Zalău este mai multă organizare, iar conducătorii pun suflet în ceea ce fac. Şi echipa este mult mai bună, iar oraşul îmi place fiindcă este curat. La Turda aerul era poluat. În general, îmi place în România şi nu m-aş mai duce în Letonia decât în vizită. Aş vrea să-mi întemeiez o familie în România”, a spus portarul, care pe lângă fotbal, mai are ca hobby tot ce ţine de partea tehnică, calculatoare, telefoane...

A jucat în naționala de tineret a Letoniei!

Înainte de a începe aventura în România, Edgars Portnojs a făcut parte şi din loturile naţionale ale Letoniei, pentru care a evoluat începând de la 15 ani. A strâns selecţii chiar şi pentru naţionala de tineret, cu care a jucat la turneul final al Campionatului European U 21 din Georgia, unde a fost chiar căpitan. „La loturile naţionale a fost o mândrie să fiu convocat. Toţi jucam cu determinare, fiindcă ştiam că reprezentăm culorile ţării. După ce am venit în România nu am mai fost convocat, fiindcă era foarte greu să plec de la echipele de club la cele naţionale”, a încheiat Edgars Portnojs.

Sportul Sălăjean, 9 aprilie 2014


erdei ildikó-GrétaSzilágyság

Interjú Matyi Istvánnal

A néptánc összekovácsolja a kisebb közösséget

„Szerintem nem elég csak az illető tájegység táncát megtanulni és nem elég, ha szakszempontból minden helyén van, hanem nagyon fontos, hogy a táncos mennyire tudja beleélni magát az adott hely-zetbe. Akkor, amikor saját egyéniségét is bele tudja adni a táncos a táncba, akkor beszélhetünk leginkább élethűségről.”

– Mikor ismerkedett meg a néptánccal? – Zsenge fiatal koromban akkor, amikor gyerek-

kori cimborákkal elkezdtünk szülőfalumban bálokba járni. Szülőfalumban többször rendeztek évente bált, ezeken igen- igen ott voltam.

– Milyen körülmények között kezdett el táncolni? – Ugyancsak ezekben a bálokban. Igen hamar megtanultam magukat a lé-

péseket. Itt meg kell, említsem azt is, hogy sajnos Szatmárhegynek nincs hagyo-mányos értelembe vett néptánc kultúrája. Volt egy ismeretes, egy csárdás, amit táncoltunk; lassú vagy friss csárdás, amelyet egyszerű lépések, forgások alkották. Legényes nem volt.

– Tánccsoportban táncolt-e? – Tánccsoportban középiskolás koromban, Szatmárnémetibe kezdtem el

táncolni, az akkori magyar líceumban, a mai Kölcsey Ferenc Gimnáziumban. Ott alakult egy tánccsoport, amellyel iskolai rendezvényeken, falusi, vidéki ren-dezvényeken vettünk részt. Tulajdonképpen a szatmári táncokkal itt ismerked-tem meg, de még itt sem volt hagyományos értelemben annyira lebontva a tánc, hogy akár verbunkot táncoltunk volna. Itt is lassú és friss csárdást táncoltunk. Ez 1972- 1973-ban volt.

– Hogyan zajlott le a táncoktatás? – Táncoktatás órák után volt. Tulajdonképpen egy bizonyos koreográfiát

tanultunk meg, az illető tanárnak volt egy koreográfiai elképzelése és azt valósí-tottuk meg és vittük színpadra.

Szilágyság


– Akkoriba voltak olyan rendezvények, akár helyi, megyei, vagy országos rendezvények, ahol a nemzetiséget - akár a szatmárit, mint magyar nemzetisé-get- színpadon be kellett mutatni. Ez a rendezőknek szinte kötelező volt, s ak-kor innen- onnan kerítettek tánccsoportokat. Hogy azoknak a tánccsoportoknak mennyire volt hagyományos a táncuk? Ez erősen vitatható.

Mondhatom, hogy ebbe az időbe volt az, amikor a néptánc oktatás el is csúszott egy bizonyos irányba, mert a színpadi látvány volt a lényeg, nem pedig az, hogy a figurák mennyire voltak hagyományosak, mennyire származtak ha-gyományos környezetből. Olyan is volt, hogy belecsempésztek kitalált figurákat, vagy bele csempésztek a palotásból olyan motívumokat, amelyek tényleg nem a néptáncba illettek. Emiatt nem lehet az oktatókat okolni, mert nem tudták. A kommunizmusnak volt egy irányzata, amely a dicső Szovjetunióból jött hoz-zánk. A moszkvai Mojszejeva együttes mintájára állítottak össze látványos ko-reográfiákat, amelyeknek nem sok köze volt a hagyományos népi kultúrához. Ez az irányzat dominált egész Romániába, nem csak a magyar, hanem a román néptánccsoportokban is.

– Hivatásos volt az oktató? – Nem volt hivatásos, akkoriban nem voltak hivatásos táncoktatók. – Milyen emlékei vannak az akkori bálokról? – Az én fiatal koromban eseményhez kötődő bálok voltak: nőnapi, farsan-

gi bálok. Lévén, hogy katolikus falu Szatmárhegy, minden évben megtartották a búcsút, s ekkor szerveztek bált. Talán ez volt az év legnagyobb bálja. Ősszel még volt betakarításkor, majd télen új évi bál.

A bálokban jó hangulat volt. Ugye fiatalok voltunk, élveztük azt a környe-zetet. Ehhez hozzátartozott az udvarlás is, a lányokat próbáltuk elkápráztatni tánctudásunkkal. Voltak olyan alkalmak, amikor városi fiatalok jöttek el a falusi bálokba. Ugye mi a városi, a szatmári lányokat próbáltuk meghódítani.

– A későbbiekben hol sajátította el a táncoktatás fortélyait? – A táncoktatás fortélyait 1990 után sajátítottam el, ugyanis ekkor alakult

meg Bálványosfürdőn a Romániai Magyar Néptánc Szövetség. Mindez egy hi-ányt akart pótolni, amely nagyon érezhető volt egész Erdély szerte, hogy nem voltak hivatásos táncoktatók. Egy gyorstalpaló néptánc oktatói tanfolyamot szer-veztek, amelyet Sepsiszentgyörgyön, majd Csíkszeredában végeztem el. Ez volt az a fordulópont az életemben, amikor nagyon erősen ráhajtottam a hagyomá-nyos néptánc tanulására és oktatására.

– Milyen a jelenlegi néptánc oktatás helyzete? – Táncház sajnos a megyében nincs. Én próbáltam szervezni itt Zilahon,

de sajnos nincs megfelelő zenekar sem. Volt néhány alkalom, amikor jó zene-karokat sikerült meghívni, a zilahi ifjak körében még sem volt nagy érdeklő-dés. Azok, akik a tánccsoport tagjai voltak részt vettek, de másokkal kibővíteni nem tudtuk. Táncház, ami a megyébe beindult és rendszeres lett az a Krasznai táncház. Évente három- négy alkalommal kerül megrendezésre. Most már be-


indult Szilágysámsomba is. Táborok a megyében kettő is van, ahol a szilágysági táncokat lehet elsajátítani.

– Hogy került ön Szatmárhegyről Zilahra? – Ez hosszú folyamat. Tulajdonképpen én Zilahra kaptam kinevezést a fé-

mipari technikum elvégzése után, amit Reşiţa-n végeztem, majd Bukarestbe ke-rültem, mert Zilahon még nem volt kész a csőgyár. 1979-ben kerültem Zilahra, és a csőgyárban dolgoztam 1995-ig.

– Hogyan alakult meg a Terbete Néptáncegyüttes, honnan jött az alapötlet, mikor hozták létre és kik a csoport tagjai?

Az együttes 1996-ban a Mihail Eminescu általános iskola 5-6 osztályos di-ákjaiból alakult. Ott, aki beindította a tanárnőjük volt. Számomra egy felkérés ér-kezett, hogy foglalkozzak ezekkel a gyerekekkel. A tanárnő nagyon szerette volna, hogy foglalkozzon valaki a gyerekekkel és a magyar aligazgató is ezen a vélemé-nyen volt, támogatta a megvalósulást. Öröm volt számomra elkezdeni. Tehát ak-kor, amikor megalakult az együttes (a csoport épp akkor még nem volt együttes) a Mihail Eminescu általános iskolában, a Höcögő nevet viselte. Később, ahogy nőt-tek, tehát középiskolások lettek ez a név maradt a kisebb csoportoknak, meg az utánpótlásnak, a nagyobbak felvették a Terbete nevet. 1996-ban alakult az együt-tes. 1999-ben már egy ingyen táborozást nyertünk pályázat útján. Egy nagyon jó baráti kapcsolat alakult ki Csáfordjánosfán egy szlovákiai néptánc együttessel, a baráti kapcsolatot ma is ápoljuk. Két alkalommal voltunk náluk, ők is voltak egy alkalommal nálunk. 2000-ben részt vettünk Hollókőn a gyermek néptánc anto-lógián. Akkor kerültünk kapcsolatba az Örökség Gyermek Néptánc Egyesülettel, akik ösztökéltek arra, hogy lépjünk be az egyesületbe. Ténylegesen rengeteg tá-mogatást (nem anyagi, hanem szakmai, szellemi) kaptunk tőlük. 2001-ben részt vettünk a ZTM I. Nemzetközi Táborában, ahol nagy sikernek könyvelhettem el azt, hogy a magyarországi résztvevők mindennap a mi táncainkat tanulták, és a záró rendezvényen hatalmas sikerrel léptek fel a táncosaink. 2002-ben részt vet-tünk az I. Zsibai Nemzetközi Népzenei és Néptánc Táborban, ahol rengeteget tanultunk a helyi adatközlőtől és a debreceni Hajdú Táncegyüttes képviselőitől. Ez a csoport az évek folyamán bővült. Közben a Református kollégiumban is alakult egy néptánccsoport. Azt hiszem 1998-ban egyesült a két csoport, majd 1999-ben a Pro Zilah Egyesület védnöksége alatt felvette a Terbete nevet.

– Hány tagból állt a tánccsoport az első évben? – Az első évben nyolc- tíz pár volt. – Véleménye szerint minek köszönhető a létszámnövekedés, mi motiválja a fiatalokat? Először meg kell ismerkedni a néptánccal, meg kell szeretni. Aki egy ki-

csit is szereti a néptáncot abban tudatosul, hogy egy hasznos tevékenységet folytat, ami kikapcsolódást is jelent. A fiatalokkal meg kell szerettetni a néptán-cot, s azok, akiknek akaratuk és rátermettségük van a néptáncra szeretnek járni. Sikerélményük van, amikor színpadra kerülnek és tapsokat kapnak, amikor egy-egy koreográfia összeáll és érzik, hogy az jobb, mint az előző. Továbbá egy kisebb


közösséget kovácsol össze, akik nem csak a táncpróbák és az előadások alkalmával vannak együtt, hanem a civil életben is több alkalommal találkoznak, buliznak, kirándulnak. A táncosok valahol érzik azt is, hogy kitűnnek ezzel a tevékenység-gel a kortársbeliekkel szemben.

– Mi volt az első táncrepertoár? – Az első táncrepertoár természetesen szilágysági tánc volt. Akkoriba még

én sem voltam annyira tisztában a szilágysági táncokkal, több gyűjtést kellett vé-gigtanulmányozzak, hogy megismerkedjek a hagyományos szilágysági néptán-canyaggal. Szakemberek véleményét kellett kikérjem, hogy ezeket pontosítsam. Az elején kissé hamisak voltak, mert nem tükrözték híven a Szilágyság valamelyik tájegységének a táncát. Arra törekedtem, hogy elsősorban szilágysági táncokat ta-nuljunk meg, a szilágysági táncanyagot dolgozzuk fel, de már más vidékek tán-caival is foglalkozunk, az egyik törekvésünk az, hogy a szomszédos tájegységek táncait tanuljuk meg, népszerűsítsük, ismertessük a Szilágysággal. Természetesen a főhangsúly a szilágysági táncon van

– A zenék honnan származnak? A zenét is próbáltuk autentikus zenészektől összegyűjteni, felvenni, akik

régebben vidéki falusi lakodalmakban, bálon muzsikáltak. Egyedüli együttes, amelyik még ilyen, az a szilágynagyfalui együttes, a Csengettyűs együttes. És egy bagosi vezető. Tehát őket nevezhetjük még adatközlő muzsikusoknak. Vannak fiatalabb zenekarok is, akik nagyon jól tudnak muzsikálni, de mégsem tudják azt a régi hangzást, díszt, amit a régiek tudtak.

– Hol sajátították el a táncosok a tudást? A szilágysági táncok egy részét a próbákon, de java részt tánctáborokban ta-

nulják meg az alaplépést. A színpadi táncot, ha szükséges vendég koreográfusok segítségével állítjuk össze.

– Hogyan fejlődött a tánccsoport az évek folyamán? – Pozitív irányba, egész odáig, hogy a Kárpát-medence minden régiójában

megfordultunk. 2011-ben Kisvárdán a Nnevifeszt nemzetközi szintű fesztiválon a Terbete első helyet nyert, és elhoztuk a fesztiválnak a harmadik nagy díját is.

– A Terbete azóta elég nagy sikerrel szerepelt több helyen is...– Minden régiójában megfordultunk Szerbiában a háború utáni időszak-

ban. Annak idején volt egy focicsapat Kovács Kuruc János vezetésével, és tulaj-donképpen a focicsapat és a néptánccsoport ment akkor Oromhegyesre Gyólai Zoltán rendezésével. Ők is voltak Zilahon valamelyik évben, felvittük őket a Részegtetőre, a Meseş kabannánál voltak elszállásolva. Éjszaka érkeztek meg, vak sötétben, a busszal nem tudtak menni csak a kanyarig. Fekete Karcsi alpolgár-mester volt, ő jött hátul, hogy bevilágítsa az utat. A csoport nagy része hatvan év feletti volt. Igen, onnan indultam el, hogy a Kárpát- medence minden régiójában megfordultunk. Kezdtem az Újvidékkel, majd Kárpátalján- édesapám révén ide vannak kötődéseim, ő idevalósi csepei születésű.

Tiszapéterfalván (Halmitól a második nagyobb település) rendeznek min-


den évben néptánctábort. A tiszapéterfalviakkal 2002-ben Budapesten a Kárpát- medencei régió találkozóján kerültem kapcsolatba. Velük kialakult egy baráti kap-csolat így másik évben már mentünk táborozni hozzájuk. Még másik évben a tiszapéterfalvi Népzenei- és néptánccsoport itt volt Zilahon, a szüreti napokon.

A fülekiekkel,- ez már felvidék- 1999-től egy Csáfordjánosfai közös tábo-rozás alapján egy jó kapcsolat alakult ki. Körülbelül 2-3 alkalommal léptünk fel náluk és ők is nálunk. Találkoztunk velük tavaly Egerben a Magyar Tájak Táncai című rendezvényen. Az anyaországban pedig megfordultunk nagyon sok helyen, „széltében- hosszában”. A magyarországi együttesekkel jó kapcsolataink vannak, főként a ceceiekkel, a Debreceni Népiegyüttessel, a Nyírség Táncegyüttessel, a Matyókkal.

– Hogyan hat a tánccsoportra egy generációváltás? Nagyon megviseli a tánccsoportot, olyan szempontból, ha több koreográfia

is össze van állítva, be van tanulva. Generációváltás érettségi idején van. Ha a csoportból öt- hat tag is elmegy, ez nagyon megviseli a tánccsoportot, mert az újabbaknak be kell tanítani a koreográfiákat. Ezért van az, hogy nagyon sokszor nem tudunk új koreográfiákat bevállalni, más tájegységek táncait megtanulni, mert mire az illető koreográfiát színpadra tudnánk vinni újabb generációváltás következik. Generációváltás évente van.

– Általában hány tánccal lépnek színpadra? – Ez az igényektől függ. Ha önálló műsort kell előadnunk négy- öt tánccal

lépünk fel. Az önálló műsorunk általában másfél órás szokott lenni. Ha olyan jel-legű a műsor, hogy meg van szabva a bemutatkozási idő, egy- két tánccal lépünk színpadra.

– Milyen a csapatszellem? – Úgy ítélem meg, hogy a csapatszellem jó. Vannak torzsalkodások, de ezek-

ben mindig próbálok mentor lenni, mert azt tartom a legfontosabbnak, hogy egy csapat legyen.

– Egy koreográfiát milyen szempontok szerint állítanak össze? – Egy koreográfia elsősorban tükrözze, kell az illető tájegység tánc szokásait,

a hagyományos értelembe vett szokásokat, azt hogy annak idején milyen volt a tánc, milyen táncrend alakult ki az illető helységbe. Figyelembe kell, vegyük, hogy színpadra is ugyanebben a sorrendben kerüljenek a táncok. A koreográfus fantáziáján múlik, hogy mi az, amit színpadra szeretne vinni: egy egyszerű tánc-rendet, vagy egy eseményt, történetet akar visszatükrözni.

– Ön szerint a színpadi előadás tükrözi a régi valóságot? – Ezt szeretnénk, erre törekszünk, hogy minél hűebben tükrözzék a tán-

cok az akkori környezetet, az akkori valóságot, főleg akkor, amikor egy olyan ko-reográfia kerül színpadra, amelyiknek tematikája van, amely lehet akár egy aratói mulatság, farsangi mulatság. Szerintem nem elég csak az illető tájegység táncát megtanulni és nem elég, ha szakszempontból minden helyén van, hanem nagyon fontos, hogy a táncos mennyire tudja beleélni magát az adott helyzetbe. Akkor,


amikor saját egyéniségét is bele tudja adni a táncos a táncba, akkor beszélhetünk leginkább élethűségről. Itt beszélhetünk kiforrott tánc egyéniségről. Nekem már több ilyen tapasztalatom van, hogy ha meglátok valakit hátulról, vagy térdtől le-fele, paraván alatt táncolni, meg tudom mondani, hogy ki az illető. Egy színpadi tánc esetében ez pozitív dolog, mert ha gépiesen adja elő a táncot lapos az egész előadás.

– Mit gondol, miben fog fejlődni a jövőben a tánccsoport? – Nagyon remélem, hogy tovább fog fejlődni minden szempontból. Arra

törekszem, hogy évről- évre magasabb szintre fejlődjünk, szakmai szempontból bármilyen követelménynek megfeleljünk, fesztiválokon és határon túl is méltó-képpen tudjuk reprezentálni a Szilágyságot. Nem az a lényeg, hogy évről- évre valamit hozzárakjunk a tánchoz, hanem az, hogy minél inkább kiküszöböljük a hibákat.

– Lesz-e utánpótlás? – Utánpótlás lesz. Azok, akik törekednek, komolyan állnak a tánc mellé,

azokból lesznek, akik később bekerülnek a nagy csoportba, a Terbetébe.

Szilágyság nr. 45, 2014

Interviu realizat cu coordonatorul Matyi István cu ocazia împlinirii a 15 ani de la înfiinţarea formaţiunii de dansuri populare Terbete, despre începuturile mişcării de formaţiuni de dansuri polulare şi situaţia actuală.


eduaRd FaRCaşGraiul Sălajului

Gloria şi decăderea unei civilizaţii a lemnului - Mocăniţa de la Iaz şi

Fabrica de la Nuşfalău

Imediat după prima conflagraţie mondială, economia României a început să se dezvolte prin investiţiile unor multinaţionale dar şi prin ajutorul statului. Aceeaşi situaţie de creştere economică s-a instaurat şi în judeţul Sălaj, ajuns în sfera de in-fluenţă a statului român. În jurul anului 1920 s-a decis să se investească în industria prelucrării lemnului. Datorită comunităţii numeroase de slovaci care erau cunos-cuţi drept buni tăietori de lemne, firma elveţiană La Roche a decis să investească în zona Făgetu (comuna Plopiş). În 1920 a fost construită pe ruta Iaz-Nuşfalău mocă-niţa care transporta lemnul tăiat de slovaci spre fabrica de cherestea de la Nuşfalău.

Traseu anevoios prin pădure

Traseul mocăniţei era unul anevoios. Ecartamentul îngust măsura 30 de ki-lometri ce era parcurs de locomotivă prin abur rezultat din arderea lemnului cu care era alimentată. Calea mocăniţei pornea din pădurile situate la înălţimi de peste 700 de metri din vârfurile Munţilor Plopiş şi străbătea Valea Iazului, cu su-ite şi coborâşuri prin toţi afluenţii văii. Mocăniţa cu vagoanele pline de lemn po-posea într-o zonă mărginaşă a localităţii Iaz, pe drumul spre Făgetu de unde sute-le de muncitori se aprovizionau cu alimente şi bunuri necesare traiului de munte de la magazinele organizate de comunitatea evreiască din zonă. Apoi îşi continua drumul anevoios prin abur de fum pe la mica aşezare de la Preoteasa. Pleca apoi spre Boghiş, unde mai poposea câteva minute şi într-un final se oprea la celebra fabrică de cherestea din perioada interbelică de la Nuşfalău, unde întregul mate-rial lemnos rezultat din tăierea fagului era descărcat din zecile de vagoane.

Fabrica de cherestea de la Nuşfalău

Perioada de glorie a industriei lemnului din zona sud-vestică a judeţului Sălaj era confirmată şi de apariţia fabricii de cherestea de la Nuşfalău. Fabrica era


situată în apropiere de gara din Nuşfalău, pentru ca vagoanele care porneau din valea Iazului şi străbăteau înălţimile munţilor Plopiş să poată descărca fagul tăiat la Făgetu de către slovaci. Fabrica era în plină dezvoltare. Se ocupa de prelucrarea materialului lemnos. Întâi, lemnul se fierbea în cazane, pentru a putea fi mai apoi modelat. Apoi se tăia şi prelucra pentru traverse de cale ferată şi podeţe. În cadrul fabricii exista şi o secţie unde se construia mobilier pentru diferite utilităţi, de la birouri până la mobilier de uz casnic. Fabrica avea sute de muncitori, cu precăde-re din localitatea Nuşfalău dar şi din zonele limitrofe.

Ce a mai rămas din ce-am avut

Mocăniţa de la Iaz şi fabrica de cherestea de la Nuşfalău a dăinuit 28 de ani, timp în care s-a dezvoltat o puternică industrie a lemnului în sud vestul Sălajului. Lemnul din pădurile Iazului prelucrat la întreprinderea de la Nuşfalău era apre-ciat atât în ţară cât şi peste hotare. Zona unde era amplasată fabrica era apropiată de graniţa nord-vestică cu Ungaria. În 1939, în momentul în care a început a doua conflagraţie mondială, utilitatea mocăniţei şi a fabricii a fost schimbată, la fel ca restul fabricilor de pe teritoriul României. Mai marii vremii n-au mai avut ne-voie de mobilă ci de armament pentru armata ungară, după cedarea Transilvaniei de Nord. Aşa că au transformat-o în fabrică de armament. Fabrica, la fel ca tre-nul ce străbătea sud-vestul judeţului, a fost însă naţionalizată forţat în anul 1948. Acela a fost şi momentul în care a început declinul industriei lemnului din zona Plopiş-Nuşfalău.

Urmele unei civilizaţii a lemnului. Gloria şi decăderea

În ziua de astăzi au rămas doar urmele unei civilizaţii a lemnului, care pare să fi dăinuit în sud-vestul Sălajului în urmă cu mii de ani, nu cu zeci. Declinul a început la 1948 când regimul Stalinist a fost instaurat în întreg teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic. Astăzi a rămas doar ruină. Mergând spre cascadele de la Iaz se mai pot vedea prin pădure urme ale ecartamentului elveţian. În zona Boghişului se mai observă pe drumurile lăturalnice ale satului urme din podeţele pe care mocăniţa le străbătea în drumul spre Nuşfalău. În rest, sătenii au furat ce mai era de furat din ecartament, iar restul s-a făcut „scrum” în mod natural. Astăzi, glori-oasa industrie a lemnului a ajuns ruină, decăzută dintr-un profit câştigat pe plan internaţional într-o indiferenţă comunistă mascată sub semnul naţionalismului, spre binele ţării. Bine care însă a distrus o industrie întreagă la Iaz, Plopiş, Boghiş şi Nuşfalău.

Graiul Sălajului, 24 septembrie 2014


Reţeaua de cale ferată se înjumătăţeşte

CFR nu are soluţii pentru sălăjeni

Ministerul Transporturilor intenţionează să reducă cu 40 la sută dimen-siunea reţelei de cale ferată. Faptul este contestat de specialiştii din domeniu. „Ceea ce vor să facă este împotriva oricăror principii economice. Practic vor izola localităţi, în special pe cele din mediul rural de restul ţării. În timp ce în Europa tendinţa este de construire de noi kilometri de cale ferată, la noi se vrea micşorarea reţelei” comentează fostul director general al CFR Călători, ing. Ştefan Roşeanu. Reţeaua de cale ferată trebuie redusă cu circa 40 la sută, iar o parte din cele 1.100 de gări închise (ca şi cum până acum nu s-ar fi desfiinţat sute de halte şi staţii CFR. N.a), conform MasterPlanului General de Transport 2014-2020, pus în dezbatere publică de Ministerul Transporturilor. România are în prezent 10.800 de kilometri de cale ferată şi un buget pentru reparaţii, în 2014, de 840 de milioane de lei, la fel ca anul trecut. Niciun kilometru nu a mai fost construit în ultimii 25 de ani. În MasterPlan nu se precizează ce linii de cale ferată vor fi închise, dar se menţionează că reţeaua va fi clasificată în linii principale şi linii secundare. Până în ianuarie 2015, ar trebui să se înfiinţeze o Agenţie de Reformă Feroviară care să implementeze reforma.

Ce ar mai fi de zis?! Că după distrugerea marilor combinate siderurgice, după înstrăinarea rafinăriilor, urmează CFR-ul. Doamne, ai milă de români.

CFR nu are soluţii pentru sălăjeni

Serviciul de transport călători al CFR are un deficit la raportul preţ-calitate. Călătoriile cu trenul devin din ce în ce mai scumpe. Cu o infrastructură defec-tuoasă, dar care dă semne de revenire, călătoriile cu autocarele pe şoselele din judeţul Sălaj şi din cele limitrofe se realizează mai rapid şi mai ieftin decât cele de pe şine, deşi raportul ar trebui să arate opusul afirmaţiei.

Spre Cluj, doar cu maşina

Pentru o călătorie cu trenul până în Cluj-Napoca trebuie să scoţi din buzu-nar 21,5 lei în condiţiile în care sunt disponibile locuri doar la clasa a II-a. Ruta Zalău - Cluj-Napoca cu trenul se face în patru ore, dacă nu punem la socoteală şi eventualele întârzieri, adică echivalentul unei curse dus-întors cu autocarul până în urbea de la poalele Feleacului. Călătorii care optează pentru serviciile rutiere în detrimentul celor feroviare, nu doar că economisesc resurse financiare, dar ajung mult mai repede la destinaţie. Astfel, o cursă pe ruta Zalău - Cluj-Napoca cu un autocar se realizează într-o oră şi 45 de minute, adică economiseşti mai mult de


jumătate din timpul pe care l-ai face călătorind cu trenul. Şi costurile sunt mai reduse, călătoria cu trenul până la Cluj-Napoca ne costă 21,5 lei, o călătorie cu bilet întreg până la Cluj-Napoca ne face să scoatem din buzunar o sumă ce vari-ază între 18 şi 20 de lei în funcţie de compania pe care o optăm.

Pagubă şi timp pierdut pe şine până la Oradea

O situaţie agravantă în ceea ce priveşte serviciile oferite de CFR Călători se întâlneşte şi pe ruta Zalău - Oradea. Este de ştiut că urbea de pe malul Crişului Repede găzduieşte un număr mare de studenţi sălăjeni. Deşi ar trebui să fie o soluţie viabilă pentru studenţi, în special prin serviciile de reduceri pe care le pune la dispoziţia acestora, CFR Călători stă şi pe ruta aceasta defectuos. Dacă vrei să ajungi pe şine din Zalău în Oradea trebuie să ştii că înainte de a ajunge în Oradea mai străbaţi cel puţin unul sau două oraşe. Astfel există ruta Zalău – Carei - Oradea pe care în mod normal trenul o străbate în patru ore şi calea Zalău – Jibou – Baia-Mare - Oradea pe care trenul o face în cinci ore. Pe şosea datele problemei stau altfel. Cu autocarul, ruta Zalău-Oradea o parcurgi în trei ore, adică cu o oră mai puţin decât cu trenul. La capitolul costuri, o călătorie feroviară până în Oradea te face să scoţi din buzunar, pe ruta care străbate ora-şul Carei 23,4 lei, la clasa a doua, mai puţin cu 6 lei decât o călătorie cu auto-carul care costă 30 de lei. Condiţiile de călătorie şi timpul parcurs pe drum îi determină pe mulţi dintre studenţi să aleagă calea rutieră în defavoarea rutelor feroviare. Dacă optăm însă să ne deplasăm spre Oradea pe ruta Zalău – Jibou – Baia-Mare – Oradea, pusă la dispoziţie de CFR Călători pe lângă cea amintită anterior, costul călătoriei ajunge la 57,2 lei. O sumă uriaşă faţă de costurile de pe şosele.

Şi la Satu Mare ajungem tot pe şosea

Nici pe rutele spre Satu Mare situaţia feroviară nu e prea strălucită. Pentru a ajunge în urbea vecină se pot opta pentru serviciile CFR Călători. Există un tren pe ruta Zalău – Carei – Satu-Mare care parcurge distanţa până în oraşul din nord vestul ţării în trei ore. O rută alternativă pusă la dispoziţie de CFR Călători este cea în direcţia Zalău – Jibou – Satu-Mare, pe care trenul o parcurge în patru ore. Mai exact, cu două ore mai mult decât face un autocar pe şosea. La capitolul cos-turi, CFR Călători are o ofertă mai bună pe această rută decât firmele de transport rutier. O călătorie cu trenul prin Carei spre Satu Mare costă 16 lei, mai puţin cu patru lei decât dacă am opta să ne deplasăm cu o firmă de transport rutier. Spre Maramureş situaţia nu mai e atât de fericită. Cursele rutiere sunt ca şi inexistente. În schimb, garniturile CFR ajung din Zalău, cu schimbare în Jibou în două ore în reşedinţa de judeţ a moroşenilor. Preţul este unul acceptabil de 10,8 lei.


Trenul e util spre Bucureşti, nu şi spre Timişoara

O rută importantă circulată de mulţi studenţi sălăjeni este şi Zalău - Timişoara. Capitala Banatului este o gazdă bună pentru studenţii sălăjeni, astfel că un număr mare de absolvenţi au ales să urmeze studiile la Universitatea de Vest Timişoara. Din păcate însă, deplasarea până la Timişoara e îngreunată de infrastructura defectuoasă. Dacă pe şosea putem ajunge în capitala Banatului în opt ore, cu trenul ruta Zalău - Timişoara nu intră în calcul nici dacă am vrea să ne imaginăm că mergem pe şine până în oraşul de pe Bega. Astfel o călătorie cu trenul de la Zalău până la Timişoara durează, în cazul în care nu există întârzieri, 10 ore. Pentru a ajunge la Timişoara pe cale feroviară călătorii trebuie să schimbe două garnituri de tren, o dată la Jibou şi o dată la Baia Mare, asta pe ruta de 10 ore. Mai există o rută de 11 ore, unde călătorii trebuie să schimbe trenurile la Carei şi Baia Mare. La capitolul costuri, CFR Călători este mult mai scump decât companiile rutiere. Astfel, o cursă Zalău - Timişoara fără reducere costă cu un autocar 60 de lei, în timp ce o cursă pusă la dispoziţie de CFR ne face să scoa-tem din buzunar între 80 şi 110 lei, suma depinzând în mare măsură de ruta pe care alegem să ne deplasăm. Spre capitală însă o călătorie cu CFR Călători e mai convenabilă decât una pe şosele. Garniturile de tren spre Bucureşti cu schimbare la Jibou dispun de cuşete cu şase locuri care sunt convenabile raportând preţul la calitate. Astfel, o călătorie cu trenul la cuşetă spre Bucureşti costă 128 de lei şi durează 12 ore, în timp ce o călătorie cu autocarul costă 105 lei şi se face în 10 ore. La clasa a II-a preţul unei călătorii spre capitală se ridică la suma de 97 de lei.

Graiul Sălajului, 16 octombrie 2014scris împreună cu Viorel Varga

Absenteismul la urne este echivalent cu un somn al raţiunii şi al naţiunii,

un somn care naşte monştri

Prezenţa la urne din ce în ce mai mică este un fenomen care ridică semne de întrebare. Imediat după revoluţie, în 1990, s-au prezentat la urne 86 la sută dintre cetăţenii cu drept de vot, adică peste 14 milioane de români. La alegerile din 1992 şi 1996 prezenţa la urne a românilor a rămas constantă, la nivelul de 76 la sută, urmând ca în anul 2000 să scadă până la 65,3 la sută. După anul 2000,


apetitul pentru vot al românilor se prăbuşeşte. La alegerile prezidenţiale din 2004, puţin peste jumătate din locuitorii ţării s-au prezentat la urne, mai exact, prezenţa la vot situându-se la valoarea de 58,93 la sută. Iar în 2009, la ultimele alegeri prezidenţiale, prezenţa la vot a fost de numai 53,52 la sută.

Judeţul Sălaj, la capitolul prezenţă la vot, se află printre codaşele ţării. La ultimul scrutin electoral, în mai 2014, alegeri ce au contat pentru desemnarea parlamentarilor europeni, doar 34,31 la sută dintre sălăjeni s-au prezentat la urne, conform datelor publicate de Biroul Electoral Central. O scădere consi-derabilă faţă de euro-parlamentarele din 2009, când prezenţa la vot la nivelul judeţului Sălaj a fost de 40 la sută.

Trebuie luat în calcul că populaţia judeţului Sălaj are în componenţă 23 la sută etnici maghiari şi 5 la sută etnici romi. Iar cum maghiarii sunt disciplinaţi şi votează, ştampilând invariabil UDMR, indiferent de tipul de scrutin, la euro-parlamentarele din această primăvară UDMR a fost pe primul loc în Sălaj. UDMR a obţinut 18.173 de voturi la nivelul judeţului. Pe locul doi s-a clasat PSD-ul, cu 17.478 de voturi, PDL a obţinut 10.443 de voturi iar PNL a obţinut 7.215. Dacă luăm acum PDL şi PNL împreună, rezultatul ACL ar fi de 17.658 de voturi, peste scorul obţinut de PSD, dar sub scorul UDMR. Nu-i exclus aşadar ca Sălajul să-l aleagă la prezidenţiale pe Kelemen Hunor, în condiţiile unei prezenţe scăzute la vot a românilor.

Calculele PSD şi ACL pentru Sălaj

Surse din PSD au dezvăluit pentru Graiul Sălajului că social-democraţii mizează în municipiul Zalău, în primul tur, pe 7.000 de voturi exprimate pentru Victor Ponta, în condiţiile în care la alegerile euro-parlamentare PSD Zalău a obţi-nut 3.772 de voturi. La nivel de judeţ, PSD Sălaj se aşteaptă să obţină peste 45.000 de voturi, în contextul în care la ultimul scrutin electoral au obţinut 17.478 de voturi. PSD-iştii mizează pe votul masiv dat de zălăuani şi jibouani pentru Victor Ponta şi nu au aşteptări prea mari în comuna Sărmăşag, preponderent maghiară.

De cealaltă parte, democrat liberalii spun că se aşteaptă la 37.000 de voturi la nivel judeţean. Lucian Bode a motivat aşteptările creştin liberalilor sălăjeni vorbind pe cifrele de la ultimele alegeri prezidenţiale. Atunci, în 2009, candida-tul PSD, Mircea Geoană, a obţinut un total de 29.277 de voturi, candidatul de-mocrat liberal, Traian Băsescu, s-a impus în judeţ cu 32.658 de voturi, iar Crin Antonescu a obţinut 18.247. Însumând rezultatele democrat liberalilor cu cele ale partidului lui Crin Antonescu, rezultă peste 50 de mi de voturi de dreapta.

Până în momentul actual, cel mai sigur sondaj au fost semnăturile strânse pentru un anumit candidat de formaţiunile politice, aşa cum susţine democra-tul Lucian Bode. La nivel de judeţ, PSD-ul a reuşit să strângă pentru preziden-ţiabilul social-democrat peste 5.000 de semnături în timp ce creştin-democraţii au însumat peste 8.000 de semnături pentru liberalul Klaus Iohannis. ACL se aşteaptă să obţină însumat în Zalău şi în Şimleu Silvaniei peste 15.000 de voturi.


Vegh Alexandru îi cheamă pe sălăjeni să voteze la „cel mai important scrutin”

Senatorul UDMR Vegh Alexandru spune că este important ca sălăjenii să-şi exercite dreptul constituţional la vot pentru că alegerea preşedintelui României este cea mai importantă alegere din viaţa politică a unei ţări. „Orice alegeri sunt importante, dar cea mai importantă alegere este cea a preşedintelui ţării. Cu cât participă mai mulţi români la vot, cu atât rezultatele scrutinului electoral sunt mai apropiate de dorinţa majorităţii cetăţenilor români şi astfel rezultatul alegerilor este mult mai aproape de adevăr. Este important ca româ-nii să-şi exercite dreptul constituţional de a vota”, ne-a declarat Vegh, senator în colegiul Şimleu Silvaniei - Cehu Silvaniei.

Gheorghe Pop mizează pe schimbare până la capăt

Senatorul social-democrat Gheorghe Pop spune că sălăjenii trebuie să iasă la vot pentru a realiza schimbarea până la capăt a regimului Băsescu, dar în spe-cial pentru a realiza un act care ar face România mai puternică şi mai unită. De ce să iasă sălăjenii la vot? Răspunsul este pentru că trebuie să facem schimbarea până la capăt. De 10 ani am trăit într-o duşmănie cruntă unii cu alţii. Instituţiile cele mai influente ale României au fost subordonate în întregime nu numai lui Traian Băsescu, ci şi regimului Băsescu. Cred că după 16 noiembrie românii au nevoie de o viaţă demnă. Trebuie să ne respectăm şi să revenim la normalitate. România trebuie să fie puternică şi unită de aceea îi îndemn pe toţi sălăjenii să vină la vot şi să voteze cu conştiinţa împăcată a unei alegeri potrivite pentru fiecare în parte”, ne-a declarat senatorul colegiului Zalău-Jibou, social-demo-cratul Gheorghe Pop.

Iuliu Nosa crede în momentul „de aur” al României

Prim-vicepreşedintele PSD Sălaj, deputatul Iuliu Nosa, consideră ale-gerile prezidenţiale un moment important pentru istoria ţării. „Îi îndemn pe sălăjeni să iasă la vot, pentru că e un moment prea important pentru România şi este o funcţie mult prea importantă pusă în joc pentru a fi ocupată de o per-soană care are puţini susţinători reali”, a afirmat deputatul Iuliu Nosa.

Lucian Bode ne îndeamnă să alegem parcursul euro-atlantic

Copreşedintele ACL Sălaj, deputatul democrat liberal Lucian Bode, a afir-mat că românii trebuie să iasă la vot pentru că aceste alegeri sunt cele mai im-portante alegeri din România, iar România trebuie să-şi urmeze parcursul eu-ro-atlantic. „Alegerile prezidenţiale sunt fără îndoială cele mai importante alegeri


organizate în România. Aceste alegeri nu sunt nici pentru primar, nici pentru parlamentari, nici despre o anumită localitate sau un anumit colegiu. Aceste ale-geri sunt despre România, şi pentru că vorbim despre România toţi cetăţenii români care vor binele ţării trebuie să se prezinte la vot şi să decidă direcţia pe care o va parcurge ţara noastră după alegeri. Nu e complicată alegerea candida-tului. Alegând Klaus Iohannis, românii trebuie să ştie că ţara noastră îşi va urma parcursul euro-atlantic. Alegând însă stânga, România se va îndrepta spre Rusia şi China. Rămâne la latitudinea românilor să aleagă drumul pe care vor să-l urme-ze. Fiecare român trebuie să aleagă direcţia spre care să ne îndreptăm ca ţară şi să voteze în conformitate cu această direcţie”, ne-a declarat Lucian Bode.

Radu Căpîlnaşiu spune că Iohannis este speranţa pentru mai bine

Preşedintele PNL Sălaj, Radu Căpîlnaşiu, ne îndeamnă să alegem un pre-şedinte de dreapta, deoarece în fiecare român există speranţă de mai bine, iar mai bine pentru edilul urbei zălăuane înseamnă Klaus Iohannis preşedinte. „Sălăjenii trebuie să iasă la vot, pentru că este nevoie de o schimbare. Pentru că trăim cu speranţă, iar speranţa este în noi. În fiecare din noi este un Iohannis, aici este speranţa spre mai bine”, a afirmat copreşedintele ACL Sălaj, Radu Căpîlnaşiu.

Mirel Taloş ne spune de ce-i bun Tăriceanu

Preşedintele liberalilor reformatori din Sălaj, deputatul Mirel Taloş, îi în-deamnă pe sălăjeni să voteze un preşedinte care să le asigure bunăstare şi care să le unească idealurile. „Îi îndemn pe sălăjeni să meargă pe 2 noiembrie la vot şi să-l voteze pe Călin Popescu-Tăriceanu, un om pe care-l recomandă în primul rând activitatea lui de prim-ministru. Pentru că în timpul guvernului Tăriceanu pensiile şi salariile s-au dublat, s-au creat 600.000 de locuri de mun-că şi România a avut ani la rând creştere economică. Au fost ani de bunăstare asiguraţi de un prim-ministru care a ţinut la poporul lui. România are nevoie de un preşedinte care să asigure unirea românilor în jurul unor idealuri a tu-turor, nu a unora. România are nevoie de un preşedinte care să ţină la cetăţeni şi nu care să-i dezbine, şi acest preşedinte este Călin Popescu-Tăriceanu”, a declarat deputatul liberal reformator, Mirel Taloş.



FejéR lászlóHepehupa, Szilágyság

Háborús/ háborúellenes irodalom

Az első világháborúban megélt szenvedések, tragédiák, a hadifogság élmé-nyei tematikai bővítést jelentettek az irodalomban. A háborús eseményekkel egy időben, a zsurnalisztikai írásokkal együtt, írók riportjai is megjelentek a korabe-li sajtóban. Könyv alakban is napvilágot láttak harctéri tudósítások, ezek közül említhető Dénes Sándor Egy komitácsi újságíró feljegyzései című kötet, amelynek előszavát Bródy Sándor, próza- és drámaíró jegyzett; már a háború első felében, Szatmárnémetiben, 1915-ben adták ki. Dénes Sándor (Mikula, 1880.-1944-ben deportálták) debreceni, budapesti radikális polgári lapok munkatársa, majd har-minc éven át a szatmári Szamos lap szerkesztője, végül főszerkesztője volt.

A háborúellenes publicisztikához sorolható A kárpáti harcokról (Budapest, 1915) címmel Franyó Zoltán munkája is. A hosszú életkort megélt és végig dolgozó Franyó Zoltán (Kismargitta, 1870-1978, Temesvár) ismert publicista, szerkesztő és műfordító volt. A világháború kitörése előtt soproni katonai tanul-mányait a budapesti Ludovika Akadémián folytatta, főhadnagyként Temesvárt, helyőrségben teljesített szolgálatot. Ám ezt megelőzően cikkeit, műfordításait fővárosi és vidéki lapok közölték. A tollforgató katonatisztet 1914-ben a galíciai frontra vezényelték alakulatával, ahol megsebesült, és a bécsi hadikórházban ke-zelték. A front helyett előbb a bécsi Hadi Levéltárban dolgozott, ahonnan az olasz harctérre vezényelték, ott élte meg a háború végét.

A háború idején harctéri írásai jelentek meg a budapesti Az Est című lapban, valamint német nyelven a bécsi Wiener Tageblattban. Írásai kötetekben is megje-lentek mindkét nyelven: A kárpáti harcokról 1915-ben, illetve a Bruder Feind című 1916-ban, Bécsben. Az irodalomtörténet számontartja, hogy a Népszava 1915. június 15-i lapszámát elkobozták, amiért közölte Franyónak az Elszánt harci ének című versét. A háború után és a Kun Béla a vezette kommunista forradalom bu-kását követően Bécsbe emigrált, 1923-ban tért vissza Aradra, ahol publicisztikai és műfordítói, lapszerkesztési tevékenységét folytatta, később Temesvárt, haláláig.

A világháború kitörésekor a kor társadalmára és költők egyrészére jellemző nacionalizmus nyilvánult meg a győzelem illúziójában, amelyből mind a front-harcosokat, mind a hátországban élőket kiábrándították az események: csatavesz-tések, a fronton elesetteken kívül a sebesülések, fogságbakerülés, a harcok elöl menekülő civilek a háború céltalanságát ismerték fel.

A békevágynak a Nyugat folyóirat szerzői adtak hangot versben, prózában.

Szilágyság


Szemléltető példa jelentős alkotók sorában Babits Mihály Fortissimo, Húsvét előtt című versei, a kiábrándultak között viszont legjellemzőbb Gyóni Géza költésze-te. Tagadhatatlan, Ady nem tartozott a háborúért lelkesedők közé, bizonyítják az Emlékezés egy nyár-éjszakára, A halottak élén, Krónikás ének 1918-ból című versei.

A prózában a klasszikusok közül Karinthy Frigyes mellett a legszemlélete-sebb a háborúellenesség hangsúlyozásában Móricz Zsigmond kiállása a Szegény emberek című novellájában, melyben a háború okozta elaljasodást ábrázolta a frontot megjárt katonát is megszólaltatva.

„A magyar irodalomnak voltaképpen csak egyetlen <<háborús költője>> volt: Gyóni Géza (1884-1917) - állítja Szabolcsi Miklós irodalomtörténész. Véleménye szerint „A háborúban érdekes, bátor, a harcok atmoszféráját s a front hangulatát visszaadó verseivel tünt fel. A konzervatív tábor ki is játszotta Ady ellen (Lengyel mezőkön, tábortűz mellett, 1914). De, miután Przemysl elfogla-lásakor fogságba esett, s a fogolytáborban megjárta a kálváriát, hangja elmélyül, igazabbá s lázadóbbá válik”

Európa térképét átrajzolta a háború végét követő békeszerződés, impéri-umváltás. Erdélyben ezután kezdődött meg az „irodalomszerveződés”, a korszak alkotásaira „kevésbé voltak jellemzőek az avantgard törekvések”, annál inkább a hagyományos közlésmód. Érthetően a háborús élmények, a hadifogság emlékei megjelentek az erdélyi volt frontharcosok, lágereket túlélt szerzők feljegyzései-ben, naplóiban, önéletrajzaiban.

Száz esztendő távlatából nem könnyű, akár lehetetlen, összességében szám-bavenni a korra és az eseményekre vonatkozó irodalmat. Vidéki kis városok kis nyomdáiban kis példányszámban keletkezett memoárok és más művek elkallód-tak az évtizedek folyamán. Noha nem mindenik, sőt kevesebb a szépirodalmi jelentőségű alkotás, viszont elvitathatatlan történelmi dokumentumjellegük.

Zsigmond Miklós (Arad, 1885-1973) újságíró könyvével példázható előbbi állításunk. Az élet riportjai címmel, Aradon, 1930-ban megjelent kötetének két írá-sanak témája a fronton megélt történések sorozata. Az egyik, Emlék a vérzivatarból című írása az 1916. esztendő ausztriai élményeiből idézi fel Purgstallt és a Duna-mentének Pöchlarn nevű városkáját, valamint az arzstetteni község kastélyát. Előbbiben orosz hadifoglyok őrizetéről számol be, utóbbi kastélyban a trónörö-kös Ferenc Ferdinánd és cseh származású hitvese, Chotek Zsófia grófnő töltöt-tek együtt szép évszakokat. A kastélyban barokk stílusú kápolnában található két koporsó. Az egyikben a háború kitörésére indokul szolgált szarajevói merénylet áldozata, a trónörökös Ferenc Ferdinánd, a szorosan mellette lévőben a hitveséé. A trónörököst díszsírhely illette meg Bécsben, a Habsburg-ház temetkezési he-lye, ám oda nem kerülhetett Zsófia grófnő (akit csak nász után emeltek hercegnői rangra), így „a halál újból és véglegesen egyesítette őket.(...) Együtt haltak meg és együtt, egymás mellett pihennek a halálban” -fogalmazta meg később a riporter. A kápolnában látottak másról is tanúskodnak. A temetésre küldött királyi koszo-rúk nem mindenike volt látható 1916-ban. A szerb, az angol és olasz királyé, a


francia köztársasági elnökéé nem, mert a tábori lelkész magyarázata értelmében „ezekkel az államokkal most háborút folytatunk. Az ellenséges államfők koszo-rúit száműzték a kápolnából. A kastély padlásán helyezték el őket”.

Zsigmond Miklós, a Monarchia káplárja az Egy óra, amely végigharcolta a vi-lágháborút című kisprózája emberi jellemvonásokat felmutatóan napjainkban is méltó az elolvasásra.

A háború embertelenségét, a harctereken és a hátországban átélt szenvedé-seket szólaltatták meg az első visszaemlékezések: riportok, tudósítások, versek, később nagyobb lélegzetű szépirodalmi alkotások.

Kimondottan az első világháború a témája Nagy Dániel Cirkusz című regényének, A mű 1926-ban, Aradon jelent meg, majd a bukaresti Irodalmi Könyvkiadó jelentette meg 1967-ben a Romániai Magyar Írók elnevezésű so-rozatában, Konsza Judit szerkesztésében, közel húsz novellát mellékelve a mű szerkesztőjétől.

Az előszót jegyző Csehi Gyula az újrakiadást Nagy Dániel újrafelfedezése-ként méltatva állítja a regényről: „nagyon is szabálytalan, nagyon is egyenlőtlen remekmű”, majd hozzáteszi: „Egyedülálló és egyedüli- eszmei üzenetével, mű-vészi erényeivel és esendőségeivel, szerkezetével és nyelvezetével.”

Nagy Dániel (1886-1944) paraszti származású, nem végzett középiskolát, szépen énekelt és hegedült, Aradon segédszínész és karénekes, autodidaktaként képezte magát. Öncsonkítás miatt nem került a frontra, írásaival „háborús novel-la” pályázat nyerteseként 1918-ban már saját névvel közölt a Nyugat c. folyóirat-ban. Nyomdát alapított, sőt kiadóvállalatot, írásai a korszak jelentősebb folyóira-taiban láttak napvilágot.

Főműve, a Cirkusz, az Erdélyi Szépmíves Céh első sorozatában Kós Károly illusztrációival jelent meg. Közvetlenül a háború után írta, de csak később je-lent meg nyomtatásban. „Szabálytalan és egyenlőtlen remekműként” címkézték kritikusai.

A mű cselekménye tulajdonképpen egy cirkuszi előadás „A világ leghíre-sebb cirkuszjátékaként” a plakátokon hirdetett előadás szereplői: William, a bo-hóc, azaz Vilmos német császár; Nikolausz, a medvetáncoltató pedig Miklós orosz cár; Joszi bácsi, az állatszelídítő pedig Ferenc József osztrák császár és ma-gyar király, s még sokan mások, nem utolsósorban Remike, a vérszomjas hölgy, akibe a többiek mind szerelmesek, s aki állandóan vért szomjazik.

A regény egyértelműen allegória: a cirkusz a háború, beszédes nevű szerep-lői a korszak államférfiai. Olvasmányként borzongató, a mű ironikus, humoros, tragikomikus, groteszk, és néhol hosszasan elbeszélő stílusú. Az előszót jegyző Csehi Gyula értelmezésében „ma úgy olvashatjuk, mint az abszurd színház, a kísértetiesen, eszelősen ésszerű jelképes regény szerzőinek, tehát a tegnap és a ma legmerészebb bálványdöntőinek élő kortársát.”

Egy esztendővel később, a Cirkusz megjelenését követően újabb regény té-mája az első világháború . Szántó György Az ötszínű ember című regénye ugyan-


csak Aradon, 1927-ben került az olvasókhoz. Az alapkiadás nyomán a budapesti Magvető Könyvkiadó jelentette meg 1960-ban, Sőni Pál bevezetőjével.

Szántó György (Vágújhely, 1893-1916, Arad) Lugoson érettségizett, Budapesten a Műegyetem építészeti karán szándékozott tanulmányait folytatni, ám szakított a festészeti Akadémia kedvéért, kiváló rajzkészséggel bírt, festőmű-vészként az avantgardhoz tartozott; munkái kevés kivétellel a második világ-háború idején bombázás miatt megsemmisültek. A világháború kettőbe törte művészi pályáját A szomorú emlékű Przemyslnél egy roham során gránátszilánk sebesítette meg jobb szeme felett. Megszabadult a fronttól, ám semmilyen orvo-si beavatkozás nem segített, fokozatosan elvesztette szemevilágát. A fekete éveim (1934) című önéletírásában számolt be megvakulása történetéről.

Előbb novellákat írt, 1925-ben Periszkóp címmel folyóiratot indított, mely-nek csak öt száma jelent meg új művészeti irányzatok ismertetésével; hasonló-an igényes irodalmi anyagot közölt, szerzői között Apollinaire, Jean Cocteau, Tristan Tzara neve található többek között. A lapban Illyés Gyula verseit, műfor-dításait, tanulmányait közölte.

A művész és író Szántó György újrafelfedezése indokolt, ilyen értelmű kez-deményezést tett a Kriterion Könyvkiadó, 1979-ben jelentette meg a Periszkóp 1925-1926 című antológiát Kovács János összeállításában, jegyzetekkel és félszáz oldalas bevezetőtanulmánnyal, számos grafikával.

Első jelentősebb szépirodalmi műveként Az ötszínű ember regényét tartja az újrakiadást gondozó irodalomtörténész. Szerinte a Periszkóp folyóirat kiadása előtt kezdte meg a regény írását, pontosabban a Nishi japán történetét, amiből „kinőtt” a regény szerzője vallomása értelmében „mai napig is legjobb, legkedve-sebb és legteljesebb munkám(Szántó: Fekete éveim, 73.o.). Évekbe telt a regény írása, évekig gyűjtötte az anyagot a megírásához, s amelyet feleségének diktált „Hamburgban, a szemklinikán”.

A mű kiadását „terjedelmi okokra hivatkozva” elutasította az Erdélyi Szépmíves Céh. A budapesti Géniusz hasonlóan elutasítja, a Pantheon ki-adónál is sikertelenül próbálkozott. Nem jelent meg sem Párizsban, sem Csehoszlovákiában, a kézirat megfordult Bécsben is, végül a Magvető adta ki 1959-ben, Budapesten.

Benedek Marcell visszaemlékezése értelmében „Politikailag lehetetlen ki-adni, de hatalmas írás”. (Benedek Marcell: Benedek Elek. Irodalomtörténeti köz-lemények,1955. 1. sz.). A Pantheon szerint „ilyen világnézetű és témájú könyv egy nem szocialista programú vállalatnál kiadásra egyáltalán nem alkalmas”, állt a lektori véleményezésben.

A Révai lektora részletesen foglalta össze Szántó regényének cselekményét. Ezt röviden sűrítve: Egy koreai hajómérnököt a japán kormány küldött Párizsba és Angliába fontos találmányon dolgozni. Küldetése idején európai értelmiségi-ekkel kerül össze, és passzív szemlélője az európai politikai, gazdasági, társadalmi küzdelemnek. Találmánya Japánt tengeri előnyhöz segíthetné, Amerika legyűré-


séhez vezetné. A terveket átengedte a kormánynak, ám egy földrengés megsem-misítette a tengeralattjárót, a hajógyárat, a tervek elpusztultak. Moszkvába szökött, a bolsevista rendszert tanulmányozni, annak tökéletlensége ellenére megtalálja a keresett ideált. A moszkvai kormánytól kapott megbízatása, hogy propagandát végezzen az USA Ford-gyáraiban. Magánéletét feladva dolgozik megbízatása tel-jesítéséért, leleplezik, de letartóztatása előtt megszökik, New Yorkban folytatja munkáját. Egy utcai incidens során őt és egy négert a tömeg meglincselte.

Markovits Rodion (Kisgérce, 1884-1948, Temesvár) író, újságíró előbb több lap munkatársa, orosz hadifogságba került, majd belépett a bolsevikok oldalán a szibériai Nemzetközi Brigádba.

A háború után előbb Szatmáron, majd Temesvárt telepedett meg, művei később - 1940-1945 között – indexen szerepeltek. A Román Kommunista Párt tagja volt, a második világégést követően a bánsági Szabad Szó munkatársa.

Főművéről, a szibériai élményeit ismertető könyvét a Magyar Irodalmi Lexikon szócikke jellemezte: „háborús életregény az európai könyvpiacokon vi-lágsiker lett”. A könyv anyaggyűjtéséhez Markovits a kolozsvári Keleti Újságban felhívást tett közzé, melyre több száz volt fogolytárs válaszolt emlékeik leírásával. A „kollektív regény” német, angol, francia, finn, holland, olasz, spanyol, kínai nyelven jelent meg a két világháború között, román nyelvű kiadását Dan Culcer fordította az 1975. évi kiadáshoz.

A sikerkönyvet a szintén szibériai ihletésű Aranyvonat (1929) című regény, majd a Sánta farsang (1933), egy avasi falu háborús szenvedéseiről szóló könyv követte, de ezek nem keltettek érdeklődést, az irodalmi köztudatból kihulltak.

Hasonló sors jellemezte más szerzők műveit és írásgyűjteményeket; a Romániai Magyar Irodalmi Lexikon vonatkozó szócikke csak neveket sorolt fel: Elekes György, Tibor Dénes, Székely Gyula, Hubert Péter, Szigyártó Sándor, Rónay Ernő, Bartha István, az utóbbinak csak kéziratban maradt önéletírására utalt. Lehet több írás létezett, még porosodhatnak ismeretlen emlékiratok vagy megsemmisültek.

Kuncz Aladár (Arad, 1885.-1931. Budapest) író, szerkesztő, kritikus, mű-fordító. A Kuncz-család 14 gyermekének egyike, 9 testvére nőtt fel, Kolozsvárra helyezett apja nevelte valamennyit; Aladár a budapesti Eötvös-kollégiumban ösz-töndíjasként szerzett tanári oklevelet, magyar- latin- görög szakos hallgatóként. A Nyugat munkatársa 1909-1914 között.

A francia „esprit” hatott rá, akár nemzedékére, ezt tanúsította főművé-ben: „A világháború előtti évtizedben szenvedélyünkké vált valósággal, hogy a francia irodalom és egyáltalán Franciaország kultuszában mindig újabb és újabb területeket fedezzünk fel”. Francia nyelvből fordított is, többek között Guy de Maupassant műveit. Többször utazott franciaországi vidékekre, ott élte meg az első világháború kitörését, eképpen civil internáltként öt évet töltött fogság-ban előbb Noirmouter, majd Ile d’Yeu ellenségként kezelt foglyaként sok más nemzetiségűvel.


Szabadulása után Budapesten szerkesztő, 1923-ban hazatér Kolozsvárra, ahol az Ellenzék című lap irodalmi mellékletének, 1929-től az Erdélyi Helikon szerkesztője.

Fogolyélményeiről írt műve a Fekete kolostor, amellyel „egy -könyvű” író-ként emlegették, noha Felleg a város felett címmel regénye jelent meg 1931-ben; nemkülömben Budapesten 1907-ben kiadott Toldy Ferencről terjedelmes iro-dalomtörténeti műve. Jancsó Elemér tudott Kuncznak a 354 oldalas kiadatlan kéziratáról , címe: A magyar irodalomtörténet elméletének és módszerének fejlődése Toldi Ferenc óta.

A Fekete kolostor Babits Mihálynak az Erdélyi Helikon 1931. évi 6. számában közölt írása szerint nem egyszerű memoár: napló-érték, de regény-érték is egy-ben. Nem csak a francia lágerben megélt események krónikája, „hanem egy lélek belső fejlődésének drámai története: regénye”.

A Fekete kolostor új kiadásához (Irodalmi Könyvkiadó, Bukarest, 1965.) az előszót - lényegében elemző tanulmányt - írt Jancsó Elemér irodalomtörténész megállapítása érvényes mindmáig: „Vannak írók, akik egyetlen műben örökítik meg egy korszak nagy szenvedéseit, és emberibb jövő utáni vágyait. Ezek közé tartozott Kuncz Aladár, a Fekete kolostor szerzője, aki akkor halt meg, amikor nagy műve elindult a halhatatlanság útján”. Kuncz Aladár fogságából szabadulva később írta, kevéssel a halála előtt fejezte be.

Kuncz művében a szereplők a volt Monarchia népei; az internáltság törté-nései szerepelnek előtérben, fogolytársai élete, kapcsolataik valamint jó és rossz jellemvonásaik és portréik, egyéni és egyúttal közösségi sorsot mutatnak. Jancsó Elemér utal viszont arra, hogy „a Fekete kolostor műfajilag a napló- és emlékirat- irodalom hagyományainak a folytatója és művészi továbbfejlesztője, szerinte ezt nem vették észre a korábbi és a későbbi elemzők. Jancsó véleményét a 17. és 18. századi erdélyi emlékírásokra hivatkozva alapozza, megemlítve Bethlen Miklós, Apor Péter, Cserey Mihály nevét. Hozzátehetjük, a Fekete kolostor irodalmi értékét, műfaji kérdéseken túl szépirodalmi emberábrázolása, stílusa is megha-tározza, akár pár száz évvel előtte az írói értéket képviselő csonka, befejezetlen művet, Kemény János Önéletírása. Kuncz művének igazi, valós regényhősei vannak, nem tagadja ezt Jancsó Elemér tanulmánya, sőt a hősök közül például Guillaume őrmester alakjának művészi eszközökkel történt ábrázolását emeli ki. Kuncz művének a sikerét méltatva állítja: „A kritika és az irodalomtörténetírás is úgy értékeli a Fekete kolostort, mint a két világháború közötti romániai magyar irodalom egyik legjelentősebb alkotását”.

A mű jelentőségét többek között Babits Mihály, Kosztolányi Dezső, Móricz Zsigmond méltatták a második világháborút megelőző időszakban.

A világháború a témája, a prózán kívül, szintén hangot kapott lírában. Közéjük tartozik a nevesebb költők közül Bartalis János (Apáca, 1893.-1976. Kolozsvár). Költői indulása közvetlenül a háború kitörése előtt történt, először az Újság (Kolozsvár, 1914. június 25.), majd a Nyugat közli verseit 1916-ban, első


verskötete a Hajh, rózsafa (1926) a Szépmíves Céh kiadásában vált ismertté. Több méltatója közül Kosztolányi a Nyugatnak írta: „Bartalis János költő”, folytatva az-zal: „Sehol a közelmúlt avas formanyelve, a nagyzoló, világmegváltó álromantika, a fontoskodás, a hetvenkedő, mellét verdeső öntetszelgés”. A második világhábo-rút követően viszont Bartalis egy évtizedig elhallgatott.

A bukolikák ember és természet viszonyát tükrözik, a mezei munkának inkább a szépségét hangsúlyozza, a tájat aprólékosan ábrázolja. Ezt a hangula-tot az 1915. évben szerzett frontélményei törték meg, példázzák a Királyok, Végigkószáltam, Varjak, illetve a Sírnak a katonák 1915 őszén keltezett versek.

Szentimrei Jenő (Arad, 1891-1959. Kolozsvár) költő, író, szerkesztő, közíró, tulajdonképpen katonaiskolai végzettséggel tisztként jutott a harctérre, sebesült-ként tért haza a frontról.

A háború után Új Erdély címmel indított lapot, ám több lapnak munkatársa, szerkesztője, például a kolozsvári Ellenzéknek és a Brassói Lapoknak is. Az Erdélyi Szépmíves Céhnek alapító tagja, színművek szerzője, a Szentgyörgyi István nevét viselő színművészeti főiskola előadó tanára. Ismertebb műve a Ferenc tekintetes úr, azaz Kölcseyről szóló életregénye.

Szabadvers-íróként neve Bartalis János nevével párhuzamba hozható, ezt a versformát a klasszikusan költött , rímes vers helyett alkalmasabbnak találhatták a háborús élmények közlésére. Szentimrei szabadversei viszont szabályosabbak a Bartalis szabadverseinél, másabb a bennük lévő művészi kép, de mindkettőjükre az expresszionizmus jellemző, máskor a hagyományos verselés érvényesül, pél-dául Aranytrombita 1915-ből, Ott a Simonkán, Ének a jó katonáról, Ne várjátok őket, Imádság roham után címűek.

Nagyon vázlatos ismertetés a jelen írás, időszerű az első nagy háború cente-náriumán a felsorolt szerzőkről az emlékezés. Az írástudó- a költő, a prózaíró – a humanitizmus szellemében utasítja el az erőszakot; a centenárium pedig figyel-meztet: aktuális a mondanivalójuk a jelenben, mert fegyverek azóta is dörögtek és dörögnek, halált és szenvedést okozóan távoli tájakon, nem kevésbé a vén Európa térségeiben.

Irodalom

Bartalis János: Ujjaimból liliomok nőnek. Kriterion Könyvkiadó, Kolozsvár, 2004.(Balázs Imre József bevezető tanulmányával.)

Jancsó Elemér: Kuncz Aladár és a Fekete kolostor. In: Jancsó Elemér: Kortársaim, 148-171.o., Kriterion Könyvkiadó, Bukarest,

1976Nagy Dániel: Cirkusz. Regény. Irodalmi Könyvkiadó, Bukarest, 1967. (Csehi

Gyula tanulmányával)Szabolcsi Miklós : A magyar irodalom a 20. századbanIn: Kis magyar irodalomtörténet. Gondolat, Bp. 1962. 240. o.


Szántó György. Az ötszínű ember. Regény. Irodalmi Könyvkiadó. Bukarest. 1969.(Sőni Pál bevezetőjével a Magvető Könyvkiadó 1960. évi alapkiadása után.)

Zsigmond Miklós: Az élet riportjai, Arad, 1931.Magyar Irodalmi Lexikon. Akadémiai Kiadó. Budapest 1965.Magyar Irodalmi lexikon (I.-V. kötet) Kriterion Könyvkiadó .

Bukarest-Kolozsvár.

Hepehupa, nr. 3, 2014

Lucrare despre Istoria Literaturii Maghiare din Transilvania, despre poeţi şi scriitori care au participat la Primul Război Mondial. O parte din opera lor este legată de evenimentele trăite în război sau în prizonierat.

Hagymafesztivál és centenáriumi megemlékezés

Hagymafesztivál jegyében zajlottak Szilágyperecsenben a falunapok szep-tember első hetének végén közös összefogással -a polgármesteri hivatal, a helyi tanács és RMDSZ szervezet, az egyházak- szervezésében. Újdonságot jelentett, hogy a település központja helyett a tágas sportpályán tartották a nagyobb töme-get vonzó műsorokat.

Miért hagymafesztival?

A kertészkedő Perecsen legismertebb terméke a hagyma, helyi szükséglet felett pár száz tonnát értékesítenek belőle, még a megye határain kívüli piacokon is. Hanem országhatárokon túl terjed a híre, elsőként az országban szobrot emel-tek a növénynek; a Rekordok könyvébe jegyezték be azért a hagymakoszorúért, amely közel öt kilométeren át szegélyezte a település utcáit. Tudomásunk szerint Brüsszelbe is vittek belőle, remélhetően a szalonnát sem feledték elvinni a belga fővárosba.

A hagyományos falunapok a hagyományhoz kötődnek, az ötletes rendezők viszont újdonsággal lepi meg a vendégeket. Ezúttal a falu térképét készítették el hagymából a sportpálya alkalmas gyepén. Két tucat fiatal – többségben iskolás lányok, egyetemisták- az 1: 100-as léptékben hagymákkal jelölték meg az utcákat s valamennyi lakóházat, piros hagymával az eladó házakat.


Hagyma - gasztronómia.

Számolatlanul sok zsákba csomagolt hagymát lehetett látni a stadion lelátó-jával ellenben szombat délelőtt, s nem kevés kötényes nőt, sőt férfiakat forgolód-ni asztalok, üstök környékén. A hagyma- gasztronómia jegyében ínyesmesterek szorgoskodtak bizonyítani hozzáértésüket a szakácsművészetben. Többféle étel forrt, rotyogott, illatozott a szabadtűz feletti edényekben: hagymaleves, hagy-makrémleves, zúzapörkölt, babgulyás, csirkeaprólék-pörkölt s egyebek; mind-egyikhez kötelezően hámozták, szeletelték, kockázták, darálták a hagymát, illatok felhőjében állította az egyik asszony: „Nem csíp a perecseni hagyma.” Vitába ke-veredni ezért nem érdemes, különben a polgármesteri hivatal sátra körül senki sem könnyezett, ahol többféle hagymás ételt készítettek a hivatal hölgyei mellett a pedagógus vagy az RMDSZ helyi Nőszervezetének asszonyai.

Meghívottként többet időztem a Debre Sándor családja és barátai feliratú sátor csapatával; vezetője mérnök, gazda, tanácsos és RMDSZ szervezetének al-elnöke. A készülő finomság és a hozzávalókat lehetett olvasni, miszerint a bog-rácsüstben három órán át rotyogó étel „hagymás nyúl burgonya ágyon Vadászné módra”, mindezekhez kellett a nyúl, saját tenyészetből, hagyma a padlásról, fok-hagyma, burgonya, babér, só, bors, édes nemes paprika, csípőspaprika, vörösbor a pincéből, házi disznózsír, szalonna –a többi titok „azt csak Vadászné tudja.”

Saját munkájuk eredménye minden hozzávaló, a gazda padlásán egy tonna hagymán kívül gondokból sincs kevés. A mezőgazdasági termények értékesítésé-nek gondjai ezek, soknak a piaci árbevétel alig fedezi a termelési költségeket. A koszorúban font hagymából is kevesebbet látni, a feketetói vásáron van rá igény ősszel, a városi piacokon csak kilókként vásárolnak…

„Őrizem a szemedet”

Szombat délután a polgármesteri hivatal dísztermében virágcsokrok egy asztalon, Boncidai Csaba polgármester társaságában három lelkipásztoron kívül legalább két tucat idős, férfi és nő gyűlt egybe. Nem esküvői szertartásra, hanem megrendezhették volna egyúttal a község idősei aranylakodalmát. Az ötven évet együtt megélt magyar és román házaspárokat köszöntötte a polgármester, aki ro-mánul és magyarul hangoztatta: - Itt van az ősz, látszik a jelenlévők hajszínén, akik emlékeznek az 50 évvel ezelőtt kimondott igennel választották kéz a kézben az életet, húséggel egymáshoz és a faluhoz, rendszerek változása és nehézségek idején raktak fészket.

A megélt félévszázadért mondott köszönetet Moca Silviu ortodox lelkész, hálaimát az ünnepeltek nevében.

Nagy Bálint református lelkész alkalomhoz illő bibliai idézet után Ady ver-set említve utalt az 50 éves kézfogásra, mely időre „Őrizem a szemed” volt a jellemző, ugyanis a hűség és a szeretet „Isten szerint van”, az ünnepeltek jelen-


léte igazolja: „Életetek a tanú, érdemes házasságban élni e korban, amikor látjuk, könnyen bomlanak fel a házasságok.” Hozzátette: 25 év alatti lelkipásztorsága idején nem kérte eddig senki aranylakodalomkor bizonyságot tenni.

A szombat este, akár a vasárnapi a sportpályán rendezett zenés műsorokkal vonzotta a fiatalokat a falunapi szórakozásra.

„Hadd zengjen énekünk!” Szilágysági hagyomány s egyben szokás, vasárnap a falunapi rendezvények előtt istentiszteletet tartanak. Perecsenben felekezetek-ként, egyetlen templomba be sem férhetnének a lakosok. A baptista gyülekezet-ben ezúttal centenáriumi megemlékezés vendégekkel, ugyanis délelőtt és dél-után a Szilágyperecseni Magyar Baptista Gyülekezet énekkara megalakulásának 100-dik évfordulója jelentett eseményt.

Ezen a vasárnap többet fogunk énekelni- jelentette be Borzási István lelki-pásztor, majd elhangzott a himnusznak tekintett Hadd zengjen énekünk a vegyes kar előadásában.

Perecsen mindig zenei központ volt- állította Bokor Barnabás hegedűmű-vész, karmester, tanár. Oklevelet Kolozsvárt és Iaşiban szerzett, pályafutása so-rán a Partiumi Keresztyén Egyetem zene- módszertan oktatója is volt, kama-razenekart alapított, a kolozsvári Magyar Opera vendégkarnagya volt akárcsak Észak- Amerikában, nem mellesleg zeneszerző, zenedarabokon kívül három ora-tóriumot alkotott. Említésre méltó a baptista karnagyok képzésében való részvé-tele, tette néhány évvel korábban Zilahon, legutóbb a perecseni centenáriumon vezényelt.

Az énekkar szolgálatai közben Borzási István az elhunyt Kiss Lászlóval társszerzőkánt- A baptista ének- zenemisszió története. Erdélyben 1867-1914 címmel kiadott könyvet ismertette. (Lapszámunkban erről külön írás olvasható)

Megjelent másik kiadvány az évfordulós ünnepre Borzási István szerkesz-tésében Garai Zsolt zenei feldolgozásával a húsz, kottával ellátott Hadd zengjen énekünk című füzet.

Köszöntő igét hirdetett Kiss Juhász Vilmos, meghívott kolozsvári lelkész, a Romániai Magyar Baptista Szövetség alelnöke, a zenei bizottság elnöke.

Száz évvel ezelőtt országok sorsát meghatározó világháború kitörésének idejével esik egybe a perecseni évforduló.

Elesettek emlékezete. Az istentiszteleteket követően a református templom közelében, a két világháborúban elesettek emlékműve körül gyűltek egybe ismét a falu lakosai. Az 51 elesett nevét felsoroló márványtábla felirata bibliai idézet: „Bizonyság ez az emlékoszlop, hogy sem én nem megyek el te hozzád, sem te nem jössz át én hozzám…gonosz végre.”

Az emlékmű koszorúzásához Víg Szabó Levente imához kérte Nagy Bálint lelkész mellett a perecseni származású Gáll Sándor kolozsvári püspöki kancel-lárt, majd az emlékezés koszorúit helyezték el a megyei RMDSZ , a krasznai RMDSZ és Nőszervezete, Varsolc Polgármesteri Hivatala, a helyi RMDSZ, az oktatási intézmények, az RMDSZ Nőszervezete, a helyi tanács valamint a pol-


gármesteri hivatal képviselői.Hasonló módon a kegyelet virágait helyezték el ugyanazok az ortodox

templom melletti emlékműnél Moca Silviu lelkész beszédét és imáját követően.

„Istennek dicsőség, egymásnak segítség.”

Különös esztendő 1914 mindmáig, a gyűlöletnek és gyilkolásnak éve. Perecsenben 1914-2014 viszont egy másik centenáriumot, a helyi önkéntes tűz-oltó alakulat megszervezését jelentette. Erről szól az a tűzoltó szertárban talált zászló, az önkéntes, kölcsönös, segítségnyújtás- ma is időszerű- öröksége. A Csillagtetőn megfigyelő torony volt régen, a legmagasabb pontnál belátták a fa-lut, tűz esetén vasat vertek, egy nyelvre verték a harangot- mesélte a falu előjárója, akinek hallomásból tudomása van arról az 1910-es években, nád-és zsindelytetős házak idején egész utcasor leégett. Napjainkban Perecsen mindenik utcájában van tűzcsap a víz vételéhez, három szivattyú, áramfejlesztő, sőt csónak árvíz ese-tén a mentérhez. Az önkéntesek csapata tagjai közül többen a tűzoltók harmadik generációjához tartoznak.

Az évfordulón tűzoltó emlékművet avattak az elmúlt vasárnap, azzal a cél-lal, önkéntességre ösztönözön többeket. Az avatás szentelését, megáldását végző lelkészeket követően Végh Sándor szenátor magyarul és románul köszöntötte a nagyszámban megjelent érdeklődőket, aki dicséretre méltónak nevezte a kezde-ményezést, mert a 100 évvel ezelőtti összefogás eszméje ma is érvényes. A szená-tor a prefektúrán végzett munkája során foglalkozott a tűzoltó- szolgálat helyze-tével, a helyieknek gratulált, jó lenne máshol is hasonlóan tenni, szólt az üzenete.

A Szilágyperecseni Hagymafesztivál programja, eseményei végül is tanú-sítják: a falunapok üzenete nem csak szórakozás, s mint az országban sok sör és miccs fogyasztás helyett a közösséget és annak szolidaritását erősítő tartalmas ünnepség lehet.

Szilágyság, nr. 32, 2014


Györfi-deák GyörGyCaiete Silvane

La Dumbrăvița(Micile bucurii 4)

De când primăria jibouană a asfaltat drumul din Rona până în capătul satu-lui, la cimitir, Muntele lui Rákóczi (Piscuiul) a devenit un obiectiv turistic foarte accesibil. Treceți dincolo de intersecția vegheată de răstignirea din lemn pictat, ridicată de învățătorul Aurel Inceu. Din locul unde se termină panglica de asfalt, rămâne de parcurs doar un sfert de oră în ritm tineresc (o jumătate de ceas pentru pensionari) până în vârful piramidei de la capătul prelungului contrafort colinar atât de vizibil pe harta României: marele cot al Someșului. Acolo, sus, la aproape 420 m altitudine, vă puteți pune un bicorn pe cap și vârî mâna dreaptă sub surtuc, în dreptul inimii, ca să spuneți oștirii franceze: „Soldați, de la această înălțime 50 de milioane de ani vă privesc cu admirație!” De unde vă faceți rost de armata respectivă, vă privește, numai să nu calce iarba ronenilor, că le lăsați vacile fără fân și copilașii fără lapte!

Desigur, au fost vremuri când urcușul nu mergea... „ca pe roate”. Odinioară, dar nu prea demult, până să se ridice frumosul pod metalic modelat după „Golden Gate”, pe vremea când între Jibou și satul lui Samson Pop, zis Corela, exista doar un drum pietruit plin de gropi și o punte pietonală, lumea venea alene prin lun-că, cu ceva de-ale gurii, o sticlă de apă și o pătură în rucsac. Alții se hurducau cu căruța, cu tractorul, cu remorca ori cu autoturismul până pe malul Someșului, unde-i așteptau un bac și un podar, spre bucuria pruncilor noștri și a tuturor celorlalți elevi porniți în drumeție. Conform L.P.U. (Legii Porcăriei Universale), „podul plutitor” se afla întotdeauna pe celălalt mal, așa că era un pic de așteptat până când plutașul desprindea ambarcațiunea de mal, trăgea manivela din spate, o elibera pe cea de la prora, astfel încât bacul să se pună câș față de cablul întins ca o strună de contrabas și Someșul să împingă vasul înainte, într-un minunat exemplu de compunere a forțelor. Traversarea dura cam două-trei minute. Lungi și frumoase. Întâi vedeai clopul podarului, apoi începea să i se deslușească barba, iar când i se zărea și culoarea ochilor, era semn că au rămas doar câteva clipe până să arunce puntea pe mal. Acum, te sui în mașină în centrul orașului, tropotești cu o sută de cai putere pe pod și peste nici zece minute cobori la poalele frumosului punct de belvedere.

Privind dinspre răsărit, locuitorii din Turbuța îl numesc „Țugluiul Turbuțâi”. Deși biserica de lemn din Var se află adânc retrasă într-o vale lăturalnică, vârful dealului se distinge clar când privitorul stă lângă latura apuseană a edificiului re-


ligios, așa că, mânat de curiozitate, am efectuat un sondaj-fulger printre localnici. Nu știu de ce: din cauza faptului că mulți dintre ei lucrează la întreprinderile din Jibou ori pentru că Turbuța se află pe celălalt mal al Someșului, râu mare, cândva dificil de trecut, vărenii îi spun tot Piscuiul Ronei.

Am căutat formațiunea de relief și pe hărțile iosefine, întocmite în jurul anului 1780, la porunca împăratului Iosif al II-lea de Habsburg-Lothringen (1765-1790), fiul Mariei Tereza. Spre veselia tuturor, aici apare trecut ca „Piscu Turbutza”. De altfel, Valea Firizei (ungurește: Fürész-patak) nu este amintită ca Pârâul Sărat, ci cu numele de Valea Popii, iar anul și locul bătăliei din 11 noiem-brie 1705 sunt date greșit: 1706 (!?!) și în partea nordică a Jiboului, înspre Someș-Odorhei. Apare o intersecție de drumuri foarte asemănătoare „Deltei”, triun-ghiul de cale ferată care a servit după 1890 la întoarcerea și mutarea locomotivelor cu aburi de la capetele garniturilor de vagoane. Jiboul nu cuprindea decât câteva zeci de case (51, dacă am numărat bine) și o singură biserică (cea reformată), fără conturul patrulaterului format de Castelul Wesselényi (normal, tocmai începuse construcția lui, terminată în 1810).

În vârful Piscuiului, se află o cruce albă, sudată din țeavă de 20 cm diametru, înaltă de 11 metri. Se zice că ar cântări în jur de o tonă. Se numește „Crucea lui Ivănescu”, după numele monografistului și profesorului de istorie de la Liceul „Ion Agârbiceanu”. Ea a fost făcută la Întreprinderea Minieră Jibou, de către fa-milia inginerului Sabău. Adusă și trecută peste râu, construcția a zăcut pe malul Someșului mai mult de o lună până să fie transportată sus. Inițial, au încercat s-o miște cu brațele. N-a mers nici măcar un milimetru. Ar fi putut s-o tragă cu câteva perechi de boi, dar ar fi ajuns numai găuri și scrijelituri. În cele din urmă, l-au chemat pe Eugen (Jenő) Péter, a cărui tractor puternic a purtat crucea până în vârf.

Postamentul își are și el povestea lui. Construcția a început încă în timpul anului școlar. Materialele au fost cărate de către elevii de la liceul din Jibou, care au făcut sute de drumuri din albie până sus. Apa a fost adusă cu sticlele, pietrișul cu pungile și ghiozdanele. Se povestește că ori de câte ori se adunau tinerii, din-tr-odată se îndeseau norii și pornea câte o ploaie torențială. Prima dată, să fi fost din întâmplare; a doua oară, e semn de confirmare; de-acolo-n veci, se respectă regula în continuare. Când sătenii din Rona vedeau că elevii se adună pe mal ca să se îndrepte spre Piscui, lăsau totul baltă în gospodărie și fugeau cu furcile să adune fânul cosit, că nu-i rost de uscat, imediat începe răpăiala. Au fost și alte pe-ripeții, ca-n țara Meșterului Manole. Chiar și-acolo, la picioarele crucii, s-au îm-bulzit tâlharii: când să demareze lucrările, s-a constatat că au dispărut mai mulți saci de ciment. Până la urmă, s-a isprăvit școala, dar nici vorbă ca să fie terminat monumentul. Nici un bai, în toamna anului 1994, tot ceea ce rămăsese de făcut a fost rezolvat de elevii corigenți la istorie.

Profesorul Ion Ivănescu s-a născut în Bușteni, stațiunea montană de sub abruptul Caraimanului, munte în vârful căruia, la 2.384 m înălțime, s-a construit


impresionanta „Cruce a eroilor ceferiști”. Se zice că imaginea ei i-a apărut în vis reginei Maria, care a inițiat lucrările de ridicare în 1926. Când tânărul dascăl a so-sit adus de trenul de noapte în Jibou (21 august 1960, orele 8:20), silueta imensă a dealului brăzdat de dunga gălbuie a „gresiilor de Rákóczi” i-a adus aminte de ținuturile natale. În lume, Piscuiul este cunoscut ca o importantă rezervație ge-ologică, o pagină deschisă către trecutul Terrei, unde se poate urmări cu ușurin-ță succesiunea sedimentelor marine depuse după dispariția dinozaurilor. Acolo unde cândva era un fund de mare, acum pasc oile. Apa s-a evaporat, sarea s-a adunat sub sol, de unde iese dizolvată în izvorul sulfuros aflat nu prea departe, la Băile Jibou.

În jurul Piscuiului, pământul e plin cu mici discuri lenticulare, de 1-3 cm diametru, numiți „banii lui Rákóczi”. În 11 noiembrie 1705, principele transil-vănean a urcat panta dinspre Turbuța, gonind călare din Surduc, ca să examineze câmpul de luptă dintre „lobonții” catolici din oastea imperială austriacă și arma-ta „curuților” protestanți (ca o ironie a istoriei, cuvântul provine din latinescul: „cruciatus”, „soldat al crucii”, semn la care reformații au renunțat), sprijinită de haiducii lui Pintea. Legenda zice că domnitorul ar fi fost zărit și luat în urmărire de cătane, drept care a aruncat toți banii pe care-i avea la el. Soldații, lacomi, au coborât din șa ca să adune galbenii, dar ei s-au preschimbat în piatră. De fapt, „bănuții” căpătaseră această formă pe vremea Mării Tethys, cu 50 milioane de ani în urmă, când trăiau în chip de nummuliți, foraminifere fosile din care poveștile populare „au bătut monedă” cu efigia prințului mustăcios.

Am căutat foarte mult timp episodul respectiv în memoriile lui Rákóczi, în zadar. Se pare că, pe vremea Tratatului de la Varșovia, a existat un pact între țările comuniste vecine și prietene, conform căruia erau trecute sub tăcere eveni-mentele istorice petrecute pe teritorii aflate în afara granițelor proprii, altfel nu-mi explic lipsa capitolului respectiv din toate „selecțiunile” postbelice apărute în Ungaria. Știa Orwell ce spune în momentul când a creat Ministerul Adevărului în celebra distopie „1984”, o instituție menită să elimine din documente tot ceea ce nu se potrivea cu viziunea Partidului Unic. Noroc cu internetul și cu Biblioteca Congresului S.U.A., de unde provine copia necenzurată a ediției din 1872, îngrijită de Thaly Kálmán, lucrare pe care o recomand celor dornici să afle varianta celui direct implicat în evenimente.

Dacă excursionistul, ajuns în locul unde principele Rákóczi a văzut larga panoramă a propriului dezastru militar, se va uita în stânga, va vedea dincolo de Someș marea stâncă alintată ca „Pietricica Varului”, satul Var, răchitele de pe firul râului Almaș (granița tradițională dintre Țara Silvaniei și Ardeal), satul Tihău, Surducul romancierului Jósika și al poetului Viorel Mureșan. Dacă va privi în dreapta, va vedea linia verde a pârâului Agrij, dealul Cigleanului, depoul C.F.R., întreg orașul Jibou, turlele bisericilor din Someș-Odorhei și Inău, iar pe acest mal cele ale edificiilor similare din Rona, Husia și Someș-Guruslău.

Pe creastă în jos, către Nord, se poate continua excursia către „peștera” de


la Dumbrăvița, aflată la marginea gorunișului de deasupra Turbuței. Se coboară până se întâlnește drumul de care dinspre Rona, apoi se coboară mai departe, către căușul pietros, sterp, unde se găsesc mii de cochilii pietrificate ale melcilor marini și valvele unite în formă de inimioară ale speciilor de Cardium. Privind pânzele lui Illés Árpád, misticul și poetul Weöres Sándor a scris o „Paleoontologică” ce se potrivește de minune aici: „Fosile./ Au dispărut demult, prin moarte supraviețu-iesc./ Rămân tinere, pentru că au un car de ani vechime./ Terestre sunt, căci au fost ființe marine./ Închise-n sine, ne privesc.”

Când veți termina de admirat moluștele de odinioară, continuați să mergeți mai departe, până când încep să se vadă „vizuinile de vulpe”, o salbă de cotloane, dintre care cea mai mare a fost lărgită și transformată într-o cavernă artificială cu trei camere. De aici, s-a extras vreme îndelungată piatra gălbuie folosită pentru așezarea fundațiilor din sat, la construcția gardurilor, pentru pavarea grajdurilor, la zidirea pivnițelor. Gospodarii ar fi putut aduce mult mai lesne căruțe întregi de pietroace și bolovani din albia Someșului, însă au preferat le excaveze, să le taie și să le care de aici, datorită calității deosebite a materialului. Bineînțeles, ca urmare a zecilor de excursii școlare intreprinse în ultimii ani, pereții „peșterii” sunt plini de inscripții scrijelite cu briceagul, trasate cu cărbunii sau scrise cu marchere re-zistente la apă. Să ne aducem aminte de aventura de la Piatra Pintii, ținta turistică aflată între Dumbrava Gâlgăului și Borza. Dacă n-ar fi scris „C-L-A-U-D-I-U” pe ea cu litere de-o palmă, cum am fi recunoscut-o?

Din vârful Piscuiului până aici, drumul a durat cam 30-45 de minute, în funcție de răstimpul petrecut cu colectarea fosilelor. Dumbrăvița, păduricea de goruni tineri, se află deasupra grotei tăiate de localnici. Drumul de care, cu cele două făgașe adânc tăiate în sol, continuă să coboare până în Turbuța, unde se poate vizita frumoasa biserică de lemn și coborî către Pietricica Varului. Someșul se trece ușor, fie cu bacul (încă funcțional), fie pe puntea pietonală întinsă între patru piloni de beton. De aici, rămân doar trei kilometri până în Jibou, iar până la gară cu unul mai puțin. Traseul Jibou-Rona-Piscui-Dumbrăvița-Turbuța-Jibou durează vreo cinci ore, așa că poate fi străbătut între trenul de dimineață și prima cursă de după prânz. Pentru ai mei, el reprezintă o bucurie de care ne străduim să avem parte în fiecare an.



Cliț - o misterioasă necropolă megalitică?Cetăţile ielelor

Când se călătorește cu trenul de la Jibou la Dej, după ce se trece de podul de la Ciocmani, în partea dreaptă apare abruptul stâncos cunoscut ca Stanii Clițului, una dintre rezervațiile naturale spectaculoase din județul Sălaj.

Ca să nu se plictisească copiii în tren, le-am povestit că ceea ce se vede sunt zidurile unei mari cetăți a ielelor (cine mă cunoaște va zâmbi cu îngăduin-ță - este evidentă influența lui J.R.R. Tolkien) și, dacă vor privi cu atenție, vor vedea coifurile lor strălucitoare pe coama crenelată a peretelui înalt, neted ca-n palmă. Stratagema a funcționat, băieții au avut ceva de făcut și s-au distrat ur-mărind peisajul. În lumina înserării, există părți stâncoase care reflectă lumina Soarelui, deci afirmația nu este chiar gratuită, gen „fairy tales”.

Prima dată am vizitat zona în august 2011, când prietenii ne-au dus cu mașina la Valea Clițului. Între nodul de cale ferată someșan și uimitoarea re-zervație sunt 18,5 km pe șosea. De la o anumită vârstă, este un traseu prea lung pentru a fi parcurs într-o singură zi, dus-întors, cu bicicleta, așa că ne-am adunat, ne-am înghesuit într-o Dacia Nova călită și obișnuită cu „hârtoapele Sălajului”, apoi am pornit cu vânt din pupa și „căpitanul” Széll la volan într-una dintre cele mai frumoase aventuri de pe Valea Someșului. De-aia am și lăsat-o la sfârșit, să fie cireașa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene”.

Din Jibou, se trece prin Var, Surduc, până la podul de la Ciocmani, unde pe tabla indicatoare scrie (de cel puțin trei ani de zile)... Jibou - 18 km (no ho! că-s numai 13!). Peste drum de panoul buclucaș, sub poala pădurii, drumarii au postat o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Nu treceți podul, renovat și acoperit cu bitum în septembrie 2012, ci mergeți tot înainte vreo 5 km și un pic, pe lângă peretele stâncos și abrupt. Șoseaua este asfaltată și în stare bună.

Drumul urcă, coboară, face o buclă de la capătul căreia se vede în spate podul și un spațiu larg în lunca Someșului. De dimineață până la prânz, e um-bră aici, pe drum, deci este o excursie cât se poate de potrivită prentru zilele cu temperaturi de peste 30 grade Celsius. Se pornește în zori, când aerul este încă respirabil și se călătorește plăcut până la destinație, Valea Umbrelor, care, precum o să vedeți, este un fel de răcitor natural din piatră masivă. Dar să nu ne grăbim cu povestea.

La capătul buclei, când se iese din pădurice și se coboară cu două viraje scurte de pe prima terasă în lunca Someșului, apare în dreapta o exploatare abandonată de caolin. Apa a sculptat partea decopertată în forme deosebit de


pitorești. Ansamblul strălucește blând și alb, de parcă solul ar fi fost suflat de pe Luna Plină, pentru a exersa, la umbra unui plop argintiu plantat la marginea drumului, serii domoale de aselenizări. Din păcate, urmele modului de cobo-râre și pașii astronauților au fost spălate de ploi, lăsând doar iluzia unui spațiu dintr-o altă galaxie, foarte-foarte îndepărtată.

De aici încolo, abruptul ne însoțește nesmintit în dreapta drumului. Uneori alunecă terenul ori se prăbușesc copaci peste șosea. Am nimerit o zi în care, după un astfel de eveniment nedorit, drumarii încă nu făcuseră curățenie. Arborii fuseseră tăiați și făcuți bucăți, dar solul acoperea în continuare jumătate din panglica asfaltată. Gâtuitura îngreuna traficul. Mașinile treceau cu schim-bul, când într-un sens, când într-altul, ca pe podul dintre Someș-Odorhei și Someș-Guruslău.

Mânați de spiritul Aventurii, ne-am bucurat de evenimentul catastrofal ieșit în cale. Ne-am oprit și am coborât din autoturism ca să studiem îndea-proape impactul accidental dintre forțele naturii și antroposferă. Buza de pe care s-au prăbușit arborii și solul spânzura deasupra noastră ca o lamă știrbită de ghilotină. Cetățeano Stâncă, noi nu suntem aristrocrați cu pantalonași de mătase, ci strănepoții spirituali ai celor care au dărâmat Bastilia, au inventat balonul cu aer cald și cinematograful. Libertate, egalitate, fraternitate! „Allons enfants de la Patrie!”

Peretele retezat dintr-o mișcare, perpendicular, până-n poala luncii, a me-ritat să fie cercetat. El cuprindea pete verzi de microfloră, dungi portocalii de ocru și, spre surprinderea noastră, inflorescențe galben-verzui de sulf. Am tes-tat substanța cu un chibrit, ea s-a topit și a ars cu mirosul sufocant al dioxidului de sulf, deci nu există nici un dubiu asupra compoziției sale. Am fotografiat și un bonsai în mediul său natural: un scoruș de munte, numit și sorb (Sorbus aucuparia). Fructele roșii grupate în ciorchine seamănă cu cele ale călinului, dar frunzele sunt penate, ca ale oțetarului.

Ne-am întors mulțumiți în mașină. Mulțimea de „descoperiri” făcute nu putea decât să fie preambulul unei aventuri de neuitat!

Trenul: o soluție alternativă

La Stanii Clițului și în Valea Umbrelor se poate ajunge și cu trenul. Se călătorește până în Băbeni, centrul de comună de pe malul drept al Someșului, se coboară în luncă și se trece apa cu „luntrea”.

În gară, a trebuit să cumpăr și un bilet pentru bicicletă, de fix 5 lei. Biletul de călătorie Jibou-Băbeni costă doar 3,70 lei. Ca să zic așa, bătrâna Ukraina roșie reprezintă biletul meu de întoarcere, merită să scot banul din buzunar. Biletul de bicicletă se poate cumpăra și în tren, dar atunci costă 7 lei.

Gara din Băbeni poartă pe tablă vechea denumire: Băbuțeni. Cei care caută traseul pe situl Mersul trenurilor să fie foarte atenți, destinația C.F.R.


este Băbuțeni, Sălaj. Pe de altă parte, denumirea maghiară a localității este Aranymezõ, „Câmpul de aur”. Petri Mór susține că toponimul provine de la activitatea de spălare a nisipului pentru a decanta praful aurifer. Comuna a dis-pus în vechime și de alte surse de prosperitate. La hotarul dintre secolele XIX și XX, aici, pe firul apei, se găsea gata să fie trasă în mijlocul râului moara plu-titoare „cu o piatră și o roată” a lui Pintea Găvrilă and Co.

Mare noroc am avut cu localnicii, oameni primitori și binevoitori. Fără să ne știm, m-au luat din gară și m-au condus precum Vergiliu pe Dante printre bolgiile Iadului. Drumul către „luntre” are cam 3 km, merge paralel cu calea ferată, în susul Someșului, apoi se trece peste șine la semafoare și se ia cap com-pas biserica din Cliț, care se vede deslușit. Pe câmp, strălucesc smocurile înalte de „vergi aurite” (Solidago canadensis), probabil de aici mi-a răsărit în minte comparația cu „creanga de aur” din „Divina comedie”, cu mult înainte ca Dan Brown să se apuce de scris „Inferno”. Oricum, în cazul de față, creditul pentru referința livrescă i se cuvine lui James George Frazer.

Către „luntre”, converg două drumuri, unul cu un singur rând de stâlpi și unul cu două rânduri de stâlpi. Merg pe primul, peste luncă, între lanuri, că-i mai scurt. Celălalt e pietruit, o variantă pentru vremurile mocirloase. Dă-ne Doamne și-un pic de ploaie, deoarece vara lui 2012 a fost cumplit de uscată, n-a plouat de două luni de zile!

Iată punctul de trecere, podarul este dincolo, pe mal ori în căsuța con-struită de săteni pentru el. Ca să-i atrageți atenția, bateți cu o piatră în stâlpul de susținere a cablului de oțel. „Luntrea” nu este o barcă, ci un bac mai mic, în care încap chiar mai multe biciclete.

Pe luntraș îl cheamă Augustin Rad, este sprinten și tare în brațe. Din cauza secetei, Someșul e foarte mic și râul n-are vlagă, de aceea omul a întins încă o frânghie, cu 2,5 metri mai jos. În vremuri fără de ploaie, forța motrice constă în puterea celor „două mânuri”.

Trecerea Someșului între Băbeni (fost Băbuțeni) și Cliț a costat 2 lei. N-a trebuit să plătesc separat pentru bicicletă. Cine are mașină oricum vine pe la podul din Ciocmani. În răstimpul dintre traversări, dacă vremea îi permite, podarul din Cliț stă alături de alți prieteni undițari și prinde pește. „La luntre” reprezintă un loc feeric pentru cei dornici să prindă în cârlige materia primă pentru cele mai năstrușnice povești pescărești.

Repere de interes turistic

Ca să ajungeți de la Someș la biserica din Cliț, există două căi posibile: pe scurtătură, pieptiș, urcând prin grădini (în buna tradiție ardelenească, dacă nu se fac stricăciuni sau furtișaguri, este o cale permisă oricui) sau pe drumul pietruit, care vine dinspre „cooperativă” (magazinul sătesc). Am ajuns sus exact la ora când trecea „Săgeata Albastră” de Baia Mare prin Băbeni.


Edificiul i-a păcălit pe mulți dintre drumeții care n-au urcat până aici și s-au mulțumit să-i arunce o privire de la șosea. El are forma și dimensiunile unei bisericuțe din lemn, însă clădirea este „de zid”. Ea a fost orientată corect, cu altarul către răsărit, „către munte”. Monografia lui Kádár József despre co-mitatul Solnoc-Dăbâca nu ne oferă nici un fel de date istorice despre construc-ția templului. Pe situl Episcopiei Sălajului, biserica este dată ca o filie a Loznei, iar preot paroh este Vasile Avram (o coincidență de nume cu cel al etnografului născut în Lemniu). Pe baza datelor de aici, presupunem că edificiul de piatră a fost ridicat în 1846 și poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”.

Cercetați mormintele preoțești din țintirim. De obicei, aici au fost îngro-pați și dascălii, și preotesele, așa că cimitirul din jurul bisericii constituie prima pagină din istoria unei localități. Se cuvine s-o citiți cu atenție. De asemenea, reprezintă și o măsură a grijii față de păstrarea valorilor din vechime. Celor deloc interesați de asemenea subiecte „vetuste” li se oferă șansa să admire mi-nunata priveliște a Stanilor Clițului din aval.

Lumea din sat, văzându-ne străini și interesați să aflăm cât mai multe, ne-a spus: „Nu se poate să plecați din Cliț fără să vizitați casa unde s-a născut Silvia Tămășan.” Am căutat pe internet și am găsit câteva din videoclipurile unde apare binecunoscuta interpretă a cântecului popular sălăjan, omagiată în 2011, cu prilejul lansării volumului autobiografic „Născută în zodia cântecu-lui. Amintiri din viața artistică” (Editura Eurotip, Baia Mare). Zicea Anamaria Avram: „Silvia Tămășan s-a impus în această lume, a cântecului popular, prin repertoriul dumneaei, bogat, variat și autentic, cântat alături de marii artiști ai neamului românesc”. Interpreta s-a născut în 21 februarie 1946, și-a început cariera artistică în 1966, iar după ce s-a căsătorit s-a stabilit în Baia Mare, fără să uite de unde a pornit. Cu prilejul înregistrării unei melodii populare, artista a adus pentru prima oară televiziunea națională ca să filmeze impresionanta panoramă stâncoasă a Stanilor Clițului.

Casa părintească se află la ieșirea dinspre Surduc. Este o clădire scundă de piatră, cu pridvorul plin de mușcate și alte ghivece înflorite. Ferestrele sunt din lemn. Țigla de pe acoperiș e roșie, semn că a fost recent schimbată. Altminteri, gospodarii au scos mobila din casă și foiesc prin curte. N-am dorit să le pertur-băm activitatea, așa că am trecut neobservați mai departe.

Dincolo de casă, pe cealaltă parte a drumului, începe rezervația naturală Stanii Clițului. Peretele abrupt șlefuit de vânturi și de ape are o înălțime de pes-te 200 metri, ceea ce constituie o provocare pentru toți alpiniștii sosiți aici. Un gard viu rustic, din trunchiuri de copăcei, apără șoseaua de stâncile prăvălite din înălțimi. Pătrundem printr-o poartă verde și ne îndreptăm către un monolit imens, cea mai vizibilă parte a unei grădini de piatră, în stilul budismului Zen, în deplina ei naturalețe. Dacă ar afla de existența acestei minunății someșene, japonezii și-ar trage tren de mare viteză până aici. La noi, vin doar cei avizați și autocarele cu elevi pornite să viziteze frumoasa vale a Loznei. Fotografiem tot


ce se poate: uriașa piatră cubică, alaiul de bolovani, pietrele ascunse în umbra pomișorilor și tufișurilor. Sus, pe partea dinspre Ciocmani, sub o streașină na-turală, se zărește un grup de roci mai întunecate decât peretele abruptului, ca o pisică așezată alene în podul unei case a urieșilor.

Alte forme mi-au fost arătate de echipa de mici exploratori, formată din Emanuel, Ionuț și Paul, trei buni cunoscători ai zonei. Ne-am întâlnit la imensul bolovan de pe partea dinspre luncă, ce poartă o inscripție misterioasă. Seamănă cu glifele săpate în stâncă descoperite de Thor Heyerdahl în Insula Paștelui. Băieții urmăresc traseul scobiturilor cu degetul arătător: „Nenea, uite, se vede un T și un L!” În spate, printre tufișuri, se află alți câțiva dinți de uriași, aflați în partea dinspre luncă. În scobitura unui alt megalit, îmi arată un cioc de papagal, cu ochiul viu și rotund al unui smoc de licheni. Întreg spațiul rezerva-ției a devenit un teren magic de joacă. O ruină galbenă, ce seamănă cu piciorul Podului lui Traian din Turnu Severin, este folosită ca un fel de tobogan natural. Printre imensele pietre, strălucesc pânzele de păianjen întinse pe tulpinile de iarbă neagră (Calluna vulgaris). În septembrie, ele sunt înflorite și colorează spațiul în rozul-violaceu preferat de fete și fetițe (nuanța „pink” a cutiilor pen-tru păpușile Barbie).

În peretele abruptului de la Stanii Clițului, se găsește și o pivniță săpată în stâncă. La intrare, este o portiță de lemn, dar accesul a fost blocat și cu un găr-duleț încropit din araci. Un melc rebel s-a instalat comod în zona „proprietate privată”. Pe drumul către Ciocmani, am zărit încă două astfel de încăperi uti-litare, tăiate în mici caverne naturale, apoi lărgite și modelate de mâna omului, pentru a fi folosite ca frigidere „ecologice”.

Iată cam tot ce merită văzut în antecamera adevăratei atracții a zonei: „Valea Umbrelor”, tainicul canion din miezul muntelui.

Locul unde frunzele nu putrezesc

Denumirea de „Valea Umbrelor”, dată părții superioare a Văii Clițului, a fost popularizată de cumnatul meu, ziaristul Deák Zoltán, pe vremea când a lu-crat la proiectul descoperimsalajul.ro. Împreună cu prietenul său, Călin Pavăl, el a făcut două incursiuni aici, una în vara anului 2004, alta în februarie 2005.

Ea este o formă de relief trecută doar pe unele hărți, tăinuită pe altele, deși ar putea constitui o atracție turistică de prim rang, mai ales pentru cei care cred în existența unei supercivilizații superioare, distruse în urma unui cataclism tehnologic, în urmă cu zece milenii, din alea cărei rămășițe s-a format Egiptul Antic. Am grupat hărțile existente pe categorii, PRO și CONTRA, într-o pagi-nă dedicată de pe blogul „101 de priveliști ale Muntelui lui Rákóczi”, unde vă puteți convinge de adevărul celor afirmate.

Valea Clițului se află la intrarea dinspre Surduc în satul Cliț, chiar în coti-tură, pe dreapta. Debutează cu un loc larg și mlăștinos. Se merge pe un drum


forestier până la cabana silvică. Dacă îi cunoașteți pe pădurari și vă deschid, se poate dormi aici, chiar și iarna (vezi „Cliț - Umbre în alb” din „Descoperim Sălajul”). Dacă nu, în „parcarea” dinaintea casei, vara se poate întinde un cort.

După ce prietenii noștri și-au parcat mașina la umbră, am înaintat 2 km „per pedes”, ca apostolii. Regiunea e plină de ferigi și aluni. Deși le-a trecut vremea, totuși, pe un vârf de ramură, pitită între frunze, am găsit o alună. Evenimentul a fost fotografiat atât de prietenul Széll Sándor, cât și de soția mea, din două puncte diametral opuse.

Ne-am continuat ascensiunea pe firul văii. Am întâlnit adesea pe cursul superior un marcaj forestier, bandă roșie.

Apar primele nișe din peretele stâncos. Arată ca niște firide în care cândva au fost depuse, poate înainte de Ultima Glaciațiune, trupurilor unor morți din rasa atlanților. Să ne amintim de stâncile înscripționate de lângă șosea, situate în dreptul abruptului. La intrarea în defileu, nișele se înmulțesc, se lungesc, se aliniază în paralel pe mai multe nivele. Lumina soarelui trecut de amiază pă-trunde cu greu până jos, în fundul văii. Atmosfera este nefirească, apăsătoare, sepulcrală. Parcă ar fi un spațiu al veșnicei odihne pe care noi, intrușii, îl per-turbăm cu nevinovăție. „Scary Movie la doi pași de Jibou” - notează Sándor pe blogul său: „SzellPhotography”.

Stratul de frunze din toamna trecută a rămas intact. El măsoară pe alocuri și câte o jumătate de metru grosime, de parcă ceva nevăzut ar împiedica pu-trezirea resturilor vegetale. Totuși, ici și colo, întâlnim ciuperci, unele de mari dimensiuni.

Un chip uman, bărbos, de aproape 1 metru înălțime, ne examinează de pe peretele din partea stângă (pe sensul de urcuș). Mă apropiu ca să mă conving că nu am vedenii. Fața gardianului rămâne impasibilă. E real, cu trăsăturile uimi-tor de bine conturate. Cum de nu știe nimeni de el? Pe net circulă o mulțime de trucaje, unde apar profilurile unor Sfincși carpatini, „surprinși” în diferite cotloane izolate ale țării, în vreme ce aici se află unul adevărat, probabil vechi de milenii, cu desăvârșire necunoscut. Și nimănui nu-i pasă.

Cercetăm o vale laterală, care are la intrare o stâncă în formă de cap de pi-sică. Privită din acest unghi, din aval. Din cealaltă parte, ea este un profil uman, față în față cu o hârcă (un craniu) îngropată în sol. Prietenii noștri au fotografiat alte stânci ciudate, printre care una în formă de câine. De fapt, când am început urcușul, mi-am făcut un toiag dintr-o botă de alun, deoarece la sosire am auzit niște lătrături. Fiecare ramură secundară a Văii Clițului ne rezervă surprize. Într-un alt loc, un „liliac” (vampir) atârnă cu capul în jos: e doar un smoc de ierburi uscate. Fotografiez o nișă cu peretele încrustat de filigrane de ocru (oxid de fier galben-brun). Nu sunt desene rupestre, făcute de mâna omului, dar arată nemaipomenit. Soția surprinde un păianjen cu catalige imens, de 10 cm diametru. Aruncat pe mijlocul potecii, lângă o ciupercuță filiformă și elas-tică, descoperim „Piatra lui Greuceanu”: singurul bolovan alb, cristalin, zărit


în regiune.Am înaintat mai mult de o oră, prin matca tăiată de la Răsărit la Apus

între pereții verticali: un culoar de doar câțiva metri lățime, uneori nici atât. Doamne păzește de o viitură! Uneori, și seceta folosește la ceva. În „Valea celor cinci bețe”, Sándor a făcut ultimele fotografii cu „supertunul” japonez Fuji, apoi a rămas în pană de curent. Și-a scos smartphone-ul din buzunar ca să continue înregistrarea, dar are probleme în continuare. E și locul unde apara-tul meu a început să clipească roșu, „low battery”, dar apoi și-a revenit, după ce am plecat de acolo. Acumulatoarele, pregătite „de cu seară”, adică proaspăt încărcate acasă, ni s-au descărcat mult mai repede decât am fi bănuit. De altfel, în „Descoperim Sălajul”, Deák Zoltán povestește că în Valea Umbrelor există o zonă care nu poate fi „trasă în poză” nicicum. Iată un fenomen fizic repetabil, comensurabil, ca și ciupitura celor care se trezesc peste noapte califi în palatul lui Harun Al-Rashid.

Ajungem la cotitura unde se află celebrele „nișe extraterestre”, care atrag atenția tuturor turiștilor din zonă. Faceți o căutare după „Valea Clitului” (scris cu „t”, nu cu „ț” și între ghilimele) pe Google Images și le veți vedea într-o su-medenie de pagini web, în diferite anotimpuri și momente ale zilei.

Defileul continuă către Marele Amfiteatru, un abri imens cu o movilă conică în centru, dar noi hotărâm să ne oprim aici și să revenim altă dată, când vom veni mai de dimineață. În ciuda temperaturilor toride din oraș, aici e ră-coare, iar în aer se simte mirosul caracteristic de stâncă umedă. Valea Umbrelor este un defileu cu multe ramificații, imposibil de explorat într-o singură zi.

După postarea fotografiilor pe internet, un comentator ne-a mustrat pentru că am dezvăluit și am indicat locația acestui spațiu parcă desprins din „Dosarele X”, mai ciudat decât Pădurea Baciului de lângă Cluj. Citez: „Ar fi bine de luat, de către autoritățile de profil, măsuri de protecție, astfel ca afluența turiștilor să nu o deterioreze”. L-am liniștit, locul este foarte izolat prin situa-re, iar indiciile arată că Valea Umbrelor știe să se protejeze singură. Înainte de defileu, am găsit niște urme de cauciucuri, probabil de la moto-ATV-ul unor puștani. Pământul era răscolit și frământat, dar nu de râturile unor mistreți uri-ași, ci de bocancii celor care au încercat să-și desprindă vehicolul din mocirlă. După ce am examinat locul cu atenție, ne-am aruncat niște priviri de oameni lămuriți: oare au rămas și ei fără curent în acumulator?

Valea Umbrelor pare să fie o zonă care-și alege atent oaspeții.

Caiete Silvane, Nr. 11 (106), noiembrie 2013


Spicuiri sălăjene2. DOAMNA HELÉNA

Majoritatea biografilor consideră că Doamna Cserey (Cserei) Heléna (Ilóna) s-a născut în 1754. În monografia „Magyar hölgyek” (Doamne din Ungaria), Zsilinszky Mihály indică 1753. Familia nobiliară provenea din Secuime și era de credință catolică. Tatăl, Cserey Farkas (1719-1782), conte de Nagyajta, consilier aulic imperial pe vremea Mariei Terezia (1717-1780), a fost nepotul de frate al cronicarului Cserey Mihály (1667-1756). Mamă i-a fost Boros Klára. A avut 7 frați și 2 surori.

Nu se cunosc prea multe despre copilăria ei. Când a crescut, după obiceiul din epocă, părinții au trimis-o la mănăstirea măicuțelor ursuline din Sibiu, spre a fi educată conform rangului și pregătită să devină o soție de aristocrat. Vacanțele le-a petrecut în Cluj, unde, în 1775, l-a cunoscut pe Wesselényi Miklós-senior, de care s-a îndrăgostit nebunește. Tânărul căpitan primise o permisie ca să re-zolve problemele familiei, după ce, în 28 aprilie 1775, îi murise mama, Dániel Polyxena. La început, părinții fetei au aprobat relația, pentru că baronul din Jibou ar fi constituit o partidă excelentă sub aspect social și material. Numai de nu s-ar fi arătat atât de „eretic” (reformat) și de antihabsburgic!

În 1777, opțiunile politice diferite au pus capăt idilei. Când tatăl s-a declarat categoric împotriva căsătoriei, Wesselényi Miklós-senior și-a răpit mireasa de la mănăstire și a luat-o de soție. Tinerii au plecat în Galiția, unde baronul slujea în armata austriacă. În anul următor, ca urmare a unui ordin care interzicea ofițeri-lor să stea împreună cu soțiile, proaspătul însurat a cerut să fie lăsat la vatră.

Cserey Heléna s-a mutat la Jibou, ca noua doamnă a domeniului. În același an, li s-a născut primul băiat, István. Conform necrologului publicat la moartea soțului, tradus în anexă, până în 30 decembrie 1796, baroneasa Heléna a născut 12 copii (alte surse indică 10, 11 ori chiar 13). Dintre toți, unul singur a ajuns la o vârstă adultă: Miklós-junior, viitorul reformator liberal, liderul opoziției an-tihabsburgice din Ardeal, luptătorul pentru eliberarea iobagilor, căruia Fadrusz János i-a ridicat statuie în centrul Zalăului, iar Sepsi József în Jibou. Cu toate că mortalitatea infantilă avea valori mari în epocă, unii au șușotit despre „blestemul părăsirii credinței strămoșești”, deoarece, în 11 aprilie 1782, profitând de edictul de toleranță religioasă dat de împăratul Iosif al II-lea, Cserey Heléna a ales să treacă la credința soțului reformat. Tatăl ei a dezaprobat gestul, iar episcopii de Oradea și de Alba Iulia l-au condamnat categoric. Gura lumii e slobodă, să ne amintim însă de cele scrise în cartea lui Ezechiel 18, 23, unde Domnul discută responsabilitatea omului: „Doresc eu moartea celui rău? Oare nu doresc să se întoarcă de la calea lui și să trăiască?”

A urmat o altă lovitură a soartei. După ce un diferend legat de fuga unor


iobagi a dus la „asediul” conacului din Gârbou, reședința contelui Johann Haller, baronul Wesselényi a fost judecat, condamnat, prins în 1785 și încarcerat în fortă-reața Kufstein. Cserey Heléna a trebuit să preia frâiele gospodăriei. Acum și-a în-ceput registrul de cheltuieli, care a însumat trei condici, completat până în 1831, unde cercetătorii au găsit multe informații referitoare la construirea castelului din Jibou, decorarea interiorului, achiziționarea de picturi, amenajarea parcu-lui, ridicarea primelor sere etc. În 1789, speriat de Revoluția franceză și bolnav de moarte, împăratul Iosif al II-lea l-a eliberat pe baronul rebel. Soția i-a venit degrabă în întâmpinare la Viena, unde au stat până după funeraliile suveranului, apoi s-au întors la Jibou.

„Bourul din Jibău” a reluat lucrul la castelul baroc, început în 1778 pe care l-a dezvoltat cu megalomanie până la moartea survenită în 25 octombrie 1809. În acel an, seniorul domeniului someșan a încercat să ocupe postul de coman-dant al garnizoanelor locale din Ardeal. Toate semnele îl indicau drept candidatul ideal. Adversarii au simțit că a sosit clipa să riposteze și au transformat încrederea exagerată în certitudinea reușitei într-un călcâi al lui Ahile. Ridiculizat în plenul forului legislativ, baronul a murit de inimă neagră.

De dragul soției, în 1801 a construit primele sere, populate cu lămâi aduși de la Carei. Când a rămas văduvă, Doamna Heléna n-a dorit să stea singură prin-tre citricele înflorite, astfel încât „casa de sticlă” a fost transformată în 1814-1815 în grajd pentru mânji.

În 1810, după împărțirea averii, Cserey Heléna a moștenit (cu destulă di-ficultate) domeniul și castelul din Jibou. S-a dedicat creșterii unicului copil, pe atunci încă minor, situație de care unele rude mai hrăpărețe au dorit să profite. Intervenția guvernatorului Ardealului Bánffy György, conte de Losoncz, a po-tolit spiritele. Apoi, ajutată de administratorul Kelemen Beniámin, a reușit să se descurce cu brio. Mai târziu, când, la îndemnul prietenului Széchenyi István (1791-1860), tânărul Miklós a călătorit în Germania, Franța și Anglia (1821-1822), baroneasa i-a asigurat fondurile necesare. De altfel, juniorul i-a scris pe-riodic mamei sale, repetându-și dorința de a se vedea cât mai repede din nou acasă. Ca o curiozitate din epocă, să remarcăm faptul că felicitările de Crăciun au străbătut distanța dintre Londra și Jibou în doar două săptămâni.

În 16 decembrie 1831, Cserey Heléna s-a stins în vârstă de 77 de ani. Marele Wesselényi - fiul a purtat el însuși sicriul până la cavoul familiei și a jelit-o în-delung. Veress Dániel povestește că neconsolatul băiat a vegheat noapte după noapte, vreme de șase săptămâni, la mormântul ei, iar apoi, în fiecare an, în data respectivă a ținut câte o zi de reculegere.

Caiete Silvane, Nr. 8-9 (115-116), august-septembrie 2014


józsa lászlóSzilágyság

20 éves a zsoboki gyermekotthon

Kettős ünnepet ült szombaton a Szilágy megyei Zsobok. A Molnár János és Irma lelkészházaspár által megálmodott Bethesda Gyermekotthon és Szórványiskola-központ fennállásának 20. évfordulóját ünnepelték, ugyanakkor Molnár Irma helyi református lelkész a Magyar Érdemrend Lovagkeresztjét vehet-te át Barabás János kolozsvári vezető konzultól.

A szombati istentiszteleten Csűry István, a Királyhágómelléki Református Egyházkerület püspöke hirdetett igét, majd átadták Molnár Irma tiszteletes asz-szonynak a Magyar Köztársaság elnöke, Áder János által adományozott kitünte-tést. Molnár Irma elmondta: a díj nem csak őt, hanem családját és a zsobokiakat is megilleti, hiszen mindenben támogatták. Szombat délután kulturális progra-mokkal folytatódott az ünnep, vasárnap pedig az istentisztelet után a temetőben koszorúztak, délután könyvbemutatót, filmvetítést, kiállításmegnyitót tartottak.

Csűry István püspök igehirdetésében a Molnár lelkészházaspár példájára hi-vatkozva kiemelte: nem elég szóval dicsérni az Urat, megtartani magyarságunkat. Tettek is kellenek.

Seres Dénes képviselő, az RMDSZ Szilágy megyei szervezetének elnöke köszöntőjében megemlékezett a 20 évvel ezelőtti eseményekre is. Méltatta a szórványközpontok jelentőségét. A zsobokiak munkáját minden rendelkezésére álló eszközzel támogatta, és a jövőben is támogatni fogja, mert olyan emberekről

Szilágyság


van szó, akik mindent megtettek az ügy érdekében, hogy ezek a gyerekek ne fáz-zanak, ne éhezzenek. Zsobok a Kalotaszeg része, de közigazgatási szempontbóül Szilágy megyéhez tartozik, és a szilágyságiak büszkék zsobokra.

Újkori történelem

A tiszteletes asszony munkásságának méltatását Vincze Minya István bánffy-hunydi esperes olvasta fel. A gyermekotthonról részletesen Ruzsa Erzsébet igaz-gató számolt be.

Molnár János professzor az igehirdetés után ismertette az elmúlt 20 év tör-ténéseit. A lelkészházaspár 23 évvel ezelőtt Középlakról került Zsobokra. Első sorban a templomot öltöztették új ruhába, majd 1992-ben a parókiát is átépí-tették és lakhatóvá tették. Ezt a sárvásárra vezető bekötő út lekövezése követte 1993-ban.

A település iskolája is, – mint annyi más magyar falusi iskola – halálra volt ítélve 1989-ig, gyereklétszám és sok más tényező miatt. Ekkor jött a változás. 1992-ben a falu református lelkésze gyermekotthont létesített a faluban, Bethesda Gyermekotthon néven. Ezzel a gyerekek létszáma megszaporodott.

1997-ben elkészült az aszfaltos út, és mintegy 100 készülékes telefonhálózat könnyítette meg a kapcsolattartást.

1998-ban kész lett az új, tornatermes iskolaépület. Az újonnan épült ma-lomban pedig lisztté vált az első búzaszem. És kenyérré kerekedett a péjkségben az első kenyér.

1999-ben elkészült a templom új padlója.2000-ben megnyitotta kapuit a kolozsvári Aksza missziós ház.2002-ben az árvaház ellátására kertészet létesült, és új istálló épült az árvaház

tehenei számára.2004-ben elkészült az Immánuel ház, a kertészlak, a tejfeldolgozó, és a

Siloám idősek otthona Farnason. Itt a helybéli időseket ápolják. Az egyházköz-ségnek adományozott házba és telekre 2013-ban átadták az otthonból kikerült két fiatalnak az első „Jonathán” házat. Az otthon tehát nem csak otthont, hanem, továbbtanulási és tisztességes megélhetési lehetőséget kínál gyerekeinek.

Az otthon ellátására létesült egységek, gazdaságok mintegy 60 munkahelyet biztosítanak a faluban. Átlag évente 60 árva és szociálisan árva gyermeknek bizto-sít iskolázási lehetőséget.

Példakép lehet Zsobok a kistérségben

A gyermekotthon, mivel a helyi Református Egyházközséghez tartozik, s annak keretében malom, pékség, tejfeldolgozó, varroda müködik hozzávetőleg félszáz személyt foglalkoztat. Teheneket, juhnyájat tartanak, különben a faluban nincs jelentős állatállomány.


Az egyház keretében müködő jelenlegi társulásnak gépparkja is van. A ma-lom, pékség, valamint a géppark több, mint tizenkét éve szolgálja a falut. A falu-ban müködő Malom és annak keretén belül müködő pékség is nagyban lendített Zsobok hírnevén és jólétén. Zsoboki lakosoknak tud biztosítani munkahelyeket, a megtermelt búzát átveszik és a falubeliek kedvezményes áron juthatnak hoz-zá a mindennapi kenyérhez. A szomszédos falvakból is sokan Zsobokon őröl-tetnek búzát, sőt a péktermékeket nemcsak a helyiek fogyasztják, több faluból érkezik a rendelés. Városnapokon a kürtőskaláccsal Zilahot is felkeresik, de ott vannak a Riszeg-tetőn a majálisi sokadalomban, és finomságukkal külföldön is bemutatkoztak.

Bethesda

Zsobok egyik dísze és büszkeségeként épült fel Molnár Irma, helyi lelki-pásztornő kezdeményezésére a Bethesda Gyermekotthon , melynek első épülete 1994 szeptemberében, második, terjedelmesebb épülete pedig 1996-ban került felavatásra. A Bethesda név azt jelenti, hogy kegyelem, irgalom háza. Bibliai név ez. Jézus szavára a Bethesda-tó partján gyógyult meg a harmincnyolc éves be-teg ember. A Bethesda Gyermekotthon és Szórványiskola-központis a kegyelem és irgalom háza akar lenni árva, félárva és szociálisan terhelt családból származó gyermekek számára. Az említett gyermekek mellett még gondozásba veszi azo-kat a szórványgyermekeket is, akiknek lakhelyükön nincs anyanyelvű iskolázási lehetőségük. Itt igazi otthonra lelnek, a városi környezettől távol a kísértés sem létezik, és állandó felügyelet mellett minden lehetőségük megvan a jó tanulmá-nyi előmenetelre.

Az iskolát és gyermekotthont egyházi támogatásból renoválták. Küldetését az újraalapítók akkor kifejtették és ez azóta is íratlan törvényként jelen van ebben a közösségben. Vallásos jellegű intézmény, a hátrányos helyzetű gyerekek segíté-se, fejlesztése az elsődleges cél.

A két intézmény - bár az egyik állami, a másik egyházi - elválaszthatatlanul és jól működnek egymással párhuzamosan. Egymással kölcsönhatásban léteznek, az iskolát nem lehet elképzelni a gyermekotthon gyereklétszáma nélkül, az ott-hon sem működhetne iskola nélkül.

A Bethesda Gyermekotthon és Szórvány-iskolaközpont az Erdélyi Református Egyházkerület Igazgatótanácsa és a Tanügyminisztérium által jóvá-hagyott egyházi létesítmény.

A Bethesda nem részesül sem állami, sem egyházi támogatásban, minden költségét kizárólag adományokból fedez. 1994 óta az Otthon körül kialakult gaz-dasági egységek biztosítják az anyagiakat (malom-pékség, állatfarm, tejfeldolgo-zó, kertészet).

A gyerekek számára biztosított hálószobák három- illetve négy ágyasak, fürdővel ellátva. Az épületben megtalálható a konyha, óriási ebédlő, mosókony-


ha, orvosi-rendelő, gyógyszertár, tanulóterem, játszó- és mesesarok, díszterem, agyagozó-mühely, modern tornaszerekkel felszerelt tornaterem és könyvtár. A jelenlegi létszám: 25 árvagyermek és 21 szórványból érkezett iskolás (I-VIII osztályos). Az árva, félárva és szociálisan terhelt családokból származó gyere-kek hároméves kortól jelentkezhetnek az Otthonba. Nyolcadik osztály elvégzése után az Otthon gondoskodik továbbtanulásukról, szakmai képzésükről és a tár-sadalomban való elhelyezkedésükről. Számukra az Otthon a család, az édesapa, az édesanya és a testvér.

Otthonunk célkitűzése az árva és félárva, valamint a szociálisan hátrányos helyzetben élő gyermekek felkarolása, vallásos szellemben történő nevelése csa-ládias körülményeket biztositva, ápolván a családi kapcsolatokat, segitséget nyújt-ván az iskolai és szakmai képzésben, felkészitvén őket az önálló életre.

A tanév ideje alatt a gyermekek mindennapi programja az iskolai és óvodai tevékenységekhez igazodik. A gyermekek óvodai és iskolai oktatása a felújitott nyolc osztályos általános iskolában, a továbbtanuló árvagyermekeké különböző szakliceumokbam, szakiskolákban, egyetemeken történik. Az iskolai oktatáson kivül, a gyermekeknek lehetőségük van naponta a számitógéplabor valamint könyvtár használatára, hetente egy alkalommal szaktanár irányitása alatt kerámia oktatáson, valamint néptáncoktatáson részt venni. A vakáció ideje alatt a gyerme-keket koruknak megfelelően bevonjuk a mezőgazdasági és ház körüli munkákba, az önálló életre való felkészités céljából.

Az árvagyerekeket a gyámügy, a gyülekezetükben szolgáló lelkész, esetleg hozzátar-tozója irányítja a Bethesda Gyermekotthon felé, ők kérvényezik a felvételét. A Bethesda vezetői jóváhagyják a kérelmezést és a gyereket a gyámügytől engedélyezve elhelyezhetik a Gyermekotthonba.

A továbbtanulási lehetőséget a Kolozsváron működő Aksza missziós házon keresz-tül biztosítják.

Az ünnepség

Molnár János professzor az elmúlt majd negyedszázad eseményeit méltatva ki-emelte: „Sokan voltak, akik nem csak lelkesedtek, hanem tettek is azért, hogy sok vajú-dás,nehézség és álmatlan éjszaka ellenére is létre jöjjön Zsobokon mindaz, amuire ma azt mondjuk, hogy van, létezik, valóság. Számos gyülekezeti tag fogta meg az ásó nyelét vagy az épp lerakásra váró építkezési anyagot, s nem sajnálta sem szabadidejét, sem éjszakai pi-henését mindazért, amit egyszóval Zsoboknak nevezünk, s cserében nem kérdezte meg, ki, s mennyit fizet érte. Számos külföldi tetstvér hozta el adományát, hogy végre meg le-hessen nyitni a kapukat. Olyanok is jöttek, felkerestek, felhívtak, akiket addig nem ismer-tünk, de ők hallottak a gödörfaluban történő eseményekről, s mindent tudtak rólunk.”

A szombati hálaadó istentiszteleten részt vett és felszólalt sok alapítvány, egyesü-let, egyházi közösség és magánszemély, akik valamilyen módon segítették Zsobokot. Németországból, Ausztriából, Hollandiából, Magyarországról és Amerikából is érkeztek vendégek, akik elégedetten látták, hogy segítségüknek van eredménye. Egyikük sem ér-kezett üres kézzel. Pénzadományokat, ruhákat sok hasznos holmit hoztak a gyermekott-


hon és az ellátó gazdaság számára. Emiatt az istentisztelet és a beszédek is két nyelven, magyarul és németül is elhangzottak, az amerikaiak számára angolul is tolmácsoklták az elhangzottakat.

Az egyházközség több tucat oklevéllel és jelképes ajándékkal köszönte meg minden-kinek eddigi tevékenységét, aki valamivel segített, hogy a közösség ügye előre haladjon.

Sokan meghatottan vettek részt a zsoboki református templomban a szombat délelőtti istentiszteleten, amelynek keretében Molnár Irma tiszteletes asszony átvehet-te a Magyar Köztársaság elnöke, Áder János által adományozott Magyar Érdemrend Lovagkeresztjét.

Szilágyság Nr. 36, 2014

Sărbătoare a 20 de ani de la înfiinţarea căminului pentru copii „Bethesda” din Jebuc. La festivitate au luat parte reprezentanţii comunităţilor, asociaţiilor şi bisericilor di Germania şi Olanda, care au ajutat acest cămin.

100 éves a perecseni baptista énekkarénekkar

Baptista gyülekezeteinkben kezdettől fogva nagy hangsúlyt fektettek az éneklésre. Az ének és a zene szerves része lett az isten-tiszteleteknek, és kezdettől fogva formálta, meghatározta a felnövő generációk istentiszteleti légkörét, erkölcsi tartását, hitelveit és érzel-mi világát. Énekeink bátorítanak, vigasztalnak, gyógyítanak.

„Az erdélyi baptista ének-ze-nemisszió történelmi áttekintését

nagymértékben lelkes króniká sunk, id. Kiss László kutatómunkájának köszön-hetjük, aki a fellelhető adatokat az „Énekkaraink keletkezése” c. munkájában ösz-szegezte. A gépelt anyag egyik példánya a szilágy nagy falui gyülekezet irattárá-ban található. Ez került kiegészítésre, átszerkesztésre, javításra, majd hozzáadtuk a szilágyperecseni magyar baptista gyülekezet énekkarának 100 éves jubileuma alkalmából a helyi gyülekezet sajátos ének-történetét. Mindezt most elérhetővé kívánjuk tenni mások számára is.” Ezekkel a szavakkal vezeti be Borzási István Perecsen baptista lelkésze az évfordulóra megjelentetett füzetet.


A Kiegyezéstől kezdődően (1867) újraindulhatott a baptista misszió az Osztrák-Magyar Monarchiában (1867-1919). Az újrakezdett baptista misszió élére Isten Mayer Henriket készítette fel.

Mayer Henrik megérkezése után öt hónappal már az ébredés jeleiről és az általa tartott vasárnapi rendszeres összejövetelekről tudósított a Missionblatt né-met nyelvű folyóirat. 1874-ben Budapesten egy német nyelvű gyülekezetet szer-vezett. A növekvő gyülekezetben 1877-ben ifjúsági egyletet, férfikört és négyszó-lamú énekkart, 1879 pedig nőegyletet és leánykört alakított.

Az első baptista énekeket legelőször kisgyermekek énekelték Kolozsváron, a „Gyermeklant” című énekeskönyvből, amelyet id. Rottmayer János készí-tett 1867-ben a vasárnapi iskolások számára. Ez az énekeskönyv 41 éneket tartalmazott.

Missziónk ugartörésének kezdetén egyelőre minden csak kezdetleges volt. A hívő ember a lelkületének megfelelő énekeket csak később találta meg. Hosszú utat kellett megtenni ahhoz, hogy az általunk ismert ének-zenekultúra kifejlőd-hessen. Úgy a közös éneklésnek, mint a többszólamú éneklésnek érdekes törté-nete van.

Az első megtértek általában a református egyház énekeit énekelték, amelyek többsége a Zsoltárok és Dicséretek énekei voltak, a francia hugenottáktól örökölt melankolikus dallamokkal.

Később egyre inkább megszerették a frissen indult nazarénus misszió nyo-mán kiadott „Új Sion Hárfái” című énekeskönyv énekeit.

Lisztes Mihály volt a baptista közös éneklés legelső úttörője. Berettyóújfaluban született 1849. február 21-én. Egyszerű földművelő ember volt. Már fiatalember korában feltűnt szép, szárnyaló hangjával és szerény csendes magaviseletével. A kötelező katonai szolgálat ideje alatt Bécsbe került, ahol megtanult németül s ez később nagy hasznára vált a korai baptista énekmissziónak. 1890-ben visszaköl-tözött szülőfalujába, Berettyóújfaluba, ahol 1891-ben a Wesselényi utcában mű-ködő énekkar mintájára megszervezte a legelső magyar nyelvű baptista énekkart.

Az első énekkarok

A kolozsvári énekkar – 1893.A nagyváradi énekkar – 1894.A nagyszalontai énekkar – 1894.A bihardiószegi énekkar – 1894.Kalotaszegen legelőször Mákófalván alakult meg az énekkar 1896-1897

környékén. A román nyelvű ének-zenemisszió - 1868-1916.A román nyelvű ének-zenemisszió kezdete két úttörő nevéhez kapcsolódik:

Brumar Mihai és Berbecar Vasile nevéhez.A mai Szilágy megye területén a baptista misszió jórészt csak a századfordu-


ló utáni években kezdődött el. Így az ének-zene misszió kezdete is kissé későbbi időre esik. Ennek ellenére, az alakuló énekkarok és zenekarok hamar felzárkóztak és megerősödtek, túlszárnyalva a máshol jóval korábban alakult énekkarokat és zenekarokat.

Már a közös éneklést is sokkal előrehaladottabb módszerekkel kezdték el, mivel a gyülekezetek alakulásakor már nyomtatott énekeskönyvek álltak rendel-kezésükre. Így, amikor 1905-ben Kémeren megalakult az énekkar, már 3 énekes-könyvvel rendelkeztek.

A szilágynagyfalui énekkar – 1909-1910.

A szilágynagyfalui gyülekezet 1902-1903-ban alakult és rohamos fejlődés-nek indult. Hamarosan a harmadik misszióközponttá válik a Szilágyságban. A község fekvésénél fogva átjártak ezen a helyen a bihari és szilágysági úttörők. Gyakran megfordulnak itt az énekmisszió terjesztői is, Érszőllősről és Kémerről. Makkai József szívesen végzett itt munkát, úgy az evangélium, mint az evangéli-umi éneklés terén (akiket „evangyéliomi énekeseknek”, „evangyéliomi zenészek-nek” neveztek, énekeiket pedig „evangyéliomi karénekeknek”.

Makkai József és Szilágyi Ödön Szilágybagosról szervezték meg és indítot-ták el a nagyfalui énekkart.

A szilágybagosi énekkar – 1910-1911.

A szilágybagosi gyülekezet 1904-ben alakult, amikor az első megtértek be-merítkeztek. Szilágyi Ödön segítségül hívta Makkai József úttörő munkatársát és vele együtt alapították meg a szilágybagosi gyülekezet énekkarát, csaknem a szilágynagyfalui énekkarral egy időben (1910-1911 körül).

A szilágyballai énekkar – 1913.

A szépen fejlődő Szilágyballai gyülekezet sem maradt le az éneklés szolgá-latában, és a későbbi évtizedekben az ének-zene kultúrában túlhaladta a többi gyülekezeteket úgy az énekkar, mint a fúvószenekar működésében. Itt is Makkai József és Szilágyi Ödön munkája révén alakult meg az énekkar, mindjárt az előb-bi énekkarok nyomában, 1913-ban.

A fent jelzett gyülekezetek, úgymint Érszőllős, Kémer, Szilágynagyfalu, Szilágybagos, Szilágyballa, mint misszióközpontok, hangadók voltak a környéki kisebb gyülekezetek ének-zenei missziójának kibontakozásában.

Hamarosan a többi gyülekezetekben is követték a jó példát: Kraszna, Sámson, Hadad, Perecsen, ahol szintén Makkai József és Szilágyi Ödön kezde-ményezésére alakultak meg az énekkarok.


A szilágyperecseni énekkar – 1914.

Szilágyperecsenben a gyülekezet alig négy éves volt, amikor az 1914-es ka-tonai besoroláskor többszólamú énekkarral búcsúztatták a hadba, háborúba be-vonuló testvéreket. (Az is meglehet, hogy az énekkar már az ezt megelőző évben megalakult, de arról nincs feljegyzésünk.)

Minden bizonnyal ugyanazok az ének-zenei úttörők segítettek az énekkar elindításában, mint a többi szilágysági gyülekezetben: Makkai József Érszőllősről és Szilágyi Ödön Szilágybagosról.

1935-ben Kulcsár István testvér rövid összefoglalót írt a gyülekezet történe-téről, megalakulásának 25 éves évfordulójára, amelyben többek között az ének-kar megalakulásáról is említést tett. E rövid megjegyzés a történelmi bizonyíté-ka annak, hogy gyülekezetünknek énekkara 1914-től kezdődően folyamatosan működött, szolgált, egészen napjainkig, úgy a vasárnapi, mint a hétköznapi is-tentiszteleteken, vendégszolgálatokon, szabadtéri istentiszteleteken, karácsonyi kántáláskor és a temetéseken.

(dr. Borzási István anyagából összeállította Józsa László)


Cu ocazia festivalului cepei în Pericei s-a comemorat şi o sută de ani de la înfiinţarea echipei locale de pompieri şi şi o sută de ani de la înfiinţarea corului bisericii baptiste din localitate.

A cserkészmozgalomEredete, zilahi múltja, közelmúltja és jelene

Megalakulása, fejlődése

A cserkészetet is mint ifjúsági játékot ki kellett találni! És ezt tette a cser-készet szülőapja, az egykori nyugdíjas angol katonatiszt Robert Baden-Powell, a cserkészek által rövidített nevén Bi-Pi.

Katonai pályafutása idején jött rá, hogy a tizenéves fiúk megfelelően meg-szervezve és irányítva 6-8 fős csoportokban fantasztikus eredményeket tudnak elérni kémkedés, rejtőzés, hírvivés, elsősegélynyújtás és életmentés terén. Ha ezeket a feladatokat játékossá tesszük és a résztvételüknek megadatik az önkén-tesség lehetősége akkor nagyon eredményesen és szépen fejlődnek, hatékonyan tanulnak meg dolgokat, és a kis csoportjuk – őrsük – teljesítménye magasan fe-


lülmúlja az egyénekre lebontott teljesítő képességüket. Ezeket a tapasztalatokat szándékozta kipróbálni BI-PI, és ezért 1907 nya-

rán 24 fiúval táborba szált Brownsea szigetén. Két hét táborozás akkora élményt jelentett az ott lévő fiúknak, hogy miután hazatértek és elmesélték élményeiket Angliában egy év alatt több tízezerre ugrott a cserkészkedő fiúk száma, és az utcán kódorgó, semmittevő, verekedő fiúk mindennapjai értelmet kaptak és a szabad idejük ki lett töltve. Közben a cserkész tanmódszer, aminek az alapelve a tapasz-talva tanulás, és az egymásnak átadott tapasztalat nevelő hatása abba az irányba mutatott, hogy ez a világ akkori – és mint kiderült még mai nap is – a legmoder-nebb, leghatékonyabb tanmód.

Mára pedig közel harminchat millió cserkészt tartanak számon világszerte.A Brownsea szigeten táborozók a játékuknak keretet szabandó meghatároz-

ták a cserkészet tíz alaptörvényét, amely szövegében az elmúlt 100 év alatt módo-sult, de jelentésében és mondanivalójában ugyanaz maradt:

1.) A cserkész egyeneslelkű és feltétlenül igazat mond!2.) A cserkész híven teljesíti kötelességeit, melyekkel Istennek, hazájának,

nemzetének és embertársainak tartozik!3.) A cserkész ahol tud segít!4.) A cserkész minden embert testvérének tekint!5.) A cserkész másokkal szemben gyöngéd, önmagával szemben szigorú!6.) A cserkész szereti a természetet, jó az állatokhoz és kíméli a növényeket!7.) A cserkész jó lélekkel és készségesen engedelmeskedik feljebbvalóinak!8.) A cserkész takarékos9.) A cserkész vídám és meggondolt!10.) A cserkész testben és lélekben tiszta.

A magyar cserkészet

A magyar olimpikonok 1908-ban ismerkednek meg először az angol cserkész sportolók sportszerűségével, képzettségével és testvéries viselkedésé-vel, és a magvát a mozgalomnak magukkal hozzák. 1910-ben Nagycsanádon alapul az első magyar cserkészcsapat és a mozgalom futótűzként terjed teljes Magyarországon, amíg a kezdeti lendületet derékba nem töri az első világhá-ború. Az első világháború után a cserkész-mozgalom sorai Magyarországon is és Romániában is rendeződnek, a legfelsőbb vezetőség tagjai között is találunk cserkészeket, Magyarországon a kormánytagok között is találunk cserkészt, majd a második világháború előtt pont a kormányfő gróf Teleki Pál, a magyar cser-készmozgalom főcserkésze lesz a kormányzó. Romániában pedig maga a király lesz a román cserkészet feje. A két világháború közötti időszakban Romániában a magyar cserkészet csak rövid ideig működhetett, betiltották, beolvasztották a román cserkészetbe.


A zilahi cserkészek

Észak Erdély Magyarországhoz csatolását követően a második világhábo-rú idején újjáalakulnak az erdélyi magyar cserkészcsapatok, és újak is alakulnak, közöttük a zilahi Wesselényi Miklós cserkészcsapat, amelynek a megalapításán a Református Kollégium igazgatóságának megbízásából Fábián Béla tanár az első próbálkozásokat 1939-ben teszi meg, majd 1940-ben siker koronázza munkáját és megalakul a csapat, tagjai nem kimondottan csak a kollégium diákjait ölelik fel, hanem a Zilahon működő más iskolák növendékei, inasok is csatlakoznak hozzájuk. Fábián Béla tanár, cserkésztiszt mellett kifejti munkáját három segéd-tiszt is: Virág Károly – később Zilah Tövishát vidéki esperes, Csiszár Ádám, és Sárpataki János – később Marosvásárhelyen lelkipásztor és esperes. Ennek a csa-patnak cserkészei közzé tartozott a későbben, 1990-ben újraalakult 27-es számú Wesselényi Miklós cserkészcsapat parancsnoka Meszesi Lajos – Lajos bá – is. Ő lesz az aki az elvetett magot tovább viszi és az 1943 után illegalitásba vonult, majd 1962-ben a kommunizmus által teljesen eltiport mozgalmat Zilahon újra életre hívja 1990-ben.

1990 évbeli próbálkozása úgy tűnt kudarcba fullad, de miután újraszervezte és rendezte a csírázó csapat sorait 1991-ben eredményesen megindította a csapa-tot, amely 1994-ben 110 cserkészt számlált és velük a csapatparancsnokon kívül 11 segédvezető foglakozott. Azonban egy csapatnál nem a létszám, hanem a mi-nőség, a vetélkedőkön elért eredmények minősítik a csapatot, és eredményekben a Wesselényi cserkészei nem láttak hiányt.

1994 márciusában örök nyughelyére kísértük cserkészdíszben és cserkész tiszteletadással Béla bá-t – Fábián Béla tanár urat – a zilahi cserkészet megalapítóját.

1997 szeptemberében megalakul Zilahon a második cserkészcsapat is, a 84-s számú Fábián Béla cserkészcsapat a volt csapatalapító nevével fémjelezve, alapítója Bábán Csaba-Ferenc segédtiszt a 27-s számú Wesselényi Miklós cser-


készcsapat egyik segédvezetője.2006-ig dolgozik a csapat, de a mindennapi élet nehézségei a csapatalapító

számára lehetetlenné tették a cserkészmunka folytatását így a csapatmunkát fel-függesztette más felnőtt vezető hiányában.

Időközben a Wesselényi cserkészcsapat vezetője – Lacsi bá – 1999 tavaszán meghal, a csapat még egy ideig működik Demjén Gergely segédtiszt, majd Major Ibolya megbízott csapatvezető vezetésével, de amikor Major Ibolya meghal a csa-pat vezető nélkül marad és feloszlik.

Ebben az időben a 84-es Fábián Béla cserkészcsapat cserkészei tovább viszik a zilahi cserkészeknél már megszokott eredményes szereplést, és mind az orszá-gos mind a Magyarországon rendezett rovásírás versenyekről hoznak el több első és még több 2-5-ik helyezést. Ezen kívül több országos vetélkedőn bizonyítják tudásukat öregbítve a csapat és a város nevét.

2006 és 2012 között Zilahon nincs cserkészet, az emberek néha emlegetik, de annyiban marad az egész, mivel nincs aki bevállalná a csapat vezetését, az új-raindítás gondjaival együtt.

Ellenben a cserkészet, ha már Zilahon átvészelte a kommunista éveket és újra sarjadt, akkor, ha már adottak a törvényes lehetőségek, Zilah ifjúsága kihsz-nálta a cserkészkedés adta lehetőségeket.

2012 őszén Bábán Csaba és Illyés György segédtiszt – csapatvezető helyet-tes, valamint a Zilah Fenyves negyedi egyházközség mint fenntartó testület – ké-rik a 84-s számú Fábián Béla cserkészcsapat újrajegyeztetését a Romániai Magyar Cserkész Szövetségben.

Ez meg is történt, a csapatmunka megindul a gyülekezeti teremben, bár ez mindig gondot okoz a vezetőnek, hogy a csapatmunka és a gyülekezeti progra-mok átfedéseit elkerülje. Időközben két régi cserkész is csatlakozik a csapathoz családjaikkal együtt – Csapó Attila Gábor és Mike Árpád – akik aktívan részt vesz-nek a vezető munkájának megkönnyítésében, magukra vállalva a csapatvezetés terheinek egy részét.

Ezzel egyidősen egyre sürgetőbbé válik a csapatotthon hiányának megoldá-sa. A zilahi csapatoknak örök hiányosságuk volt, hogy csak megtűrtként működ-tek valamely intézménynek a helységében, más szervezetekhez, intézményekhez kellett igazítsák mindennapi életüket.

A cserkészjelszó is úgy szól: „Légy résen”, a csapat felnőtt cserkészei nyitott szemmel jártak és álmodtak egy „cserkészotthonról”.

Került a Kraszna utcai óvodában egy elhagyatott fáskamra, amelyen első lá-tásra látszott, hogy rengeteg munkába és erőfeszítésbe fog kerülni a rendbetétele, de esetleg egy elveszett térből egy csapat otthona lehet belőle.

A három zilahi egyházközség közös presbitériumi határozattal a cserkészek-re bízta a helyiség rendbetételét, és nekik adta azt, használják legjobb belátásuk szerint, úgy tegyék rendbe ahogy az nekik legjobban megfelel.

Következett hét kemény hónap kéregetéssel, támogatók keresésével, és a saját


munka hozzáadásával, amelyet a csapat cserkészei legkisebbtől legnagyobbik be-leadtak. Az anyagi keret előteremtését a csapatvezető vállalta magára és a munka oroszlánrészét Csapó Attila, Mike Árpi majd a később bekapcsolódott Boczor Attila – aki azért keményen pótolta a későbbi csatlakozást – végezték el, mindegyik a szak-májának megfelelő munkakörben, és azon felül is tudásuk maximális határáig.

Az eredmény nem maradt el, és az ünnepélyes megnyitón aki csak előzőleg ismerte a helyet csodálattal adózott a belefektetett munkának. Az ünnepet fémje-lezte az ünnepségre és az azt megelőző tanácskozásra Zilahra érkezett RMCSSZ elnökség jelenléte is.

Ezen alkalommal köszöntük a támogatók és a zilahi református gyülekeze-tek segítségét is.

Ugyanakkor ez alkalommal felavattuk a Szilágy cserkészkörzet zászlaját, amelynek egyik oldalán a cserkészliliom, a másik oldalán az egykori Szilágy vár-megye címere díszeleg, ezzel is ápolva dicső múltunk emlékét.

Ekkor avattuk a 84-s számú Fábián Béla cserkészcsapat tábori zászlaját is.Itt élek a lehetőséggel, hogy ezen a helyen is köreinkbe hívjam a zilahi diá-

kokat 7 éves kortól korhatár nélkül, hogy ne veszítsék el azt a lehetőséget és azt az élményt, amelyet a cserkészet ad, azt a lehetőséget, amely nekem és kortár-saimnak nem volt megadatva, de mai napig is sajnáljuk, hogy gyerekként nem élhettük meg.

Jó munkát!Bábán Csaba-Ferenc cs.p.

Cserkészünk itthon és a világban

A szilágysági cserkészek ünnepségén a Romániai Magyar Cserkész Szövetség elnöke, Kasza Tamás (középen) vázolta számunkra a mozgalom helyzetét.

– A jelen pillanatban 12 erdélyi megyében vagyunk jelen, ez 164 cserkészcsa-patot jelent. Ebben 2.100 fogadalmat tett, tagkártyával rendelkező cserkészt jelent. Azért pontosítottam így, mert minden csapatban vannak problémásabb fiatalok, akik abban az évben nem tudták jelenteni aktív cserkészminőségüket, tehát ennél töb-ben vagyunk. Nagyjából mintegy 2.500-ra tehető az országban a magyar cserkészek létszáma. Ez Erdély szerte 50-60 települést jelent, ahol a csapataink jelen vannak. Van olyan város, ahol több csapat működik, de van olyan is, hogy egy megyében két csapat van. Olyan szórvány megye is van, ahol lehetőség lenne cserkészközösséget alakítani, de nem sikerült. Kiegészíteném azzal, hogy 10 cserkészkörzetünk van, ebből kilenc működik, most alakul a tízedik. Gyakorlati okok miatt regionális szin-ten a megyék határaira szabtuk a körzeteket, de ahol hagyományos széki felosztások vannak, mint a Székelyföldön, ott székek szerinti felosztások vannak.


A cserkészet jelenlétét a kezdeti lelkesedés után meghatározta a háttértámo-gató intézmény hiánya. Ott maradtak meg ezek a csoportok, ahol megmaradt ez a hivatástudat, és megkerültek azok az elkötelezett személyiségek, akik ezt tovább tudták vinni. Bármennyire szerettük volna, hogy a cserkészetre jellemző sikeres módszerekkel, az erkölcsiség, csapatszellem, összefogás elemeit ilyen szervezet ke-ret között tudjuk megteremteni a magyar közösségekben, erre csak három évvel ezelőtt nyílt lehetőség. A magyar kormány ifjúsági felmérésének eredményeit ele-mezve, és a következtetéseket levonva kiderült, hogy a cserkészet a legjobb meg-oldás az ifjúság nevelésére. Ekkor döntött úgy a magyar kormány támogatja ezt a mozgalmat a Kárpát-medencében, mert az munka, amelyet az elmúlt 100 évben az asztalra tett, feljogosítja erre. Azóta pl. a Nagybányán meglévő egy csapat hat új közösséget hozott létre különböző településeken, ezen a hétvégén 150 cserkész újí-totta fel fogadalmát illetve tett új fogadalmat. Hasonló példa Beszterce megye, ahol soha nem volt cserkészcsapat, most kettő alakul. Hasonló a helyzet Temesváron is, ahova hívtak képzésre, bemutatóra, mert ott is szeretnének megalakulni a helyi közösségek. Ez a fejlődés mérhető, számszerűsíthető. Ez a közösség olyan értéko-rientált életformát ad, amely az embereket nem csak a közösségben, hanem bárhol feltalálja magát és megállja a helyét, szakmunkásként, egyetemi tanárként, bármely más tisztségben egyaránt, mert nem saját magát helyezi előtérbe, hanem azt a kö-zösséget, amelyet szolgál.

– Hogyan lehet kapcsolódni a nemzetközi cserkészmozgalomhoz?– A Magyar Cserkés Szövetségek Fóruma évente kétszer ülésezik a világon lé-

tező nyolc magyar szövetség, amelyen együtt döntünk, határozunk meg irányelve-ket, meghívjuk egymást a rendezvényeinkre. Bár ez nem minősíthető nemzetközi-nek, de mégis kontinensekre kiterjedő nagyon fontos magyar-magyar kapcsolatok. Az emigráns magyarok közötti cserkészmozgalom kiterjed négy kontinensre. Európán kívül ésazk. És Dél Amerikában, illetve Ausztráliában vannak emigránsok által működtetett csapatok.

A nagytáborokra is meghívnak. A magyar cserkészet megalakulásának 100. éves jubileumi nagytáborában az erdélyi cserkészet mintegy 340 résztvevővel kép-viseltette magát. Korábban is részt vettünk 2007-ben Angliában is a cserkészet meg-alakulásának 100 éves évfordulója alkalmával szervezett táborban, jövőre pedig a Japánban rendezendő világtalálkozóra vagyunk hivatalosak.

– A külkapcsolatokhoz tartozik a más nemzetek szövetségeivel való kapcsolattartás.– Így igaz, de mindezt hivatalosan eddig nem tudtuk elérni, mert nem lehe-

tünk tagja a nemzetközi cserkészszövetségnek, ugyanúgy, mint valamennyi Kárpát-medencei cserkészszövetség. A nemzetközi szervezet alapszabályzata szerint egy országból csak egy országos szövetség lehet tagja, ez pedig a román szövetség, ugyanez a helyzet a nem magyarországi magyar szövetségekkel is. De egyre na-gyobb megértést és hajlandóságot tapasztalhatunk, hogy változtassanak az alapsza-bályzaton, hiszen a regionális autonómiaformák Európában mindenképpen erre kényszerítenek.


– Hogyan alakul a román cserkészszövetséggel a kapcsolat?– Annak ellenére, hogy a cserkészet alaptörvénye szerint minden cserkész a má-

sik cserkészt testvérének tekint, a román cserkészszövetséggel húsz éven keresztül gyakorlatilag semmiféle kapcsolat nem volt, azon kívül, hogy tudtunk egymás létezé-séről. Csak az utóbbi öt évben változott a helyzet. Most már egy nagyon gyümölcsö-ző négy év együttműködését zárjuk. Azért fogalmazok így, mert februárban mindkét szövetségben tisztújítás lesz, az új vezetés újabb kezdetet jelent. Eddig sikerült eljutni oda, hogy már nincsenek fenntartások, régi beidegződések, és megkerestük azokat a közös nevezőket, amelyek mentén együtt tudunk működni elfogadva azt, hogy a különbözőségek erősítenek bennünket, attól vagyunk erősek, hogy színesebbek le-hetünk. Közösen dolgoztunk az ifjúsági, az önkéntességi törvényjavaslaton, az iskola másként projektben a kezdetektől együtt vettünk részt, a bethlemei békelángot or-szágos projektként együtt hordozzuk, osztjuk egységes koncepció mentén, közös el-képzelés alapján. Olyan dolgokat honosítottunk meg, amelyek az azelőtti húsz évben elképzelhetetlenek voltak. Ezzel is jelzünk a társadalom felé, hogy elmúlt annak az ideje amikor azzal lehetett a nemzetiségeket egymás ellen fordítani, hogy elhitettük, az egyik feketébb a másiknál, és ezt az emberek el is hitték.

Köszönjük a helyzetelemzést, és jó munkát kívánunk a továbbiakban is.Lejegyezte: Józsa László(Kasza Tamás pe Foto Cs 1.jpg la mijloc)


Istoricul mişcării de cercetaşi (boy scout) în Zalău, starea actuală şi inetrviu cu preşedintele mişcării pe ţară despre situaţia actuală a ecestei mişcări la nivel de ţară.


lakóné hegyI évaHepehupa

M. Nagy Ottó, a Református Wesselényi Kollégium volt tanára

Tanítványai, volt munkatársai születésének 100-ik évfordulójára szerették vol-na megjelentetni papírra vetett visszaemlékezéseiket. Akkor nem sikerült. Később, 2011-ben a Királyhágómelléki és az Erdélyi Református Egyházkerület közös kia-dásában jelent meg könyv formájában – „M. Nagy Ottó az egyéniségformáló tanár” – cím alatt tartalmazza tanítványainak visszaemlékezéseit, munkatársainak töredékes méltatásait és a tanár, egyházi író M. Nagy Ottó munkájából részleteket. Szűkkörű könyvbemutató is volt Zilahon, nagyobb ívű is lehetett volna, hiszen a város szülött-jére emlékeztek!

A Zilah Belvárosi Református Egyház anyakönyvében a következő adatok van-nak: M. Nagy Ottó, született 1903. nov. 23-án, apja érmindszenti Nagy Elek szen-tkirályi birtokos, anyja Tatár Ilona, lakcím Zilah, Tuhutum utca 102; keresztszülők Dr. Berger János és felesége Pigai Ida. Keresztelte Magyarosi István ref. lelkész 1903. nov. 24-én. A halottak anyakönyvében pedig ez áll: mindszenti M. Nagy Ottó va-llástanár meghalt 1946. febr. 17-én, temették február 19-én, a szertartást Köblös Endre, Kalló Gyula, Varga Pál végezte. Halálának oka „tüdőbaj miatti szívbénulás” – Ezen száraz adatok mögött egy sokat ígérő, de rövidre szabott emberi élet húzódik.

Középiskoláit szülővárosában, a Wesselényi Református Kollégiumban vé-gezte, 1922-ben érettségizett jeles eredménnyel. Tanulmányait a budapesti M. Kir. József Műegyetem mérnöki szakán folytatta, de betegsége miatt félbe kellett ha-gynia. Rövid szünet után beiratkozik a kolozsvári Református Teológiára. Kitűnő eredménnyel fejezi be 1926 nyarán. Segédlelkész Maksán, Fogarason, Ákosfalván, a kolozsvári egyházkerületnek belmissziói utazótitkára, a Teológia szeniora, több évig az Ifjú Erdély felelős szerkesztője. Tudása gyarapítására ösztöndíjasként a bázeli és bonni egyetemen teológiai, filozófiai, jogi és történelmi előadásokat hallgatott. Közben több teológiai és történelmi témájú cikke, tanulmánya jelent meg.

M. Nagy Ottó mozgalmas életének végállomása szülővárosa, tudniillik a Református Wesselényi Kollégium 1930. nov. 1. hatállyal meghívta vallástanárának. Családot alapít, s a Kollégium tanári lakásainak egyikébe költözik. (Ez az emeletes épület a Kraszna utca és a Nagy (lépcsős) utca sarkán állott, az 1950-es évek elején leánybentlakás volt, majd a megyésítés után (1968) lebontották, helyére az Ifjúsági Ház, illetve a görög katolikus templom épült).

A szelíd, halk szavú, sovány és szemüveges fiatal tanárra sok és nehéz mun-


ka várt a Kollégiumban, de éppen szerénysége és rendkívüli tudása segítette át a nehézségeken. Egyéniségének hatása életre szóló volt, vallják a könyvben megszólaló visszaemlékezések.

Tanári évei alatt M. Nagy Ottónak lehetősége volt a Kollégium könyvtárában kutakodni, régi kéziratokat olvasni, poros könyveket lapozni, keresni, megtalálni és közkinccsé tenni szülővárosának rejtett értékeit. Ezek közül két rövidebb ta-nulmányára bukkantam a Pásztortűz című erdélyi irodalmi és művészeti folyóirat számaiban. Olyan témákról értekezik, amikről rég megfeledkeztünk vagy nem volt módunk tudomást szerezni róla. Ezek újraközlésével tudásunk csak gyarapodhat. Egyben a hála gondolatait is elhelyezzük a zilahi központi temetőben nyugvó M. Nagy Ottó lelkész – tanár sírjára. Következzen a két tanulmány:

I.M. Nagy Ottó

ALVÓ ÉRTÉKEKA Zilahi Református Kollégium könyvtára

A Szilágyság művelődési értékei ma még nagyrészt alvó értékek. Fenyegeti eze-ket az értékeket az elszigetelődés, elfelejtés vagy éppen az elkallódás veszedelme is. Pedig ugyanúgy megérdemlik a velük való foglalkozást és megbecsülést, mint más, szerencsésebb helyzetű művelődési területeink értékei. Általános számontartásra és öntudatos kutatómunkára érdemes elsősorban a Szilágyság központjában levő re-formátus kollégiumi könyvtár. Ha nem is lenne e vidék művelődési tényezői között a legjellegzetesebb, akkor is figyelmet érdemelne régiségével és húszezer kötetet fe-lülmúló gazdag anyagával. Romániai magyar könyvtáraink között régiségre, értékre és kötetszámra nézve körülbelül a tízedik helyen áll.

A könyvtár eredete

A kollégiumi könyvtár körülbelül másfélszázados alkotás. Az 1646 óta fen-nálló kollégiumnak hosszú ideig nagyon szegényes, alig pár kötetből álló könyvtára volt. Nem voltak fejedelmi pártfogói, akik gazdag könyvtárral láthatták volna el. Ha kapott is ajándékba pár kötetet, hamar elrongyolódtak és elkallódtak. A XIX. század elején, amikor Salamon József veszi át a kollégium vezetését, egyetlen könyvet talál a „könyvtár”- ban. Salamon József, a kollégium egykori tanítványa, hozzálát a kollégium minden irányú rendbe szedéséhez. Újjáteremtő munkájába beleilleszti a kollégiumi könyvtár megalkotását is. Felhívást bocsájt ki a kollégium volt növendé-keihez és a vidék magyarságához. Felhívása eredményes. Egymás után érkeznek ki-sebb-nagyobb könyvgyűjtemények a könyvtár gyarapítására. Ő maga is gazdag és ér-tékes könyvgyűjteményt ad alma materének. Hamarosan több ezer kötet gyűl össze és a könyvtár Salamon tervszerű gyűjtőmunkájával egyre gazdagodik. Aki könyvet nem adhat, pénzbeli adományt küld új könyvek beszerzésére. Nem egy tudós refor-


mátus lelkipásztor egész könyvtárát hagyja az ősi iskolának. Az 1816. évet, amelyben Salamon József felhívását kibocsátotta, lehet a kollégiumi könyvtár tulajdonképpeni alapítási évének tekinteni.

A könyvtár megszületése körülményeiben leli magyarázatát az az érdekes jelenség, hogy bár a könyvtár nem nagyon régi, mégis aránylag sok régi, sőt na-gyon régi és értékes könyvet tartalmaz. Az adományozók sokszor családi köny-vtáruk legértékesebb darabjait ajánlották fel a kollégiumnak. A XIX. század végén különösen sok régi mű került a könyvtár tulajdonába a báró Wesselényi-család tag-jainak adományából. Azt mondhatjuk, hogy a könyvtár jelenlegi állománya alapján évszázadokra visszamenőleg fontos megállapításokat tehetünk a szilágysági vezető rétegek érdeklődési körére és művelődési színvonalára. A könyvtár szakszerű tanul-mányozása alapján megrajzolható az a művelődési szint, amelyre az itt élt magyarság kiválóbbjai és átlaga is eljutott. Egyetemes viszonylatban ma még ismeretlen nevek kaphatják meg ez által az őket megillető helyet a magyar művelődés életében.

A könyvtárt századunk elején szakszerűen elrendezték és a kollégium új épüle-tében hatalmas termet kapott. Betűsoros és szakjegyzékek alapján a tájékozódás benne meglehetősen könnyű. A legújabb könyvek sora meglehetősen hiányos. Tervszerű gyarapításának ma ugyanis anyagi akadályai vannak.

Nevezetes könyvek

Egy könyvtárba, mely nemzedékek szellemi kincstárának számít, másként lép be a kíváncsi érdeklődő, s más gondolatokkal keresi fel a tudós kutató. Az egyik ér-dekességeket keres, a másik értékek után kutat. A zilahi kollégium könyvtára többi-rányú érdeklődést tud kielégíteni. Vannak benne érdekes, nevezetes, ritka és értékes könyvek bőven.

A kíváncsi érdeklődő rendszerint a legrégebbi könyvet keresi. A könyvtár legrégebbi könyve Vitruvius: De architectura c. építészeti szakkönyve 1490-ből. Elnyűhetetlen papirosú, csodálatosan tiszta nyomású mű, amelyet gazdag képanyag tesz még vonzóbbá. Aki kezébe veszi, alig hiszi el, hogy régibb minden körülötte levő könyvnél. De a címlaptalan példányon ott vannak a kézzel festett záró sorok és záróléc, amelyek eme ősnyomtatvány hitelességét igazolják. A kollégium egyik legna-gyobb jótevőjének, Balog Pál szilágysági birtokosnak a könyvtárából és adományából került ide. Balog Pál a Wesselényi-család egyik tagját hosszas külföldi utazásában kísérte el, mint nevelője, és olasz földön tett szert e könyvre. Könyvtárából, min-thogy minden jelentősebb európai nyelvet ismert, még sok idegen nyelvű (angol, francia, spanyol, olasz) értékes régi munka került a kollégium tulajdonába.

A legrégebbi munkák közül külön szekrényben találjuk a legrégebbi magyar nyelvű nyomtatványok idekerült példányait. Kollégiumnak hetven 1711 előtt me-gjelent régi magyar könyve van. Ezek között két egyetlen példánnyal is rendelkezik. Az egyik Comenius Ámos János latin nyelvkönyvének a Janua linguaenek 1674-es gyulafehérvári kiadása, a másik pedig Canisius Péter katechizmusának latin-magyar


szövegű lőcsei kiadása. A magyarnyelvű művek közül a legrégebbi Werbőczi István Magyar Decretumának 1571-es kolozsvári kiadása. Igen értékesek még Félegyházi Tamás, Károlyi Péter és Derecskei Ambrus teológiai jellegű művei az 1580-as évekből.

Vannak, akiket nem a könyvek tartalma vagy kiadási ideje, hanem külső alakja érdekel. Ilyen irányú érdeklődésnek is bő táplálékot ad a könyvgyűjtemény. Alakra nézve legkisebb műve egy angol Újszövetség-fordítás, amelyet csak nagyítóüveg-gel lehet olvasni, mert kb. 9 cm hosszú, 5 cm széles és 1 cm vastag kötetet alkot. A legnagyobb terjedelmű kötet egy hatalmas régi atlasz, méteres méreteivel, míg a legtöbb kötetes mű nevére egy angolból fordított németnyelvű világtörténelem tarthat igényt a maga 142 közepes nagyságú kötetével. Némelyik munka már a pol-cán magára vonja a figyelmet: művészi, préselt pergamen vagy bőrkötése van. Ezek között fejedelmi könyvtárak darabjaira lehet bukkanni. Egy időben ezeket a szép kötéseket veszedelem fenyegette. Minthogy nem egy régi könyv fedelében a könyv kötésekor odakerült kéziratokkat fedeztek fel, e könyvtár könyveinek fedelét is fel-tépte valamelyik buzgó kutató, de kimutatható eredmény nélkül. Kíméletlen mun-káját szomorúan gyászolják a könyvtár régi könyvei.

Sok könyv csak felnyitásra és legalább futólagos betekintésre vár, hogy meglep-jen kincsével, egy-egy megkapó ízlésű könyvjellel. A könyvtár legszebb exlibrisei-nek egyike az Apafi-könyvtárból idekerült egyik munkában található. A mű Bacon összes munkáit foglalja magába latin nyelven (Francisci Baconi: Opera omnia. Francfurti ad Moenum MDCLXV). Kéziratos bejegyzés szerint 1682-ben a hollan-diai Leydenben Szathmárnémethi Sámuel, a tudós teológus és bölcsész vásárolta meg. Szathmárnémethi volt II. Apafi Mihály nevelője és tőle kerülhetett az Apafiak könyvei közé. Egy másik latin nyelvű bejegyzés szerint az Apafi-javak eladásakor vette meg valaki 1726-ban. Ilyen, a könyvek származására és sorsára nézve útbaiga-zításokat adó bejegyzések nagy számmal találhatók a gyűjtemény könyveiben. Nem kevés azoknak a könyveknek a száma, amelyek a szerzőjük ajánló sorai miatt érté-kesek. Különösen a kollégium volt kiváló tanítványai mutatták meg nevelő intéze-tük iránti hálájukat műveik ajánlásos példányaival.

Mindez csak futó és felületes bepillantás a könyvtár anyagába, hiszen ezeken a területeken még szakkutatóra vár az a hálás feladat, hogy rejtett történeti értékeket, életrajzi adatokat és könyvészeti adalékokat kutassanak fel a kollégium és a vidék történetéhez.

Kéziratok

A kollégiumi könyvtár kiegészítéséül szolgál a kollégium kézirat-gyűj-teménye és levéltári anyaga is. A levéltár anyaga aránylag kisebb, de rendbe sze-detten várja a kutatót vagy érdeklődőt. A kéziratok egy része is be van illesztve a könyvtár könyvei közé. Ezek a köteteket kitevő, terjedelmesebb kéziratok. Cserei Mihály Históriájának egyik kéziratos példánya éppen Bod Péter kéziratában ma-radt fenn a könyvtárban; Bod Péter Kősziklán épült ház ostroma című művének


is szép másolata található itt. Külföldön járt diákok emlékkönyvei is akadnak. A legnevezetesebb ezek közül a hollandiai egyetemeken a XVII. században megfor-dult Csepregi Turkovics Mihály kolozsvári professzoré, az egykori holland pro-fesszorok eredeti bejegyzéseivel, és Gyarmathi Sámuelé, az európai hírű nyelv-tudósé, ki a XVIII. század utolsó éveiben járta be Németországot. Ez utóbbinak hagyományából sok értékes nyelvészeti munkára is szert tett a kollégium.

A kéziratok zöme a XIX. század második feléből való. A kollégium és a város-vezető férfiainak iratai vannak benne. Amikor e kéziratgyűjtemények a kollégium tulajdonává lettek, még nem tekinthették őket történelmi értékeknek. Az azóta elszállott évtizedek azonban történelmi forrásokká emelték e gyűjtemény anya-gát és a XIX. század második felének történetírói kivételesen gazdag anyagforrást találhatnak benne műveikhez. Elég utalni Salamon József levélgyűjteményére, amelyben Szilágyi Ferenc történetíróval, Barabás Miklós festőművésszel, a br. Wesselényi-család tagjaival folytatott levelezésen kívül megtalálható a kor egyházi iskoláztatásának okmánytára is. A könyvtári rekeszekbe zsúfolt, porosodó irat-gyűjtemények megelevenítő kutató munkára várnak és a velük foglalkozót fára-dságáért meglepetésekkel jutalmazzák.

A könyvtár jövője

A szellemi kincseknek annyi igazi értékük van, amennyire használják őket. Alvó értékekként veszteséget jelentenek arra a művelődési rétegre, amelynek tulajdonai. A zilahi kollégium könyvtárának jövője attól függ, hogy használatba kerülnek-e rejtett értékei. Mihelyst megindul a könyvtár új szempontú, a mai művelődési színvonalnak megfelelő feldolgozása, megalapozódik jövője is. A fe-lébredt érdeklődés sokat jelent, a helyes irányba ébren tartott érdeklődés és ere-dményesen folytatott feldolgozó munka pedig szilárd alappá válik. Ahány olda-lról végeznek kutató munkát, annyi oldalról és szempontból mutatja fel az alvó értékek fontosságát. A szakszerű feldolgozással párhuzamosan kezdődhetik meg a továbbépítő munka, a gyűjtemény gazdagítása és a vidék kallódó értékeinek to-vábbi bevonása. A továbbfejlesztő munka célja csak az lehet, hogy mint más gyűj-temények, ez is a vidék múltbeli műveltségének hű tükre és jelenlegi szellemi szintjének emelője lehessen. Hadd váljék hozzáférhetővé, hadd szabaduljon fel minden benne rejlő érték és a régi művelődési kincs alakuljon át élő műveltség-gé, legyen megszüntetője minden szellemi dermedtségnek.

II.M. Nagy Ottó

A nyelvtudomány erdélyi csillaga

Nem tizedrangú csillag szellemi égboltunkon, s neve mégis alig-alig ismeretes. A szaktudósok Európa-szerte méltatják főmunkájának, az Affinitas-nak jelentősé-


gét, összefoglaló művekben is megtaláljuk nevét és rövid életrajzát, de a köztudat-ban még mindig nem nyerte el méltó helyét. Legutóbb a házsongárdi temető nagy halottainak ismertetésében olvashattunk róla. Részletes, egész életét és személyisé-gét megvilágító életrajza még nincs. Az alábbiakban jórészt a Zilahi Református Kollégium kéziratgyűjteményében végzett kutatásaim alapján vázolom fel életmű-vét és személyiségét.

Gyarmathi Sámuel éltének kiinduló és végállomása Kolozsvár volt. Családi körülményeiről nagyon keveset tudunk. Édesatyja, Gyarmathi János idevaló ne-mes polgár volt, édesanyját Osváth Évának hívták. A kolozsvári református egyház anyakönyveiben hiába keressük a kereszteléséről szóló bejegyzést. Saját feljegyzése szerint 1751. július 15-én született. Gyermekkorára és ifjúságára is homály borul. Tizenkét éves koráig a kolozsvári kollégium tanulója. Ettől kezdve ismeretlen oko-kból, talán szülei költözése, vagy halála következtében többször változtat iskolát. Két évet Enyeden tölt, majd visszatér Kolozsvárra, innen Zilahra megy, majd ismét Enyeden állapodik meg. Itt tesz 1776-ban, huszonöt éves korában az akkori erdélyi református püspök előtt kitűnő sikerrel vizsgálatot és a püspök ajánlására felveszik, mint orvosi pályára készülő ifjút, a bécsi Goldbergi Alumneumba. Itt nyer hat évi tanulás során orvosdoktori oklevelet 1782-ben.

Enyedi tartózkodásának utolsó évéből fennmaradt kéziratban egy halo-tti beszéde (Vir vere literatus azaz Valóságos bölts ember című), melyet diáktársa, Barok Mózes felett tartott. Ennek néhány megállapításából arra lehet következtetni, hogy küzdelmes diáksága volt s a szülői támogatást is nélkülöznie kellett. Ugyane beszéd sejteti akkori életfelfogását is: a könyvek szeretetét, a felületes ismeretek he-lyett a mélyebb tudás keresését s azt a meggyőződését, hogy az igazi tudósnak jobb embernek is kell lennie. Külföldi út előtt állva arra is utal, hogy a külföldi utazás célja nem vidékek látása, hanem az, hogy az idegenekkel való társalkodás által a maga nemzete hibáit levetkezze. Enyedi tanárai közül Ajtai Abod Mihály, a kolozsváriak közül dr. Pataki Sámuel van reá legnagyobb hatással. Az utóbbi tanár hatására ébred fel benne a természettudományok iránti szeretet s az ő példája lebeg előtte, amikor az orvosi pályát választja. Nem lehetetlen, hogy ugyanakkor a magyar nyelvvel való foglalkozásra is Pataki ösztönzi, aki maga is szép könyvgyűjteménnyel rendelkezett, és a Magyar Nyelvművelő Társaság tagja volt. Gyarmathi éveken át levelezik vele külföldről is.

Külföldre indulásának és bécsi éveinek érdekes emléke még ismertetésre váró kéziratos emlékkönyve, kb. félszáz emléksorral. Ebből kitűnik, hogy Bécsben Hari Dániel, Katona Imre, Szerencsi Nagy István teológusok, Ormós András, Andrád Sámuel és Cseh Szombati József orvostanhallgatók keresték fel és tartottak vele baráti kapcsolatot. Ugyane könyvecske őrzi annak a gyalogos barangolásnak emlékét, ame-lyet Németországban tesz Andrád Sámuellel 1782 őszén, hazájába való visszatéré-se előtt. Ez útjának legfontosabb állomásai: Prága, Drezda, Oderafrankfurt, Berlin, Weimar, Lübeck, Hamburg, Braunschweig, Wolfenbüttel, Harz hegység, Göttinga, Cassel, Koburg, Erlangen, Nürnberg és Regensburg. Már ez alatt az utazás alatt arra


törekszik, hogy minél értékesebb ismeretségeket kössön. Berlinben megismerkedik Formey János Henrik francia tudóssal, a tudós társaság titkárával, II. Frigyes bizal-masával és ottléte alatt többször megjelenik a társaság ülésein. Ennek a kapcsolatának lehet tulajdonítani azt, hogy a berlini Tudományos Akadémia a múlt század hatvanas éveiben Gyarmathi szobrát szoborgyűjteményében fel óhajtja állíttatni.

Németországi utazását szegénysége miatt kénytelen megszakítani. Hazatér és különböző helyeken és különböző munkakörökben tevékenykedik, bizonyságát ad-ván sokoldalúságának és változatosság után való törekvésének.

1783-ban Pozsonyban nevelő Ráday Pál és Gedeon mellett. Ugyanakkor me-gismerkedik Hajnóczi révén gróf Széchenyi Ferenccel, akivel később is kapcsolatot tart fenn. A gróf híres könyvtárának jegyzékét is elküldi neki ajándékba. 1784-ben cikkeket ír a Magyar Hírmondóba, az első magyar újságba. Ugyancsak ez idő tájt lé-ggömbökkel is kísérletezik a pozsonyi piacon, majd Pestre megy. Pesten részt vesz az első magyar színjáték rendezésében, mint súgó és szerepbetanító. Csakhamar orvosi állást is kínálnak neki Hont vármegyében, de nem fogadja el, mert aki miatta állását vesztené, nagycsaláddal maradna kenyér nélkül. Ez az emberies önzetlenség egész életén át jellemzi. Visszatér szűkebb hazájába, 1785-ben Enyeden telepszik le s me-gházasodik. Házasságára vonatkozólag mindez ideig adatokat találni nem sikerült. Csak annyit tudunk róla, hogy feleségétől, kinek neve sem ismeretes az enyedi re-formátus anyakönyvek pusztulása miatt, hamarosan elvált törvényesen. Egy leány-gyermeke származik e házasságból, Zsuzsánna, András Elek ügyvéd és író felesége. 1786-ban már báró Radák Ádám alkalmazza két ifjú gyámoltja, gróf Rhédey Ádám és Ferenc orvosául. Innen gr. Bethlen Gergelyhez megy udvari orvosnak, 1787-ben pedig Hunyad megyének lesz főorvosa.

A szélesebb körű nyilvánosság elé mint dévai orvos lép 1791-ben pályamű gyanánt készített nyelvtani művével: az Okoskodva tanító magyar nyelvmesterrel. Az akkor még névtelen vidéki orvos felfigyel a bécsi magyar újság jutalomtételére és szabad idejében számba vehető forrásmunka nélkül pompás nyelvérzéke és jó megfigyelőképessége segítségével több száz oldalas nyelvtant készít , telve termé-keny ötletekkel és kiegészítve gazdag példaanyaggal. A jutalmat, ugyan nem nyeri el, de művét 1794-ben két kötetben az erdélyi rendek adják ki, ami már önma-gában páratlan jelenség. Nyelvészeti tanulmányai révén kerül kapcsolatba Aranka Györggyel és már 1792-ben az Erdélyi Nyelvművelő Társaság tagjai között szerepel. Ugyanebben az időben németből is fordít ifjúsági munkákat.

1795-ben visszatér gróf Bethlen Gergely erdélyi főkormányszéki titkár udvará-ba házi orvosnak s ettől kezdve, zilahi tanárságának idejét (1800-1809) leszámítva, élete a gróf Bethlen-család tagjainál telik el 1830. március 4-én Kolozsvárt beköve-tkezett haláláig.

1795 őszén indul legnevezetesebb és életművére döntő jelentőségű külföldi útjára ifjú gróf Bethlen Elek (gr. Bethlen Pál kir. táblai elnök unokája) társaságában. Érett férfiú már, sokat tanult, sokat tapasztalt és talán sokat csalódott is. Útjukat a legnagyobb tervszerűséggel készíti elő, határozott célkitűzései vannak, s úgy forog


a német szellemi élet központjaiban, köt ismeretséget a legkiválóbb tudósokkal, mint az akkori erdélyi tudományos élet messze tekintő nagykövete. Sajnos, erről az útjáról vezetett részletes naplója (ahogy ő nevezte: „Napló Laistroma”), melyet első életrajzírója, Kállai Ferenc még forgatott, valahol lappang, talán Kállai Ferenc iratai között a Magyar Nemzeti Múzeum kézirattárában, de a Zilahi Református Kollégium iratgyűjteményében rábukkantam „Költség-Laistromára” és kisebb fel-jegyzéseket tartalmazó füzetére. Ezeknek gondosan bejegyzett adataiból, valamint e külföldi tartózkodása alatt kelt néhány leveléből világos képet alkothatunk annak a négy évnek munkájáról, amelyet nagyobbrészt Göttingában tölt el. Nem elégszik meg azzal, hogy ifjú pártfogoltját irányítja, tanulmányi ügyeit intézi, egyetemi szü-netek alatt utazni viszi előbb Németországban, majd Dániában és Svédországban is, hanem saját maga többirányú érdeklődését is igyekszik kielégíteni és táplálni. Orvosi ismereteit gyarapítja, értékes könyveket vásárol, természettudományi, főként növény- és ásványtani tanulmányokat folytat és gazdag ásványgyűjteményt szerez, amelyet később az enyedi kollégiumnak ajándékoz.

De régi szerelméhez, a nyelvészethez sem marad hűtlen. A jénai Büttner és a göttingai Schlőzer ismeretsége elhatározó lesz nyelvészeti felfogására. Schlőzer hí-vja fel figyelmét a finn-ugor nyelvek és nyelvünk rokonságára és ennek a tudósnak állandó segítségével készíti el nagyjelentőségű nyelvészeti művét, az Affinitast, mely-ben kimutatja nyelvünknek nemcsak a lapp nyelvvel, hanem a többi finnugor nyel-vvel való rokonságát is. E művével egyúttal megveti alapját a nyelvszerkezeti alapon való nyelv összehasonlításnak. Ezért nevezi őt Gabelentz György német nyelvtudós az összehasonlító nyelvtudomány atyjának. Thomsen Vilmos dán nyelvész pedig művét az újabb nyelvtudomány határkövének tekinti. E művéért, mely 1799-ben Göttingában jelenik meg, választja tagjává a göttingami tudós társaság, míg a jénai természettudományi társaságnak már előbb tagjai közé kerül. Ma már alig van olyan európai nyelven írott nyelvészeti munka, amelyikben műve méltatásával ne talál-koznánk. Kora legkiválóbb tudósai meg éppen nem takarékoskodtak a dicséretek-kel. Csak itthon kell várnia sokáig, míg méltányolják. Pedig ő elsősorban hazájáért dolgozik. Minden vágya az, hogy szeretett nemzetének és szűkebb hazájának szol-gáljon. Szebbnél-szebb terveket ápolgat a tudományos élet fellendítésére. Nyitott szemmel jár mindenütt és mindenütt azt keresi, hogy mit vihetne haza. Ha újfajta növényeket lát, magot szerez, hogy itthon is meghonosítsa. Büszkén emlegeti, hogy a sárga burgonyát ő telepítette meg Erdélyben, a Bethlen-család nagybúni birtokán ritka növényeket termeszt még öreg korában is. Hasznos gépeket szeretne szerez-ni külföldről, szövő- és fa-feldolgozógépeket, mert látja azok nagy jelentőségét. Könyvtárakat búvárol át, hogy a magyar vonatkozású művek jegyzékét összeállítsa, és állandóan levelez Aranka Györggyel a fontosabb művek tervszerű lemásoltatása érdekében. Salzmann német nevelő híres nevelési módszerét tanulmányozza, hogy tapasztalatait itthon is értékesítse. Svéd tudósok ismeretségét keresi, levelez velük, hogy észak és dél termékeny szellemi kapcsolatát megteremtse. Józan életfelfogá-sa fáradhatatlan tervezéssel párosul és határozott tudománypolitikai terv alakul ki


munkája nyomán. Ebben a tudományos munkára ösztönző környezetben, tudós barátok között éli le élete legboldogabb éveit. 1799-ben tér haza tanítványával, aki maga is kitűnik később irodalmi munkásságával.

De nem keresi a pihenést még most sem, pedig a Bethlen-grófok holtig tar-tó nyugdíjat folyósítottak számára. Használni szeretne még a közlétnek. Így foga-dja el 1800-ban, amikor éppen rövidebb ideig ismét Bécsben tartózkodik, a Zilahi Református Kollégium meghívását és lesz annak tanára. A városban rokonai lak-nak, talán éppen György nevű testvére is, az iskola gondnoka egykori tanulótársa, s arra gondolhat, hogy ebben a fejlődőben levő kis intézetben megvalósíthatja azokat a nevelési elveket, amelyeket külföldön megismert s amellett szabadon élhet tu-dományos munkájának. Csalódik. Szelíd nevelési módját nem tudja meghonosítani, munkáját eléggé nem becsülik meg, sőt kellemetlenségek érik. A legtöbb örömöt szőlője jelenti számára, hová gyümölcsfákat ültet, azután baráti levelezése és szép könyvtára. Kilenc évig küszködik a kis város zsibbasztó szellemével, a rakoncátlan ifjúsággal, míg feladja a harcot, s 1809-ben visszatér a Bethlen-családhoz, náluk él Nagybúnban és Kolozsvárt.

Életének ez az utolsó szakasza a csendes, békés, bölcs öregség ideje. Már keve-set alkot ezután, de mindent figyelemmel kísér és mindennel megőrzi kapcsolatát, ami addig érdekelte. Még Zilahról is felutazik Pestre, meglátogatja Horváth Istvánt, Révait és más ismerőseit, könyveket vásárol és felfrissülten tér vissza. Nagybúnban füvészkedik, dolgozik többnyelvű szótárán, a Vocabulariumon, mely 1816-ban Bécsben jelenik meg. Közelébe kerül Andrásfalvára nevelőnek Döbrentei Gábor, gyakran felkeresik egymást és együtt figyelemmel kísérik az akkori tudományos és irodalmi élet kérdéseit. Döbrentei révén kerül levélbeli kapcsolatba Kazinczy Ferenccel, aki erdélyi útján felkeresi és nagy tisztelettel emlékezik meg róla. Rousseau-i bölcsnek nevezi és méltatja vonzó, derűs személyiségét.

Élete utolsó évei Kolozsvárt telnek el. Itt készíti el a végrendeletét is, melyben vagyonát és értékes könyvgyűjteményét, telve ritka nyelvészeti művekkel, a Zilahi Református Kollégiumnak hagyja. Így lesz ennek a nevelő iskolájának nemcsak vi-lághírű tanítványa és első tanára, hanem áldott emlékű jótevője is. A kollégium őrzi egyetlen arcképét, amely valószínűleg Bécsben készült.

Gyarmati Sámuel úgy áll előttünk, mint vérbeli erdélyi tudós: a tudás útján nyert igazság csillapíthatatlan szomjú szerelmese. Nem tud megállapodni egy he-lyen vagy egy körben, átfogó egészet akar és sokoldalú hivatásra érez köteleztetést. Ha kell orvos, ha kell feltaláló, színész, hírlapíró, nevelő, nyelvész, fűvész, törté-netkutató vagy bíráló, sőt birtokfelügyelő és versíró is, de minden területen teljes munkát végez, egész emberként állja meg helyét.

Sajátosan erdélyi vonás személyiségében az a széles látókörűség és tiszta ítéletű tárgyilagosság is, mely minden munkáját jellemzi. Egészen otthonos a legkiválóbb európai tudósok között, lépést tart szempontjaikkal, de ugyanakkor megőrzi szellemi önállóságát és függetlenségét. Sohasem hódol divatoknak, vállalja a magánosságot is. Abban a korszakban, mely büszke nyelvünk ősrégi eredetére és fennen hirdeti nagy


népek nyelvével való rokonságát, Gyarmathi szilárd tárgyilagosságtól vezetve arra mer vállalkozni, hogy lenézett kicsi népekkel való rokonságunkat tudományosan bizonyítsa. A nyelvújítás harcaiban egyedül áll párton felüli álláspontjával. Újító ő is, de újításai biztos nyelvérzéken, alapos tudományos kutatásokon nyugosztnak, s ezért némelyik megállapítása még ma sincs eléggé kiaknázva és érvényesítve. Művei mindenkor gazdag indítások forrásai lehetnek.

Valamennyi kortársa és ismerőse kiemeli szeretetreméltó egyéniségét. Vonzó egyéni tulajdonságai közül messzi kiemelkedik áldozat- és szolgálatkészsége. Használni, áldozatot hozni, önzetlen szolgálatot, szívességet tenni sohasem fárad el. Kifinomult erkölcsi érzéke visszatartja saját érdekének a legkisebb figyelembe-vételétől is. Nincs olyan munka vagy szolgálat, amit másokért megalázónak tartana, és nincs olyan kérés, amit ne igyekezne teljesíteni. Önzetlenségéhez szerénység is társul és a legnagyobb kitüntetések között is megmarad nagy célok igénytelen mun-kásának. Szerénységére jellemző feljegyzéseinek záró mondata: „Göttingából én hoztam Erdélybe legelébb a sárga krupmlit, az úgynevezett Zucker-krumplit, mely mind a Luftballonnál, mind az első magyar tragoediánál becsesebb tárgy előttem”.

Korában elismerés, tisztelet övezi, ma emléke és munkája ösztönzés igaz er-délyi szolgálatra, amelyben a legszélesebb látókör a leghűségesebb hivatásvállalással kapcsolódik össze.

IrodalomM. Nagy Ottó az egyéniségformáló tanár, A Királyhágómelléki és az Erdélyi

Reformnátus Egyházkerület közös kiadása, 2011.Zilah Belvárosi Ref. Egyház születési és keresztelési anyakönyve, 1895 – 1922 VIII.

k., 136. o., 162. sorszám.u.o. halottak anyakönyve, 1940. 42-ik o., 10. sorszám.Romániai Magyar Irodalmi Lexikon, 4-ik k., 64-65 o.Pásztortűz, 1940. XXVI. évf. 1. sz. 32-34 o.Pásztortűz, 1940. XXVI. évf., 6-7. sz. 317-321. o.


Studiu de analiză despre personalitatea profesorului N. Ottó, pedagog la fos-tul colegiu zălăuan, despre demersul lui de modernizare a colegiului. Profesorul N. Ottó a cercetat activitatea ştiinţifică a înaintaşilor, contribuind la popularizarea lor în ziare şi reviste din epoca lui.


lászló lászlóCaiete Silvane

Colegiul Reformat din Zalău în anii Primului Război Mondial

(1914-1918/19)

(Este adevărat, că în mod oficial Primul Război Mondial a luat sfârşit la 11 noiembrie 1918. dar în unele zone, printre care şi în Sălaj şi mai spre vest, evenimente militare au avut loc până pe la mijlocul anului 1919.)

După atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, când a fost asasinat prin-ţul moştenitor Franz Ferdinand, evenimentele s-au precipitat şi pe 31 iulie, pe teritoriul Austro-Ungariei s-a decretat mobilizarea generală. Deoarece cazărmile s-au dovedit neîncăpătoare, din august 1914 în clădirile colegiului din Zalău au fost cazaţi soldaţi, care pe rând vor fi trimişi pe front. În mod normal anul înce-pea pe 1 septembrie, dar din această cauză şcoala a început doar la sfârşitul lunii septembrie, deoarece a fost nevoie să se facă curat şi să se igienizeze încăperile după ce soldaţii au părăsit clădirile.

În discursul de început de an, al directorului Kincs Gyula, tema principală este războiul şi pe parcursul anului efectele războiului vor atinge şi personalul şcolii. Trei profesori vor fi mobilizaţi (printre care cel de educaţie fizică şi cel de muzică) şi munca lor parţial va fi suplinită de profesori pensionari, dar cu cât trece timpul, va fi şi mai grea asigurarea de cadre calificate. Pentru faptul că unul dintre profesorii mobilizaţi, a fost profesorul de muzică, educaţia muzicală a avut de suferit, corul elevilor nu a mai funcţionat şi nici formaţia de instrumentişti.

Elevii care au împlinit 18 sau 19 ani vor fi recrutaţi şi cei care sunt declaraţi apţi, vor fi înrolaţi. În primul an de război 9 elevi din clasa a VIII-a, 1 de a VII-a şi 3 de a VI-a, deci total 13 elevi vor pleca în armată. Înaintea înrolării, toţi cei în cauză, pe baza unui ordin special al ministrului dau examen de sfârşit de an, respectiv bacalaureat, înainte de termen. (Prin ordinul ministrului examenele date în anii războiului sunt echivalente cu examenele date în condiţii normale.)

Războiul a adus şi pierderi de vieţi omeneşti, şi dintre foştii elevi încorporaţi cad primele victime, iar şi în toţi anii de război conducerea colegiului se intere-sează de sorta celor plecaţi din bănci, direct pe front. Se preconizează ca după război să fie ridicat un monument în memoria elevilor şi profesorilor căzuţi la datorie.

Războiul a pus amprenta şi pe starea materială a colegiului, ajutoarele pri-


mite anterior de la bugetul de stat întârzie sau sunt micşorate datorită faptului că susţinerea războiului impune un efort material deosebit. Sumele pentru achizi-ţionarea de cărţi pentru bibliotecă, mai întâi au fost reduse la jumătate, apoi sis-tate un timp. Salariaţii şi elevii sunt solicitaţi să contribuie cu sume de bani prin cumpărarea de titluri de stat emise pentru susţinerea războiului. (Titlurile de stat, reprezintă o formă a împrumutului, iar de regulă banii investiţi în aceste titluri îşi pierd valoarea datorită inflaţiei.) Chiar şi sumele cu care elevii merituoşi erau recompensaţi, vor fi folosite pentru ajutoare de război, pentru sprijinire orfanilor şi văduvelor de război…

Din anuarul Colegiului Reformat din Zalău pe anul 1918 aflăm că din con-siderente patriotice, conducerea unităţii a cumpărat titluri de stat în mai multe tranşe: „Cu ocazia celei de a VII-a emisiune de titluri de împrumut de război am cumpărat titluri în valoare de 40.000 de coroane (cu o dobândă anuală de 5,5 %), şi împreună cu această sumă în total am cumpărat titluri în valoare de 140.000 de coroane”. (Suma aceas-ta a fost enormă, deoarece anterior războiului salariul anual al unui profesor de liceu a fost în jurul sumei de 1000 coroane. E drept că inflaţia din anii de război a micşorat valoarea sumei, dar oricum a fost o sumă uriaşă, care practic s-a pierdut datorită pierderii războiului.)

Cantina colegiului va asigura prin brutăria proprie nu doar pâinea pentru elevi şi profesori, ci şi pentru spitalul Crucii Roşii, pentru Spitalul Judeţean şi pentru Şcoala Normală de Stat din Zalău. Acest efort era unul deosebit de mare pe timp de război. Dacă făina din care se făcea pâinea respectivă la început a fost făină albă, treptat cu trecerea timpului a devenit neagră, şi au fost chiar luni, când elevii au mâncat pâine coaptă din făină de mălai.

Elevii au fost solicitaţi şi la acţiuni de strângere de plante medicinale, de deşeuri metalice şi textile, deoarece datorită războiului producţia a scăzut şi ar-mata avea nevoie de mai multe resurse. Pentru că bărbaţii apţi de muncă au fost încorporaţi, forţa lor de muncă a fost suplinită de cei rămaşi acasă. Vacanţele au fost mai lungi şi chiar şi în timpul anului s-a permis ca elevii mai mari să-şi ajute familiile la muncile câmpului. Chiar şi loturile colegiului, în care se cultivau le-gume pentru cantină trebuia să fie săpate şi lucrate de către elevi.

Tot din cauza războiului, elevii sunt educaţi să fie cât mai economi şi să se gospodărească cât mai eficient, indiferent dacă e vorba de bani sau de alte resurse. Tot din cauza războiului sunt acceptate din ce în ce mai multe fete în colegiu, pe locurile rămase vacante din cauza plecării pe front a băieţilor. Datorită faptului că războiul a adus şi inflaţie, cresc şi taxele de înscriere, taxele de şcolarizare, cele plătite pentru internat şi cantină.

Aceste fenomene negative se accentuează odată cu trecerea anilor de război, şi se va ajunge la raţionalizarea alimentelor de bază şi chiar la lipsuri de care va suferi populaţia civilă, deci cei rămaşi acasă. Sunt probleme din ce în ce mai mari cu asigurarea alimentelor pentru cantină. Datorită inflaţiei cresc şi taxele şcolare, cele pentru internat şi cantină. Din ce în ce mai mulţi elevi care ajung la vârsta


de 18 ani vor fi mobilizaţi şi duşi pe front. Pentru cei care sunt pe front se orga-nizează sesiuni speciale, câte două în fiecare an şcolar, pentru examene. Datorită înrăutăţirii situaţiei materiale a populaţiei, solicitările de burse, de scutiri de taxe sunt tot mai multe, însă tocmai faptul că banii capitalizaţi în diferite bănci sau fundaţii îşi pierd valoarea, nu pot fi îndeplinite toate solicitările.

În anul şcolar 1917-1918 a fost angajată prima profesoară titulară la colegiu, pe nume Gramanti Margit. (Anterior dacă a existat câte o profesoară, era încadrată cu plata cu ora, fiind în acelaşi timp şi responsabilă pentru cele câteva fete care frecventau colegiul.) Ea a predat maghiară şi latină, şi a fost numită şi dirigintă la clasa I-a. De asemenea a fost numită şi supraveghetoarea fetelor din colegiu. Tot în acest an şcolar elevii colegiului au editat prima revistă tipărită, care din care au apărut 8 numere până la sfârşitul anului şcolar. Revista se intitula Diákélet (Viaţa de Elev). Revista a publicat articole şi opere literare scrise de elevi şi a fost super-vizată de un profesor.

Tot în acest an şcolar, pe 9 decembrie 1917 în cadrul unui program artistic, au fost prezentate mai multe piese literare şi muzicale, de către elevii colegiului. La acest program a participat şi elevul din clasa a VIII-a, Alexandru Bohăţel. (În martie anul următor a dat bacalaureatul anticipat şi a fost înrolat în armată cu alţi colegi de clasă şi de şcoală. În total în acest an şcolar 27 de elevi au fost încorporaţi în armată din clasele VI-VIII.)

Este un fenomen interesant că în timpul războiului numărul elevilor co-legiului a crescut permanent, este adevărat că în acest cadru a sporit numărul fetelor şi al elevilor particulari, care nu frecventau cursurile, ci doar participau la examene.

Numărul elevilor a evoluat după cum urmează: 1913-1914: 298; 1914-1915: 316; 1915-1916: 363; 1916-1917: 392; 1917-1918: 478. Aici sunt socotiţi toţi elevii şi cei particulari, cât şi soldaţii care participau la pregătiri şi examene în sesiuni speciale.

În timpul anilor de război mai mulţi profesori au murit. Cea mai mare pier-dere a reprezentat moartea neaşteptată a directorului Kincs Gyula* (cu o scurtă biografie în anexă), la sfârşitul anului 1915. În locul său a fost numit mai întâi di-rector provizoriu, apoi director plin, profesorul Keres Ernő, cel care va conduce destinele şcolii peste un deceniu şi jumătate…

Tot în timpul războiului a murit şi profesorul pensionar Somogyi Jenő, el a fost autorul istoriei colegiului publicat în anul 1895.

Anul şcolar 1918-1919

În toamna anului 1918, la mijlocul lunii septembrie anul şcolar a fost în-ceput pentru al cincilea an consecutiv sub auspiciile războiului, despre care se vedea, se simţea, că e spre sfârşite. Situaţia generală s-a înrăutăţit şi mai mult: lipsurile erau din ce în ce mai mari şi toată lumea aştepta să se termine Marele


Război, iar cei plecaţi să se întoarcă acasă. La Colegiul Reformat din Zalău taxele de şcolarizare şi de înscriere pen-

tru noul an şcolar au fost anunţate încă din luna iulie - la sfârşitul anului şcolar pentru anul următor. La sfârşitul lunii august au fost susţinute examenele de corigenţă, respectiv în septembrie examenele de diferenţă şi de admitere unde era cazul. Elevii au venit în număr destul de mare ca să se pregătească pentru viitor. S-au înscris pentru acel an şcolar 397 elevi, dintre care ca de obicei, aproximativ 40 erau de naţionalitate română. Majoritatea erau în continuare elevi maghiari şi reformaţi, dar şi numeroşi evrei. Însă după doar trei săptămâni de la începerea şcolii, conducerea colegiului - director fiind din 1916 profesorul Kerekes Ernő - a fost nevoit să suspende cursurile din cauza epidemiei de gripă. „Gripa spaniolă” a pornit în vara anului 1918 din vestul Europei, şi în toamnă a atins Ungaria şi Transilvania. Într-o Europă slăbită şi înfometată din cauza războiului, epidemia a cauzat numeroase victime în decurs de vreo doi ani.

Suspendarea cursurilor, a fost apoi prelungită şi datorită situaţiei politice incerte: în toamna anului 1918 în Ungaria a izbucnit o revoluţie burgheză (bur-ghezo-democrată), care s-a deplasat din ce în ce mai mult spre stânga. Noul gu-vern condus de contele Károlyi Mihály a purtat tratative cu Antanta, respectiv cu reprezentanţii mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi Ungaria. Începând din luna noiembrie unităţile armatei române au trecut Carpaţii şi au înaintat spre interiorul Transilvaniei. Pe 1 decembrie a avut loc Adunarea de la Alba Iulia, care a declarat unirea teritoriilor locuite de români cu România. Guvernul maghiar şi forţele maghiare sperau că vor putea să menţină integritatea statului maghiar, deşi tendinţele erau nefavorabile acestei năzuinţe. Pe deasupra, în aceste vremuri în loc de informaţii sigure, circulau şi multe zvonuri. Unii aşteptau minuni, iar alţii au trecut la fapte...

Tot în toamna anului 1918 au început să sosească din Rusia, foştii prizonieri din armata austro-ungară. Printre ei unii care au devenit adepţii bolşevismului (comunismului). Ajunşi acasă, ei au desfăşurat o activitate de propagandă în ve-derea instaurării regimului sovietic şi în ţară. Alte zeci şi sute de mii de soldaţi se întorceau de pe fronturi unde au luptat şi au suferit ani în şir degeaba. Ei nu-şi găseau locurile lor şi ei doreau schimbarea. Au avut loc şi revolte locale, dar în acelaşi timp au fost şi elemente care au profitat de vremurile confuze şi s-au dedat la jafuri şi crime. Deci e de înţeles că nedorita „vacanţă” a elevilor din Zalău, de fapt din judeţ şi din zonă s-a prelungit în aceste luni peste măsură…

Pe teritoriul Transilvaniei, vechea administraţie maghiară funcţiona doar pe alocuri. În cele mai multe localităţi s-au organizat consilii naţionale (româneşti, maghiare, în funcţie de etnia localnicilor). După 1 decembrie 1918, Consiliul Dirigent condus de Iuliu Maniu, îşi va organiza treptat aparatul administrativ mai întâi în sudul şi centrul, apoi şi în nordul Transilvaniei. Paralel, unităţile armatei regale române înaintau spre nord şi vest: pe 24 decembrie au intrat şi în Cluj, capitala neoficială a Transilvaniei.


Pe 14-15 ianuarie 1919 primele subunităţi militare româneşti au sosit la Zalău. Imediat, comandamentul militar a dispus utilizarea în scop militar a imo-bilului şi dotării colegiului. Acest lucru a fost favorizat de faptul că elevii nu erau la şcoală, datorită suspendării prelungite a cursurilor. În plus cea mai mare parte dintre profesorii şi personalul colegiului, la vestea apropierii armatei române sau în zilele următoare au părăsit Zalăul. Destul de mulţi elevi cu familiile lor, au pă-răsit şi ei Zalăul pentru un timp. Însă cei rămaşi pe loc au sperat în normalizarea situaţiei şi în reluarea cursurilor.

În presa locală la mijlocul lunii februarie 1919, era subiect de discuţie când vor fi reluate cursurile (deoarece practic în toate şcolile au fost suspendate) şi se sugera autorităţilor să facă demersuri în acest sens. Propunerea era că din luna martie s-ar putea reîncepe şcoala, dacă nu vor să compromită total anul şcolar respectiv. Părinţilor se recomanda, ca ei să se ocupe de copiii rămaşi acasă, ca recuperarea materiei pierdute să fie mai uşoară, mai eficientă.

Însă situaţia s-a înrăutăţit în zilele de 23-24 februarie, când o formaţiune militară maghiară pornind dinspre Şimleu Silvaniei - Vârşolţ a atacat oraşul, şi unităţile româneşti aflate în oraş au părăsit Zalăul. După ce au primit întăriri, a doua zi au reuşit să recucerească oraşul. În aceste lupte, artileria a bombardat Zalăul dinspre Ortelec şi mai multe obuze au nimerit clădirile colegiului, cau-zând distrugeri însemnate (sala festivă a fost cel mai tare afectată). Armata a rechi-ziţionat materiale din colegiu (în special instalaţiile de la cantină şi internat). Din cauza distrugerilor şi jafurilor o bună parte din mobilierul şi materialul didactic au fost distruse. Cea mai mare pierdere a suferit arhiva şcolii, care a fost împrăşti-ată. Din personalul colegiului doar trei profesori şi responsabilul pentru internat au rămas pe loc, ei încercând să salveze, ce se putea din bunurile colegiului, toţi ceilalţi s-au refugiat spre vest, în zonă aflată sub control maghiar.

În lunile următoare însă, treptat situaţia s-a normalizat, autorităţile militare fiind înlocuite de autorităţi civile: prefect fiind numit avocatul Pop Gheorghe din Zalău, care prin măsuri energice a contribuit la restabilirea liniştii în oraş şi în judeţ.

La mijlocul lunii mai al anului 1919, profesorii s-au întors în Zalău, au eva-luat pagubele suferite şi au făcut eforturi organizatorice pentru reluarea cursuri-lor. Dintre ei, rolul cel mai important l-a avut directorul adjunct, Nagy Sándor. Pe 26 mai cursurile au fost reluate, şi după şapte săptămâni de predare, la mijlocul lunii iulie - anul şcolar compromis în bună măsură -, totuşi a fost încheiat: s-au dat examenele de sfârşit de ani şi bacalaureatul. Însă doar 271 de elevi au partici-pat la examene - din numărul iniţial de aproape 400 de elevi înscrişi în toamnă. O parte dintre elevii colegiului s-au refugiat şi ei cu familiile lor în alte zone mai ferite şi unii dintre ei au dat examene la alte colegii, ca să nu piardă anul. (Şapte elevi au dat bacalaureatul la Debrecen, iar unul - pe nume Gheţie Ioan la Gherla.)

Vara mai scurtă a anului 1919, a fost folosită pentru refacerea distrugerilor şi pierderilor şi pentru pregătirea noului an şcolar. Pentru că de la statul maghiar


nu puteau aştepta nicio contribuţie bănească, conducerea colegiului a apelat la biserică, care a făcut eforturi pentru susţinerea colegiului. Săptămânalul local Szilágyság, în 22 august 1919, pe prima pagină a publicat apelul conducerii co-legiului reformat adresat, populaţiei Sălajului în vederea susţinerii financiare a şcolii. De asemenea, şase profesori au fost repartizaţi pe zone după cum urmează: 1.Tăşnad; 2.Jibou; 3.Crasna; 4.Cehu Silvaniei; 5.Şimleu Silvaniei şi 6.Zalău, ca să strângă fonduri. Mulţi dintre elevii colegiului au petrecut vara şi ei cu suplicaţii. (Suplicaţie: adunare de fonduri sau bunuri materiale pentru colegiu.) În total, prin aceste eforturi au reuşit să strângă peste 116.000 coroane, cu care puteau începe noul an şcolar.

Paralel, directorul Kerekes Ernő, a solicitat autorităţilor locale să evalue-ze pagubele suferite de colegiu - sumă apreciată la peste 260.000 de coroane. Pe baza acestei evaluări, a înaintat un memoriu Consiliului Dirigent, în vederea despăgubirilor, pentru a compensa pagubele cauzate de armată (rechiziţionări şi distrugeri.) Dar în ciuda insistenţei nu au reuşit să obţină niciun ban de la stat.

Concluzii

În anii de război colegiul, şcoala a încercat să rămână ca şi mai înainte: un centru educaţional şi cultural, iar datorită efortului depus de dascăli, de conduce-rea, şi nu în ultimul rând datorită elevilor, şcoala a rămas ceea ce trebuia să fie. În mod inevitabil, atât elevii, cât şi profesorii au avut de suportat greutăţile războiu-lui. Ca gest de normalitate şi în anii de război au fost publicate anuarele colegiu-lui – e drept că pe formatul şi grosimea lor se vede scăderea calităţii şi cantităţii hârtiei. Au avut loc şi festivităţile legate de începerea şi încheierea anului şcolar, festivităţile „de ultimul colpoţel”, e drept că în condiţii mai modeste.

După informaţiile noastre, din timpul războiului a rămai până astăzi un sin-gur tablou al absolvenţilor.** (vezi anexa nr. 2.) Tabloul cu fotografiile profesori-lor şi absolvenţilor e din carton, are o dimensiune de aproximativ 90x120 cm. Pe tablou sunt 27 de absolvenţi, dintre care unul (stânga sus) în uniformă militară, iar ceilalţi în civili. De asemenea sunt 6 profesori, printre ei şi directorul Kincs Gyula.

Absolvenţii din anul 1918 (când au avut loc nu mai puţin de 3 sesiuni de bacalaureat) au încheiat un legământ prin care au promis că peste 10 ani, pe 1 iulie 1928 se vor aduna împreună cu profesorii lor la orele 11 la întâlnirea de 10 ani.***(Anexa nr. 4.)

În aceşti ani de război, pe lângă educaţia şi instrucţia elevilor, s-a pus un mare accent pe educaţia elevilor în spirit gospodăresc, pe activităţile filantropice şi pe educaţia patriotică.


ANEXE1.Biografia directorului Kincs Gyula (1859-1915)Kincs Gyula s-a născut la Zalău, în anul 1859. Clasele primare le-a absolvit la

Zalău, după care la îndemnul învăţătorului său, părinţii l-au dat la Colegiul Reformat din Zalău. A studiat în oraşul său natal între 1866-1878, anul în care a dat bacalaureatul, cu un rezultat excelent. În ultimul an de colegiu a fost premiat pentru o lucrare ştiinţifică de istorie. După absolvirea colegiului a studiat istorie şi geografie la Cluj. După obţinerea diplomei s-a întors la Zalău şi a activat ca profesor suplinitor (din 1883), iar mai târziu şi redactor (din 1886) la săptămânalul local, intitulat Szilágy (devenit ulterior Szilágyság). Pentru a deveni profesor titular, între timp a mai obţinut o diplomă de filologie clasică (greacă şi latină) în 1889.

Din toamna anului 1888, pe baza deciziei Adunării generale a Eparhiei Reformate, Kincs Gyula a devenit profesor titular la Colegiul reformat din Zalău. În calitatea sa de profesor şi redactor a fost şi mentorul poetului Ady Endre, publicând primele poezii scrise de elevul său. Ulterior, cei doi au devenit prieteni buni. Kincs a scris mai multe opere din dome-niul filologiei clasice, despre relaţia dintre colegiul reformat din Zalău şi baronul Wesselényi Miklós, o primă monografie din istoria presei locale etc.

De când a devenit profesor titular, a fost şi responsabilul financiar şi casier al colegiului. El urmărea cheltuielile şi veniturile colegiului, urmărea desfăşurarea investiţiilor şi datorită activităţii şi priceperii sale s-a îmbunătăţit mult starea materială a colegiului. Şi datorită ca-lităţilor sale manageriale, în 1897 a fost ales directorul colegiului reformat din Zalău, funcţie pe care a îndeplinit-o până la sfârşitul vieţii. În acest timp, în 1902-1903, a fost construit clădirea nouă al colegiului (actualul Corp A). Perioada cât Kincs Gyula a fost directorul colegiului (1897-1915), a fost una dintre etapele cele mai înfloritoare din istoria colegiului.

După o activitate deosebit de intensă de aproape două decenii în fruntea colegiului, a murit la vârsta de doar 56 ani, în ultima zi a anului 1915. La înmormântarea sa a venit şi poetul Ady Endre. Chiar ora înmormântării a fost decalată, ca să ajungă poetul de la Pesta la Zalău. Poetul a imortalizat memoria mentorului său spiritual în mai multe poezii şi scrisori.

Contemporanii au avut o iniţiativă de a imortaliza figura lui Kincs Gyula cu un bust, dar datorită războiului acest plan nu s-a realizat.

2.Tabloul absolvenţilor din anul şcolar 1914-15.3.Ştirea din săptămânalul „Szilágyság” care anunţă faptul că a murit direc-

torul Kincs Gyula.4.Contract de prietenie prin care absolvenţii anului 1918, împreună cu profe-

sorii lor se angajează că se vor întâlni în anul 1928.

Caiete Silvane, nr. 114/ iulie 2014


100 de ani de la atentatul de la Sarajevo şi de la izbucnirea Primului

Război Mondial (1914-1918)

Evenimentele de acum o sută de ani oglindite în presa anului 1914

Evenimentele majore ale anului 1914 au fost atentatul de la Sarajevo (în care a fost asasinat principele moştenitor al Austro-Ungariei), izbucnirea şi desfăşurarea războiului mondial. Aceste evenimente ne sunt cunoscute din manuale, din filme artistice şi documentare, precum şi din diverse opere literare. Din acest motiv ne-am gândit, că atmosfera vremii se poate reda/reconstitui cel mai fidel, prin iz-voare contemporane cu evenimentele respective. Aici ne referim în primul rând la presa vremii. În continuarea vom reproduce mai multe amănunte, fragmente din presa din Ardeal, din Ungaria despre atentatul, care a devenit cauza imediată izbucnirii războiului, (unii spun pretextul războiului). Pentru a avea totuşi un punct de reper pentru orice cititor, să schiţăm succint respectivele evenimente ale anului 1914 şi ale războiului:

Atentatul de la Sarajevo – 28 iunie 1914

Pe 28 iunie 1914, la Sarajevo un student sârb – pe nume Gavrilo Princip1 - membru al grupării (teroriste) Mâna Neagră, a comis un atentat asupra prinţului moştenitor al Austro-Ungariei Franz Ferdinand2. Ca urmare, Franz Ferdinand şi soţia sa - prinţesa Sofia - au decedat în scurt timp. Atentatul a fost plănuit cu ajutorul unor ofiţeri sârbi de la Belgrad şi astfel atentatul a servit drept motiv/pretext pentru Austro-Ungaria3 de a adresa mai întâi un ultima-

1 Gavrilo Princip, (1894-1918) un tânăr sârb din Bosnia, student la Belgrad, care a făcut parte din gruparea tero-ristă/separatistă Măna Neagră. Nu a fost un terorist singuratic, deoarece şi la acţiunea de la Sarajevo au participat cel puţin 6 persoane pregătite de către ofiţeri sârbi din Belgrad. (Inclusiv „rechizitele asasinatului”, pistoalele şi bombele/grenadele au fost aduse din Serbia.) Deoarece nu avea încă 20 de ani împliniţi, nu a fost condamnat la moarte, ci la o detenţie de 20 de ani. (De fapt dintre cei 6 - 4 au fost minori şi ei au primit condamnări între 13-20 de ani, şi doi inculpaţi au fost condamnat la moarte şi executaţi în 1915.) Princip a murit în detenţie (în anul 1918), datorită tuberculozei de care suferea din copilărie…2 Franz Ferdinand, nepot de frate al împăratului/regelui Franz Joseph, (Francisc Iosif) a devenit prinţul moştenitor al Dublei Monarhii după 1889. El avea planuri de reformare, să transforme statul dualist: dorea să realizeze un stat federal, care să ţină cont de structura etnică al imperiului. (În Austro-Ungaria pe lângă germanici şi maghiari au trăit peste zece naţii diferite, printre care mulţi slavi şi români.) Ironia sorţii este, că Franz Ferdinand, socotit un prieten al slavilor şi românilor să fie asasinat de către un student sârb…3 Austro-Ungaria, stat multinaţional care a existat sub această denumire între 1867-1918, având în anul


tum Serbiei, şi după neîndeplinirea tuturor condiţiilor – pe 28 iulie 1914 – să declare război Serbiei.

Începutul războiului

În conformitate cu interesele lor (de perspectivă sau de moment) în vara anu-lui 1914, statele europene s-au orientat spre Antanta ori spre puterile centrale. Alte state şi-au menţinut neutralitatea (ca de exemplu Italia şi România.) După doar câ-teva zile, au urmat o serie de declaraţii de război şi în Europa s-au constituit două fronturi principale şi unul secundar. Pe frontul secundar Austro-Ungaria lupta cu Serbia. Pe frontul de est trupele germane şi austro-ungare luptau împotriva Rusiei. Iar în vest Germania lupta împotriva Franţei, Belgiei şi Angliei. (Ulterior şi alte state vor intra în război ca Japonia, Italia, Grecia, România, SUA etc. de partea Antantei, iar Bulgaria şi Turcia de partea puterilor centrale. Confruntările militare vor depăşii graniţele Europei, ajungând adevărat război mondial.)

Statele participante au declarat mobilizare generală, ceea ce a însemnat că au fost chemaţi la arme mai întâi rezervişti până la 45 de ani, apoi şi cei peste 50 de ani. Fiecare stat participant şi-a pus întreaga economie, toate resursele umane şi mate-riale în slujba războiului. (A fost primul război total din lume şi din Europa.) Zeci de milioane de tineri şi bărbaţi au îmbrăcat uniforma militară, dar odată cu trecerea lunilor şi anilor, maşina războiului cerea şi mai mult. Cei rămaşi acasă (femeile, copii şi bătrânii) trebuiau să suplinească munca bărbaţilor plecaţi la front…

În ajunul izbucnirii războiului şi în primele săptămâni atmosfera era foarte entuziastă, toată lumea credea că va fi un război scurt şi victorios. Însă în locul unei victorii facile, războiul a devenit unul de uzură, un război cu foarte multe pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri…

După mai bine de patru ani de război, în toamna anului 1918, puterile centrale una după alta au capitulat, şi puterile Antantei au obţinut victoria. Sfârşitul războ-iului a condus la destrămarea Austro-Ungariei, şi s-au născut noi state (Polonia, Cehoslovacia etc.) iar altele şi-au mărit suprafeţele: Serbia a devenit Regatul Sârbo-Croato-Sloven, ulterior numită Iugoslavia. Tot în toamna anului 1918 s-a realizat şi România-Mare. Prin sistemul tratatelor de pace de la Paris, noile realităţi politice şi teritoriale au fost recunoscute pe plan internaţional…

Primele reacţii după atentatul de la Sarajevo

Toate ziarele din ţară şi din străinătate aduceau pe prima pagină ştirea despre atentat şi moartea cuplului: Franz Ferdinand şi Sofia:

† Speranţa monarhiei – Francisc Ferdinand – titrează ziarul arădean „Românul”

1910 o suprafaţă de 676.615 km² şi o populaţie de peste 51 milioane de locuitori. Europa anului 1914 era divizată în două tabere: Germania (Imperiul German condus de Kaizerul Vilhelm al II-lea) aliată cu Austro-Ungaria şi Italia, formau puterile centrale. Franţa, Rusia şi Marea Britanie alcătuiau Antanta.


nr. 131 din 17/ 30 iunie 1914 („Românul” fiind cotidianul Partidului Naţional Român, ce a apărut la Arad începând din 1911).

Arad, 29 Iunie„Zadarnic căutăm cuvântul care ar putea exprima scârba, ce ne cuprinde sufletul în mo-

mentul acesta, în care firul telegrafic ne aduce vestea morţii viitorului rege şi conducător al destine-lor imperiului nostru. Fapta mişelească a descreeraţilor din Saraievo ne sugrumă cuvântul, şi ca la toate durerile mari ce pot atinge un popor, ca la toate loviturile năpraznice, venim să fărămăm lacrimile noastre la sicriul celui dispărut. Indignarea care a fulgerat inimile noastre nu are expresia decât o lacrimă, în care e întrunită şi iubirea, credinţa şi speranţa, toate 3 însuşirile caracteristice, ale dinasticismului nostru. Toate încercările, la care e supus un popor, le suportă în speranţa unui viitor mai bun, mai pacinic, [paşnic] mai drept, dar ce poate zice atunci, când vede, că un stâlp al acestei speranţe se prăbuşeşte, un stâlp, care a fost viitorul cap încoronat al acestei monarhii…” (Am păstrat ortografia de acum un secol şi în paranteze de acest fel - []- se dă sensul unor cuvinte mai puţin cunoscute. Articolul este mai lung, doar am citat primul alineat, pentru a sugera sentimentele exprimate faţă de prinţul moştenitor asasinat la Sarajevo. Cu caractere de acest tip dau unele completări şi date.)

În Austro-Ungaria funcţiona o destul de mare libertate a presei şi la vremea respectivă NU prea era la modă nici linguşeala şi nici ploconirea faţă de dinastia domnitoare…

Evident, că toate celelalte, ziare indiferent de limbile în care au fost publicate, germană, maghiară, română, cehă, etc. toate au deplâns moartea cuplului imperial...

Ziarul „Unirea” din Blaj din 30 iunie 1914, tot pe prima pagină relatează des-pre eveniment: Asasinarea moştenitorului nostru de tron

„Nu ni s’a dat încă, să înregistrăm un atentat atât de infam, o tragedie atât de sguduitoare, ca ceea ce s’a desfăşurat Duminică, în Serajevo. [Sarajevo]

Moştenitorul nostru de tron FRANCISC FERDINAND şi soţia sa, arhiducesa SOFIA de HOHENBERG au căzut victima unui atentat (…)

Stăm încremeniţi în faţa acestei nenorociri, ce s’a descărcat asupra noastră, ca un trăsnet din senin. Încercăm ne reculegem, să înfierăm după vrednicie de criminal: să scormonim toate amănuntele acestei tragedii, cu urmări incalculabile.

Dar nu putem.Judecata limpede a realităţii ni se întunecă: ne simţim cotropiţi, sub povara unei nenorociri,

ce ne-a venit fără veste, cum vin toate nenorocirile.Resimţim – în aceste clipe de grea încercare – tot entuziasmul, cu care părinţii şi străbunii

noştri şi-au vărsat sângele pentru „patrie şi împărat”. Ne gândim la toate nădejdile noastre frumoase, ce ni-le făuream, în legătură cu urcarea pe

tron a Clirnomului, [moştenitor/succesor/urmaş] în cea mai mare matură vârstă a bărbăţiei Lui – şi nădejdile aceste ni-se spulberă acum, ca un vis de dimineaţă, ca un nour [nor] ce se destramă…” (Ziarul „Unirea”, se defineşte ca „Foaie bisericească-politică” şi apare de trei ori pe săptămână. Este un ziar apropiat de Biserica Unită cu Roma, altfel spus greco-catolică.)


Relatări despre atentatul de la Sarajevo

Chiar în primele numere din ziarele, care pomenesc asasinarea cuplului impe-rial, apar şi primele relatări, „reportaje” despre atentat şi despre făptuitori. (În aceste zile şi săptămâni furtunoase vor fi scoase foarte multe ediţii speciale, datorită mer-sului evenimentelor.) Odată cu trecerea zilelor, sunt cunoscute tot mai multe amă-nunte despre atentat şi complotişti, după ce poliţia cercetează faptele şi cei în cauză, precum şi mulţi martori vor fi audiaţi.

Tot în ziarul „Românul” nr. 131 din 30 iunie, după anunţarea morţii lui Ferdinand, sub forma unui reportaj este relatat „filmul” atentatului. (Foarte pro-babil, ziarele din provincie au preluat/selectat din materialele presei centrale, care aveau reporteri trimişi la faţa locului.) Noi reproducem părţi semnificative din ar-ticolul intitulat Atentatul, articol compus din mai multe părţi marcate cu subtitluri:

„Moştenitorul de tron a sosit la Saraievo Duminică pe la ora 10 înainte de amiazăzi, ca să ia parte la serviciul divin din catedrală şi la recepţiunea oficială dela primărie – ce erau să se ţină din prilejul terminării manevrelor din Bosnia. Automobilul mergea pe debarcaderul Appel, când clinoromul îşi aduse aminte că augusta soţie, principesa Sofia, tocmai pe timpul acela vizitează preparandia de învăţătoare. A dat semn şoferului să-l ducă acolo, unde s’a dat jos şi a intrat în institut. Tocmai la ieşire s’a întâlnit cu principesa, pe care a luat-o de braţ şi au urcat ambii în automobil.

Atentatul cu bombă

Abia bătuseră zece ore când automobilul cu perechea moştenitoare a intrat în Uliţa Ciumurja. Pe când oamenii le făceau ovaţii, din public s’a ales un tânăr bine îmbrăcat, a păşit înainte spre automobil, a scos un obiect de forma unei sticle, care l’a aruncat în drum. Bomba a lovit în partea posterioară automobilul clinoromului, de pe care a căzut explodând sub al doilea automobil, care venea cu câţiva paşi mai în urmă. Explozia a rănit grav pe locotenent-colonelul Merizzi şi pe guvernorul [guvernatorul] Potiorek, cari ambii au leşinat. Contele Waldeck a scăpat cu leziuni mai uşoare, intrându-i în corp câteva cuiţe şi schije din bombă.

Pentru un moment s’a oprit şi automobilul moştenitorului, dar şoferul ne mai aşteptând ordine, cu viteză mare a mânat spre primărie. Clinoromul privia îndărăt şi se vedea surpriza pe faţa lui, când a văzut efectul atentatului. Explozia a mai rănit 20 de persoane, dintre acestea pe 7 foarte grav. Toţi răniţii au fost transportaţi imediat la spital, iar autorităţile au căutat să şteargă repede urmele atentatului şi să facă linişte.

Detunătura s’a auzit până la primărie, unde perechea moştenitoare a fost primită cu urale şi ovaţii, când a descins din automobil. Martorii oculari spun, că clinoromul nu a mai resalutat publicul,[nu a răspuns la salutul publicului] ca de obicei, ci nervos şi-a luat soţia de braţ şi a intrat la primărie…” (În continuare articolul relatează faptul, că perechea imperială a fost primită la primărie, de unde după un foarte scurt popas se duc mai departe, spre locul fatidic, unde vor fi asasinaţi. Intenţia lor a fost să facă o vizită scurtă la spital, dar nu au mai ajuns până acolo…)


Al doilea atentat cu sfârşit tragic

Moştenitorul Francisc Ferdinand era foarte agitat. Principesa Sofia înainte de plecare i-a spus ceva, dar dânsul nu i-a mai răspuns şi automobilul a plecat cu mare viteză.

Când au ajuns în strada Francisc Iosif, care duce la spital – de pe trotuarul dela dreap-ta, un tânăr slăbănog a tras două focuri de revolver asupra automobilului. Glontele prim a intrat în gâtul clironomului, spărgându-i artera, din care a început să ţîşnească sângele. Moştenitorul a întins mâinile spre soţia sa, care se aplecase asupra dânsului ca să-l apere cu corpul ei. În acest moment un al doilea glont a intrat în pântecele principesei, care a căzut cu faţa înainte.

S’a iscat o panică enormă, care a oprit pe loc automobilul pentru un moment. Abia s’a auzit comanda: „Înapoi la conac!” – şi automobilul întorcându-se a pornit cu viteză nebună spre conac, unde a ajuns în trei minute.

Moartea perechei moştenitoare

În curtea conacului au alergat servitorii, cari i-au dus pe braţe pe cei doi răniţi mortal. Moştenitorul Francisc Ferdinand mai da semne de viaţă, se sbătea; principesa Sofia era leşi-nată. Imediat au sosit medicii, cari însă nu au putut face nimic. A fost chemat abatele care i-a împărtăşit cu sfintele taine ale muribunzilor.

La orele 10 şi 35 de minute a fost comis atentatul şi peste 10 minute moşteni-torul Francisc Ferdinand a încetat din viaţă. Principesa Sofia a mai trăit un sfert de oră, apoi inima a încetat a-i mai bate…” (Şi în textul original aceste rânduri sunt îngroşate. După „Românul” nr. 131 din 30 iunie 1914.)

Cealaltă sursă contemporană citată, ziarul „Unirea” din Blaj din 30 iunie 1914, după anunţarea faptului că arhiducele Ferdinand, moştenitorul tronului a fost asasinat la Sarajevo, descrie amănunţit ziua fatidică în articolul de pe pagina a doua, intitulată:

ATENTATUL dela Serajevo(Articolul este şi mai relevant, deoarece dezvăluie câte ceva din contextul

politic care a stat în spatele conflictului dintre Imperiul Austro-Ungar şi sârbi, şi explică cumva motivul, pentru care un reprezentant al Casei de Habsburg nu era foarte bine primit/privit în Bosnia-Herţegovina, o provincie balcanică recent ocupată.)

„Statul major al armatei austro-ungare hotărâse ţinerea unor manevre pe teritoriul Bosniei şi Herţegovinei cu scopul, ca armata concentrată în aceste provincii să cunoască mai de aproape terenul şi să se obicinuiască [obişnuiască] cu greutăţile, ce ofere ţinutul sterp şi muntos unei concentrări de trupe la caz de răsboiu. Poporaţia [populaţia] sârbă nu bucuros a primit ştirea ţinerii manevrelor, mai ales cu schimbările recente din Balcani, precum şi ane-xarea Bosniei şi Herţegovinei produse o oarecare iritaţie în cercurile ultraiste [echivalentul de acum al termenului de extremist] sârbeşti…

Manevrele au avut un splendid succes, comandantul-suprem al armatei Francisc


Ferdinand s’a declarat deplin mulţumit cu trupele, iar Duminecă în această privinţă s’au în-cheiat ceremoniile oficiale şi mai resta, [urma] ca principele de Coroană să facă unele vizite să primească deputaţii şi apoi să plece acasă.

Primul atentat

La 10 ore a. m. (orele 10) pleacă aşadară cu automobilul la casa oraşului [primărie], unde era aşteptat de primarul oraşului Serajevo, de magistrat, de funcţionari şi notabilităţile ora-şului. În automobil cuprinse loc moştenitorul Tronului cu soţia sa, ducesa de Hohenburg şi guver-natorul Bosniei, generalul Potiorek. (Automobilele delegaţiei imperiale au fost asigurate de unii oameni mai înstăriţi, la vremea respectivă nu exista noţiunea de automobile oficiale rezervate demnitarilor. Suntem încă la începuturile automobilismului.) În alt automobil în urmă venea vice-colonelul Merizzi cu contele Waldeck, apoi un şir întreg de automobile cu personaje din anturajul înaltului oaspe. Când ajunse după 10 ore pe cheiul Appel, un om tânăr aruncă o bombă asupra automobilului moştenitorului, care se lovi de guma roţii de dinapoi şi fu aruncată sub automobilul vice-colonelului Merizzi, unde explodă, sfărmând au-tomobilul şi rănind grav pe vice-colonel, iar contele Waldeck se alese cu leziuni mai uşoare. Mai multe persoane din apropiere au fost culcate pe pământ iar vre-o şapte grav rănite. Moştenitorul a oprit pe un moment automobilul şi s’a întors să vadă ce s’a întâmplat, dar în momentul următor, a pornit din nou vehiculul şi cu o iuţeală explicabilă a grăbit spre casa oraşului…(Şi acest arti-col descrie succint scurta oprire a coloanei oficiale la primăria oraşului Sarajevo, de unde vor pleca foarte curând.)

Al doilea atentat

La jumătate pe 11 moştenitorul cuprinse loc de nou în automobil şi porunci, ca să fie condus la spitalul militar, unde zăceau cei loviţi de bombă. Distanţa până la spital nu dura mai mult de 3 minute.

În colţul străzii Rudolf, un al doilea a tras două focuri de revolver asupra automobilului, lovind pe moştenitor în gât, iar pe ducesa Sofia în inimă. Ducesa şi-a pierdut conştiinţa îndată şi a căzut în braţele soţului său, care a îmbrăţişat-o şi apoi şi-a pierdut şi el conştiinţa. Publicul a rămas încremenit la această privelişte înfiorătoare. Poliţiştii au împrăştiat imediat mulţimea, iar membrii suitei au ridicat pe principe şi pe ducesă din automobil, i-a aşezat în automobilul conte-lui Arrach, care i-a condus în goană nebună la Conac. Din automobil a fost ridicată mai întâiu ducesa, care a murit îndată ce a fost ridicată din automobil, iar principele a murit în timpul când era urcat pe trepte. Cele două cadavre au fost puse pe catafalc în sala cea mare a conacului…” (Din ziarul „Unirea” din Blaj din 30 iunie 1914.) Dacă comparăm descrierile, sunt asemănătoare, eventuale diferenţe mici se pot explica datorită rapidităţii desfăşu-rării şi dramatismul evenimentelor sau eventual spaţiului care stătea la dispoziţia redactorilor.)

O altă sursă consultată a fost ziarul „Felsőmagyarország” sau „Kassai Napló” ce a apărut la Kosice (Kassa, actualmente în Slovacia, care anterior anului 1918 se


găsea pe teritoriul Ungariei.) Ziarul de limbă maghiară chiar în 29 iunie 1914 a scos un număr de ediţie specială, în care relatează evenimentele tragice de la Sarajevo şi ecourile tragediei la Viena şi Budapesta (cele două capitale ale Austro-Ungariei):

Sarajevo, 29 iunie„În atentatul cu bombă aghiotantul principelui regal şi vicecolonelul Merissi au fost răniţi

mai uşor, iar alte şase persoane mai grav…Atentatorul cu revolverul a fost Gavrilo Princip, un student de 19 ani născut în Gavrovo.

După atentat publicul a vrut să-l linşeze4, poliţia dor cu greu a reuşit să-l scoată din mâinile oamenilor înfuriaţi.

Cu ocazia audierii sale a relatat că ieri dimineaţa când l-a văzut pe Franz Ferdinand la colţul străzilor în automobilul care a încetinit în curbă, a considerat că a sosit timpul să-şi reali-zeze planul. (Anterior a mai mărturisit că de mult plănuia asasinarea unui personaj de rang înalt.) A ezitat un moment când a văzut-o şi pe principesa, dar apoi rapid a tras două focuri de arme…

Atentatul s-a petrecut pe la 11 fără un sfert în apropierea conacului. Membrii suitei i-au ridicat din automobil pe cei doi foarte grav răniţi, şi i-au dus la conac. Pe parcurs însă amândoi au decedat. Decesul prinţesei moştenitoare a precedat cu câteva minute moartea prinţului moşteni-tor…” („FELSŐMAGYARORSZÁG” sau „KASSAI NAPLÓ” din 29 iunie 1914.)

Cum au primit sălăjeni vestea asasinatului de la Sarajevo

Principalul organ de presă al comitatului (judeţului) Sălaj acum o sută de ani a fost săptămânalul „Szilágyság”, ce apărea la Zalău în limbă maghiară în fiecare vineri. În ziarul publicat pe 3 iulie 1914, pe prima pagină articolul de fond este inti-tulat „Drapele negre” în care autorul îşi exprimă regretul pentru asasinarea cuplului imperial. Vorbind de personalitatea arhiducelui Franz Ferdinand, arată că tocmai el a fost politicianul, care a ţinut legătura cu reprezentanţii tuturor naţionalităţilor şi confesiunilor existente în statul dualist, şi foarte probabil, dacă ar fi apucat să ajungă pe tron, sistemul dualist (austro-ungar) ar fi fost schimbat pe unul pluralist, în care să fie reprezentate politic toate etniile.

Articolul încearcă să explice motivele asasinatului, conchizând că autorii au fost instruiţi şi pregătiţi de forţe străine şi ostile. Iar dacă statul Austro-Ungar este o putere care se respectă, atunci trebuie să meargă până la capăt, în sensul că cei vino-vaţi trebuie să plătească. În concluzie se afirmă că victimele trebuie să fie jelite şi e nevoie de o schimbare politică radicală faţă de cei care sunt vinovaţi (sau părtaşi) de această crimă.

Încă un articol tratează problema atentatului, şi este mai mult o părere filoso-fică/teroretică, afirmând în final, că nu poate fi adevărat, (cum se zvonea în unele

4 Acest fapt reflectă starea, atmosfera vremii şi că arhiducele asasinat la Sarajevo era stimat şi iubit de cetăţeni, iar populaţia a fost mâhnită pentru faptul că l-a pierdut pe Franz Ferdinand, în care mulţi şi-au pus speranţe.


cercuri şi medii) că asasinii au fost mânaţi de sentimente pacifiste, antimilitariste (Franz Ferdinand se afla în Bosnia în calitatea sa de comandant suprem al armatei, să urmă-rească manevrele militare în provincie). Autorul conchide şi de această dată, că par-ticipanţii la atentat servesc interesele unor puteri străine. (Se face aluzie la intenţiile expansioniste ale Serbiei sprijinită de Rusia).

În decursul lunii iulie în săptămânalul local au mai apărut alte articole care aveau tente antisârbeşti sau antiruseşti, dar nu foarte multe şi nici foarte extinse sau exagerate, şi doar câte unul în fiecare număr…

Pe 29 iulie 1914 editorii săptămânalului sălăjean au scos un număr de ediţie specială care cu litere de o şchioapă se scrie pe prima pagină:

Hadüzenet (Declaraţie de război). Declaraţia e foarte succintă şi este reprodusă în întregime:„Deoarece guvernul regal sârbesc la ultimatumul predat de ambasadorul Austro-Ungariei

de la Belgrad pe data de 23 iulie, nu a dat un răspuns mulţumitor, din această cauză guvernul cezaro-crăiesc se vede nevoit să se îngrijească de protejarea propriilor drepturi şi interese şi în acest scop apelează la forţa armelor: din acest moment Austro-Ungaria se consideră că se află în stare de război cu Serbia.

Ministrul de externe al Austro-Ungariei, contele Berchtold, mp”. [mp= manu propria, semnificând faptul că e vorba de un document semnate de cel în cauză.]

Cititorii sunt informaţi că declaraţia de război transmisă Serbiei a fost redactată în limba franceză şi că în Monitorul Oficial (de unde a fost preluată şi de ziarul sălă-jean), a doua zi va fi publicat şi Manifestul Majestăţii Sale.

Acest manifest nu va fi publicat integral în „Szilágyság”, ci doar unele pasaje. Însă celălalt ziar citat mai sus, „Unirea” din Blaj în numărul din 30 iulie 1914, pu-blică manifestul aproape în întregime, de unde urmează părţile transcrise mai jos:

Cătră popoarele Mele„Cea mai fierbinte dorinţă a Mea a fost, ca anii pe cari Mi-i va mai rândui mila lui

Dumnezeu, să-i închin pentru opera de pace şi să ocrotesc popoarele Mele de jertfele şi poverile răsboiului.

Provedinţa [providenţa] a voit însă altfel. Uneltirile duşmanilor plini de ură Mă con-strâng să prind arma pentru apărarea cinstei monarhiei, pentru salvgardarea puterii şi prestigiului ei, precum şi pentru asigurarea avutului ei, după ani lungi de pace.

Regatul Sârbiei, care încă dela începutul fiinţei sale de stat până azi a fost protejat şi ocrotit de predecesorii Mei şi de Mine, au apucat cu o ingratitudine detestabilă, încă cu câţiva ani nainte calea ostilităţilor făţişe contra Austro-Ungariei. (…)

În această oră gravă am deplină conştiinţă de toată însemnătatea deciziunii mele şi de răs-punderea mea în faţa celui Atotputernic. Am cercetat totul, am luat în seamă totul: cu conştiinţa deplină întru pe calea pe care mi-o arată datoria.

Am încredere în patriotismul popoarelor cari, în toate vremile furtunoase, sau strâns tot-deauna cu credinţă împrejurul tronului meu şi au fost totdeauna gata la cele mai mari jertfe pen-tru onoarea, mărirea şi puterea patriei. Am încredere în armata Austro-Ungariei vitează, plină de entuziasm şi devotament. Am încredere în cel Atotputernic că va da isbânda armelor mele.


Dat în Ischl la 28 Iulie 1914. Francisc Iosif m. p. Contele Şt. Tisza5 m. p.” Revenind la „Szilágyság”, aici pe 31 iulie a apărut un comunicat pe prima pa-

gină, anunţând ştirea declaraţiei de război. Tot pe prima pagină este surprinsă şi at-mosfera străzii: conform celor descrise, oamenii se bucură, că în sfârşit atentatul va fi răzbunat.

Tot în acest număr al ziarului este publicată şi proclamaţia guvernului:„Serbia a răspuns la solicitarea chibzuită şi îndreptăţită a monarhiei a răspuns cu mobi-

lizare generală. Stăm în faţa unor complicaţii belicoase. Vom demonstra că se înşeală aceia, care în îngâmfarea lor nelimitată au crezut că ne vor putea jigni până la nesfârşit. Le vom demonstra că în apărarea intereselor şi reputaţiei noastre vom apela la onoarea naţiei şi la puterea armatei noastre…” Deci comunicatul anunţă faptul că guvernul apelează la forţa armelor, adică declară război Serbiei.

Cum este redată atmosfera străzii:„Sunt auzite cântecele unor oameni entuziasmaţi pe stradă. Apoi femei curioase. Oameni

simplii. În jurul fântânii arteziene stau oamenii după apă. Priviri de fete îngrijorate. Feciori care umblă drepţi pe stradă. Bărbaţi tineri căsătoriţi care poartă discuţii cu nevestele lor. Ei discută despre mobilizare, dar care văzând câte un camarad cu care vor pleca împreună, sau pe câte unul care invidios că nu le poate urma, din ochii lor tresar scântei. Piepturile lor este umplut de ceva. Ei simt că acum sunt cineva importanţi, dar nu vor să arate acest lucru în faţa femeilor. Trebuie să se prefacă că le pare rău pentru faptul că îşi lasă acasă copii, munca sau nevestele, dar în piepturile lor se arată altceva, ceva de nedescris, de nedescifrat: „Slavă Domnului, şi eu trebuie să plec! Poate voi pierde un braţ sau cine ştiu un picior? – şi totuşi mă duc cu o bucurie interioară. Las acasă nevasta, copii, eventual chiar mulţi copii -, tot una este: simt că eu trebuie să plec” Deci aşa este descrisă atmosfera străzii din Zalău în „Szilágyság”, iar autorul continuă relatarea despre primii plecaţi pe front:

„În 28 a fost plecarea şi festivitatea de rămas bun al unei subunităţi militare. Este vorbă despre soldaţi, care până acum aveau îndeletniciri paşnice, cel mult dacă se războiau cu pământul, ca să scoată o recoltă cât mai mare, sau cu alte unelte paşnice se luptau în războiul de pe frontul existenţei.

La gară un mare grup de femei şi copii. Femei, care s-ar fi simţit jenate, dacă bărbaţii lor ar fi rămas acasă, iar acum sunt necăjite că totuşi pleacă… Şi-au luat rămas bun. Locomotiva scoate un fluier … iar bărbaţii sunt înghiţiţi de aburii şi depărtarea.

Populaţia rămasă acasă se întoarce de la gară aproape necăjită... Însă ţiganul şmecher se amestecă printre public, şi deodată melodia înflăcărată a Marşului-Rákóczi se răspândeşte în aer. şi Inimile încep să se umple cu un sentiment misterios… Până ce ajung în centru un sentiment admirabil le încarcă inimile lor şi de pe buzele lor ies stigăte şi urale: „Trăiască războiul!” „Jos cu asasinii sârbi!” „Trăiască regele!” „Trăiască patria”. (Că din acest entuziasm cât a fost real

5 Tisza István, de două ori primul ministru al Ungariei, de data aceasta înte 1913-1917. (Şi el a fost asasinat pe 31. oct.ombrie 1918.


şi cât propagandă, numai cei care au trăit evenimentele ar putea spune. Însă imagi-nile surprinse de fotografi şi publicate în ziare din toate ţările beligerante, prezintă imagini similare şi relatează secvenţe şi episoade de acest gen. Cel mai probabil unii s-au bucurat în acele zile, dar după foarte scurt timp se vor trezi la realitate…)

Primele greutăţi şi restricţii cauzate de război

Din cauza războiului, şi guvernul adresează un manifest către populaţie (ne referim la guvernul Ungariei, adresată şi ardelenilor). În proclamaţie se cere cetă-ţenilor să dovedească devotament şi spirit de sacrificiu faţă de patrie, iar guvernul promite păstrarea ordinii, apărarea ţării, şi pentru cetăţenii loiali siguranţa vieţii şi avuţiei lor. Dar în acelaşi timp se introduce starea de asediu în întreaga ţară, şi unele încălcări ale legii vor fi aspru pedepsite, în special prin condamnare la moarte.

Se decretează mobilizarea generală, mai întâi pentru bărbaţii între 18-45 de ani (iar din al doilea an se extinde până la vârsta de 50 de ani şi chiar peste).

Ziarul „Unirea” din 4 august 1914 anunţă ştirea mobilizării generale:„Mobilizare generală a armatei austro-ungare!„Sâmbătă dimineaţa în 31 iulie la orele 8 s’a lipit pe păreţii oraşelor şi la primăriile sa-

telor, următoarea publicaţiune, care vesteşte tuturor locuitorilor ţării, mobilizarea întregii armate austro-ungare:

Publicaţie de mobilizare.Majestatea Sa Cesară şi apostolică Regească [Întrucât Franz Joseph cumula titlurile

de împărat pentru partea austriacă şi cel de rege pentru partea ungară, cel mai des era pomenit cumulat cu titulatura „cezaro-crăiască”] a benevoit preagraţios a rândui:

Mobilizarea generală a armatei comune (de linie), a marinei de răsboiu (armatei de pe corăbii) a amînduror honvezimilor şi a trupelor bosniace-herţegoviniane…[Armata Austro-Ungariei era alcătuită din trupe comune, dar şi din forţe armate „naţionale” austriece şi ungare, cum sunt regimentele de honvezi pentru partea maghiară sau Landwehr pentru partea austriacă.]

Toţi soldaţii din statul neactiv (cari acum nu sunt sub arme), cel mult în răstimp de 24 ore după vestirea acestei publicaţiuni în comuna în care se ţin, sunt îndatoraţi să pornească şi să ajungă pe calea cea mai scurtă, la trupa lor…”

(Anterior datei de 31 iulie au fost mobilizate mai multe contigente, dar de data aceasta este vorba de mobilizare generală.)

Pe lângă mobilizare au fost luate şi alte măsuri: Pe 30 iunie şeful poliţiei din Zalău (având ordin de la minister în acest sens),

dispune predarea tuturor armelor aflate la populaţie (inclusiv a armelor de vână-toare), şi cei care nu vor respecta ordinul vor putea fi întemniţaţi sau se vor aplica amenzi drastice. Anunţă şi faptul că în caz de bănuială, poliţia va trece la percheziţii corporale sau la percheziţia locuinţelor. Tot atunci, populaţia este obligată să anunţe imediat orice persoană străină (în special cetăţenii străini.) Cei care cazează străini, sunt obligaţi să anunţe acest fapt şi la poliţie. Instigatorii sau cei care răspândesc zvo-


nuri ostile sau neîntemeiate, şi ei sunt pasibili de pedepse cu închisoare.Odată cu izbucnirea războiului preţurile alimentelor imediat cresc semnifica-

tiv, autorităţile încercând în mai multe rânduri să maximalizeze preţurile. Din primele zile ale războiului asociaţiile de femei, Crucea Roşie, confesiunile

religioase încearcă să strângă fonduri, alimente şi îmbrăcăminte în favoarea familii-lor nevoiaşe, de unde capul familiei a fost înrolat în armată. În scurt timp şi guvernul trece la asigurarea unor ajutoare băneşti, pentru familiile din care bărbaţii care între-ţineau familia au fost duşi în armată.

Propaganda în sprijinul războiului este foarte intensă în presa vremii. Tot din primele zile de război au apărut primele relatări de pe fronturile de luptă, apoi date despre primii răniţi, soldaţi şi ofiţeri căzuţi la datorie. Oamenii învaţă din ziare „ge-ografia războiului”, oraşe, localităţi, cursuri de ape, munţi, unde cei plecaţi pe front luptă „pentru patrie şi pentru suveran”.

Apar ştiri şi despre faptele de vitejie şi despre soldaţii şi ofiţerii viteji decoraţi, iar tinerii sunt presaţi să se înroleze în mod „voluntar” în armată. De la Colegiul Reformat din Zalău mai mulţi profesori au fost convocaţi, apoi toţi elevii care au împlinit 19 sau 18 ani vor fi recrutaţi şi cu aprobare specială de la Ministerul Învăţământului şi Cultelor dau examene finale şi/sau bacalaureatul, apoi vor fi duşi în armată şi după o instrucţie sumară, pe front.

Mobilizarea şi izbucnirea războiului a mai au avut încă un efect direct asupra şcolilor: în luna august în cele mai multe şcoli din oraşe au fost cazaţi militari (de-orece cazarmele s-au dovedit a fi neîncăpătoare). Din această cauză, şi la Colegiul Reformat din Zalău anul şcolar a început mai târziu, cu câteva săptămâni (nu la în-ceputul, ci doar la sfârşitul lunii septembrie 1914), deoarece timp de şase săptămâni clădirile şcolii au fost utilizate de armată.

Statariul (starea excepţională) se extinde pe tot teritoriul ţării, funcţionarea tri-bunalelor civile va fi suspendată şi ele vor fi înlocuite cu tribunale statariale/excepţi-onale sau tribunale militare. Circulaţia trenurilor civile se răreşte, se introduce cen-zura, unele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti sunt drastic limitate: dreptul de asociere, de adunare, apoi scrisorile şi coletele poştale sunt strict controlate etc.

După foarte scurt timp, cei rămaşi acasă încep să simtă şi celelalte efecte nega-tive ale războiului. Iar războiul, contrar previziunilor şi aşteptărilor, nu se termină până la toamnă. Însuşi împăratul Germaniei (Wilhelm al II-lea) a afirmat, că până ce vor cădea frunzele, vitejii plecaţi pe front se vor întoarce acasă… Însă de cinci ori au căzut frunzele, până ce marele război – Primul Război Mondial s-a sfârşit. Şi sutele de milioane de oameni au avut mult de îndurat până atunci. Iar mulţi, dintre cei plecaţi la război nu s-au mai întors…

Revista „Ecou” a Colegiului Naţional Silvania, 6 aprilie 2014


Olimpia manVocea Transilvaniei

Sacrificiu din credințăPelerinii care merg sute de kilometri pe jos în

speranţa unei minuni divine

Un pelerinaj ale cărui origini se pierd în negura timpului duce în fiecare an, înainte de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, zeci de credincioși din localitatea sălăjeană Bobota la Mănăstirea Nicula, din județul Cluj. Drumul lung și anevoios, ce măsoară 150 de kilometri dus și tot atâția la întoarcere, este parcurs anul acesta de 26 de pelerini, care au pornit luni, 11 august, din curtea bisericii din sat, cu credința că sacrificiul lor nu va fi în van.

Printre pelerini – tineri abia ieșiți de pe băncile gimnaziului, mânați de spi-ritul unei astfel de aventuri. Liderii „norodului”, așa cum este numit, prin partea locului, grupul de credincioși, sunt câteva femei care au pierdut deja șirul peleri-najelor la care a luat parte. La cei nici 40 de ani ai săi, Mariana Muste a fost deja de 26 de ori pe acest drum greu și istovitor. „Merg din 1988 neîntrerupt. În doi ani, când am născut copiii, nu am putut merge pe jos, dar am mers cu mașina”, spune ea. Alături de Mariana merge, în fiecare an, și soțul ei Nicu, iar cu astfel de exemple în familie, cu certitudine lor li se vor alătura, când vor mai crește puțin, și copiii.

Și Viorica Talpoș a pierdut șirul pelerinajelor la care a luat parte. „Sigur au fost peste 20. Cine le numără!?”, spune femeia, aflată mereu în fruntea peleri-nilor, ca un soi de mamă provizorie care le spune, tuturor, ce au de făcut. Și nu e simplu de făcut, pentru că drumul către Nicula nu înseamnă doar kilometru după kilometru parcurs, ci și rugăciuni și pricesne, rostite într-o ordine bine sta-bilită, așa că experiența zecilor pelerinaje își spune cuvântul.

150 de kilometri în trei zile

Pelerinii au pornit spre Nicula luni dimineața, mergând pe E81 până în dreptul Haltei Guruslău, unde se abat de la drumul principal luând-o direct, pes-te deal, către Mirșid și apoi către Popeni, unde rămân peste noapte, în gospodăria unor localnici, și dorm în podul șurei, pe fân. Marți pornesc din nou la drum, fiind ziua în care au de parcurs cea mai mare distanță din traseu – aproximativ 60


de kilometri, înnoptând la Pustuța, în județul Cluj. După o nouă noapte dormită în podul șurei, pelerinii pornesc miercuri către Nicula, unde ajung în cursul după-amiezii. Rămân acolo două zile, adică în 14 și în 15 august, participând la ceremonialul religios ce are loc în fiecare an la această mare sărbătoare creștină, după care, în 17 august, pornesc pe drumul de întoarcere, pe același traseu și cu aceleași opriri.

În căutarea unei minuni divine

Chiar dacă nici bătrânii satului nu își mai amintesc când au început aceste pelerinaje, s-ar părea totuși, că primii care au plecat din Bobota la Nicula ar fi fost, în jurul anului 1930, câțiva bărbați din sat. „Onuțu Danciului cu încă trei bărbați o fost primii. Onuțu s-o dus șchiop și o venit d-acolo sănătos, pe picioarele lui”, povestește Floare Torma – Pop, o veterană a mersului la Nicula, care, la cei 74 de ani, încă mai are vii în minte pelerinajele, la care a renunțat abia în urmă cu șase ani.

Bătrânele satului își amintesc că, la început, pelerinii își duceau hainele de schimb și „merindea” pentru drum într-o traistă, purtată de ei în spate, nu ca acum, când o căruță trasă de cai, tocmită de credincioși, cară bagajele tuturor. Femeile își mai amintesc, cu regret, că pe vremuri numărul celor care făceau, an de an, acest sacrificiu, era mult mai mare. „Eram peste o sută. Acum, dacă se găsesc 20, îi bine”, spune nana Floare.

Interzis pe vremea comuniștilor

Pelerinajul bobotanilor la Nicula nu a fost văzut cu ochi buni de comuniști, care, odată veniți la putere, în 1947, au decis să-l interzică. Obiceiul a fost reluat în jurul anului 1960, pe fondul scăderii vigilenței „organelor de partid”. „Nu nu puteam aduna la biserică, pentru că am fi trecut pe lângă primărie și nu ne lăsau să mergem. Așa că ne adunam în „drumu țării” (la șosea – n.r.) și plecam de acolo, să nu ne vadă cei de la primărie”, povestesc femeile, amintindu-și că printre cei care le puneau bețe-n roate pelerinilor erau, de multe ori, chiar consăteni de-ai lor, cu funcții în structurile de partid.

Vocea Transilvaniei, 11 august 2014


Amintiri despre Securitate: Ce „dedicaţii” îi trimitea lui Ceaușescu un

sălăjean: „Moartea bate la ușă”

Un sălăjean, acum pensionar, a povestit, vineri, la o dezbatere pe tema me-todelor și tehnicilor folosite de Securitatea comunistă, cum se manifesta, în ti-nerețe, alături de alți prieteni, împotriva comunismului. Se întâmpla în vremea când bărbatul, pe numele său Dumitru Iancău, lucra ca și șofer la Timișoara.

„Eram șase prieteni – eu, din Sălaj, și alți cinci din Reșița și Timișoara. Cu ajutorul unui alt prieten, sârb, care ne expedia scrisorile din Iugoslavia, îi trimiteam lui Ceaușescu melodii de la grupurile pe care le ascultam noi la Europa Liberă. Erau mesaje de genul „Dați puterea poporului” sau o prelucrare dintr-o operetă – „Moartea bate la ușă”. Nu ne-a prins nimeni niciodată”, povestește sălăjeanul.

El a mărturisit că, ieșind, ca și șofer, din țară și cunoscându-se cu Seniorul Corneliu Coposu, a făcut pentru regretatul om politic diverse comisioane clan-destine. „N-am povestit până acum despre asta: am primit de la domnul Coposu să-i duc anumite lucruri”, a punctat el misterios.

Prezent la dezbatere, profesorul de istorie Viorel Mărginean, inspector șco-lar la această disciplină, și-a amintit și el cum a încercat Securitatea să-l racoleze în timpul studenției. „Avem un coleg care fusese în Turcia, iar la întoarcere vorbea în termen prea frumoși despre capitalism. Eu l-am avertizat că este urmărit și așa am scăpat de ei”, relatează profesorul. Mărginean a mai adăugat că, de-a lungul carierei sale didactice din perioada comunistă, a venit de mai multe ori în contact cu organele de Securitate și, privind retrospectiv, spune că realizează că a avut colegi care n-au fost străini de această instituție. „Spre exemplu, la Liceul nr. 1, un elev se întâlnea, la o anumită oră, cu același profesor. Sunt sigur că acel profesor era informator al Securității”, a spus el.

Dezbaterea a avut loc la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, unde a fost inaugurată, vineri, expoziția „Securitatea, instrument al dictaturii”, orga-nizată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Expoziția cuprinde panouri cu imagini și reproduceri după documente și note informative ale securității, structurate pe două nivele: metodele și tehnicile de urmărire și de reprimare folosite de Securitate și reacția celor care și-au văzut dosarele de urmă-rire, reacție surprinsă într-un film realizat de CNSAS.

Expoziția va rămâne la Zalău până în 24 noiembrie. După această dată, ea va fi mutată la Alba Iulia, după care lecția de istorie recentă va fi pusă, pe rând, la dispoziția locuitorilor din Cluj, Oradea și Bistrița.

Vocea Transilvaniei, 10 octombrie 2014


Câștig fabulos pe seama ghinionului altora:

un lichidator a câștigat într-un an peste 1.000.000 de lei (NET!)

Pentru o categorie profesională, criza a venit ca o mană cerească, sporind ve-niturile celor ce aparțin acestei categorii mult peste cele ale unui muritor de rând. Vorbim despre practicienii în insolvență, care fac bani grei din lichidarea societă-ților răpuse de criza economică și financiară din care parcă nu mai avem scăpare.

Potrivit datelor puse la dispoziție, pentru Vocea Transilvaniei, de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj, în topul celor mai mari veni-turi realizate anul trecut din profesii liberale conduce, detașat, un reprezentant al acestei categorii profesionale (practician în insolvență), din Zalău, care a acumu-lat în 2013 venituri nete în sumă de nu mai puțin de 1.020.608 lei.

El este urmat cel mai probabil de un avocat (datele furnizate de Finanțe indică doar domeniul de activitate – activități juridice în acest caz), din Zalău, cu venituri nete în cuantum de 787.667 de lei.

Locurile 3, 4, 5 și 6 sunt adjudecate de notari: unul din Zalău, cu venituri de 572.728 de lei, un altul din Zalău, cu 571.865 de lei, un notar din Șimleu Silvaniei, cu venituri calculate la 570.565 de lei, șirul fiind încheiat de un notar din Zalău, care a realizat în 2013 venituri nete în sumă de 449.873 de lei.

Practicienii în insolvență revin pe poziția a 7-a, unde întâlnim un zălăuan care și-a declarat venituri de 314.670 de lei. Locul 8 aparține unui reprezentant al unui domeniu mai slab cotat la capitolul venituri, dar care demonstrează că se câștigă bine și aici: consultanță în domeniul relațiilor publice și al comunicării. Persoana respectivă, din Zalău, a câștigat anul trecut 227.768 de lei.

Topul celor mai mari 10 venituri realizate din profesii liberale este încheiat de un executor judecătoresc, cu 212.544 de lei realizați anul trecut, și de un notar din Șimleu Silvaniei, cu 206.655 de lei.

Vocea Transilvaniei, 15 octombrie 2014


mOniCa mareSportul Sălăjean

Inedit! Doi sălăjeni străbat deşertul Sahara pe motocicletă

Peste 9.000 km pe două roţi, pentru copiii nevoiaşi din Africa Totul a început cu o dorinţă şi un vis realizabil, de a ajuta copiii nevoiaşi din

Africa. Astfel, şapte transilvăneni şi-au luat inima în dinţi şi s-au înscris la ediţia din acest an a raliului Budapesta-Bamako, care va lua startul în 24 ianuarie 2014.

Cursa transsahariană este cel mai mare raliu din lume dedicat amatorilor. Anul acesta, competiţia a ajuns la cea de-a noua ediţie. Echipa celor şapte va evo-lua sub numele „Transylvania 4 Africa” şi este constituită dintr-o maşină, cu doi piloţi şi un navigator, şi patru motociclete. „Mă pregătesc de mult timp pentru cursă. Suntem un grup de şapte prieteni din Zalău, Cluj şi Sighetu Marmaţiei, care ne cunoaş-tem de câţiva ani, pasionaţi de off-road sau motociclism enduro. Plecăm la drum de dragul adrenalinei, din plăcerea de a descoperi Africa autentică şi din pasiunea pentru off-road. Şi în special pentru a ajuta copiii nevoiaşi din Africa”, a declarat Hosu Ioan - unul dintre participanţi.

Practic, echipajul este format din Bakos Norbert, Deak Albert, Hiriczko Sandor, Alexandru Manole, Olah Laszla, Hosu Ioan şi Kovacs Attila. Transylvania


4 Africa este singurul echipaj din Ardeal înscris în această competiţie, fiind de asemenea şi prima echipă din istoria raliului care participă într-o formulă inedită: o maşină şi patru motociclete. Cei şapte vin din medii diverse, dar vor împărți ac-ceași aventură pe roți, de-a lungul lumii. Medicul stomatolog Hiriczko Sandor este cel care a început să viseze la participarea la acest raliu, în urmă cu aproxima-tiv patru ani. Mai mult, el a decis să doneze echipamentul din cabinetul său unui medic stomatolog din orașul Banjul, Gambia.

Colegul şi totodată prietenul - Hosu Ioan este şi el membru al echipei și un pasionat al motociclismului off-road enduro. Scopul principal al expediţiei este do-narea de echipament medical, echipament informatic, plase împotriva ţânţarilor, aparate de purificat apa şi alte astfel de bunuri comunităţilor sărace de pe teritoriul continentului negru. Sprijinul umanitar este, de altfel, scopul principal al cursei. Din surse, am aflat că participanţii la raliu vor dona bunuri în valoare de 900.000 de euro. Echipa transilvăneană a obţinut din partea Universităţii Sapientia o donaţie de 200 de calculatoare pentru copiii din Senegal şi Gambia. Ei au contactat un spital şi două şcoli din Gambia, care vor primi personal donaţiile din partea lor. De altfel, Budapesta-Bamako este văzut ca o variantă „civilă”, pentru amatori, a celebrului Paris-Dakar, şi, la fel ca acesta, e un raliu cu geografie variabilă.

Cei şapte vor pleca în 24 ianuarie din Budapesta şi vor parcurge, timp de 16 zile, 9 ţări şi peste 9.000 de kilometri prin Europa şi Africa, destinaţia finală fiind Banjul, capitala Gambiei. Ei se vor deplasa cu o maşina Toyota Land Cruiser HDJ80, alintată „Bestia”, şi cu patru motociclete KTM 640 Adventure, speci-al construite pentru expediţii în deşert, dotate cu rezervoare mărite, suspensii speciale sport şi sistem de portbagaj, precum şi cauciucuri speciale pentru zone nisipoase. „Motocicleta a fost recondiţionată şi abia aştept să o folosesc. Era nevoie de unele modificări pentru a putea străbate întreg traseul, având în vedere că vom parcurse o bună bu-cată de drum prin deşert”, a adăugat Hosu. Unul dintre cele mai dificile momente ale raliului va fi traversarea Saharei de Vest, care se face o plajă lată de 12 metri, în timpul refluxului. Dacă nu apucă să treacă întreaga porţiune până la flux, echi-pajele nu au altă soluţie decât să abandoneze maşinile şi să se refugieze pe dune.

O altă zonă dificilă este cea dintre Maroc şi Mauritania, unde sunt amplasa-te mine anti-tanc. Aici, orice deviere de la rută poate fi fatală. „De aproximativ două săptămâni nu mă mai pot odihni, sunt cu gândul doar la competiţie. Eu mi-am propus să închei cursa cu brio şi să mă întorc acasă teafăr. Niciodată nu m-am gândit că voi renunţa pe parcursul competiţiei. Este primul meu traseu în afara ţării şi sunt convins că va fi extrem de dificil. Nu este uşor să parcurgi aproximativ 9.000 km cu maşina, dar pe motocicletă, iar aproximativ 5.000 prin deşert. Va fi foarte greu, totuşi este un concurs şi sunt câteva reguli. Trebuie să ajungi la fiecare punct de control, iar cu motocicleta este cu atât mai greu. Practic, vom străbate ţările Europei până în Spania, după care vom străbate Marocul, Sahara de Vest, Mauritania, Senegal şi Gambia”, a mărturisit Hosu Ioan.

Sportul Sălăjean, 15 ianuarie 2014


Gabriel Mureşan - primarul comunei Zimbor: „Din toamnă, vom avea iar echipă de fotbal”

Comuna este situată în partea de sud-est a jude-ţului Sălaj, la o distanţă de 36 km de municipiul Zalău - reşedinţa de judeţ - şi la 26 km de oraşul Huedin. Comuna are în componenţă cinci localităţi: Zimbor - reşedinţă de comună, Chendremal, Sutor, Dolu şi Sîncraiu Almaşului. Din punct de vedere fizico-geogra-fic, teritoriul comunal se află situat în zona depresionară a Văii Almaşului, dând naştere la terase largi şi lunci bine dezvoltate. De aceea şi potenţialul economic al comunei Zimbor este predominant agricol, locuitorii ocupându-se de cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Comuna are în componenţă cinci aşezări vechi, a căror atestare do-cumentară datează din secolele XIV - XV, cu excepţia satului Chendremalu, care a fost atestat puţin mai târziu, prin secolul XIX. Să mai spunem că în comună se află Conacul „Zsombory”, care a fost construit la finele secolului XIX, construcţia sa fiind finalizată în 1892, de către Zsombori Lajos. Legenda spune că groful avea o mulţime de servitori locali, ce trebăluiau prin cele 14 camere, holuri, beciuri şi anexe, până când totul a fost pierdut, se pare, la o partidă de cărţi, în favoarea unui anume Saulescu, la vremea respectivă ministru de finanţe. În cele aproape 560 de gospodării, vieţuiesc la ora actuală în jur de 1.065 de suflete. Cum patru dintre cele cinci sate sunt aşezate de o parte şi de alta a drumului european E81, numărul trecătorilor şi al vizitatorilor este sporit faţă de alte zone. Şi nu este vorba, că au şi ce vedea, printre punctele turistice numărându-se biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită de comunitatea ortodoxă în anul 1517, biserica refor-mată, construită din piatră în anul 1425, Castelul „Zsombory”, construit din piatră şi cărămidă în anul 1892, Monumentul Eroilor din parcul central, construit din beton şi marmură de curând (1999) şi vestigiile castelului roman „Optattiana”, din locul numit „Gura Căpuşului”, la 400m de intersecţia DE 81 Cluj - Zalău, cu DN 1G Huedin - Jibou, şi o păstrăvărie, care în curând va face zona şi mai cunoscută

Fotbalul este, cu siguranță, cel mai iubit sport de pe glob, iar în comunele sălăjene se şi practică cu mare patos. Fără doar şi poate, Sălajul - un judeţ mic - se poate declara mulţumit de numărul de echipe angrenate într-o competiţie oficială, dar este şi loc de mai bine. Una dintre comunele judeţului, care se poate mândri cu o impresionantă istorie fotbalistică chiar şi înainte de Revoluţie este Zimborul. Deşi cu atâtea pagini de fotbal, în momentul de față nici urmă de vreo grupare, dar lucrurile vor intra pe făgaşul normal, din toamnă.


Buget consistent, pentru readucerea fotbalului în prim-plan Îndrăgit şi iubit de suflarea localnicilor, fotbalul va reveni în comuna

Zimbor. Practic, din bugetul comunei pentru anul 2014 de aproximativ 13 mili-arde, au fost alocate pentru activităţile sportive 50 milioane lei vechi. „Chiar dacă avem un buget mic, noi tot am alocat bani pentru sprijinirea activităţilor sportive, deoarece vrem să reînfiinţăm echipa, în toamna anului 2014. Mulţi tineri îşi doresc acest lucru şi sper să reuşim, deoarece vom facem o bucurie foarte mare localnicilor şi nu numai. Din păcate, problema principală este lipsa tineretului, dar tot vom găsi tineri pentru o echipă”, ne-a declarat primarul Gabriel Mureşan. Cu siguranţă, fotbalul trebuie să renască în comună, deoarece a fost foarte iubit şi este iubit în continuare. Credem că reîn-vierea activităţilor sportive la sate trebuie să fie una dintre priorităţile primăriilor şi a consiliilor locale.

Fotbalul de ieri şi de azi

Zimborenii iubesc şi îndrăgesc sportul, fie că este el fotbal, remy, volei sau

popice. Dar, un lucru inedit este faptul că, chiar dacă primarul a jucat ani şi ani fotbal la echipa Rapid Zimbor şi mai mult de atât îndrăgeşte „sportul rege”, în momentul de faţă comuna nu are o echipă înscrisă în campionatele oficiale orga-nizate de AJF Sălaj. Cu mulţi ani în urmă, s-a format prima echipă a Zimborului, sub denumirea de Rapid Zimbor, cea care a dus tradiţia până în urmă cu un se-zon. „Nu ştiu exact perioada în care s-a format, dar oricum de foarte mult timp. În acea perioadă, comuna a avut o echipă competitivă şi prea puţine echipe reuşeau să ne învingă acasă”, ne-a declarat primarul.

Mulţi ani la rând, gruparea a evoluat în Divizia Onoare, unde şi-a făcut un nume de tradiţie. Printre fotbaliştii care evoluau în perioada respectivă a fost şi Vasile Sabou, cel care a fost secretarul satului până nu demult. Un lucru minunat era faptul că gruparea de pe Valea Almaşului era susţinută de tot satul şi nu numai, peste 200 de persoane mergeau la meciurile echipei, de acasă. În anii respectivi, gru-parea se lupta cu echipele din Hida, Sânmihaiu Almaşului şi Almaşu, iar după cum am fost informaţi cele trei aveau echipe mai bune decât Zimborul. Oricum, per-formanţele grupării au fost notabile, astfel că la finele sezonului 2002 - 2003, Rapid Zimbor a promovat în Divizia D, după mulţi ani în care evoluase doar în Divizia Onoare. Până în perioada respectivă, echipa era susţinută de Primăria Zimbor, însă din sezonul următor s-a alăturat şi Radu Duma - un om de afaceri prosper. În ciuda stabilităţii financiare, echipa nu a putut face faţă Diviziei D astfel că, la finalul turului, Rapid Zimbor a ocupat ultima poziţie. În iarna anului 2004, gruparea din Zimbor a transferat o serie de jucători experimentaţi, iar rezultatele nu am întârziat să apară. Astfel, Rapid în retur a pierdut doar un meci, cu Rapid Jibou, şi a făcut un egal cu Barcău Nuşfalău, reuşind în anul respectiv să învingă Juventus Nazareth - fosta Armătura Zalău - care avea să devină campioana Diviziei D!


Din vară, Radu Duma nu a mai susţinut echipa din Zimbor, deoarece şi-a înfiinţat propria formaţie, iar lucrul acesta a afectat serios gruparea de pe Valea Almaşului. Decăderea Rapidului a fost evidentă în sezonul 2004 - 2005, când a fost codaşa clasamentului, cu doar 16 puncte. Toată lumea se gândea că Rapid Zimbor nu o să îşi revină, însă, salvarea a apărut tocmai când nu se aştepta ni-meni. În anul 2005, Lisa Orsini - cetăţean american de origine română - s-a alătu-rat echipei. Ea a închiriat Conacul „Zsombory” şi a donat 300 milioane lei vechi pentru sprijinirea echipei! A înfiinţat și echipa Speranţa Valea Almaşului, care a avut o viaţă scurtă, deoarece a fuzionat cu Rapid Zimbor şi s-a format o nouă formaţie puternică - Speranţa Rapid Zimbor.

Până la urmă, cei care se ocupau de destinele grupării au realizat că pentru a ţine pasul cu echipele din faţă trebuie să se facă achiziţii. Astfel, s-au făcut întăriri atât la nivel de lot, fiind aduşi jucători care au cochetat cu fotbalul la nivel înalt, dar şi pe banca tehnică. Astfel, Vasile Stâncel a fost instalat ca antrenor. După tur, în sezonul 2005 - 2006, gruparea din Zimbor se afla pe locul 2, în spatele grupării Juventus Nazareth Zalău! Însă, a urmat o perioadă neagră cu rezultate modeste, dar şi cu un moment mai tragic: desfiinţarea echipei. Ei bine, după o perioadă neagră, fotbalul a ieşit iar în faţă în comuna Zimbor, în sezonul 2012 - 2013. Deşi, planurile la început au fost măreţe, Rapid Zimbor nu a reuşit să termine sezonul pe un loc fruntaş, ci a fost iar codaşa campionatului. „A fost un an destul de greu, deoarece noi am jucat mereu cu şase - şapte tineri, iar până s-au obişnuit cu terenul mare a durat puţin. Totuşi, în primă fază am reuşit să aducem câţiva jucători din Gherla, însă şi-au format acolo echipă şi nu am mai putut dispune de ei în retur. Am terminat sezonul pe ultimul loc, dar mă bucur totuşi că am putut face mişcare”, ne-a povestit Mureşan.

Minifotbal și volei din plăcere, la Zimbor

În comună există o istorie recentă pentru minifotbal, astfel că Zimborul a

fost reprezentat în competiţiile de la Campionatul Judeţean de Minifotbal. Chiar primarul a pus bazele primei echipe, care a evoluat în ligile II, III, dar chiar şi în primul eşalon! De-a lungul anilor, formaţia a avut denumirea Zimforest sau SMH Auto Zimbor. Cu primarul în teren, reprezentanta comunei a avut rezul-tate bune şi la alte turnee organizate la Baza Sportivă „Onix”, unde a ajuns şi pe locul I. Acest rezultat se datorează şi primarului Gabriel Mureşan, care acum câţiva ani a fost golgeterul Ligii a III-a. „Am jucat o bună perioadă de timp în campi-onatul de minifotbal în Ligile 2, 3 şi chiar în prima ligă, dar acolo a fost foarte greu. Acum, comuna nu mai are echipă înscrisă în campionat, dar, eu mai joc, din plăcere, la Vulturii Hida”, a mărturisit încântat primarul. În timp ce voleiul românesc se cam zbate în anonimat, zimborenii îl practică la nivel de hobby. Duminică de duminică, tinerii satului se adună în centrul comunal unde pun de un joc pe cinste, sau dacă au posibilitate, fac o deplasare până la Hida. „Jucăm duminică de duminică în centrul sa-tului volei. De ani de zile ne place să facem această mişcare, iar când avem posibilitatea facem


o deplasare în comunele vecine”, a mărturisit primarul. Trebuie menţionat faptul că în comună se practică şi în ziua de azi unul dintre cele mai vechi sporturi, adică popicele. „Chiar în centrul satului avem o popicărie, unde toţi sătenii se adună pentru jocul de popice”, a adăugat Gabriel Mureșan.

Primarul, fotbalist convins!

Îndrăgeşte sportul rege, dar nu îl mai practică de câţiva ani de zile. „În gene-

ral, îmi plac sporturile cu mingea şi cel mai mult îmi place fotbalul. Am jucat acest sport până la vârsta de 41 de ani. Şi acum îl practic, doar de plăcere, în timpul liber, pentru că îmi place foarte mult. Intram în teren şi sezonul trecut la Rapid Zimbor, cred că eram cel mai învârstă dintre colegi. Acum, mai mult joc volei, este o tradiţie să jucăm acest sport duminica, în central comunei, lângă parc, unde avem improvizat un teren de volei. Aici vin să joace tinerii, care iubesc acest sport dar şi mulţi adulţi”, ne-a împărtăşit primarul.

Terenul de fotbal a fost reamenajat!

În comună există teren de fotbal, pe care din păcate nu evoluează nicio echi-

pă. „Avem teren de fotbal, la ieşirea din Zimbor spre Cluj-Napoca. Terenul a suportat unele modificări în sensul că a fost nivelat. Mai trebuie să punem porţile, dar cu siguranţă în toam-nă va putea fi utilizabil”, ne-a informat primarul. Cu mulţi ani în urmă s-a făcut terenul de fotbal, care o bună perioadă de timp a fost mutat în centrul satului, lângă biserică. Însă, prin anul 1995, destinaţia terenului a fost schimbată după ce a intrat în posesia foştilor proprietari.

Cum comuna avea echipă, era nevoie de un teren, care a fost reamenajat unde fusese iniţial. În anul 2007, s-au finalizat lucrările la o sală de sport, de dimensiuni mici. Acolo îşi fac antrenamentele şi îşi desfăşoară orele de educaţie fizică copiii de la şcoală. „În perioada guvernului Tăriceanu am realizat şi noi o sală de gimnastică. Este o sală micuţă, dar cred că benefică pentru toţi tinerii comunei”, ne-a mărturisit Gabriel Mureşan. Pe lângă sala de sport, copiii beneficiază de teren de fotbal, handbal şi volei în curtea şcolii. Primarul ne-a informat că împreună cu Consiliul Local vor demara lucrările pentru realizarea unei baze sportive. „Cu prima ocazie, când se va putea depune un proiect pentru construcţia unei baze sportive, vom depune şi noi. Ne dorim acest lucru şi ne-am dorit de mult. Sperăm ca, în scurt timp, să fim şi noi beneficiarii unui asemenea proiect”, ne-a informat Gabriel Mureşan.

Primarul „se zbate” pentru fondurile europene

În ceea ce priveşte realizările, primarul din Zimbor are cu ce să se mân-

drească. A reuşit să renoveze biserica - monument istoric din Zimbor, în anul 2010, să renoveze şi căminele culturale din satele aparţinătoare şi grădiniţa din Zimbor. „Am renovat căminul cultural din Sutor, la care am început lucrările în 2011 şi


le-am finalizat în 2012. Tot în anul 2011 am început lucrările şi la căminul cultural din Chendremal şi cel din Sâncraiu Almaşului. Primul vrem să îl finalizăm anul acesta, iar cel de-al doilea să îl finalizăm, preconizez eu, până în anul 2016, pentru că este mult mai mare, iar costurile sunt, de asemenea, mari. Am reabilitat grădiniţa din Zimbor aproape complet, în anul 2009, precum şi Şcoala Gimnazială Nr. 1, care a intrat în proces de renovare încă din anul 2006 şi s-a finalizat în anul 2010”, ne-a mărturisit primarul comunei Zimbor.

Gabriel Mureşan are la activ trei proiecte în derulare, de mare amploare pentru comunitate. „Primul proiect este pentru asfaltarea drumurilor de exploataţie agri-colă 7,5km, lucru benefic pentru comunitate, iar un alt proiect prevede asfaltarea drumului de legătură dintre Zimbor şi Dolu, adică 4km. Al treilea proiect a avut şi el licitaţia pentru un centru de informare turistică în localitatea Zimbor. Proiectele acestea în mod normal vor trebui finalizate până în vara anului viitor, dar depinde când se va termina licitaţia”, a adăugat Mureşan. Primăria şi Consiliul Local nu se opresc aici şi doresc să ofere localnicilor condiţii moderne de trai. Astfel, s-a depus un proiect pentru apă şi canalizare. „Este un alt proiect aprobat din 2011 şi aşteptăm finanţarea. Valoarea proiectului este de 1,8 milioane de euro. Este foarte posibil ca proiectul de pe Fondul de Mediu să îl redepun pe Fonduri Europene. Vom avea prioritate faţă de cei care au obţinut până acum pe Măsura 3.2.2.”, a mărturisit primarul.

Fiii satului, sărbătoriţi de Rusalii

Localitatea Zimbor dispune, în centru, de un parc, unde primarul orga-

nizează diferite evenimente pentru localnici. Vizavi de Primărie, există o oază de linişte, plină de verdeaţă, iar „ici-colo” găseşti câte o bancă unde poţi să îţi „tragi sufletul”. Piesa de rezistenţă a parcului o reprezintă o scenă acoperită, foar-te încăpătoare, unde Gabriel Mureșan organizează sau permite organizarea unor evenimente pentru săteni. „Poate puţine dintre comunele din Sălaj se pot mândri cu asemenea parc. Scena este făcută în anul 2010, iar acolo se desfăşoară specta-cole, precum Fiii Satului Zimbor, care se organizează în fiecare an de Rusalii”, povesteşte Gabriel Mureşan. Anul acesta, de Rusalii, manifestarea „Fiii Satului” a întrunit aproximativ 1.000 de persoane, care au putut urmări dansuri şi cântece populare, esenţa tradiţiilor rurale.

Arbitrii cu renume din Zimbor

Zimborul nu se poate lăuda cu o listă numeroasă de oameni de sport cu ori-

gini din comună. În fotbalul românesc există însă, un nume important: Abrudan, care are rădăcinile în comuna sălăjeană. Este vorba despre Patriciu Abrudan, unul dintre cei mai buni arbitri asistenţi din România, care a oficiat ani buni la com-petiţii importante din Europa, atât în cupele europene, cât şi la Campionatul European de juniori. Şi fratele său mai mic - Horia Abrudan, a îndrăgit fluierul, astfel că şi el a făcut o carieră în arbitraj. El a fost „cavaler al fluierului” în judeţul


Cluj, apoi în judeţul Sălaj de unde a promovat în eşaloanele superioare chiar până în Liga I. După nuntă, el s-a stabilit în Bacău - oraş în care şi-a întâlnit jumătatea. Mai departe, fiul lui Patriciu - Octavian Abrudan, a îndrăgit „sportul rege”, pe care îl practică în contiuare cu succes. El a început fotbalul la „U” Cluj, cu care a câştigat titlul naţional la juniori în anul 2002! Prima prezenţă în Liga I a fost sub culorile Gloriei Bistriţa, de unde a plecat la FC Braşov. Evoluţiile sale au fost re-marcate de granzii României, astfel că a urmat transferul la Steaua Bucureşti. Tot dinspre Universitatea vine şi Liviu Ciucă - kinototerapeutul celor de la „şepcile roşii”, care este originar tot din Zimbor. După ce a jucat la Armătura Zalău şi la „U” Cluj, el a ajuns pe prima pagina a ziarelor importante de sport, după ce a fost implicat în scandalul de la partida „U” Cluj - CFR Cluj, meci care putea să decidă titlul în România.

Elevii duc greul în competiţiile sportive! Copiii sunt singurii care încearcă să ducă tradiţia sportului mai departe,

participând la diverse competiţii. Cum este de aşteptat, elevii se întorc cu re-zultate bune, chiar şi în acest an au reuşit să ocupe locul III cu şcoala la Cupa „Văii Almaşului”, competiţie desfăşurată la Hida. Dar, „păcatele au fost spălate” de echipa de volei fete, care s-a clasat pe primul loc. Să mai spunem că, şcoala din Zimbor reuşea anul trecut să ocupe primul loc la Cupa „Văii Almaşului”, iar echipa de volei băieţi s-a clasat pe primul loc, în timp ce echipa de minifotbal a ocupat locul II. Printre elevii care s-au remarcat se numără Dan Ciobanu, Ionuţ Condea, Alexandru Florea, Carmen Cozea şi Oana Crişan. „An de an elevii ne reprezintă cu brio la Cupa Văilor. Mă bucur că şi în acest an, şcoala din Zimbor a reuşit să se regăsească pe podium”, a încheiat primarul.

Sportul Sălăjean, 18 iunie 2014

Bălanul mănâncă fotbal pe pâine

„Mă mândresc cu cele două echipe”, spune primarul Isaia Maghiar.„Vreau să mai candidez încă o dată. Consider că Bălanul mai are nevoie de

mine. Văd câte lucruri mai sunt de făcut şi mă consider capabil să le duc la bun sfârşit”.

Am discutat despre multe lucruri cu primarul Isaia Maghiar. Dar, am ajuns la concluzia că Bălanul este „ţara” fotbalului şi de la mic la mare localnicii iau par-te la meciurile celor două formaţii angrenate în Liga a IV-a. Primarul este un pa-sionat al fotbalului şi susţine atât cât poate cele două echipe, în special Dumbrava


Gâlgău - formaţia de suflet, cea care activează în campionatul judeţean de peste 40 de ani.

Dumbrava Gâlgău, echipa de suflet a localnicilor

De câţiva ani, suntem obişnuiţi să vedem Dumbrava Gâlgău şi Luceafărul Bălan între formaţiile remarcate din judeţul Sălaj.

Chiar din primul an, din Divizia Onoare, formaţia din Gâlgău a reuşit să se claseze pe primul loc, cu maxim de puncte. Anii au trecut, iar gruparea ma-nageriată de Aurel Pintican s-a obişnuit cu prezenţele în topul clasamentului. Ce-i drept, şi în acest sezon, se doreşte un parcurs cât mai bun şi o clasare pe podium. „Comuna Bălan, ţara fotbalului şi a cafelei, din vechime şi până astăzi. Ne-a intrat microbul fotbalului în sânge tuturor localnicilor, de la mic la mare. Dumbrava este echipa de suflet a primarului şi a celor mai mulţi locuitori ai co-munei. Mă mândresc cu toată activitatea echipei mai ales că, de când sunt primar, doar o singură dată echipa s-a clasat pe locul VI, în rest, tot timpul a fost fruntaşă. Ce-i drept, există dăruire şi din partea jucătorilor şi din partea conducerii comu-nei”, ne-a declarat primarul.

Având în vedere că se doreşte continuarea rezultatelor bune, Primăria şi Consiliul Local au acordat un buget considerabil pentru Dumbrava Gâlgău. „Din bugetul total de 34 de miliarde, am alocat 450 milioanei lei vechi pentru toată activitatea echipei Dumbrava şi pentru întreţinerea bazei sportive. Am alo-cat cu 50 milioane lei mai mult decât sezonul trecut”, ne-a declarat Isaia Maghiar. Probabil că localnicii ar dori ca echipa de suflet să ajungă campioana Sălajului, dar această dorinţă este doar vis, cel puţin deocamdată . „Nu ne-am propus niciodată să devenim campioni ai Sălajului şi să promovăm, deoarece nu putem aloca o sumă atât de mare pentru un astfel de ţel. M-am gândit bine motivat, să nu creadă cetăţenii că dau mai multă atenţie sportului decât altor probleme. Dar vrem să ne clasăm cât mai bine în Liga a IV-a”, a adăugat Maghiar.

„Mi-ar plăcea ca Luceafărul Bălan să devină campioană”

Pentru prima dată în fotbalul sălăjean, două echipe din aceeaşi comună se clasează pe primele două poziţii în clasamentul Ligii a IV-a. Mai noua grupare din comună - Luceafărul Bălan - doreşte nespus ca în acest sezon să termine pe primul loc, şi chiar să promoveze în Liga a III-a! Deşi este o echipă privată, primarul Isaia Maghiar nu i-a întors spatele, ci din contră, a ajutat-o. „Ca primar al comunei mi-ar plăcea ca Luceafărul Bălan să termine pe primul loc şi chiar îi doresc succes. Nu pot să spun că nu mă mândresc cu gruparea lui Radu Pop, din moment ce activează la noi în comună, chiar dacă au fost unele probleme interne. Eu le doresc succes şi m-aş bucura că Bălanul să ajungă în Liga a III-a”, a mai spus Maghiar.


Isaia Maghiar, nelipsit de la meciuri

Am putea spune, fără să supărăm pe cineva, faptul că echipa Dumbrava Gâlgău există în prezent datorită Primăriei şi a Consiliului Local. Primarul este un susţinător înfocat al grupării şi este nelipsit de la meciuri, fie că formaţia evo-luează pe teren propriu sau în deplasare. Mai mult, acesta este un membru mar-cant al galeriei, una dintre cele mai numeroase din judeţ, care însoţeşte echipa indiferent unde evoluează. În aceste condiţii, nu putea lipsi sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local, care au avut mână darnică pentru susţinerea fenomenului sportiv. „Dacă am văzut că este dragoste şi interes din partea localnicilor pentru fotbal m-am implicat şi eu. Împreună cu mai mulţi iubitori de sport, încercăm să facem ceva pentru echipă, an de an. Avem şi noi aportul nostru la perfor-manţele reuşite. Acum ne putem compara cu Brazilia, ţara fotbalului, Bălan este <Brazilia de Sălaj>!”, ne-a declarat conducătorul.

Primarul Isaia Maghiar, aproape 10 ani între buturi!

Dragostea primarului pen-tru echipa din Gâlgău Almaşului a început din tinereţe şi acest lucru se datorează în special faptului că, sezoane bune, Isaia Maghiar a fost „îngerul păzitor” al echipei locale. Anii au trecut, dar şi acum îşi aduce aminte cu drag de perioada în care - du-minică de duminică - îmbrăca echipamentul echipei favorite. „Tot timpul am fost un om activ. Duminica mă duceam şi eu la fotbal. Nefiind juniori în peri-oada respectivă, jucam la echipa mare, la Avântul Chechiş, care mai apoi s-a numit Progresul Bălan. Din anul 1974 şi până în 1983 am activat ca portar. În 1984, echipa s-a transferat înapoi la Gâlgău, dar eu am renunţat deoarece gruparea nu mai avea rezultate cum eram noi învăţaţi şi am renunţat pentru că am ajuns să pierdem chiar cu 11 - 0, la Cehu Silvaniei. În ultimele meciuri s-a văzut că echipa nu mai are suflu să funcţioneze şi am considerat că este mai bine să ne retragem decât să fim ciuca bătăilor”, îşi aduce aminte primarul. Cum a jucat aproximativ 10 ani, era normal să aibă amintiri plăcute, dar şi mai comice. Ei bine, un astfel de moment a trăit şi Isaia Maghiar. „Îmi amintesc cu plăcere de un meci jucat cu rivala Minerul Surduc, într-o iarnă, şi


cred că a fost cel mai bun meci al meu, astfel că am apărat mai bine pe zăpada. Era prin anii ‘80, şi cred că atunci am avut adevărata valoare. Nu eram printre cei mai buni, dar încercam să dau totul pe teren. Trăiesc şi acum orice partidă la intensitate maximă”, ne-a mai povestit Maghiar.

Voleiul, cu tradiţie lungă

Cu toţii ştim că fotbalul predomină în comunele sălăjene şi unele chiar respiră numai aer fotbalistic. Însă, în trecut, în Bălan a existat şi o mare tradiţie în volei. Comuna s-a mândrit cu rezultate favorabile obţinute la competiţiile organizate de fetele lui Vasile Savoş - fost jucător la Progresul Bălan. Din păca-te, surorile Savoş nu s-au mai putut dedica voleiului şi, astfel, sportul sub fileu a „murit”, deoarece nimeni nu a mai continuat tradiţia.

„Gâlgăul are cea mai modernă bază sportivă din Sălaj”

Comuna stă foarte bine şi la capitolul baze sportive. Astfel, fiecare localita-te are teren de fotbal! Însă, în Gâlgău Almaşului se află cea mai frumoasă şi mai modernă bază, aşa cum nu are nici măcar FC Zalău - echipa judeţeană din Liga a III-a. „Ne-am nimerit doi sufletişti la această bază şi eu şi managerul echipei, Aurel Pintican. Cum avem o... conlucrare bună în familie am transformat-o şi în teren! (n.r. Aurel Pintican este tocmai ginerele primarului.) Aurel a venit cu ideile de modernizare, iar eu a trebuit să susţin proiectul şi să aduc banii. Fiind mai umblat în stânga şi în dreapta, a văzut diferite terenuri cu sisteme de irigaţie, cu nocturnă şi am aplicat ideile văzute”, a declarat Maghiar. În urmă cu câţiva ani au început lucrările la noua bază sportivă, iar investiţia totală se ridică la aproximativ 7 miliarde lei vechi, din care 1.8 miliarde a fost contribuţia din partea Primăriei. Din cauza unor neînţelegeri, lucrările au stagnat un an şi, abia în 2011, s-a început modernizarea propriu-zisă. Noua baza sportivă îndepli-neşte cerinţele chiar de Liga a II-a şi sunt puţine echipe, care se pot mândri cu un aşa stabiliment. Suprafaţa de joc este excelentă, tribune acoperite, vestiare moderne sunt câteva dintre facilităţile oferite de cochetul stadion. Şi denumi-rea a fost aleasă după modelul marilor stadioane din Europa, „Arena Gâlgău”. Baza sportivă dispune chiar şi de nocturnă şi de sistem de irigare a gazonului. „Niciodată nu aş fi crezut că la noi în comună va exista o bază sportivă modernă cu sistem de irigare şi cu nocturnă. Însă, noi am luat în serios această problemă şi am ştiut să beneficiem de proiect, dar am avut şi un constructor foarte bun şi care a făcut-o mai bine decât mă aşteptam! Succesul se datorează în mare măsură lui Aurel Pintican, cel care a supravegheat fiecare lucrare în parte”, a adăugat primarul.


„Radu Pop este un om sufletist, care vrea să facă treabă la Bălan”

Şi în localitatea Bălan există o bază sportivă frumoasă, dar acolo îşi desfă-şoară activitatea formaţia Luceafărul. „Domnul Radu Pop este un om sufletist, de acţiune şi care vrea să facă treabă cu Luceafărul. Noi l-am ajutat şi i-am dat terenul de la Bălan în concesionare, iar banii din redevenţă îi rămâne şi cu aceştia trebuie să asigure întreţinerea bazei sportive. Din păcate, dânsul s-a înconjurat de oameni nepotriviţi, iar cei din jurul lui au spus că nu mai au nevoie de sprijinul primarului şi, astfel, Radu Pop s-a îndepărtat uşor-uşor de mine”, a afirmat pri-marul. La un moment dat, se vorbea despre o fuziune între cele două formaţii, dar, din diferite motive nu s-a ajuns la un numitor comun. „Anul trecut chiar am vorbit cu Radu Pop să unificăm cele două echipe. Eu şi managerul Aurel Pintican am căzut de acord, dar probabil că unele ranchiuni nu se uită şi astfel nu s-a mai făcut nimic”, a adăugat Maghiar.

Antrenorul Luceafărului, originar din... Gâlgău Almaşului

Pe lângă echipele de fotbal din Bălan şi Gâlgău Almaşului, locuitorii co-munei se laudă şi cu câteva nume importante din sportul sălăjean, originare din comuna Bălan. Printre aceştia putem să îl amintim pe actualul antrenor al echipei Luceafărul Bălan - Marius Paşca, cel care este originar din Gâlgău Almaşului! El doreşte ca în acest sezon să se bată pentru promovarea în Liga a III-a, iar în momentul de faţă se află pe primul loc şi are şanse mari ca formaţia susţinută de Radu Pop să ajungă la baraj. Tehnicianul a antrenat ani la rând formaţiile Minerul Sărmăşag şi FC Zalău, iar în sezonul trecut puţin şi pe la Arieşul Turda.

Se schimbă faţa comunei

Dacă la capitolul sport comuna stă foarte bine, la fel stă şi la capitolul proiec-te economice, sociale şi administrative. Dacă ar trebui să vorbim despre activita-tea lui Isaia Maghiar în cei peste 14 ani de mandat ne-ar trebui pagini întregi. Noi ne vom opri însă la proiectele de investiţii, depuse ori aflate în curs de derulare. „Am muncit foarte mult pentru a ridica aspectul comunei. Am înţeles că singura şansă să pot face ceva este doar prin fonduri europene. Am accesat mai multe proiecte, iar în această perioadă chiar se află în lucru un proiect pe măsura 3.2.2. <Îmbunătăţirea infrastructurii de bază>, în valoare de 100 miliarde lei, care con-stă în 8 km de asfaltări în toate satele”, ne-a informat Maghiar.

Primarul ne-a mai spus că principala preocupare acum este introducerea apei şi canalizarea. De fapt, chiar şi în ziua în care reporterii noştri au trecut pra-gul Primăriei era zarvă mare cu întocmirea documentaţiei pentru acest proiect. „Pregătim câteva proiecte, unul prevede reabilitarea şcolilor din Bălan şi Gâlgău Almaşului şi proiectul de canalizare şi alimentare cu apă. Odată cu lansarea sesi-


unii de finanţare din toamnă, vrem să depunem aceste proiecte atât de necesare pentru comună. Tot în această perioadă, am mai depus un proiect pentru un pod de beton peste Valea Almaşului, în satul Chendrea, în valoare de 17 miliarde. Trebuie spus că acesta este prins în lista de finanţare cu bani de la Ministerul Lucrărilor Publice”, a adăugat primarul. Se mai doreşte construirea unui after school de tip nou, la Chechiş şi un pod de beton peste Valea Almaşului, tot la Chechiş.

Se pare că primarul se concentrează pe activitatea oamenilor din comună şi încearcă să le ofere toate condiţiile unui trai cât mai decent.

Turismul prinde „rădăcini” în Bălan

Şi fiindcă veni vorba despre turism, cel mai vizitat punct de acest gen din zonă este rezervaţia naturală „Grădina Zmeilor”. În partea de nord a comunei, mai exact în hotarul satului Gâlgău, se află un ţinut legendar, plin de forme ciu-date, încrustate în piatră şi nisip în continuă schimbare. Numele de „Grădina Zmeilor” este dat de formele uriaşe de figuri ale stâncilor brăzdate de apele plu-viale. Rezervaţia naturală cuprinde un ansamblu neregulat de stânci cu nume-le de „Fata Cătănii”, „Zmeul şi Zmeoaica”, „Moşu”, „Călugării”, „Căpitanul”, „Soldaţii”, „Eva”, „Dorobantul”, „Degeţelul” şi „Sfinxul”. Grădina Zmeilor este denumirea ce apare în ghidurile turistice însă, localnicii îi mai spun şi „Fata Cătănii”, după legenda ce povesteşte despre o fată îndrăgostită de o cătană şi trans-formată în stană de piatră de blestemul mamei vitrege. Primarul Isaia Maghiar a depus în anul 2008 un proiect pentru valorificarea respectivei zone turistice. De atunci şi până în prezent, s-au făcut diferite modernizări la Grădina Zmeilor. Una dintre acestea a fost realizată de curând, când au fost asfaltate căile de acces spre cabană, s-au înfiinţat două parcuri, a fost amenajat un teren de sport şi locuri pentru picnic, spaţii acoperite pentru servirea mesei. Aşadar, iubitorii naturii şi ai peisajelor sunt aşteptaţi în comuna Bălan!

Sportul Sălăjean, 1 octombrie 2014


marius mOrarMagazin Sălăjean

Amintirile bântuie ruinele Taberei Şcolare Meseşul

Construită în anul 1939, Cabana Învăţătorilor, cunoscută şi sub numele de Cabana Pionierilor sau, mai nou, Cabana Meseşul, s-a transformat într-o adevă-rată ruină.

Tabăra Şcolară Meseşul este, de mulţi ani, un loc uitat de lume, o locaţie în care accesul este interzis din 2004, an din care clădirile au intrat într-un proces de conservare. Clădirile care adăposteau cândva peste 120 de elevi şi profesori, veniţi chiar şi din celălalt colţ al ţării, nu mai sunt cotrobăite acum nici măcar de animale. O stare deplorabilă care nu face altceva decât să scoată în evidenţă incompetenţa şi indolenţa de care au dat dovadă proprietarii care s-au perindat de-a lungul anilor.

Cabana tuturor şi a nimănui

După şase ani de la construirea imobilului de pe Muntele Meseş, Cabana Învăţătorilor a trecut în proprietatea statului român, iar în anul 1960, clădirile au fost trecute în patrimoniul Întreprinderii Balneare Cluj. Nouă ani mai târ-ziu, cabana s-a transformat în tabără şcolară, funcţionând în acest regim până în anul 2004, când a intrat într-un proces de conservare. De menţionat, însă, că, din 1990, tabăra a trecut în administrarea Inspectoratului Şcolar Judeţean (ISJ) Sălaj până în 2004, când a fost preluată de Agenţia Naţională pentru Sport şi Tineret (ANST). În urmă cu trei ani, Tabăra Meseş a trecut în administrarea Direcţiei Judeţene pentru Tineret şi Sport (DJST) Sălaj, însă, în luna februarie a anului 2011, a început un proces între DJST Sălaj şi Liga Sindicatelor din Învăţământul Sălăjean. „În februarie 2011, Liga Sindicatelor din Învătământul Sălăjean ne-a acţionat în instanţă, pretinzând faptul că acea clădire şi terenul de la Tabăra Meseş le-ar aparţine. În 15 septembrie 2011 a fost primul termen de judecată, urmând alte 9 astfel de termene, pe parcursul a doi ani. În 21 mai 2013, Tribunalul Sălaj a adoptat o decizie nefavorabilă, prin care se hotărăşte că Tabăra Meseş ar aparţine Ligii Sindicatelor din Învăţământul Sălăjean”, ne-a relatat directorul DJST Sălaj, Adrian Fărcaş, într-un comunicat.

Acesta a mai spus că instituţia pe care o reprezintă a făcut recurs la Curtea de Apel Cluj, iar primul termen a fost programat în 2 octombrie 2013. DJST Sălaj a cerut, însă, amânarea: „Am depus, la termen, o cerere de amânare a judecatei,


fiindcă dorim să ne angajăm un apărător, care să ne susţină în mod temeinic şi profesional recursul formulat. DJST Sălaj va întreprinde toate demersurile ne-cesare pentru a se stabili de către instanţă apartenenţa şi situaţia juridică a taberei. În momentul în care instanţa de judecată va adopta o decizie sau hotărâre defini-tivă şi irevocabilă, instituţia noastră va fi obligată să o respecte în mod temeinic, indiferent dacă va fi una favorabilă sau nefavorabilă”, a mai menţionat directorul DJST Sălaj.

Dacă decizia Curţii de Apel Cluj va fi una favorabilă instituţiei pe care Fărcaş o reprezintă, primul lucru pe care-l va cere directorul DJST Sălaj va fi întăbularea clădirii şi a terenurilor. „Vom solicita Ministerului Tineretului şi Sportului aloca-rea fondurilor necesare modernizării taberei şi punerea ei în funcţiune pentru a putea fi utilizată de cât mai mulţi tineri din judeţ şi din ţară. Dacă MTS nu ne va aproba solicitarea de finanţare, le vom cere acordul şi o să propunem Consiliului Judeţean Sălaj sau Primăriei municipiului Zalău transferarea taberei în adminis-trarea lor, pentru a o reabilita şi a o moderniza”, intenţionează Fărcaş.

Ba-i a noastră!

De cealaltă parte, liderul Ligii Sindicatelor din Învăţământul Sălăjean, Eusebiu Lehene, consideră că decizia dată de Tribunalul Sălaj este una corectă, iar Tabăra Şcolară Meseşul ar trebui să aparţină sindicaliştilor din învăţământ. „Tabăra Meseş aparţine de drept Ligii Sindicatelor din Învăţământul Sălăjean. Noi am dovedit că a fost construită pe terenul nostru şi cu sprijinul învăţătorilor din Sălaj”, a afirmat Lehene.

În cazul în care decizia finală va fi favorabilă Ligii Sindicatelor, liderul sălă-jean intenţionează să construiască un centru de formare pentru cadrele didactice din învăţământ, dar şi spaţii de cazare. „Ar putea fi cazate atât cadrele didactice din Sălaj, cât şi cele venite din alte zone. Intenţionăm să facem şi spaţii de agre-ment, fiindcă în jurul cabanei există aproximativ trei hectare de pământ”, a mai dezvăluit Lehene.

În loc de cabană, o adevărată ruină

După mai bine de 70 de ani de la construcţie, Tabăra Meseş arată ca după război. Clădirile se află într-o stare deplorabilă. Pe lângă faptul că nu s-au mai fă-cut investiţii de foarte mulţi ani, hoţii au dat năvală de câte ori au avut ocazia şi au luat tot ce se putea fura, în special fierul vechi. Tabla de pe acoperişurile clădirilor lipseşte aproape în totalitate, geamurile sunt sparte, tavanele au căzut din cauza umezelii, iar sobele din teracotă au fost distruse. Popicăria şi sala de mese au fost distruse şi ele, iar din baza sportivă nu a mai rămas aproape nimic. Câteva saltele putrezite într-un colţ al unei clădiri ar vrea, parcă, să povestească istoria ultimilor ani. O istorie cruntă, de care şi-au bătut joc cei care au avut tabăra în adminis-


trare, de-a lungul anilor. Un imobil şi un loc despre care nu se ştie nici azi, după îndelungi procese, a cui proprietate este. Până se va afla cu exactitate proprietarul, vor mai trece, probabil, chiar ani, perioadă în care, din Tabăra Meseş, nu va mai rămâne nici măcar acea pancartă „îmbătrânită” de vreme pe care scrie ironic, şi astăzi, „Bine aţi venit în Tabăra Şcolară Meseşul”.

Magazin Sălăjean, 16 octombrie 2013

Interviu cu Mirel Seişanu, inspector şcolar de educaţie fizică

„Nu avem cum să revenim pe podiumurile competiţiilor europene şi mondiale dacă nu intensificăm mişcarea sportivă în şcoli”

Considerat unul dintre cei mai buni pro-fesori de educaţie fizică şi sport din judeţ, dar şi un antrenor de atletism cu experienţă, Mirel Seişanu a fost numit în luna septembrie a anului 2012 inspector şcolar de educaţie fizică în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean (ISJ) Sălaj.

În meseria de dascăl a debutat în 1981, la Clubul Sportiv Şcolar Dorohoi, iar un an mai târziu a ajuns cadru didactic la Ileanda, profesând timp de patru ani. În această perioadă, timp de doi ani, a fost profesor cu jumătate de normă şi la Clubul Sportiv Şcolar din Zalău, unde, din 1987 a avut normă întreagă. În 1992 s-a transferat la Liceul cu Program Sportiv „Avram Iancu” Zalău, unde profesează şi azi.

„Există probleme doar în şcolile unde educaţia fizică şi sportul sunt conduse de profesori fără specializarea necesară”

Reporter: Ocupaţi de mai bine de un an funcţia de inspector şcolar de educa-ţie fizică, care, din câte am înţeles, vi s-a mai propus până atunci. De ce aţi refuzat-o înainte şi ce v-a determinat să acceptaţi această funcţie în septembrie 2012?

Mirel Seişanu: Cred că nu am dorit sa mă rup deloc de sportul de perfor-manţă. În 2012 am considerat ca ar fi benefic pentru mine să cunosc mai bine în-treaga activitate sportivă din şcolile judeţului şi, în măsura în care pot, să determin şi impulsionarea acesteia.


Rep.: Care era situaţia sportului în şcoli în momentul în care aţi preluat această funcţie?

M.S.: Situaţia sportului în şcoli este relativ bună la nivelul întregului judeţ. Dacă în unele şcoli lipseşte infrastructura necesară desfăşurării în condiţii normale a orelor de educaţie fizică, aceasta este suplinită de entuziasmul şi implicarea sufle-tească a profesorilor de sport din acele şcoli. Cert este că în toate unităţile şcolare care au profesori de educaţie fizică calificaţi activitatea sportivă se desfăşoară la standarde bune şi foarte bune. Unele probleme deficitare întâlnim doar în şcolile în care edu-caţia fizică şi sportul sunt conduse de profesori fără specializarea necesară.

Rep.: Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între educaţia fizică şi sportul care se practică în mediul rural şi cel pe care elevii îl învaţă în mediul urban, care ar fi aceasta?

M.S.: Există multe şcoli din mediul rural în care predarea şi practicarea edu-caţiei fizice nu diferă cu nimic faţă de cea din mediul urban. Este vorba despre acele comune care dispun de săli de sport şi profesori calificaţi şi bine pregătiţi profesional (Nuşfalău, Năpradea etc.) dar şi de altele, în care profesorii inimoşi îşi organizează activitatea în spaţiile şcolare pentru ca sportul să nu aibă de suferit (Treznea, Surduc, Gâlgău pe Someş).

Rep.: Ştiu că în urmă cu câţiva ani, cel puţin în mediul rural, multe dintre orele de sport la clasele primare erau înlocuite de învăţători cu ore de matematică sau de limba română. Mai există astfel de cazuri?

M.S.: Or fi….(?). Dar, în general, nu cred că se întâmplă în prea multe şcoli acest fenomen. Depinde foarte mult de conducerile şcolilor ca acest lucru să nu fie posibil în nicio unitate de pe raza judeţului. Cred că învăţătorii au reuşit să înţeleagă că mişcarea şi sportul sunt atribute de bază în dezvoltarea armonioasă şi integrală a elevilor.

„Nenorocirea este că o mare parte din populaţia şcolară este afectată de obezitate”

Rep.: Statisticile Comisiei Europene arată că România ocupă locul trei, proba-bil chiar doi în clasamentul privind obezitatea populaţiei. Care credeţi că este mo-tivul pentru care s-a ajuns în această situaţie şi cum s-ar putea îndrepta lucrurile?

M.S.: Din păcate pentru România, statisticile privind obezitatea sunt adevăra-te. Şi chiar dacă acest clasament vizează întreaga populaţie a ţării noastre, nenoroci-rea este că o pondere destul de mare din populaţia şcolară este afectată de obezitate. Desigur, cauzele apariţiei în rândul elevilor sunt multiple, dar cele de prim rang cred ca ar fi alimentaţia excesivă şi nesănătoasă, urmată de sedentarism. Dar, acesta din urmă ar putea avea în sport un duşman de temut sau chiar un antidot, cu condiţia că numărul orelor de educaţie fizică la fiecare nivel de studiu să crească şi finalurile de săptămână să aibă în calendarul lor activităţi de sport, fie că e vorba de cele organizate în şcoli, fie în cadrul familiei sau în cercuri de prieteni sau colegi.

Rep.: Cât de mare este numărul elevilor care vin cu scutiri medicale la orele de sport în comparaţie cu alte judeţe?


M.S.: Din fericire, numărul lor nu este mare. În mediul rural astfel de cazuri sunt rare, iar în mediul urban ne situăm în primele 20 de judeţe, în ceea ce priveş-te numărul mic de scutiţi medical la educaţie fizică. Cred că printr-o propagandă „agresivă” a efectelor pozitive ale sportului asupra sănătăţii făcută în mass-media locală, în cadrul şcolilor sau la şedinţele cu părinţii am putea reduce şi mai mult numărul acestor elevi.

Rep.: Cum am putea schimba mentalitatea copiilor, pentru a fi mai atraşi de orele de sport?

M.S.: Cred că printr-o atractivitate sportivă a orelor de educaţie fizică, prin multe şi variate jocuri sau întreceri în cadrul acestora, prin organizarea unor com-petiţii interesante în week-end-uri şi prin conştientizarea lor asupra multiplelor in-fluenţe pozitive pe care sportul le are asupra formării personalităţii şi dezvoltării armonioase a organismului.

„Mulţi părinţi le induc «odraslelor» atitudinea de nepăsare faţă de mişcare”

Rep.: Am putea spune că în unele cazuri, motivul ar fi şi mediul familial?M.S.: Cu siguranţă. Atâta timp cât o parte din părinţi nu manifestă nici cel

mai mic interes pentru mişcare, cât nu fac o plimbare pe jos sau cu bicicleta ori o drumeţie alături de copiii lor, desigur că le induc şi „odraslelor” lor o atitudine de nepăsare şi dezinteres faţă de sport. Trist este faptul că uneori acest aspect nu este condiţionat neapărat de nivelul de educaţie al părinţilor (!!!).

Rep.: La un moment dat, Guvernul promitea majorarea numărului orelor de sport. Din păcate, s-a rămas la o singură oră de sport pe săptămână. Cum co-mentaţi decizia?

M.S.: Da, am sperat şi eu alături de miile de profesori de sport din România că acest lucru s-ar putea întâmpla şi că, astfel, elevii şi-ar putea manifesta „setea” de mişcare într-un mod echilibrat, ritmic şi mult mai eficient. Din păcate, promi-siunile au fost deşarte şi „vie” a rămas doar speranţa că într-o zi se va găsi soluţia creşterii numărului de ore de educaţie fizică. Gradul de sănătate al populaţiei va avea şanse reale de câştig, iar spitalele îşi vor putea reduce numărul de paturi.

Rep.: Numărul mic al orelor de sport din şcoli pare să se răsfrângă şi asu-pra sportului de performanţă din România, care, după Revoluţie a luat-o pe o pantă descendentă. Cât de strânsă este legătura dintre sportul în şcoli şi cel de performanţă?

M.S.: Între sportul de masă (care în majoritatea lui se practică la vârsta şco-lară) şi cel de performanţă este o legătură organică şi directă. Sportul şcolar este baza piramidei în al cărei vârf se situează performanţa sportivă şi reprezentanţii ei. Întregul proces de selecţie (şi pentru toate ramurile sportive) se desfăşoară la nivelul vârstei şcolare mici sau mijlocii. Atâta timp cât numărul orelor de acti-vitate sportivă este foarte mic, este firesc să sufere (necondiţionat) şi sportul de performanţă. Personal, nu văd cum am reveni pe podiumurile unor competiţii


europene sau mondiale fără să intensificăm mişcarea sportivă începând cu ciclul primar şi terminând cu cel universitar, fără să schimbăm ceva în cadrul metode-lor şi mijloacelor de pregătire şi fără să ne raliem unor condiţii obligatorii pentru obţinerea performanţelor (baza materială, specialişti, ore suficiente de instruire practică şi un nivel ridicat al intelectului elevilor).

Situaţia atletismului românesc este dezastruoasă

Rep.: Dacă ar fi să ne referim doar la atletismul românesc, unde sunteţi şi profesor specializat, care este în opinia dumneavoastră situaţia la ora actuală a acestui sport în România?

M.S.: Deşi unii vor să acopere slabele rezultate din ultimii zece ani cu unele succese obţinute la nivelul juniorilor (pe plan european sau mondial), eu cred că situaţia atletismului românesc este dezastruoasă. Avem foarte puţini atleţi seniori capabili să aibă pretenţii la o medalie europeană şi, din păcate, nu avem o strategie la nivelul Federaţiei Române de Atletism care să ne scoată din acest impas. Sunt convins că doar o nouă „linie metodică” şi organizatorică, bine gândită şi consec-vent urmarită, ar putea revigora atletismul românesc. (Dar pentru asta e nevoie de câţiva ani buni şi de nişte „minţi” tinere, energice şi sclipitoare!!!).

Rep.: Lucrurile nu stau mai bine nici la nivel de judeţ. Există copii şi juniori care vin din urmă?

M.S.: Este adevărat că numărul atleţilor seniori din Sălaj poate fi numărat pe degetele de la o singură mână. Cealaltă mână ne-ar fi suficientă pentru a-i numă-ra pe juniorii care vin din urma cu şanse reale de a ajunge alteţi de performanţă: Paul Parnău, Raul Crecan, Cătălin Marian, Claudiu Meleg şi Denisa Şomai. În ceea ce priveşte copiii, ei reprezintă doar speranţa – care poate deveni certitudine doar după ani buni de pregătire înţeleaptă, dublată de consecvenţă şi împătimire.

Rep.: La nivel şcolar, în Sălaj se organizează anual trei competiţii majore: Olimpiada Naţională a Sportului Şcolar, Cupa Văilor şi Cupa „Lyceum”. Cum vi se par aceste competiţii şi cât de mare este interesul elevilor pentru aceste întreceri?

M.S.: Aceste competiţii mi se par suficiente pentru calendarul oficial al ac-ţiunilor sportive judeţene. Cred, însă, că ele ar trebui completate (susţinute) de alte întreceri sportive la nivelul şcolilor, interşcoli sau cele cu caracter tradiţional. ONSS rămâne competiţia de vârf la nivelul şcolilor care mobilizează şi în acest an majoritatea şcolilor gimnaziale şi toate liceele din judeţ, iar interesul elevilor şi al profesorilor de sport este major, toţi dorind să se remarce la nivel judeţean sau interjudeţean.

„Cupa Văilor” este competiţia cea mai plină de „orgolii frumoase”, cea mai aşteptată şi cea mai plină de „şarm”, iar DJST Sălaj face ca aceste atribute să fie posibile în fiecare an şi pe fiecare vale a judeţului.


„Mulţumirea pentru ce a realizat Paula în 2013 nu este deplină”

Rep.: Atleta pe care o antrenaţi, Paula Todoran, a devenit cea mai bună sporti-vă la finalul anului trecut atât la CSM Zalău, cât şi la nivel de judeţ, în clasamentul sporturilor olimpice. Sunteţi mulţumit de cea a realizat Paula în 2013?

M.S.: Nu aş putea spune că mulţumirea este deplină. Finalul de an a fost în-tr-adevăr bun, Paula reuşind să alerge două maratoane la interval de o lună şi ju-mătate, ambele cu racorduri personale (ceea ce nu e puţin!). Dar, din cauza unor accidentări în prima parte a anului, ea nu a reuşit să-şi îndeplinească în totalitate obiectivele stabilite şi, în special să-şi îmbunătăţească substanţial recordul personal la maraton. Cum, însă, aceste cauze nu pot fi de multe ori controlate şi sunt efectul unei munci infernale, care (inevitabil) condamnă organismul la uzură, vreau să văd doar partea bună a lucrurilor şi spun: da, sunt mulţumit de realizările ei şi sper în ceea ce „prevestesc” ele.

Rep.: Ce planuri aveţi pentru 2014?M.S.: Pentru anul 2014, planurile în ceea ce o priveşte pe Paula Todoran sunt

îndrăzneţe. Îmi dorec ca ea să realizeze până în 15 martie un timp bun pe semima-raton şi să fie prinsă în vizorul FRA pentru Campionatul Mondial de semimaraton din Danemarca; să-şi îmbunătăţească timpul în proba de maraton şi să participe la Campionatul European de seniori; să fie pe podiumul naţional la Campionatul Naţional de maraton şi semimaraton.

În calitate de inspector şcolar îmi doresc să avem în 2014 cât mai mulţi elevi pe terenurile de sport, să avem două echipe finaliste la ONSS, la fel de multe medalii ca în 2013 pentru CSS Zalău şi LPS „Avram Iancu” şi să pot dărui colegilor de educaţie fizică şi sport fărâme din experienţa, profesionalismul şi pasiunea mea pentru sport.

Magazin Sălăjean, 29 ianuarie 2014

Editorial: Blestemul penalty-urilor

Cineva îmi spunea, parcă, în momentul în care meciul dintre Ludogoreţ şi Steaua a ajuns la penalty-uri, că echipa lui Gâlcă nu se va califica în grupele Ligii Campionilor. Aveam întipărite, deja, în minte, cele două partide, Cupa şi Supercupa României pe care „roş-albaştrii” le-a pierdut tot în acest fel. Simţeam că cel puţin un jucător din tabăra Stelei va rata la „loteria” penalty-urilor. Ştiam că loviturile de pedeapsă nu sunt pentru Steaua, mai ales că, miercuri seara, jucătorii din Ghencea l-au avut în faţă pe „câinele nebun” Moţi. E la Ludogoreţ, dar prin el curge încă sânge de dinamovist. Nu cred că voi putea uita degrabă declaraţia sa de la final: „Am făcut fericiţi sute de mii de bulgari şi zeci de mii de români”.


Putea fi una mai elegantă, chiar dacă Moţi simte altceva. Înainte de toate, suntem români, aşa cum este şi „dinamovistul” Moţi, care a „îngropat” Steaua miercuri noaptea, la Sofia. Sigur că, profesionalismul său nu putea să-i ceară altceva decât să-şi ajute propria echipă. Şi a făcut-o chiar foarte bine, fapt pentru care va rămâ-ne în istorie. Nu cred că s-a mai întâmplat vreodată în istoria fotbalului mondial ca un jucător să apere două lovituri de pedeapsă într-un meci şi să-şi califice echi-pa în grupele Ligii Campionilor. Însă, va rămâne în istorie şi declaraţia de la final, prin care, Moţi a demonstrat că, mai degrabă e dinamovist decât român.

Steaua a jucat fotbal la Sofia doar în primele 30 de minute, dar Gâlcă a avut şi ghinion. L-a pierdut pe Tănase după numai trei minute de joc, când decarul Stelei s-a prăbuşit la pământ după un contact cu un adversar. Sânmărtean, cel mai bun om de pe teren în partida tur, a „croşetat” de câteva ori apărarea bulgarilor şi la Sofia, dar nu a fost de ajuns. În partea a doua, Steaua nu a mai avut vlagă, iar echipa despre care Gâlcă spunea că va merge la Sofia să atace, mai mult s-a apărat. Şansa a fost de partea bulgarilor pe final. Wanderson a trimis o „torpilă” din vole exact în minutul 90, când mulţi dintre steliştii prezenţi în tribune se grăbeau să sărbătorească prezenţa în Champions League. A fost, poate, o răzbunare, pentru şansa pe care a avut-o Steaua la Bucureşti, numai că, fără Sânmărtean, Tănase, chiar şi Chipciu în zilele lui bune, Steaua abia a rezistat pe teren în cele două reprize de prelungiri.

A urmat blestemul penalty-urilor. Un blestem care a lovit-o pe Steaua în această vară exact în momentele „cheie”. Chiar şi penalty-ul ratat de Chipciu în tur a fost un momente „cheie”. Cu reuşita lui, Steaua ar fi fost acum în grupele Ligii Campionilor. Emoţiile se vedeau pe faţa lui Gâlgă în momentul în care s-a ajuns la penalty-uri. Simţea, parcă, şi el, că Râpă nu este pentru executarea unei astfel de lovituri, dar nu a avut de ales. A avut, însă, curajul să-i facă eroi pe jucă-torii săi, chiar dacă Steaua a pierdut milioanele de euro din Liga Campionilor. A pierdut milioane pe care, probabil nici nu le merita, având în vedere că în această vară s-a investit puţin în transferuri, deşi plecările lui Tătăruşanu şi Gardoş au adus bani frumoşi în conturile clubului.

Românul Moţi, eroul bulgarilor, le-a făcut miercuri o noapte de coşmar celor mai mulţi români care iubesc fotbalul. A „aruncat-o” pe Steaua de la „masa bogaţilor” şi a lăsat-o fără o căruţă de bani. A trimis-o în grupele Europa League, acolo unde nu se va face de ruşine aşa cum, foarte probabil s-ar fi întâmplat în Liga Campionilor. Oricât am fi de stelişti şi de români, Steaua ar fi arătat în acest an la „masa bogaţilor” ca un copil de câţiva ani care învaţă lecţia cu tacâmurile.

Magazin Sălăjean, 29 august 2014


danIel muReșanMagazin Sălăjean

Frumoasă ţară, păcat că-i condusă!

Înainte de 1989, când era un singur partid, instituţiile publice erau condu-se de politruci ce trebuiau să aibă o origine sănătoasă, şcoliţi ulterior la „Ştefan Gheorghiu”. După căderea regimului ceauşist, toţi vechii şefi s-au înscris în noile partide şi a fost aproape ca la început. Au devalizat bănci, au privatizat fra-udulos întreprinderi. Progeniturile lor au învăţat repede metehnele, îşi iau doc-torate cu carul. Din patru în patru ani se înghiontesc, îşi trag la gioale, mai mult de ochii lumii, de fapt în politica românească e o perpetuă cumetrie. Iliescu e prezent peste tot, unii discipoli întrecându-şi profesorul. La Băsescu sunt mai mult epigoni, UASCR-ul nereuşind încă salturi spectaculoase. Deci, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Sau vorba unui amic: fundurile se schimbă, limbile nu! Obiceiurile vechi sunt păstrate cu sfinţenie, dar parcă personajele sunt picate din lună. La cel mai greu minister al ţării, cel de finanţe, domnişoruca Petrescu dă din umeri şi spune „vom face”. E adevărat că şi Ceauşescu avea un Dincă sau un Bobu, dar mai avea un Mănescu sau un Ştefan Andrei în posturile che-ie, care ştiau ceva meserie. Acum, principala calitate a celor din guvern este linsul de funduri. Din toate aceste poticneli nu pierde nici Ponta, nici Băsescu, nici miniştrii. Pierde ţara aceasta, pusă pe tavă unor ageamii cu doctorate, unor coate-goale cu aere de intelectuali. Bineînţeles, în eternele talk-show-uri de seară fiecare dă vina pe celălalt. Asta până la alegeri, când devin agresivi de fa-ţadă. Poate că domnişoara ministru are studii temeinice şi a venit la minister cu intenţii bune. Dar odată intrată în haznaua de partid, uită tot ce a învăţat, se transformă într-un instrument politic a cărui singură activitate este linsul de dosuri. Vai de ea ţară, amărât popor. Frumoasă ţară, păcat că-i condusă!



Arma psihologică tranchilizantă

Cu cât optimism am privit aşa-zisa Revoluţie din Decembrie 1989! Câte speranţe mi-am pus în căderea comunismului. O perioadă, la începutul anilor ‘90, „nucleul dur” a stat camuflat, dându-ne impresia că economia este liberă, că avem libertatea cuvântului, că ne îndreptăm spre o democraţie autentică. Totul a fost doar o iluzie. Comunisto-securiştii şi-au însuşit statul, privatizân-du-l în interes propriu. Am trecut de la putregaiul comunist la putregaiul cu guler alb, având toate avizele democratice.

Oameni pe care îi credeam de bună credinţă, s-au alăturat, încet-încet, noilor gru-puri de putere, preluându-le metehnele. Aşa-zisa clasă reformistă era de fapt exponenta sau jucăria vechilor comunişti. Nu ştiu dacă azi se mai poate deparazita actuala structură politico-economică. Sunt peste tot, au cumpărat aproape orice, sunt agenţi acoperiţi sau neacoperiţi, naiba mai ştie ce sunt. Toate „reformele” au fost făcute cu ajutorul unui nucleu mafiot, cu valenţe „democratice”.

Uniunea Europeană şi NATO ne tot acuză de corupţie. Dar cei care ne-gociază schimbările ce ar trebui făcute în societatea românească, sunt cei care în acest moment fac legile în România. Ei vor să fie veşnici reprezentanţi ai unui stat corupt. Lupta împotriva corupţiei este de fapt o luptă între clanurile de interlopi politici. Iar noi, ca proştii, aşteptăm semne de curăţire a clasei poli-tice. În numele nostru decid câteva personaje obscure cu aură democratică, mai rău decât într-o ţară africană. Românii au fost chemaţi în Agora, dându-li-se speranţa democraţiei. De fapt a fost o execuţie publică lentă, cu arme psiholo-gice tranchilizante. Maimuţele cu faţă umană şi-au realizat misiunea. Au păcălit poporul român, oare a câtea oară? Sau românul a devenit masochist cu acte în regulă?

Laboratorul comunisto-securist s-a pus în funcţiune la începutul anului 1990, cu avize occidentale. Mă întreb dacă România mai are vreun viitor în proiectul unei Europe unite. Ungurii şi bulgarii cred că se întreabă acelaşi lu-cru. Eu aştept, totuşi, o revoluţie adevărată. Nu ştiu dacă o mai apuc, poate fiica mea!



vIoRel muReşanCaiete Silvane

Slujesc… citesc… admir

În urma unor, deja binecunoscute, cărţi de convorbiri cu N. Steinhardt şi de eseuri teologice şi literare despre opera acestuia, vine şi jurnalul lui Ioan Pintea, „Proximităţi şi mărturisiri”, Editura Cartea Românească, 2012. Modelul de neclintit al acestei scrieri, invocat în treacăt, este cartea lui Johann Peter Eckermann, „Convorbiri cu Goethe”, reluat dintr-o perspectivă, oa-recum, mişcată. Dacă ne e îngăduit să vedem ucenicia drept temă centrală a jurnalului, Părintele Nicolae are în Ioan Pintea nu numai un discipol apropiat, dar chiar pe cel mai vrednic. Notaţiile diaristice, variabile ca lungime, mergând de la apoftegme de câteva rânduri, până la mici naraţiuni sau eseuri de 2-3 pagini, nu sunt ordonate cronologic, ci în concordanţă cu un flux al conşti-inţei şi al memoriei. Locurile principale în care se consemnează, consacrate de „Proximităţi şi mărturisiri”, sunt casa parohială din Chintelnic şi oraşul Bistriţa, ambele, toposuri de referinţă ale naraţiunii. În structura jurnalului se poate citi intenţia autorului de a-i imprima caracter de anamneză (termenul e recurent), şi nu doar în sens uzual, cât mai cu seamă într-unul teologic, cu re-ferire la acea parte a liturghiei care constă în rugăciuni rostite de preot în taină. Ucenicia diaristului, cum spuneam, pe lângă Monahul Nicolae de la Rohia, e tema ce dă identitate cărţii pe care o comentăm. În afară de Iisus Hristos şi de instituţia eclezială, cele mai multe pagini aglutinează în jurul acestei pro-videnţiale personalităţi. Dar jurnalul are şi numeroase alte linii de forţă spre care cititorul se poate orienta cu folos şi delectare. Încercăm să numim câteva dintre ele, fără vreo pretenţie de exhaustivitate. Lecturile pe primul loc, multe la îndemnul şi sub veghea părintelui spiritual, sunt atât de întinse şi de felurite încât, pe bună dreptate, simţi că ai în faţă un jurnal de lectură. Nu mai puţin spectaculoase îi sunt ucenicului călătoriile, care, asemenea lecturilor sale, îi de-vin cale spre smerită cunoaştere. Ele încep modest, de la Runc sau Chintelnic, la Rohia, pentru a se extinde spre râvnite centre de turism sau ecumenice, pre-cum Veneţia, Londra, Ierusalim, Sankt Petersburg, Viena, Amsterdam, Salzburg sau Esslingen. Călătorul din „Proximităţi şi mărturisiri” nu e niciodată un simplu voiajor, el caută înaintea oricărei plecări, în raft o carte, de obicei pe cea mai autorizată, despre oraşul sau ţara în care va să ajungă. Opiniile despre literatură, arte vizuale sau muzică sunt o altă faţetă a jurnalului, întregitoare eseistului veritabil care este Ioan Pintea. Din unele pagini se desfăşoară, pă-


şind aievea printre noi, chipuri de ţărani din Runcu Salvei sau din Chintelnic, satele năsăudene ale diaristului. Familia, formată din Violeta şi copiii Ioana şi Andrei, cărora le surprinde gesturi ori manifestări demne de atenţie, imprimă paginilor o ritmică egalată numai de înfloririle părului din curtea casei parohi-ale de la Chintelnic sau de pregătirile preotului pentru praznicele împărăteşti. Marginaliile pe seama unor texte sacre, uneori apocrife, dezbaterile canonice, abordate cu îndrăzneala cunoscătorului, ţin şi acestea de pana eseistului şi con-duc adesea spre apoftegme de limpezimea cristalului. În cronica noastră ne vom asuma libertatea, dar şi limitele, de a poposi asupra câtorva dintre subiec-tele desprinse din provocatoarea carte.

„Am trăit cu voluptate de ucenic apropierea de părintele Nicolae” notează autorul jurnalului la pagina 246. Legăturile lor religioase, care ţin de o taină a credinţei, le privesc doar ca spectator. De comentat mi-ar fi imposibil. Peste peripatetizările lor din poiana Rohiei pluteşte un abur mistic. Ca scriitor laic însă, Ioan Pintea a crescut la umbra lui Steinhardt în admiraţia pentru marile spirite şi în înţelegerea profundă a creaţiei ca joc, în primul rând. În calitate de legatar testamentar, căruia i-a încredinţat manuscrisele, autorul „Jurnalului fericirii” trebuie să fi fost pe deplin convins de buna-credinţă a ucenicului. Ioan Pintea îmbină onestitatea cu răsfăţul când scrie că ucenicia sa a fost, din-colo de orice pedagogie, „învăţătură ziditoare” şi „însoţirea cea bună”. Nu-i mai puţin adevărat că Părintele Nicolae însuşi jinduia, după ce îşi văzuse idea-lurile spulberate şi-şi pierduse, într-un fel sau altul prieteniile, la un asemenea ucenic. De aceea cred că nu există în tot jurnalul secvenţă mai mişcătoare ca aceasta: „Steinhardt îmi spunea: «Mi-ai înseninat bătrâneţile!» Eu îi spuneam: «Mi-aţi fericit tinereţile!»” (p. 46). Din abordarea aproape monografică a legă-turii spirituale dintre cei doi se detaşează la un moment dat interesul sporit al diaristului pentru eşecul reprezentat de traducerea „Jurnalului fericirii” în Franţa. Intelighenţia occidentală n-a primit cu entuziasm o mare carte a se-colului XX, venită din Est, numai pentru că N. Steinhardt a devenit ortodox. Este concluzia la care a ajuns cineva atât de apropiat obsecviosului bibliotecar al Rohiei.

Meditaţiile subtile, împrăştiate în paginile cărţii, pot fi nu numai ale teolo-gului, ci şi ale poetului, de-aceea sunt uneori prelungiri ale unei trăiri estetice: „La umbră, în foişorul din grădină citesc poemul lui Constantin Kavafis, «Flori artificiale». Grozav paradox! În plin paradis exalt şi elogiez cu bună ştiinţă, împreună cu poetul grec, lumea policromă a artificiului. Îmi trec prin faţă, preţ de câteva clipe, florile de plastic, Madonele din ghips, obiectele şi bijuteriile cu străluciri mincinoase… Pur şi simplu cad pe gânduri” (p. 37). Ochiul astfel for-mat al autorului vine dintr-un sat ardelenesc, Runcu Salvei, unde farsa, jocul, alături de imanenţa şi transcendenţa care se întâlnesc în parcurgerea ritmurilor naturii, îşi lasă amprenta inconfundabilă pe firea omenească. Orice întâlnire cu cineva întors de acolo e nimerit prilej de evocare a unor Sasu, Văsăluc, Poştariu


sau Pipău. Dintre toţi, printr-o întâmplare extrem de bine decupată, Poştariu şi Pipău dobândesc profil de personaje de mare proză din romanele nescrise ale lumii. Ca în prozele ruseşti, cu miez creştin, ei sunt mântuiţi în final pentru poznele mai deşănţate din parcursul vieţii. Asezonate, aceste ghiduşii, şi cu aci-zii umorului negru: „Poştariu hotărâse împreună cu vecina lui Oniţa să joace un joc. Pe puncte. Amândoi locuiesc pe acelaşi deluşor. Au căzut de acord că acela care aude primul clopotele Bisericii trase pentru mort şi află cine a murit să sune imediat pe telefon la celălalt, să dea numele mortului şi, astfel, dacă ce-lălalt nu ştie, cel care a aflat mai devreme cine a murit să câştige un punct. Zis şi făcut. Într-una din zile sună Oniţa: Ai auzit clopotele? Ghici cine a murit?! Răspunde Poştariu: Nu ştiu. Replică, Oniţa: Unu-zero! Peste câteva zile, într-o dimineaţă, fiul Poştariului, Traian, este găsit mort, îngheţat, la marginea dru-mului. În câteva clipe Poştariu pune mâna pe telefon. O sună pe Oniţa. Ghici cine a murit? Oniţa: Nu ştiu! N-am auzit nici clopotele… Poştariu: Fiul meu, Trăian! Unu la unu!/…/ ultima dată l-am văzut pe Poştariu în bisericuţa veche a Runcului. Se ruga rezemat, lipit de perete şi pe umeri avea două aripi de înger” (pp. 54-55). Pipău e un moşneag a cărui singură raţiune de a fi era să mestece tabac. Nu ştia nimeni în sat că, în secret, el sculpta în lemn figuri christice. O astfel de sculptură stă şi astăzi „pe mâna dreaptă cum intri în Runc”, aşezată acolo de Pipău. „Porecla şi Hristosul încrustat în lemn, însă, l-au nemurit!” este propoziţia care încheie nota diaristului.

Dacă portretele de runcani izbucnesc din amintire şi se scaldă în pasta groa-să a anecdoticului împănat cu umor şi duioşie, peste oamenii din Chintelnic se revarsă reflexiile unui preot în faţa morţii. Aici, personajul dobândeşte demni-tate, creşte în ochii comunităţii de care se rupe prin moarte, intră în mitologia locală prin ceea ce preotul selectează din faptele şi lucrurile care l-au însoţit: „Ieri am înmormântat-o pe tanti Anişca Oşan. O femeie foarte credincioasă, fără să fie ostentativă şi bigotă. Încercată precum Iov de suferinţe fizice nenu-mărate (a trecut prin 17 operaţii) nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu. S-a împăcat până în ultimul ceas cu gândul că suferinţa Mântuitorului e mai presus de orice suferinţă. Faptul că nu avea copii a făcut-o să fie uneori tristă, abătută, cu gândul în altă parte. Ca preot, am simţit de multe ori acest lucru. Nu se plângea, nu vorbea nimănui despre povara ei. Chiar dacă nu era mamă, tăcea şi punea toate acestea în inima ei. De multe ori am surprins-o într-o asemenea stare. În seara dinaintea înmormântării, după Panihidă, am privit, oarecum în-tâmplător, icoanele şi fotografiile de pe pereţii camerei în care tocmai ne-am retras pentru priveghi. Între ele, la loc de cinste, într-o ramă mică şi cochetă, folosită în general la înrămarea fotografiilor de familie, tanti Anişca a înrămat dorul, durerea şi regretul ei matern: două iconiţe, aşezate una lângă alta: maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Am înţeles pe loc cum Dumnezeu se face el însuşi copil pentru cei lipsiţi de copii. Am aflat, fericit, în seara cu pricina, că Pruncul Iisus, fiul Fecioarei Maria şi însăşi Maria, fiica lui Ioachim şi a Anei,


au «copilărit», neştiuţi de nimeni, timp de 45 de ani, într-o casă din Chintelnic, datorită rugăciunilor neîncetate ale Mamei Anişca” (p. 268).

Lecturile şi călătoriile lui Ioan Pintea, inserate în jurnal, ca şi meditaţii-le religioase şi teologale, ar putea reprezenta, fiecare, câte o consistentă temă pentru paginile altor cronici. Văzute în complementaritatea lor, acestea conduc spre o entitate teologică de o luciditate tragică: „Am imaginea unei creştinătăţi pliată pe «Strigătul» lui Edvard Munch” (p. 223). Deprinderea cititului se face pe silabe, în clasa întâi, pe textul greoi al Psaltirii. Primul spaţiu de lectură e printre căpiţe de fân, în ograda casei de la Runc, unde se plămădeşte miracolul universului văzut ca o carte. Lectura devine un ritual, circumstanţiat cumva la începutul panseurilor, care se transformă în mici eseuri pe marginea cărţii aflate atunci în mâna diaristului. Reflecţiile despre literatură sunt împărţite. Scriitorul admiră pe Dickens, pe Dostoievski, pe Soljeniţin… Teologul poa-te fi mustrător, uneori. Acesta din urmă nu e scutit de maliţiozităţi, nu prea greu de învins. Ne vine să nu-l credem pe autor atunci când judecă drept „un poem scurt şi foarte prost despre Zaheu” (p. 71) poezia lui Montale întitulată „Precum Zaheu”. Sunt şi sensuri în textul poetic incriminat, care credem că-i scapă. Nu putem însă considera nicidecum o scădere a cărţii un mic detaliu ce ne îmboldeşte la o lectură activă. „Proximităţi şi mărturisiri” rămâne unul dintre cele mai vii şi, totodată, dense jurnale din ultimul deceniu, izbândă lite-rară şi genuin Bildungsroman spiritual-moral.


Poezia ca o confesiune

E un iscusit gest de regizor faptul de a pune o poezie foarte personală sub sigiliul impersonalităţii actului creator. E ca un plâns pe furiş, din care - după ce ţi-ai şters lacrimile - te întorci spre lume cu faţa împodobită de zâmbet. Aşa face Alice Valeria Micu în cea de-a treia carte de poeme, Lumina din sângele meu, editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014. De pe pagina de gardă, poeta ne avertizează cu următoarea frază: „poemele acestea nu le-am scris eu/ nu le-am simţit/ nu le-am visat/ erau acolo şi eu am decupat/ câteva secvenţe temporale/ poeme în hologramă”. Dar titlul cărţii? El o trădează că volumul e scris, având mereu în faţă o propoziţiune irecuzabilă: numai muritorii au sânge. De aici derivă toate conotaţiile şi angrenajul tematic al volumului. De altfel, subiectivitatea accen-tuată a acestei poezii, lirismul în ultimă instanţă, e afirmată şi de titlul primei secţiuni: Confesiunile unei cititoare. Nouă la număr, „confesiunile” alternează cu alte poeme, unde autoarea adună un imaginar poetic prodigios, aproape de pes-


te tot, din toate experienţele vieţii. Scriind despre o „confesiune” a lui Alice Valeria Micu, voi ocoli conotaţiile religioase ale lexemului din titlu. Voi obser-va, în schimb, că ea este un poet căruia nu-i va lipsi nicicând focul interior. Iar limbajul reprezintă mijlocul de conectare cu lumea. O primă tehnică pe care o putem constata e aceea de imbricare a imaginilor simbolice, de suprapunere parţială, asemenea solzilor de peşte, ţiglelor sau şindrilelor de pe un acoperiş: „eram cu toţii împreună/ sub cerul ca un raft de bibliotecă/ erau ei cu cărţile lor/ cu biografiile cu criticii şi revistele/ ce-i făceau fericiţi pentru mai mult de o clipă// precum pe un raft de bibliotecă/ stăteau ei sub cer/ şi cerul îi înghiţea pe toţi/ ca pe o tabletă de alungat tristeţi/ ca pe o gură zdravănă de vin/ i-a sorbit de-a valma/ cu fumul unei ţigări/ cât furnalul combinatului/ şi cu o musculiţă ce se rătăcise/ în mândreţea de vin// n-a ştiut cerul de ea/ s-o roage să-şi tragă picioarele/ să nu-i zgârie înghiţitura/ i-au rămas pe gât două linii adânci/ două rânduri ca şinele de tramvai/ pe care nici un poet nu-şi va afla/ vreodată sfâr-şitul// azi e o zi ca oricare alta/ şi cerul a înghiţit încă o dată/ fericit că are cu cine bea/ cu cine comenta/ ultima tentativă de asasinat asupra sa/ cui mărturisi ultima spaimă// ei erau cu toţii acolo sub cer/ ei priveau cum le venea tuturor rândul/ cum îl înghiţea pe unul/ schimba două-trei vorbe cu următorul/ apoi îl momea cu un pahar de vin/ şi bâldâbâc îi găsea un loc/ pe rafturile cerului/ laolaltă cu norii/ laolaltă cu păsările/ laolaltă cu lăcustele/ şi cu morţii cei de de-mult// după una/ cu cerul oamenilor/ şi cu cerul cărţilor// ei erau cu toţii acolo/ sub cerul cărţilor de-a valma/ cărţile viilor cu cărţile morţilor/ şi între ele scli-peau paharele de vin/ ca lumânările/ şi cerul cu greu mai putea să înghită/ câte unul-doi pe zi/ atât de lung era acum/ paharul de vorbă dintre ei/ că abia se mai făcea ziuă// «mai ia o măslină»/ spunea cerul către cei mai dragi lui/ «sunt aproa-pe gratis»/ «iar tu să vii cu îngeraşii de pahar cu tot/ să ne tragă de mânecă/ atunci când jos se face vântul lung»/ şi dimineaţa începe să tremure/ ca un bolnav de Parkinson// eram şi eu undeva la marginea cerului/ într-un poem fără ieşire/ şi mă gândeam când va veni ziua de muncă/ printre cărţi şi pahare de vin/ pentru virtuoasa lui bibliotecă” (A şasea confesiune, pp.26-28). În partea ultimă a acestei „a şasea confesiuni” observăm că, din practica ei de „cititoare”, poeta alunecă în tehnica intertextualistă. Citatele ori falsele citate conduc la o suprapunere de planuri ce adâncesc ambiguitatea textului, hrănindu-l cu potenţiale sensuri noi. Motivat de necesităţi de ordin poetic, acest procedeu combină spontane-itatea cu travaliul, făcând să se audă şi acea „străină gură”, pe care o invocam la începutul rândurilor de faţă, când ne refeream la impersonalitatea actului artistic. Apropiind poetul de un regizor care se lasă fascinat de dansul umbrelor pe ecran găseam la Alice Valeria Micu o percepere aproape dionisiacă a poeziei: „ce libertate frumos delimitată/ poate fi uneori poezia” (Întâia confesiune, p.12).

O cale sui-generis de a înţelege şi crea poezia o identifică nu însă într-un text din Cuvântul fantomă, care este cea de-a doua parte a volumului. Poemul purtând titlul Conjunctiv întâmplător e un adevărat text de atelier ce radiografiază


din interior meşteşugul poetic, exprimând un act volitiv, prin forma gramatica-lă aleasă: „să mori visând că mănânci luna/ te laşi pătruns de fericirea asta/ care vine din altă parte/ şi nu i te poţi împotrivi/ nici nu vrei/ ca o picătură de ploaie/ căzută pe obraz în plin soare/ până la urmă toţi visăm în ultima clipă/ că ne e frig şi cerul ne va acoperi/ ca o pătură (p.65)”. O luptă indecisă între dragoste şi moarte acoperă tematic întreg ciclul Cuvântul fantomă. În Călătorie în cartierul adâncului, piesa luminară a grupajului, ca într-un palimpsest, sub imaginarul cosmic se poate citi, printre gene, o obsesie a anatomicului ce cade la învoială cu escatologicul: „azi-noapte m-am trezit/ înlăuntrul trupului meu/ eram un ghem de simţuri deşteptate/ din somnul cel de pe urmă//…// câteva întrebări s-au perindat înainte/ de-a adormi ca un câine vagabond/ pe o stradă familiară şi tandră/ încolăcită pe caldarâmul arterelor/ m-am lăsat copleşită de sângele cald/ ca de un vis în care zbori liniştit/ şi-am închis pentru prima oară/ fără de griji/ ochii ochilor mei obosiţi (pp.41-42)”. Dacă în prima fasciculă a volumului se putea descifra o anumită frică de întuneric, în Cuvântul fantomă noaptea gene-rează stări cu care intră în combinaţie, devenind nuclee productive de imaginar poetic: „în dreapta singurătate în stânga tăcere/ cei şapte adormiţi la mijloc/ am dormit împreună cu ei/ mulţi ani în peştera uitării/ în dreapta întuneric în stân-ga adormire/ soarele neînceput în palma ta„ (Amniocenteza visului, p.44). Ziua şi noaptea, întunericul şi lumina, de data aceasta, nu funcţionează ca polii unei mari antiteze romantice, ci, devenite un fel de divinităţi htoniene, se comple-tează precum componentele unei foarfeci, care ne cosmetizează sau ne curmă viaţa. Plutonicului îi subţiază densitatea, expansiunea ludică şi propensiunea spre teatral. În magma cuvintelor germinează imaginea cuplului printr-un eu liric plural: „zilele nu mai există/ le mai visăm uneori/ cum se dau cu trotineta/ printre toate nopţile în care am fost singuri// trec în grabă să nu înţelegem/ de ce sunt atât de multe jaloane/ atât de multe trotuare/ atât de mult asfalt// visăm în cea mai mare linişte/ fără a tresări fără un cuvânt/ şi în fiecare noapte se aştern tot mai multe jaloane/ tot mai multe trotuare/ tot mai mult asfalt/ până nu mai este nimic de visat/ de ignorat de ascuns de uitat// zilele nu mai există demult/ scriu uneori despre ele atunci când/ mă întorc în tine ca acasă” (Ca acasă, p.67). Aceeaşi reprezentare a binomului întuneric/lumină ca o foarfecă se adânceşte, urcând dinspre oniric în suprareal, într-un text fără titlu, renunţarea la titlu fi-ind, pentru cunoscători, o stratagemă de ranforsare a ambiguităţii lirice: „întu-nericul pune capcane/ la întâmplare/ un câine a rămas cu trei picioare/ un beţiv a fost găsit/ cu piciorul câinelui sub cap/ pe copiii cu carne fragedă/ îi înghite cu totul// numai lumina ucide/ cu precizie matematică” (x x x, p.75). Aşa cum am putut deja constata, la Alice Valeria Micu lumina nu este antipodul întunericu-lui, ci se dezvoltă simbolic în complementaritatea sa.

În încheierea volumului se situează Jurnal de front, un ciclu de poeme des-pre dragoste şi singurătate. Tematic, această nouă componentă a cărţii fusese anticipată de un poem din ciclul median, unde ne întâmpină imaginea unei


perechi cataleptice, surprinsă parcă după un cataclism, de-aceea lipsită de sen-zualitate: „am rămas aşa într-o îmbrăţişare statuară/ nu îndrăzneam să ne miş-căm decât gândurile/ stăteam acolo cu toţii cu copii cu case cu câini” (De inte-rior, p.61). Ceea ce aduce nou în imaginarul poetic această a treia secţiune este înfăţişarea copiilor ca nişte muguri ce se zbat să zboare dintr-un trunchi sleit. E şi mult cotidian aici, multă zgură existenţială, revărsată în notaţia diaristică, încât să justifice conotaţia metaforică a „jurnalului de front”. Vârful de lance al întregii cărţi se află chiar în final, într-un lung Jurnal de fronturi, care, pe alocuri, e o cantilenă cu frăgezimi şi duioşii de cântec de leagăn, dar şi sfâşieri de bocet: „orice zi în care eu sunt aici/ e o zi în care ei sunt acolo// copiii ne fac pe noi să fim părinţi/ ei ne aleg ca pe flori/ ca pe vinetele de pe tarabă/ ca pe filmele din programele TV// ne privesc neîncrezători/ în scenariu în regie/ în distribuţie şi în general/ se tem de efectele speciale// se apropie de noi/ ca de un trup de făină/ prudenţi să nu ne spulbere - / copiii praful de copt al multor iubiri fără şanse// vin şi aşteaptă ca odată cu ei/ să ne răsară în pântec un soare/ să joace în noi ca o flacără/ să ne lumineze ochii măcar pe dinăuntru/ iar bărbatul care ne iubeşte/ să-şi apropie palmele ca de foc pe dinafară” (p.107). Abia după ce ai parcurs volumul de poeme în întregime, ţi se revelează întreaga semantică a titlului. „Sângele” cărţii e un fluid vital, care curge din părinţi în copii, având pe tot lungul său drum reflexiile dureroase ale sacrificiului. Sunt puţini poeţii, autentici, reali, pe care vârtejurile limbii îi pot duce în adâncimi necontrolabile, fără fund. Alice Valeria Micu e unul dintre ei.

Caiete Silvane, Nr. 5 (112), mai 2014

Privesc oraşul - furnicar…

Clujul poeţilor e o carte-album, alcătuită de Horia Bădescu în 2013, pu-blicată de Editura Eikon cu susţinerea Băncii Transilvania şi apărută sub egida Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. La o primă vedere, impun con-diţia grafică, în concepţia lui Ciprian Butnaru, şi calitatea hârtiei, la care n-ar îndrăzni să viseze niciunul dintre poeţii antologaţi, pentru un volum de au-tor. Volumul cuprinde 85 de poeţi, români şi străini, fiecare cu câte un singur poem, şi 120 de fotografii, unele de-a dreptul splendide, instantanee din Clujul medieval, civic, cultural sau industrial. Poemele în limbi străine figurează în original şi, în oglindă, în traducere românească, în cazul maghiarilor, făcută de autorii înşişi ori de Anita şi Aurel Şorobetea, iar în celelalte cazuri, de an-tologatorul Horia Bădescu sau de Ştefan Damian. În cuprins, ordinea este cea alfabetică a autorilor, cu două excepţii.


În filigranul cărţii se simte unul din primele versuri cu referent citadin scris în limba română, eminescianul „Privesc oraşul - furnicar…” În linii mari distingem, ca matrice stilistică, duhul tutelar al lui Lucian Blaga, resfirat în câteva şcoli poetice precum cea de la „Almanahul literar”/ „Steaua”/ „Tribuna”, Cercul literar sibian şi, desigur, inconfundabila şcoală poetică de la „Echinox”. Prima excepţie la care mă refeream mai sus o reprezintă poemul liminar al volumului, subsecvent închinat tuturor autorilor din sumar, intitulat „Poeţii Clujului” de Teofil Răchiţeanu. E un poem al cuiva care trăieşte Clujul numai prin poezie, aşa cum mai există câteva în carte, ce vor fi poate semnalate. E o dovadă că viaţa adevărată se poate decanta şi într-un pumn de strălucitoare metafore. La sfârşitul paginilor, într-o aproape lirică postfaţă, antologatorul îşi înţelege cartea astfel: „Clujul poeţilor e o aşezare fără contururi precise, o sumă de arcane interioare, dar care se arată a fi mai mult decât atât. Clujul poeţilor străbate, cu anii şi anotimpurile sale, anii şi anotimpurile fiecăruia. E făcut din nostalgii, din regrete, din fericiri şi amărăciuni, din neîmpliniri existenţiale pe care le plăteşte în numele oamenilor, din iubiri pe care le sărbătoreşte în nume-le aceloraşi. /…/ Dar mai presus de toate, o nesfârşită poveste de dragoste orfică, povestită şi repovestită de fiecare protagonist al ei. Clujul cu străzile şi pieţele lui, cu statuile şi clădirile sale, cu universităţile, cu bistrourile şi cafenelele sale, cu Feleacul şi Someşul lui şi cu podurile acestuia, Clujul estudiantin, Clujul boemei, Clujul oamenilor – palpită în aceste poeme semnate de poeţi români şi străini” (p. 241). Cea de-a doua excepţie, îndreptăţită, e „Colţ medieval la Cluj, 1570” de Lucian Blaga. Un poem despre Cluj, inegalabil în dialogul din-tre formele plastice ancestrale şi divina frumuseţe feminină. Ca în literatura lui Pavese, structuri naturale de relief, în lumină, se aseamănă cu rotunjimile fe-minine. Un poem ilustrând polifonia artei poetice, în care o realitate medievală nu se ruşinează a sta alături cu o stare erotică eternă.

De la prima literă a alfabetului remarcăm un text al lui Ioan Pavel Azap, fără titlu, ce demonstrează că poezia poate funcţiona şi cu spirit ironic. Poemul „Noapte românească” de Severino Bacchin are întreaga tandreţe a unei fotogra-fii făcută în fugă la lumina fulgerului. „Ploi de mai la Cluj” de A. E. Baconsky nu se numără printre piesele de rezistenţă ale autorului. Antologatorul îşi se-lectează cunoscuta „De iuventute”, unde fixează pe un portativ muzical o clipă din eternitatea toamnei clujene. Aceeaşi măsură o foloseşte reţinând din creaţia Marianei Bojan un poem intitulat „De ce nu cade ploaia”. Cele câteva secvenţe panoramic-vizionare din viaţa unui oraş aflat la frontiera dintre realitate şi vis, desprinse din „Pitia” Ruxandrei Cesereanu, ne indică maniera poetei de a-şi lu-cra pe spaţii largi temele poetice. Poate că cea mai patetică evocare din întreaga antologie e cea a unei siluete decupate de Doina Cetea din furnicarul oraşului: „Lulu de Cluj”. Vasile G. Dâncu, în „La cafeneaua Arizona”, vede legătura tai-nică dintre om şi obiectele sale, exprimată în cele mai terne mişcări ale existen-ţei. Având acelaşi topos, Arizona, la Victor Felea se simte ancorarea în peretele


solid al neomodernismului prin spiritul de înaltă civilitate al unuia dintre cori-feii mişcării literare de la „Steaua”. În poezia „Oraş” de Dinu Flămând, întreaga viziune se sprijină pe o blagiană/omenească străfulgerare erotică. Vasile Gogea, într-o „Vedere din Clausenburg”, creionează ludic, într-o viziune îngemăna-tă celei din „Cugetările sărmanului Dionis”, de oarecum resemnată împăcare, existenţa umbrită a oraşului. Cu „Suită clujeană” a lui Gheorghe Grigurcu se reiterează ideea că cele mai mişcătoare texte sunt cele scrise de „trecătorii de-o clipă”, invocaţi în postfaţa cărţii. Se cuvine consemnat şi un „Cântec de toam-nă” de Emil Isac, superb poem, cu accente moderniste dintre cele mai clare.

Nota postmodernistă a antologiei, cu straturi de palimpsest cultural euro-pean, o asigură „Eu şi seniorul sârb Vasko Popa”, poemul lui Ştefan Manasia, aproape paradigmatic pentru ceea ce înseamnă cea mai nouă generaţie lirică de la noi. Virgil Mihaiu omagiază Clujul studenţesc şi artistic într-o odă de vigoare withmaniană purtând titlul „În replică”. Poemul lui Ion Mircea, „Solilocviu”, este indubitabil, una dintre paginile cele mai autentice de poezie din întregul volum: „Setea porumbeilor, setea porumbeilor/ şi norii ei invizibili pe treptele Universităţii,/ tusea spontană a palmei care te mângâie/ şi deodată descope-ră deşertul,/ patru plămâni ca un zid chinezesc şi orga/ din centrul ipotetic al soarelui,/ un cub cu mii de ferestre şi uşi/ prin care vântul suflă ziare şi frunze, căpiţe de fân/ pudrate cu soare/ dovadă că ele au fost cândva înălţate pe ocean/ de lacrimile fără degete ale cosaşilor// şi tu, o, tu şi numai tu/ inaudibilul/ sau ecorşeul unui pian transparent în lumina lunii,/ toate acestea la un loc sau/ şi singurătatea/ de după optzeci de ani,/ pe pământ, optzeci de ani pe pământ/ şi numai pe pământ şi nicăieri în altă parte decât pe pământ/ şi totuşi, pe pământ” (p. 157). „Nu parcaţi” de Ioan Moldovan e din acelaşi filon cu poemul lui Grigurcu, asortându-şi însă melancolia cu o ironie bine dozată, nelipsindu-i accente parodice. Din aceeaşi serie de vârstă şi ideal estetice cu Manasia şi Azap, Daniel Moşoiu pune o ştampilă ironic-duioasă pe tot ceea ce înseamnă condiţia şi destinul poetului, funcţia lui socială, într-un poem sec intitulat „Statistică”. „Epifania” lui Ion Mureşan e numai un episod, tulburător, dintr-un mare poem ce arată că poezia se scaldă în apele dintre fantastic şi absurd. Şi aceasta e o ipos-tază a lirismului vizionar: „La birtul Broasca verde, acolo mi-am dat întâlnire cu tata/ (deşi el era mort de cincisprezece ani),/ ca să-i trimit prin el un bileţel mamei:/ cum că tocmai am intrat la facultate,/ şi mă duce gândul la însurătoare/ (dar terminasem demult facultatea şi eram însurat şi aveam trei copii) şi că, dacă poate, să-mi trimită ceva bani, fără să ştie tata,/ da să fie cu grijă, căci morţii sunt suspicioşi/ şi atenţi la mărturisiri./ Şi stam şi aşteptam să iasă de la serviciu, de la benzinărie./ Şi stând acolo, la masă, am auzit dinspre Podul Hingherilor/ şuieratul trenului/ şi am văzut prin fereastră cum tufele de alun se mişcă,/ am văzut tufele de spini şi porumbarii din marginea pădurii// că se mişcă/ de parcă ar fi vrut să iasă dintre ele un ţap,/ am văzut păpurişul negru că se mişcă,/ de parcă ar fi vrut să iasă din el un porc mistreţ./ Dar noi l-am văzut pe el cum se


apleca grijuliu/ trecând pe sub merii încărcaţi,/ cum cobora călcând cu cizmele albastre printre maci/ şi cicori, prin iarba udă, cu pufoaica neagră pe umeri şi/ sărind peste şanţul năpădit de urzici şi/ trecând strada cum ar trece peste o oglindă neagră şi vălurită./ Iar sta ca un muşuroi cu furnici roşii deasupra live-zii./ Când a intrat pe uşă, tot birtul mirosea a motorină,/ ca sălile de clasă din copilărie, iar nouă/ paharele cu votcă ne tremurau în mâini/ de parcă atunci am fi-nvăţat să scriem şi/ ca la un semn am început, stânjeniţi, să ne scotocim prin buzunare,/ ca şi atunci când mergi cu trenul/ şi vine controlorul de bilete” (pp. 169-171). Ca să nu mai vorbim de realismul neîndurător, de esenţă dantescă a acestui poem.

Un poem intitulat „La Cluj cu Lucian Blaga”, de Yves Namur, întăreş-te ideea că poemele străinilor au, în chip invariabil, ca referent Cetăţuia, sta-tuia Sfântului Gheorghe ori pe Lucian Blaga. „Colb peste oraş” de Olimpiu Nuşfelean impune o inedită viziune bazată pe motivul central al colbului. Pâine şi colb: cele două mari simboluri ale unui poem despre viaţă şi moarte. La Maria Pal, în „Cu pas egal”, ochiul în primul rând e cel prin care un eu poeti-zant rănit şi sensibil primeşte mesaje dintr-un oraş tern-cenuşiu. „Curriculum vitae” al lui Ion Pop e un poem autoreferenţial ce pare dintr-o altă vârstă liri-că a poetului, mult diferită de cea de azi. Adrian Popescu vede Clujul cu un surâs printre lacrimi, în al său „Oraş-surâs”, de lângă dealul Calvariei, mar-cându-i, alături de duhul istoric, faţa mistică, scufundată în dumnezeire. Aurel Rău toarnă în forme fixe cotidianul colorat cu nume de străzi. O surpriză ni se pare un poem de Radu Stanca scris în vers liber. „Nopţi de insomnie” de Andrei Zanca arată facultatea rară a acestui poet de a transfigura artistic drama celui care trăieşte cu aceeaşi intensitate un dublu exil. Poemul său nu e doar un joc scăpărător de cuvinte, ci, ca în tot ce scrie, şi aici autorul caută lumina în adâncul umbrei. Fără să fie o colecţie numai de capodopere, antologia lui Horia Bădescu este o carte dintre acelea de care Clujul are din când în când nevoie. Nu se cade a încheia fără să invocăm o aproape imposibil de înţeles absenţă: „Elegia de la Cluj”, turnată în bronzul unor terţine danteşti de Ştefan Aug. Doinaş, la moartea Etei Boeriu.



seBastian OlaruAgerpres

„Stradivarius” de Sălaj - un bătrân cu Parkinson a învăţat singur să facă viori

Zalău, 2 apr /Agerpres/ - Aflat la vârsta pensionării, un bătrân din localita-tea sălăjeană Ortelec se relaxează făcând viori apreciate de instrumentiştii locali, după ce a învăţat de unul singur să „croiască” sensibilele instrumente muzicale, cu răbdare şi pasiune. Diagnosticat în urmă cu câţiva ani cu boala Parkinson, Gheorghe Grec îşi ignoră suferinţa şi soţia ce îl cicăleşte uneori că neglijează tre-burile gospodăriei, urmându-şi pasiunea de lutier, asemeni celebrilor săi înaintaşi Stradivarius, Amati sau Guarneri, despre care a citit în cărţile împrumutate de la biblioteca din sat.

„Asta a fost ambiţia mea: să fac o vioară care să depăşească alte viori şi am reuşit. N-am vrut să rămân numai cu ambiţia”, spune bătrânul.

Deşi aparţine, cel puţin din punct de vedere administrativ, de oraşul Zalău, Ortelec este şi astăzi doar un sat, aşa cum a şi fost până în 1945, an în care a de-venit cartier al municipiului reşedinţă de judeţ. Numele localităţii provine de la cetatea care s-a aflat în zonă, şi înseamnă în limba maghiară „domeniul cetăţii”,


de la cuvintele ungureşti „var” - cetate şi „telek” - domeniu. Printre cele câteva sute suflete ce formează micuţa comunitate din Ortelec, Gheorghe Grec nu este omul care să atragă atenţia asupra sa. Modest, mai degrabă retras, se luminează la faţă doar când aduci vorba despre viorile la care lucrează cu meticulozitate şi pasiune.

În vârstă de 72 de ani, meşterul de viori a fost o viaţă întreagă, aşa cum chiar el mărturiseşte, „dogar la ILF”, sau în traducere liberă tâmplarul bun la toate la fosta Întreprindere de Legume Fructe din perioada comunistului. De câţiva ani, suferă de o boală incurabilă, Parkinson, ceea ce nu-l împiedică să lucreze în con-tinuare la viorile sale dragi. Tratează tremurul mâinii cu nonşalanţă şi spune că munca îl ajută să mai uite de boală. Uneori, chiar se amuză de unul singur atunci când pune dalta pe lemn şi mâna sare singură în altă parte decât cea dorită. De-a lungul timpului, să tot fie vreo 30 de viori făcute în micul atelier din Ortelec, multe dintre ele ajunse în mâinile unor instrumentişti locali, care le apreciază pentru calitatea lor şi, de ce nu, pentru preţul mic.

„Ultima am dat-o cu 400 de lei. Poate că ar fi meritat mai mult, dar aveam nevoie de bani”, afirmă resemnat Gheorghe Grec.

Printre cei care au cumpărat şi utilizează viori de la Gheorghe Grec se numă-ră în special instrumentişti din Zalău, precum Adrian Sabău, profesor de vioară la Liceul de Artă „Ioan Sima” şi membru al Ansamblului folcloric „Meseşul” sau Ştefan Iorga, profesor la Şcoala Populară de Artă şi component al Ansamblului folcloric „Porolissum”.

„Am cumpărat în urmă cu un an o vioară de la Gheorghe Grec. E un instru-ment bun, făcut corect, dintr-un lemn sănătos, cu un sunet bun pentru muzica folclorică şi la un preţ accesibil. Eu cânt cu ea la ansamblul folcloric”, susţine Adrian Sabău.

Bătrânul a ajuns de la tâmplărie şi reparaţii de butoaie la viori pentru că a vrut să le facă un instrument pentru cântat copiilor săi, conform propriilor sale explicaţii: „Când erau mai mici, băieţii îşi doreau o vioară, aşa că m-am apucat să construiesc una mai mică, pentru copii. Aşa am început. Mai apoi am mai făcut una mai mare, pentru un vecin”. Despre modul de construcţie a unui instrument muzical, altfel pretenţios, a învăţat de unul singur, citind cărţi de specialitate gă-site la biblioteca din Ortelec, precum „Vioara şi constructorul ei”, lucrare apărută în anii ‘60 la Editura Muzicală.

„Pentru viorile pe care le fac eu am preluat modelul găurilor de rezonanţă, însă corpul este, în cazul meu, mai rotunjit. Modelul de care spuneam e de la o vioară pe care Stradivarius a construit-o în 1716 şi pe care nu a înstrăinat-o până a murit”, povesteşte bătrânul.

El explică din ce a făcut vioara care a avut cea mai bună sonoritate, în opi-nia sa: dintr-o scândură de brad ce a stat ani buni la uscat în uşa unei toalete din curtea vecinului.

Limitat de resursele financiare, Gheorghe Grec se descurcă aşa cum poate,


atât în ceea priveşte lemnul pentru viori, cât şi privind sculele folosite în mun-ca sa. A construit, de exemplu, o rindea cât un deget de mare, cu care finisează corpul viorii. Deşi lutier amator, bătrânul lucrează cu unităţi de măsură mai mici de un milimetru, atunci când este vorba de cutia de rezonanţă a instrumentului muzical. Are şi o reţetă proprie de lac, pe care îl prepară: terebentină, ulei de te-rebentină, ulei de in şi sacâz.

O vioară o face într-o lună de zile. Asta dacă se ţine de ea şi nu este obligat să mai lucreze şi pe lângă casă, la săpat grădina sau la alte treburi gospodăreşti.

„Dacă aş avea timp, aş putea lucra 24 de ore din 24 în atelier, doar la con-strucţia de viori”, spune meşterul.

Văzând dăruirea cu care lucrează, un grup de apropiaţi i-a făcut recent o sur-priză bătrânului din Ortelec, ducându-l într-o „excursie de studiu” la Reghin, la cel mai mare producător de viori din România. Asemeni unui copil într-o fabrică de jucării, lutierul amator din Sălaj a vizitat secţiile fabricii, cerând la tot pasul informaţii despre procesul tehnologic, realizat şi aici în mare parte manual. A fost experienţă care îl va ajuta pe Gheorghe Grec la realizarea viitoarelor instrumente, mai ales că, impresionaţi de pasiunea acestuia, cei de la fabrică i-au făcut cadou materia primă - lemn de brad, paltin creţ şi lac - pentru construcţia unei noi viori.

Comparaţia dintre Stradivarius şi Grec este una cu siguranţă exagerată. O exagerare voită însă, care nu vrea să spună altceva decât că atunci când îţi urmezi visul, nimic nu este imposibil. Ce îi leagă pe cei doi, la sute de ani distanţă, este pasiunea pentru această meserie şi dorinţa de a realiza un instrument muzical desăvârşit.

Agerpres, 2 aprilie 2014

Apicultorul care şi-a transformat pasiunea în meserie

Inventator al colectorului de polen, dispozitiv studiat azi în manualele de apicultură, cu numeroase participări la congrese şi întâlniri internaţionale de pro-fil, Iosif Oros, cel mai experimentat apicultor din Sălaj şi probabil unul dintre cei mai buni din ţară, şi-a dedicat viaţa unui domeniu dificil şi pretenţios, cu o pasiune ridicată uneori la nivel de artă.

Ca răsplată, apicultura i-a oferit în schimb tot ceea ce şi-ar fi putut dori, atât din punct de vedere material, cât şi în ceea ce priveşte uneori simpla bucurie de a lucra alături de cele mai harnice şi organizate vieţuitoare ale planetei - albinele.


Faguri asemenea unor felii de mămăligă aurie stau frumos aliniaţi în coşul de paie. Ignorând sutele de albine, mâinile pricepute ale bătrânului apicultor apu-că cu grijă unul din faguri, încercând să-l desprindă de pe coş.

„Ah, asta chiar m-a înţepat”, spune acesta, făcând o uşoară grimasă în timp ce îndepărtează albina ce l-a înţepat pe una dintre mâini.

După mai bine de patru decenii de muncă printre albine, emoţiile şi frica de înţepături nu-şi mai au rostul, la fel cum nu-şi mai are rostul nici plasa de pro-tecţie a feţei, prinsă de pălărie. Vârsta îşi pune amprenta asupra acuităţii vizuale, aşa că oricum e mai bine fără plasă, mai ales când e vorba de o lucrare „de fineţe”, cum este mutarea stupului din coşul tradiţional în care a iernat într-o ladă de lemn.

„Ce facem acum este să mutăm stupul dintr-o parte în cealaltă, îl transva-zăm din coş într-o mică ladă, pentru că vreau să-l folosesc la înmulţire, pentru creşterea de mătci”, spune Iosif Oros.

Motivele mutării sunt cel puţin două. Coşul tradiţional a consumat patru kilograme de miere ca hrană pentru albine în iarna recent încheiată, iar stupul consumă 10 kilograme. Pe de altă parte, păstrarea unei tradiţii a apiculturii, prin folosirea pentru iernatul albinelor a coşurilor conice sau a „buduroielor”, cum li se mai spune în limbaj popular, este un alt argument puternic. Încetul cu încetul, fagurii decupaţi dreptunghiular se aşază cuminţi în micile rame de lemn, sub atenta îndrumare a apicultorului.

Albinele sunt şi ele mutate, mai întâi cu ajutorul unei pene ce mângâie fa-gurii, iar mai apoi prin răsturnarea coşului, cu o deosebită grijă, pentru ca niciuna dintre micile zburătoare să nu aibă de suferit. Lumina caldă a apusului unui fru-moase zile de început de aprilie se revarsă peste stupi, asemenea mierii catifelate ce se scurge din faguri printre degetele bătrânului apicultor.


De albine, Iosif Oros s-a ocupat încă de la o vârstă fragedă. „La cinci ani m-au pus ai mei pe mine şi pe fratele meu să prindem trântori”, îşi aminteşte acesta, la vârsta 13 ani apucându-se efectiv de lucrul în domeniul apiculturii. Vreme de 28 de ani şi jumătate a lucrat la Asociaţia Crescătorilor de Albine (ACA) Sălaj, de unde s-a şi pensionat. Altfel spus, o viaţă dedicată apiculturii, meserie pe care a făcut-o cu pasiune şi o va sluji în continuare, atât cât sănătatea îi va permite.

„Eu cred că în niciun alt domeniu nu mă puteam realiza financiar sau să văd lumea aşa cum a fost în cazul apiculturii. Dar asta înseamnă în primul rând să fii sluga stupinei. Dacă nu munceşti şi nu slujeşti stupina cu adevărat nu ai nicio şansă. Iar la un apicultor cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu este să fure de la natură cu albinele, nu din buzunarul oamenilor. Adică să ştii să-şi duci stupina acolo unde ai o şansă să exploatezi prin diversificare tot ce produce stupul. M-am diferenţiat faţă de alţii pentru că tot timpul am făcut diversificarea producţiei, în funcţie de cerinţe. Când au fost anii că trebuia să facem lăptişor de matcă, 10 ani la rând am făcut lăptişor de matcă, apoi a venit apilarnilul. Dacă în 1990-1991 s-a cerut venin, am făcut venin. Un apicultor trebuie să le ştie pe toate, pentru că tre-buie să ştie să exploateze fiecare produs apicol. În prima parte albina face lăptişor de matcă, până la a 12-a zi, după aceea face ceară, până la a 18-a. De la a 21 zi se duce la cules, adună polen, face miere, venin”, explică Iosif Oros.

De o modestie rară, apicultorul sălăjean se lasă greu convins să îşi prezinte invenţia care îi poartă numele, prezentă astăzi în toate manualele importante de specialitate: colectorul de polen sălăjean tip Oros.

„Colectorul de polen este un angrenaj compus dintr-o placă activă, un gră-tar, un sertăraş şi un cimitir pentru albine moarte, pentru că cel mai important este să poţi elimina albinele moarte din spatele plăcii şi mai ales a trântorilor în plină vară. Iarna se foloseşte ca protecţie pentru vânturi, pentru şoareci”, îl pre-


zintă succint inventatorul său, însă o simplă căutare pe internet scoate la iveală adevărata importanţă a dispozitivului.

„Proiectat de către Oros Iosif, este unul dintre cele mai folosite colectoare de polen din România, în special în zona Transilvaniei - Sălaj, Satu Mare, Bihor, Arad, Hunedoara etc. (...) Echipat cu placă activă tip Sălaj - Oros, confecţionată din polietilenă, poziţionată în plan vertical, colectorul este dotat cu grătar din polietilenă cu două rânduri de fante, prin care polenul cade cu uşurinţă în serta-rul colector. Este prevăzut cu acoperiş de tablă zincată, montat pe un sistem de balamale care să permită, la nevoie, scoaterea sau repunerea plăcii active. Este prevăzut cu sistem picurător lateral, pentru a preîntâmpina scurgerile accidentale ale apei. Lateral, în două orificii de 11 milimetri sunt montate tuburi de polietile-nă cu tăietura în secţiune diagonală, care permit ieşirea trântorilor, fără ca aceştia să mai poată intra în stup”, scrie site-ul www.apiroua.ro.

Pasiunea lui Iosif Oros pentru această îndeletnicire s-a tradus, de-a lungul timpului, prin participarea la numeroase congrese şi manifestări de profil inter-ne, dar mai ales internaţionale, prilej cu care acesta a învăţat numeroase lucruri şi a avut prilejul să-şi prezinte munca, impresionând adeseori.

„Când am fost la Târgul de la Nurnberg, în 2003, am avut cea mai faină expoziţie de sorturi de polen. Şi a venit un comisar european pe probleme de agricultură, era o doamnă, şi când a văzut diversitate de culori m-a întrebat cum am vopsit polenul în România. Ar trebui să veniţi să vedeţi diversitatea florei virgine de la noi, i-am spus atunci”, şi-a amintit el.

Apreciind la adevărata sa valoare acest produs apicol, în special prin prisma bolilor pe care le tratează, Oros este probabil unicul apicultor din ţară care colec-tează circa 50 de sorturi de polen. Printre aceste se numără: polen de păducel - re-comandat în patologia cardiovasculară, iarbă neagră sau negruş - pentru prostată, salcie - cel mai căutat polen pentru sistemul imunitar, sunătoare - pentru cancere sau salcâm - cel mai puternic calmant al tubului digestiv.

„Polenul are o putere tămăduitoare foarte vastă, pentru tot ce înseamnă pa-tologie. Doza zilnică recomandată unui bolnav este de 30 de grame de polen pe zi, iar 100 de grame îi asigură tot ce înseamnă hrană zilnică. Sunt oameni care au trăit şi un an consumând doar polen şi bând lichide. Avem proteine absorbabile, avem glucide, avem lipide - toate, toate le conţine polenul, inclusiv toate vitami-nele, toţi aminoacizii. Este singurul aliment perfect al naturii. Nu există un alt aliment să fie atât de bogat în toate. De exemplu, una dintre marile deficienţe ale organismului este cea de minerale. Polenul le conţine pe toate. Coaja care învă-luie grăunciorul de polen, formată din trei straturi, conţine toate mineralele de care are nevoie organismului şi toate cele 37 de vitamine necesare. Eu spun atât: oamenii care consumă polen se simt altfel. Polenul se consumă doar proaspăt şi se ţine numai în congelator. Prin uscare el pierde între 50 şi 90% din valoare lui”, afirmă apicultorul.

Despre apicultura din zilele noastre Iosif Oros nu are tocmai cuvinte de


laudă, deoarece mulţi crescători de albine aleg să hrănească micile vieţuitoare cu apiinvert, un sirop obţinut pe cale chimică din cereale. Mierea făcută de albine din apiinvert nu are, în opinia apicultorului, nicio legătură cu mierea produsă din florile plantelor. Acesta recomandă atenţie şi în ceea ce priveşte păstrarea mierii de albine.

„Nectarul adevărat înseamnă doar ceea ce aduce albina de pe floare şi nici-decum din hrănitorul apicultorului. Acum nu se mai poate face apicultură fără să faci hrăniri de necesitate, adică completarea rezervelor de hrană, pentru că nu mai permite flora meliferă acest lucru. Dar trebuie să te ştii opri cu cel puţin 10-14 zile înainte de începerea culesului. Iar dacă peste vară apar goluri de cules hrăneşti stupina cu miere. Nicidecum nu dau apiinvert pentru că este contrain-dicat în conceptul meu. Nu este o hrană sănătoasă pentru albine. Pentru om această hrană este de două ori mai dulce decât mierea. (...) Temperatura cea mai adecvată pentru păstrarea mierii este 5-10 grade Celsius, într-o încăpere uscată şi aerisită. Încălzirea mierii până la 37 de grade Celsius duce la pierderea substanţe-lor volatile antimicrobiene. La 45 de grade Celsius se distruge invertaza, cea mai importantă enzimă din miere, iar până la 50 de grade se distruge diastaza, enzimă care îndeplineşte rolul de catalizator în reacţiile biochimice din organism. Supusă luminii solare îşi micşorează şi însuşirile terapeutice”, avertizează acesta.

O adevărată enciclopedie apicolă, Oros păstrează cu sfinţenie regulile de bază ale unei producţii de miere, polen sau lăptişor de marcă sută la sută naturale, principii care au făcut ca renumele său să depăşească de mult graniţele judeţului şi chiar ale ţării.

„De la Iosif Oros am învăţat că nu e bine ca mierea să fie expusă la lumină şi am ajuns astfel să concepem cutiile de carton ca şi ambalaje pentru borcanele cu miere. Este, din câte ştiu, printre puţinii care colectează şi au varietate atât de mare de sorturi de polen. Am fost odată împreună la un târg apicol, la Bucureşti, şi am avut ocazia să văd că la standul lui era coadă, în vreme ce la un vecin, un mare procesator de miere din ţară, nu era aproape nimeni, deşi avea o prezenta-re deosebită a standului şi chiar animatoare îmbrăcate în albinuţe”, afirmă Alin Prunean, un apicultor ce a înfiinţat în Sălaj prima întreprindere socială în care se ambalează miere de pe Valea Barcăului şi alte produse apicole.

În special graţie fondurilor europene, apicultura românească a devenit astăzi un domeniu căruia i se potriveşte proverbul „mulţi veniţi, puţini aleşi”. Mulţi practică apicultura, dar puţini dintre ei vor ieşi la pensie cu această meserie. Mulţi au stupi, dar puţini vor avea numele trecut în cărţile de profil, pentru o parte componentă a acestora. Unul dintre ei este Iosif Oros. Unul dintre cei „aleşi”.

Agerpres, 2 aprilie 2014


Vica li Heteş din Hida - povestea tulburătoare a 101 ani de luptă cu viaţa

Vica li Heteş din Hida este, la 101 ani împliniţi în luna mai, unul dintre cei zece locuitori ai Sălajului care au strâns mai mult de un secol de existenţă.

După o viaţă de luptă cu greutăţi de tot felul, presărată prea puţin cu mo-mente de bucurie, bătrâna mai are încă o sclipire de spirit viu în priviri şi un singur regret: că nu mai poate munci pământul. Prima dată a vizitat un spital la 99 de ani, iar secretele longevităţii sale sunt simple: multă muncă încă din fragedă copilărie şi câte un păhărel de pălincă în fiecare dimineaţă.

Curtea casei din localitatea sălăjeană Hida unde locuieşte Ludovica Blaga şi fiica ei, Amalia Păcurar, surprinde prin ordine şi curăţenie, dacă te gândeşti că este îngrijită de două femei, cu vârste de 101 şi 79 de ani. Grajdul de vaci e gol şi nici guiţatul porcilor nu se aude, singurele animale de curte fiind trei cloşti cu o semedenie de pui ce aleargă în toate direcţiile, pentru a găsi insecte sau râme. Doar una dintre găini e în libertate, cea de-a doua fiind izolată, cu puii ei, într-o cutie de lemn acoperită cu plasă. Amalia Păcurar sau Malica, aşa cum o alintă cu-noscuţii, e întotdeauna bucuroasă de oaspeţi. La fel şi mama ei, cunoscută în sat ca Vica li Heteş. Dialogul cu cele două se leagă uşor, într-o bucătărie de vară unde o a treia cloşcă stă cuminte pe ouă, într-o cutie de carton plină cu paie.

E greu de spus dacă 13 a fost un număr cu noroc sau cu ghinion pentru Vica li Heteş din Hida. A văzut lumina zilei în anul 13 din secolul trecut, iar la un an şi jumătate de existenţă şi-a pierdut mama. Câţiva ani mai târziu tatăl a fost nevoit să plece pe front, în ograda casei din Hida rămânând şase copii, dintre care


cel mai mare, sora Lina, avea 12 ani. Aşa a ajuns Ludovica să facă de mâncare şi să spele rufe la râu la vârsta la care majoritatea oamenilor se bucură de jocurile copilăriei.

„M-am descurcat cum am putut. Eu am rămas micuţă de mama mea la un an şi jumătate. Tatăl meu era plecat în război. Făceam pătură de tomagi (tăiţei - n.r.). Eram de vreo şapte ani şi n-ajungem la masă şi am avut un frate, Sidor, îmi punea un scăunel la picioare şi grijea să nu să-mboarde scăuneaşul, să pot suci pătura. Am fost şase fraţi. Eu am fost cea mai mică. Ş-apoi, dragă, eram micuţă şi iarna băgam hainele-n ciubăr şi mă duceam la vale cu ele. Bietul Sidor şi cu Izmănuca (un alt frate - n.r.) îmi duceau ciubărul, că nu îl puteam duce, c-am fo micuţă. Mi-o îngheţat piciorele acolo până gătam hainele. Avut-am nou ani”, povesteşte femeia pentru care viaţa a fost una grea.

Pentru noi, cei de astăzi, este probabil greu de imaginat o hrană constând în apă cu oţet şi zahăr, „asortată” cu un boţ de mămăligă, însă pentru Vica li Heteş mâncarea amintită a fost una pe care servit-o nu de puţine ori.

„Mâncam mălai coşit (cu coaja crăpată - n.r.). Opărem fărina de porumb cu apă clocotită, făcem aluatul de sara ş-apoi frământam cu aluatul. Lăsam să dosp-tească, până crepa tă-tă-tăt pe deasupra. Făcem aşe bruji (boţuri - n.r) în mână, punem pă lopată, pă pănuşoi de mălai, luam apă din blid, tă-tă-tăt îl murluiem (netezeam - n.r.) pă deasupra, să fie fin şi-l băgam în cuptor, îl lăsam două ceasuri ş-apoi ăla era mălai. Când avem clisă, mâncam mălai cu clisă şi cu ceapă. Pâine făceam la Crăciun şi la Paşti. Mâncam mălai cu apă, oţet şi miere coşte (zahăr cu-bic - n.r.). Făcem zamă de chimin - strângem vara chimin, îl uscam, făcem fasole, ce dădea Dumnezeu. Făcem mămăligă cu silvoiţă, mămăligă cu zamă de creangă (fructe uscate - n.r)”, spune Ludovica Blaga.

Cu toate lipsurile, familia ei creştea câte un porc pe care îl tăia de Crăciun, dar care nu ajungea la mai mult de 30 de kilograme, pentru că nu aveau cu ce să-l hrănească.

Dacă Primul Război Mondial nu a lăsat prea multe amintiri, a doua confla-graţie mondială a găsit-o pe Vica li Heteş căsătorită, cu bărbatul plecat pe front şi cu trei copii în grijă, dintre care unul dintr-o căsătorie anterioară a soţului. Împotriva bombardamentelor, femeia şi copiii se ascundeau într-o groapă săpată în curte.

„O fost greu. Bărbatu-meu o fost în război şi acasă aveam patru-cinci dără-buri de vaci şi nu le puteam mulge. Aveam tri prunci. Ne-am făcut în grădină o groapă în pământ, fugeam şi ne băgam în groapa aceea. Decung (tranşeu - n.r) i-o zâs atuncea la groapă. Acolo unde şedeam erau mitraliere şi trăgeau de gândeai că piere lumea”, rememorează Vica.

Vreme de câteva săptămâni, locuinţa familiei Blaga a găzduit un soldat neamţ, grădina casei fiind locul de depozitare a unor mitraliere antiaeriene. Chiar dacă era un copil la vremea respectivă, Malica îşi aminteşte şi ea de „oaspetele” german: „Acolo la noi o stat un neamţ două-trei săptămâni. Când vineau avioa-


nele, aveam un păr sălbatic în fundul curţii şi el suia în părul ăla şi de acolo trăgea cu mitraliera şi îşi lua în cap clop de soare de-a mămuchii. Şi mămuca merea cu tata la lucru şi ne lăsa cu neamţul şi ăla ne dădea de mâncare şi cota de noi. Era tare de treabă. Acolo o stat cu noi şi dormea noaptea pă lădoi. Merea după mân-care la amiază, unde le era popota. Ne aducea cu şaica (gamelă - n.r.) ce-o făcut ei de mâncare: carne şi mâncare bună. Totdeauna ne aduce să mâncăm şi noi”.

Anii au trecut peste familia Blaga, a venit colectivizarea şi Vica li Heteş a continuat truda la CAP-ul din sat. Pentru că soţul ei era meşter tâmplar şi lucra mai mult la acoperişurile caselor din sat, femeia era obligată să facă o muncă dublă la CAP, pentru a suplini lipsa acestuia. După mulţi ani de muncă la coo-perativă, la vârsta pensionării bătrâna a avut surpriza să constate că hârtiile care atestau perioada muncită au dispărut, aşa încât nu poate primi pensie. Mai mult, deşi fiica ei are doar 350 de lei pensie, Ludovica Blaga nu poate beneficia nici de ajutor social, pentru că are în proprietate un teren pe care, de altfel, la vârsta pe care o are, nu-l poate lucra. Atât reprezentanţii Casei de Pensii, cât şi cei ai admi-nistraţiei locale invocă obligativitatea respectării legislaţiei. O legislaţie care face o dreptate strâmbă, dacă ne gândim că după aproape un secol de muncă, pentru familie sau pentru statul român, Vica li Heteş nu beneficiază astăzi de niciun venit, în condiţiile în care doar medicamentele o costă 600-700 de lei lunar. Are însă noroc cu rudele, care le sprijină financiar pe cele două femei.

Bătrâna care a trecut pragul de 100 de ani are noroc cu o sănătate încă bună pentru vârsta ei, prima şi singura dată când a ajuns la spital fiind la 99 de ani, din cauza unor probleme la stomac.

„O fost moartă înt-o sară, înt-o noapte, şi-o am dus cu salvarea la Zalău, şi de la Zalău o-m trimăs-o în Cluj. I s-o perforat stomacul, o avut ulcer. O stat săraca o săptămână în spital. Şi Doamne-ţi mulţam, de atunci e bine. În fiecare dimineaţă bea câte un păhărel de pălincă”, spune fiica ei, ce are şi ea deja venera-bila vârstă de 79 de ani.

Deşi se deplasează mai greu, sprijinindu-se de o cârjă, Vica li Heteş e bucu-roasă că poate merge singură. I se umezesc însă ochii atunci când îşi aminteşte că nu mai poate munci aşa cum o făcea pe vremuri.

„Când văd că creşte mălaiu-n grădină numa-mi vine să pâng că nu-l poci săpa”, mărturiseşte ea cu regret în glas şi lacrimi în colţul ochilor.

Lacrimi care exprimă, poate, filosofia de viaţă a Ludovicăi Blaga: multă muncă şi, de ce nu, câte-un deţ de pălincă la începutul unei noi zile de trudă. Trudă după care astăzi, la 101 ani, nu s-a ales cu nicio formă de răsplată financiară, ci doar cel mult cu respectul şi aprecierea rudelor şi consătenilor.

Agerpres, 8 mai 2014


CălIn onICaşSportul Sălăjean

Peste 30.000 de kilometri pe bicicletă!

Zălăuanul Călin Pavăl a străbătut ţara în lung şi în lat, cu bicicleta şi cu un bagaj de peste 30 kg în spate, iar acum a sărbătorit şi o aniver-sare importantă. Recent, el a fost până la Dunăre şi înapoi, în al zecelea turneu major prin România! Următorul obiectiv este turul Europei, iar visul său este însă unul aproape imposibil: doborârea Tibetului!

Într-o perioadă în care internetul şi televizorul câştigă tot mai mult teren, mai sunt şi tineri care au alte hobby-uri mult mai aproape de natură. Unul dintre cei puţini este Călin Pavăl, pentru care natura şi sportul au fost combinate armo-nios, iar zălăuanul nostru a transformat ciclo-turismul din hobby în... artă! Atras de natură, de peisajele mirifice ale judeţului Sălaj, iar mai apoi şi ale României, Călin Pavel a început să facă turism ecologic. Mai întâi, el a explorat suprafaţa judeţului cu bicicleta, el fiind - de fapt - şi iniţiatorul proiectului „Descoperim Sălajul”.


Rupt de lume, cu bicicleta în spate

În anul 2000 şi-a luat bicicleta în spate şi a început să exploreze zone din ţară, iar aproape în fiecare an a participat la un turneu major, adică un circuit de cel puţin 1.000 de kilometri, în majoritate prin zone montane! Fără sponsorizări, cu bani proprii şi cu o bicicletă simplă (!), apăsată de bagajele de peste de 30 de kilograme! „România este sălbatică şi frumoasă, dar din maşină nu poţi să simţi acest lucru. Să vezi lumea de aproape, fără motor şi cu forţele proprii îţi dă sen-timente, te copleşeşte. Este dificil, dar e superb să depăşeşti alte şi alte bariere”, spune Călin Pavăl.

Anul 2014, an aniversar

Pentru temerarul din Zalău, anul 2014 a fost unul aniversar, deoarece el a bifat a zecea expediţie majoră. Fiind unul mai special, turneul din acest an a fost mai lung (aproximativ 1.400 km) şi mai greu, dar şi mai splendid. Alături de o co-legă, a plecat de la Zalău în data de 10 august spre Arieşeni, şi mai apoi pe la Beliş, a trecut Muntele Găină până la Făget, iar apoi a ajuns la Caransebeş. A trecut spre Reşiţa prin Trans-Semenic, o şosea ce se întinde pe 60 km, care traversează cel mai faimos munte al Banatului, şi care dă posibilitatea turiştilor să vadă peisaje unice. De fapt, specialiştii au şi denumit-o „Transaplina Banatului”! Turneul a continuat prin Anina, Oraviţa, Moldova Nouă, Orşova, Băile Herculane, Cetatea Sarmizegetusa, Orăştie, Alba-Iulia, Abrud, Câmpeni. După 17 zile, în care a su-portat ploi şi chiar furtuni, dar şi 5 zile de caniculă - cu cod roşu - Călin Pavel a revenit la poalele Meseşului. Mai slab cu patru kilograme şi jumătate, dintre care patru au fost date în cele 5 zile de caniculă, dar mândru că a terminat cu succes al zecelea turneu şi impresionat de defileul Dunării!

„Sunt singurul sălăjean, care a făcut din ciclo-turism un obicei, iar şi în ţară cred că sunt doar câteva zeci de persoane de acest gen. De 14 ani fac ciclo-turism şi am 10 turnee majore, dar şi în ceilalţi patru ani am făcut trasee mai mici, de câte două-trei zile, iar o dată am plecat în Grecia. Şi vreau să spun că motto-ul meu este să plec de acasă cu bicicleta şi să ajung acasă tot cu ea, iar totul este contra timp, deoarece întotdeauna am fost presat de timp şi de bani”, ne-a mărturisit Pavăl.

„Auf Wiedersehen”, „Hello”! Călin Pavăl este „străinul” nostru

În cei 14 ani, temerarul nostru a explorat aproape toată ţara, exceptând Câmpia Română şi Dobrogea, acolo unde spune că nu are ce să vadă... Cu baga-jele în spate, zălăuanul a străbătut cu bicicleta peste 130 de localităţi, aproximativ 30.000 km, iar aproape 8.000 km off-road, adică un record judeţean, pe care doar puţini români l-au depăşit. De fapt, în turneele naţionale, Călin Pavăl a fost repe-


rat cu un străin, iar dialogurile sale cu recepţionerii pensiunilor în care a înnoptat (în total, peste 150 de pensiuni) începeau cu „No room”, iar oamenii cu care interacţiona îi urau „Auf Wiedersehen” sau „Hello”! Aceasta, având în vedere că ţara noastră este „invadată” de turişti din alte ţări, în căutarea unei aventuri. „Sunt mulţi străini, în special din Germania şi Polonia, care fac ciclo-turism şi toţi sunt încântaţi de ospitalitatea românilor de rând şi au doar cuvinte frumoase la adresa ţării noastre”, spune zălăuanul nostru.

Turul Europei, un prag ridicat spre... Tibet!

Aflat în căutarea altor provocări, Călin Pavăl crede că judeţul Sălaj, iar apoi ţara noastră, au fost câteva etape importante spre pasul următor: înconjurul con-tinentului! Astfel, pentru anul 2015, proiectul său primordial este „TURUL EUROPEI”! Circuitul are o distanţă de 9.000 km, fiind programat într-un in-terval de 4 luni. Startul va fi undeva prin primăvară, iar turul va fi prin nordul Europei până la Oceanul Atlantic, iar punctul terminus va fi Porto (Portugalia). Returul va fi prin sudul bătrânului continent... Dacă această expediţie va fi un succes, temerarul va începe demersurile pentru transformarea unui vis în realita-te, adică să ajungă cu bicicleta până la Tibet, ceea ce înseamnă aproximativ 23.000 de kilometri! Podişul Tibet este situat în Asia, la nord-estul Munţilor Himalaya şi în sud-vestul Chinei. Regiunea Autonomă Tibet sau provincia chineză Xizang este una dintre cele 5 regiuni autonome din China şi este renumită prin bogăţiile socio-cultural.

Până atunci, zălăuanul în vârstă de 46 de ani rămâne oricum cel mai impor-tant personaj reprezentativ din Sălaj, în turismul ecologic.

Sportul Sălăjean, 3 septembrie 2014


Şimleuanul Liviu Antal, după ce a „spart gheaţa” în Turcia, marcând tocmai în faţa campioanei Fenerbache Istanbul:

„Ar fi o mândrie pentru mine să port tricoul Naţionalei la Europene!”

Unul dintre puţinii fotbalişti din Sălaj - care au putut să respire aerul fotba-lului de pe prima scenă - este Liviu Antal (n. 2 iunie 1989). Şimleuanul a profitat din plin de această şansă uriaşă, astfel că, la 25 de ani, se poate lăuda cu titlul de campion naţional cu Oţelul Galaţi, în anul 2011! Automat, a venit şi participarea în grupele Ligii Campionilor. Pentru el a urmat o altă perioadă bună, la Vaslui, acolo unde s-a remarcat în competiţiile interne, dar şi în cupele europene. Chiar dacă evoluează pe postul de mijlocaş, Antal a devenit golgeterul României, în sezonul 2013 - 2014!

După ce şi-a reziliat contracul cu FC Vaslui, ofertele au curs - atât din ţară, cât şi din străinătate - iar pe listă s-a aflat şi campioana Steaua Bucureşti! Până la urmă, sălăjeanul nostru a ajuns în Turcia, la o formaţie de mijlocul clasamentu-lui. Acomodarea a fost mai grea, astfel că fotbalistul în vârstă de 25 de ani a avut un start de sezon în care nu a prea jucat. Şi-a aşteptat rândul, iar când antrenorii l-au aruncat în focul luptei, Liviu Antal nu i-a dezamăgit şi a spart gheaţa, tocmai într-o deplasare imposibilă la campioana Fenerbahçe S.K!

Despre activitatea sa de peste Bosfor, despre impresiile sale în ce priveşte sportul din Sălaj, în special campioana Sportul Şimleu - formaţia oraşului său na-tal -, dar şi despre visul său despre Naţională, puteţi vedea într-un super-interviu acordat în exclusivitate pentru ziarul Sportul Sălăjean.

Reporter: Când ai fost golgeter cu FC Vaslui şi când ai avut oferte impor-tante, erai în prim-planul presei, dar acum văd te-ai „ascuns” în Antalya, departe de blitzurile aparatelor foto şi de camerele televiziunilor...


Liviu Antal: Pentru mine nu este important să se scrie în ziare sau să mă arate la TV. Eu vreau să fiu sănătos, să nu mă accidentez şi să evoluez din ce în ce mai mult, să cresc în joc de la meci la meci, să mă acomodez şi să îmi ajut echipa.

Rep.: Cum te-ai acomodat în Turcia?L.A.: Totul are un început şi oricare început e greu. Totul e nou şi diferit

faţă de România. Dar, încet-încet, mă acomodez şi începe să îmi placă din ce în ce mai mult. E bine că sunt coleg cu internaţionalul Bogdan Stancu şi a fost mai uşor să mă obişnuiesc.

Rep.: Cum ai găsit acolo oraşul, echipa?L.A.: Capitala Ankara este un oraş frumos şi foarte mare, cu o populaţie

de peste 6 milioane de locuitori şi aici găseşti tot ce doreşti. Echipa nu este una cu pretenţii foarte mari şi nu a evoluat vreodată în cupele europene, dar există o foarte mare stabilitate, din toate punctele de vedere.

Rep.: Ce obiective are Gençlerbirliği?L.A.: Pentru noi, orice meci este foarte important şi vom vedea la finalul

sezonului, unde ne vom clasa. Eu sper să ajungem pe o poziţie cât mai sus, având în vedere că acum pendulăm undeva pe locurile 9-10, dar suntem la doar trei puncte de podium!

Rep.: Între noii tăi colegi există şi nume mai importante din fotbalul european?

L.A.: Bogdan Stancu este unul dintre cei mai importanţi jucători ai echipei. Dar, în lot mai sunt şi alţi internaţionali, precum portarul suedez Johan Helge Dahlin, sârbii Dusko Tosic şi Radosav Petrovic, dar şi ivorianul Jean Jacques Gosso, cel care trebuia să joace şi la ultimul Mondial!

Rep.: Cum a fost parcusul tău din primele şapte etape?L.A.: Nu am fost titular, doar de două ori şi o dată în Cupa Turciei. În pri-

mele trei etape nu am avut drept de joc, deoarece nu au fost în regulă toate actele. După ce am marcat cu Fenerbache, am fost titular cu Başakşerif şi îmi doresc să joc cât mai mult. Vă daţi seama că sunt la primele meciuri aici şi pot să vă spun că diferenţa faţă de România este foarte mare. Nivelul este mai ridicat, iar de in-frastructură ce să mai spun… Campionatul din prima ligă este foarte puternic şi se joacă cu agresivitate, şi în care sunt mulţi jucători importanţi, iar tribunele sunt aproape pline, meci de meci!

Rep.: Ai marcat primul gol în Turcia, tocmai pe terenul campioanei. Cum a fost?

L.A.: Vă daţi seama, cum poţi juca într-un stadion cu peste 30.000 de fani ostili, dar care au făcut o atmosferă extrordinară. M-am simţit foarte bine. Am fost introdus în minutul 77, iar după patru minute am înscris singurul gol al for-maţiei noastre (n.r. scor 2 – 1).

Rep.: Personal, ce obiective ai pentru acest sezon, la Gençlerbirliği?L.A.: Să joc cât mai multe meciuri, să evoluez cât mai bine şi să înscriu cât

pot de mult.


„Mă gândesc la Naţională!”

Rep.: La Naţională te mai gândeşti?L.A.: De gândit mă gândesc, deoarece orice fotbalist vrea să joace la

Naţională. Rep.: Recent, a fost schimbat selecţionerul. Ce poţi să ne spui despre aceas-

tă mişcare?L.A.: Păi ce pot să spun. Domnul Piţurcă a ales să se despartă de echipa

naţională, pentru a lucra la o formaţie de club. Eu cred că, dacă dânsul nu dorea acest lucru, era selecţioner şi în acest moment!

Rep.: Despre noul selecţioner şi despre staff-ul său, ce poţi să ne spui?L.A.: Domnul Anghel Iordănescu este un om cu o mare experienţă în fot-

bal, o persoană care este respectată şi cred că se va completa de minune cu staff-ul său, cel care are idei mai... tinereşti, ca să zic aşa.

„Dacă câştigăm şi cu Irlanda de Nord, suntem ca şi calificaţi!”

Rep.: Crezi că vom mai avea emoţii pentru calificarea la Europene?L.A.: Nu cred că se mai pune problema să ratăm o nouă calificare, mai

ales după rezultalele din primele partide. Dacă câştigăm şi următoarul meci, cu Irlanda de Nord, suntem ca şi calificaţi. Dacă, doamne fereşte, pierdem, tot avem şanse mari de calificare. Aşadar, nu cred că mai poate fi ratată prezenţa la Campionatul European!

Rep.: Putem să te vedem în tricoul Naţionalei, la Euro 2016?L.A.: Dacă voi avea evoluţii bune aici şi dacă va fi nevoie de mine, voi

răspunde cu plăcere convocării. Ar fi o mândrie pentru mine, să port tricoul Naţionalei la Europene!

„De la distanţă, în România se vede un campionat cu destule probleme”

Rep.: Tu ai evoluat ani buni pe prima scenă din România. Cum vezi cam-pionatul... aşa, de la mare distanţă?

L.A.: După cum am văzut, un campionat cu destule probleme financiare, la multe echipe. Un campionat pe care cred că tot Steaua îl va controla şi în care lupta va fi foarte strânsă la retrogradare, deoarece în acest sezon cad mai multe formaţii decât în anii precedenţi.

Rep.: Aşadar, tu crezi că Steaua este ca şi campioană?L.A.: Din păcate, CFR Cluj are probleme foarte mari financiare, iar când

există astfel de probleme, echipa resimte rapid şocul, iar pentru antrenor este foarte greu să gestioneze astfel de momente. Va fi greu ca Clujul să se menţină în frunte. Eu spun aceasta, deoarece am trecut prin astfel de momente, la Vaslui. Următoarele clasate nu au şanse, atâta timp cât Petrolul face egal cu Galaţiul, iar


Astra a câştigat abia primul meci din ultimele etape. Steaua este pe primul loc pentru că are continuitate şi nu oscilează de la meci la meci.

Antal ar vrea să joace cândva la Steaua!

Rep.: Apropo, în vară ai fost aproape de Steaua, dar ai luat drumul Turciei…L.A.: Eu mi-am dorit neapărat să joc în străinătate. Poate că, în următorii

ani, dacă va mai fi interes pentru mine, voi veni şi la Steaua, iar aceasta va depinde de prestaţiile mele de până atunci.

Rep.: Să ajungem puţin şi la fotbalul mic. Echipa din oraşul tău natal a fost aproape de o promovare în Liga a III-a, în această vară…

L.A.: Da, ştiu. Am asistat şi eu la acel meci de la Câmpia Turzii şi îmi pare foarte rău că Şimleul a ratat atunci promovarea. Dar, nu totdeauna câştigă cei mai buni.

Rep.: Aşadar, rămâi alături de oraşul în care ai făcut primii paşi în fotbal…L.A.: Bineînţeles, şi vreau să spun că un oraş precum Şimleu Silvaniei tre-

buie să aibă o echipă de fotbal. Majoritatea jucătorilor de la Sportul Şimleu îmi sunt prieteni.

Rep.: În final, voiam să vedem dacă iubitorii sportului din Zalău te vor mai putea vedea la Cupa „Crăciunului”, competiţia de minifotbal de la Bazele Sportive „ONIX”, la care echipa ta a cucerit ultima ediţie.

L.A.: A fost frumos acolo şi aş vrea să onorez încă de acum o invitaţie, dar din păcate nu ştiu dacă aş putea fi prezent, deoarece atunci campionatul din Turcia va fi în plin, până în data de 5 ianuarie.


Un sălăjean, noua senzaţie a Campionatului European

Under20!

La doar 16 ani şi peste 2 metri, Tudor Magdaş este cel mai tânăr jucător al turneului final ce se desfăşoară în Cehia şi Slovacia. Cu toate acestea, zălăuanul nostru a fost unul dintre cei mai buni „tricolori” în ultima partidă


Reprezentativa Under 20 scrie pagini de aur pentru voleiul românesc, după ce „tricolorii” mici s-au calificat la Campionatul European, după o pauză de 27 de ani! Pentru iubitorii sportului de sub fileu din Sălaj, această performanţă este una mai specială, având în vedere că sub comanda selecţionerului George Grigorie se află numai puţin de trei jucători! Dacă despre Rareş Bălean s-a scris mai mult, mai ales după ce a semnat cu vicecampioana CS Volei Municipal Zalău, mai puţin s-a scris despre Mihai Criste, cel care a lăsat CSS Zalău pentru Steaua Bucureşti, încă de doi ani!

Nu s-a scris niciodată, însă, despre Tudor Magdaş (n. 10 iunie 1998) - un puşti originar din Zalău -, care a început voleiul la CSS Zalău încă de când era un copil, sub comanda antrenoarei Lidia Grodninski. „Eu l-am depistat şi l-am selecţionat, încă de când era în clasa a V-a la Şcoala „Mihai Eminescu”. Avea cali-tăţi încă de atunci şi mă bucur că am pus şi eu umărul pentru promovarea sa spre sportul de performanţă”, ne-a declarat cu mândrie Lidia Grodniski!

Primul său turneu final a fost în anul 2010, adică Campionatul Naţional de minivolei de la Topliţa. La vârsta de 13 ani, a ajuns la Centrul Naţional de Excelenţă de la Dej. În ultimul sezon a evoluat excelent pentru CSS 2 Baia Mare, devenind vicecampion naţional, dar Magdaş s-a remarcat şi la lotul naţional de cadeţi, cu care a cucerit medaliile de aur la Campionatul Balcanic din această vară!

Selecţionerul George Grigorie l-a convocat în premieră la Under 20, toc-mai pentru turneul final al Campionatului European, iar încrederea sa a fost răs-plătită cu o prestaţie foartă bună la ultimul meci. Dacă în meciurile din Cehia şi cu Polonia a fost rezervă, zălăuanul în vârstă de 16 ani a debutat în duelul cu Slovenia, iar momentul a fost remarcat şi de cei de la CEV, care scriau pe siteul oficial: „Cel mai tânăr jucător al turneului a avut o şansă să strălucească şi a pro-fitat de ea din plin!”. Trimis de selecţionerul George Grigorie în setul secund, puştiul care măsoară deja peste 2 metri (!) s-a remarcat în mod special, iar el şi Adrian Aciobăniţei (20 de puncte) au fost cei mai buni români de pe teren! Astfel, puştiul minune a fost desemnat de CEV cel mai bun jucător de pe teren la blocaj (cu 5 intervenţii) şi a făcut numai puţin de 11 puncte pentru România, având un procent de reuşită de 80%!

Intervievat de oficialii CEV, zălăuanul a declarat după acel meci: „Mă simt minunat aici. Pe de o parte, mă bucur că am jucat bine și am ajutat echipa mea, dar pe de altă parte, sunt trist pentru că am pierdut. Știu că sunt foarte tânăr, dar eu sunt mândru că sunt român și sunt mândru că reprezint țara la acest Campionatl European. Voleiul este pasiunea mea, deoarece acesta este cel mai frumos sport!”.

Aseară, după închiderea ediţiei, „tricolorii” au avut un nou meci în Cehia, tocmai în faţa Poloniei, nimeni alta decât liderul grupei.



CălIn PavălSălajul pur şi simplu

Un morar, Moara cu Noroc, roata mare a vieții

Am trecut cu mașina pe lângă roata uriașă a morii, o roată care se mișca în-cet, încet, ca și cum ar răsfoi foile uriașe ale unei cărți a timpului, carte în care mai scrie, încă, un morar, undeva, la poalele munților Pădurea Craiului. Am încetinit, apoi am întors mașina în primul loc care-mi permitea, la vreo 200 de metri de locul cu pricina, și am făcut cale întoarsă.

„Hai ‘năuntru! Hai, că îi vedea!”

A văzut că am oprit, așa că și-a intrat în rol de gazdă, e drept, una mai puțin obișnuită, și a început să arate cu degetul înspre roata mare, spunând ceva de 10 lei, apoi, uitându-se lung zice: „Știi ce, nu trebe nimic, nu trebe niciun ban, numa hai ‘năuntru, c-apoi ți-oi spune ce și cum. No, vii? Că hai, dară!” Eram încă la volan, nehotărât dacă să intru sau nu, că mai aveam drum lung de făcut, însă ciudățenia ușor nebună a celui din fața mea m-a convins, așa că am coborât


din mașină și l-am urmat în Moara cu Noroc din Roșia. M-am oprit puțin în fața morii, uitându-mă la pancarta bătută în cuie pe peretele construit din scânduri late, vechi de mai bine de 100 de ani. „Asta nu io am pus-o acolo, statu’, statu’ o pus-o acolo, da’ moara-i a mea, că-i moștenire din familie. Și-i veche, da tă-tătăt înăuntru funcționează cum trebe. No, hai după mine.” Am trecut pragul morii. În prima încăpere era mecanismul morii propriu-zise, și chiar dacă m-a făcut curios să văd cum funcționează, totuși, l-am urmat pe morar, baciul Burtic Gheorghe, în încăperea micuță – camera morarului. Am zâmbit. În stânga încă-perii, o sobă mică, uitată de vreme acolo, lângă fereastra cu rame verzi, părea mai mult un animal de casă, așteptând să fie hrănit. Pe peretele din stânga, deasupra unuia din cele din paturi din încăpere, erau agățate, laolaltă, un costum popular vechi, câteva ciupilici de-ale zilelor noastre, o geantă femeiască și o plasă, și chiar și cerbul din peretarul de deasupra patului, pe care era așezat o vioară cu goarnă, părea că se uită intrigat la amestecătura aia ciudată de obiecte. Cu același zâmbet, care s-a întipărit adânc pe fața mea, mi-am mutat privirea pe raftul din partea dreaptă a încăperii micuțe, cu tot felul de obiecte, așezate pe foile de ziar care împodobeau raftul, apoi pe peretarul cu păuni de deasupra celuilalt pat, apoi dea-supra mea, la ulciorul și lampa cu petrol atârnate de grindă, apoi asupra mesei pe care erau așezate, oarecum ordonat, o biblie veche, ceva cărți bisericești, o farfurie cu ceva bancnote și două caiete mari, un fel de registre, în care trecătorii au lăsat câte un mesaj, fiecare după vrere și inspirație. Apoi, după momentele de tăcere, mi-am întors privirea către morarul din fața mea.

„Vo 80 de ani. Cine să-i mai știe?”

„Tu”, îmi spune Burtic Gheorghe, fixându-mă cu ochiul drept, singurul cu care mai vede, de parcă m-ar fi arătat cu degetul, „tu ești omu’ lui Dumnezo.” Tace puțin, apoi continuă: „Ascultă la mine, că-s om bătrân și știu io ce zâc.” Apoi scoate o bucată de tămâie, o așază pe biblia veche de pe masă și spune ceva rugăciuni, în care numele meu, lumea, el și familia lui și toți șoferii sunt pome-niți, după care mă pune să ridic bucățica aceea mică de tămâie cu mâna dreaptă. Iau bucata de tămâie și dau să-l întreb ceva, dar omul scoate o sticluță de unde-va, se apropie de mine și, zice el, mă miruiește. „Mulțumesc”, îi spun, neștiind ce ar trebui să zic în momente de genul ăsta. „Nu mie să-mi mulțămești, lui Dumnezo, apoi și mie, dacă îi vre.” Vreau.

Aștept să termine ritualul și îl întreb ce-i cu caietele acelea de pe masă, iar omul, bucuros că-i întrebat, spune că aici, la el, opresc autocarele cu turiști, și filmează lumea și fac poze cu el. „Fii atent aicea, și din Beljia or venit, uită-te acolo jos pe pagină, că s-or semnat. Uite aici, vezi pozele istea? S-or întors oa-menii aicea, la mine, la moară, și mi-or adus poze din care le-or făcut. Le vezi?” Le-am văzut. Iar morarul din poze era la fel cu cel din fața mea, aceeași atitudine, aceleași haine, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru el, așa că îl întreb câți ani


are. „Apăi, vo 80 de ani. Cine să-i mai știe? Că le-am uitat numărătoarea. Da tătă viața mea am fost morar, de când mă știu. Și aicea, la mine la moară, se făcea cea mai bună fărină din câte există. Amu…” Apoi, înainte să apuce să termine ce avea de spus, apucă vioara cu goarnă care era așezată pe pat și începe să cânte un fel de învârtită. Și cântă și tot cântă la vioara cu goarnă, la care a învățat să cânte acum vreo 20 de ani, ori cel puțin așa ține el minte.

Am băgat mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor, am scos ce bani aveam pe acolo, câteva zeci de lei, și le-am pus pe masă. „Să aveți pentru cele de trebuință.” Morarul ia banii și îi așază între paginile uneia dintre cărțile de pe masă, după care îmi spune că sigur îi prind bine, că n-are pensie și că noroc cu cei care mai trec pragul morii lui.

O moară de lemn

Am ieșit din încăperea micuță a morarului și ne-am oprit în încăperea mare, în care moara, lăsând apa să învârtă roata cea mare, transformă grâul sau porum-bul în făină.

Moara cu Noroc din Roșia este singura moară care mai funcționează în zi-lele noastre în zonă, ea fiind construită în secolul XIX, acum vreo 150 de ani. Ea este formată dintr-un mecanism cu roată mare cu palete, construită din lemn și acționată de dirijarea debitului văii, printr-un jgheab creat artificial. Clădirea mo-rii, formată din două încăperi cu nivele diferite, e construită tot din lemn, în teh-nica „șoșilor”, însă nu cu bârne, ci cu scândură. Așa scrie pe pancarta de la intrare.

„Uite colo, sus, îi granicul, vezi?, acolo-i vesca și acolo-i lada în care cade fă-rina. Tăt funcționează așa cum trebe, numa’ să vrea cineva să-i fac fărină.” M-am uitat în jur și era așa cum zicea cu mândrie omul, totul părea funcțional, nimic nu era nelalocul lui, iar obiectele ălea mari de lemn din care era construit mecanis-mul morii erau întreținute, iar lângă vescă – o cutie de lemn de forma circulară, ranforsată cu benzi de fier, în care se învârt pietrele de moară și se macină făina, erau așezați niște saci cu porumb, și mai că i-aș fi cerut baciului Gheorghe să mă lase să dau drumul morii. Dar mai aveam încă drum lung de făcut, așa că am ră-mas puțin acolo, ascultând ce spune morarul despre una sau alta, imaginându-mi că moara funcționează, și am văzut făina galbenă de porumb curgând în lada de făină.

La plecare

Am ieșit din încăperea de lemn a morii și ne-am oprit în curte. L-am privit, din nou, pe morar, iar omul, care până atunci parcă era un titirez, părea oarecum descumpănit. „Cu ochiul stâng nu mai văd de vo trei ani. Am fost la spitale, și la Oradea, da-i gata, nu mai am ce-i face. Cu ăstalalt încă mai văd. Amu, cum a vre Dumnezo.” Liniște. Preț de câteva secunde s-a așternut liniștea, nici baciul, nici


eu nemaizicând nimic. Apoi, încet, omul îmi întinde mâna. O întind și eu. Apoi, de nicăieri, stingher, morarul de 80 și ceva de ani, se apropie de mine și mă ia în brațe, apoi se depărtează, vizibil emoționat, după care, ca și când ar fi acționat un întrerupător nevăzut, a revenit la nebunia lui veselă de dinainte, țintuindu-mă cu ochiul lui drept, cel cu lumina încă aprinsă. „Du-te cu Dumnezo. Și, dacă te mai întorci pe aici, adă-mi niște miere din aia de stup, că-i tare bună.”

M-am urcat în mașină și am plecat mai departe. Morarul a rămas acolo, la marginea drumului, făcând cu mâna, în așteptarea altui trecător sau, poate, a cuiva care nu mai vrea să mănânce pâinea fadă a zilelor noastre și o să-i treacă pragul morii, lăsând apa văii să readucă la viață Moara de lemn din Roșia, Moara cu Noroc.

Sălajul pur şi simplu, 27 martie 2014

Peștera Lii – 150 de minute sub pământ

Un zgomot ca o răsuflare neomenească, undeva, lângă mine, mi-a oprit respirația pentru moment, apoi, căutând să văd ce ori cine face zgomotul ăla, am observat o umbră trecând pe deasupra mea, probabil un liliac mare ori ceva pasăre căreia îi place întunericul peșterii, iar fâlfâitul acela parcă mai mult ecou decât sunet a apăsat pe butonul „ON” al imaginației, îndeajuns de mult încât să mă facă să mă opresc în loc. Apoi am mai aprins o lanternă, și aia vai de capul ei (nu știu cum naiba de nu mi-am cumpărat până acum o lanternă cât de cât bună), dar raza de lumină, așa palidă cum era, m-a împins mai departe, în întunericul peșterii. Și m-am trezit cântând în gând The Bigger Picture – Dream Theater: „Shed your light on me/ Be my guide so I can see/ The bigger picture”. Și the bigger picture – imaginea de ansamblu- a dat întunericul la o parte, m-am trezit zâmbind și, dintr-odată, acolo, sub pământ, de unul singur, m-am simțit acasă.

Peștera din vale

„Da’, deie-ți Domnul sănătate!”, mă întâmpină zâmbindu-mi de dincolo de gard o bunică, stând pe prispa casei. „De unde vii?” Îi zâmbesc și îi spun că vin din Zalău. „D-apoi de la căldură ai coborât la căldură. Da’ la peșteră…”, își lasă bunica neterminată propoziția, zâmbindu-mi.


Acuma, peștera e destul de cunoscută, am mai scris despre asta, s-a mai scris despre asta, dar doar așa, „în trecere”. Iar pentru cei care au trecut pe acolo și un avut curiozitatea să intre înăuntru, cei 40 și ceva de metri vizitabili pentru turiștii de ocazie sigur au meritat efortul. Pentru speologi, e altă poveste. Peștera a fost cartată prima dată în 1978, de un club speologic din București, pe o lungime de 97 m. În 1990, peștera s-a cartat până la 360 m, în 1993 s-au mai cartat câteva porțiuni, până la 831 m, apoi, în 1994, peștera se cartează până la 1319 m, până la sifonul 4, dezvoltarea actuală, după explorările din 2009 și 2010, fiind de 1510 m.

Evident, nici măcar nu-mi făceam iluzii că aș putea să ajung atât de depar-te, eu nefiind nici pe departe un speolog experimentat, nu am echipament, nici măcar o lanternă mai ca lumea, și, în plus, eram de unul singur. Ori, se știe, în peșteră, atunci când treci de limita de siguranță, nu ai ce căuta singur. Dar, dacă tot mi-am pus în gând să văd ce e dincolo, mi-am luat pe mine o foiță de fâș, din aia pentru vânt, o pereche de pantaloni, tot de fâș, mai mult așa, să-mi bag în cap că-s echipat, și o pereche de bocanci de sacrificiu, cu care știam că o să trec prin apă, deși s-a dovedit nu doar că am trecut prin apă, dar am și stat în apă mult mai mult decât credeam.

Sifonul

Am ajuns repede la primul sifon, temporar se zice, și chiar speram că o să-l găsesc gol, ori cu puțină apă, să nu fac baie chiar din prima. Bineînțeles, sifonul nu știa că vin, așa că făcuse rezerve serioase de apă rece, în unele locuri până mai sus de brâu. Am făcut o mică pauză, înainte să intru în apă, făcându-mi planuri în minte: întâi intru, văd ce e dincolo, apoi duc rucsacul echipat cu tot ce trebu-ie pentru supraviețuire (mai puțin mâncare – din nou, nu mi-am pus cu mine nimic de mâncat, deși nu se știe niciodată), apoi duc echipamentul foto-video. Și așa am și făcut. Adică, de ce să fac baie doar o dată, când pot să mă bălăcesc de mai multe ori? Am tras aer în piept, apoi am intrat în apă, pe care am simțit-o umplându-mi bocancii, apoi urcând tot mai sus, împreună cu fiorul rece. Sincer, mi-a trecut prin cap să mă întorc, nu de alta, dar clipocitul apei, cu ecoul ciudat reflectându-se mult dincolo de bolta de piatră pe sub care trebuia să trec, au în-ceput să creeze tot felul de scenarii. Știi, atunci când ești singur, iar dincolo de haloul de lumină de 2-3 m, bezna acoperă cu totul cu liniștea aia neagră greu de descifrat, mâini invizibile parcă te trag înapoi, te țin pe loc, așteptând să-ți amin-tești să respiri. Dar, după o mică introspecție muzicală interioară, m-am trezit zâmbind, și chiar și zgomotele înfundate de dincolo de întuneric mi se păreau familiare. Așa că m-am aplecat pe sub bolta de piatră de deasupra apei, și am mers mai departe, câțiva metri, nu înainte de a trage niște șuturi unui bolovan uriaș, care nu stătea deloc locului în apa de acum tulbure, și chiar nu era cazul să risc să-mi rămână vreun picior prins sub bolovanul uriaș. Și am ajuns dincolo de sifon, într-o galerie mică, noroioasă și foarte umedă, de parcă eram Luke Skywalker, în


peștera de pe planeta lui Yoda. Am ieșit din apă, nu și apa din bocanci, apoi am aruncat o privire în jur: „Aha, acolo pun rucsacul, acolo montez trepiedul. Ooo, acolo să nu dau cu capul!”

În galerii, prin vapori denși. Artistul din adânc

Din cauza umidității excesive de dincolo de sifon, totul în jur era îmbrăcat de vapori denși, dând o senzație de ireal întunericului, și până și vocea, atunci când înregistram filmul, îmi părea îmbibată de apă, plus senzația de saună și apa care-mi șiroia deja pe tot corpul. Și, da, noroiul care a cotropit totul – haine, echipament, piele, de nu mai știam cum să apuc aparatul de fotografiat ori camera video, mai ales că totul era alunecos și, evident, strâmt. Totuși, am uitat rapid de toate astea, în jurul meu mâna nevăzută a artistului peșterii a acoperit pereții cu tot felul de forme fantasmagorice, deosebite de frumoase, și cred că am rămas acolo câteva minute nemișcat, tot privind la formele din jur: o caracatiță cu ten-tacule albe, lucioase, niște dinți de crocodil zâmbind ciudat, lumânări, licurici de piatră care, atunci când îi mângâiai cu lumina, străluceau în toate culorile, un cer plin de stele și vaporii ca un fum dens al unui trabuc uriaș învăluind totul în mister. Oare așa e și pe Lună?

Aproape în întuneric

Când mi-am revenit, bateriile de rezervă erau una peste alta în băltoaca de sub mine. Fir-ar, parcă-s prost, fix asta-mi mai lipsea, să rămân fără lumină. Na, fapta-i consumată. Le-am luat din apă, însă, aplecându-mă i-am tras un bobârnac


genții în care îmi țineam aparatura, geantă care, până să o iau înapoi, s-a udat de-a binelea. Pfui, și acuma cum mai car eu aparatura? Mai ales că-s tot cu noroi. Și am cărat-o. Am agățat-o cum am putut de mine, și, deși nu plec nicăieri fără ruc-sac, de data asta, pentru că nu aveam cum să-l mai car prin galeriile înguste din fața mea, l-am lăsat lângă dinții de crocodil, și am început să mă strecor, murdă-rindu-mă și mai rău, dacă se putea mai rău de atât, prin băltoaca galeriei înguste din fața mea. Cinci-șase metri, apoi deasupra mea se deschidea o altă galerie, ascendentă, dar chiar nu era momentul să mai încerc să și escaldez pereții uzi, mai ales fără cordelina din rucsac. La dreapta, însă, se deschidea o altă galerie, mai îngustă decât cea în care eram, ușor descendentă. Alegerea era ușoară. La dreapta. Icnind și încercând să nu dau de pereți aparatura din dotare, am mai înaintat vreo câțiva metri, apoi, deasupra, altă galerie, ori așa părea. Și am escaladat puțin pereții colorați în nuanțe de maro, gri, negru, roșu-închis, umezi la atingere și alunecoși, dar mi-am dat seama, brusc, că una dintre lanterne și-a găsit să moară fix atunci. De nevoie, aprind lampa camerei video, care dă o lumină puternică, însă, și asta, la fel ca lanterna, s-a stins după niciun minut, așa că am rămas cu lanterna fron-tală, și aia luminând ca vai de capul ei. Pfuuu… senzația aia de apăsare, de parcă toată greutatea stâncii prin care înaintam neștiut s-ar fi îndreptat asupra mea. Și, totuși, m-am oprit pentru un timp, preț de câteva minute chiar, acolo, în strân-soarea de piatră, lăsându-mi greutatea pe peretele din fața mea.

Inima pământului

Stăteam lipit de perete, cu mâinile ridicate, cu aparatul foto atârnându-mi de brațul stâng, iar camera video de brațul drept. Încet, mi-am așezat capul pe perete. Și zgomote ciudate au început să iasă la iveală. Un zgomot ritmic, ca niște bătăi de inimă. Poate că erau bătăile inimii mele, deși se prea poate – și eu asta cred – să fi fost bătăile inimii pământului. Și am rămas cu capul lipit de perete, descoperindu-le, ascultându-le, amestecându-mi respirația cu vaporii denși și cu reflexiile proprimilor gânduri. Un amestec ciudat. Acolo, în adâncul pământului. Aproape că-mi venea să închid ochii și să dorm. Însă același zgomot ciudat, ca un fâlfâit, pe care-l mai auzisem și înainte (dacă e un liliac mare, cum a ajuns aici?), plus pâlpâielile alarmante ale singurei lanterne rămase funcționale m-au trezit și m-au târât înapoi, în galeria cu sculpturi. E clar, trebuie să-mi cumpăr o lanternă adevărată, profi.

La lumină

Am ieșit într-un final din peșteră, la ora 3 și 15. Intrasem la ora 1 fără un sfert. Au trecut două ore și jumătate, și nu-mi dau seama cum. Însă, odată ieșit la lumină, am putut să văd halul în care arătam: plin de noroi, pantalonii de fâș rupți, sfâșiați, geanta foto plină de noroi, aparatura, la fel. Nici măcar nu am mai


încercat să văd dacă funcționează, de frică să nu văd că am stricat ceva. Mi-am scos bocancii din picioare, pe rând, și am golit apa dinăuntru, cred că era cam 1 litru în fiecare. Și, de la atâta stat în apă, piciorul stâng a rămas fără piele deasupra călcâiului. Am pus pielea atârnând la loc, apoi mi-am băgat iar picioarele în bo-cancii uzi. Și așa, ud, murdar și zâmbind oarecum tâmp, am traversat pășunea de deasupra văii, apoi satul aproape pustiu la ora aia, până am ajuns la mașina rămasă în soare, mi-am pus parasolarul pe scaun, să nu-l murdăresc și pe ăla, și am pornit către casă. Eu și bătăile inimii pământului, pe care, și acum, încă le mai aud.

Sălajul pur şi simplu, 12 iunie 2014

Cu lumea la picioare. Mirel Magop, călătorul

Arată ca un… călător. Asta e prima impresie, atunci când dai cu ochii de el. Cum arată un călător? Greu de explicat în cuvinte, însă e de ajuns să stai față în față cu el, și o să știi. Povestește ca și când ar călători, curios să descopere, să vadă, să nu piardă nimic. Și pentru că toate călătoriile lui sunt pe jos, totul e mai aproa-pe, nu există limite, iar libertatea asta e ceea ce își dorește.


Șapte ani în Europa

Pasiunea asta a lui și-a descoperit-o acum șapte ani, când, după ce a divorțat, s-a simțit liber, așa că a plecat pe jos, să vadă România, timp de trei veri, când a făcut peste 11.000 de kilometri, trecând prin toate orașele țării. Apoi, pentru că România era prea mică pentru a-i satisface nevoia de libertate, și pentru că a vrut mai mult și mai mult, a luat Europa la picior, într-un tur al capitalelor europene, și nu pentru orașe în sine, ci mai mult așa, ca niște repere pentru pașii lui. Și orice om cu spirit de călător care a făcut măcar o excursie pe jos, pe munte ori altun-deva, știe că nu punctul de destinație contează, ci drumul până acolo. Da, odată cu reeditarea drumului lui Badea Cârțan, îmbrăcat în dac, Mirel a avut parte și de publicitate, care, atunci când orice sponsor e binevenit, chiar contează. Însă nu Mirel Badea Cărțan e cel care merită luat în seamă, ci Mirel călătorul, pentru care drumurile nu se termină niciodată. Și pentru că și-a luat energie din fiecare loc prin care a trecut, nu a avut niciodată probleme de sănătate, exceptând câteva probleme cu stomacul, dar asta doar pentru că au fost zile când a mâncat doar pâine înmuiată în apă, pe care a fiert-o, ca un fel de ciorbă. Dar ce contează asta, când ai lumea la picioare?

Cel mai frumos, cei mai ospitalieri

Ca orice călător, și Mirel are un loc în care a fost și care i-a rămas cel mai aproape de suflet. „Mont Blanc. Și nu neapărat Mont Blanc, ci drumul până acolo. Am trecut prin două pasuri, unul dintre ele fiind cel mai înalt din Europa, 2770 de metri, unde am și dormit o noapte. Și pentru că era luna mai, iar drumurile erau nedesfundate, am înotat prin zăpadă în adidași, pe care i-am și pierdut, apoi am umblat în ceva espadrile pe care le aveam la mine. Însă atât de impresionant a fost drumul până acolo, încât Mont Blanc-ul nu a mai reușit să mă impresioneze. Dar asta doar pentru că ceea ce ochii n-au mai văzut, creierul nu e capabil să înțeleagă. Dar sînt foarte bucuros că am fost și am dormit o noapte acolo, chiar dacă am rămas fără apă și a trebuit să folosesc zăpadă ca să mă hidratez.”

Da, sunt atât de multe locuri frumoase, însă o viață de om e prea puțin ca să poți vedea totul, așa că orice drum contează, orice călătorie care te duce undeva, într-un loc frumos, îți face viața mai frumoasă. Evident, asta se aplică doar călăto-rilor. Pentru restul există smartphone-ul.

Cât despre oameni, când a venit vorba despre cei mai ospitalieri și priete-noși, răspunsul a fost prompt și fără echivoc: „Turcii. Pentru mine au fost o revelație plăcută. M-am întâlnit cu mulți turci în Europa, care mi-au spus – du-te în Turcia, să vezi ce bine o să te simți acolo. Și mi-am zis că fiecare își laudă țara. Însă chiar așa a și fost. Și acolo, în Turcia, am primit cel mai frumos compliment. Acuma se poate interpreta oricum, dar pentru mine a fost un compliment. Mi-a zis cineva – ce bine era dacă erai musulman!”

(În traducere, pentru cei care sar deja cu biblia la bătaie: dacă erai musul-man, eram și noi, musulmanii, mai frumoși). Și Turcia i-a plăcut, zice Mirel, și


pentru că, spre deosebire de restul țărilor din Europa, țara asta nu a fost europe-nizată, așa că și-a păstrat tradițiile, cultura, lucrurile care o definesc.

Evident, fiecare monedă are reversul ei. Așa e și când e vorba despre oa-meni, unii, când e vorba de suflet, parcă sînt goi. Ori, dacă au ceva de oferit, nu știu, ori nu vor să facă asta.

„Englezii. Pe albumul meu din Anglia, pe pagina mea de facebook, care e tradusă și în engleză, am scris – Great Britain, great disappointment.”

În lume, oriunde s-ar duce, în primul rând e privit ca un călător

„După atâtea imagini negative despre România, ceilalți găsesc și un român care face altceva, ceva care e incredibil pentru ei.”

Da, imaginea pe care o au străinii despre o parte a celor care au plecat din România în străinătate e una foarte urâtă, și oricât ne-am bate cu pumnul în piept, în mare parte e adevărată. Însă, câteodată, apare câte un călător ca Mirel, care nu seamănă deloc cu imaginea deja formată de străini, și care parcă mai spală din petele care s-au așezat de atât vreme pe români. Și pentru că nu poate sta prea mult într-un loc, o să ducă și imaginea cu el prin lume.

„Eu, când mă duc în vreo țară, îmi fac lecțiile, învăț despre țara respectivă, eu cred că asta e un lucru foarte important, care ține de respect. Ba uneori, când rămâi fără resure, e vorba chiar despre supraviețuire.”

Chiar, ce poți face atunci când nu mai ai nimic, când ai consumat și ultima resursă pe care o mai aveai, și ai nevoie de ajutor? E o întrebare la care fiecare cred că are propriile răspunsuri, în funcție de ceea ce îl definește pe acel om ca persoană. Cât despre Mirel:

„De multe ori am rămas fără resurse. Și atunci, seara, îmi ceream iertare de la Dumnezeu că m-am îndoit de ajutorul său. Nu dă niciodată Dumnezeu când ceri, ci când ai nevoie. Eu am experimentat asta pe propria-mi piele, de asta am curajul să pornesc la drum și fără bani.”

Când auzi asta, nu poți să nu te oprești măcar o clipă și să derulezi înapoi filmul vieții tale, atât cât îți vine în minte, și să îți dai seama că, uneori, poate de multe ori, atunci când a fost nevoie, cumva, ceva, te-a ajutat să mergi mai departe, chiar dacă atunci, în momentul acela, n-ai conștientizat lucrul ăsta. Ori, poate, e doar o părere.

Singurătatea călătorului. Totuși, nu ești singur

Ce-ți trebuie ca să poți face asta? Pentru că nu e la îndemâna oricui să plece așa prin lume, de multe ori fără nimic, și foarte puțini se încumetă să facă asta. Iar când, totuși, cineva pornește într-o aventură în care orice se poate întâmpla, semnele de întrebare apar că vrei, că nu vrei. Pentru că un călător nu e doar un turist care fuge din loc în loc, să viziteze câte ceva. El vrea tot mai mult.


„În primul rând, nu-ți trebuie familie. E vorba despre anumite responsabilități, la o adică, nu trebuie să plângă nimeni după tine, în caz de ceva. Bine, asta așa, glumind, dar dacă e cineva acasă care te așteaptă și care are nevoie de tine, nu mai poți să riști, cum de multe ori se întâmplă să fie nevoie. Iar dacă nu riști, aia nu mai e aventură. Eu mi-am început hoinăreala prin lume după ce am divorțat. Și, în fiecare țară în care mă duc, găsesc o oglindă. Mă uit în oglindă și mă văd pe mine diferit. Sînt tot eu, dar mă văd diferit, în oglinda tur-cească mă văd într-un fel, în oglinda finlandeză mă văd în alt fel… Și în fiecare loc în care ajung, mă încarc cu energia de acolo.”

Mulți nu pot să înțeleagă chestia asta, să dormi în cort, să mănânci ce apuci, ori să te speli în râu. Dacă se poate all inclusive, e foarte bine. Dacă se poate all inclusiv la mare, ori în ceva stațiune, unde să stai toată ziua tolănit în șezlong, e și mai bine. Dar nu toți trebuie să fie la fel. Iar Mirel sigur nu e. El a învățat să se folosească de ce are, păstrând capul sus, pentru că imaginea pe care și-o face cineva despre tine, la prima vedere, e foarte importantă, atunci când ești pe cont propriu, mai ales într-o țară străină.

„Dacă ești certat cu igiena, chiar și cu dușul în casă, tot murdar ești. Eu nu-mi permit să apar murdar, mai ales dacă folosesc autostopul. Pentru că, în loc să atrag atenția asupra mea, o îndepărtez și cad în extrema cealaltă. Autostopul e o artă. Pentru că trebuie să știi să-ți vinzi imaginea în acele câteva momente când ești în contact cu șoferul. Dar și atunci când călătoresc cu autostopul, îmi pare rău de locurile pe care nu le pot vedea, mergând cu mașina.”

Final? Ce e ăla final?

„Nu știu dacă o să mă opresc vreodată. Dacă, totuși, o să mă opresc, înseamnă că m-am îndrăgostit. Nu subestimez niciodată puterea dragostei. Dar eu, pentru că sînt urât, bătrân și sărac, scot asta din calcul. Ori poate dacă nu o să mai pot.”

Zâmbind a spus asta, fără a încerca să pară patetic. Și nici nu ar putea, pentru că Mirel călătorul e, în primul rând, un suflet autentic, care te privește sincer, și n-ai cum să nu empatizezi cu tot ceea ce înseamnă el, n-ai cum să nu călătorești, instantaneu, în toate locurile despre care îți povestește, ca și cum ar răsfoi niște pagini ale unei cărți pe care doar el o vede și o poate citi. Tu, cel care stai de vorbă cu el, pentru că ai avut ocazia să-l întâlnești, culegi repede din trăirile și amintirile lui, încercând să nu pierzi nimic, pentru că îl simți ca făcând parte din aceeași lume pe care și tu o simți ca fiind a ta, dar pe care n-ai apucat încă să o cunoști așa cum a reușit el, călătorul, să o facă. Și îți dorești nu să primești încă o viață, ca să poți vedea tot ce e frumos în lumea asta, ci să fii nemuritor, pentru a nu pierde nimic din ceea ce sufletul îți spune că trebuie să vezi, să simți, să trăiești. Și cine zice că nu ești?

Sălajul pur şi simplu, 31 octombrie 2014


mIhaela PeşteanGraiul Sălajului

Minorii cerşetori din Zalău

Copii exploataţi de părinţi conform legilor în vigoare

Trei copii au fost luaţi de pe stradă de Poliţia Locală în ultimele două săptămâni şi duşi la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Sălaj, pentru că au fost prinşi la cerşit, împreună cu părinţii lor. Legislaţia din România interzice cerşetoria. Dacă minorii sunt obligaţi de părinţi să cerşească se numeşte „exploatarea minorilor”, iar părinţii ar trebui pedepsiţi, cel puţin prin de-căderea din drepturile părinteşti. În realitate, cerşetoria este un mod de viaţă, iar autorităţile rămân neputincioase în încercarea de a stopa acest fenomen.

Copiii nu pot fi luaţi de sub tutela părinţilor-zbiri

„Copiii sunt preluaţi în sistem de urgenţă. Rămân la noi cinci zile, facem evaluarea în familie, apoi vedem dacă părinţii i-au trimis sau nu la cerşit. Se mer-ge în instanţă şi în instanţă părinţii câştigă, pentru că legea e de partea lor. De obicei, părinţii spun că nu-i mai duc pe copii la cerşit şi că vor să-i ia acasă. Copiii peste 10 ani sunt audiaţi în instanţă şi spun că nu vor în plasament şi că au mers de bună voie la muncă”, ne-a declarat Violetă Milaş, directorul DGASPC Sălaj. Milaş ne-a spus că dintre aceşti copii o parte au fost aduşi de pe stradă de mai multe ori de agenţii Poliţiei Locale la DGASPC şi, cu toate acestea, instanţa de judecată nu-i decade din drepturi pe părinţi. Legislaţia actuală da foarte multe drepturi părinţilor, chiar dacă specialistul în protecţia copilului constată că acei copii nu sunt crescuţi într-un mediu adecvat bunei lor dezvoltări.

Exploatare mascată cu un buchet de ghiocei

Un caz foarte cunoscut este al celor doi copii care vând orice, în funcţie de sezon, pe Bulevardul Mihai Viteazul, în intersecţia din zona Astralis. Punerea minorilor la muncă, la cerşit sau cerşetoria mascată, spre exemplu, prin vânza-rea de ghiocei, este pedepsită prin Codul Penal - Legea 272 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi completările ulterioare - care se presupune că apără „interesele supreme ale copiilor”. Legea amintită păleşte însă în faţa al-


tor prevederi legislative, care apără de fapt in-teresele financiare ale părinţilor care-i folosesc pe copii pentru a le aduce foloase materiale şi care-i ţin murdari, înfometaţi şi desculţi, pentru a atrage mila trecătorilor. „Acei copii sunt deja mari. Părerea copiilor contează în instanţă, mai mult decât evaluările noastre. Spune că vrea el de bună voie să facă bani, să-şi ajute părinţii. Nu vor să vină la noi, pentru că noi avem reguli şi-i trimitem la şcoală. Copiii au învăţat acel stil de viaţă de la părinţi. Nu sunt şcolarizaţi şi nu-i poţi schimba. Cei care ajung la noi (în sistemul de plasament, n.r.) merg la şcoală, sunt învăţaţi să respecte reguli şi sunt recuperaţi în proporţie de 90 la sută.

Dar nu poate sistemul de protecţie să rezolve problema. Trebuie lucrat cu familia copilului, să primească educaţie comportamentală civică, să conştienti-zeze că trebuie să se şcolarizeze. E greu să-l convingi pe un copil de 10 ani să conştientizeze că trebuie să meargă la şcoală, dacă ei sunt învăţaţi să câştige uşor bani”, spune directorul DGASPC Sălaj, Violetă Milaş.

Cel care oferă e complice

Recent a fost demarata campania care şi-a propus să reducă gesturile de mi-lostenie ale cetăţenilor, prin sloganul „Nu daţi bani cerşetorilor, ei câştigă mai mult decât voi!”. Acţiunea este susţinută de Primăria municipiului Zalău, DGASPC Sălaj, Poliţia Locală şi Episcopia Sălajului. Sloganul a apărut pe toţi stâlpii din Zalău, dar se pare că nu are un impact destul de mare. Numărul din ce în ce mai mare al cerşetorilor, adulţi şi copii, este dovada că Zalăul este „raiul” cerşetorilor. Zilele trecute, o femeie asaltată de micii cerşetori din centrul Zalăului se răstea la ei: „Mai lăsaţi-mă în pace, că ar trebui să mă împrumut la bancă să vă dau la toţi!”. La câţiva metri, o altă persoană a deschis portmoneul pentru a-i da bani unui copil şi imediat s-au adunat lângă ea, cu mâna întinsă, alţi patru „clienţi”. Întâmplarea a făcut ca într-o zi, în autobuz, mama copiilor care vând flori la Astralis să înceapă să numere banii „produşi” de copii în acea zi. Am numărat şi eu cu privirea, alături de ea, şi mi-a ieşit în jur de o sută de lei. Pe mine m-a convins!

„Bineînţeles că vina este şi a celor care dau. A da înseamnă a fi complice cu părinţii care-şi pun copiii să cerşească. E dur spus, dar este adevărul. Dacă n-ar face suficienţi bani într-o zi, n-ar sta la cerşit”, a subliniat Violetă Milaş.

Amenzile se adună, dar cine le plăteşte?

În perioada 22 februarie - 6 martie, Poliţia Locală Zalău a sancţionat 32 de cerşetori care au apelat în repetate rânduri la milă publică. Amenzile aplicate au


fost de 2.900 de lei. Dar cine le plăteşte? Directorul DGASPC a menţionat că amenzile nu sunt suficiente pentru a stopa fenomenul cerşitului. „Părerea mea este ca legislaţia este deficitară. Amenzi se dau, dar ei nu le plătesc, iar după câţiva ani se prescriu, iar cei care le dau, le dau degeaba. Ar trebui nişte sancţiuni mai drastice”, este de părere Violeta Milaş.

Graiul Sălajului, 10 martie 2014

Agricultorii sălăjeni cu iniţiativă câştigă bine din culturi de fructe

de pădure şi... goji

Cultura cerealelor nu mai este rentabilă în Sălaj, nici pentru ţăranii care odată din asta trăiau, nici pentru producători. Dar sălăjenii se reorientează şi o fac bine. Una din afacerile de succes care ia amploare în judeţul nostru este cultura de arbuşti fructiferi: coacăz negru, afin, zmeur, catina, căpşune şi chiar şi fructul exotic goji. Motivele, aflate chiar de la producători, sunt diverse: solurile propi-ce, investiţie mică (în funcţie de terenul cultivat), lucrări de întreţinere minime, plantele intră pe rod în 2-3 ani de la plantare, cerinţe mari pe piaţă pentru des-facerea fructelor - concurenţa este aproape absentă şi, nu în ultimul rând, preţul bun care se poate obţine pe un kilogram de fruct, chiar şi de la procesatori.

Câştig de 10 mii de euro pe hectar

Familia Orlaie din Hida asigură materialul săditor pentru culturile de ar-buşti, dar are şi plantaţii proprii de căpşun şi coacăz negru. Naomi Orlaie, inginer horticultor - fiica celebrului dr. Ing. Nelu Orlaie, care a înfiinţat culturile de căpşuni şi pepinierele de arbuşti fructiferi din comună Hida - ne-a declarat că în urmă cu doi ani au înfiinţat la Hida şi o plantaţie de coacăz negru, pe o suprafaţă de două hectare, împreună cu un asociat. Plantaţia va intra în producţie în anul trei. „Încă nu am recoltat, dar ne gândim să ne orientăm înspre producătorii de sucuri naturale, pentru distribuţie, sau spre piaţa en-gross. Iniţial aveam câteva plante doar pentru noi. Coacăzele sunt foarte sănătoase. Ideea înfiinţării unei astfel de culturi ne-a venit după ce oamenii ne-au cerut de multe ori sucuri sau fructe de coacăz pentru tratarea anumitor probleme de sănătate, în special la co-pii. Nu ştiam nici unde să-i orientăm, dar acum se cultivă. Coacăzul negru este


mai uşor de întreţinut decât căpşunii, cu 3 - 4 stropiri şi 2 - 3 prăsile, plus irigare. Recoltarea se face uşor la coacăz. Este un profit sigur pe termen lung. Chiar şi cu un preţ mic pe kilogram, de şase lei de exemplu, la 8 - 9 tone de fructe pe hectar reiese un profit de 42 de mii de lei pe an”, ne-a declarat Naomi.

Cât costă înfiinţarea unei plantaţii

Pepiniera din Hida vinde şi material săditor de arbuşti fructiferi, fiind prin-tre singurele pepiniere din Europa de Est care deţin licenţe pentru producerea de material săditor pentru mai multe soiuri de arbuşti fructiferi: coacăz negru, afin, zmeur, agriş, mur etc. Doctorul Nelu Orlaie este şi autorul a două soiuri de coacăz: Perla Neagră şi Amurg.

Preţurile la butaşi variază în funcţie de soiuri. Cei care le trec pragul primesc şi informaţii utile, gratis, pentru că plantaţia să fie sută la sută reuşită.

Naomi Orlaie ne-a exemplificat şi care sunt costurile pentru înfiinţarea unei culturi de arbuşti. La căpşuni, pentru un hectar de teren este nevoie de 40 de mii de plante. Preţul la fir este între 60 de bani şi un leu, în funcţie de soi şi de comandă. De unde rezultă un preţ mediu al investiţiei de 28 de mii de lei la hectar, exceptând desigur cheltuielile cu achiziţia terenului şi lucrările de între-ţinere. „Plantaţiile de căpşuni sunt cele mai sensibile la boli. Tratamentul trebuie făcut astfel încât fructele să poată să fie consumate. De aceea, nu recomandăm soiurile care au perioada de recoltare şase luni din an, pentru că sigur trebuie să faci tratament pe parcurs. Oricum, producţia este aceeaşi”, ne-a explicat Naomi Orlaie, care este şi doctorand în ameliorarea şi genetica căpşunului.

La coacăzul negru este nevoie de 3.300 de plante la un hectar de teren. La Hida, un butaş costa între 3 şi 3,7 lei, de unde rezultă o investiţie la plantaţie de 9.900 de lei, adică două mi de euro. Dacă te gândeşti că în trei ani îţi recuperezi de 4 - 5 ori investiţia, şi având în vedere că durata de viaţă a arbustului minune este de 10 - 12 ani, se poate spune că este o afacere profitabilă.

La zmeur, investiţia iniţială e mai mare. Pentru un hectar de teren cultivat, este nevoie de 7,500 de plante, iar costul unui bucăţi este între 3 şi 5 lei. De unde rezultă un preţ minim de 22.500 de lei pentru o plantaţie.

Inginerul ne-a mai spus că pentru ca terenurile din judeţul nostru sunt pro-pice pentru cultura arbuştilor, cu condiţia să fie un teren plan şi o sursă de apă în apropiere, pentru că necesită irigare. În plus, terenul să nu fie rece, răcoros, arbuştii fructiferi preferând căldură, dar nu în exces.

Popa din Cozla învaţă pe toată lumea să facă bani din fructe de pădure

Cel mai bun exemplu de bună practică în agricultură l-am găsit în satul Cozla, comuna Letca, o localitate cu mai puţin de 200 de oameni. Aici, ţăranii


renunţă la cultivarea mălaiului şi pun în loc coacăz negru, zmeur şi goji.Zicala „omul sfinţeşte locul” se aplică foarte bine aici, „omul” fiind chiar

preotul satului, Adrian Bora, bihorean la origine, care s-a mutat cu soţia în pa-rohia Cozla. Potrivit primarului comunei Letca, Dorel Man, preotul satului i-a sfătuit pe oameni să cultive coacăz negru. Preotul a început el primul o astfel de cultură, în urmă cu 4-5 ani, şi a obţinut profit, dar nu a păstrat secretul bunăstării numai pentru el, ci l-a împărtăşit enoriaşilor. Despre omul bisericii din Cozla, primarul n-are decât cuvinte de laudă. „Este un om foarte bine pregătit bisericeş-te, şi nu numai. Duminica la biserică au fost în jur de 170 de persoane. Şi asta e mult, având în vedere că 200 de persoane au buletin de Cozla. La fiecare slujbă sunt 30 - 40 de maşini din Cluj, din Maramureş şi alte judeţe”, spune Man.

Ţăranii din Cozla exportă coacăz negru

Acum, culturile de coacăz negru se întind pe o suprafaţă totală de peste 13 hectare în comuna Letca. „Cultivatorii sunt oameni din comună, fii ai satului, dar şi oameni care n-au nicio legătură cu comună. Chiar recent, un clujean a cumpă-rat două hectare de teren pentru a cultiva coacăz negru. În total sunt 7 - 8 hectare cultivate cu coacăz negru în satul Cozla, trei hectare în Soimuşeni şi 3 - 4 hectare în satul Ciula. Mai sunt vreo 40 de ari de culturi de zmeur şi un lot de 30 - 40 de ari de goji. De asemenea, s-au cultivat cinci hectare de pomi fructiferi: măr, păr, cireş”, ne-a declarat Dorel Man, mândru de hărnicia oamenilor din comună lui. Potrivit primarului, sătenii nu duc lipsă de piaţă de desfacere. Fructele, sută la sută naturale, sunt căutate pentru export, dar de câţiva ani sunt preluate de un distribuitor care asigură desfacerea în supermarketuri (Kaufland). Nu este oferta pe cât de mare e cererea.

Orlaie recomandă tinerilor să aibă curaj

Cultura arbuştilor fructiferi poate fi o opţiune de afacere pentru tinerii pa-sionaţi, cu sau fără studii de specialitate. „Le recomand tinerilor să aibă curaj şi dacă le place să lucreze în acest domeniu, să facă o astfel de investiţie. Nu studiile te ajută. Dacă-ţi place şi eşti interesat, se poate învăţa. Noi îi ajutăm pe oameni cu toate informaţiile de care au nevoie, pentru că dacă au rezultate bune se în-torc la noi. Dar să nu creadă că e suficient să mergi de 2 - 3 ori pe an la plantaţie. Trebuie să urmăreşti plantele, când ceva le supără, ca să poţi interveni. Eu, anul trecut am început cu o plantaţie de 30 de ari de căpşuni şi 35 de ari de zmeură şi sistem de irigare. Tatăl meu a început în urmă cu 12 ani cu şase ari de căpşuni pe care le-am udat cu cană, pentru că nu aveam sistem de irigare. Deci, se poate”, concluzionează tânăra.



Ileana PetRean-PăuşanCaiete Silvane

Marcel Lucaciu, Scriitori din Ţara Silvaniei

„Pentru mine, cărţile pe care le-am publicat sunt prelungirea unei profe-siuni de credinţă. Eu nu pot trăi decât în limba română.” Această mărturisire mi-a făcut-o Marcel Lucaciu acum câţiva ani într-un interviu (valorificat, alături de alte interviuri cu oameni de cultură sălăjeni, în cartea „Gânduri pe rotativă”) şi mă bucur să constat că-i cu desăvârşire valabilă şi astăzi. Pentru că nu numai cărţile semnate de domnia sa, ci şi profesiunea pe care o onorează cu dăruire şi responsabilitate, aportul lui la viaţa culturală a cetăţii – toate se înscriu în această profesiune de credinţă. Profesor de limba şi literatura română (la liceu), inspector şcolar de specialitate pentru judeţul Sălaj, preşedinte al Cenaclului literar jude-ţean „Silvania”, mentor al creatorilor tineri (îndeosebi, liceeni), redactor la revista de cultură a Sălajului „Caiete Silvane” – iată câteva argumente în acest sens. Şi... să nu uităm cărţile proprii, antologiile şi volumele colective în care este prezent, cărţile lecturate, consiliate şi prefaţate de el.

Cărţilor semnate de Marcel Lucaciu – Scrisori către Isolda (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995), Poemul care a împuşcat metafora (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2000), Omul fără buzunare (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2001), Re-lecturi stănesciene (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004), Parfumul ficţiunii (Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2012) – li s-a adăugat în acest an un nou volum: Scriitori din Ţara Silvaniei. Apărută la Editura Caiete Silvane, în colecţia „Scriitori sălăjeni”, cartea reuneşte cronici literare publicate de-a lungul timpului în diferite reviste de cultură – Luceafărul, Limes, Silvania, Caiete Silvane. Toţi scriitorii ale căror cărţi sunt comentate în acest volum au fost sau sunt membri ai Cenaclului literar „Silvania”, o adevărată dar nedeclarată instituţie de cultură sălăjeană, care, mai bine de 35 de ani, a menţinut vie viaţa culturală şi literară a judeţului, consacrând, în laboratorul ei de creaţie, nume ce rămân în literatură. Dacă luăm de pe raft – şi o facem cu plăcere – an-tologia „Poeţi sălăjeni ai Cenaclului Silvania” a regretatului profesor şi mentor al cenaclului Iuliu Suciu, lucrare apărută la Editura „Silvania” din Zalău, în 2008, cu ocazia aniversării a 30 de ani de activitate neîntreruptă a cenaclului, şi aşezăm alături de ea această „istorie” în cronici a cenaclului, putem spune că avem o vi-ziune de ansamblu asupra vieţii literare din Sălaj şi putem da, cum spune Marcel Lucaciu în „Cuvânt înainte”, „lumii de ştire că Ţara Silvaniei (alias judeţul Sălaj) nu este o terra incognita nici măcar din punct de vedere literar”.


Lucrarea lui Marcel Lucaciu este structurată în două secţiuni. Prima – şi cea mai amplă – Scriitori din Ţara Silvaniei cuprinde 36 de cronici literare la cărţi ale 22 scriitori sălăjeni – Vasile Avram, Maria-Patricia Birtocean, Cristian Contraş, Iulia Drugaş, Oana Andrada Gherman, Ştefan Goanţă, Daniel Hoblea, Dina Horvath, Florin Horvath, Angela Iuhoş, Valentin Meseşan, Viorel Mureşan, Diana Olah, Ileana Petrean-Păuşan, Ion Piţoiu Dragomir, Florica Pop, Ioan Pop, Ioana Revnic, Daniel Săuca, Iuliu Suciu, Viorel Tăutan, Emil Trif. Prozele, poemele, eseurile autorilor enumeraţi mai sus sunt apropiate de mintea şi sufletul cititorilor de un avizat al judecăţilor de valoare, deoarece chiar dacă Marcel Lucaciu afirmă că „Sunt mai degrabă un cititor extrem de atent şi nu un critic literar”, atât în lucră-rile anterioare de acest gen, cât şi în cartea de faţă noi aşa îl percepem, drept un critic literar care emite judecăţi de valoare pertinente. De remarcat limbajul ales, metaforic şi, de asemenea, informaţiile şi observaţiile fine şi profunde despre om şi opera sa.

În a doua secţiune a cărţii, In memoriam, sunt evocaţi patru slujitori ai cate-dralei culturii sălăjene, caracterizaţi printr-un cuvânt sau o sintagmă metaforică edificatoare: Horea Ciovârnache, Ultimul boem; Valentin Meseşan, Contele; Ştefan Goanţă, Omul din umbră; Iuliu Suciu, Un alt Manole.

Recomandăm cartea Scriitori din Ţara Silvaniei, semnată de Marcel Lucaciu şi apărută în acest an la Editura Caiete Silvane, tuturor celor interesaţi de cultură, convinşi fiind că pe cei care au citit cărţile recenzate o să-i ajute să le înţeleagă mai bine, iar pe cei care nu le-au avut încă în mână o să-i îndemne să le caute, să le citească.


Cercuri pe apă. Între ani...

Om de rea intenţie sau cârcotaş de profesie trebuie să fii ca să nu recunoşti că anul care se pregăteşte să treacă în istorie a fost, pentru Sălaj, un an bogat sub aspect cultural. Chiar dacă judeţul nostru nu are instituţii profesioniste de cultu-ră – şi ne place să invocăm des acest lucru ca o imputare nu ştiu cui, dar, de fapt, cred că este o scuză a absenţei noastre, ca să nu zic dezinteresului pe care-l avem pentru această dimensiune esenţială a vieţii noastre -, nu a existat gen de cultură şi artă care să nu fie adus în întâmpinarea iubitorilor săi... Spectacole de teatru, de muzică clasică, regaluri folclorice, expoziţii de pictură, lansări de carte, lecturi pu-blice, festivaluri, concursuri, tabere de creaţie, zilele cetăţii, târguri tradiţionale, Muza-fest, Zilele Romane etc., etc. N-a fost săptămână în care să nu existe acti-vităţi şi chiar evenimente culturale dedicate marelui public. Că uneori publicul a


fost ... mic, în sensul de puţin numeros, e o altă problemă. Ori ne-am „lenevit” noi şi preferăm să „înghiţim” ce ne oferă televizorul, ori într-adevăr timpul s-a împuţinat şi nu ne mai ajunge şi pentru suflet, ori vremurile pe care le trăim ne-au schimbat într-atât, încât dimensiunea culturală, spirituală, a vieţii noastre nu se mai numără printre priorităţi... Şi uite-aşa, ne înstrăinăm unii de alţii şi fiecare de el însuşi, amânând să trăim în afara serviciului şi-a muncii, crezând că vom putea reveni şi recupera ceea ce-am pierdut din trăirile noastre înalt-omeneşti. Sperăm s-o putem face chiar în anul care vine! Drept care, convinşi fiind de po-tenţialul instituţiilor judeţene de cultură, de profesionalismul şi de calităţile de manager ale şefilor lor – Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Biblioteca Judeţeană „Ioniţă Scipione Bădescu” –, nu ne rămâne decât să „sorcovim” Consiliul Judeţean Sălaj: „Sorcova, vesela/ Să trăiţi, să înfloriţi/ Cultura s-o sprijiniţi/ Ca în anul ce-a trecut/ De se poate, chiar mai mult!...”.


Nicolae Breje, Spovedanii în amurgCa un dar de Moş Crăciun, am primit la sfârşitul anului trecut o carte cu

dedicaţie însoţită de o scrisoare din care îmi permit să spicuiesc câteva fraze, con-vinsă fiind că nu trădez intimitatea unei astfel de comunicări: „Sunt profesorul pensionar Nicolae Breje din Satu Mare, cu originea în Cizer, judeţul Sălaj. Nu am uitat că prin Dvs. m-am apropiat de revista Caiete Silvane în urmă cu nişte ani. Acum mi se pare că sunt mai bogat (spiritual) când răsfoiesc şi citesc ma-terialele din această Revistă de cultură, ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Felicit pe toţi membrii colectivului de redacţie pentru conţinutul bogat şi atractiv al revistei. (...) Mă bucur că Revista s-a extins şi spre Satu Mare, Maramureş, Cluj şi nu numai. Sunt mişcat şi de faptul că nu uitaţi nici de cei ple-caţi în veşnicie (Iuliu Suciu, Ştefan Goanţă etc.) pe care i-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Din modesta mea avuţie spirituală, vă trimit Spovedanii în amurg. (...) Vă urez succese multe tuturor din Colectivul de redacţie şi mulţi ani de apariţie Revistei Caiete Silvane. Cu stimă şi consideraţie, N. Breje”.

Mulţumindu-i pentru aceste cuvinte de apreciere, îl prezentăm, pe scurt, celor care nu-l cunosc şi le împrospătăm memoria celorlalţi cu o scurtă biografie a profesorului şi scriitorului Nicolae Breje, ajutaţi fiind şi de dicţionarul biobibli-ografic „Sălaj – oameni şi opere” editat de Biblioteca Judeţeană „Ioniţă Scipione Bădescu” Sălaj (Editura Dacia XXI, 2011).


Nicolae Breje s-a născut la 16 februarie 1936 în localitatea Cizer. Absolvent al Institutului Pedagogic, Facultatea de Geografie-Istorie din Cluj (1961-1964) şi al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1965-1969), a slujit cu credinţă, în calitate de profesor şi director, şcolile din Cizer, Tusa, Mal, Bănişor – Sălaj, stabilindu-se apoi la Satu Mare, unde şi-a încheiat şi viaţa profesională. Deşi viaţa l-a smuls din satul natal, profesorul Nicolae Breje a purtat mereu în suflet imaginea lui, trăind cu nostalgia anilor copilăriei şi adoles-cenţei, iar valorile morale ale ţăranului român, lege nescrisă şi-n casa părintească, i-au fost întreaga viaţă termen de referinţă. Cultura tradiţională din satul natal şi din zonă a fost valorificată în prima sa carte, La fântâna dorului (Editura Eco Print SRL, Satu Mare, 2006), lansată la şcoala generală din Cizer în cadrul unei mani-festări de suflet la care am avut plăcerea să participăm şi noi. A urmat a doua carte, A fost odată ... ca niciodată (Editura Eco Print, Satu Mare, 2007).

Volumul de proză Spovedanii în amurg (Editura Eco Print, Satu Mare, 2013) este dedicat „tuturor celor care au ştiut, ştiu şi vor şti să-şi păstreze în demnitate şi onoare fiinţa şi caracterul în orice împrejurări ale vieţii”. În Prefaţă autorul ne mărturiseşte că „Povestirile eroului meu Luca reprezintă oglinda veridică a vieţii economice, social-culturale, spirituale şi morale a ţăranului român dintr-un sat ardelean de zonă submontană din a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar şi obstacolele trecute de acest erou de la situaţia fiinţei marginalizate social la o per-soană folositoare societăţii. Cred că bucuria vieţii şi izbânzile ei trebuie cunoscute pentru a înţelege realitatea prezentului nostru (sec. al XXI-lea) la care s-a ajuns prin metamorfoze succesive ce s-au perindat într-o perioadă de peste o jumătate de secol şi la care am luat parte.

Realităţile politice au fost redate numai tangenţial, ca un ambalaj uşor, transparent şi abia perceptibil”.

„Spovedaniile” nu se petrec într-un confesional şi nici măcar pe verticală - „ascultătorul” stând pe un scaun anume, iar „mărturisitorul” îngenunchiat îna-intea lui -, ci poziţia de dialog este pe orizontală, de la egal la egal, în intimitatea unei camere de cazare dintr-o staţiune balneară din inima Bărăganului şi durează pe tot parcursul sejurului celor doi „dascăli”: Luca, un profesor pensionar dintr-o localitate din fundul Ardealului şi Nicanor, zis şi Nica, un fost „dascăl” – „diac” – într-o biserică din nordul Bucovinei, devenit apoi preot şi slujind zeci de ani biserica ortodoxă.

Cel mai important mesaj al acestei scurte proze (cartea are 50 de pagini) mi se pare a fi bucuria şi bogăţia comunicării, „împărtăşirii” între oameni.

Caiete Silvane, Nr. 1 (108), ianuarie 2014


Cristina pOpSălăjeanul

Viaţa văzută de la înălţimea vârstei de 101 ani

Anul 1913 este pentru cei mai mulţi doar un punct de referinţă în istoria ţării. Însă pentru tanti Victoria Beldean din localitatea Ceaca, comuna Zalha, acest an este cel în care s-a născut. De atunci au trecut 101 ani, iar împlinirea acestora a fost sărbătorită la sfârşitul săptămânii trecute.

Povestea grea a celor 101 aniCu peste un secol de viaţă la activ, tanti Victoria încă se menţine bine. Nu

suferă de nicio boală, cu tensiunea stă bine, doar povara anilor pe care îi duce în spate pare să îi atârne pe umeri. Nu a avut o viaţă uşoară. De la vârsta de 1 un an a rămas orfană de tată. La vârsta de şase ani era slujnică, iar după ce la 19 ani s-a căsătorit, soţul a plecat pe front, lăsând-o singură cu trei copii mici. A avut o viaţă grea, iar secretul longevităţii sale constă în munca pe care depus-o de-a lungul acestor ani. ,,Am avut o viaţă atât de grea. Am rămas orfană de la un an. Mama m-a dat slujnică în Glod. Şi-apoi du-te la sapă, du-te la seceră, du-te la plug, du-te peste tot....du-te la plug primăvara. Şi-apoi întoarce brazda, mână boii, de dimineaţa până seara. Aşa de greu mi-o fost”, îşi aduce aminte, cu tris-teţe, de acele zile tanti Victoria.

Toată lumea o sărbătoreşte pe tanti Victoria Beldean

Dintre cei trei copii pe care i-a avut doar doi mai trăiesc. Cu părul albit de trecerea anilor, se uită şi ei cu mulţumire la onorabila vârstă pe care mama lor o împlineşte. ,,Secretul pentru a ajunge la o astfel de vârstă nu îl putem şti, dar mama a muncit foarte mult. Se zice că mori de lucru, dar nu-i aşa. Mori de alte lucruri, dar de muncă nu mori”, spune fiul doamnei Victoria, Ioan Beldean.

La cei 101 ani, tanti Victoria se bucură de sănătate. De medic nu a avut ne-voie de mulţi ani. Însă un lucru e sigur. Mănâncă sănătos. Ne spune acest lucru nora dânsei, Ludovica Beldean, cea care are grijă de ea: ,,Greu e la anii aceştia, nu-i uşor. Dacă te ţine Dumnezeu, n-ai ce face. Dumneaei mănâncă mâncăruri slabe, fără carne şi fără ciorbe”.

Bucuria împlinirii celor 101 ani a fost simţită pe deplin în întreaga comună


Zalha, aici unde, potrivit primarului, nimeni nu ajuns la o astfel de vârstă. ,,O sărbătorim astăzi pe doamna Victoria Beldean, care a ajuns la onorabila vârstă de 101 ani. Noi sperăm să avem cât mai mulţi cetăţeni care să ajungă până la această vârstă, însă până acum nu am mai avut astfel de cazuri”, spune primarul comunei Zalha, Simion Rogoz.

,,Eu n-am fost fată să mă duc la joc, să mă petrec, am fost roabă”

În ciuda celor 100 de ani bătuţi pe muchie, din care 50 sunt de văduvie, femeia se poate bucura, dar şi mira de numărul deceniilor purtate în spate. Îşi aduce aminte cu tristeţe de tinereţea sa: ,,Eu n-am fost fată să mă duc la joc, să mă petrec, am fost roabă. Duminica şi în zile de sărbătoare eram la vite pe câmp. Aşa a fost viaţa mea. Ferească Dumnezeu! Femeia la care am fost slujnică mi-a fost mătuşă. Dacă n-am avut tată, mama s-a măritat şi n-am avut pe nimeni.....ei m-au luat şi m-au dus la ei. Dormeam într-o casă veche, dărăpănată. Venea apa şi inunda casa. Şi dormeam acolo....vai de capu’ meu. Au fost nişte oameni zgârciţi şi nu mi-au cumpărat încălţăminte. Umblam iarna desculţă, prin îngheţ. Atâta m-au batjocorit pe mine toţi, în toate chipurile”, spune bătrâna.

Nici după ce s-a căsătorit nu a avut o viaţă mai uşoară. Soţul său a plecat în război, iar ea a rămas acasă cu trei copii. I-a crescut cum a putut. Acum, după un secol de vieţuire, priveşte la familia pe care a clădit-o, la zeci de nepoţi şi străne-poţi care îi umplu curtea la ceas de sărbătoare.

Sălăjeanul, 17 septembrie 2014

Muzeu în casa bunicilor

O mică localitate din comuna Buciumi deţine piese importante de patrimo-niu cu care puţine locuri din Sălaj se pot mândri. Este vorba despre un muzeu cu sute de piese ce alcătuiesc un adevărat regal al tradiţiilor.

Muzeul satului din localitatea Răstolţ a fost realizat în 2009, într-o casă veche, devenită liberă după moartea locatarilor. Angela Maxim, nepoata lor, nu a golit casa bunicilor. Ea a hotărât să lase totul intact şi să mai colecteze şi alte obiecte de la oamenii din sat, realizând un muzeu al satului. „Eu am avut multe lucruri strânse de la bunicile mele. Una a fost din Agrij şi una din Buciumi. După ce au murit bunicii mei din această casă, am hotărât să fac ceva aici, să nu rămână casa pustie. Având lucrurile acestea, am început şi le-am aranjat frumos. După ce au auzit sătenii că eu îmi fac muzeu, mi-au adus tot felul de lucruri - o cămaşă, o farfurie, şi aşa am ajuns să realizez acest muzeu”, afirmă proprietara muzeului


din Răstolţ, Angela Maxim.Muzeul conţine costume populare, obiecte de uz casnic şi multe alte obiec-

te vechi cărora proprietara le ştie rostul. Tuturor celor care trec pragul muzeului din Răstolţ, Angela Maxim le explică în amănunt utilitatea acestor obiecte. „De exemplu, aici avem o lingură de lemn ce a aparţinut unui cioban de la noi din sat. Nu lipsea din traista ciobanului. Are peste 200 de ani. Costumele bărbăteşti şi costumele de femei erau făcute în mod tradiţional, eu le-am primit de la oamenii din sat, le-am îngrijit şi le-am pus în muzeu”, ne explică Angela Maxim.

Pe lângă casa transformată în muzeu, Angela Maxim a transformat şi o parte din gospodăria sa într-un loc ce aduce aminte de trecut. Cuptorul de făcut pâine se află în curte, iar lângă el, într-un loc adăpostit, a realizat un mic loc de dormit, aşa cum era în urmă cu sute de ani: „Bunica mea spunea că atunci când a fost tânără, casa ei era aici, lângă cuptor. Ea de aici s-a măritat. Am încercat să refac acel loc”.

Descoperim în muzeul din Răstolţ, printre multe cămăşi, o cămaşă mar-cată drept „a ciumii”. Gazda noastră ne explică povestea ce stă în spatele acestei cămăşi. „La noi în sat era obiceiul că dacă observau oamenii că mureau multe animale, ei spuneau că a intrat ciuma în sat. Şi atunci ei făceau cămaşa ciumei, pentru a scoate această boală din sat. Nouă femei văduve se strângeau într-o seară la una dintre ele şi trebuiau ca în acea noapte să coase, să ţeasă şi să termine acea cămaşă în noaptea respectivă. Un bărbat care era mai curajos din sat lua cămaşa în spate, o punea într-un băţ şi până la miezul nopţii trebuia să o ducă până între hotare pentru a scoate ciuma din sat. O punea acolo şi se considera că satul era curat atunci”.

Toţi cei care păşesc în mica localitate de la poalele Meseşului vor afla aici obiecte vechi pe care le vor găsi în puţine locuri din judeţ, piese ce în alte zone se pierd odată cu trecerea timpului. Iubitoare a tradiţiilor din sat, Angela Maxim a adunat exponate în muzeul amenajat de ea în casa bunicilor şi astfel a alcătuit un univers tradiţional al interioarelor caselor ţărăneşti din zonă. O parte din expona-te prind viaţă prin versurile pe care Angela Maxim le-a aşternut într-un volum de poezii. În paginile cărţii, exponatele nu sunt regăsite ca simple obiecte, ci ca fiinţe vii, autoarea iniţiind cu ele, sub semnul nostalgiei, adevărate dialoguri. Poeziile trecutului aduc mărturii despre o lume fascinantă, aflată, din păcate, în amurg.

Sălăjeanul, 15 octombrie 2014


Viaţa văzută de pe frontul din Afganistan

Ziua Armatei Naţionale a României este sărbătorită în fiecare an la 25 octombrie, ocazie cu care gândurile noastre s-au îndreptat spre cei care slu-jesc armata română. Invitat în cadrul emisiunii „Se întâmplă în Sălaj”, locote-nent-colonelul Nicolae Oros, comandantul Batalionului 317 Sprijin Logistic „Voievodul Gelu”, a descris realitatea din Armata Română, el fiind unul dintre cei care a slujit patria în teatrele de operaţii din Afganistan.

Optimismul celor trei misiuni în Afganistan

Armata, alături de biserică, sunt două elemente esenţiale ale statului ro-mân. Lt. col. Nicolae Oros a participat la trei misiuni în teatrele de operaţii din Afganistan, în anii 2005, 2007 şi 2011. Misiuni diferite de antrenare, instruire şi consiliere a armatei naţionale afgane. „În ultima misiune am avut onoarea de a participa alături de militarii pe care astăzi cu onoare îi comand din cadrul Batalionului 317 Sprijin Logistic «Voievodul Gelu» şi din cadrul Regimentului 69 Artilerie Mixtă Silvania din Şimleu Silvaniei”, precizează lt. col. Nicolae Oros.

Misiunile din teatrele din operaţii le cataloghează ca fiind experienţe plă-cute, experienţe care au fost precedate de o intensă activitate de pregătire, având în vedere că în teatrul de operaţii din Afganistan au trebuit să cunoască mediul de acolo, tradiţiile, obiceiurile locale şi cultura afgană: „Întotdeauna am acor-dat respectul cuvenit populaţiei, sprijinul pe care noi, atâta cât am putut, l-am oferit poporului afgan”.

Şi-a desfăşurat activitatea mai mult pe partea de antrenare, instruire şi consiliere a armatei naţionale afgane, un lucru provocator. „A fost dificil pri-vind din punctul de vedere al faptului că armata afgană avea alte tradiţii, altă cultură, atât militară, cât şi din punct de vedere al percepţiei publice civile, însă alături de militarii Coaliţiei Internaţionale, participanţi la această misiune, am reuşit să le înţelegem militarilor afgani problemele şi să trecem cu bine peste toate”, precizează lt. col. Oros.

În armată intervine latura umană

Armata României a reuşit să fie cel mai bun ambasador pe toate meleagu-rile pe care a acţionat, reprezentând cu cinste atât armata, cât şi statul român. În teatrele de operaţiuni, chiar dacă se află la mare depărtare de casă, s-au achitat cu cinste şi onoare de misiunea încredinţată. Perioadele de desfăşurare a misiu-


nilor având o durată mai lungă, de aproximativ 6 luni, au fost momente în care militarii au putut să-şi dovedească pregătirea şi priceperea în cadrul misiunilor primite.

Sunt zone de conflict cu pericole la tot pasul

Prin efort, militarii reuşesc să facă un lucru bun şi reuşesc să-şi îndepli-nească misiunea pentru care au fost instruiţi şi trimişi în teatrele de operaţii, chiar dacă în acea zonă pericolele pândesc la tot pasul. „Noi ne-am asumat aceste pericole odată cu depunerea jurământului militar. Este sarcina noastră de a îndeplini misiunile încredinţate, pe care le-am dus la bun sfârşit cu cinste şi onoare. Un militar se întoarce acasă cu sentimentul datoriei împlinite şi a unei satisfacţii profesionale ca urmare a cunoaşterii unor noi medii de securitate, sociale şi a unei noi culturi”, precizează lt. col. Oros.

Cum arată o zi din viaţa militarilor români în Afganistan

Viaţa unui militar român în Afganistan nu este lipsită de primejdii, dat fiind faptul că pe parcursul unei zile sunt de dus la îndeplinire misiuni în spa-ţiul afgan. „Ziua începe cu o pregătire a misiunii pe care urmează să o execute, o pregătire amănunţită, urmează partea mai grea - desfăşurarea misiunii pro-priu-zise, fie că e o misiune de patrulare, fie că e o misiune de angajare a po-pulaţiei locale-toate aceste misiuni sunt foarte bine organizate, în aşa fel încât la final, în momentul întoarcerii în baza în care suntem cantonaţi, să putem fi prezenţi toţi cei care am plecat dimineaţa în misiune”, afirmă lt. col. Oros.

Sălăjeanul, 28 octombrie 2014


marin pOpCaiete Silvane

Reeditarea unei lucrări de referință pentru istoria națională

George Pop de Băsești. 60 de ani din luptele naționale ale românilor transilvăneni

În anul 1935, la împlinirea centenarului nașterii marelui om politic să-lăjean Gheorghe Pop de Băsești vedea lumina tiparului, la Editura Asociației Culturale „Astra” din Oradea, cartea George Pop de Băsești. 60 de ani din luptele naționale ale românilor transilvăneni, semnată de profesorul canonic greco-catolic al Episcopiei de Oradea, Ioan Georgescu.

Tipărirea lucrării a fost subvenționată, în parte, de către Comitetul Central al Astrei din Sibiu. Restul sumei a fost obținută de la instituțiile publi-ce sălăjene (Prefectura, Primăria orașului Șimleu Silvaniei, asociația culturală Reuniunea Femeilor Române Sălăjene), fostul prim ministru național-țărănist G.G. Mironescu, Viorel V. Tilea, fost subsecretar de Stat și datorită subscrierii publice efectuate de către Alexandru Aciu, fost prefect național-țărănist de Sălaj între 1928-1933, care în 1935 era notar public în Cluj.

Lucrarea era rezultatul mai multor ani de cercetare științifică a unuia din-tre cei mai prolifici publiciști greco-catolici, Ioan Georgescu, autorul a câteva zeci de cărți, studii și articole științifice.

Pentru vasta biografie (462 pagini) dedicată vieții și activității prodigioase a lui Gheorghe Pop de Băsești, pe lângă bibliografia edită la vremea respectivă, autorul a folosit surse inedite de primă mână, pe care le-a descoperit la arhi-vele din Cluj, Blaj și Oradea și, în mod special, cele de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. De asemenea, de un real folos i-au fost, după cum recu-noștea și autorul, documentele și informațiile primite de la Elena Pop Hossu Longin, fiica lui George Pop și de la soțul acesteia, reputatul avocat și fruntaș național-român Francisc Hossu Longin, care decedează chiar în anul apariției cărții.

Valoarea științific-documentară a cărții este una deosebită. De la apariția ei nici un istoric nu s-a încumetat să elaboreze altă monografie dedicată lui Gheorghe Pop de Băsești. A existat, totuși, și o perioadă de 50 de ani de comu-nism, în care chiar și păstrarea în bibliotecă a unor astfel de cărți, în special în


anii 50, constituia caz de pușcărie politică. Nici după 1990 nu a apărut o altă monografie.

În aceste condiții considerăm că era absolut necesară reeditarea lucrării profesorului canonic Ioan Georgescu. În județul Sălaj, după știința noastră, doar arhivele statului mai dețineau un singur exemplar, incomplet. Așadar, se cuvin sincere felicitări editorului Vasile Iuga de Săliște, președintele Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă” și al editurii cu același nume, cu se-diul în Cluj Napoca. De asemenea, momentul ales este unul deosebit: 95 de ani de la Marea Unire, de la Marea Adunarea Națională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, a cărei președinte a fost ales marele nostru înaintaș sălăjean Gheorghe Pop de Băsești, iar a doua zi președinte al Marelui Sfat Național al Transilvaniei, parlamentul provizoriu; pe data de 23 februarie 2014 se vor îm-plini 95 de ani de la trecerea lui Gheorghe Pop de Băsești în eternitate.

La fel ca în anul 1935, tipărirea lucrării a beneficiat de sprijinul autorități-lor sălăjene (Consiliul Județean Sălaj, Primăria Municipiului Zalău, Biblioteca Județeană), la care se adaugă autoritățile județelor Maramureș și Satu Mare, precum și conducerea celor două biserici surori, ortodoxă și greco-catolică din Blaj, Alba și Cluj. Mai adăugăm aici și contribuția deosebită a unor persoane fizice, adevărați mecenați și urmași, în acest sens, ai lui „badea George”, pre-cum Valer Blidar, Vasile Godja, Dorin Așchilean, Alexandru Tămășan etc. Este o dovadă că tradiția mecenatului în domeniul culturii poate reînvia.

Ediția a II-a este completată cu două scurte biografii dedicate autorului monografiei, Ioan Georgescu, semnate de Vasile Iuga și prof. univ. dr. Ion Buzași. De asemenea, nobilul Vasile Iuga de Săliște adaugă o notă asupra pre-zentei ediții și o scurtă schiță biografică a lui Gheorghe Pop de Băsești. Credem că este lăudabilă intenția domnului Vasile Iuga de a ne oferi, în introducerea lucrării, o schiță biografică a lui George Pop de Băsești, dar am observat câteva afirmații greșite, după părerea noastră, așa cum credem că reiese și din studiul cărții monumentale scrisă de Ioan Georgescu.

Astfel, la pagina XII, editorul afirmă că locotenentul Alexandru Chiş a ajutat-o pe doamna Maria Pop, văduva lui George Pop, în organizarea ceremo-niei de înmormântare la Băsești, în februarie 1919. Ținem să amintim faptul că soția lui Gheorghe Pop Pop de Băsești, Maria Loșonți a decedat pe data de 11 iunie 1895, „de supărare”, pe când acesta se găsea închis ca deținut politic la Vácz, în urma procesului memorandist (vezi pag. 30 și 33 din carte).

La pagina XXIII, editorul afirmă că Gheorghe Pop de Băsești „a fost ales de două ori deputat în Circumscripția electorală Cehu Silvaniei, în anii 1875 și 1878”. Ținem să precizăm, așa cum reiese și din carte, că Gheorghe Pop de Băsești a fost ales deputat al circumscripției Cehu Silvaniei în trei legislaturi. A fost ales „cu nespus de mare însuflețire” pentru prima dată la 22 iunie 1872, apoi celelalte două legislaturi amintite de editor. La vremea respectivă man-datul era de 3 ani. În anul 1881, la ordinul expres al lui Tsza Kálmán, la Cehu


au fost concentrați 120 de jandarmi din 5 județe vecine, pentru a se asigura că Gheorghe Pop nu va mai obține un nou mandat (vezi p. 36 și 49 din carte).

La pagina XXIV, editorul afirmă că Gheorghe Pop de Băsești „a sem-nat ca președinte al Partidului Național Român, alături de Dr. Ioan Rațiu” Memorandul din 1892. La momentul respectiv Gheorghe Pop de Băsești în-deplinea funcția de prim-vicepreședinte al PNR, după cum o spune chiar el în momentul când a fost chemat la Judecătoria de Ocol din Cehu Silvaniei să răs-pundă unui chestionar de 7 puncte, trimis din partea Tribunalului Cluj, ca un preambul al procesului politic al autorilor Memorandului: „Declar că sunt pri-mul vicepreședinte al comitetului executiv al P.N.R. și că textul Memorandului – din cauză că președintele [Dr. Ioan Raţiu] era bolnav a fost stabilit sub preşedinţia mea, neintrând însă în atribuţiile mele să dau îndrumări directe pentru executarea hotărârilor aduse, astfel nici n-am dat asemenea ordine biroului sau altora” (vezi pp. 70-71 din carte). Așadar, el a semnat al doilea, după președintele Ioan Rațiu. „Badea George” a îndeplinit funcția de președinte al PNR după moartea lui Ioan Rațiu (1902) până la moartea sa (23 februarie 1919).

Sunt doar câteva scăpări ale editorului, care nu știrbesc cu nimic intenția lăudabilă a distinsului nostru prieten Vasile Iuga și nobil de Săliște cum îi place domniei sale să se intituleze.

Aminteam la un moment dat de soarta tristă a cărților care constituiau motiv de închisoare în anii 50. Așa s-a ajuns ca astăzi să avem o serie de cărți de valoare devenite extrem de rare, la fel cum a fost, de exemplu, cartea profeso-rului Leontin Ghergariu referitoare la istoria Zalăului, republicată de Editura Caiete Silvane în 2012.

În concluzie, credem că reeditarea unor lucrări de mare valoare științifică distruse în perioada neagră a totalitarismului comunist sau pierdute în negura vremii, e absolut necesară, pentru simplul motiv că avem o datorie morală de a le transmite generațiilor care vor veni după noi.


Corneliu Coposu (1914-1995) - personalitate marcantă a Țării Silvaniei

Din galeria marilor personalități pe care Sălajul le-a dat istoriei face parte, la loc de cinste, şi Corneliu Coposu. Este cea de a patra mare personalitate sălă-jeană, în ordine cronologică, după Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti


şi Iuliu Maniu, mentorul său politic.Corneliu Coposu s-a născut pe data de 20 mai 1914, în localitatea Bobota.

Tatăl său, Valentin Coposu, era preot greco-catolic în această localitate, iar pe mama sa o chema Aurelia şi era fiica protopopului greco-catolic Iulian Anceanu. Aşadar, apariţia lui pe scena politică românească nu a fost una întâmplătoare, deoarece Corneliu Coposu provenea dintr-o familie cu vechi tradiţii istorice. El avea ca înaintaşi pe linie maternă 7 preoţi, iar pe cea paternă 3. Toţi aceşti slujitori ai altarului au militat pentru ridicarea nivelului cultural al românilor din Ţara Silvaniei şi pentru împlinirea visului de veacuri al românilor, acela de a se uni într-un singur stat. În calitate de preoţi, ei au fost lideri de opinie în lumea satelor, contribuind la păstrarea valorilor tradiţionale ale românilor, a moralei creştine, dar ei au fost şi luminători de carte, fiind directori ai şcolilor confesionale, unde limba de predare era limba română.

Valentin Coposu şi Aurelia Anceanu au adus pe lume şase copii: Cornelia Veturia (1911-1988), licenţiată a Facultăţii de Chimie din Cluj; Corneliu Valeriu (1914-1995), marele om politic; Mircea Flaviu (1918-1919); Doina Viorica Măriuca (1922-1990), licenţiată a Facultăţii de Farmacie din Bucureşti; Flavia Lucia Terezia, căsătorită Bălescu (n. 1924), licenţiată a Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti şi Steluţa Lucia Rodica (n. 1933), licenţiată a Institutului Politehnic Bucureşti.

În această atmosferă „politico-misticistă, plină de esenţă românească şi străbătută de patriotism”, care exista în casa preotului din Bobota, la data de 20 mai 1914 a văzut lumina zilei Corneliu Coposu. După cum îşi amintea marele om politic, pereţii casei din Bobota erau înţesaţi cu tablouri ale marilor îna-intaşi Avram Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan, dar existau şi gravuri ale marilor oameni de cultură ai poporului nostru: Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu.

A urmat cursurile şcolii primare la Bobota, iar cele secundare la liceul „Sfântul Vasile” din Blaj, în perioada 1923-1930.

Înaintaşii săi au îmbrăţişat cu toţii cariera preoţească. Corneliu Coposu a fost lăsat să-şi aleagă singur cariera. Astfel, în anul 1930, la vârsta de numai 16 ani, el se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1934.

După terminarea facultăţii, debutează în cariera publicistică, în coloane-le ziarului din Cluj, România Nouă, care era condus de către Zaharia Boilă. Activitatea jurnalistică a lui Corneliu Coposu cunoaşte în această perioadă o pondere deosebită în cadrul preocupărilor sale. A scris sute de articole, fără a fi însă un gazetar de duzină. Academicianul, omul politic şi prieten apropiat al lui Corneliu Coposu, Gabriel Ţepelea sublinia despre acesta, pe lângă faptul că a fost un mare om politic, că a fost şi „un condeier de mare vervă şi talent”.

Opera scrisă a lui Corneliu Coposu, până la arestarea sa (14 iulie 1947) cu-prinde volumele Ungaria ne cere pământul, apărut în anul 1940 şi Ţara Sălajului,


apărut la Bucureşti în anul 1944. A publicat peste 200 articole în periodicele România Nouă, Pământul românesc, Ardealul, Dacia, Alba Iulia, Tribuna Transilvaniei, Tribuna din Braşov şi în ziarul Dreptatea.

A intrat în politică încă de la vârsta de 16 ani, în anul 1930, când, spunea el, primul ministru al României, Iuliu Maniu, l-a numit în funcţia de şef al cabinetului său. Între anii 1937-1940 a îndeplinit funcţia de secretar al lui Iuliu Maniu, iar din anul 1940 pe cea de secretar politic al acestuia.

La pregătirea cu multă migală, seriozitate şi responsabilitate istorică a ac-tului de la 23 august 1944, Corneliu Coposu, de-a lungul anilor 1941-1944, şi-a adus o apreciabilă contribuţie, prin munca lui de zi cu zi, extrem de riscan-tă în acea vreme şi mai ales prin misiunile secrete care i-au fost încredinţate şi pe care le-a dus la îndeplinire.

În calitate de secretar politic al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor al desfăşurării evenimentelor premergătoare executării loviturii de Palat, însoţindu-l pe acesta la întrevederile şi discuţiile purtate cu regele Mihai, cu conducătorii partidelor politice, cu generali români participanţi la complot, cu fruntaşi civili din viaţa publică, cu grupuri de diplomaţi din Ministerul de Externe, cu conducătorii misiunilor aliate paraşutaţi în ţară şi cu radiotelegra-fiştii britanici.

În noul guvern prezidat de către generalul Sănătescu, Corneliu Coposu a fost numit director de cabinet la preşedinţia Consiliului de Miniştri - biroul lui Iuliu Maniu, funcţie din care va demisiona la data de 11 noiembrie 1944. Din amintirile lui rezultă că această funcţie era de secretar general al guvernului, ca-litate în care se va ocupa, prin colonelul sovietic Finoghenov, de aprovizionarea cu alimente a soldaţilor sovietici din România.

La data de 12 decembrie 1944, Corneliu Coposu a fost ales secretar al Delegaţiei Permanente a P.N.Ţ., organul de conducere al partidului. Totodată, el este numit în funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei P.N.Ţ. din judeţul Sălaj. Aici se pare că a intrat în conflict cu preşedintele acestei organizaţii, Ionel V. Pop, care nu era de acord cu această numire.

În anul 1946 a fost ales în funcţia de secretar general adjunct al organiza-ţiei P.N.Ţ din Ardeal şi Banat. De asemenea, la şedinţa Comitetului Central Executiv al P.N.Ţ. din acelaşi an a fost ales secretar general adjunct al partidului.

La alegerile din data de 19 noiembrie 1946, care au fost falsificate de către comunişti, Corneliu Coposu a candidat pentru un mandat de deputat al jude-ţului Sălaj.

Pe data de 14 iulie 1947, în urma capcanei întinse de către Securitate au fost arestaţi, la Tămădău, liderii P.N.Ţ. care urmau să plece în străinătate pen-tru a forma un guvern în exil. Corneliu Coposu a fost arestat şi el, fiind ridicat de la sediul partidului, împreună cu toţi cei prezenţi, de către o companie de jandarmi.

La vârsta de 33 de ani, în momentul când avea în faţă o carieră strălucită,


Corneliu Coposu este arestat şi va sta închis în temniţele comuniste 17 ani şi jumătate, pentru faptul că a crezut sincer într-un viitor democratic al ţării sale.

Traseul complet urmat de către Corneliu Coposu în temniţele comuniste a fost următorul: Ministerul de Interne (M.I.), Malmaison, Văcăreşti, Snagov, Piteşti (din fericire, înainte de macabrul experiment de reeducare), M.I., Craiova, Uranus, M.I, Jilava, Malmaison, Capul Midia, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, M.I., Uranus, Jilava, Gherla, Sighet, Aiud, Râmnicu-Sărat, M.I. şi domiciliul forţat la Rubla.

După eliberarea din închisoare a fost permanent urmărit de către Securitate. Ultima arestare a lui Corneliu Coposu, înainte de evenimentele din decembrie 1989, a fost chiar înainte cu câteva zile de acestea, şi anume pe data de 12 decembrie şi a durat trei zile. Aşadar, se poate afirma faptul că anii de închisoare ai lui Corneliu Coposu au durat până în anul 1989, deoarece şi după eliberarea sa, în anul 1964, a avut parte de 27 percheziţii domiciliare, cu repe-tate reţineri la Securitate. Aici a fost chemat şi interogat de sute de ori, obligat să scrie nenumărate declaraţii pentru a răspunde la acuzaţiile de complot, ten-tativă de destabilizare a ordinii în stat, sabotaj, propagandă ostilă orânduirii etc. La percheziţiile domiciliare i se confisca tot ce scria şi astfel i-au fost distruse o serie de scrieri, în special istorice, de mare valoare ştiinţifică.

În zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, în casa lui Corneliu Coposu a fost elaborat apelul P.N.Ţ.C.D. semnat iniţial de 10 persoane, printre care s-au aflat Ion Diaconescu, Sergiu Macarie etc.

Corneliu Coposu a fost un mare vizionar, prevăzând căderea sistemului comunist şi revenirea ţării noastre între democraţiile europene. Presimţea că acest „colos cu picioarele de lut” nu avea cum să reziste în faţa democraţiei. De aceea, încă din anul 1987, în plin regim comunist, a reuşit să afileze P.N.Ţ-ul la Internaţionala Creştin-Democrată, care s-a dovedit, ulterior, a fi majoritară în Parlamentul European. Astfel, acest moment dovedeşte faptul că marele om politic a avut clarviziunea că sistemul comunist se va prăbuşi, iar Europa va deveni o Europă unită a democraţiilor.

Din anul 1991, P.N.Ţ.C.D. a fost primit ca membru cu drepturi depli-ne în U.E.C.D. Corneliu Coposu, în calitate de preşedinte al acestui partid, a participat la toate congresele internaţionale ale forurilor respective, susţinân-du-şi punctele de vedere şi arătând specificul situaţiei politice din România şi dorinţa acesteia de a se integra în Europa după ce, aproape 50 de ani, fusese de cealaltă parte a Cortinei de Fier, unde ruşii şi-au impus sistemul lor tota-litar comunist. Beneficiind de avantajul că partidul era afiliat la Internaţionala Creştin-Democată, Corneliu Coposu nu a scăpat nici un moment prilejul de a sensibiliza Occidentul asupra perioadei dificile prin care trecea ţara noastră şi asupra dorinţei sale de a se integra în structurile democratice europene.

Pe plan intern a reuşit să înfiinţeze Convenţia Democratică din România, al cărei prim preşedinte a fost, şi să traseze o conduită politică partidelor po-


litice care făceau parte din ea. A fost preşedintele P.N.Ţ. până la moartea sa şi l-a readus pe scena politică românească la locul pe care-l merita. De asemenea, la alegerile parlamentare din anul 1992 a fost ales ca senator de Bucureşti din partea P.N.Ţ.C.D.

Ca o încununare a întregii sale activităţi, în luna mai 1995 este numit Ofiţer al Legiunii de Onoare franceze. El preferă să primească această înaltă dis-tincţie, în ţară, în mijlocul poporului pe care-l slujea cu un patriotism sincer şi dezinteresat.

Ambasadorul Franţei la Bucureşti, Bernard Boyer, a fost cel care i-a în-mânat înalta distincţie, pe data de 6 octombrie 1995, la Bucureşti, în numele preşedintelui Franţei, Jacques Chirac. În discursul său, ambasadorul francez spunea despre Corneliu Coposu următoarele: „N-aţi fost nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician şi nici măcar ambasador. Dar n-aţi avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut şi respectat pretutindeni (...). Era normal ca după Revoluţie să jucaţi un rol în această ţară (...) pentru care sunteţi un punct de referinţă (...). Graţie dumnea-voastră, graţie câtorva oameni, România de azi e o Românie liberă şi toţi româ-nii, oriunde ar fi ei şi orice ar fi făcut se recunosc în dumneavoastră”.

Emoţionat de cuvintele înălţătoare pe care i le-a adresat ambasadorul francez, Corneliu Coposu declara, cu modestia-i recunoscută, următoarele: „Permiteţi-mi să consider acordarea acestui titlu în primul rând un omagiu adus României şi poporului român. Aş vrea să cred, în acelaşi timp, că onoarea pe care mi-o faceţi constituie un semn de încurajare şi speranţă. Nădăjduiesc de fapt că ţara mea îşi va găsi locul demn printre naţiunile democratice ale Europei, un loc din care a fost exclusă cu brutalitate prin lunga şi întunecoasa dictatură comunistă”.

În dimineața zilei de 11 noiembrie 1995, la orele 9 și 20 de minute, Corneliu Coposu trece în eternitate. Corpul neînsuflețit a fost expus în holul sediului central al PNȚCD, iar timp de 3 zile, până la înmormântare, care a avut loc pe data de 14 noiembrie, la catafalcul marelui dispărut, de dimineața până seara, a avut loc un adevărat pelerinaj. Mii de oameni veniți din întreaga țară au stat la cozi nesfârșite pentru a-i aduce un ultim omagiu.

Deși nu a avut parte de funeralii naționale, la înmormântarea Seniorului au participat peste 100.000 de oameni din întreaga țară, care au venit în mod spontan să-l conducă pe ultimul drum. A fost înmormântat în Cimitirul Belu, alături de mamă, soție și surori. Ultimii care au rămas la cimitir au fost consă-tenii din satul natal, Bobota, atât de drag lui, în frunte cu fina lui, profesoara Valeria Ciocean, care au rostit rugăciuni și cântări religioase specifice zonei în care a văzut lumina zilei.

Referitor la schimbarea de atitudine chiar și a celor mai înverșunați ad-versari politici, semnificativă ni se pare interpretarea lui Ion Diaconescu: „Cât a fost Coposu în viață, ca de altfel și noi ceilalți, care am evoluat pe aceleași


coordonate, am fost huliți, batjocoriți, urâți, nu pentru trecutul nostru, care de fapt merita toată cinstirea, ci pentru faptul că supraviețuisem genocidului comunist și revenisem pe scena politică a țării ca un act de acuzare sau, dacă vreți, martori ai acuzării pentru toate crimele și nelegiuirile făcute în perioada comunistă. Chiar și cei care nu colaboraseră cu regimul, dar se făcuseră vino-vați prin simpla lor pasivitate erau deranjați de prezența noastră în viața politică a țării. Puteam fi acceptați în istorie cu referire la acele vremi trecute dar, după părerea lor, n-aveam ce căuta în viața politică prezentă, căci le aminteam mereu de compromisurile lor”.

Elocvente sunt, în acest sens, cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, care spunea că în tinerețe i-au animat idealuri diferite, el fiind comunist, dar recu-noștea că cel care a avut dreptate a fost Corneliu Coposu.

Pentru generația tânără și cele care vor urma după noi rămâne testamen-tul și crezul politic al Seniorului Corneliu Coposu. Înt-una dintre ultimele lui apariţii, conştient parcă de sfârşitul care se apropia, declara, ca o sinteză a întregii lui existenţe pământene și totodată ca un testament politic, urmă-toarele: „În fond nu e importantă persoana mea, e importantă ideea legată de activitatea mea. Dacă această idee triumfă şi dacă ea este îmbrăţişată de priete-nii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariţia mea nu este semnificativă”.

În ceea ce priveşte dimensiunea personalităţii marelui om politic şi a ac-tivităţii sale de o viaţă, închinată în slujba ţării, relevante sunt cuvintele lui Klaus Franche, deputat creştin-democrat în Bundestag, preşedintele Comisiei Parlamentare România-Germania. La trecerea în nefiinţă a marelui om politic, Corneliu Coposu, acesta declara: „Cred că dl. Coposu a fost unul dintre marii oameni ai României. Prin experienţa sa din trecut s-a dovedit a fi un adevă-rat luptător al democraţiei. El a militat pentru dezvoltarea economică a ţării dumneavoastră şi integrarea ei în Europa. Toţi europenii creştin-democraţi şi conservatori îi vor simţi lipsa”.

La trecerea în eternitate, importanţi oameni politici de pe întreg ma-pamondul au trimis scrisori de condoleanţe. Printre ei şi Regele Mihai, al cărui sfetnic de încredere a fost. Iată ce spunea Majestatea Sa despre personalitatea lui Corneliu Coposu: „Dimensiunea sa etică l-a impus ca un necontestat reper și simbol al valorilor esențiale ale neamului nostru. Autoritatea sa morală a constituit coloana vertebrală a structurilor care, din decembrie 1989, au reunit toți românii dornici să scoată țara din impas. Prin caracterul său ferm a impus respect până și adversarilor săi cei mai încrâncenați. Viața exemplară a acestui mare român a fost o pildă pentru toți cei care l-au cunoscut (…). Dârz și demn, a luptat până la sfârșit. Om al datoriei, suflet generos, fidel Țării și Coroanei, Corneliu Coposu a trăit prin dăruirea de sine”.

Bunul său prieten și colaborator apropiat, Ion Diaconescu, care i-a ur-


mat în funcția de președinte al PNȚCD spunea următoarele: „El a marcat, cu viața și activitatea sa politică, ultima jumătate de secol din istoria zbuciumată a acestei țări, împletindu-și destinul cu vitregia acestor vremi. El a reprezentat, în ultimele decenii, simbolul luptei de rezistență națională față de opresiunea comunistă, el a fost nădejdea noastră, a tuturor, pentru vremuri mai bune în această țară”.

Viitorul președinte al României, Emil Constantinescu, spunea despre mentorul său politic următoarele: „Pentru că politica nu are preoți, a trebuit să existe un om numit Corneliu Coposu, capabil să ia asupra lui păcatele ei. Printr-o alchimie, numai de el știută, a transformat fiecare umilință, în bunăta-te și căldură umană. Și-a plâns prietenii, dar a găsit puterea de a-și compătimi călăii”.

Activitatea deosebită pe care a depus-o de-a lungul întregii sale vieţi a fost apreciată de oamenii politici din străinătate şi de presa internaţională, care l-a numit ca fiind „cel mai moral şi mai important politician român de după revoluţie”.

Mulţi români realizează, însă, faptul că personalitatea lui Corneliu Coposu, la fel ca a multor alte mari genii ale poporului român, a fost percepută la reala sa valoare doar după ce a murit. Marii oameni politici occidentali, însă, i-au recunoscut adevărata sa valoare. Noi, din păcate, nu. Aceasta face parte din mentalitatea noastră românească de a ne da seama de adevărata valoare a unei mari personalităţi, după cum a fost şi Corneliu Coposu, doar atunci când nu mai este între noi.

Caiete Silvane, Nr. 3 (110), martie 2014

Proiectul cultural „Lăcașuri de cult din Municipiul Zalău”

În anul 2012 am încercat să cuprindem într-un album o parte din bogata istorie a Municipiului Zalău, în care am descris monumentele istorice exis-tente sau dispărute în negura vremii, poveștile care circulau și circulă în jurul fiecăruia.

Ne-am propus să continuăm proiectul nostru prin care intenționăm să promovăm patrimoniul material și imaterial al Zalăului și în anul 2013, cu pre-zentarea exhaustivă a lăcașurilor de cult existente în urbea de sub Meseș, aici


incluzând Ortelecul și Stâna, care din punct de vedere administrativ-teritorial aparțin Zalăului.

Motivația noastră a pornit de la faptul că Municipiul Zalău nu are un ghid al lăcașurilor de cult (cu istoric, arhitectură, importanță istorică etc.), nece-sar, credem noi, atât pentru zălăuani, cât și pentru turiștii care vizitează oraşul nostru.

Totodată, am considerat că Biserica a fost și rămâne stâlpul oricărei co-munități locale. În jurul bisericilor și mănăstirilor s-au înființat școlile, care au luminat calea spre cunoaștere și știință. În biserică s-au adunat și se adună credincioșii în vremuri de restriște. Într-un cuvânt, biserica a constituit și con-stituie liantul de care are nevoie societatea românească. Ea nu poate exista fără preot. Autoritatea sa a fost și este și în prezent foarte puternică. El este cel care „intermediază” între credincioși și divinitate, rezolvarea problemelor concrete ale existenței.

Privind din altă perspectivă, bisericile constituie puncte de atracție turisti-că prin arhitectura, pictura sau istoricul lor. Unele dintre ele, cum este biserica „Adormirea Maicii Domnului” (din spatele Prefecturii) a constituit încă de la sfințirea ei (9 septembrie 1934, la vremea respectivă fiind Catedrală greco-ca-tolică) un loc de pelerinaj, care ar putea atrage numeroși credincioși din Zalău și din jurul Zalăului, cu ocazia cinstirii hramului, pe 15 august. La un moment dat chiar a devenit o tradiție și concura cu pelerinajul de la Mănăstirea Nicula. De ce nu s-ar putea reînvia această tradiție?

Pentru că o imagine înseamnă de multe ori mai mult decât o mie de cu-vinte, am încercat să ilustrăm cu fotografii relevante fiecare lăcaș de cult, cu ce are el mai reprezentativ. Desigur că multe dintre ele se află încă în diferite faze de construcție. Motivul este acela că în perioada comunistă a fost interzisă construcția de biserici, unele au fost chiar dărâmate, din fericire nu în Zalău. Așadar, foarte multe dintre lăcașurile de cult din Zalău sunt construite după 1990. Totuşi, există şi câteva dintre ele care sunt adevărate monumente istorice.

Echipa de proiect a fost alcătuită din următoarele persoane: cercetător şti-inţific dr. Marin Pop – manager de proiect; muzeograf Monica Druţa – asistent manager; cercetător ştiinţific dr. Emanoil Pripon, muzeograf Szabó Attila, fo-tograf Nicolae Gozman şi designer Kovacs Sandor - membrii.

Prima etapă în vederea realizării proiectului a constituit-o pregătirea do-cumentaţiei necesare în vederea conceperii şi redactării albumului. Ea s-a des-făşurat în perioada 20 mai - 22 octombrie 2013. A fost executată de către speci-aliştii Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă şi a fost structurată sub forma unor activităţi succesive executate de către persoanele desemnate pentru îndeplinire lor. Aceste activităţi au presupus deplasări în teren pentru a intervieva persoane din oraşul Zalău, în special preoţi sau pastori şi a obţine informaţii directe des-pre instituţiile de cult (istoricul construcţiei, stilul arhitectural, cine a realizat pictura, data sfinţirii, preotul care a ctitorit lăcaşul de cult, preotul actual, nu-


mărul de credincioşi etc). Pentru documentare a fost întreprinsă şi cercetare de arhivă, la Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Naţionale, la Biblioteca Central Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca şi la Biblioteca Judeţeană „Ioniţă Scipione Bădescu” din Zalău. A fost studiată presa, fondurile documentare care conţin informaţii tot din perioada de timp aflată în discuţie şi sursele bibliogra-fice care se încadrează în perioada aleasă şi au ca temă viaţa religioasă a oraşului Zalău.

Cercetarea de teren a avut ca rezultat culegerea de informații, mărturii vizuale, audio şi scrise, prin realizarea interviurilor, a scanărilor fotografice a pozelor din perioadele aflate în discuţie şi efectuarea de fotografii cu lăcaşu-rile de cult din zilele noastre. A urmat etapa de prelucrare a documentaţiei şi conceperea propriu-zisă a albumului, care a presupus: studierea documentaţiei culese, ordonarea cronologică a documentelor, selectarea şi prelucrarea foto-grafiilor, ordonarea textului şi fotografiilor în pagină, elaborarea unui studiu introductiv etc.

A urmat etapa de editare a albumului, realizată în perioada 25 octombrie – 20 noiembrie 2013. Ea a presupus definitivarea formatului în care urma să fie publicat albumul, trimiterea materialului la tipografie, corectura finală a şpal-tului şi acordul pentru tipar.

Ultima etapă din cadrul proiectului, realizată în perioada 1 - 6 decembrie 2013, a presupus acţiuni de promovare a proiectului (realizarea invitaţiilor, afi-şelor, comunicat de presă etc.) şi lansarea albumului.

Derularea proiectului cultural ne-a permis să tragem câteva concluzii, pe care le evidenţiem în cele ce urmează.

Conform recensământului din anul 2011, Municipiul Zalău are o popu-laţie de 56.202 locuitori, în scădere foarte mare faţă de anul 2002, când avea 62.927 locuitori. În urma cercetărilor din cadrul proiectului am descoperit că Zalăul (aici incluzând Ortelecul şi Stâna) are nu mai puţin de 29 lăcaşuri de cult, reprezentând aproape toate confesiunile. Aşadar, credem că Zalăul este bine reprezentat în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, matematic revenind un lăcaş de cult la 1938 credincioşi. Cel mai bine reprezentat este cultul orto-dox, cu 13 biserici (două dintre ele foste greco-catolice – Ortelec şi Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Zalău). Celelalte culte sunt reprezentate după cum urmează: cultul romano-catolic, o singură biserică; cultul greco-ca-tolic, două biserici; cultul reformat, două biserici; baptişti, cinci lăcaşuri de cult; penticostali, trei lăcaşuri de cult; adventişti, un lăcaş; Martorii lui Iehova, un lăcaş de cult şi Biserica Creştină Evanghelică, un lăcaş de cult.

În ceea ce priveşte vechimea lăcaşurilor de cult, remarcăm că cea mai ve-che biserică este cea de lemn, care exista la Stâna, iar la Ortelec a început con-strucţia bisericii de piatră, care există şi acum, la anul 1840. În prezent, biserica de la Ortelec funcţionează ca şi capelă mortuară, fiind aşezată în cimitirul paro-hial. Ea se află în litigiu între cultul ortodox şi cel greco-catolic.


Urmează apoi biserica romano-catolică „Sfânta Treime” din Zalău, con-struită la anul 1878, apoi biserica reformată de pe str. Andrei Șaguna, a cărei construcție începe la anul 1904 și se definitivează în anul 1907.

Prima biserică românească din Zalău a fost biserica „Sfânta Treime” situ-ată pe strada Andrei Șaguna, fostă Florilor, definitivată și sfințită la anul 1927.

Tot între cele două războaie mondiale a fost definitivată biserica greco-ca-tolică „Adormirea Maicii Domnului”, sfințită la 7 septembrie 1934.

Au urmat cei 50 de ani de regim totalitar în care nu se puteau construi biserici, ci mai degrabă se dărâmau, la „indicațiile prețioase” ale dictatorului Nicolae Ceaușescu. Din fericire, bisericile din Zalău nu au avut de suferit. Mai mult, spre sfârșitul regimului comunist s-a reușit construcția unor edificii de cult neoprotestante (vezi mai jos).

După 1990, construcția edificiilor de cult ia o amploare deosebită. În cele ce urmează le amintim și noi, împreună cu anul edificării, definitivării, sfințirii sau dedicării în cazul celor neoprotestante, cine le-a ctitorit și cine păstorește în prezent.

Așa cum subliniam mai sus, cel mai bine reprezentat este cultul orto-dox. Pe lângă cele 3 biserici amintite mai sus (două foste greco-catolice), în Municipiul Zalău au fost construite după 1990 următoarele biserici ortodo-xe: 1) Complexul cultural spiritual „Sfânta Vinere”. Construcția importantu-lui edificiu religios și cultural, adevărată emblemă pentru Municipiul Zalău a început în anul 1989. Acest edificiu este un ansamblu arhitectural modern în care sunt îmbinate, cu multă abilitate, de către arhitecţii Doina şi Mircea Nejur, trei funcţiuni: Catedrala „ÎNĂLŢAREA DOMNULUI” (5000 locuri); un monumental obelisc al eroilor (50 metri înălţime); spaţii muzeale pentru bunurile ce fac parte din Patrimoniul Cultural Naţional. Ctitorul Catedralei, care păstoreşte şi acum la biserica „Sfânta Vinere” este vrednicul preot Ioan Ghiurco; 2) Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Stâna. Construcția ei a început în anul 1993 și definitivată în anul 2004 de către preo-tul Liviu Nerțan. Preot în prezent este Eugen Dan Nerțan; 3) Capela „Sfântul Ioan Botezătorul” a Spitalului de Urgență din Zalău, construită de regreta-tul preot Florin Crecan. În prezent păstorește fiul acestuia, Călin Crecan; 4) Biserica „Sfântul Arhidiacon Ștefan” din Brădet, a cărui construcție a început în anul 1996 și a fost definitivată în anul 2010. Preotul sub a cărui coordonare au început lucrările și păstorește și în prezent este vrednicul preot-protopop al Zalăului, Ștefan Lucaciu; 5) Capela „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Unitatea militară. Construcția lăcașului de cult a început în anul 1999, fiind definiti-vată, în roșu, un an mai târziu. Încă mai sunt de executat lucrări de interior. Cel care păstorește la biserică este preotul misionar Ioan Avram; 6) Biserica cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” din cartierul Porolissum a cărei construcție a început în anul 2001. În anul 2003 a fost sfințită, iar lucrările s-au defini-tivat în anul 2010. Preotul ctitor și paroh este Alexandru Horvat; 7) Biserica


cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” se află în construcție pe Bulevardul Mihai Viteazul, începând cu anul 2002. Ctitor și paroh al bisericii este vredni-cul preot Ioan Ardelean; 8) Biserica cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” din Ortelec. Construcția noii biserici din Ortelec a început în anul 2006, fiind definitivată și sfințită în anul 2013. Ctitorul și parohul bisericii este Nicolae Gudea; 9) Biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” se află situată pe strada 22 Decembrie (Crasnei). Construcția lăcașului de cult a început în anul 2010, necesitând la ora actuală doar pictura interioară. Preotul care coordonează și păstorește în prezent se numește Ionuț Pop; 10) Biserica cu hramul „Sfântul Apostol Andrei” este situată pe strada Sărmaș. Construcția ei a fost începută de către vrednicul preot Ioan Zaha în anul 2010. În prezent s-a reușit ridicarea ei în roșu.

Așadar, marea majoritate a bisericilor ortodoxe a căror construcție a în-ceput după anul 1990, nu sunt încă definitivate, așteptându-se, în continuare, ajutorul credincioșilor, fiindcă de la stat fondurile sunt insuficiente.

Cultul romano-catolic și reformat sunt reprezentate de bisericile din cen-trul orașului a căror construcție am evidențiat-o mai sus. În plus, cultul refor-mat a mai construit un lăcaș de cult în Cartierul Dumbrava Nord. Construcția lui a început în anul 1998 și a fost definitivat în 2004.

Revenit în legalitate după 1990, cultul greco-catolic este reprezentat în Zalău prin două biserici: biserica „Sfânta Familie”, situată pe strada Gh. Doja, nr. 2. Construcția lăcașului de cult a început în anul 1994 și a fost sfințit la 13 iunie 1999. În prezent preot paroh este dr. Valer Părău; biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, situată în Cartierul Dumbrava Nord, pe str. Ioan Nichita. Construcția lăcașului de cult a început în anul 1999 și a fost definitivat un an mai târziu, în 2000. În prezent preot paroh este Daniel Bertean.

Dintre cultele neoprotestante, cel mai bine este reprezentat cultul baptist, cu 5 lăcaşuri de cult, după cum urmează: 1) Biserica Creştină Baptistă nr. 1 Zalău, situată pe str. Corneliu Coposu. Construcţia edificiului a început în anul 1981 şi a fost definitivat în 1983, an în care a fost dedicată. Pastor în pre-zent este Stroia Marius Daniel; 2) Biserica Creştină Baptistă „Golgota”, situată pe strada Cloșca. Construcția edificiului a început în anul 1997 și a fost defi-nitivat în anul 2001, când a fost dedicată. Pastorul care a funcționat în timpul edificării a fost Călin Taloș. În prezent, biserica este administrată de Mircea Miclăuș; 3) Biserica Creștină Baptistă Maghiară, situată pe strada Nicolae Bălcescu. Construcția edificiului a început în anul 1984, definitivată și dedicată în anul 1986. Pastorul care a edificat lăcașul de cult a fost Veres Erno, iar în pre-zent Pardi Felix; 5) Biserica Creștină Baptistă Ortelec. Construcția edificiului a început în anul 1990 și a fost definitivat în 1993, când a fost dedicată. Pastorul sub care s-a construit lăcașul se numește Constantin Joldeș, iar pastorul actual Stroia Marius Daniel.

Cultul penticostal are construite în Zalău următoarele lăcașuri de cult: 1)


Biserica Penticostală „Betel”, situată pe strada Mihai Eminescu. Construcția edificiului a început în anul 1988, fiind terminat și dedicat în anul 1992. Pastor sub care s-a ctitorit și care este și în prezent se numește Talpoș Grigore; 2) Biserica Penticostală „Noua Speranță”, situată în Cartierul Dumbrava Nord. Construcția edificiului a început în anul 1997, fiind definitivat și dedicat în anul 2001. Pastorii sub a cărui coordonare s-a construit edificiul au fost Mocan Valerian și Govor Marius. În prezent păstorește Mocan Valerian; 3) Biserica Penticostală Stâna, a cărei construcție a început în anul 1988, fiind definitivată și dedicată în același an. Pastorul sub a cărui coordonare s-a construit lăcașul de cult a fost Pop Ioan, iar în prezent păstorește Măgurean Alexa.

Cultul adventist de ziua a șaptea este reprezentat de lăcașul de cult care se află în costrucție din anul 2013 pe strada Andrei Mureșanu. Pastor este Ionako Beniamin.

Martorii lui Iehova și-au construit lăcașul de cult „Sala Regatului”, a cărui construcție a început în anul 2002, fiind definitivat un an mai târziu.

În Zalău mai există și o biserică creștină evanghelică, care poartă numele „Harul” și este situată pe strada Sărmaș. Construcția lăcașului de cult a început în anul 2005, fiind definitivat și dedicat în 2007.

La final, subliniem faptul că majoritatea informațiilor referitoare la isto-ricul lăcașurilor de cult le-am obținut de la preoți sau pastori, cărora le mulțu-mim pentru sprijin şi pentru că au înțeles importanța demersului nostru.

De asemenea, credem că se cuvine să mulțumim Primăriei Municipiului Zalău și Consiliului Local Zalău, care a finanțat, parţial, tipărirea prezentului album, printr-un proiect pe care Muzeul Județean de Istorie și Artă - Zalău l-a câștigat în cadrul sesiunii de proiecte culturale din anul 2013.

Caiete Silvane, Nr. 7 (114), iulie 2014


CIPRIan RIzaSportul Sălăjean

De la medalii mondiale la politica europeană

Corina Ungureanu vrea să devină singurul parlamentar european din lumea sportului

Dublă campioană mondială şi eu-ropeană ca gimnastă, Corina Ungureanu este în prezent consilier al primarului mu-nicipiului Ploieşti pe probleme de sport. De ceva timp, ea şi-a anunţat decizia de a candida ca independent pentru un man-dat de europarlamentar, la alegerile pentru Parlamentul European ce au loc în 2014. Pe lângă problemele legate de sport ale judeţu-lui Prahova, fosta gimnastă a făcut şi volun-tariat ca şi antrenor de gimnastică timp de la 3 ani în România şi 4 ani în afara ţării, în Anglia. „În prezent, nu sunt posturi pentru a-mi desfăşura activitatea ca un antrenor. Am făcut vo-luntariat şapte ani şi oricum aproape tot timpul trebuie să fiu plecată. Îmi face plăcere să călătoresc prin ţară pentru a discuta cu oamenii, mai presus în zona asta a Ardealului”, a menţionat fosta gimnastă, cea care săptămâna trecută a fost prezentă la Zalău. Interesant, ea a par-ticipat la câteva meciuri din prima ligă a Campionatului Judeţean de minifotbal, iar unul dintre proiectele sale este acela de a promova acest sportul de masă!

Ungureanu şi-a făcut publică decizia de a candida printr-un comunicat de presă, care are drept antet numele său, însoţit de sloganul „Gândiţi liber!”. Pentru a se putea înscrie în cursa pentru scaunul de europarlamentar, fosta gimnastă are nevoie de 100.000 de semnături. „Cred că îmi va fi destul de uşor să strâng semnăturile, deoarece am şi început din timp să lucrez la asta. Ideea pentru a candida nu mi-a aparţinut. Sunt oameni din echipa mea şi ei au avut ideea asta anul trecut, iar unul dintre susţinătorii mei este şi Răzvan Burleanu - preşedintele Federaţiei Române de Minifotbal”, a declarat


Corina Ungureanu. Ca şi primul europarlamentar român ce a fost sportiv de performanţă,

Corina Ungureanu doreşte să ajute fenomenul sportiv prin proiecte pe care ni le-a dezvăluit tocmai fosta multiplă europeană şi mondială. „Am diferite proiecte pe care vreau să le fac. Nu toate sunt pe bază sportivă dar bine-înţeles că acest domeniu îl stăpânesc cel mai bine. Vreau să ajut copiii, care nu au posibilitatea de a face sport, copiii care trăiesc la ţară, copiii care deşi sunt talentaţi nu au posibilitatea de a face sport din lipsă de fonduri, că ştim şi noi că în România este greu să faci ceva dacă nu ai bani. Minifotbalul, din punctul meu de vedere, este cel mai bine organizat proiect de după 1989. Se dezvoltă de la an la an şi atâta timp cât lumea vine la teren pentru a juca, există sport şi în acelaşi timp mişcare. Aştept să fie pus pe picioare şi proiectul de minifotbal feminin şi acolo cred că aş putea să mă implic mai mult”, a adăugat Corina.

Unul dintre proiectele gimnastei este şi acela de a ajuta fostele glorii ale României prin readucerea lor la „viaţă”. „Chiar dacă nu mai profesează în sport, fostele glorii ale României trebuie să mai ajute ţara cu ce pot. Fiecare, pe porţiunea ei ştie cel mai bine ce este de făcut, aşadar ar trebui readuşi în sală”, a spus ea. Chiar dacă nu este vorba despre un proiect pe ramură sportivă, Baby Gim este un proiect inedit, imple-mentat în România, iar ideea a fost „furată” de Corina Ungureanu, din Anglia. „Este un program pe care vreau să îl dezvolt eu şi nu vreau ca să se ocupe cineva de el pentru a mă putea mândri. Baby Gim este un program unic în România, destinat copiilor sub 4 ani. Este vorba despre un copilul ajutat de un părinte şi de un antrenor, care pe nişte figurine mari - de exemplu un topogan de burete sau o bârnă din burete - execută exerciţii benefice vârstei. Într-o sală de sport se pot face foarte multe lucruri, iar figurinele nu o să ocupe foarte mult spaţiu şi o să fie de folos”, a încheiat fosta sportivă.

Sportul Sălăjean, 6 noiembrie 2013

Karate tradiţional: Campionatul Naţional - Brăila

Călin Marincaş, Iulia Cliţan şi Marc Crecan, calificaţi la Mondiale

După o perioadă lungă de antrenamente, una din cele mai aşteptate com-petiţii de karate modern din România, este Campionatul Naţional. În acest an, Sala Polivalentă din Brăila a fost gazda Naţionalelor. Federaţia Română de Karate Tradiţional, împreună cu C.S. Sessubamayama Brăila şi Direcţia pentru Sport


şi Tineret Brăila a organizat mult aşteptatul concurs. Cei mai buni karatişti din ţară au luat parte la competiţia de pe malul Dunării, iar judeţul nostru a fost reprezentat de patru sportivi legitimaţi la CS Terra Kid Zalău şi un sportiv legi-timat la Olimpia Bucureşti. Pal Brigitta (cadeţi), Dan Poptelecan (juniori), Iulia Cliţan (tineret) şi Călin Marincaş (seniori) au participat sub egida CS Terra Kid, iar Marc Crecan (tineret) a concurat pentru clubul bucureştean Olimpia, au în-cercat să demonstreze că merită să se califice la Cmapionatul Mondial de Karate Tradiţional, de la finalul lunii noiembrie din Egipt. Numit sportivul anului, trei ani la rând, Călin Marincaş a demonstrat şi de această dată că rămâne cel mai bun karateca din lume. Zălăuanul de aproape 30 de ani a obţinut două medalii de aur, la Fuku-Go şi Kata, iar la Kumite, Marincaş a obţinut medalia de bronz. Concurând la tinere, Iulia Cliţan a reuşit să devină campioană naţională la proba de kumite, iar la Kata şi Fuku-Go s-a clasat pe locul II, totodată devenind vice-campioană naţională. La cadeţi, Pall Brigitta a fost foarte aproape de podium, ocupând locul IV, la kata individual, iar Dan Poptelecan a ratat şi el la mustaţă podiumul, ocupând locul 5.

„A fost o competiţie destul de grea având în vedere că primele două locuri de la fiecare probă te califică la Mondialul din Egipt. Sunt mulţumit de evoluţia sportivilor mei, au făcut un concurs foarte bun. Sunt bucuros că eu şi Iulia Cliţan am reuşit să ne calificăm. Sperăm să avem aceeaşi prestaţie şi să ne întoarcem cu cât mai multe medalii”, ne-a mărturist in-structorul de la CS Terra Kid, Călin Marincaş.

Pe lângă Călin Marincaş şi Iulia Cliţan şi sălăjeanul nostru transferat în această vară de la Terra Kid - Marc Crecan a reuşit performanţa de a se califica la Mondialul din Egipt. Deşi obiectivul lui înainte de Naţionale a fost calificarea la Mondiale la cel puţin două probe, sălăjeanul de 19 ani a reuşit să se califice la


Fuku-Go şi Enbu masculin de pe primul loc, şi la Kata individual şi Enbu mixt de pe poziţia a II-a. Pe lângă această performanţă, Marc s-a calificat şi cu echipa de kata şi cea de kumite. „Ca la orice campionat, am avut bineînţeles emoţii, deoarece s-au calificat doar primele două locuri de la fiecare probă. Sunt bucuros că mi-am îndeplinit obiectivul şi sper să câştig cât mai multe medalii”, ne-a mărturisit Marc Crecan.

Campionatul Mondial de Karate Tradiţional se va desfăşura în Egipt, la Cairo, în 26 noiembrie.

Sportul Sălăjean, 1 octombrie 2014

Box: „Centura de Aur” 2014Adrian Popuţea prezent la cea mai faimoasă

competiţie organizată în România

Sportivul legitimat la CSM Zalău va participa la a 39-a ediţie a „Centurii de Aur”

După ce în vara acestui an, cel mai bun produs al boxului din Sălaj - Adrian Popuţea a adus pentru a doua oară consecutiv, Cupa României la Zalău, pugi-listul sălăjean participă la ce mai importantă competiţie organizată de Federaţia Română de box. Creat în 1972, evenimentul internaţional a devenit în scurt timp unul dintre cele mai prestigioase evenimente din lumea boxului mondial, datori-tă participării campionilor mondiali, europeni şi olimpici la box chiar de la prima ediţie. Astfel, ani la rând, în ring au intrat pugilişti din Rusia, Cuba, Brazilia,


Maroc, Nigeria, Israel, Ecuador sau România. La începutul anilor 2000, un să-lăjean a reuşit să urce de mai multe ori pe podium, la această competiţie. Este vorba de Virgil Meleg - cel care a cucerit mai multe medalii de argint sau bronz. În 2007, Adrian Popuţea a intrat pentru prima dată în ring la faimoasa competiţie, iar în 2008 a reuşit să câştige medalia de bronz. Anul trecut, grandioasa compe-tiţie a revenit în atenţia iubitorilor sportului cu mănuşi, după o pauză de patru ani. „Centura de Aur” este una din cele mai faimoase competiţii organizate în România. Dacă anul trecut nu a putut participa, deoarece era suspendat, în acest an, pugilistul zălăuan a dat curs invitaţie şi va intrat în ring în competiţia organi-zată în perioada 19-23 noiembrie. Locaţia competiţiei încă este pusă sub semnul întrebării, astfel că Oficialii Federaţiei Române de Box sunt obligaţi să aleagă ca locaţie una dintre variantele: Bucureşti, Iaşi, Galaţi sau Chiajna.

„Sunt onorat să particip la o astfel de competiţie. Numai participarea în sine este o performanţă. Voi lupta la categoria 90 kg şi sper într-o clasare cât mai bună. Atât eu cât şi clubul, nu ne-am fixat un obiectiv, sper să fac meciuri cât mai bune”, ne-a declarat Adrian Popuţea.

Susţinut de Clubul Sportiv Municipal şi de firma SC Granital, zălăuanul de 28 de ani şi-ar fi dorit să participe la categoria +91, categorie la care a câştigat şi Cupa României. Înaintea competiţiei, maestru Ioan Dragoş, ne-a declarat:

„Este o competiţie faimoasă în lume, suntem bucuroşi că am fost invitaţi să participăm. Nu avem un obiectiv anume, dar sperăm la o clasare cât mai bună şi de ce nu la o medalie. Adrian este un sportiv talentat, serios şi poate urca pe podium. Facem două antrenamente pe zi, iar până când vom pleca la competiţie, vom avea şi câteva meciuri de pregătire”.

Sportul Sălăjean, 3 noiembrie 2014


danIel săuCaMagazin Sălăjean, Caiete Silvane

Suntem pregătiți?

De marele praznic al centenarului Marii Uniri (din 2018). Cu siguranță, nu. Nici cu un proiect (proiecte) național sănătos, nici cu un altul regional (să fiu scutit de experimentele cu iz politicianist). Și nici județele nu se simt mai bine. În Sălaj – locul ce a dat cel puțin doi făuritori ai Marii Uniri, Iuliu Maniu și George Pop de Băsești, primul și acum fără mormânt (nu e totuși prilej de rușine națională?) – merită să construim un asemenea proiect și să ne ținem de el. Măcar noi. În liniște, fără zarvă.

Dar, până atunci, să apăsăm și noi pe constatarea mai veche că infrastruc-tura, sănătatea și cultura (educația) par a fi domeniile de interes și pentru Sălajul de peste 20 de ani. Mulți poate vor replica că domeniul economic e cel mai im-portant. Cu siguranță în vremurile prezente și viitoare. Însă mediul economic privat merită lăsat în pace, încurajat să se dezvolte, cum se spune, să producă plus valoare, locuri de muncă, taxe și impozite la bugete, implicare socială etc. Așadar, statul (ce cuvânt magic!) ar merita să investească în infrastructură, în sănătate și în cultură (educație). Numai că nu prea face acest lucru consistent. Ori nu se vede. Evident, poți observa că într-un loc sau altul s-au produs schimbări, că multe drumuri chiar arată bine ș.a. Dar întreb: există un proiect național simplu, direct, pe o coală A4, care să spună că în următorii 20 de ani prioritățile de acțiune și intervenție sunt infrastructura, sănătatea și cultura (educația)? Sau agricultura. Ori transporturile. Nu știu să existe așa ceva. Avem tot felul de povești sub forma unor „master-planuri” sau „strategii și politici europene de dezvoltare durabilă”, mix-uri, verze a la Bruxelles pe care va trebui (cam ăsta-i cuvântul!) să le punem în aplicare. Și văd că facem ce facem și nu prea avem chef sau nu știm să le punem în aplicare. Altfel, printre lucrurile de care m-am săturat: dojeaneala continuă că noi suntem de vină! Sau numai noi suntem de vină! Chiar așa o fi?

Oare nu merită să avem proiecte naționale, în afară de cele probabil „euro-pene”? Eu zic că merită. Și în Sălaj, fiecare la ce ne pricepem mai bine, merită să construim, amenințați sau nu de tot felul de pericole instituționale, politice ori emoționale. Vă mai întreb: suntem pregătiți de marele praznic al centenarului Marii Uniri? Să nu-mi spuneți că suntem pregătiți cu sfada continuă, aruncatul vinii și cu echilibristica veche, de a ne preda inamicului (marii puteri) și a de câr-coti apoi despre regulile impuse.

Magazin Sălăjean, 27 noiembrie 2013


Descentralizarea, faza busturilor

Ați mai auzit ceva/pe cineva povestind, doinind, hăulind despre descentralizare? În anul electoral 2014, destul de probabil nici nu veți auzi. Haideți să vă (re)amintesc povestea țâțelor unui bust din Gorjul lui Brâncuși, story care dă socoteală și despre minunatul proces de descentralizare. Pe scurt, povestea zice că lângă „axa operelor lui Brâncuși” din Târgu - Jiu au fost amplasate, cu aviz sau nu de la ministerul de resort, două busturi, ale soților Tătărescu, Arethia și Gheorghe. În cazul bustului Arethiei, onor reprezentanții culturii au considerat că sânii sunt prea mari. Adică prea sexy ori, în limbaj mai administrativ, țâțele cu pricina „nu corespund din punct de vedere estetic”. Rămâne de văzut dacă primăria locală va reamplasa busturile cu pricina, dacă va obține avizele necesare și dacă sculptorul va remodela bustul frumoasei doamne. Dincolo de aceste aspecte, probabil justificate legal, se ițește din nou minunatul, inexistentul proces de descentralizare. Aici, faza busturilor. Autonomia locală nu înseamnă (mai) nimic. Procesul decizional local ajunge să fie interpretat „estetic” de reprezentanții unui minis-ter (generic vorbind). Unii, nu puțini, vor replica tăios că nu se poate construi orice și oricum în această țară, inclusiv statui și busturi. Serios? Poate, totuși, au dreptate aceștia din urmă. Și toate comitetele și comițiile au un rol fundamental în propășirea materială și spirituală a poporului român, în creșterea nivelului de cultură și educație socialistă a oamenilor muncii de la orașe și sate. În opinia mea, dacă ar fi așa, atunci onorabilii ar trebui să se implice cu adevărat în tot ceea ce se construiește „artistic” în patria noastră dragă. Lucru care, evident, nu se întâmplă. Și pentru că „centrul” e tot mai departe de noi, este tot mai vag, mai absent. Și în văgăuna Zalău, la capătul (sau la începutul) lumii civilizate. Sunt curios dacă în locul discuției despre Zilele Zalăului, locuitorii acestei urbe și-ar exprima opinii despre ridicarea câtorva bustui și statui dedicate marilor per-sonalități ale Sălajului și municipiului care nu mai sunt în viață. Vezi de exemplu supli-mentul revistei „Caiete Silvane”, Fadrusz János și Zalăul (http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articolcca&idart=64). E o posibilă idee. Alegerea, ca de obicei, vă aparține. Descentralizarea, sigur nu.

Magazin Sălăjean, 30 aprilie 2014

Pe calea regală a poeziei

Recenta ediție, a 16-a, a Festivalului Internațional „Serile de literatură ale re-vistei Antares” (29 mai – 3 iunie 2014), festival organizat de Corneliu Antoniu şi Simona Toma (cu sprijinul Fundației culturale Antares, Uniunii Scriitorilor din


România filiala Sud-Est, Primăriei municipiului Galați şi Primăriei municipiului Brăila; dintre parteneri amintim Biblioteca „V.A. Urechia” Galați, Muzeul de Istorie Galați, Biblioteca Județeană „Panait Istrati”, Brăila), mi-a prilejuit, înainte de toate, întâlniri cu poeți foarte buni. Câteva nume: Adrian Suciu, Julio Pavanetti (Uruguay), Luis Miguel Rubio (Spania), Menachem M. Falek (Israel), Müesser Yenlay (Turcia), Valentin Talpalaru, Diana Corcan, Laura Garavaglia (Italia), Mario Castro Nabarette (Chile, membru USR), Metin Cengiz (Turcia), Virgil Diaconu, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Ciocea (surprinzătoare poeme!). Şi de această dată, Poezia a fost un liant între oameni (ciudați, dar nu mai ciudați decât alții), între limbi, popoare, stări, vapoa-re. Limbajul universal al poeziei ne-a ținut de cald, de foame, de nervi, de mână. Festivalul Antares („Localizată în constelația Scorpionului, Antares se încadrează la categoria supergiganților roşii, ocupând locul al 16-lea în topul celor mai strălucitoare stele. Steaua se află la 600 de ani-lumină de sistemul nostru solar, iar luminozitatea sa vizuală este de 10. 000 de ori puternică decât cea solară” – descopera.ro) a fost şi un bun ghid pe Dunăre: Brăila, Galați, Isaccea, Tulcea, Sulina. „Dunărea, calea regală a poeziei”? Poate. Sigur nu e singura „cale regală” (rămâne de polemizat dacă şi „artă re-gală”). Oricum, Sulina (unde am ajuns pentru prima dată, în carne, prea multă carne şi câteva oase, şi unde sper că voi reveni) m-a impresionat prin singurătatea ei. Adrian Suciu mi-a spus, şi i-am dat dreptate: „Aici e sărăcie şi tristețe!” Sărăcie, şmecherie, sute de câini „comunitari”, cimitirul „Comisiei Europene a Dunării”, farurile, plaja, delta. Totuşi, şi frumusețe. „Sărăcie, tristețe şi frumusețe!” Frumusețea locului unde Dunărea se uneşte cu marea oleacă neagră, dulcele cu săratul, cerul cu pământul, oasele cu trupurile, gândurile cu apa. „Europolis”. Poate. „Singurătatea nu ştie de milă/ Chiar şi atunci când frunzele răsuflă/ şlefuite de vânt” (dintr-un poem al Laurei Garavaglia, din antologia lirică editată cu ocazia Festivalului Antares). Şi cât de greu e de găsit singurătatea frumoasă.

Caiete Silvane, Nr. 113/ iunie 2014


raluCa sîrBuGraiul Sălajului

Succes sălăjean pe plan internațional

Profesoara din Zalău Raluca Cirţi „a dat lovitura” cu ilustraţiile pentru cărţi destinate copiilor

Profesoara de arte plasti-ce Raluca Cristina Cirți, de la Colegiul Național „Silvania” Zalău, devine tot mai cunoscută în străinătate pentru ilustrațiile de carte pentru copii pe care le face.

O coală de hârtie și o pensu-lă sau un instrument de scris, atât e de ajuns pentru Raluca Cirți pentru a da viață unei povești surprinzătoare. „Tot desenam, de când eram mică, desenam, dese-nam, desenam, desenam, colo-ram, desenam, coloram”, ne po-vestește. „Nici nu m-am gândit la ce facultate să mă duc, pur și simplu”. Talentul a purtat-o la Universitatea de Arte Plastice din Oradea, licența obținând-o în cadrul Academiei „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca.

Când nu e ocupată să le ofere o parte din lumea artei elevilor săi, Raluca își dedică timpul picturii, designului interior, caricaturilor, bijuteriilor lucrate ma-nual și, recent, designului grafic, făcând ilustrațiile mai multor cărți pentru copii.

Talentul pentru design grafic le-a atras atenția unui israelian, unei american-ce și unei românce stabilite în Italia. Astfel au luat naștere șase cărți electronice pentru copii, ale căror povești au fost aduse la viață prin ilustrații inedite realizate de către Raluca.

Personajele pe care Raluca le-a creat pentru cele șase cărticele au ca sursă de inspirație desenele clasice românești, cele pe care generația tânără nu a avut ocazia


să le cunoască. Astfel, prin vrăbiuța Gria (din cartea „Povestea vrăbiuței Gria”, autor Alina Bălașa), fetițele din „Good Girls Do” (autor Tara Hall) și vulpea Foxy (din seria de cărți „Vulpea Foxy și prietenii săi”, autor Eitan Hana) copiii se pot bucura de aventurile personajelor, întipărindu-li-se în minte imagini colorate vesel, care nu brutalizează prin lipsa de șlefuire, prezentă în multe din desenele actuale.

Vulpea Foxy cucerește copiii de peste hotare

Chiar dacă, momentan, cărțile pot fi cumpărate doar de pe Internet, seria de cărți „Vulpea Foxy și prietenii săi” a cucerit deja copiii din Israel și nu numai. Inițial, cărțile au fost scrise în limba ebraică de către autorul Eitan Hana, însă datorită succesului primei cărți, acestea pot fi citite și în limbi de circulație in-ternațională. Prima carte, „Foxy și via”, a fost tradusă din limba ebraică în limba engleză, limba franceză și limba română. Văzând succesul pe care îl are cartea (aflându-se pe locul șapte pe un site internațional de vânzări timp de câteva săp-tămâni), israelianul nu s-a oprit aici, realizând și un filmuleț în care sunt prezen-tate ilustrațiile Ralucăi, iar povestea este citită pe un fundal muzical de către un profesionist. Mai mult decât atât, autorul cărții dorește să facă și un desen animat cu vulpea Foxy, personajele fiind ilustrate tot de către Raluca.

Toate cele patru cărți care fac parte din serie au în spatele aventurilor pre-zentate o învățătură, precum cele pe care le întâlnim în fabulele românești. De traducerea lor în limba română se ocupă tot Raluca.

În lumina succesului avut de cărțile pe care le-a ilustrat, Raluca plănu-iește să le ofere copiiilor din România propria carte pentru copii, al cărui text și ilustrații să fie realizate de către ea, în colaborare cu învățătoarea Mona Racolța, zălăuancă stabilită la Cluj-Napoca. În curând, copiii vor putea citit cum buburu-za Măru-Păru și albinuța Lizu-Bizu inventează o culoare. Textul este deja scris, urmând ca Raluca să facă ilustrațiile. Cartea se vrea o carte de povești, carte de colorat, dar și o carte din care copiii din clasele primare să aibă posibilitatea să lucreze în școli.

Autoportret - Raluca Cirți

Raluca Cristina Cirți, în vârstă de 35 de ani, este profesoară titulară de arte plastice la Colegiul Național „Silvania” Zalău, predând însă și în cadrul Liceului Teoretic „Gh. Șincai” Zalău. În timpul liber se ocupă cu pictura, designul inte-rior și designul grafic. Succesul său este prezent și în învățământ, dovadă fiind faptul că la concursul național de arte plastice „Omagiul – Ștefan Luchian” de anul acesta, locul întâi și locul al treilea au fost câștigate de elevele sale Reznek Evelin de la Colegiul Național „Silvania” și Pop Diana, de la Liceul Teoretic „Gh. Șincai”. Pe lângă cele șase cărți pe care le-a ilustrat, Raluca a mai realizat și co-


perta cărții „Hortensia Papadag-Bengescu - Marea europeană a literaturii româ-ne. Pledoarii”, scrisă de profesor-doctor Georgeta Ardelean, de la Liceul Teoretic „Gh. Șincai”, Zalău. Cei ce doresc să urmărească activitatea artistică a Ralucăi, pot accesa pagina raluart.webs.com sau pagina de Facebook RaluArt.


Sălajul este promovat printr-o aplicație culinară pentru telefoane mobile

Bucătarul Adrian Hădean, unul din noii jurați de la MasterChef și posesorul unuia dintre cele mai bune bloguri cu-linare din România, s-a întrecut weekendul trecut în arta culina-ră cu renumitul bucătar sălăjean Mircea Groza, cu ocazia filmărilor pentru aplicația culinară pentru telefoane mobile denumită „Taste of Romania”.

Ideea aplicației culinare i-a venit lui Adrian Hădean cu ceva timp în urmă. „Am tot sucit și ră-sucit idei, pe unele le-am aruncat la coș, pe unele le-am pus în ser-tare pentru când voi fi pregătit, pe altele le-m pus la dospit, sperând să crească. Dintre toate cele din urmă, a crescut taman aceasta. O aplicație care să-i învețe pe străinii care ne trec granițele despre mân-cărurile delicioase pe care le pot mânca aici. Nu va fi o aplicație de cronică/ review de restaurant; pentru asta există deja altele. Va fi un fel de hartă gastronomică a României, o hartă pe care voi așeza cele mai bune mâncăruri regionale, locale, de tradiție mai veche sau mai nouă”, explică Hădean pe blogul său.

Aplicația „Taste of Romania” este dezvoltată de Vodafone și va fi disponibilă


pentru toți utilizatorii, inclusiv pentru cei care ne vizitează țara, aflați în roaming. Momentan, aplicația este în lucru. „Sunt convins că din această aplicație (va putea fi descărcată gratuit) vom câștiga cu toții. Eu voi câștiga un tur al țării și multele învățăminte care vor rezulta de aici, străinii vor câștiga un partener de drum util și de încredere, românii vor câștiga poate, în plus față de ce câștigă străinii, un strop de stimă de sine și de drag pentru o bucătărie despre care ne-am obișnuit să vorbim mai mult de rău decât de bine. Puteți să spuneți că-s idealist, visător sau exagerat de optimist, eu voi găsi în orice vorbă un punct de sprijin pentru pasul următor”, mărturisea Hădean înainte de a porni în țară pentru a descoperi tainele culinare românești.

Sălajul este impresionant prin autenticitate

De la jumătatea lunii iunie, Adrian Hădean a pornit prin țară în aventura „Taste of Romania”, pentru a surprinde cât mai multe delicii culinare românești din zone cât mai diferite. Până acum a poposit în Băișoara, în Maramureș (Baia Mare) și în Sălaj. „Am ales Sălajul pentru că am fost impresionat de autenticitatea oamenilor de aici, de rețetele deosebite păstrate în această zonă și de farmecul aparte al acestor locuri. Cred cu adevărat că rețetele descoperite aici contribuie prin originalitatea lor la acea savoare culinară aparte a României, pe care încercăm să o redăm prin acest proiect”, a declarat Hădean, ieri, pentru Graiul Sălajului.

Papricaș de cocoș și friptură de Sălaj „în colaborare” cu Mircea Groza

Mircea Groza i s-a alăturat lui Hădean în aventura sălăjeană. Sălajul va de-veni cunoscut prin aplicația „Taste of Romania” prin filmările făcute în Hida și în Porolissum, la vestitul castru roman, precum și prin povestea deliciilor gătite de cei doi. „Am gătit papricaș de cocoș și friptură de Sălaj cu renumitul bucătar Mircea Groza, iar în Hida am descoperit o delicioasă prăjitură cu origini ungu-rești”, ne-a spus ieri Hădean.

Mircea Groza spunea ieri pentru Graiul Sălajului că a fost invitat de Adrian Hădean să gătească ceva tradițional din Sălaj. „Am fost de acord cu condiția să filmăm la Moigrad, pentru că mereu am vrut să promovez Moigradul. Cu Adi Hădean colaborez de patru-cinci ani și a fost de multe ori la Moigrad. E un ad-mirator declarat și vine de multe ori și pe cont propriu, îi place foarte mult zona. Atmosfera a fost plăcută, distinsă. Am vorbit ardelenește, că și el e tot de-al nos-tru. L-am îmbrăcat și pe el cu costum și cu clop”, ne-a împărtășit Mircea Groza. „Eu m-am simțit bine. Chiar ziceam că nu-i puțin lucru să-i dai de lucru unui bucătar celebru”, spune râzând bucătarul sălăjean.

Adrian Hădean, în vârstă de 37 de ani, s-a născut în Pâncota, Arad. A copilărit în Baia Mare, Maramureș, unde a început să lucreze în media la 17 ani. A continuat să realizeze emisiuni de radio și de televiziune, să scrie pentru mai multe publicații,


timp de aproape 13 ani. A produs propriile emisiuni de televiziune ce au fost difu-zate de Antena 1 și a colaborat cu televiziunea națională timp de un an, la realizarea unei serii de emisiuni culinare. A publicat prima carte cu rețete în 2003. La 19 ani a avut prima slujbă într-un restaurant, iar la 24 de ani conducea propriul restaurant, afacere în care era partener. Din 2008, blogul său, www.adihadean.ro - rețete fără secrete - a devenit blog culinar. Din 2008 și până azi, blogul său a fost vizitat de pes-te patru milioane de ori. Blogul conține peste 1.000 de rețete testate de autor de-a lungul timpului. Este membru fondator al Asociației Culturale pentru Promovarea Tradițiilor Populare „Niște Țărani” din Sălaj.

Graiul Sălajului, 16 iulie 2014

Programele guvernamentale sunt proaste și fără finanțare

Părinţii și învăţătoarele au inventat forma funcţională de after-school

Părinții care doresc să-și lase copii la școală după orele de curs pentru ca aceștia să își facă temele, să participe la diferite activități, dar și să ia masa de prânz, au la dispoziție două posibilități. Fie aleg „obiceiul” after-school la mica înțelege-re cu învățătoarea, fie programul „Școala după școală”, în puținele situații în care există, fie optează pentru învățământul alternativ „Step by step”.

After-school „la mica înțelegere”

În județul nostru, despre after-school se știe încă de prin anii 1994-1995, sub forma pregătirii elevilor după ore. Și în ziua de azi, părinții cad la o învoială cu învățătoarea, plătesc la mica înțelegere efortul dascălului și, eventual, masa de după-amiază a copilului, iar elevii rămân după ore pentru a-și face temele până când părinții vin să-i ia acasă, la ora 16.00. Toată lumea e câștigată. Sunt mulți pă-rinții care ies târziu de la serviciu și nu mai au timpul necesar pentru a-i ajuta pe copii cu temele. În acest mod, copilul nu rămâne singur acasă, iar când părintele vine să-l ia de la școală, temele sunt gata. Avantajul este și de partea dascălului, care se alege cu ceva bani, în funcție de câți elevi are, se asigură că aceștia își fac corect temele, iar a doua zi la clasă poate să continue cu lecția, nemaifiind nevoie să dedice atât de mult timp corectatului temelor. În plus, after-school-ul îi ajută și


pe copiii cu necesități speciale să nu rămână în urmă cu ceea ce se învață la clasă. Această formă neoficializată a after-school-ului s-a generat pentru că forma

oficială a after-school-ului este mai greu de realizat. Părinții și dascălii s-au adap-tat să se descurce cum au putut. Așa că s-au înțeles pentru ca toți să fie avantajați, fără să mai aștepte implicarea autorităților, care nu-și bat oricum capul. Elevul vine cu tema făcută, părintele e liniștit că nu-i stă copilul singur acasă până se întoarce de la serviciu, iar dascălul e răsplătit de părinți cu bani „cash”.

Practica, încă din anii '95, dovedește că această formă de after-school s-a încetățenit un lucru benefic pentru toți, mai ales în condițiile în care, pentru varianta oficializată a after-school-ului, nu prea vin bani de la bugetul local sau național și nici organizațiile neguvernamentale nu se înghesuie să finanțeze astfel de programe.

After-school „pe bune”

After-school fă-cut după metodologia stabilită de Ministerul Educației Naționale (MEN) e mai greu de realizat, deoarece pro-gramul „Școală după școală” se face în par-teneriat cu autorități-le publice locale și cu asociațiile de părinți sau alți parteneri sociali. Potrivit metodologiei organizării programu-lui „Școală după școală”, programul este conceput de școli sub formă de proiect, în urma unei analize de nevoi, prin consultarea elevilor, a reprezentanților legali, a cadrelor didactice, a comunității locale și a altor instituții și organizații par-tenere. Pe baza acestor demersuri, școlile stabilesc grupul-țintă al programului „Școala după școală”.

Programul „Școala după școală” oferă activități educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială. Acolo unde acest lucru este posibil, parteneriatul se poate realiza cu organizații nonguvernamentale cu competențe în domeniu, se arată în Legea Educației. Programul se adresează atât elevilor din învățământul primar, cât și elevilor din învățământul secundar.

În ceea ce privește finanțarea programului, metodologia stabilește patru ti-puri de finanțare: din bugetul autorităților locale; din programe finanțate din


fonduri europene sau naționale; din activități școlare și extrașcolare, donații, sponsorizări dedicate, prin suportul financiar al părinților, al organizațiilor ne-guvernamentale etc., cu respectarea legislației în vigoare; din bugetul de stat din care se poate sprijini financiar pentru elevii proveniți din grupurile dezavantajate.

Cât despre plata dascălilor care se implică în after-school, metodologia pre-vede că în cazul în care dascălul efectuează orele în cadrul normei didactice de 40 de ore pe săptămână (norme de predare-învățare-evaluare), aceste ore nu sunt plătite suplimentar. În caz contract, activitatea profesorului „poate fi retribuită în condițiile legii, din sursele de finanțare prevăzute”. Pentru învățătoare, n-ar fi un business, așa cum e cu after-school-ul „la mica înțelegere” cu părinții.

Tenaris finanțează after-school „adevărat” în două școli din Zalău

Singurul after-school care se arată promițător din punct de vedere al respec-tării metodologiei este cel implementat de TenarisSilcotub. Este vorba de pro-iectul pilot pentru anul școlar 2014 - 2015, „Școala după școală”, de care bene-ficiază, începând din 13 octombrie, 108 elevi din clasa I de la Școala Gimnazială „Porolissum” și de la Școala Gimnazială „Corneliu Coposu”, sub sloganul „joa-că-te, descoperă, inventează”, după orele de curs, timp de patru ore pe zi, patru zile pe săptămână. Potrivit reprezentanților TenarisSilcotub, „Școala după școală” s-a născut din dorința de a schimba, încă din primii ani de experiență școlară, modul în care elevii și familiile lor abordează importanța frecventării cursuri-lor și a obținerii unor rezultate bune la învățătură. După orele de curs, timp de patru ore pe zi, patru zile pe săptămână, elevii rămân în școli, servesc masa de prânz împreună și își fac temele pentru a doua zi. Mai mult, ei sunt implicați în activități de educație informală în domeniul științei și artei, dar și în activități de recreere. Toate acestea se desfășoară sub îndrumarea și supravegherea unor cadre didactice selectate special pentru acest proiect. Grupurile „de lucru” sunt formate din maximum 20 de elevi, pentru a optimiza interacțiunea și impactul asupra fiecărui elev.

Bani europeni pentru after-school în sate

În Sălaj, primarii pot accesa fonduri europene făcând proiecte pe Măsura 322 „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătățirea serviciilor de bază pentru economia și populația rurală și punerea în valoare a moștenirii rurale”, proiecte în care pot include și înființarea de after-school-uri. Din datele primite de la Oficiul Județean pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (OJFIR), în Sălaj sunt 32 de co-mune care au depus cerere de finanțare pe Măsura 322, din care opt comune au inclus în proiect înființare de after-school.

În comuna Benesat, de exemplu, cu banii primiți pe Măsura 322, primarul Sorin Romocea a reușit să facă o clădire pentru after-school. Din ce ne-a declarat


ieri primarul, în momentul de față este în tratative cu profesorii, urmând ca aceș-tia să fie plătiți cu ora din bugetul local.

Însă înființarea de after-school nu-i bucură pe toți primarii. Mai mulți primari ni s-au plâns că, deși ideea de after-school e binevenită în comunitate, aceasta trebuie finanțată din bugetul local. Plata profesorilor și hrana elevilor nu este asigurată din finanțare, doar reabilitarea sau construirea clădirii unde vor sta elevii după ore. Primarii recunosc că preferă să includă în proiectul depus pe Măsura 322 înființarea de after-school numai pentru că astfel proiectul are un punctaj mai mare și mai multe șanse să devină eligibil.

Învățământul „Step by step”, alternativă la after-school

Învățământul alternativ „Step by step” este o altă variantă pentru care părin-ții pot opta pentru ca elevii să își facă temele la școală, să primească masă de prânz și să participe la diverse activități. Însă, spre deosebire de after-school, învățămân-tul „Step by step” implică doi dascăli, unul care are program dimineața și unul care stă cu elevii după-masa. Masa asigurată copiilor trebuie plătită de părinți, iar copiii trebuie să stea obligatoriu la școală până la ora 16.00, spre deosebire de after-school, unde elevii nu sunt obligați să rămână.

Dacă până acum existau mai multe clase de „Step by step”, numărul acesta a început să se reducă. Doar două școli mai au ofertă pentru învățământul alternativ „Step by step”. Este vorba de Școala Gimnazială „Iuliu Maniu” din Zalău și școa-la din Crasna. Potrivit reprezentanților Inspectoratului Școlar General (ISJ) Sălaj, motivele din pricina cărora s-a diminuat oferta „Step by step” în județ includ costul mesei, pe care părinții trebuie să-l asigure, precum și faptul că programul nu are continuitate la gimnaziu și la liceu, lucru care îi face reticenți pe părinți.

Ce bun ar fi un after school cu banii care sunt aruncați pe lapte corn și mere

În 2009 au fost mai multe discuții la nivel de minister pentru înlocuirea programului „Lapte și corn” cu un program after-school, prin care elevul să be-neficieze de o masă caldă, dar și de ajutorul unui profesor când își face temele. Ministrul Educației de atunci, Ecaterina Andronescu, propunea ca banii pe care Guvernul îi cheltuie pe programul „Lapte și corn” să fie transferați într-un pro-gram after-school. Programul urma să fie implementat inițial în școlile care dis-pun de spațiu, ulterior urmând să se găsească soluții pentru cele care au ocupate sălile după-masa. Însă programul nu a fost realizat, cu toate că în ultimul timp, atât părinții, cât și diferiți senatori și deputați au propus introducerea unei mese calde în locul programelor „Lapte și corn” și „Fructe în școli”.



maRIn şteFanMagazin Sălăjean

Primăvara în ochii copiilor

Motto: „Primăvara este o sărbătoare imensă la care participă toate elementele naturii”. (Victor Hugo, 1802–1885, scriitor francez)

De ani şi ani, la început de primăvară, 1 Martie ne readuce credinţa în mai bine. De fiecare dată, la români, izbânda renaşterii naturii a fost invocată cel mai bine prin „mărţişorul” dăruit celor dragi, în semn de gratitudine şi de noroc. De aceea, mărţişorul este considerat, din moşi-strămoşi, simbolul primăverii. Acest obicei s-a transmis din generaţie în generaţie, constituindu-se într-o tradiţie de netăgăduit. Cândva, mărţişorul era un ban de aur sau de argint, legat cu şnur de lână împletit în culorile alb şi roşu, terminat la capete cu ciucuri. Acum el are o altă „constituţie” şi multiple forme de prezentare, în concordanţă cu imaginaţia, cu priceperea şi cu posibilităţile materiale ale confecţionerilor. Totuşi, valoarea senti-mentală, precum şi cea educativă a mărţişorului trebuie să fie într-o relaţie continuă cu valorile informative şi formative din societatea noastră, mai ales din învăţământ. Păstrarea tradiţiilor este o componentă esenţială a dezvoltării morale, sociale, cul-turale şi spirituale, copiii fiind educaţi de mici să respecte şi să păstreze tradiţiile.


În acest context, la Şcoala Gimnazială „Silvania” din Şimleu Silvaniei s-a im-plementat proiectul educativ „Primăvara în ochii copiilor”, care a ajuns la cea de-a patra ediţie. Coordonatoarea proiectului este prof. înv. primar Cristina Georgeta Teieru, iar din echipa de proiect fac parte 20 de învăţătoare de la trei clase pregă-titoare şi de la 17 clase I-IV. Îndrumaţi de învăţătoare şi sprijiniţi de părinţi, copiii şi-au dat frâu liber imaginaţiei, realizând originale mărţişoare şi felicitări. În toate activităţile s-a urmărit îmbinarea utilului cu plăcutul, dezvoltarea abilităţilor practi-ce, consolidându-se semnificaţiile zilelor „Mărţişorului” şi „8 Martie”.

Sutele de mărţişoare şi de felicitări au fost realizate cu tehnici şi cu materiale diferite (aţă, hârtie, textile, lemn, ceramică, mărgele, paiete etc.), aşezate pe suport de hârtie sau material textil. Proiectul s-a materializat, din nou, printr-o expoziţie cu vânzare a „operelor” copiilor, deschisă de doamna Teieru, care a spus, printre altele: „Îi felicit pe elevii şcolii noastre, care, prin iscusinţa şi devotamentul lor, au adus primăvara în şcoala şi în sufletele noastre. Mulţumesc conducerii şcolii, învăţătoarelor şi părinţilor pentru implicarea cu atâta dăruire în realizarea acestui proiect. Avem datoria şi onoarea de a continua aceste obiceiuri, care reînvie şi îm-prospătează spiritul românesc ”.

La expoziţia din 26 februarie 2014, au participat elevi, părinţi şi cadre didacti-ce, urmând ca aceasta să fie vizitată în zilele următoare de copiii şi elevii din oraşul nostru. Fondurile băneşti strânse din vânzarea mărţişoarelor şi a felicitărilor îi vor ajuta pe elevi să-şi organizeze alte activităţi extraşcolare.

Magazin Sălăjean, 27 februarie 2014

Centenarul Comitetului Olimpic şi Sportiv Român!

În ţara noastră educaţia fizică şi sportul au prins un contur vizibil pe la mijlocul secolului al XIX-lea., când, în anul 1869, a apărut prima lege de organiza-re a şcolilor de toate gradele şi categoriile, prin care gimnastica era inclusă, pentru prima oară, ca obiect de studiu obligatoriu. În anul 1869, apărea prima lucrare de specialitate în limba română „Carte de gimnastică”, scrisă de Gheorghe Moceanu – primul profesor de educaţie fizică din România. În anul 1883 s-a înfiinţat în Bucureşti „Societatea Olimpică


Română”, iar în 1894 se inaugura prima arenă de sport din ţară „Velodromul Român”, lângă Arcul de Triumf din Bucureşti, fapte ce dovedesc existenţa in-formaţiilor despre competiţiile olimpice în spaţiul românesc din acea vreme. În această conjunctură, România a fost demult interesată să participe în cadrul Mişcării Olimpice. Primul pas l-a făcut George Gh. Bibescu (fiul fostului dom-nitor al Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu), care – stabilit la Paris – a fost în prejma lui Pierre de Coubertin, agreând „ideile olimpice” ale acestuia. Aşa a ajuns membru C.I.O. între anii 1899-1901, când România a devenint cea de-a 16-a naţiune a lumii cu un membru în forul olimpic internaţional. Al doilea pas a fost făcut de George Alexandru Plagino – primul sportiv român participant la Jocurile Olimpice Moderne „Paris – 1900”, care a concurat „în nume propriu” la proba de tir (talere), clasându-se pe locul 13 din 51 de concurenţi, fiind, apoi, al doilea român membru C.I.O., între anii 1908-1948. În plus, în contextul Mişcării Olimpice, un rol important (recunoscut şi de către C.I.O.) în renaşterea J.O. l-a avut şi cetăţeanul român de origine greacă, Evanghelie Zappa (1800-1865), stabi-lit în anul 1833 la Broşteni, judeţul Ialomiţa. Din iniţiativa acestui negustor, mare iubitor de artă şi literatură, au renăscut J.O. la Atena, desfăşurându-se în anii 1859, 1870, 1875 şi 1889, sub numele „Olimpicele”, însă numai cu participare grecească, după modelul celor din antichitate.

Cu prilejul desfăşurării „Congresului Internaţional Atletic”, s-a constituit la 23 iunie 1894, la Paris, Comitetul Internaţional Olimpic (C.I.O.), iniţiator fiind, doar la 33 de ani, marele pedagog francez, baronul Pierre de Coubertin, promo-torul renaşterii Jocurilor Olimpice din Grecia Antică.

De atunci, C.I.O. a elaborat un concept al Olimpismului, pe care l-a dez-voltat în continuare, constând în consolidarea sportului ca un puternic factor educaţional şi de perfecţionare multilaterală a fiinţei umane, prin organizarea şi desfăşurarea multiplelor activităţi care încurajează pacea, promovrea fair play-ului şi lupta împotriva violenţei şi discriminării. De asemenea, C.I.O. organi-zează şi supervizează Jocurile Olimpice de vară şi de iarnă, precum şi Jocurile Olimpice pentru Tineret. În existenţa sa, de aproape 120 de ani, C.I.O. a avut nouă preşedinţi, începând cu primul (grecul Demetrius Vikelas, 1894-1896), până la cel actual, germanul Thomas Bach (din 2013).

Aşa au apărut, apoi, Comitetele Naţionale Olimpice, ca organe de conduce-re a mişcării olimpice în ţările în care funcţionează cel puţin cinci federaţii sporti-ve naţionale afiliate la federaţiile internaţionale recunoscute de C.I.O. Acum sunt 204 de state membre ale C.I.O.

Totuşi, pentru a participa la J.O. cu o delegaţie românească oficială trebu-ia creat un Comitet Naţional Olimpic. Astfel, la 27 martie 1914, din iniţiativa lui George Alexandru Plagino, s-a fondat Comitetul Olimpic Român (C.O.R.), recunoscut imediat de C.I.O., organism de propagare, de conducere şi de dez-voltare a spiritului şi mişcării sportive din România „cu scopul de a pregăti şi asi-gura participarea atleţilor români la J.O. ale olimpiadelor moderne reînviate din


iniţiativa şi stăruinţa veneratului şi merituosului animator francez Baronul Pierre de Coubertin”. De-a lungul timpului, C.O.R. a fost condus, prin alegeri sau nu-miri, de 14 preşedinţi, începând cu principele Carol al României (1914-1920) şi încheind cu Ion Ţiriac (1998-2004), amintind-o şi pe Lia Manoliu (1990-1998) – campioană olimpică la aruncarea discului (J.O. Mexico-City, 1968), având şase participări consecutive la J.O. (1952-1972), la care a obţinut şi două medalii de bronz.

La 15 noiembrie 2004, C.O.R. şi-a modificat structura, schimbându-şi de-numirea în „Comitetul Olimpic şi Sportiv Român” (C.O.S.R.), având în con-ducere pe: Octavian Morariu – preşedinte, Ioan Dobrescu – secretar general şi Arthur Hoffmann – secretar general adjunct. C.O.S.R. transmite principiile fundamentale ale Olimpismului la nivel naţional, sprijină crearea de instituţii dedicate promovării educaţiei şi culturii olimpice şi susţine sportul de înaltă per-formanţă, având misiunea de a alcătui delegaţia sportivă a României la J.O. De asemenea, C.O.S.R. formează şi conduce delegaţiile sale la J.O. de Tineret, la Festivalul Olimpic al Tineretului European, precum şi la alte competiţii interna-ţionale patronate de C.I.O. sau de Comitetele Olimpice Europene.

În cei o sută de ani de la constituirea C.O.R., devenit C.O.S.R., Mişcarea Olimpică românească s-a afirmat pregnant în plan naţional, european şi mon-dial. Numărul românilor membri C.I.O. a ajuns la patru, adăugându-i primilor doi pe: Alexandru Şiperco (membru C.I.O. timp de 43 de ani, 1955-1998) şi Octavian Morariu – din anul 2013 şi în prezent, fiind şi preşedinte al Asociaţiei Europene de Rugby Amator (FIRA-AER). De asemenea, Octvian Morariu a fost membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei Comitetelor Europene (EOC) şi vicepreşedinte al Comisiei EOC pentru Relaţia cu Uniunea Europeană. De-a lungul timpului, membri C.O.R. şi C.O.S.R. au fost şi sunt persoane cu o con-tribuţie deosebită în dezvoltarea Olimpismului, personalităţi din viaţa spor-tivă, socială, culturală, ştiinţifică, economică şi politică, printre care: George Alexandru Plagino, Alexandru Şiperco, Anghel Vrabie, Iolanda Balaş-Söter, Emil Ghibu, Marin Dragnea, Haralambie Alexa, Maricica Puică, Alexandru Mogoş, Lia Manoliu, Dan Popper, Ioan Dobrescu, Ion Ţiriac, Octavian Morariu, Arthur Hoffmann, Laura Cârlescu Badea, Mihaela Peneş-Lipetz, Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Gabriela Szabo, Dan Grecu, Doina Melinte, Elisapeta Oleniuc-Lipă, Nicu Vlad, Ana Pascu, Mihai Covaliu, Marius Urzică, Nicolae Mărăşescu, Octavian Belu, Maria Bitang, Gina Gogean, Adrian Stoica, Cristian Gaţu şi mul-ţi, mulţi alţii.

Sportivii români, participanţi la 19 ediţii ale J.O. de vară (cea de la Paris-1900, nu a fost oficială) şi la 21 de iarnă, au cucerit 302 de medalii: 88 de aur, 94 de argint şi 120 de bronz. La toate ediţiile J.O. de vară România a fost reprezenta-tă de 2.256 de sportivi (feminin – 739 şi masculin – 1517). Judeţul Sălaj a fost reprezentat cu cinste de 10 olimpici născuţi sau stabiliţi pe meleaguri silvane: Farmati Zoltan (fotblal, J.O. Helsinki-1952); Ştefan Birtalan (două medalii de


bronz la handbal, J.O. Munchen-1972 şi J.O. Moscova-1980 şi medalie de argint, J.O. Montreal-1976); Mircea Tutovan (volei, J.O. München-1972); Cristina Iloc Casandra (atletism, J.O. Beijing-2008 şi J.O. Londra-2012); Florin Bonca (polo, J.O. Atalanta-1996); Gheorghe Guşet (atletism, J.O. Barcelona-1992, J.O. Sydney-2000 şi J.O. Atena-2004); Ramona Farcău Maier, Talida Tolnai şi Valeria Motonga-Beşe (handbal, J.O. Sydney-2000 şi J.O. Beijing-2008), precum şi an-trenorul Gheorghe Tadici (handbal, J.O. Beijing-2008). De remarcat că, la J.O. Beijing-2008, Valeria Motonga-Beşe a fost purtătoarea Drapelului Olimpic pen-tru România!

România sportivă este acum cu privirile peste Atlantic, în Brazilia, unde se vor desfăşura J.O. de vară, Rio de Janeiro-2016, ediţia a XXXI-a. Iată, aşadar, un motiv foarte bun pentru a felicita Comitetul Olimpic şi Sportiv Român la cele-brarea centenarului său, urându-i un sincer:

La mulţi ani!

Magazin Sălăjean, 25 martie 2014

La Şimleu Silvaniei: Respect pentru Armata României!

Oraşul Şimleu Silvaniei, ca întreaga ţară, a sărbătorit Armata României, cea care, în urmă cu 70 de ani, la 25 Octombrie 1944, elibera oraşele Carei şi Satu Mare din Transilvania de Nord de sub ocupaţia horthystă vremelnică, ca urmare a odiosului Dictat de la Viena, din 30 august 1940. Iată, s-au împlinit 55 de ani de când, la 25 Octombrie, sărbătorim, cu respect, Armata României, conform Decretului 381 din 1 octombrie 1959. O zi memorabilă, fixată – în mintea şi în conştiinţa românilor de pretutindeni – ca dată în care România îşi sărbătoreşte armata şi pe cei care au fost şi sunt în slujba ei. Această dată se constituie într-un simbol al luptelor şi al eroilor neamului nostru pentru păstrarea unităţii, inde-pendenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale!

În această conjunctură, sâmbătă, 25 Octombrie 2014, la ora prânzului, în-tr-o zi destul de prielnică a sfârşitului lunii lui Brumărel, cu un Soare generos dimineaţa şi după-amiază, în preajma Sfintei Troiţe dinaintea Bisericii Ortodoxe nr.1 au venit câteva sute de şimleuani, şi nu numai, pentru a fi părtaşi la acti-vităţile de sărbătorire a Armatei României. Programul acestora a cuprins cere-monialul tradiţional: intonarea Imnului Naţional al României de către Fanfara „Promenada” din Zalău, oficierea serviciului religios de un sobor de preoţi re-


prezentând Bisericile Ortodoxe şi pe cea Greco-Catolică, depunerea de coroa-ne de flori şi de jerbe, alocuţiuni, program cultural-artistic şi defilarea Gărzii de Onoare şi a Fanfarei.

Festivitatea a fost dechisă prin primirea onorului de către ing. Septimiu Cătălin Ţurcaş – primarul oraşului Şimleu Silvaniei şi de col. Ştefan Toader – comandantul Regimentului 69 Artilerie Mixtă „Silvania”, din partea Gărzii de Onoare a Batalionului 315 Artilerie „Simion Bărnuţiu”, condusă de mr. Marius Pop.

După Te Deum şi expozeul tematic al lt. col. Tudor Şimon – coordonatorul întregii activităţi, despre Armata României, în contextul importanţei istorice a evenimentului sărbătorit, au vorbit:

Septimiu Cătălin Ţurcaş: „[...] Am ales să fiu astăzi aici, deşi motivele po-litice mă duceau în altă parte, dintr-un motiv foarte simplu, acela că trebuie să fiu alături de instituţia creditată cel mai bine de către poporul român, respectiv Armata României, a cărei zi o sărbătorim azi.[...] Din punctul meu de vedere, fiind convins că-mi exprim gândul majorităţii oamenilor din Şimleu Silvaniei, prezenţa reprezentanţilor unităţilor militare ale Garnizoanei aici, ne dă încredere şi ne dă pace, pentru că, aşa cum se întâmplă la nivel naţional, şi aici – pe plan lo-cal – armata din Şimleu este cotată cu cea mai mare încredere. Mă aplec cu multă recunoştinţă şi respect pentru toţi eroii neamului românesc, întrucât datorită lor suntem astăzi liberi. [...] Mă bucur că România are o armată care este competentă pe plan european şi mondial, în structurile euro-atlantice. În acelaşi timp, mă bucur că există o siguranţă în oraşul nostru şi, în numele tuturor şimleuanilor pe car-i reprezint, vă doresc, în această zi importantă, dumneavoastră, familiilor dumnea-voastră şi tuturor celor dragi, multă sănătate! Dumnezeu să binecuvân-


teze Armata României!”.Col. (r) Liviu Alexandru Şerban – preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul

Eroilor „Regina Maria”, filiala Sălaj: [...] Este o zi frumoasă, ziua în care acum 70 de ani, la Carei, militarii din Divizia 9 Infanterie au îndeplinit obiectivul strategic fundamental al României şi al armatei sale, acela de reîntregire şi de readucere în hotarele fireşti a părţii de nord-vest a Ardealului. Iată de ce, astăzi, printr-un imbold pe care doar inima noastră îl ştie, îl simte şi-l trăieşte, suntem cu toţii prezenţi aici. [...] Trebuie să respectăm armata şi biserica, cei doi stâlpi pe care se sprijină neamul românesc. [...] Să nu ne uităm eroii, pentru că dacă noi suntem azi şi aici, acest lucru se datorează şi înverşunării şi încleştării cu care ei au luptat imediat după 23 August 1944, respectiv până la eliberarea Careilor. [...] Toţi mili-tarii de aici (…) sunt vrednici de toată admiraţia. Recent, am văzut performanţele lor la Cincu, care este cel de-al doilea poligon ca mărime din Europa, din structu-rile NATO. Ei au tras foarte bine, fiind asistaţi de specialişti din Statele Unite ale Americii. Militarii noştri, în frunte cu col. Ştefan Toader, n-au fost cu nimic mai prejos. [...] Mulţumesc Consiliului Local Şimleu, domnului primar Septimiu Cătălin Ţurcaş, pentru că, receptând – aşa cum face de fiecare dată – necesitatea de a cinsti eroii neamului, într-o şedinţă din luna trecută, au fost – în unani-mitate – de acord ca una dintre străzile din Şimleu Silvaniei să poarte numele generalului Stelian Popescu, cel care, în anii ’60, a fost comandant de regimant la Şimleu, ulterior comandant al Armatei a 4-a Transilvania şi, în partea finală a activităţii sale, a lucrat în Ministerul Apărării Naţionale, implicându-se şi în revi-gorarea activităţii „cultul eroilor”. [...] Înmânez trei Diplome de Excelenţă pen-tru trei personalităţi şimleuane, care s-au evidenţiat, în mod deosebit, în activi-tăţile de comemorare a faptelor înaintaşilor noştri: Septimiu Cătălin Ţurcaş, col. Ştefan Toader şi col.(r) Vasile Pascu – preşedintele subfilialei „Cultul Eroilor” din Şimleu Silvaniei.[...]”.

Ştefan Toader: „[...] Comandantul Armatei a 4-a Române, generalul Gheorghe Avramescu, a adresat trupelor de sub comanda sa ordinul de zi nr.302 bis din 29 octombrie 1944, în care, printre altele, se arăta: La chemarea ţării pen-tru eliberarea Ardealului, răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru. Tineri şi bătrâni, aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi, cu piepturile voastre, aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi (…). Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi înscris în cartea de aur a poporului român. [...] Prin profundele sale semnificaţii, ziua de 25 Octombrie 1944 a proiectat, atât în faţa opiniei publice naţionale, cât şi în a celei mondiale, imaginea unei oştiri şi a unei naţiuni hotărâte să-şi apere, cu preţul sacrificiului suprem, integritatea terito-rilă a ţării, unitatea naţional-statală, independenţa şi suveranitatea. [...] Ştafeta Veteranilor de Război a fost purtată în cursul nopţii de militarii regimentului pe raza judeţului Sălaj, de către Grupul de alergători „Invictus România”, sub mesa-jul „sacrificiul impune respect” şi, în aceste momente, ea este predată ministrului


apărării naţionale, în Garnizoana Carei.[...]”.Depunerile de coroane de flori şi de jerbe, în acompaniamentul solemn

al Fanfarei, au constituit un moment înălţător, plin de evlavie, pentru toţi participanţii.

Ca de obicei, un cor format din elevi ai şcolilor şimleuane, sub conducerea prof. Traian Albu şi în acompaniamentul cantautorului Petre Gliguţa (Cercul Militar Şimleu Silvaniei), a prezentat un frumos şi autentic program cultural-ar-tistic, cu recitări şi cu cântece adecvate, entuziasmând întreaga asistenţă.

A urmat un moment, pe cât de sensibil, pe atât de semnificativ, prin care doamna Doina Cociş – directoare a Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a judeţului Sălaj, Liviu Alexandru Şerban şi Septimiu Cătălin Ţurcaş au depus o jerbă la bustul lui Corneliu Coposu – campionul moral al ţării noastre, pentru că „Seniorul” a fost şi rămâne un personaj emblematic pentru judeţul Sălaj şi pentru România!

Festivitatea comemorativă s-a încheiat într-o notă vibrantă, prin admirabila defilare a Gărzii de Onoare şi a Fanfarei, în aplauzele participanţilor postaţi so-lemn de o parte şi de alta a străzii 1 Decembrie 1918, în faţa Parcului Central al oraşului Şimleu Silvaniei.

De remarcat faptul că, de Ziua Armatei României, în sala mare a Primăriei şimleuane, în faţa unei asistenţe distinse (militari activi şi în rezervă, preoţi or-todocşi şi greco-catolici, profesori, elevi şi invitaţi de seamă – toţi iubitori de poezie), Liviu Alexandru Şerban şi-a lansat două volume de poezii, intitulate: „Simfonia iubirii” şi „Valsul Şoaptelor”, semnificând cadoul de suflet al domniei sale pentru „Armata României”! Cu acest prilej, poetul Şerban a înmânat aceleaşi „Diplome de Excelenţă” doamnei Doina Cociş şi profesorilor Octavian Guţu şi Ioan Piţoiu Dragomir – trei oameni sălăjeni de cultură, implicaţi şi în activităţile de omagiere a eroilor noştri. În plus, 180 de militari ai Regimentului 69 Artilerie Mixtă „Silvania”, sub comanda col. Lucian Hudrea, au participat la marea săr-bătoare a Armatei României de la Carei, constituindu-se în Garda Drapelului de Luptă, în două detaşamente şi în patru standuri de prezentare a tehnicii de artilerie.

Aşadar, în acest mod s-a sărbătorit, în urbea de la poalele Măgurii Şimleului, oastea ţării.

La Mulţi Ani, ARMATA ROMÂNIEI!



szabó attIlaHepehupa

Az első világháború a magyar képzőművészetben

A kor

A modernitás és az avangárd határán, a patriárcháli állapotok kényelmes állóvizeit élvező szellemiség és a haladás forradalmi eszméinek mezsgyéjén, va-gyis a XX. század elején a magyar művészet is formát vált, bont, keres és talál. Ennek a folyamatnak a katalizátora részben a nagy háború is, mely a művészek között végső kétségbeesésbe és kiábrándulásba sodort sokakat. Ugyanakkor a művészet szorító keretek közül megkísérelt kitörését is magával hozta (az iz-musokat). Magyar művészettörténetünk hűen dokumentálja e kort, magát a háborús állapotot, a társadalmi hangulatot és azt a lelkiállapotot is, melyet egy ilyen világégés kiváltott művészekben, de írókban, értelmiségiekben, egyszerű emberekben is.

A Munkácsy Mihály nevével fémjelzett modernitás leáldozóban van már e korban, nem beszélve a Zichy-féle romantikáról, mely végképp a múlté, he-lyükben a nagybányaiak frontja, majd a Nyolcak, az expresszionisták, a neósok, a konstruktív képletek és a vadak lépnek fel a művészettörténetben. Meg hát a századfordulós szimbolizmus kéz a kézben a szecesszióval, ami kitart még egy kissé. Mindez, természetesen az európai egyetemes művészeti fejlődés or-ganikus egységébe ágyazottan zajlik. És ahogy jobbára minden népnek, így a magyarnak is megvannak a művészei, akik hitelesen és eredetien járulnak hozzá ehhez az egyetemes folyamathoz sajátos magyar ízekkel gazdagítva azt.

A magyar művészet, az európaihoz hasonlóan, a háborús témát kényte-len-kelletlen tűzi napirendre. Ennek megvannak a sajátos formái: akár zsáner-képek, vagy katonaportrék, de főleg háborús tudósítások mintájára elkészített harctéri jelenetek, menetelések, táborozások vázlatai vagy kidolgozott munkák formáját öltő rajzok, festmények. Művészeink megrendelésre vagy tanulmány-készítés címén, hadifestőkként, harctéri rajzolókként alkotott munkáinak sora kortörténeti dokumentum elsősorban, de művészetünk stílustörténeti fej-lődését is nyomon követhetjük ezeken a műveken.


Kis szilágysági kitérő

Szilágysági vonatkozásban három vonalon csatlakozunk inkább a korhoz, mint a témához.

1. A Zilahi Református Kollégium egykori tanárai révén, akik közül Szunnyogh Farkas néhai diák, Ady iskolatársa, majdani rajztanár, zilahi tanár-kodásuk kapcsán említést tesz néhány rajztanárról mint festőművészekről. Ez a névsor valójában megvilágítja a szilágysági művészet történetének egyik kor-szakát. Ők tehát Versényi Gábor1, Adynak is tanára, aztán Greguss Imre2, aki egy évig rajztanár Versényi után a kollégiumban. Gregussról írja Szunnyogh, hogy „ízig-vérig művész, Münchent megjárt, Budapesten kiállító” festő. Majd Hosszú Lajos3 következik a sorban, aki egy-két évig tanít Zilahon Greguss Imre után, őt követi Bécser János és Hoppé Lipót4. Kovács István5, akiről feljegyzi a szerző, hogy ritkán jött haza, de egy idevalósi (értelemszerűen zilahi vagy min-denképp szilágysági) festőművész, sőt, számottevő festő volt a fővárosban, azaz Budapesten. Kapus Samu rajzait említve (uo. 112. old.) már kortársairól, diáko-król, a fiatal generációról beszél, akik a Zilahon töltött diákévek után más vidéken váltak művészekké, köztük Félegyházi Gyula, Grabovieczky Leon, Szunnyogh Farkas, Kerekes Gyurka, Moldován János. Kitér még Váncza Mihályra, aki „a kollégium véndiák pictora”, sőt, aki „a XIX. század úttörő pictorai közé tarto-zott”6. Ezen művészek alkotásaiból közelebbi forrás híjján, csak Greguss Imre (1856-1910), Lyka Károly által is méltatott7 festő életművének néhány darabját közölhetjük, melyek valamelyest a háborús témát is kimerítik8. Érdekes adalék, hogy Szunnyogh Farkas festőművészt úgy tartja számon a történetírás, mint aki a Kecskeméti Református Tanítóképző tanára volt. Az első világháború idején róla szóló dokumentumokban jegyzik, hogy „legközelebb besoroztatott, de még behívót nem kapott Szunyoghy Farkas, Okl. rendes tanár, a rajzszertár őre9”, va-lamint „Szunyoghy Farkas rajz, geom. szabadkézi rajz szakos rendes tanár mint B oszt. népfölk. 1915. november 10. bevonult a budapesti 29 népf. gyalogezred pót-zászlóaljához; őr és hasonló szolgálatra alkalmasnak minősítve ott teljesít jelenleg is katonai szolgálatot”10.

2. Szilágysági művészettörténeti adalékkal csatlakozunk még a korhoz a szilágyperecseni származású Ioan Sima festő életútját követve: Sima 1916-ban

1 Szunnyogh Farkas: A zilahi diákélet Ady Endre korában, Szeged, 1943. 109 old.2 Idem, 110 old.3 Idem, 111 old.4 Idem, 111, 112 old.5 Idem, 112. old.6 Idem, 113 old.7 Művészet, 1910. IX. évf., 8. szám, 330-338 old.8 1. színes kép9 Kisújszállási Ref. Főgimnasium Értesítője az 1915-16. tanévről, Kisújszállás, 1916.10 Idem


Prágában katonáskodik az osztrák-magyar seregben, viszont 1919-től még ha jogásznak tanul is Kolozsváron, Ács Ferenc keze alatt már mint festőnövendék jeleskedik (idővel aztán a román nemzet érdemes művésze lesz).

3. Továbbá a pont róla, Simáról elnevezett, 1981-ben megnyílt Zilahi Ioan Sima Képtár festményei közül illik még a témánkhoz az a Paja Jovanovic11 ál-tal 1913-ban készített nemesember-portré, mely Ugron Istvánt ábrázolja, aki erdélyi származásúként akkortájt a Monarhia belgrádi diplomatája, aki is a ne-vezett képen kitüntetéseinek, jelvényeinek teljes díszében pózol12. A festmény a tordai múzeumból 1966-ban került Zilahra, valószínűsíthetően a mezőzáhi Ugron-kastély vagy a kolozsvári Ugron-ház elkobzott festményeinek soraiból még a legutolsó megyésítés előtt. Ugron István volt különben később az Erdélyi Múzeum Egyesület elnöke is 1921-1925 között.

A téma a magyar művészetben

Réti István Honvédtemetés13 című 1899-ben készült festménye a hozzá készített szénrajzvázlattal együtt ugyan nem tartozik a világháborús képek sorá-ba, de témaindítónak olyanként lesz indokolt, hogy ez a borongós hangulatú, az egykori szabadságharcos honvédek levert heroizmusát felidéző kép szánal-mas szereplőinek sora valójában nemcsak a múltat, hanem a jövőhöz kapcsolódó reményt is temeti. Ebben a közhangulatban a XIX. századtól búcsút vevő magyar társadalom kilátásai nagyon beszűkülnek. Egy világrengető háború pedig éppen hogy nem hiányzott a hazának.

Lyka Károly szerint14 Rétinek ez „egyik legfontosabb műve, és valóban látott jelenetnek festői feldolgozása. Réti egyszer a nagybányai temetőhöz vezető úton járva nem mindennapi menetet látott: dobszó mellett, zászlóval az élen néhány öreg 48-as honvéd vonult el, utolsó maradékai a szabadságharcnak. A művészt ez a jelenet mélyen meghatotta. Megfestette. Felhős, homályos, borús a táj hangula-ta, nincs fény, nincs árnyék, az öregek mélyen sötét alakján nincs semmi részlet. Nehezen viszi a lábuk, de még megérzik tartásukon a régi katona. A homályból egyik-másiknak nagy szakálla fehérlik gyöngén a szürkületben. Színek, formák szinte elvesznek a homály tompító légkörében. (...) Érezzük a művész meghato-ttságát, mély érzelmi részvétét, érezzük, hogy teljes lelki odaadásával festette ezt a művét is”. (forrás: http://mek.oszk.hu/03100/03199/html/elemzes.htm)

Két művész esetében, Mednyánszky László és Nagy István életművében van nagyobb nyomatéka a témának.

Mednyánszky (1852, Beckó - 1919, Bécs) harctéri rajzolóként bejárta

11 Belgrádi festő (1859-1957)12 3. színes kép13 4. színes kép. 14 Lyka Károly: Festészeti életünk a millenniumtól az első világháborúig, Corvina Kiadó, 1983, 55. oldal


Galíciát, Szerbiát és Dél- Tirolt. Az ő művészete a mély tónusok festészete, a sötét, fénytelen terek koloritja méltóságteljes, érett zöldek, vörösek és földbarnák, okkerek harmóniájában tárul fel a fekete szerkesztővonal, árnyékfolt vagy kontúr hangsúlyos jelenlétével. Háborús témáin testközelben jelenik meg a katona ala-kja, a század vonulása, a táborozók serege, a hadifoglyok, a halott katonák teste, kimerült, lelkileg-testileg megnyomorodott bakák reményvesztett fugurái.

Nagy István erdélyi származású székely festő (1873, Csíkmindszent - 1937, Baja) az I. világháború idején a 122. Székely Gyalogezred hadifestője volt. A galí-ciai fronton is dolgozott, ahol katonaportrékat készített. Háborús rajzait 1916-ban állították ki.

Pasztelljei a háborús helyszíneken készült katonaportrék15, expresszív forma- és felületkezelései a sűrű anyag faktúráját kölcsönzik arcképeinek is. Idealizálás mentes, akárcsak Mednyánszky, a realizmusnál fokozottab kifejezőe-rejű megjelenítésmódja és mélyebb gondolatisága a portrékon is megvillan.

Egry Józsefnél (1883. Zalaújlak – 1951. Badacsonytomaj) szerény számú munka, jobbára rajz és pasztell (vázlatok) képviselik a témát, a Balaton festő-je tudvalevőleg nem ebben a témában alkotta meg remekműveit. A Bevonulás című szénrajz kompozíciós vázlat is lehet, pasztell-ként már önálló alkotásként is megáll viszont a Katonák a Balaton partján16.

Vaszary János (1867. Kaposvár – 1939. Budapest) háborús kompozíciói közül néhány akvarellen érhető tetten a művészeti szempontokat sem nélkülöző témafeldolgozás, de inkább a kompozíciós forma szuggesztivitása és a sötét tónu-sok borújára építő olajképben találunk egyfajta drámai hangot, mely az akvare-llekhez képest halálosan komollyá teszi a témát17.

Az expresszionizmus jegyében Márffy Ödön (1878. Budapest – 1959. Budapest) is érinti a témát az Orosz hadifoglyok dokkmunkásként dolgoznak c. festményén, bár lendületes kompozíciója és emberi alakjai jól láthatóan inkább képalkotó szenvedélyének megnyilvánulásai, vagyis a kifejezés tematikus ürügyét képezik csupán.

Rippl-Rónai József (1861. Kaposvár – 1927. Kaposvár) tusrajza rövid vázlat-szerűségében is sokatmondó, a Menetelő francia katonák18 pedig észrevehetően a tusrajz vázlatából született kiváló festménye. A színkavalkád és formasorakozás, a rippl-rónaias foltrendszer dekorativitása egyfajta derűt kölcsönöz a képnek.

Uitz Béla (1887. Mehala – 1972. Budapest) sorozást megjelenítő munkáján már az avangárd kubisztikus-konstruktív formabontása sejlik fel19.

A háborús téma talán nem túl gazdag alfejezete a magyar művészetnek, mert ez a táma jobbára csak átmenetileg jelentkezik minden művésznél, és ez

15 9. és 10. színes kép16 11. színes kép17 14. színes kép18 16. színes kép19 17. színes kép


evidens, hisz senkinek nem szimpatikus maga a háború, hacsak nem esetleg az általa „felkínálkozó” témavilág vagy motívumsor. De pont ezért talán mégsem volna érdektelen inkább egy tematikus kiállítás formájában felvonultatni a vi-lágháborús alkotásokat, majd ezeket esetleg különböző altematikai, technikai, stilisztikai szempontok szerint rendszerezni. Erre e kis lélelgzetű, jobbára vilá-ghálón elérhető reprodukciókra alpuló, tehát igencsak felületes témafelvázolás nem vállakozhat, esetleg egyféle ízelítőt nyújthat a témából.


Artistul plastic şi autorul lucrării publicate trece în revistă artiştii plastici din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului XX, care au participat la Primul Război Mondial. Evenimentele trăite de ei sunt oglindite în creaţiile lor de artă plastică.


vIoRel tăutanCaiete Silvane

Lecturi amânateCâteva gânduri despre cartea unei autoare

discrete

Într-o succintă prezentare, poeta Diana Zlate, retrasă în universul înde-letnicirilor impuse de statutul civil şi socio-profesional, face parte dintre cei discreţi, neatinşi de morbul grafomaniei. Aparţine talentatei grupări a poeţilor care au debutat în ultimul deceniu al secolului XX (supranumiţi „douămiişti” de către fracţiunea generaţionistă a istoriei şi a criticii literare contemporane), meritul acesteia fiind de a supralicita rezultatele inovaţiilor optzecist-(postmo-derniste?), de care se desparte luând-o în cel puţin două direcţii: prima înci-frează discursul liric prin mijlocul artistic al personificării abuzive şi obosi-toare, frizând absurdul; a doua, limpezind mesajul în intenţia unei pledoarii cvasi-transparente, cu efect anti-metafizic, se întoarce înspre un suprarealism de o factură originară, însă originală.

Fără îndoială, transmit astfel stări emoţionale şi entuziaste într-o limbă română corectă, chiar dacă renunţă la semnele de punctuaţie; de la poeţii opt-zecişti încoace acestea încurcă, dacă sunt prea numeroase, dar şi atunci când lipsesc complet în parcursul unei emisii ilogice.

Diana Zlate s-a născut în 27 septembrie 1974, în Alexandria, judeţul Teleorman. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Ovidius din Constanţa (1994) şi Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti (2002). A debutat editorial în 1996 cu volumul de poeme Regina absurdă, la editura Eminescu, obţinând premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, filia-la Dobrogea. Patru ani mai târziu (2000), aceeaşi editură îi publică a doua carte de poeme, intitulată Dacă mint.

Tirajele nedrept de mici ale cărţilor de poezie datorate poeţilor înzestraţi cu talent eclantant, într-un climat editorial bulversat de tot mai redusul apetit al cititorilor pentru acest gen literar, pe de o parte, dar şi de invazia veleitarilor contând doar în „ajustarea” de buget a editurilor, pe de alta, face aproape impo-sibilă perceperea poeţilor şi achiziţionarea plachetelor de care am fi ineresaţi. Iată, de exemplu: a treia carte apărută sub semnătura Dianei Zlate, la editura SemnE, în 2006, este sugestiv intitulată Poeme pentru fiecare vârstă. Am intrat în posesia acesteia în timpul unei întâmplări faste pentru autoare, am deschis-o


şi... doar atmosfera aniversară şi imperativul despărţirii mi-a întrerupt lectura, reluată doar când am reuşit să mă izolez într-un decor propice.

Un prim aspect generat de concepţia tehnică: placheta cuprinde 62 de pagini, dintre care cinzeci şi două sunt oferite substanţei conţinutului care, la rându-i, este construită din trei „capitole” notate în cifre latineşti, primul şi al treilea cuprinzând câte cinci poeme, cel din mijloc, dominant, treizeci şi două. E un ansamblu omogen asemănător mării tulburate de talazuri nicicând exage-rat de periculoase, în continuă relaţie cu limanul alcătuit din forme eterogene. Prima impresie după terminarea lecturii mizează pe dificulatea interpretării a ceea ce ţi se oferă devoalat, adică reflectarea sentimentelor în atitudini şi cuvin-te. Încă de la primul poem (A venit vremea anotimpului fără frunze) ni se „impu-ne” cu o dicţiune elegiacă, precum într-un preambul, sau o uvertură mozar-tiană, solemnitatea unui anotimp al perisabilităţii, suprapunând cadrul cosmic atmosferei domestice: „copilul meu se înfăşurase în curcubeu”. Sentimentul unei seninătăţi elegiace, oximoronic vorbind, domină întregul cuprins al cărţii. Imagini vizuale dezvăluie confidenţial condiţia poeziei actuale şi, implicit a po-etului: „versurile mele sunt scrise în toate direcţiile/ am de vânzare versuri pa-ralele/ versuri perpendiculare/ versuri de-a lungul şi de-a latul capului” (Versuri de-a lungul şi de-a latul capului), când totul poate să fie imagine poetică, universul liric compunându-se nu numai din esenţe, cu toate că aşa s-ar dori. Depresia, moartea, promiscuitatea, furia şi... iubirea devin teme obsedante

Cuvintele curg evident spontan, ceea ce facilitează comunicarea, în con-strucţii corecte din perspectiva logicii gramaticale. Şi emoţionează prin punerea în valoare a ideilor-lait-motive. Este evident că autoarea cunoaşte foarte bine valoarea figurilor de stil clasice, precum şi evoluţia pertinentă a unora din-tre acestea, folosindu-le cu parcimonie, ca în cazul metaforei personificatoare sau al aliteraţiei multiple, cum în poemele Ce zile infame, Să mă aperi şi Pomule prea bătrân. Simboluri şi idei rămân aceleaşi fără a se modifica flagrant registrul discursiv. Bunăoară, prezenţa banalului diurn nu este de influenţă mimetică, aşa cum am fi tentaţi să credem, dacă luăm seama la una dintre caracteristici-le poeziei nouăzeciştilor, şi nici de o „contaminare de grup”, ci de experienţe existenţiale asumate: „andrei se trezeşte/ andrei aprinde televizorul/ la meteo se anunţă ninsoare/ pentru a doua zi” (Afară ninge alb negru şi ambiţios). Este aceasta „un semnal împotriva entropiei stilistice tradiţionale”?

„Capitolul” al doilea debutează cu un elogiu adresat cărturarului: „cărţile tale erau scut împotriva tuturor privirilor/ ce trist dacă nu m-ai fi văzut” (La fiecare pas te presar), poeta încercând abordarea mai consistentă a confidenţei de tip „ars poetica”: „sunt cea mai bună amantă ghicitoare-n cafea/ văd drumuri văd chipuri/ văd totul până la sfârşitul anotimpului/ până la sfârşitul poemu-lui”(Când eu scrijelesc acest poem), modalitate utilizată şi-n alte texte din cuprinsul construcţiei, sugerând în felul acesta „înrolarea” pentru o bătălie dintre ontolo-gic şi real. Uneori ludică, pusă pe hârjoană (Zile de-mprumut), alteori dramatică,


gravă, D.Z. îşi priveşte singurătatea altfel, detaşat-resemnată, cu inflexiuni iro-nice: „eu eram răstignită acolo în singurătate/ dar cine avea nevoie de civilizaţie/ făceam un foc lângă ţărm/ şi mâncam civilizat reptile/ ... / îmi aşteptam iubitul/ să vedem împreună «la vita e bella»” (Pe insulă). „Omul în general nu poate trăi în afara dorinţelor”, filosofează poeta în Scrisoare filosofului meu, poem de medie amplitudine, dar un text grav de maximă forţă expresivă şi, în aceeaşi măsură gravitaţională, marcat de un eteric didacticism: „pentru binele ei o femeie ca mine/ trebuie să dăruiască totul/ iar pentru împăcarea lui/ celălalt trebuie să ştie/ cum să primească şi să păstreze”, oferind soluţii pentru consolidarea relaţiilor în cuplul erotic, precum şi îndemn la actul cugetării, atât de firesc intrinsec speciei sapientus: „în fond am vrut doar să ne reaşezăm/ lângă propriile noastre gânduri”. Autoreferenţialitatea fiind una dintre caracteristicile creaţiilor gene-raţiei 2000, preluată epidemic şi îmbogăţită de poeţii primului deceniu al actu-alului secol, reflexivitate de sorginte existenţială, o încadrează pe Diana Zlate între vocile pe cât de distincte, pe atât de discrete în actualitate, cum reiese şi din textul poemelor Pe întuneric mă judec cel mai aspru (poeta îşi asumă unicita-tea în anturaj social), Rămâi puţin în urmă (pendulare metempsihotică între un trecut îndepărtat şi prezentul vieţii stereotipice), Plecasem într-o zi (conştiinţa atemporalei aparteneţe la regnul mineral) şi La pândă (manifestarea dorinţei de ubicuitate). Experienţa primelor două volume devine în cazul poetei ver-satilitate nu doar tehnică, sub patronaj semiologic şi textualist, ci şi coerenţă artistică, textul devenind asemenea poetului demiurg, cum reiese din poemul Naratologie, dispunând facil destinul celorlalţi (Ploua îndesit şi mărunt).

Prezenţa temei erotice, în ipostazieri diferite, se manifestă atitudinal când suav-ocrotitoare (Afară ninge alb negru...), când generând suferinţă şi deziluzie ca efect al trădării (Gurile urât mirositoare ale pământului; Poem fără întoarcere), când împărtăşită cu fervoare (Cum aş putea să nu te iubesc), când elogiindu-şi iubitul (Cu fiecare răsărit).

A treia parte („capitol”!) poartă în subtitlu o dedicaţie: „În memoria bu-nicilor mei”. Universul poetei devine satul, deşi poeta aparţine fără urmă de îndoială universului citadin, urban. Nostalgia satului plin de viaţă, reţinut în memoria copilului, acum degradat de mutaţiile sociale, de trecerea timpului prin trupurile noastre, îi inoculează poetei sentimentul tristeţii (Satul), repro-şându-şi incapacitatea de-a fi prezentă la moartea bunicului (Greşeala poetului) asemănat cu un „războinic al lui Ahile” (Şapte ani de la moartea bunicului meu). Piesa de rezistenţă a ciclului, intitulată În Ziua Floriilor, una dintre cele care me-rită un discurs analitic detaliat, este de fapt o baladă - monolog, al regretelor în urma plecării înspre tărâmuri lipsite de necazuri a personajelor arhetipale din satul vacanţelor copilăriei, în aparenţă – litanie, text amintindu-ne doar vag de Marin Sorescu din La lilieci.

Ciclul şi, implicit, cartea se încheie cu elogiul comemorativ al bunicului, pentru că: „Dintre toţi el deprindea cel mai bine/ înţelepciunea adică mersul


lucrurilor/ în sinea altora” (Bunicul meu), afecţiune irepresibilă de vitală recu-renţă, lui datorându-i statutul social şi artistic actual, cu atât mai mult cu cât „şi pământul e tot un text iniţiatic/ pe măsură ce te apropii de el/ începi să-l iubeşti/ se ară singur cu litere// aşa am învăţat eu/ să mă nasc/ să cresc/ să devin”. Ce-ar mai fi de spus?


Câteva gânduri la început de An Nou

I. A trecut şi anul 2013. La fel. Prin oameni a trecut. Prin toţi. Şi pentru toţi. Cu toate ale sale, şi bune şi rele. De când există oamenii, păsările, gâzele, reptilele şi toate celelalte purtătoare de adjectiv epitet viu, vie, percep în moduri diferite, pe căi aleatorii, impactul trecerii, atunci când aceasta, trecerea adică, urmează calea naturală, destinată speciei. Din câte ştim până acum, pentru om (homo sapiens [!?]), la începuturi, timpul trecea necuantificat. Naşterea şi antonimul ei nu con-stituiau miracole care se cereau descifrate. Existenţa se derula sub aura firescului. Primii gânditori, numiţi ceva mai târziu cărturari, or fi „inventat” misterul, taina, indescifrabilul. Urmarea? Dezechilibrul, conflictul conştient, marea degringoladă. Conştiinţa păcatului şi a vinei. Atunci şi-a făcut simţită prezenţa El, Increatul, Cel care a creat totul. Şi a pus ordine în toate amănuntele Creaţiei. Până şi evidenta dezordine este o componentă a Ordinii supreme. Apoi, de la redactarea primelor calendare (vom fi existând mai fericiţi astfel?) am învăţat să numărăm ani, anotim-puri, luni, săptămâni şi aşa mai departe. Strămoşii foloseau răbojul, grinda pe care încrestau numărul, folosind barda sau custura. Ţineau evident evidenţa!

II. Lumea aşa-zis modernă îşi socoteşte azi, vezi-bine, timpul după Calendarul gregorian (promulgat de Papa Grigore al XIII-lea în 1582). Căruia i se subordo-nează, dacă ne putem astfel pronunţa, nu numai creştinii, după un foarte lung şi dificil proces de „aliniere”. Doar Biserica Orthodoxă răsăriteană îşi mai pregăteşte sărbătorile respectând pe cel Iulian, cunoscut dinainte şi Occidentului european, ulterior încreştinat.

În consecinţă, Anul care se anunţa Nou, în dangătul clopotelor şi în sirenele locomotivelor sau ale fabricilor, în pocnetele dopurilor de la sticlele de şampanie şi în exploziile de lumini multicolore ale artificiilor, îmbătrânea apoi zi după zi, săptămână cu săptămână, lună de lună, pentru ca ora douăzeci şi patru a nopţii de treizeci şi unu decembrie să facă trecerea în paginile istoriei, aşa cum a fost, cu


bune şi cu mai puţin bune. Realizări şi eşecuri. A trecut! S-ar cuveni să păstrăm în memorie doar succesele şi să evităm repetarea erorilor. Cei care pot. Cei buni. Să arunce piatra doar cei fără de păcate.

III. Fiecărui an îi închinăm aniversările şi-i venerăm comemorările. Aşa s-a făcut. În planul culturii, al Centrelor de Cultură şi Artă din municipii şi oraşe, al Bibliotecilor Judeţene şi, prin consecinţă, orăşeneşti, judeţul Sălaj n-a fost cu ni-mic mai prejos. Revista „Caiete Silvane” a sărbătorit 100 de numere, iar în august redactorul-şef, în acelaşi timp manager al Centrului de Cultură şi Artă, a pornit spre al 41-lea an al vieţii, redactorul-şef adjunct – spre al 61-lea, iar unul dintre re-dactorii asociaţi – spre al 71-lea. Succesele revistei sunt incontestabil şi ale redacţiei. Contactul direct cu elita scriitoricească, în cadrul unor memorabile întâlniri şi lec-turi publice, i-a consolidat ancora în marea agitată a mişcării literare contemporane.

IV. Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor a organizat Reuniunea de toamnă-iar-nă, pe fundalul căreia au fost aniversaţi toţi membrii filialei care au împlinit ani rotunzi (între 95 şi 60), din lustru în lustru. Miron Scorobete, Ion Cocora, Marcel Mureşanu, Horia Bădescu, Aurel Sasu, Mircea Opriţă, Alexandru Jurcan, Ioan Maxim Danciu, Aurel Codoban, Ion Simuţ, Minerva Chira, Ştefan Borbely sunt câţiva dintre cei prezenţi cărora li s-au urat din partea celorlalţi, prin glasul criticului literar Irina Petraş, preşedinta filialei, La mulţi ani!

Conducerea Bibliotecii Judeţene „Ioniţă Scipione Bădescu” i-a avut ca in-vitaţi, în manieră şi finalizare similare, pe Octavian Lazăr Cosma, Aurel Contraş, Gheorghe Rusu, Tiberiu Vanca, Maria Pia Badiu, Ioan Sorin Boldea, Gheorghe Nihoceha, Viorel Tăutan, Szabó M. Attila, Ileana Graţiana Pop, Balajti Károly László, Birtalan István, Viorel Mureşan, Szépsi Iosif, Müller Dezsö, Liviu Lucian Perţa şi Ion I. Piţoiu, valoroşi reprezentanţi ai culturii, artei şi sportului care aparţin Sălajului, fie prin naştere şi studii preuniversitare, apoi desăvârşindu-se în alte loca-lităţi ale ţării, fie prin activitate neîntreruptă în interiorul judeţului.

V. În ce priveşte aniversările în areal naţional, merită amintit faptul că s-au împlinit 200 de ani de la naşterea poetului Cezar Bolliac, 100 de ani de când au venit pe lume sculptorul maramureşan Vida Geza, scriitorul Mihail Chirnoagă şi dramaturgul Aurel Baranga, 90 de ani – scriitorii Victor Kernbach şi Monica Lovinescu, 80 de ani – Poetul Nichita Stănescu, 70 de ani – popularul actor cântăreţ Florian Pitiş şi nu mai puţin popularul poet Adrian Păunescu. Au fost comemoraţi criticul literar Ilarie Chendi şi inginerul pilot Aurel Vlaicu, la 100 de ani de la trece-rea în cealaltă parte a vieţii, precum şi scriitorul preot greco-catolic Ion Agârbiceanu la 50 de ani de la intrarea în eternitate. Noi, sălăjenii, am comemorat un deceniu de la plecarea înspre câmpurile elizee a sculptorului Victor Gaga, dar l-am uitat pe conjudeţeanul nostru, jibouan-clujeanul Vasile Sav, poet şi latinist, traducător al poeţilor Propertius, Catulus şi Tibulus, al „Elegiei...” lui Gheorghe Şincai, precum şi al operei filosofico-teologice datorată Sfântului Augustin.

VI. „Strigarea numelor”*: Deschid catalogul ale cărui foi au început să îngăl-benească şi încep să strig numele întâlnite pe fiecare pagină (fetelor le adaug şi nu-


mele primit prin căsătorie): Doina Bodea–Oros, Şarlota Chiş–Bica, Daróczi-Pista Mária, Ludovica Gherman–Bărdaşu, Onorica Ghimbuluţ–Dan, Victoria Jecan–Furdui, Ştefan Lupşa, Gheorghe Mândru, Molnár Éva–Păuşan, Ana Mureşan–Bacociu, Constantin Pop, Ioan Sabo, Szabó–Kasza Éva, Rozalia Sână–Borcilă, Viorel-Gheorghe Tăutan, Irina Teglaş. Aceştia sunt componenţii primei promoţii al Şcolii Medii Mixte, azi Liceul Teoretic „Ion Agârbiceanu”, din Jibou, care au ajuns în 2013 la vârsta de 70 de ani. Cadre didactice, ingineri, cadre medicale, func-ţionari, majoritatea reveniţi în judeţul Sălaj, după terminarea studiilor superioare, postliceale şi/sau a stagiului militar, pentru a contribui cu toată priceperea, profesi-onalismul şi energia la emanciparea culturală şi industrială a judeţului. Prezenţa lor a fost şi mai este remarcabilă şi dincolo de hotarele judeţului nostru, pe unde ţara a avut nevoie de ei. Li se adaugă colegii care, din pricini deferite, n-au reuşit să „prin-dă” şi să încheie deceniul al şaptelea în starea evident supraterană pentru această prezumtivă aniversare, fie-le ţărâna uşoară! Ioan Cernucan, Radu-Mircea Miclea, Gheorghe Moş, Emil Mureşan, Felicia Mureşan–Rusu, Rodica Pintea, Alexandru Pop (şeful de promoţie). Tuturor le dedic următorul poem-discurs:

Septuagenari

A trecut peste noi vălătugul anotimpurilor,ne-a tăvălit viaţa în fel şi chip,cei mângâiaţi ascund surâsuri viclene,ne-au învăţat dascălii în anii de liceucum să ne batem până vom ieşivictorioşi în această luptă individuală,dar am pierdut straniu atâtea bătăliiîncât nu mai ştim dacă suntemadevăraţi învingători simţindu-ne învinşi,puţini dintre noi surâzând blazaţiam rătăcit sentimentul esenţial – umancopilăria din priviri.

Pe-acei prezenţi acum, ne mai uneştesania numită adolescenţă, intuiamvag subtilitatea persecuţiei sau privilegiulseduşi de jocurile entuziaste ale vârstei,iertam, nu ne-am schimbat esenţialde-atunci, cei sceptici au rămas până aziastfel, iar optimiştii... iată-nela fel de tineri, dascăliiînrămaţi cu vârsta de atunci. Cei prezenţi,şi-acei care zâmbesc din înalturi


fiindu-ne aproape, tainice priciniîmpiedicându-le sejurul terestru, promitemsă ne perpetuăm prietenia intuită juvenilcă vom fi şi dincolo, în cealaltă parte a vieţii,la fel.

* În 1982, Editura Eminescu a publicat o carte cu acest titlu, având autor pe Ion Longin Popescu.


Rememorări afectuoase, pe scurt

Îmi stăruie în memorie destule întâmplări plăcute pe care orăşelul de la poale-le Meseşului mi le-a provocat generând acum nostalgia. Dincolo de amicale ironii care circulau, nu ştiu de când, vizând contrastul evident sau aparent dintre cele două localităţi sălăjene, recunoşteam că Zalăul fusese în perioada interbelică, dar şi în prima etapă a copilăriei mele, a generaţiei căreia îi aparţin (primii şapte – opt ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial), reşedinţa administrativă a judeţu-lui Sălaj, iar Jiboul doar centru de plasă* (subdiviziune teritorial-administrativă a unui judeţ). Situat geografic într-un perimetru mai avantajat – pe malul stâng al râ-ului Someş, cu atestare istorico-documentară ceva mai veche (1205), la întretăierea unor importante căi rutiere care legau marile centre urbane, Cluj, Dej, Baia Mare, Satu-Mare, de Zalău, Jiboul <Chybur (citeşte Şibur)>Şibo>Zibo>Zsibó> pă-rea a fi pentru băştinaşi locaţia** ideală dezvoltării industrial-urbanistice, dacă ac-ceptăm acest al treilea sens (apud DEX) al cuvântului subliniat. De aici, probabil, atitudinea ludic-maliţioasă de care pomenesc.

Părinţii mei erau, de pildă, ataşaţi unor relaţii de prietenie, desigur anterior mijlocite, cu familia Moigrădean, naşii fratelui mamei mele, Remus, şi cu famili-ile Cătună şi Cupşa, cu care ne înrudeam pe linie maternă. În contextul vizitelor reciproce, eu mă împrietenisem cu Marius, fiul soţilor Moigrădean, şi cu descen-denţii celorlalte două. Locuiau în propriile case, ori în chirie..., pe o stradă aflată cam pe unde se intră astăzi dinspre Bulevardul Mihai Viteazul spre strada Tudor Vladimirescu. Locuiau „la curte”, unde se derulau petrecerile amicale. La rându-ne, aveam casa noastră în Jibou, foarte aproape de centru. Valurile evenimentelor care au urmat, ce ţin şi de resorturi intime, dar şi de cele politico-ideologice, au deter-minat anemierea acestor legături.

Tatăl meu fusese subofiţer de jandarmi până în 1947. Refuzând să se „transfe-re” la miliţia populară, sub motivul îmbolnăvirii severe, a fost urmărit şi persecu-


tat. Domnul/unchiul Traian Cupşa era subofiţer de armată şi lucra la Comisariatul Militar al raionului Zalău; soţia sa, mătuşa Valerica - muncitoare la una din între-prinderile oraşului, provenea din Năpradea, dumneaei fiind vară cu maică-mea. Sora ei, Felicia Cătună, era educatoare, o vreme – inspector de specialitate în cadrul Secţiei de Învăţământ. Din câte îmi mai amintesc, domnul Moigrădean era maistru la şcoala profesională de ucenici şi, pentru un segment de timp, îndeplinise funcţia de director al acesteia. Am fost foarte bucuros să-l reîntâlnesc pe Marius, după ani şi ani, conducând un cerc de radio-transmisiuni la Palatul Pionierilor din Zalău. M-a recunoscut el întâi. Am fost entuziasmat. Ne-am exteriorizat zgomotos bu-curia de-a ne fi întâlnit şi a fi colegi de breaslă, eu fiind conducător de cerc (teatru şcolar şi teatru de păpuşi) la Casa Pionierilor din Jibou.

Însă până atunci, am bătut calea spre Zalău de mai multe ori, şi nu întotdeauna în împrejurări faste. Veneam aici la competiţii sportive dintre echipele de handbal, baschet şi volei ale şcolilor medii. Atunci am cunoscut câţiva dintre colegii zălăuani ai lui Florin Leonard, prietenul din perioada pubertală, din adolescenţă şi din pri-ma etapă a tinereţii noastre, unul dintre cei mai înzestraţi elevi-sportivi ai oraşului reşedinţă de raion, fiul eminentului profesor de muzică Octavian Mocanu. I-am cunoscut, prin intermediul său, pe Augustin Pop, actualul medic specialist der-matolog, şi pe Eugen Mercea, recent plecat spre câmpiile elizee, Dumnezeu să-l odihnească, fost profesor de limba şi literatura română, mulţi ani director al şcolii din satul lor natal, Cheud.

Apoi, băieţii din ultimul an de liceu am fost recrutaţi, în primăvara anului 1961, pentru prezumtivul stagiu militar de doi ani, în cazul când nu deveneam stu-denţi, episod hazliu pe care l-am relatat în paginile revistei noastre în urmă cu apro-ximativ cinci ani. În vara aceluiaşi an, examenul de maturitate, cum era denumit bacalaureatul atunci, alcătuit din şapte discipline şcolare, s-a desfăşurat în incinta Şcolii Medii „Ady-Goga” din reşedinţa de judeţ. Agitaţie, emoţii, exigenţă, pile, oboseală, uuf! „Am luat şi babalaureatul acesta!” Toamna, după radierea din listele celor admişi la facultate, în Cluj, pentru simplul motiv că eram fiu de funcţionar, mi-am luat „cufărul”/valiza, confecţionată din lemn, în care erau pregătite obiec-tele indicate în ordinul de chemare la încorporare şi, însoţit de tatăl meu, m-am prezentat la Comisariatul Judeţean din Zalău. Nelinişte, colegi de şcoală generală, mai în vârstă cu doi ani, Robi Meszáros, Ştefan Lucaci, Ghiţă Tripon, colegul de clasă din liceul jibouan, Ioan Sabo, urma să plece cu alt eşalon, agitaţie, încolonarea, deplasarea la gară (vis-à-vis de actualul „Astralis”) mutând frecvent valizele dintr-o mână în cealaltă, îmbarcarea în trenul personal, apoi călătoria la Cluj, cu oprire în gara Jibou (mama îmi adusese aici şi îmi întinse, printre lacrimi şi îmbrăţişări, o siclă cu lapte, din care am băut câteva înghiţituri, spre hazul deşănţat al celor care mânuiau „oieji” cu pălincă şi cu vin).

După lăsarea la vatră, veneam lunar la filiala raională a C.E.C. să depun coti-zaţiile de sindicat ale angajaţilor de la Depoul de locomotive, unde fusesem angajat pe postul de bibliotecar. După absolvirea Facultăţii de Filologie, am fost detaşat pe


cadedra de limba franceză de la Liceul Teoretic Jibou. Aici am avut bucuria reîn-tâlnirii colegului de clasă gimnazială şi din primii doi ani liceali, ba chiar de facul-tate şi cămin studenţesc timp de doi ani, Aurel Păşcuţ. Deplasările în Zalău, acum reşedinţa judeţului Sălaj, deveniră mai frecvente, mai cu seamă după înscrierea la Şcoala Populară de Artă, cursurile căreia le-am urmat făcând naveta, de mai multe ori pe săptămână, împreună cu extrem de talentatul actor comic Liviu Petriş, me-todist la Casa Orăşenească de Cultură.

Începând cu anul 1977, s-au adăugat participările la şedinţele bilunare ale Cenaclului literar „Silvania”, condus de excelentul profesor Iuliu Suciu, unul dintre ctitorii acestuia, a cărui soţie, Vali, era bibliotecară la Casa de Cultură a Sindicatelor. Cercuri pedagogice, întâlniri la cenaclu, spectacole cu formaţiile artistice ale Casei de Cultură, festivaluri, aniversări.... Zalăul devenise „a doua casă”. Cercul de cu-noştinţe şi mai ales de prieteni s-a lărgit, cu efecte imprevizibil benefice. A-i nomi-naliza pe unii ar însemna nedreptăţirea altora, câţiva înveşmântaţi acum în mantiile translucide ale eternităţii. Şi totuşi, îi amintesc, asumându-mi maniera aleatorie, pe profesorul de muzică Ioan Mariş - bătăios şi echitabil director al Şcolii Populare de Artă, scriitorul Ştefan Goanţă, distinşii profesori de muzică Maria Porumb şi Ioan Chezan, criticul Virgil Podoabă, poetul Horia Ciovârnache, scriitorul Ion Piţoiu Dragomir, familia de scriitori Dina şi Florin Horvath, poetul-eseist Viorel Mureşan, familia de balerini Mariana şi Liviu Revnic, ziarista-poet Ileana Petrean, istoricul poet (expert în carte veche) Ioan Maria Oros, arhivarul Doru E.Goron, psihologul actor Dumitru Mircea, poetul şi latinistul jibouano-clujean Vasile Sav, scriitorul Vasile Avram, prozatorul Viorel Ştirbu, juristul poet Ioan Ardelean, pro-fesorul etnolog Gheorghe Şişeştean, profesorul Ilie Luca, familia de profesori Elena şi Mihai Ştefan, profesorul Gheorghe Porumb. Printre asemenea prieteni n-aveai cum să devii un anonim. Mai abrazivi sau mai catifelaţi, au contribuit esenţial şi decisiv la menţinerea „în formă” a conturului meu intelectual şi artistic. Le sunt recunoscător. Le mulţumesc şi pentru că au trecut cu vederea, cum numai prietenii ştiu să o facă, peste faptul că, uneori, instinctul de conservare, mixat cu răbufniri de orgoliu ce ţin de temperament, pare a-mi fi zdruncinat simţul echilibrului amical.

Cert este că Zalăul acelor ani s-a dovedit nu doar un oraş în continuă dezvol-tare industrială, cât un centru cultural bătând ferm la porţile afirmării şi recunoaş-terii naţionale, iar eu îi devenisem rezident cultural activ. Tocmai de aceea, despre Zalău numai de bine!

* din slavonescul ПΛACA (plasa);** primele două sensuri: 1.ÎNCHIRIERE, CHIRIE; 2. CONTRACT DE

ÎNCHIRIERE, FOLOSINŢĂ ÎN SCHIMBUL UNEI SUME DE BANI, pro-vin din limba franceză (location < lat. locatio, -onis); al treilea sens este admis din limba engleză (location)

Caiete Silvane, Nr. 7 (114), iulie 2014


augusta teșInsChIMagazin Sălăjean

Culmea chibzuinţei la Badon: Să îngustezi drumurile pentru a le

face mai lungi…

Asfaltarea unui drum de şase kilometri din localitatea Badon, comuna Hereclean, stârneşte nemulţumiri în rândul unor conducători auto care circulă zilnic cu autoturismul prin localitate. Motivul? Drumul este mult prea îngust, de patru metri lăţime, ceea ce nu permite ca două autoturimse să circule simultan, iar în astfel de situaţii şoferii sunt obligaţi să iasă de pe partea carosabilă.

Indignat de faptul că de fiecare dată când circulă cu autoturismul prin localita-tea Badon, pe noul drum asfaltat, este nevoit să iasă de pe partea carosabilă, când din sens opus vine un alt autoturism, un cetăţean a sesizat acest aspect la redacţia cotidi-anului nostru. Acesta spune că, deşi asfaltarea drumului din localitate este una mult aşteptată şi benefică pentru întreaga comunitate, lucrarea nu e una tocmai realizată „ca la carte”. Drumul este foarte îngust şi nu permite circulaţia a două autoturisme. „În momentul în care circul cu autoturismul pe această porţiune de drum proaspăt asfaltată, iar din sens opus vine un alt autoturism, sunt nevoit să trag pe dreapta. Nu înţeleg de ce? Dacă tot se investesc bani în drumuri, în asfaltări, de ce lucrările nu sunt făcute aşa cum trebuie, ca să se poată circula bine?”, a relatat cetăţeanul

Lucrarea nu e gata!

Pentru a afla din ce cauză noua lucrare nu este una „ca la carte” am luat legătura cu edilul comunei Hereclean, Dobrai Francisc, care spune că lucrarea nu este încă finalizată. „Lucrarea va fi finalizată anul viitor, când lăţimea drumului din Badon va fi de cinci metri după finalizarea acostamentelor. (…). Pe fiecare parte a drumului urmează acostamentele a căror lăţime este de un jumătate de metru, ceea ce înseam-nă că, la final, drumul va avea o lăţime de cinci metri. Pot circula două autoturisme pe acest drum şi în prezent, însă văd că unii cetăţeni nu ştiu decât să critice. Mă întreb dacă cei care au sesizat faptul că pe acest drum din localitate nu pot circula simultan două autoturisme, şi-au plătit impozitele faţă de bugetul local. Ştiţi, foarte multe lucrări şi investiţii într-o comună se fac şi cu bani de la bugetul local”, a decla-rat primarul de la Hereclean.


Potrivit acestuia, lăţimea ideală a unui drum este de şase metri, însă s-a ales această variantă pentru a mulţumi locuitorii din fiecare sat. „Am preferat să asfaltăm mai mulţi kilometri de drum, din mai multe localităţi din comuna noastră şi să-l facem mai îngust. Dacă îl făceam mai lat, de şase metri, nu asfaltam în total 27de kilometri, ci numai vreo maxim opt kilometri. Aşa, în proiectul de asfalatare am in-clus mai multe porţiuni de drum din toate satele care aparţin comunei Hereclean”, a explicat Dobrai Francis.

Lucrările de asflatare a celor 27 de kilometri de drum sunt realizate cu bani eu-ropeni, dar şi din contribuţia de la bugetul local al comunei. În total este vorba des-pre 2,5 milioane de euro, finanţare obţinută în baza unui proiect pe „Măsura 322" – Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) – „Renovarea, dez-voltarea satelor îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale” Axa III – „Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale”. Pe lângă suma precizată, Primăria Hereclean a contribuit de la bugetul local cu încă 4,5 milioane de lei, bani din care se vor finaliza lucrările de asfaltare şi va începe construcţia unui after school în centrul de comună şi a unui nou sediul în care să se desfăşoare activitatea personalului din Primărie.


Mii de pensionari sălăjeni fac foamea

Mii de pensionari sălăjeni, din aproape toate colţurile judeţului, îşi trăiesc bă-trâneţea din împrumuturi. Pentru foarte mulţi vârstinici, în aceste vremuri de criză, în care sunt nevoiţi să se descurce de la o lună la alta cu pensii mizere, Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (CARP) Zalău este singura sursă de salvare. Aici, zilnic zeci de pensionari trec pragul instituţiei pentru a se împrumuta.

Comparativ cu anii anteriori, numărul pensionarilor sălăjeni care solicită îm-prumuturi băneşti la CARP Zalău este în creştere. Cel puţin asta susţine şi Ioan Ivaşcău, preşedintele CARP Zalău, care a precizat că de la începutul anului şi până în prezent numărul celor care s-au împrumutat a ajuns la aproximativ 4.000 de persoa-ne, valoarea împrumuturilor acordată fiind de peste 8,6 milioane de lei. Cei care au luat cu asalt casieria instituţiei, pentru a solicita împrumuturi sunt vârstnici aflaţi în nevoi. Unii au nevoie de medicamente, alţii vor să-şi achiziţioneze bunuri sau să-şi plătească diferite cheltuieli, iar alţii vor să-şi ajute financiar copiii, pentru ca şi ei, la rândul lor, să scape de diferite probleme financiare. „Nu pot să vă spun cu exactitate


pentru ce se împrumută pensionarii membri CARP Zalău. Până anul trecut, încă mai ştiam şi se mai justificau, cei care solicitau împrumuturi băneşti, la ce vor folosi banii. Problemele fiecăruia sunt diferite. Unii au pensii foarte mici din care de abia pot să trăiască de la o lună la altă, fără a mai pune la socoteală faptul că au nevoie de medicamente. Majoritatea sunt clienţi fideli, se împrumută, rambursează împru-mutul şi apoi solicită altul”, spune preşedintele CARP Zalău.

De ce CARP?

Foarte mulţi pensionari susţin că au nevoie de împrumuturi băneşti, însă insti-tuţiile finaciare bancare, din piaţa sălăjeană, impun tot felul de condiţii, pe care vârst-nicii nu le îndeplinesc. „Am o pensie puţin peste patru sute de lei lunar şi la bancă degeaba mă duc, că nu-mi dă nimeni. Şi dacă îmi dă, dobânda e destul de mare. Aici la CARP, în baza cuponului de pensie şi cu un girant sau doi, în funcţie de câţi bani vreau să iau, îmi dă rapid împrumutul. Nici nu trebuie să aştept. Maxim o zi. În ziua depunerii cererii am şi primit banii”, a povestit Rozalia M, o pensionară în vârstă de 68 de ani. Aceasta susţine că, suma pe care a împrumutat-o, 2.000 de lei, o va folosi ca să-şi achiziţioneze lemne pentru sezonul rece care tocmai se apropie.

Tot printre cei care se împrumută în mod constant, aproape anual, de la CARP Zalău, se numără şi Simion T. un pensionar în vârstă de 70 de ani. La începutul lunii septembrie acesta a apelat la un împrumut în valoare de 4.000 de lei, bani din care şi-a ajutat copiii. „Ştiţi, la începutul acestei luni, am solicitat un împrumut în valoare de 4.000 de lei, jumătate i-am dat fiului meu. Am doi nepoţi care au început şcoala şi văd că le este greu. Cheltuielile sunt multe, au şi rată la casă şi m-am gândit să-i ajut. Aşa vremuri grele trăim, mai ales tinerii. Noi ăştia mai bătrâni mai avem puţină siguranţă cu pensia. Luna trece, pensia vine, dar tineretul? Astăzi lucrează, mâine nu! (…) Un an o să tot plătesc ratele şi dacă mă mai ţine Domnul şi la anul mai vin şi fac tot aşa”, a povestit pensionarul.

Dobânda de 8 la sută pe an

De împrumuturile acordate de CARP Zalău poate beneficia orice vârstnic membru din judeţ, indiferent de localitatea unde îşi are domiciliul. Suma maximă acordată, valoarea împrumutului, poate ajunge la 6.000 de lei, cu un termen maxim de rambursare un an şi jumătate, cu o dobândă de opt la sută pe an. Împrumuturile se acordă în baza unei cereri, a cuponului de pensie şi cu doi giranţi, care pot fi pensionari sau angajaţi, în baza unui contract de muncă. În prezent numărul mem-brilor CARP din judeţ, este de peste 9.600 de persoane. În baza cotizaţiei lunare, 1 la sută din valoarea pensiei, aceştia pot beneficia de o serie de facilităţi: împrumuturi băneşti, consultaţii medicale gratuite, servicii de frizerie şi coafor la preţ redus, me-dicamente mai ieftine cu zece la sută, ajutoare de înmormântare, dar şi altele.



FlavIa PInteaMagazin Sălăjean

Numărul redus al mijloacelor de transport îngreunează misiunile

jandarmilor sălăjeni

- interviu cu inspectorul şef al Inspectoratului de Jandarmi

Judeţean Sălaj, colonel Vasile Bocea -

Cu o vastă activitate profesiona-lă în structura Jandarmeriei sălăjene, Vasile Bocea a ocupat pe rând funcţiile de locţiitor, respectiv ofiţer în statul ma-jor al Batalionului de Jandarmi Zalău, şef de stat major al Comandamentului de Jandarmi al judeţului Sălaj şi prim adjunct al inspectorului şef al Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Sălaj. Interimar la conducerea unităţii timp de un an şi două săptămâni, colo-nelul Bocea a preluat oficial comanda Inspectoratului în urmă cu aproxima-tiv patru ani.

Reporter: Care au fost primele comenzi date la preluarea conduce-rii Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Sălaj? Au fost necesare unele schimbări?

Vasile Bocea: Respectarea ordinii şi disciplinei militare, obiectivism în aprecierea subordonaţilor şi respectarea legislaţiei în îndeplinirea misiunilor. Nu pot să spun ca a fost nevoie de schimbări, eu am făcut parte din echipa manage-rială încă din anul 2002, ocupând funcţia de prim adjunct al inspectorului şef.

Rep.: Care este gradul de uzură al echipamentelor jandarmilor sălăjeni?


V.B.: Jandarmii au dotarea necesară îndeplinirii misiunilor specifice Inspectoratului. Probleme sunt la achiziţionarea ţinutei, întrucât nu au fost achi-tate integral sumele destinate acestui scop. De asemenea, probleme sunt şi în ceea ce priveşte dotarea cu mijloace auto. Numărul celor existente reprezintă doar 30 la sută din necesar, ceea ce îngreunează, într-un fel, îndeplinirea misiunilor.

Rep.: În prezent, din perspectiva dumneavoastră, pentru îmbună-tăţirea activităţii instituţiei, ce măsuri ar fi necesare?

V.B.: Nu se impun schimbări majore la nivelul inspectoratului, lucrăm şi ne axăm, în special, pe respectarea legalităţii în îndeplinirea misiunilor şi modul de acţiune în relaţia cu cetăţenii. Jandarmii trebuie să fie un exemplu, atât prin modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile funcţionale, cât şi prin comportamentul de care trebuie să dea dovadă în societate.

Rep.: Unde se antrenează jandarmii care participă la diverse misi-uni speciale? Există o sală specială în cadrul Inspectoratului ?

V.B.: Efectivele de jandarmi se antrenează la o sală de sport a unui liceu din municipiul Zalău. Cu sprijinul asociaţiei sportive a unităţii, punem accent pe pregătirerea fizică, lucrăm la perfecţionarea procedeelor de autoapărare, precum şi alte exerciţii executate individual sau în grup pentru rezolvarea sau aplanarea diferitelor situaţii, care s-ar putea ivi în timpul misiunilor. La sediul unităţii există o sală de forţă funcţională, dar nu face faţă necesităţilor. Efectivele angrenate în misiuni execută antrenament zilnic, două ore. Ar fi necesară o sală de antrena-mente, gen „sală de sport” în care să se poată antrena toate structurile MAI din judeţ, cu atribuţii în domeniul ordinii publice.

Rep.: Cum este organizată Jandarmeria sălăjeană, în câte structuri?V.B.: La nivelul judeţului există o singură structură de jandarmi. Într-adevăr,

sunt opt judeţe în ţară unde pe lângă Inspectoratele de Jandarmi Judeţene sunt constituite Grupări Mobile de Jandarmi, acestea având competenţă teritorială în judeţele limitrofe. De exemplu, Gruparea Mobilă de Jandarmi Cluj-Napoca, care acţionează şi desfăşoară misiuni în sprijinul jandarmilor din judeţele Cluj, Sălaj, Bihor, Maramureş şi Satu-Mare.

Rep.: În ce situaţie poate folosi un jandarm bastonul? Care este obiectivul cel mai greu de păzit?

V.B.: Există trei situaţii în care jandarmii pot sau sunt îndreptăţiţi să folo-sească bastonul de cauciuc, şi anume ca mijloc de apărare pentru pararea lovi-turilor agresorului, ca mijloc de intimidare a elementelor turbulente sau recal-citrante, urmărindu-se încetarea acţiunii elementelor agresive şi ultima situaţie, ca mijloc de atac, prin aplicarea de lovituri agresorului, în scopul de a-l obliga să elibereze victima, să lase din mână obiectul folosit la atac ori să înceteze acţiunea. În cazul mai multor agresori, primele lovituri se vor aplica celui mai periculos. Este interzisă folosirea bastonului împotriva femeilor cu semne vădite de sarcină, a invalizilor, copiilor sau în sediul subunităţii de jandarmi, cu excepţia cazului când au loc acţiuni violente sau în grup, care pun în pericol viaţa jandarmilor sau


a altor persoane, ori există pericolul distrugerii de bunuri materiale importante.Toate obiectivele la care asigurăm paza şi protecţia sunt importante şi le

acordăm atenţia cuvenită.Rep.: Pasionat de istoria instituţiei pe care o reprezentaţi, aţi cău-

tat, personal, în arhivele disponibile date despre începuturile jandarme-riei în Sălaj. Cu ce probleme se confruntau comandanţii de atunci?

V.B.: Da. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1994 când, cu sprijinul „Direcţiei Judeţene a Arhivelor”, am realizat un istoric al Jandarmeriei Sălăjene şi am iden-tificat toţi comandanţii de la înfiinţare (07.04.1919), până la desfiinţare, în anul 1949. Cele mai mari probleme cu care se confruntau comandanţii erau cele lega-te de dotarea materială. De exemplu, am descoperit că transmiterea rapoartelor către eşaloanele superioare se făcea scris pe cărţile poştale primite de la familiile soldaţilor jandarmi – nu aveau mijloace de mobilitate, de comunicare rapidă şi nu dispuneau de o bază de date pentru cunoaşterea situaţiei operative.

Rep.: Care zone ale judeţului sunt considerate cu o infracţionalita-te ridicată şi ce înseamnă acest aspect (multe furturi, tâlhării, etc)?

V.B.: Din punct de vedere al asigurării ordinii publice ca misiune de bază a jandarmeriei nu putem spune că ar fi o zonă mai deosebită din punct de vedere al infracţionalităţii. Pe linia menţinerii ordinii publice participăm sub coordonarea poliţiei la menţinerea unui climat optim de ordine şi siguranţă publică, atât în mediul urban cât şi în cel rural. În îndeplinirea acestor misiuni, putem spune că cea mai des întâlnită infracţiune cu care ne confruntăm este cea de furt.

Rep.: Care sunt zonele mai puţin periculoase ale judeţului?V.B.: Nu putem vorbi de o zonă mai mult sau mai puţin periculoasă.

Acordăm atenţia necesară tuturor zonelor din judeţ şi răspundem la toate solici-tările cetăţenilor pe linia ordinii şi siguranţei publice, dar şi în situaţii de urgenţă civilă, dacă se impune acest lucru.

Rep.: Care sunt campaniile desfăşurate de IJJ Sălaj în ultimii ani şi care a fost scopul acestora?

V.B.: Printre ultimele campanii desfăşurate de jandarmii sălăjeni, aş aminti campaniile – de donare de sânge – „Întinde o mână! Salvează o viaţă! Donează sânge!”, de ecologizare, campanii de prevenire şi informare în instituţiile de în-văţământ preuniversitar, precum şi cele umanitare, de ajutorare a unor copii din centre sociale. Scopul acestor campanii a fost atât ajutorarea unor persoane sau categorii de persoane, precum şi informarea populaţiei, a societăţii civile cu privi-re la atribuţiile legale, a preocupărilor curente şi de perspectivă ale Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Sălaj.



La Jibou, legumele se stropesc printr-un simplu sms

Un sistem unic de pornire, de la distanţă, a stropitorii din grădină, este cel mai recent proiect realizat de un adolescent din Jibou. Cu o simplă comandă de pe telefonul mobil, sistemul a fost adoptat rapid de către părinţii săi, care îşi udă acum legumele prin sms.

Elev în clasa a XII-a la Liceul Teroretic „Ion Agârbiceanu” din Jibou, Cristian Bodea nu s-a rezumat doar la simpla butonare a telefonului mobil, ci a învăţat singur să realizeze dispozitive electronice complicate. Ideea ultimului proiect, cel al pornirii de la distanţă a sistemului de irigare a grădinii, este, după cum a mărturisit tânărul, unul mai vechi, iar realizarea lui a durat mai puţin de două săptămâni. „Ideea a venit după ce în urmă cu aproximativ doi ani am realizat un sistem de pornire-oprire a motorului unui autoturism de pe telefonul mobil. Astfel, fiind un sistem funcţional şi încurajat şi de tatăl meu, am decis să constru-iesc unul asemănător şi pentru udarea grădinii. Sistemul constă în trei plăcuţe.

Prima are un microcip, a doua conţine releele care comandă electrovalva şi a treia este acel gsm care primeşte sms-ul, îl decodifică şi informează microcipul de apariţia sms-ului. Prima dată trimit un cod pentru autentificare pentru a mă re-cunoaşte microcontrolorul, sistemul, îmi vine confirmarea dacă m-a recunoscut, apoi pot trimite comenzi către electrovalve. Trimit comanda după care, de fiecare dată, primesc confirmare”, a explicat tânărul jibouan. Potrivit acestuia, sistemul de irigare poate fi acţionat prin sms de la orice distanţă, atâta timp cât telefo-nul mobil are semnal. De asemenea, printre funcţiile dispozitivului realizat de Cristian se numără şi cea de „stare”. Mai exact, după cum a explicat acesta, poate


verifica, tot de la distanţă, câte valve funcţionează. Sistemul poate fi aplicat atât la udarea prin picurare, cât şi la cea prin dispersie a gazonului. „Un control direct îţi uşurează muncă. Cu un astfel de sistem faci economie de timp, plus că este efici-ent şi pentru plante. Cu două sms-uri deja cantitatea de apă se dublează, ce poate fi mai uşor”, a completat Ioan Bodea, tatăl inventatorului sălăjean. Însă, Cristian nu vrea să se oprească aici. Conform spuselor sale, în limita timpului disponibil, şi-a propus să mai aducă unele îmbunătăţiri proiectului său. „Se mai pot adăuga senzori de umiditate, pentru a putea verifica temperatura. De asemenea, pentru detectarea gazului sau al fumului. Voi încerca să fac şi aceste îmbunătăţiri dacă îmi va permite timpul. Având în vedere că încep clasa a XII-a nu aş vrea să ne-glijez pregătirea pentru examenul de Bacalaureat. Acest sistem de comandă l-am terminat, în principiu, cam în două săptămâni. Instalarea acestuia am încheiat-o în urmă cu aproximativ o săptămână, de atunci, am mai făcut doar unele setări”, a mai spus Cristian.

Imprimanta 3D, altă invenţie inedită

Cristian Bodea este nimeni altul decât câştigătorul marelui premiu al ediţiei din acest an al Festivalului Naţional al Ştiinţei de la Zalău, pentru sistemul de pornire – oprire a unui autoturism cu ajutorul telefonului mobil. La competiţia, ce a reunit cele mai bune proiecte ştiinţifice ale elevilor din şapte judeţe, jiboua-nul s-a înscris cu două lucrări. Cea de-a doua a fost o imprimantă 3D. După cum a explicat tânărul inventator, imprimanta are o parte de soft, compusă din trei programe: unul care proiectează, unul prelucrează şi unul care trimite comanda spre partea hard. Electronica prelucrează informaţia şi o trimite la axele impri-mantei, care se mişcă în funcţie de coordonatele trimise de către calculator. Se pot face aproape orice piese, din material plastic. „Cu piese făcute la imprimantă am făcut o maşină de tăiat în coordonate 3D, de exemplu”, a explicat acesta.

Părinţii l-au sprijinit în toate proiectele sale încă de la început, iar în ultimii ani, pasiunea sa s-a concretizat în nu mai puţin de şase dispozitive funcţionale. Printre acestea se numără: închidere centralizată, geamuri electrice şi pornirea motorului maşinii de pe telefonul mobil, cădelniţă electronică, imprimantă 3D, ultimul fiind pornirea de la distanţă a sistemului de irigare.



olIvIan vădanMagazin Sălăjean

Mândru că sunt un român umilit?

De ceva vreme îmi stăruie în minte o întrebare pe care, mai mult ca sigur, şi voi v-aţi pus-o: de ce aş fi mândru că sunt român? Sigur că, în primul rând, nu a fost alegerea mea să mă nasc român, la fel cum nu eu am fost cel care a decis să fiu bărbat, şi nu femeie, oaie, câine sau mai ştii naiba ce altă orătanie. Apoi, mărturisesc că, dacă cineva mi-ar fi acordat şansa unică să-mi aleg naţia, fiţi siguri că, în niciun caz, nu aş fi hotărât să fiu de acelaşi neam cu Ponta, Iliescu, Năstase, Băsescu, Udrea, Antonescu şi alţi politruci care nu fac deloc cinste acestei naţii. Sigur că „iubitorii” de vadimisme vor fi primii care vor ridica piatra şi-mi vor zdrobi nesimţirea, pentru că nu pot şi nici nu vreau să mă mândresc cu originile mele mioritice, însă daţi-mi voie să nu mă simt deloc demn atunci când, din pur patriotism, încerc să-mi plătesc... cocoşat birurile către un stat corupt până în măduva oaselor, un stat care ia de pe tine şi ultimul rând de piele pentru a umfla buzunarele celor care-l conduc.

Nu, din păcate, nu am motive întemeiate să fiu mândru că sunt român, în condiţiile în care m-am născut într-o ţară în care legea se negociază ca la piaţă, iar infractorii sunt protejaţi de politrucii care, fără nicio umbră de remuşcare, îşi bagă mâinile mizerabile în buzunarele celor cu pensii şi salarii mici, celor defavo-rizaţi, celor umiliţi, celor batjocoriţi. Cum să fii mândru când, zilnic, eşti adâncit într-o criză politico-economico-socială, generată în mare măsură de succesiunea de guvernări iresponsabile a politrucilor incompetenţi de la Bucureşti, ce nici în ruptul capului nu şi-ar abandona scaunele de sub dosurile incapabile?

Sunt conştient că jena ce mă cuprinde când trec graniţa şi prezint paşaportul în nu ştiu ce vamă europeană nu are de-a face prea mult cu vecinul meu bucu-reştean, ce a uitat să mă salute din cauza faptului că-mi datorează bani de câţiva ani. Nu, vecinul meu a avut doar neşansa să fi trăit câţiva ani printre românii de dincolo de Carpaţi şi, din păcate, i s-a transmis şi lui infecţia. Sentimentul de ruşine se datorează, exclusiv, comportamentului iresponsabil al guvernanţilor de astăzi, dar şi al întregii clase politice ce a condus România în ultimii 24 de ani. Şi, totuşi, cum adevărul doare de cele mai multe ori, trebuie să înţelegem că ne cam merităm soarta. Conducătorii noştri sunt exact imaginea fidelă a acestui popor. Ei sunt, de altfel, oglinda noastră. Nu cred că sunt nici primul, dar nici ultimul care a ajuns la concluzia că suntem un popor laş, oportunist, hoţ şi lipsit de patriotism. Că există printre noi şi excepţii, sunt perfect de acord. Însă realitatea este cea care


am amintit-o mai sus. Şi nu de azi, de ieri, ci de secole întregi.Până la urmă, discernământul, corectitudinea sau etalonul moral, buna cre-

dinţă sau educaţia nu prea au de-a face prea mult cu opţiunile noastre sau cu locaţia în care ne-am născut. Cu educaţia primită, însă, da. La fel, suntem tentaţi, deseori, să împărţim lumea în alb şi negru, cinstit sau hoţ, frumos sau urât, ro-mân sau neamţ. Fără vreo nuaţă de gri la orizont. O fi bine, o fi rău, chiar nu ştiu. Cert este că, în această zi, în acest moment, în acest loc, aş fi preferat ca în locul unui român alb, hoţ (scuze pentru tautologie) şi frumos, să fiu un neamţ negru, urât, dar cinstit.

Magazin Sălăjean, 19 mai 2014

Şcoala dăunează grav politicii

Luni, prima zi de şcoală, emoţii, lacrimi şi speranţe. Acest conglomerat de sentimente ar fi trebuit să învăluie inimile tuturor elevilor şi-a părinţilor, deopo-trivă, fără nicio excepţie. Din păcate însă, nu toţi cei prezenţi la festivităţile care au avut loc în curţile liceelor, şcolilor şi-a grădiniţelor au simţit ceea ce ar fi fost normal să simţi în această zi.

Evident, luni dimineaţă, majoritatea unităţilor de învăţământ au fost luate cu asalt de politicieni. Toţi, începând de la premierul Victor Ponta şi până la ulti-mul consilier local, au fost alături de cei mici în prima zi de şcoală. Şi nu pentru că i-ar interesa nepărat soarta copiilor, nici vorbă! Majoritatea politrucilor care luni dimineaţa au ţinut discursuri despre importanţa şcolii în societate, nu au făcut altceva decât campanie electorală, au vorbit în interesul lor, sau, după caz, a şefilor lor de partid care peste o lună şi jumătate vor intra în focul alegerilor.

Ca de altfel la începutul fiecărui an şcolar, şi de data aceasta, politrucii şi-au exprimat grija faţă de elevi, scoţând în evidenţă reformele pe care le-au făcut ei, în timp ce opoziţia îi va critica pe actualii diriguitori ai învăţământului că, astăzi, poţi intra la facultate fără să fi luat Bacalaureatul, criticile culminând cu lipsa manualelor pentru clasele I şi II-a. Chiar dacă politrucilor le place să creadă că au „mişcat” ceva în sistem, învăţământul românesc, în afara faptului că a punctat oarecum la capitolul imagine, el nu s-a reformat. Schimbările aduse de fiecare ministru în parte programei de învăţământ nu a ajutat, ci dimpotrivă, a afectat ne-gativ atât dascălii, cât mai ales elevii, punând pe aceştia o presiune şi mai mare. Ce naiba înţelege un elev de clasa a II-a dintr-un fragment de Marin Sorescu?! Ori ce poţi să pricepi, la vârsta de opt sau nouă ani, despre multipli sau submultipli? Este clar ca lumina zilei că majoritatea copiilor se uită la dascăl precum broasca la barieră, scuzată-mi fie analogia. Şi asta din vina cui? Nicidecum din vina învă-


ţătorilor. Pentru a demonstra că nu trec prin Ministerul Educaţiei precum câinii prin apă, fiecare ministru, desigur la origini politruci de meserie, au ţinut morţiş să-şi pună amprenta pe învăţământul românesc, neţinând cont o clipă de faptul că modificând, de la un an la altul, programa şcolară se joacă cu minţile, sufletele şi, în final, cu destinele a milioane de copii nevinovaţi.

O altă aberaţie în învăţământul românesc este că, în urma exploziei de fa-cultăţi apărute la fiecare colţ de stradă (mai toate dezvoltate sub patronajul unor politruci care au urmărit doar îmbogăţirea peste noapte), astăzi, Guvernul Ponta încearcă să le menţină în viaţă permiţându-le să pregătească şi tineri care nu au luat Bacalaureatul. O stupiditate imensă, în condiţiile în care mulţi dintre cei care au terminat liceul şi care nu au luat examenul de bacalaureat abia dacă ştiu să citească, că de scris corect româneşte nu mai vorbim. Toţi aceşti „studenţi” vor fi specialiştii de mâine, care vor avea pretenţii să beneficieze de aceleaşi me-rite ca absolvenţii unor instituţii de învăţământ superior de prestigiu, cum ar fi Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca sau Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Să revenim, totuşi, la ziua de 15 septembrie, când cei mai mici şcolari trec pentru prima dată pragul clasei zero, clasă pe care hai să o numim ca fiind o extensie a grădiniţei, deci oarecum mai puţin „grea” în toată această ecuaţie. În atari condiţii, trebuie să recunoaştem că greul începe pentru copilaşii din clasa I. Ei vor trebui să desluşească tainele limbii române şi cele ale aritmeticii de bază fără abecedare şi fără cărţile de matematică, pe care, dacă vă mai amintiţi, cu toţii le-am găsit pe băncuţe în prima zi de şcoală.

Domnilor, politruci, atenţie!, acestor copii le lipsesc de pe măsuţe „bibliile din învăţământ”, iar voi vă împăunaţi în faţa dascălilor, elevilor, şi-a părinţilor că aţi reformat din temelii învăţământul românesc?! Pe cine credeţi voi că mai pă-căliţi? Mă întreb şi în aceste clipe, consternat fiind de situaţia dată, unde este acea „grijă” a Guvernului, în special a Ministerul Educaţiei, faţă de bieţii copii, cărora le-a fost furată bucuria de a atinge în această zi Abecedarul. Oricât de ipocriţi aţi fi, trebuie să recunoşteţi că într-o ţară normală acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată, iar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla, în secunda imediat următoare mi-nistrul Educaţiei şi-ar fi dat demisia. În schimb, la noi nu e cazul, miniştrii stau liniştiţi şi, totodată, neclintiţi în funcţii, aruncând vina pe cei care au contestat licitaţia pentru manuale. Cine trebuia să prevadă, oare, această situaţie, astfel încât să nu se ajungă aici? În numele meu ca părinte, a copiilor şi-a altor dezamăgiţi, şi credeţi-mă că nu sunt puţini la număr, odată cu începerea anului şcolar 2014-2015, vă transmit un sincer şi direct „să vă fie ruşine”! Ştiţi voi foarte bine de ce... Mă tem însă că, în nesimţirea voastră, nu veţi putea atinge vreodată acest senti-ment, un sentiment mult prea nobil pentru cineva atât de mic.

Magazin Sălăjean, 16 septembrie 2014


Stai liniştit, ţara te vrea prost!

Am urmărit siderat demonstraţia de forţă prin care PSD şi-a lansat, la finele acestei săptămâni, conducătorul pentru funcţia de preşedinte al României. Chiar dacă în acele vremuri mă chinuiam să lepăd haina copilăriei, pot spune că sunt şi eu unul dintre nefericiţii care au luat parte la acest gen de manifestări de inspira-ţie nord-coreeană. Aş putea spune „nefericit” doar cu o jumătate de gură, în con-diţiile în care norocul (?) face să mă fi născut tocmai într-o zi de 23 august. Astfel că defilările mă prindeau oarecum într-o stare semieurofică, dată de satisfacţia că întreg poporul sărbătorea două lucruri deodată: ziua naţională a României (la acea vreme) şi, totodată, ziua mea de naştere. Cu toate acestea, revizualizându-le, manifestările dedicate ceauşeştilor îmi provoacă, astăzi, o stare de disconfort psi-hic. Demonstraţia de forţă, organizată sâmbătă, pe Arena Naţională, mi-a provo-cat însă şi altceva. Ceva foarte apropiat sentimentului de frică, la care pot spune că s-a adăugat senzaţia de greaţă, care nici astăzi nu mi-a trecut.

Cu cele o mie de autocare venite din toată ţara, la Arena Naţională, au fost aduşi peste 50 de mii de oameni, mai mult sau mai puţin pesedişti. Şi, după cum se arăta la un moment-dat într-o filmare cu camera ascunsă, la o televiziune de ştiri, unii dintre participanţi ar fi fost plătiţi pentru a fi prezenţi la eveniment cu 100 de lei, plus mâncare şi băutură - un lucru pozitiv, comparativ cu ceea se în-tâmpla acum 25 de ani, când partidul te lua cu japca şi te aducea la astfel de eveni-mente. Până la urmă, nota de plată a unei asemenea desfăşurări de forţe se ridică, estimativ, la câteva milioane de euro. Iar dacă te gândeşti în ce ţară trăim, nu ai cum să nu te întrebi de unde naiba are PSD atâţia bani?! Sponsorizări? Cotizaţii? Mai degrabă putem vorbi aici de bani publici, canalizaţi indirect înspre organiza-rea acestui eveniment. În nicio ţară din lume, cu atât mai mult în România, nu se fac acte de caritate în politică. Să fie clar pentru toată lumea! Fiecare ban venit la partid sub formă de „sponsorizare” este, pentru cel care o face, o investiţie care trebuie apoi recuperată. Evident, cu maxim de profit. Cum se întorc banii re-spectivi la „sponsori”? Simplu, prin contractele încheiate cu statul, adică din banii publici. Extrapolând, din aceeaşi bani publici, de exemplu, ar fi trebuit achiziţi-onate, la acest început de an şcolar, manualele pentru şcolarii claselor I şi a II-a. Însă, hai să fim serioşi, pentru Guvernul Ponta „investiţia” în educaţie pare să fie orice altceva, nu însă lucru prioritar. La fel de bine, banii aruncaţi în buzunarele „sponsorilor” evenimentului de pe Arena Naţională ar fi fost mult mai utili dacă erau direcţionaţi către alte zone mai vulnerabile ale societăţii româneşti, cum ar fi Sănătatea sau Cultura. S-a preferat însă investiţia într-o paradă opulentă, de prost gust, un kitsch plătit indirect cu bani publici pentru a servi unui singur om: Victor Viorel Ponta. Da, este vorba despre acelaşi individ care, în urmă cu câteva zile, din postura de premier, declara că toţi copiii de clasa I au telefoane sau table-te cu Internet, aşa că lipsa manualelor şcolare nu ar fi o problemă pentru accesul


elevilor la informaţie. În afară de cultul personalităţii, pe care văd că-l stăpâneşte foarte bine, Victor

Ponta este de departe un om politic fără vreo viziune clară, un premier care nu are un proiect de ţară, nici măcar în ziua în care îşi lansează candidatura la pre-zidenţiale. Sincer, mă aşteptam ca pe Arena Naţională să fi venit cu o propunere privind numele premierului cu care va lucra ca preşedinte (chiar dacă era vorba doar o formalitate, cunoscută fiind afinitatea premierului faţă de Liviu Dragnea), să ne spună reformele politice, economice sau soluţiile pentru ieşirea ţării din mizeria în care se scaldă astăzi. În schimb, am văzut doar populism frenetic şi festivism de tip ceauşist, ce foarte probabil l-a făcut invidios până şi pe Kim Jong Un. Ca să fiu şi mai clar, subliniez că manifestarea de forţă electorală a PSD, care arată totodată megalomania candidatului la prezidenţiale, a avut loc exact de ziua premierului, a „conducătorului iubit”, un cadou din partea subalternilor, în cel mai sinsitru şi penibil stil al cultului personalităţii.

Nu ştiu cât de mult şi-a dorit Victor Ponta să demonstreze electoratului ce puternic, iubit şi glorios este, pe cât a avut el însuşi nevoie de confirmări. El şi baronii PSD, deopotrivă, indivizi care astăzi, mai mult decât oricând, au nevoie de certitudini şi paravane în lupta pe care o duc cu justiţia. Rămânerea PSD la guvernare este, pentru toţi aceştia, singura soluţie care îi mai poate scăpa de ghe-arele legii. Ei ştiu asta, o ştim şi noi, însă tehnica spălării pe creier funcţionează foarte bine, şi astăzi, la români. Aşa că, trăiască şi-nflorească... Ţara ne vrea proşti!

Magazin Sălăjean, 23 septembrie 2014


vIoRel vaRgaGraiul Sălajului

De unde au liceenii droguriDrumul canabisului bătătorit de Alexandru Isai

Pop din Gâlgău Almașului

Tânărul cumpăra din Spania drogurile cu un euro gramul și le vindea în Sălaj cu cel puțin 12 euro gramul

Relatam în ziarul nostru de ieri faptul că Alexandru Isai Pop, de 27 de ani, din Gâlgău Almașului, a fost arestat preventiv pe o durată de 30 de zile pentru săvârșirea infracțiunii de consum și valorificarea drogurior de risc, respectiv ca-nabis. Din relatările lui Dan Budușan, procuror șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Sălaj, reiese faptul că inculpatul se ducea în Spania încă din anul 2009 pentru a lucra aici cu tatăl său. Cu această ocazie, Alexandru Isai Pop a început să consume ca-nabis sub forma unor țigări confecționate artizanal. Apoi s-a gândit să cumpere droguri din Spania și să le vândă tinerilor din Sălaj.

În 2012 s-a întors în țară pentru a munci în agricultura Sălajului. Cum agricultura nu-i fără transpirație, Alexandru s-a întors în luna ianuarie a acestui an în Spania, având asupra sa suma de 500 de euro, bani din care a cumpărat


canabis, cu intenția de a-l introduce în țară și a-l valorifica. A cumpărat 200 de grame de canabis pentru suma de 200 de euro. Canabisul a fost ascuns într-o folie de aluminiu (pentru a nu fi mirosit de câini) și adus în bagaje de mână în țară. Afacerea cu droguri începuse să fie profitabilă. Procurorii spun că vindea cu 50 - 60 de lei gramul, pe când, așa cum reiese tot din datele procurorilor, în Spania dădea doar un euro pe gram.

A schimbat microbuzul cu avionul

În perioada următoare, inculpatul a valorificat o parte din drogurile achi-ziționate vânzându-le unor tineri din Sălaj, iar o parte le-a folosit pentru con-sum propriu împreună cu alți trei tineri de pe raza localității Gâlgău Almașului. În 10 februarie, Alexandru Isai Pop s-a deplasat din nou în Spania, de unde a achiziționat 150 de grame de canabis pentru suma de 170 de euro. Inculpatul s-a „ospătat” cu aceiași tineri și din cele 150 de grame de droguri. Pe data de 1 mai, Alexandru Isai Pop s-a deplasat din nou în Spania, de data asta cu avionul, pe ruta Cluj-Napoca - Valencia. Avea băiatul bani. Din Valencia a cumpărat 220 de grame de canabis pentru suma de 200 de euro, pe care a trimis-o în țară printr-o firmă de transport din Baia Mare.

Consătenii și elevii erau clienți fideli

Cum ulciorul nu merge de multe ori la fântână, în data de 8 mai, lucră-torii din cadrul Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate Sălaj au efectuat o percheziție la locuința lui Alexandru Isai Pop, ocazie cu care a fost descoperită cantitatea de 200 de grame de canabis. Interesant este faptul că in-culpatul vindea canabis și tinerilor din Gâlgău Almașului, atât direct, cât și prin intermediari.

Dan Budușan spune că o bună parte dintre consumatori erau elevi de li-ceu. Interpelat, Valer Merce, șeful Centrului de Prevenire Evaluare și Consiliere Antidrog Sălaj spune că nu există pe județ o situație clară a elevilor consumatori de droguri, dar o investigație neoficială în rândurile liceenilor arată că zece la sută dintre aceștia au avut măcar o dată „tangență” cu drogurile.

Graiul Sălajului, 13 mai 2014


Birocrația ucide pofta țăranului de a accesa fonduri europene

În urmă cu zece zile s-a declanșat prima sesiune de depunere de proiecte din PNDR 2014-2020. Este vorba de proiecte pe Măsura 121 - Sprijinirea fer-melor de familie. Îngrijorător este faptul că fermierii nu se înghesuie să depună cereri pentru finanțare. Asta îmi aduce aminte de vorbele fostului comisar euro-pean Franz Fischler care spunea că „Europa ne dă, dar nu ne bagă în traistă!” Dacă privim peste umăr la vechiul PNDR, observăm lesne că la finalul celor șapte ani de finanțare, gradul de absorbție a alocării FEADR, a ajuns doar la 67,30 la sută. Din unele statistici rezultă că nu suntem mai breji nici la fonduri structurale, iar la fondurile nerambursabile, în continuare, ocupăm ultimul loc în Europa.

Acum avem în față fondurile europene ale programului 2014-2020, cu un buget de peste 8 miliarde de euro. Or, la o rată de absorbție de doar 0,8 la sută, în-registrată în primele patru luni ale acestui an situația nu e atât de promițătoare, ba chiar descurajantă. Birocrația excesivă, atât cea comunitară, cât mai ales cea tipic românească, îi îndepărtează pe fermieri, mai la fiecare pas de fondurile europe-ne. Nu întâmplător și destul de semnificativ, Angela Filote, șefa Reprezentanței Comisiei Europene în România făcea un apel către Ministerul Agriculturii: „Să lăsăm țăranul să facă agricultură și să nu-l transformăm într-un birocrat. Suntem noi suficienți birocrați, avem un aparat birocratic suficient de puternic. Este bine să ne asigurăm că banul e cheltuit corect și în același timp să simplificăm cât mai mult procedurile”. Bine ar fi dacă mai marii agriculturii românești v-ar lua în seamă vorbele. Şi astfel banii destinați României nu s-ar întoarce la Bruxelles.

Graiul Sălajului, 30 mai 2014


Lucru prost făcut sau drum reabilitat fără cap înseamnă pagubă

Vom repara la nesfârșit și fără folos drumul județean reabilitat 108 A

Ar fi nedrept să spunem că Sălajul are numai drumuri proaste. La fel de nedrept ar fi să susținem că toate drumurile reabilitate în ultimii doi ani sunt de calitate. Cu sfială și pioșenie revenim la drumul județean 108 A, care se întinde pe tronsonul Românași-Jibou-Benesat, până la ieșirea din județ spre Maramureș. Pe lungi distanțe carosabilul este deocamdată bun, că doar nici nu s-a împlinit un an de la inaugurare. Însă pe unele porțiuni, ce-i drept mai scurte, asfaltul s-a faianțat (cum îi place să spună lui Mircea Ghiurco, șeful Direcției Tehnice din cadrul Consiliului Județean Sălaj). Mă rog, s-a fărâmițat cu alte cuvinte, iar pe alocuri s-a ondulat, creând denivelări și crăpături. Au apărut și gropile în adevăra-tul sens al cuvântului. Atât la intrarea în Jibou dinspre Creaca, cât și la ieșirea din Jibou spre Someș Odorhei, drumul județean 108 A necesită zdravene reparații. Dar cine se va încumeta să le facă? Şi mai ales pe banii cui?

Termenul de garanție expiră curând

Drumul e în garanție, ne-au asigurat de curând mai marii județului, care spun că firma constructoare, fie că se numește „Drum construct” ori „Transbitum” va repara drumul. Numai că peste câteva zile perioada de garanție de un an expi-ră. Pe tronsonul de drum de la intratea în Jibou, reparații s-au mai făcut și în mai și în august, dar degeaba. „Pentru astfel de defecțiuni, de vină este constructorul”, spune Mircea Ghiurco. Apoi tot el revine și precizează că drumul se află în garan-


ție pentru un an și cheltuielile pentru reparațiile necesare sunt suportate de către firma constructoare. De pildă, firma constuctoare Transbitum s-a angajat în fața consilierilor județeni că va efectua lucrările de repaarații de câte ori este nevoie. S-o credem și pe asta?!

Deputatul Nosa vine cu soluții viabile și... costisitoare

Deputatul PSD, Iuliu Nosa, ne explică care-i buba. „Porțiunea de drum de la intrarea în Jibou nu are o fundație adecvată transporturilor cu mijloace de 40 de tone. Fundația a fost proiectată pentru mijloace de transport de maxim 20 de tone. Drumul 108 A a devenit foarte circulat după reabilitare și zeci de mașini cu greutate de peste 20 de tone îl străbat zilnic. Până nu se consolidează fundația, asfaltul tot va crăpa”, explică Nosa. Şi s-ar putea să aibă în mare parte dreptate, dacă nu în totalitate. Dar cine se apucă acum să înlăture covorul asfaltic de pe 1,5 kilometri, să întărească fundația, să toarne un nou covor asfaltic?

Gropile se înmulțesc de la o săptămână la alta

De la o săptămână la alta, punctele unde asfaltul se macină se înmulțesc. Luni, la intrarea în Jibou dinspre Creaca am numărat opt puncte unde asfaltul se faianțează. La începutul săptămânii trecute erau doar cinci „puncte sensibile”. Termenul de garanție expiră. Intrăm în iarnă. Înghețul și umezeala vor afecta și mai mult carosabilul. S-ar putea ca la primăvară să fie necesară asfaltarea întregii porțiuni. Pe banii cui? Că garanția va fi expirat până atunci.

Graiul Sălajului, 17 septembrie 2014


vIda katalInSzilágyság

Merre PADIF?

Zsehránszky István színkritikust, a XV. Partiumi Diákszínjátszó Fesztivál zsűrijének elnökét, kérdeztük az idei országos seregszemle értékeiről, a kirajzoló-dott fejlődési nyomvonalakról.

VK: Milyen tematikájú előadások szerepeltek hangsúlyosabban az idei fesz-tivál programjában? Milyen kérdések, félelmek foglalkoztatják ma a fiatalokat? Hogyan jelentek meg ezek a szorongások, illetve a diákok személyisége az idei fesz-tivál színpadán?

ZsI: Az idei PADIF fő témája a helyét kereső gyermek, a magára hagyott gyermek és a magára ha-gyott fiatal. Érdekes módon ez foglalkoztatja mindkét korosztályt: a gimnazistákat is, és a kisdiákokat is. És szinte mindenik előadás rendkívül éles figyelmezte-tés: világunk tele van magára hagyott gyermekkel, aki szemünk láttára válik testi és lelki ronccsá, igazi cse-lekvések helyett pótcselekvésekben és pótcselekvések-nek élő, örökké csak kompenzáló emberré. Ez lenne a jövő? Ezt készítjük elő?! Ilyen emberek népesítik

be maholnap a Földet? Hátborzongató! No és persze megjelenik, és a legtöbb előadásban állandóan jelen van a gyermekével nem törődő, azt semmibe vevő szülő. Aki állandóan hajt valamiért: pénzért, karrierért, minden gondot messzire elkerülő kényelmes életért; a gyermekét már születése pillanatától másra bízza, naponta nő közöttük a válaszfal, amíg akkora lesz, hogy már nem is látják tőle egymást. És a magára hagyott gyermek roppant kritikus szemmel nézi a felnőtti világot, s nemcsak a szüleit, de a papot is, az orvost is, az oktatót is – mindenkit. S hovatovább odajut, hogy már senkinek sem hihet, senkinek sem hisz. Talán egy következő PADIF-on az lesz majd a téma, hogy kinek hihetünk még ezen a világon.

VK: Mitől és hogyan tud újra és újra frissülni és megújulni a diákszínjátszás?

ZsI: A diákszínjátszás csak attól tud megújulni, felfrissülni – illetve állan-dóan friss, érdekes és érvényes maradni – ha önmagát adja. Vagyis nem az iro-

Szilágyság


dalotörténeti anyag szemléltetése, nem a tanár által kirótt feladat, hanem a diák érzelmi, értelmi, szellemi és fizikai magnyilvánulása. Ha a diák a színpadon azt nyújthatja, amit valamilyen módon megélt – lehet, hogy közvetlenül, lehet, hogy másokat látva, ahogy a világot önmagán átszűrte, és meg akarja mutatni, monda-ni akar valamit róla. Meg akarja mutatni azt, ami számára nevetséges, fájdalmas vagy szórakoztató, de nem hagyja őt közömbösen. Nem tud elmenni mellette, úgy mint a felnőtt, aki mindig csak a hasznot nézi, mindig csak a praktikust ked-veli. Attól lesz hiteles, például, hogyha hagyják, hogy az olvasmányaiból a diák maga válogassa ki azt, ami az érdekes, és hagyják, hogy megmutassa azt, amit ő tart érdekesnek. Vagyis ha szabad utat engednek annak, ami a diák lelkében és a diák agyában megvillan – és engedik, hogy azt meg is mutassa társainak, a nézők-nek, végsősoron a világnak. És ha tanítják, segítik ebben az mindenekelőtt azt jelenti, hogy elhárítják előle az önkifejezési akadályokat, pallérozzák a diák nyelvi kifejezési készségét, a színpadi megjelenését, hogy az valóban színpadi jelenlét legyen – vagyis helyzetbe hozzák, segítik, hogy kapcsolatot alakítson ki, és ami a legfontosabb, hogy állandóan kapcsolatban legyen a többi szereplővel, a helyzet összetevőivel stb. Hogy valóban éljen a színpadon, és valóban játsszon! Ha pedig megszakad a kapcsolat, kapcsolaton kívül kerül, annak legyen valami oka, valami értelme. Könnyen rávezethető erre a diák, ha a szikra felvillan benne. Ehhez a szikrához kell a jó csiholó, a színjátszót segítő szakember. Hogy a diákszínjátszó eljusson a színház csodájáig. És lehetőleg szemünk láttára tegye ezt.

VK: A diákszínjátszásnak nincs intézményesült háttere, motorjai a megszál-lott, lelkes tanárok és diákok? Lehet-e a továbbiakban is csupán az ő áldozatkész-ségükre, erejükre építeni?

ZsI: Ami túl van intézményesítve, az már eleve halott. Tudnunk kell, hogy mit akarunk tenni, és azután keressük vagy hozzuk létre a kereteket. És amikor megszállott, lelkes tanárokról vagy diákokról van szó, én nem beszélnék áldozat-készségről, hanem inkább önmagvalósításról. Valóban segíteni kell őket, hogy el-jussanak a közönséghez. De e tekintetben az intézményes keret már az út vége... Sokkal fontosabb ennél az önszervezés és az önszerveződés. Az olyan egyéniségek előtérbe kerülése, akik örömüket lelik abban, hogy a diákjuk, Bodea György tanár úr esetében pedig mondhatjuk azt is, hogy az erdélyi magyar diákok színpadra kerüljenek és megmutassák önmagukat. Erről szól, többek között, a PADIF ti-zenöt éves története. Bodeát semmilyen intézményes keret sem helyettesítheti.

VK: Van-e olyan dolog, ami egyedivé teszi a PADIF-ot?

ZsI: Talán az, hogy itt mindenkit komolyan vesznek. Értékelik azt, amit hozott. A rendezvényt nem borítják el a külső szempontok. E tekintetben tiszta, és ezért jó, többek között. Ami pedig a jövőt illeti, a szervezők odafigyelését át kell ültetni lehetőleg minden résztvevőbe. Például az egyik csoport már másod-


szor hozta el a PADIF-ra azt a két szellemes és gyönyörűen táncoló cigány fiút. Erdélyben a cigányok is, akárcsak a magyarok vagy a románok állandó jelenlé-vők. Sajnos, a németek már csak az általuk emelt épületek, várak, templomok, az általuk alapított városok révén vannak jelen, ők személy szerint hiányoznak, bár új hazájukból állandóan visszakívánkoznak. Nehogy ez történjék velünk is... Milyen jól éreznék magukat a PADIF-on a Partiumban élő cigányok, ha ott elját-szanák például az eredetmeséjüket, a Zurinkát, ahogy azt Alina Nelega megírta. (A darab hozzáférhető románul is, magyarul is, sőt volt roma nyelvű elődása is a Marosvásárhelyi bábszínházban.) Miért nem szerezzük meg neki ezt az örömet? Jó lenne azt is látni, hogyan tettük hontalanná a szászokat és a svábokat, ahogy az a Sváb passióban vagy a Sold out-ban látható. A románokra odafigyelünk – sok Caragiale-adaptáció látható, de a mai, a fiatal román írók darabjait is kézbe kel-lene venni, mert meglehet, hogy életanyaguk alapján nagyon közelállnak a mai diákhoz. Szóval, az odafigyelés erre is kiterjedhet.

Szilagysag Nr. 42, 2013

Interviu realizat cu renumitul critic de artă teatrală cu ocazia festivalului de teatru pentru şcolari PADIF la Cehu Silvaniei, despre prezentul şi viitorul teat-rului, rolul acestei mişcări în educaţia estetică a elevilor.

Investim în industrieInvestim în comunitate

Cum arată Zalăul? Pentru noi, e un oraș al liceenilor talentaţi, care știu că performanţa se răsplătește prin Bursele de Merit TenarisSilcotub, și al elevilor care au grijă de mediu în programul ecOprovocarea. Este orașul în care vin în fiecare an cele mai bune filme din România și America Latină, la festivalul Tenaris CineLatino.

Zalăul are școli tehnice în care tinerii pot învăţa meserie în mod practic, în laboratoare de ultimă generaţie create prin programul STEP. Este orașul în care în fiecare an pacienţii au condiţii tot mai bune în spitale, iar o întreagă comunitate promovează viaţa sănătoasă de Ziua Sportului.

Credem că o companie și orașul în care ea activează se pot dezvolta doar împreună. TenarisSilcotub vă invită la Zalău - locul în care o echipă de 1.100 de oameni creează produse tubulare de o calitate-etalon la nivel mondial și generează investiţii care se întorc în comunitate.

www.tenaris.com/Romania

Alege siguranţa,alege MICHELIN

Grupul Michelin, lider mondial în industria anvelopelor, ºi-a început activitatea în România în august 2001, investind pânã în prezent peste 300 de milioane de Euro în tehnologie, în modernizarea uzinelor

ºi în formarea echipei. Grupul are în România o echipã de aproximativ 3000 de angajaþi, douã uzine în Zalãu, o uzinã în Floreºti Prahova ºi un sediu central la Bucureºti.

Tipografia ZalCOLOR PRINT ău

Str. 22 Decembrie, Nr. 66

Tel.: 0260-660 598; 0260-661 752

www.colorprint.ro

Date post:	18-Feb-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	2 times
Download:	0 times

Statistică: a opta ediție a Galei Presei Sălăjene; al șaselea Anuar al Presei Sălăjene. Cu...

Documents