1

Săptămâna de Rugăciune a Tineretului, 2015

Îndrumarea și recâștigarea oamenilor pentru Cer

ESENȚĂ 14-21 martie 2015

Ziua Mondială a Tineretului: 21

martie 2015

2

INFORMAȚII INTRODUCTIVE DESPRE AUTORI

Dr. Balvin B. Braham și dna. Anett Braham sunt de origine din St. Elizabeth, Jamaica, Indiile de Vest. Anett este profesoară și asistentă medicală, dar se ocupă și de consilierea și îndrumarea adolescenților și a tinerilor. Au două fete, Shavannie și Julaine, care îi ajută să fie activi, la curent și pe aceeași lungime de undă cu tinerii și cultura acestora.

Dr. Braham a slujit biserica din Conferința Jamaica de Vest ca profesor, director de școală, pastor, director de tineret, responsabil cu educația, responsabil cu relațiile publice și președinte. În plus, a slujit și ca director de tineret la Uniunea de conferințe a Indiilor de Vest și director asociat al departamentului de tineret al

Diviziunii Inter-americane. Până în clipa de față, dr. Braham are mai bine de douăzeci și șapte de ani de experiență în lucrul cu tinerii.

În prezent, lucrează pentru Diviziunea Inter-americană ca secretar administrativ, asistent al președintelui, director al departamentului de resurse umane, coordonator de dezvoltare al leadership-ului, secretar asociat al asociației pastorale și responsabil cu evanghelizarea și creșterea bisericii. Timp de peste treizeci de ani a avut mai multe funcții de conducere, atât în interiorul, cât și în exteriorul Bisericii Adventiste. A studiat la West Indies College [Universitatea Indiilor de Vest], cunoscut acum ca Northern Caribbean University [Universitatea Insulelor Caraibe de Nord], unde a obținut o diplomă în Teologie și una în Educație. Mai târziu, își încheie Masterul în Religie și Doctoratul în Leadership la Universitatea Andrews.

Atât el, cât și soția sa, lucrează cu pasiune pentru a-i ajuta pe tineri să-L cunoască pe Hristos, să fie pregătiți pentru a-și îndeplini misiunea și să trăiască în așteptarea apropiatei Lui reveniri.

Dr. Balvin B. Braham și Dna. Anett Braham

3

INTRODUCERE de GILBERT CANGY Gilbert Cangy este director de tineret în cadrul Conferinței Generale.

Poate fi contactat la următoarea adresă de e-mail: cangyg@gc.adventist.

Esență Faptul că Isus a fost unul dintre cele mai influente

personaje care au trăit pe acest Pământ, nu este contestat aproape de nimeni. Ca Învățător, nu a avut egal. Chiar și oameni ca Mahatma Gandhi, care nu au avut de a face cu Creștinismul, i-au adoptat învățăturile despre moralitate, trăindu-și viața în lumina standardelor etice stabilite de El.

Atunci când îi învăța pe oameni, Isus folosea adesea parabole, iar de obicei, acestea conțineau câte o lecție vitală despre Împărăția lui Dumnezeu și despre voia Lui pentru poporul Său. Într-o anumită ocazie, Isus a făcut ceva neobișnuit. A folosit trei parabole pentru a ilustra o singură lecție, o lecție deosebit de importantă.

Lecția aceasta reprezintă tema săptămânii noastre de rugăciune – este o lecție despre felul în care Se raportează Dumnezeu la frații și surorile noastre, la prietenii noștri care sunt pierduți cu toate că, fizic se află în biserică, și la cei care, în mod treptat, s-au îndepărtat din diferite cauze sau în mod deliberat au părăsit biserica pentru a avea alte lucruri care îi atrăgeau mai mult.

Parabolele cu banul pierdut, oaia pierdută și fiul risipitor ne arată cât de mult însemnăm noi pentru Isus și ceea ce a făcut El pentru a ne readuce acasă. Lucrarea Lui este să îi caute pe oameni și să le redea destinul pe care Dumnezeu li-l dorește. El a venit să îi caute și să îi salveze pe cei pierduți, să îi RECÂȘTIGE pe aceștia pentru Sine.

Pe scurt: Suntem importanți pentru Dumnezeu El nu Se dă bătut până nu ne găsește. Atunci când suntem găsiți de El, bucuria nu cunoaște limite. În această săptămână, urmașii lui Isus își vor reaminti și vor fi inspirați și

încurajați să I se alăture în această misiune de recâștigare a oamenilor pentru Cer; noi vom fi canale prin care dragostea și harul Lui vor ajunge la cei care nu-L cunosc și suntem siguri că va fi multă bucurie atunci când cei rătăciți vor fi reprimiți acasă.

Vom învăța cu toții această lecție atât de importantă; vom RECÂȘTIGA într-adevăr!

4

PAGINĂ DE CREDIT Materialul de față este o publicație a Departamentului de tineret al Conferinței

Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea®. Toate drepturile sunt rezervate. Dreptul de Copyright © este deținut de Departamentul de tineret al Conferinței Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Lucrarea poate fi descărcată gratuit de pe site-ul: www.gcyouthministries.org.

Este oferit dreptul pentru fotocopierea acestui material tuturor bisericilor locale, grupelor de tineret și altor activități educaționale creștine. Nu este necesară o permisiune specială. Cu toate acestea, materialul pentru Săptămâna de rugăciune nu poate fi reprodus în alte circumstanțe fără permisiunea scrisă a editorului. Toate drepturile rezervate.

Material așezat în pagină de: Departamentul de Comunicare, Conferința Moldova Credite editoriale: Autori: Dr. Balvin B. Braham și Dna. Anett Braham Director de proiect: Gilbert Cangy Coordonator de proiect: Maria Manderson Redactor: Vanessa Correa Folosirea broșurii într-o grupă mică sau mai mare Un jurnal personal. Această broșură va fi completată cu gândurile voastre.

Folosiți spațiul pe care-l aveți la dispoziție pentru a nota reacțiile și impresiile lăsate în mintea voastră de prelegerile zilnice și de întrebările de la final. Puteți de asemenea să scrieți motive de rugăciune sau de recunoștință față de Dumnezeu. Încurajați-i pe participanți să se simtă liberi să-l folosească așa cum vor. Este jurnalul lor! Spuneți-le că nu există reguli, ci doar sugestii. Important este să-L audă pe Isus vorbindu-le și să-și deschidă inima față de călăuzirea Lui.

Un sfat pentru lideri – dacă vă veți lua timp să citiți prelegerile zilnice cu rugăciune și vă așteptați ca Dumnezeu să vă descopere ceva nou, veți fi uimiți de bogăția de gânduri care va fi așternută de creionul vostru pe foile acestor jurnale.

Folosiți un jurnal de rugăciune. Nimic nu este mai important pentru creșterea noastră spirituală decât timpul petrecut în rugăciune. Grupa de tineri pe care o conduci va crește în același ritm cu tine. Jurnalul de rugăciune te va ajuta să-L întâlnești pe Dumnezeu în feluri noi, inedite. Vei avea un fel de „hartă” a umblării tale cu Dumnezeu, pentru că vei putea privi în urmă și urmări rugăciunile care ți-au fost ascultate și vei vedea cum Dumnezeu te-a călăuzit zilnic, la fiecare pas. Vei fi îmbogățit cu idei noi, proaspete, pe măsură ce petreci timp în Prezența Lui, înregistrându-ți rugăciunile. Poți găsi online o mulțime de idei despre inițierea și folosirea unui jurnal de rugăciune. Trebuie doar să scrii „începerea unui jurnal de rugăciune” pe Google.

Întrebările zilnice. La sfârșitul fiecărei prelegeri sunt întrebări și afirmații menite să vă stimuleze gândirea. Formați grupe mici și discutați împreună aceste întrebări. Luați-vă timp să le înțelegeți bine. Fiți deschiși față de Duhul Sfânt care vă conduce în tot adevărul. Încurajați-i pe participanți să-și noteze gândurile în jurnalele proprii.

EDITORIAL de Hiskia Missah (Director asociat al departamentului de tineret din cadrul Conferinței Generale)

Dragi cititori, În timpul pe care îl trăim, avem la dispoziție iPod-uri,

iPhone-uri, tablete, laptop-uri, notebook-uri, PDA-uri, computere, computere portabile... și puteți continua lista. Sunt niște unelte extraordinare inventate de om. Le găsim pretutindeni, fiind de folos umanității în mod direct sau indirect, iar societatea depinde de ele pentru a lucra.

Când eram tânăr, noi nu aveam aceste gadget-uri sofisticate. De exemplu, pentru a comunica, trimiteam scrisori

care aveau nevoie de zile întregi, poate chiar săptămâni, pentru a ajunge la destinatari. Astăzi, datorită inventării computerului, e-mailul a devenit o cale de comunicare deosebit de rapidă. Nu e nevoie decât de un click și scrisoare ta a ajuns la destinație. Și mai mult decât atât, toate informațiile de care ai nevoie pot fi accesate rapid cu ajutorul Internetului. Ce mare binecuvântare pentru lume!

Cu toate acestea, în ciuda beneficiilor multiple pe care computerele le aduc în viețile noastre, sunt și o mulțime de lucruri înjositoare și vătămătoare care vin odată cu ele. Răul și ispitele ne asaltă de pretutindeni. Printr-un simplu click sau prin atingerea unui ecran, răul devine prezent – apare în fața ochilor noștri chiar și fără să vrem.

În cartea Educație, la pagina 222, Ellen White scrie: „Tinerii sunt ținta atacurilor speciale ale lui Satana.” În același spirit, în Îndrumarea copilului, la pagina 471, ea scrie: „În mod deosebit, tinerii se află într-un pericol continuu.” Apoi îi sfătuiește pe tați și pe mame, spunând: „Tații și mamele ar trebui să fie în gardă împotriva înșelăciunilor lui Satana. În timp ce el caută să aducă ruina copiilor lor, ei să nu-și închipuie că nu e nici o primejdie deosebită.”

Diavolul este real. El este cineva (nu ceva), o persoană care caută cu tot dinadinsul să îi ispitească pe oameni și în special pe tineri. De aceea, tinerii trebuie apărați și feriți de rău. Lor trebuie să li se amintească mereu că sunt copiii lui Dumnezeu, liderii actuali și viitori ai bisericii Sale. Rugați-vă pentru ei!

Vreau să le spun tinerilor următorul lucru: prelegerile pentru Săptămâna de Rugăciune au fost pregătite cu rugăciune pentru a vă da curaj și înțelepciune să faceți față atacurilor celui rău și pentru a vă ajuta să trăiți o viață de biruință a păcatelor și ispitelor. Vă îndemn să citiți, să meditați și să puneți în practică aceste lucruri! Apoi, rugați-vă pentru puterea de a rezista ispitelor. Fiți campionii și cei care câștigă lupta cu modernismul acesta de la sfârșitul timpului.

Dumnezeu să vă binecuvânteze Hiskia Missah Director asociat al Departamentului de tineret, Conferința Generală

PRELEGERI CONFERINȚA GENERALĂ A BISERICII ADVENTISTE DE ZIUA A

ȘAPTEA SĂPTĂMÂNA DE RUGĂCIUNE A TINERETULUI 2015 TITLURILE ȘI IDEILE DE FOND ALE PRELEGERILOR

ZILNICE

DATA TITLU IDEEA DE FOND Sabat 14 martie 2015 Ucenici „Wi-Fi”?! Tinerii și credința

Duminică 15 martie 2015 Să înceapă sărbătoarea! Tinerii și ispita

Luni 16 martie 2015 Ține aproape! – de Isus Tinerii și căminul

Marți 17 martie 2015 Doar tu și El Tinerii și moralitatea

Miercuri 18 martie 2015 Luptă pentru mintea ta Tinerii și identitatea

Joi 19 martie 2015 Crezi că vei rezista? Tinerii și curajul

Vineri 20 martie 2015 Urmează-ți visul! Tinerii și iertarea

Sabat 21 martie 2015 O viață trăită prin har Tinerii și harul

7

Ucenici „Wi-Fi”?! Data: Sâmbătă, 14 martie 2015 Ideea de fond: Tinerii și credința Titlul: Ucenici Wi-Fi Pasajul biblic: Luca 22:31-34 Imnul pentru deschidere: IC 219 Cred în Domnul Isus Povestire Doru și Ioana erau frați, în vârstă de aproximativ treizeci de ani; ei s-au

născut în biserică și mai târziu au fost botezați la o vârstă fragedă. Părinții lor erau membri dedicați și adevărați lideri ai bisericii. În copilărie, Doru a iubit mult biserica și s-a implicat în mod activ. În adolescență a început să fie pasionat de calculatoare și electronice, iar peste câțiva ani era deja expert în crearea de aplicații pentru rețelele de socializare și media și era cunoscut pentru inovația și creativitatea care îl caracterizau. Pe măsură ce succesul și interesul său pentru computere și electronice au crescut, participarea la biserică a început să scadă, iar implicarea a devenit practic inexistentă. Moartea subită, accidentală, a mamei lui i-a slăbit și mai mult credința și l-a făcut să aibă îndoieli cu privire la Dumnezeu. În cele din urmă a început să se întrebe dacă biserica este într-adevăr chiar atât de importantă și necesară. Cu toate acestea, s-a hotărât să nu renunțe definitiv la participarea la biserică, în eventualitatea în care, pe viitor, ar primi un răspuns la frământările lui.

Ioanei, pe de altă parte, îi plăcea să fie în mijlocul oamenilor. Era mereu văzută în mulțime, conducând anumite activități ale bisericii, prietenoasă, atentă la nevoile oamenilor – în special când venea vorba de vârstnici, și destul de populară printre membri bisericii. Spre deosebire de fratele ei, moartea mamei nu a părut să-i afecteze implicarea la început. Cu trecerea timpului, însă a devenit din ce în ce mai rece și dezinteresată de biserică și din ce în ce mai apropiată de prietenii din afara bisericii și de activitățile seculare. Ca răspuns la întrebările prietenilor din biserică despre aparenta răcire a credinței ei, ea spunea mereu: „Nu vă faceți griji... încă sunt creștină.” Dacă fratele ei s-a separat de biserică în mod activ, în cazul ei, acest lucru a avut loc într-un mod pasiv.

Un viitor sumbru La fel ca Ioana, Petru se afla mereu în mijlocul mulțimii, conducându-i pe

alții din față, ajutând, slujind, luându-și angajamente, mergând pe apă cu Isus și fiind plin de zel și entuziasm în împărtășirea credinței lui. Într-una dintre discuțiile acelea speciale pe care Isus le avea cu ucenicii Săi, Petru s-a grăbit să exclame: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” În Luca 22:31-34, găsim dialogul dintre Isus și Petru: „Domnul a zis: «Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.»

8

«Doamne», I-a zis Petru, «cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte.» Și Isus i-a zis: «Petre, îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști.»”

Isus a privit dincolo de emoții și de prezent. El a văzut viitorul încărcat cu ispite, provocări, greutăți și atracții care aveau să-i ademenească pe ucenici și să le influențeze dedicarea. Această realitate L-a determinat să vorbească deschis cu ei și să le spună despre trădarea Lui apropiată și despre impactul pe care aceasta îl va avea asupra celor dragi. El a văzut că ei aveau să renunțe la El și să Îi întoarcă spatele. Petru cel sincer a exclamat cu hotărâre și pasiune: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte” (Luca 22:33-34; vezi și Matei 26:31-33). Ca răspuns la izbucnirea emoțională a lui Petru, Isus i-a spus că, înainte de a cânta cocoșul, el se va lepăda de trei ori. Petru era sigur că absolut niciun lucru, nici măcar amenințarea cu moartea, nu putea să îi zdruncine credința în Isus și dedicarea față de El. Isus însă a insistat și a întărit mesajul. Din experiența lui Petru învățăm că experiențele vieții sunt suficient de puternice pentru a ne zdruncina credința în Dumnezeu, pentru a ne descuraja și pentru a ne insufla o stare de indiferență și delăsare spirituală.

Cernerea „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” (versetul 31).

Aceasta a fost avertizarea pe care Isus i-a adresat-o lui Petru. El descrie aici într-un mod foarte plastic modul în care caută Satana să zdruncine credința ucenicilor prin încercări. Isus folosește vechiul nume al lui Petru, și nu pe cel primit când a fost chemat ca ucenic. Probabil că El a făcut acest lucru în mod intenționat, știind că pentru un scurt timp Petru avea să se întoarcă la vechiul stil de viață și la purtarea lui de dinaintea chemării lui Isus (6:13-14). Putem înțelege mai bine acest verset făcând analogie cu primele două capitole din Iov, unde diavolul primește permisiunea să îl testeze pe acesta. Satana căuta să îi zdruncine pe ucenici în mod violent, așa cum un om cerne grâul, pentru ca să-i facă să cadă. Folosirea acestei metafore a avut și are ca scop să arate spre un timp de încercare, un timp în care Satana va căuta să îi zdruncine pe ucenici și pe copiii lui Dumnezeu, pentru a-i determina să Îl părăsească. Fiecare tânăr trebuie să fie conștient de acest lucru și să se asigure că este apărat prin mijlocirea lui Isus.

Satana, Pârâșul, i-a acuzat pe ucenici la fel cum procedează și cu noi, arătându-I lui Dumnezeu păcatele și slăbiciunile lor; așa a făcut și cu Iov (Iov 1:6-12). Cernerea lui Petru a însemnat un atac fizic și spiritual, care să-l ducă la apostazie și la pierderea mântuirii. Aceasta este o strategie universală a diavolului. Isus, prin puterea mijlocirii Sale, stă alături de noi în timp ce acuzatorul ne încearcă. Mulți tineri din biserică se află sub atacul celui rău. Interesele lor spirituale și implicarea în biserică sunt slăbite, iar credința în Dumnezeu este dată la schimb pentru o clipă de plăcere și pentru pretențiile populare ale unei lumi materialiste și seculare. Privind în jur vedem mulți care sunt cernuți sau zdruncinați prin capcanele șirete ale diavolului. Gândul că și noi am putea fi

9

cernuți ar trebui să fie terifiant. Tocmai în astfel de momente tinerii au nevoie să petreacă mai mult timp concentrându-se la Isus, Mijlocitorul, pentru a-și consolida relația cu El. Puterea Lui este mai mare decât a celui care ne cerne, iar această lucrare a diavolului este limitată și distrusă.

Totul devine realitate „După ce au pus mâna pe Isus, L-au dus şi L-au băgat în casa marelui

preot. Petru mergea după El de departe. Au aprins un foc în mijlocul curţii şi au şezut jos. Petru s-a aşezat şi el printre ei. O slujnică l-a văzut cum şedea la para focului, s-a uitat ţintă la el şi a zis: «Şi omul acesta era cu El.» Dar Petru s-a lepădat şi a zis: «Femeie, nu-L cunosc.» Peste puţin, l-a văzut un altul şi a zis: «Şi tu eşti unul din oamenii aceia.» Iar Petru a zis: «Omule, nu sunt dintre ei.» Cam după un ceas, un altul întărea acelaşi lucru şi zicea: „Nu mai încape îndoială că şi omul acesta era cu El, căci este Galileean.» Petru a răspuns: «Omule, nu ştiu ce zici.» Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: «Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori. » Și a ieșit afară și a plâns cu amar” (Luca 22:54-62).

Isus i-a spus lui Petru că se află în vizorul celui rău. Într-un mod asemănător, fiecare copil și tânăr din biserica de azi este o țintă pentru Satana. El folosește cele mai ademenitoare metode ca să atragă atenția și să-i determine pe urmașii lui Hristos să urmărească alte lucruri pentru ca să nu mai fie preocupați de lucrurile spirituale (1 Petru 5:8). El a avut succes în cazul lui Petru. Ucenicul care era odată un urmaș plin de energie, gata să apere adevărul și sincer, Îl urma acum pe Isus „de departe” (v. 54). Și asta nu este tot; el s-a îndepărtat atât de mult de Isus, încât a ajuns chiar să nege faptul că Îl cunoaște. El și-a pierdut încrederea în sine, a adormit când trebuia să se roage (v. 45) și a ajuns să stea împreună cu cei care-L acuzau pe Isus (v. 55). Credea că, dacă Îl urmează de departe, mulți nu-și vor da seama că este urmașul Lui și că va scăpa de insulte și de o eventuală persecuție. Ca să le arate celorlalți că nu este un urmaș al lui Isus, el chiar a manifestat un comportament împrumutat de la gloata aceea necredincioasă. El nu a înțeles afirmația lui Isus: „...oricine va vrea să-și scape viața o va pierde” (Matei 16:25).

Diavolul își dorea atât de mult să Îl distrugă pe Isus, încât toți cei care credeau în El sau Îl urmau ajungeau de asemenea o țintă pentru el. Când slujnica a spus: „Și omul acesta era cu El”, Petru a răspuns imediat: „Femeie, nu-l cunosc.” Isus caută oameni care să se identifice cu El, oameni care nu-L vor abandona indiferent de consecințe. Unor astfel de tineri, El le dă putere să rămână statornici pentru El. Domnul dorește ca ei să-I fie urmași credincioși, care să fie vocea Sa și care să spună altora despre El pentru ca, la rândul lor, și ei să-L primească în viața lor ca Mântuitor. Gândiți-vă doar ce impact ar fi avut Petru asupra mulțimii dacă ar fi rămas lângă Isus și ar fi spus: „Da, sunt ucenicul Lui!” În schimb, s-a lepădat de El.

10

Tu unde te afli? Ești printre cei care Îl părăsesc? Sau te afli în grupul uriaș de tineri din întreaga lume care stau de partea Lui și fac oamenilor cunoscută slava Sa? Te afli și tu printre tinerii din toată lumea care își părăsesc trecutul, locuințele și ies din mulțimile de oameni necredincioși pentru ca să fie Predica, arătându-le celor din comunitățile locale, din orașe și din sate că Isus Hristos este Mesia și că este gata să vină ca să-și ia poporul acasă în slavă?

Cu toate intențiile sale bune, Petru și-a întors spatele într-un moment crucial în care mărturia lui era deosebit de importantă. Siguranța lui că va merge cu Isus chiar și în temniță sau la moarte nu era altceva decât o izbucnire emoțională. „...Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoșul. Domnul S-a întors și S-a uitat țintă la Petru. Și Petru și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: «Înainte ca să cânte cocoșul te vei lepăda de Mine de trei ori.»” Cântecul cocoșului a avut un rol foarte important pentru Petru; în timp ce Îl privea atent pe Isus, cântecul acela l-a făcut să descopere privirea fixă a Lui, o privire care nu Îi era caracteristică. Ochii Lui sunt mereu îndreptați spre copiii Săi, chiar și spre cei care nu Îl pot vedea din cauză că Îl urmează de departe. Când ochii lui Petru și ai lui Isus s-au întâlnit, el nu a văzut mânie, reproș sau condamnare. În schimb, a putut vedea durere, milă, dragoste, iertare, compasiune, acceptare și tandrețe. Apoi și-a amintit cuvintele: „Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi” (Luca 22:32). Ellen White scrie: „Îl tăgăduise pe Domnul său, și aceasta chiar cu blesteme și înjurături; dar acea privire a lui Isus i-a topit inima lui Petru și l-a salvat. A plâns amar, s-a căit de marele său păcat și s-a convertit, iar apoi a fost pregătit să-i întărească pe frații lui” (Early Writings, p. 169).

De ce are Isus ucenici „Wi-Fi”? Depărtarea lui Petru era, în mod evident, atât spirituală, cât și fizică. În

spatele acestei atitudini stăteau instinctul de autoconservare, slăbiciunea și teama; cu toate că avea o dorință sinceră de a fi cu Isus, la fel cum au mulți oameni din ziua de azi, el stătea departe de El. Petru trăia în două lumi paralele. Și noi încercăm să facem acest lucru de multe ori, dar pur și simplu nu merge! Isus vrea să trăim cu El pe plan spiritual și, în același timp, să ne identificăm cu El în fiecare moment al călătoriei noastre prin această lume seculară. El vrea să fim gata să suferim pentru El, iar El ne va oferi ocazii în care să ne bucurăm. Din cauza firii sale omenești, credința lui Petru era slabă. Era o slăbiciune dată de natura lui umană neputincioasă; cu toate acestea, el dorea să aibă o relație personală cu Isus. De asemenea, dorea să vadă clar și de aproape ce-i vor face oamenii lui Isus și felul în care va reacționa. După ultima cină, când Isus, anticipând arestul Său, i-a luat pe ucenici în grădina Ghetsemani, le-a cerut să stea treji și să se roage, timp în care și El va face același lucru. Când S-a întors, i-a găsit dormind. Atunci, l-a îndemnat pe Petru să stea treaz și să se roage, pentru că, deși se simțea capabil și puternic, trupul său era slab. În ciuda acestui sfat, Petru a

11

adormit din nou. Când gloata a venit să Îl aresteze pe Isus, era prea târziu să se mai roage pentru puterea de care avea nevoie să treacă testul. Probabil că, după lepădarea lui Isus, când a izbucnit în plâns, și-a dat seama că eșuase în a-și însuși privilegiul rugăciunii – mijlocul prin care-și putea depăși slăbiciunea. În cele din urmă a învățat această lecție oferită de Isus despre veghere, și a învățat-o atât de bine încât într-una dintre epistole ne sfătuiește: „Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Într-o anumită măsură, el a fost aproape „înghițit” din cauza slăbiciunii, pentru că, în momentele în care ar fi trebuit să se roage, el a dormit și și-a subestimat slăbiciunea.

Cu toate acestea, Petru nu trebuie discreditat în totalitate; în timp ce alți ucenici au fugit în momentul arestului (Marcu 14:50), el a rămas în preajma Lui, urmându-L de la depărtare (Marcu 14:54). Îi era teamă de consecințele pe care le-ar fi suferit dacă se declara deschis un urmaș al lui Isus. A fost cuprins de teamă. L-a privit pe Isus în timp ce era acuzat pe nedrept, bătut și insultat la curtea de judecată. Era îngrijorat de soarta lui Isus, dar îi păsa și de propria viață. Știa că acei batjocoritori Îl urau pe Isus și că el nu era pregătit pentru ridiculizarea și persecuția pe care le îndura Isus. Avertizarea pe care Isus le-a dat-o ucenicilor în timp ce era cu ei este valabilă și pentru noi: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră” (Ioan 15:18). Când Petru a văzut chinul prin care trecea Isus, brusc, și-a dat seama că nu era atât de îndrăzneț și de curajos pe cât se credea. Teama l-a făcut să se lepede de Mântuitorul Lui.

Acum, dacă ne gândim la oamenii din secolul 21, întrebarea este: De ce sunt atâția care aleg să Îl urmeze pe Isus de departe? Răspunsurile sunt variate: unii cred că anumiți membri sunt intoleranți față de curiozitatea lor; alții nu simt căldura și acceptarea celorlalți membri; iar pentru alții sunt prea multe restricții pe care biserica le pune cu privire la ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă. În timp ce există o doză de adevăr în toate aceste scuze, slăbiciunea umană și teama rămân totuși problema fundamentală care explică acest comportament, iar rugăciunea rămâne, de asemenea, mijlocul prin care aceste slăbiciuni omenești pot fi biruite.

Isus știa cum va reacționa Petru înainte de situația propriu-zisă. El nu i-a acuzat pe cei care aveau să-L condamne și să Îl batjocorească. Domnul nu a justificat reacția lui Petru și nici nu l-a condamnat. În schimb, i-a întins o mână de ajutor. El l-a acceptat și l-a asigurat de dragostea Sa. Astăzi, această acceptare și dragoste este extinsă spre fiecare tânăr, copil și adult. Oricare ar fi experiența prin care trecem, aceste cuvinte ar trebui să sune ca o muzică în urechile noastre: „M-am rugat pentru tine.”

„M-am rugat pentru tine” Isus l-a asigurat pe Petru: „M-am rugat pentru tine.” În rugăciunea

propriu-zisă redată în Ioan 17:9, El Îi spune Tatălui: „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi.” Iar în versetul 15 lucrurile devin și mai clare: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i

12

păzești de cel rău.” Isus S-a rugat pentru Petru deoarece ține de natura Lui să ne susțină în rugăciune înaintea Tatălui. El este Avocatul creștinilor, Marele nostru Apărător. În clipa de față El este Mijlocitorul tuturor copiilor lui Dumnezeu (1 Ioan 2:1). Poate că te-ai îndepărtat de El, și acum te simți descurajat și singur. La fel s-a simțit și Petru, dar Isus a fost Avocatul lui – și nu doar atât – este și al tău! În Evrei 7:25, apostolul Pavel spune: „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei.” Iar în 1 Timotei 2:5, spune că „este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos.”

Isus S-a rugat pentru Petru înainte de cernere, iar în timpul cernerii El n-a încetat să se roage. Aceasta este o mare veste pentru Petru și pentru fiecare tânăr de azi; Domnul Însuși S-a rugat pentru tine! Isus este Avocatul și Marele nostru Preot. El ne asigură că deja S-a rugat pentru noi. Înainte ca noi să întâmpinăm vreo ispită, El deja S-a rugat pentru noi. Prin acea rugăciune, El ne-a pus la dispoziție mijloacele necesare pentru depășirea oricărei încercări viitoare. Rugăciunile înălțate în această săptămână de pastori, prezbiteri, prieteni, precum și de către alte persoane, sunt foarte importante. De fapt, Isus ne încurajează să ne rugăm pentru alții. Acesta este unul dintre motivele pentru care în fiecare an punem deoparte un timp special pentru rugăciune. Să ne rugăm pentru alții! Cu toate acestea, nimic nu aduce mai multă bucurie și împlinire decât faptul că Isus Însuși S-a rugat pentru noi. Chiar dacă vom fi zdruncinați prin cernerea produsă de Satana, putem fi siguri că rugăciunea lui Isus este suficient de puternică încât să ne asigure biruința în încercare. Iar dacă în acest proces viața noastră este luată, tot suntem biruitori pentru că Isus, Marele nostru Preot, care S-a rugat pentru noi, ne va oferi Împărăția Sa; singura condiție este ca noi să ne predăm Lui și să Îl lăsăm să ne dezvolte credința.

Scopul principal al rugăciunii lui Isus este să ne mențină credința vie. Charles Spurgeon spunea: „Credința este stegarul oricărui conflict spiritual. Dacă el cade, este o zi rea – de aceea Domnul Se roagă pentru el, ca să poată ține mereu steagul sus în mijlocul luptei.” Dacă ne pierdem credința, ne pierdem și curajul, răbdarea, speranța, dragostea și bucuria. Isus a spus: „M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta.” Aceasta ne dă și un subiect de rugăciune pentru săptămâna aceasta – Credința! Nu o credință emoțională, ci una autentică.

Credința emoțională Credința emoțională este o încredere nefondată care apare din senin, fără

vreo explicație. Ea este alimentată de aparențe, de protejarea excesivă față de necunoscut și de grijă parentală excesivă. Într-o tabără de supraviețuire Explo, copiii erau învățați să înoate. Când au exersat cu antrenorul, s-au descurcat bine și erau nerăbdători să-și încerce abilitățile fără instructor. Unul dintre participanți, care nu era printre cei considerați pregătiți să înoate singuri, era atât de sigur pe el, încât a insistat să meargă. A sosit clipa și a plecat cu mult entuziasm să facă ceea

13

ce fusese antrenat. După zece minute însă s-a pierdut cu firea și a intrat sub apă. Din fericire, era în preajma unor înotători experimentați care l-au scos din apă și l-au adus la țărm. După 45 de minute de resuscitare pulmonară, și-a revenit. În umblarea noastră cu Isus, acest gen de izbucnire sentimentală nu este suficientă. Ellen White scrie: „Sfințirea nu constă într-un impuls sau o trăire emoțională” (Signs of the Times, 24 martie 1890, p. 3). Ea mai spune: „Toți ar trebui să caute acea credință adevărată care lucrează – nu prin mijloace firești, emoționale, ci printr-o dragostea care curăță sufletul.” Această dragoste curăță templul sufletului de mândrie și izgonește orice idol de pe tronul inimii” (Review and Herald, 11 martie 1902, p. 3). O credință la baza căreia nu se află o relație continuă cu Dumnezeu este o credință emoțională care nu poate și nici nu va rezista în timp de furtună, încercare și greutăți.

Credința autentică Credința autentică vine în urma dependenței de Dumnezeu. Ea nu este o

producție a omului. Nu oamenii o creează. Ea nu depinde de timp, în sensul că nu trebuie să stai cu Isus o mulțime de ani ca să o dobândești. Petru și prietenii lui Isus erau cu Isus de trei ani când El i-a spus lui Petru cuvintele „după ce te vei întoarce”. Credința autentică este un dar pe care doar Dumnezeu îl poate da. Trebuie să ne rugăm pentru ea și să așteptăm răbdători să o primim. Este un ingredient important care ajută la clădirea unei vieți creștine sănătoase și îl însuflețește pe om pentru a trăi o astfel de viață. Datorită credinței autentice, urmașii lui Isus știu când să spună „Nu!” și când să spună „Da!”. Simpla prezență alături de Isus nu îl convertește pe un om – lucru acesta se vede foarte clar în cazul ucenicilor. Convertirea are loc printr-o acceptare autentică a morții și învierii lui Isus și prin lucrarea Duhului Sfânt. Este un dar care trebuie acceptat. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”

Isus vrea să înzestreze pe fiecare tânăr, copil și adult cu această credință autentică, pentru a-i face capabili să reziste încercărilor și greutăților și pentru a le da îndrăzneala să-L declare pe El ca Mântuitor și Domn. În viața aceasta vom pierde persoane dragi, oameni cu autoritate vor face presiuni asupra noastră, vom fi deposedați de lucruri pe care le iubim, care ne sunt dragi, vom fi trădați și atracțiile acestei lumi seculare ne pot îndemna să acceptăm în viața noastră lucruri murdare, care nu-și au locul în viața unui creștin. Cu toate acestea, o credință autentică în Isus și dependența de Duhul Său ne vor da putere să rezistăm în mod curajos și să ne apărăm credința, să învingem ispitele și să fim biruitori. Ca tineri biruitori în Isus, aveți responsabilitatea să îi întăriți pe alții a căror credință șchiopătează.

Să întărești pe frații tăi Isus i-a spus lui Petru: „...după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești

pe frații tăi.” Prin aceste cuvinte, Isus îi spune de fapt lui Petru: „Când vei începe să umbli din nou cu Mine ca înainte, când vei putea din nou să te identifici cu

14

Mine, atunci va trebui să îi întărești pe frații tăi.” Isus dorea ca el să aibă un rol important în reîntregirea grupului risipit al ucenicilor, pentru ca ei să formeze nucleul care va împlini misiunea de a duce Evanghelia lumii.

Noi nu trăim izolați pe o insulă. În discuția cu Petru, Isus a accentuat acest lucru; el trebuia să îi influențeze pe ceilalți în mod pozitiv prin viața lui. Creștinul nu este trimis să semene discordie între frați (Proverbe 6:19); lucrarea lui nu înseamnă doar să predice oamenilor necredincioși și să facă minuni. Dacă îi iubim și îi încurajăm pe oameni, îi putem întări. Isus știa că Petru va da dovadă de slăbiciune din cauza naturii lui. Totuși, l-a încurajat să nu lase slăbiciunea să îl ducă la ruină. Domnul a pus și a văzut în El abilitatea de a fi un sprijin valoros pentru alții. Iertarea și acceptarea pe care Isus i le-a oferit lui Petru ne sunt date și nouă pentru a le da altora. În Împărăția lui Dumnezeu poate ajunge oricine. Fiecare are un loc în ea. Astăzi, El cheamă copiii, tinerii, adulții și pe cei care L-au urmat de la distanță să se apropie. Acceptă iertarea, dragostea și harul Lui și fii un mijloc prin care acestea să ajungă la oameni!

Concluzie După ce s-au împlinit cuvintele lui Isus și Petru este convertit, el plânge

amar (Luca 22:62). Domnul l-a iertat și l-a reabilitat. El a devenit o unealtă puternică împotriva forțelor răului. A determinat mii de oameni să accepte mântuirea predicând și trăind Evanghelia lui Isus și invitându-i să-L accepte ca Mântuitor pe Domnul Său răstignit și înviat. Și tu îi poți ajuta pe alții să se întoarcă al El dacă alegi astăzi să fie Domnul tău!

Apelul și rugăciunea: Imnul pentru închidere (sugestie): IC 387 Ce fericire, am pe Isus Rămas-bun: Bibliografie:

Campbell, R. F., Preach for a year (49-50). Grand Rapids, Mich.: Kregel Publications, 1988– Larson, B., & Ogilvie, L. J., Vol. 26: Luke. The Preacher’s Commentary Series (320-327).

Nashville, TN: Thomas Nelson, Inc., 1983. Zuck, R. B., A Biblical Theology of the Old Testament (electronic ed.) (432-433). Chicago:

Moody Press., 1991. David Kinnaman, You Lost Me: Why Young Christians Are Leaving Church...and Rethinking

Faith (Grand Rapids, MI: Baker Books, 2011). The Holy Bible: English Standard Version. 2001 (Ioan 17:9). Wheaton: Standard Bible Society. Marshall, I. H., The Gospel of Luke: A commentary on the Greek text. New International Greek

Testament Commentary (820). Exeter: Paternoster Press., 1978. Stein, R. H., Vol. 24: Luke. The New American Commentary (552). Nashville: Broadman&

Holman Publishers, 1992. Întrebări pentru discuție:

1. Dați exemple de câteva incidente din viața tinerilor adventiști care pot fi considerate o „cernere”.

15

2. De ce a ales Petru să se alăture acelui grup dinamic al acuzatorilor lui Isus și să-L părăsească? A făcut-o pentru că își dorea mai mult să fie popular decât să fie plictisit de o relație cu El?

3. Ce rol a avut credința în reacția lui Petru din această situație? 4. Care este diferența dintre credința emoțională și cea autentică? Este și un loc pentru credința emoțională în experiența creștină?

5. Cum pot fi tinerii adventiști implicați în încurajarea altora, atât din interiorul, cât și din exteriorul bisericii?

Să înceapă sărbătoarea! Data: Duminică, 15 martie 2015 Ideea de fond: Tinerii și ispita Titlul: Să înceapă sărbătoarea! Pasajul biblic: Luca 15:1-7 Imnul pentru deschidere (sugestie): IC 291 Stai tare-n ispite În urmă cu câteva luni am predicat despre harul deliberat al lui Dumnezeu

și despre ceea ce poate face acesta pentru fiecare om; în urma predicării, mulți oameni și-au predat viața lui Isus. După serviciul divin, am stat la ușă împreună cu soția mea și cu alte persoane pentru a ne lua rămas bun de la cei care participaseră. Ioan, un tânăr în vârstă de douăzeci și patru de ani, a fost una dintre persoanele care au răspuns apelului. Ne-a spus că era student în anul doi și că nu mai venise la biserică de foarte mult timp; în ultima vreme, însă simțise un îndemn puternic să se întoarcă la Dumnezeu. În dimineața aceea, când s-a trezit, pur și simplu a avut sentimentul că trebuie să meargă la biserică; era o dimineață de Sabat. A schimbat trei autobuze, a trecut pe lângă multe biserici, dar nu s-a oprit decât acolo unde l-a îndemnat Duhul lui Dumnezeu. A mărturisit că era bucuros pentru că găsise biserica potrivită, la momentul potrivit. Pur și simplu, clocotea de bucurie la gândul că prin harul lui Dumnezeu și el poate fi în planul Său. În cele din urmă l-am prezentat pastorului și unuia dintre prezbiterii bisericii. A rămas la biserică pentru prânz și a petrecut acolo tot restul zilei. După-amiază a participat la un studiu biblic ținut de pastorul bisericii și s-a bucurat de programul de tineret special care a urmat; după ce s-a terminat totul, unul dintre prezbiteri l-a luat acasă la el.

Introducere „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă

pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.» Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:4-7). În această mică povestire imaginară spusă de Isus, cele nouăzeci și nouă de oi care rămân pe izlaz nu sunt desconsiderate. De fapt, acestea, împreună cu oaia rătăcită, formează întreaga turmă, iar aceasta reprezintă totalitatea membrilor bisericii. Domnul folosește această parabolă pentru că în ținuturile muntoase din Perea, păstoritul era o ocupație obișnuită și mulți dintre ascultătorii lui erau păstori, așa că mesajul pe care dorea să îl transmită putea fi înțeles foarte ușor. În timp ce accentul parabolei pare să cadă pe oaia pierdută, nu trebuie să pierdem din vedere mesajul inerent despre a) cele nouăzeci și nouă de oi de pe izlaz, b) oaia care se pierde de turmă, c) păstorul și d) sărbătoarea.

17

Cele nouăzeci și nouă de oi Înainte de a discuta despre oaia rătăcită, ne vom concentra atenția la cele

nouăzeci și nouă de oi de pe izlaz. „Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7). Domnul face aici o comparație între cele nouăzeci și nouă de oi care pasc și cea pierdută de turmă. Putem rămâne cu impresia că păstorului nu-i pasă de cele nouăzeci și nouă din staul și că accentul cade pe căutarea oii rătăcite și pe bucuria pe care o are păstorul când o găsește. Dacă Isus a folosit parabola aceasta ca ilustrație pentru Biserică și, prin urmare, pentru Împărăția lui Dumnezeu, atunci cele nouăzeci și nouă de oi capătă o importanță deosebită pentru că îl scot în evidență pe păstor. Ele sunt turma de care este mândru și de care are grijă. Ele îl fac pe păstor fericit. Oile acestea sunt comoara lui. La urma urmei, Dumnezeu este fericit și pentru membrii care rămân în biserică. El Se bucură pentru cei neprihăniți (Luca 1:6), sau care aspiră la neprihănire. Ellen White spune: „Fiul lui Dumnezeu S-a plecat în umilință pentru a-l ridica pe cel căzut. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute din înălțime, pe cele nouăzeci și nouă care Îl iubeau, și a venit pe acest pământ pentru a fi «străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre.»” (Faptele apostolilor, p. 472).

Parabola aceasta ne vorbește mai mult despre bucuria Domnului decât despre atitudinea păcătosului. Când un tânăr, o tânără sau orice alt membru rămâne credincios și trăiește o viață consacrată în fiecare zi, este bucurie în Cer. Iar dacă toți membrii bisericii duc o viață frumoasă și curată, bucuria din Cer crește cu fiecare zi care trece. Pentru Domnul, fiecare persoană este specială și importantă. Pe de altă parte, mesajul transmis de Isus prin teologia lui Luca este că doar cei care se pocăiesc vor fi salvați, și nu cei care par neprihăniți. Cerul se bucură acum pentru cel ce se pocăiește, și nu doar la judecata finală. Nu trebuie să uităm că printre cei nouăzeci și nouă se află și unii care cred că sunt neprihăniți și că n-au nevoie de pocăință. Ei sunt atât de siguri și plini de ei înșiși încât văd toate greșelile altora, sunt capabili să spună cine este convertit cu adevărat și cine face pe creștinul, precum și cine este lepădat de Domnul.

O povestire cu mult tâlc vorbește despre un om căruia au început să-i placă oile din ce în ce mai mult, până când, la un moment dat, s-a hotărât să devină oaie. A mers la păstor, i-a spus care sunt planurile sale și l-a întrebat care sunt schimbările pe care trebuie să le facă pentru a arăta ca o oaie. Păstorul nu a înțeles exact ce vrea și și-a văzut de treabă, crezând că omul visează din cauza dragostei lui exagerate pentru mitologie. Cu toate acestea, la insistența lui, păstorul i-a spus că trebuie să arate ca o oaie, așa că a plecat, și-a pus pe el o blană de oaie și a mers să-și viziteze suratele. Când s-a apropiat de ele însă, au fugit, așa că s-a întors necăjit la păstor. De data aceasta, i-a spus că trebuie să învețe să meargă ca o oaie. Le-a privit, a exersat și a mers iar să le viziteze. Acestea au fugit din nou. S-a întors iarăși la păstor, care i-a spus că trebuie să behăie ca ele. A

18

exersat, dar când a mers la ele, au fugit. Din nou a venit la păstor, care i-a spus că trebuie să mănânce ca ele. A făcut și această schimbare, dar reacția oilor a fost aceeași. Epuizat și descurajat, a venit la păstor care, în cele din urmă, i-a spus: „Arăți ca o oaie, mergi ca o oaie, vorbești ca o oaie, mănânci ca o oaie, dar NU EȘTI OAIE! De-asta te resping!”

Printre membrii bisericii reprezentați de cele nouăzeci și nouă de oi, sunt unii care sunt exact ca acest om. Fac tot ce face un creștin: citesc Biblia, se roagă, participă la diferite programe ale bisericii și poate chiar au funcții de conducere în biserică și sunt vegetarieni. Unii se roagă foarte mult. Poate că susțin biserica prin banii lor, dau zecimea și diverse daruri și contribuie mereu la diferitele inițiative ale bisericii, motiv pentru care cred că nu le lipsește nimic. Și totuși inima lor nu este convertită. Ei nu sunt predați pe deplin lui Hristos. Ei nu petrec timp singuri cu El și umblă mai mult după faimă, popularitate, interese personale și lucruri lumești. Dacă am crescut în biserică și nu am plecat niciodată din ea, nu înseamnă că Cerul se bucură de noi. Trăim noi pentru slava lui Dumnezeu? Ne împărtășim credința cu alții într-un mod eficient? Suntem oameni autentici? Ne pot lua oamenii pe cuvânt? Se potrivește ceea spunem cu ceea ce facem? Ce facem când nu ne vede nimeni? Care este comportamentul nostru? Printre cele nouăzeci și nouă sunt câteva oi bolnave, care au nevoie de atenția păstorului. El vine și cheamă și prin Duhul Sfânt trimite anumite semnale, iar oile trebuie să răspundă.

În grupul reprezentat de cele nouăzeci și nouă de oi, sunt unii care sunt conștienți că se găsesc în biserică doar cu trupul și că mintea și gândurile lor sunt departe. În cazul lor, ceilalți trebuie să facă tot ce pot pentru a-i ajuta. Ei nu trebuie alungați. Experiența convertirii nu vine pentru toți în același mod și în același timp. Așadar, experiența sfințitoare a celor în credință ar trebui să fie ca un agent catalizator pentru vasele mai slabe. De aceea spune Isus: „Smulgeți întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul meu” (Matei 13:30). Diferența dintre grâu și oameni este că puterea sfințitoare a Duhului Sfânt îi poate face pe cei neconvertiți adevărați ucenici. În biserică se cunosc nenumărate experiențe ale unor tineri care erau superficiali și frivoli din punct de vedere spiritual, dar care astăzi sunt adevărați luptători ai credinței, și asta pentru ca au rămas în compania celor nouăzeci și nouă, unde au fost inspirați, influențați și motivați de Duhul Sfânt, de harul lui Hristos și de încurajările membrilor bisericii. Domnul dorește, de asemenea, să vadă dovada pocăinței celor nouăzeci și nouă prin faptul că se fac și ei părtași la bucuria Lui pentru salvarea păcătoșilor.

Prin această parabolă, Isus mai arată și că nouăzeci și nouă de oameni care se auto-îndreptățesc și care țin toate ritualurile, festivalurile și formele religioase, nu aduc nicio bucurie în Cer; însă un păcătos care își mărturisește păcatul și se pocăiește, declanșează în Cer o adevărată sărbătoare. Dumnezeu este preocupat de cei pierduți, care își dau seama de starea lor și, cu ajutorul Duhului Sfânt, se vor întoarce la El. El vrea să renunțăm la viața noastră

19

păcătoasă și să Îl urmăm. Fariseii și oamenii ipocriți nu vor face asta niciodată, pentru că ei nu-și dau seama că sunt pierduți! Ei se socotesc mereu printre cei mântuiți, chiar dacă nu s-au pocăit niciodată de păcatele lor. Astăzi, cei nouăzeci și nouă trebuie să declanșeze o sărbătoare în Cer. Trebuie să ne pocăim cu toții de păcatele noastre și să fim salvați, nu doar acea oaie pierdută de turmă. Isus vrea toată turma – o sută, nu nouăzeci și nouă și nici doar una singură. Și totuși, ca să ajungă la o sută, El începe cu una.

Oaia pierdută de turmă În parabolă, Isus nu specifică dacă oaia pierdută era o mielușea sau un

berbec. Ceea ce vrea să evidențieze este interesul păstorului pentru oile pierdute care se rătăcesc, indiferent de genul lor. El vorbește în special despre una care începe să fie interesată de alte pășuni, așa că, deodată sau în mod treptat, pleacă din compania celor nouăzeci și nouă. Bowe Robert Bergdahl este un soldat american care a fost ținut ostatic în Afganistan de o rețea de talibani aliată cu gruparea Haqqani, din iunie 2009 până în 31 mai 2014. Circumstanțele în care Bergdahl a dispărut și cum a fost capturat de talibani au devenit un subiect de mare interes pentru media. Chiar dacă au fost mai multe teorii despre dispariția lui, dovezile arată că a fost capturat într-un mod lipsit de maniere. Aflat în custodia talibanilor, era conștient că este ostatic și cunoștea circumstanțele capturării sale; a fost îndoctrinat, dominat și persecutat de cei care-l prinseseră și chiar și-a pierdut abilitatea de a vorbi fluent limba maternă. Cu toate acestea, Statele Unite erau hotărâte să nu lase niciun soldat în urmă, așa că n-au renunțat până când n-au încheiat un acord cu acea grupare pentru a-l recupera. Aceasta este o ilustrație foarte potrivită pentru ceea ce se întâmplă cu mulți tineri din biserică. În timp ce Dumnezeu nu a apelat la un acord, L-a trimis pe singurul Său Fiu pe care-L iubește (Ioan 3:16) pentru a veni pe un câmp de luptă să îi salveze pe toți oamenii. Ce iubire! Și ce mare bucurie va fi la întoarcerea lor!

Într-un studiu biblic din cadrul Școlii de Sabat, am citit că fiecare oaie trăia în mijlocul turmei până la vârsta de 8 sau 9 ani, ceea ce era suficient ca păstorul să pună un nume fiecăreia și ca ele să îi recunoască vocea. În fiecare seară, când turma intra în staul, păstorul își ținea toiagul la câțiva centimetri deasupra solului. Când oile treceau pe sub toiag una câte una, păstorul verifica dacă au răni sau dacă sunt bolnave. În felul acesta, își recunoștea oile foarte ușor. Ioan 10:3, un verset care întărește această idee, spune: „Portarul îi deschide, și oile aud glasul lui; el își cheamă oile pe nume și le scoate afară din staul.”

Din același studiu biblic am aflat că păstorul își număra oile și știa imediat dacă lipsește vreuna. Iată cum redă versiunea Clear Word Devotional Bible, versetul din Luca 15:4 „Dacă ați avea o sută de oi, nu ați fi îngrijorați dacă ar lipsi una din ele? Nu le-ați lăsa în grija cuiva pe celelalte nouăzeci și nouă care pasc liniștite, ducându-vă să o căutați pe cea rătăcită până când o găsiți?” Isus cunoaște fiecare membru al bisericii. El ne știe pe nume. Cunoaște particularitățile fiecăruia și temperamentul lui, ne știe dorințele și visurile, încercările și greutățile

20

prin care trecem. El ne știe punctele tari și pe cele slabe, știe ceea ce ne face fericiți și ceea ce ne întristează. Noi suntem ai Lui și El este Păstorul nostru. Când una lipsește, El nu le lasă pe celelalte nouăzeci și nouă nesupravegheate ca să o caute pe cea rătăcită. Și totuși, merge să o caute! Să nu uităm că Isus, marele nostru Păstor este omniprezent; El poate fi pretutindeni în același timp. El este și omniscient – cunoaște toate lucrurile. Și nu în ultimul rând, este omnipotent – nimic nu este prea greu pentru El. Nimeni nu trebuie să creadă că din cauză că Domnul are grijă de altcineva, nu mai poate avea grijă de noi. „Căci așa vorbește Domnul oștirilor: «După slavă M-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui»” (Zaharia 2:8). Toți membri bisericii se află sub atenția grijulie a Marelui Păstor, iar aceasta este o veste cu adevărat bună! Nu ni se poate întâmpla nimic fără ca El să nu știe. El ne va apăra și Își va răzbuna numele și puterea.

Oaia pierdută din parabolă știa că este pierdută. Ea striga după ajutor. Aparent, se rătăcise de turmă. La fel ca mulți tineri și membri mai în vârstă, probabil căuta ceva mai bun. Se săturase de rutina obositoare și, așa cum ne-a spus odată un tânăr, avea nevoie de „experiențe noi și de lucruri mai interesante și incitante.” Poate că presiunea studiului și a muncii, descurajarea venită din lipsa activității sau niște probleme cu anumite persoane i-au făcut pe unii tineri să se simtă atât de obosiți încât, într-o dimineață de Sabat, s-au hotărât să rămână acasă și să doarmă, iar în cele din urmă nu s-au mai vindecat de această ispită amețitoare. Sau, poate că a fost vorba despre o relație sexuală care i-a făcut să își deschidă ochii într-o direcție nepotrivită. Unii sunt departe pentru că au suferit din cauza nedreptății, s-a profitat de ei sau au avut parte de un tratament nepotrivit și neglijență, care i-au făcut să-și dorească să plece. Mulți tineri care se răcesc și pleacă din staulul bisericii încă mai cred că sâmbăta este ziua a șaptea și că trebuie păzită. Ei cred că Biserica Adventistă este staulul de care aparțin și conștiința încă le șoptește în fiecare zi să revină. Cu toate acestea, noile idei și amețeala de care au devenit dependenți îi fac indiferenți față de lucrurile spirituale, nepăsători și absorbiți de grijile de zi cu zi.

Oile au un instinct puternic de a-i urma pe alții dinaintea lor, și așa sunt și tinerii. Ele merg una după alta, chiar direcția nu este bună – chiar și la măcelărie. Dacă una sare de pe o stâncă, celelalte probabil că o vor urma. Adesea știu unde se află, că sunt într-un loc nepotrivit, dar le este greu să se întoarcă. Pentru a reveni, oile au nevoie de ajutor și încurajare. Cei care între cei nouăzeci și nouă trebuie să fie hotărâți și să îi cheme înapoi în staul. Ca membri ai bisericii, trebuie să mergem în căutarea oilor pierdute. Putem merge prin rugăciunile noastre, dar și prin rețele media de socializare. Trimiteți-le un mesaj, scrieți-le ceva pe perete, menționați-i într-un tweet și scrieți-le un e-mail. Țineți legătura prin WhatsApp! Trebuie să îi căutăm pe cei care au părăsit biserica și să îi chemăm înapoi. Aici este locul lor. Biserica trebuie să fie deschisă, caldă, primitoare și iertătoare. Trebuie să luăm inițiativa, să îi căutăm și să îi aducem

21

înapoi. Ce a făcut păstorul? Ellen White scrie: „Oaia care s-a rătăcit de turmă este creatura cea mai neajutorată. Ea trebuie să fie căutată de către păstor, pentru că singură nu poate găsi drumul înapoi. Tot astfel și cu sufletul care a rătăcit departe de Dumnezeu; el este tot așa de neajutorat ca și oaia pierdută și, dacă iubirea divină n-ar fi intervenit pentru salvarea lui, acesta n-ar fi găsit niciodată drumul întoarcerii lui la Dumnezeu” (Parabolele Domnului Hristos, p. 187).

Păstorul Din întrebarea pe care Isus o pune în Luca 15:4, ne dăm seama că păstorul

pleacă în căutarea oii pierdute. Menționând că păstorul le-a părăsit pe cele nouăzeci și nouă, Isus caută să evidențieze faptul că păstorul era hotărât, sârguincios și neabătut în misiunea lui de a aduce înapoi oaia rătăcită. Nimeni nu trebuie să cadă sau să se piardă pe drum. Toți trebuie să se afle sub grija și iubirea gingașă a păstorului. El îi vrea pe toți. Această parabolă, dincolo de toate ideile adiacente, se concentrează pe păstorul iubitor și grijuliu.

Ceea ce este interesant, e că păstorul nu a angajat un lucrător care să meargă și să caute oaia pierdută. A mers personal și nu a renunțat până când nu a adus înapoi oaia rătăcită. Cât de perseverent a fost el! Isus nu renunță niciodată în căutarea Sa pentru toți tinerii care rătăcesc departe de El. Poate că unii dintre noi am fost nelipsiți de la biserică sau de la serviciile divine. Poate că am fost coordonatorii unor proiecte ale bisericii, am fost consilieri și instructori la Explo. Poate că unii dintre noi am fost chiar lideri de tineret, am câștigat concursuri biblice și ne credem un fel de campioni ai bisericii pentru că am făcut lucruri noi și creative, și ne-am implicat în acțiuni umanitare, însă în relația noastră cu Păstorul, suntem tocmai oaia rătăcită. Este momentul să ne cercetăm! Este timpul pentru o introspecție în care să evaluăm relația noastră cu Mântuitorul! El vrea să sărbătorească și va face acest lucru împreună cu toți cei care Îi permit să îi aducă înapoi la staul.

Sărbătoarea În Cer este mereu sărbătoare! Isus a spus: „Așa stau lucrurile în Cer. Când

un păcătos își dă seama că a greșit, când își mărturisește păcatele și se hotărăște să își schimbe viața, bucuria pe care o are cerul pentru această singură persoană este de nedescris. Cerul se bucură pentru cel care se pocăiește, și nu pentru cei nouăzeci și nouă care sunt acasă, dar nu au nevoie de pocăință” (Luca 15:7, Clear Word Translation). Cei nouăzeci și nouă nu trebuie să se îngrijoreze pentru că ei s-au bucurat când s-au întors și se bucură și în prezent de călătoria spre cer și de părtășia cu cei din biserică. Acum este momentul să ne bucurăm cu cei care tocmai s-au întors. Nu este vreme pentru autocompătimire. Este vremea să sărbătorim cu cei care s-au întors. Iubiți tineri, voi sunteți speciali pentru Cer și pentru pământ. Biserica vă iubește și are nevoie de voi. Veniți cu talentele voastre! Aveți un rol vital în predicarea Evangheliei și în a-i ajuta pe alții să crească în credință.

22

Voi, cei care v-ați întors deja la staul, bucurați-vă de sărbătoare! Ea are două dimensiuni, dar va exista și a treia. Acum este sărbătoare în Cer pentru întoarcerea voastră; este sărbătoare și în biserică, pentru că fiecare membru se bucură să vă vadă, dar cea mai frumoasă parte a sărbătorii urmează! Isus va veni înapoi să ne ia, pe toți. El nu va veni singur, ci cu o mulțime de îngeri. Vom fi luați în Împărăția Lui și vom primi o cunună de slavă la marea încoronare care va avea loc la poarta cetății. Ellen White mai scrie că vom primi și o harpă din mâna Salvatorului nostru și ne vom alătura corului ceresc pentru a cânta imnul celor răscumpărați: „Acasă în sfârșit!” Da, vom merge pe străzile aurite ale cerului și ce frumoasă va fi întâlnirea cu familia, prietenii și cu cei dragi! Ce bucurie vom avea când vom privi fața iubitului Mântuitor și rănile din mâinile Lui, care sunt doar pentru mântuirea noastră. Și imaginați-vă ce bucurie vom avea când ne vom ocupa locul în casele pe care le pregătește acum Domnul pentru noi! Va fi o sărbătoare veșnică!

Să înceapă sărbătoarea! Bun venit! Bun venit! Bun venit! Apelul și rugăciunea: Imnul pentru închidere (sugestie) IC 176 Eram pierdut de Tatăl meu Rămas-bun: Referințe

Butler, T. C., Vol. 3: Luke. Holman New Testament Commentary (249). Nashville, TN: Broadman& Holman Publishers, 2000.

Marshall, I. H., The Gospel of Luke: A commentary on the Greek text. New International Greek Testament Commentary (602). Exeter: Paternoster Press, 1978.

Stein, R. H., Vol. 24: Luke. The New American Commentary (404). Nashville: Broadman& Holman Publishers, 1992.

The Holy Bible: English Standard Version. 2001 (Luca 15:4-7). Wheaton: Standard Bible Society.

White, E. G., The Acts of the Apostles (Faptele apostolilor). Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Association, 1911.

White, E. G., Christ’s Object Lessons (Parabolele Domnului Hristos) Review and Herald Publishing Association, 1900. Întrebări pentru discuție

1. Care credeți că este atitudinea pe care o are Cerul față de cei care rămân consacrați lui Isus într-un mod activ, în inima și prin stilul lor de viață?

2. De ce credeți că tinerii care sunt implicați în mod activ în misiunea bisericii pot să fie printre oile pierdute ale turmei.

3. Dați exemple de câteva ispite cu care au de a face tinerii de azi, care îi fac să afișeze semne vizibile că sunt pe punctul de a se depărta de Hristos. Ce putem face pentru a-i salva înainte de a fi prea târziu.

23

4. Numiți câteva moduri prin care membrii bisericii pot sărbătorii nașterea din nou și experiența membrilor noi, care se întorc sau rămân în biserică.

5. Cum pot merge păstorii de astăzi în căutarea tinerilor care s-au rătăcit de turmă?

Ține aproape! – de Isus Data: Luni, 16 martie 2015 Ideea de fond: Tinerii și căminul Titlul: Ține aproape! – de Isus Pasajul biblic: Luca 15:11-32 Imnul pentru deschidere (sugestie): IC 61 Eu am un loc ce-mi place

mult Introducere Orlando este un tânăr pe care soția mea și cu mine l-a întâlnit în primul

district pe care l-am păstorit. Atât ea, cât și eu am fost pur și simplu uimiți de acest băiat. Era prezent la biserică la fiecare serviciu divin: întâlnirile evanghelistice de duminică seara, orele de rugăciune de miercuri seara și serviciile divine de sâmbătă, începând cu Școala de Sabat și încheind cu programele de după-amiază. Era foarte activ în cadrul departamentului de tineret, slujind ca lider al departamentului și ca director asociat al clubului de Exploratori. Era cunoscut de toți ca un membru dedicat al bisericii și foarte iubit de copii, tineri și adulți. După ce am plecat din acel district, ne-am mai întâlnit cu el ocazional și am mai discutat despre credința lui și despre alte subiecte cu caracter social care îl preocupau și întăreau pe plan spiritual. Anii au trecut, și la un moment dat nu am mai ținut legătura până când, într-o zi, am fost să vizităm un anumit oraș unde ne-am întâlnit cu el fără să vrem. De data aceasta nu mai era îmbrăcat așa cum îi era obiceiul, iar sticla pe care o avea în mână, categoric nu era reprezentativă pentru statutul lui de creștin. Când l-am întrebat ce se întâmpla cu viața lui atât pe plan spiritual, cât și social, ne-a spus că se împlinise profeția. L-am întrebat ce vrea să spună și ne-a răspuns parafrazând versetele din 2 Timotei 3:2-4: „Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, [...] neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” A spus că nu mai era membru al bisericii și că își dorea să se întoarcă la Dumnezeu și la dragostea pe care o avea pentru biserică, dar se simțea cu totul incapabil și adesea era furios pe el însuși.

Această experiență ne amintește de pilda fiului risipitor spusă de Isus. Luca 15:11-32 nu vorbește doar despre un fiu pierdut. Parabola are cel puțin trei personaje și o sărbătoare care merită și trebuie analizate atent. Cele trei personaje sunt fiul pierdut departe de casă, tatăl risipitor și fiul pierdut acasă. Sărbătoarea are în vedere bucuria produsă de întoarcerea fiului la dragostea de acasă.

Fiul pierdut departe de casă (Luca 15:11-21) În parabolă, Isus nu amintește niciun nume; spune doar că un om oarecare

avea doi fii. Unul dintre ei s-a săturat de disciplina, regulile, interdicțiile de acasă și nu mai vrea să i se spună mereu ce are voie și ce nu are voie să facă. A început să fie gelos pe prietenii lui și să fie atras de stilul lor de viață, care, în postmodernism, poate fi asemănat cu tendințele new-age, care modelează viața multor tineri. A simțit că accentul pe care ei îl pun pe libertatea de gândire i se

25

potrivea de minune. Această nouă cultură care idealiza creativitatea, inteligența și geniul l-a făcut avid după indulgență. Atitudinea progresistă și aprecierea exagerată pentru un alt fel de muzică și pentru arta de care erau preocupați prietenii lui erau exact lucrurile pe care și le dorea. Autonomia pe care o aveau și posibilitatea de a lua decizii care nu sunt impuse de părinți l-au făcut să tânjească după libertate. Aparențele care îi făceau pe prietenii lui să pară fericiți pentru extravaganța vieții i-au atras atenția și i-au indus o stare de plictiseală pe care căminul nu o putea alunga, ci doar independența, libertatea de mișcare și posibilitatea de a lua decizii în mod liber puteau schimba ceva. Felul cum se îmbrăcau l-a câștigat; la fel și plăcerea, distracția și stilul de viață foarte trendy care îl atrăgea.

Își dorea să fie ca ei. Băutura, muzica, dansul, fumatul, filmele, sexul, petrecerile, găștile, rețelele sociale, hainele de firmă și brand-uri precum Levi, Armani, Zara, Porche Cologne și Nike i-au câștigat atenția. Fiind amețit de toate acestea, i-a spus tatălui său: „Dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (versetul 12). Pe el îl interesa averea tatălui, și nu sănătatea emoțională, socială, fizică sau spirituală a acestuia. Fără să se împotrivească, tatăl său iubitor i-a dat partea de avere care i se cuvenea. Ce fericit era acum! Era liber în sfârșit! „Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată” (versetul 13).

Acum era la modă, dar era risipitor și extravagant în modul în care cheltuia ceea ce primise. Textul spune că și-a risipit averea ducând o viață necugetată. Alte traduceri spun că „și-a cheltuit averea ducând o viață risipitoare”. Și-a risipit banii în mod necugetat și în curând și-a pierdut sănătatea. Fusese iresponsabil, extravagant și risipitor. Aceasta este tendința pe care o au ființele umane când sunt convinse de forțele satanice să abandoneze jugul lui Dumnezeu și să-și dorească să fie independente, să fie propriul lor stăpân – acel „păcat al păcatelor” în care toate celelalte păcate sunt incluse.

La fel ca fiul care a plecat de acasă încărcat cu bogății, mulți tineri din ziua de azi trăiesc într-o țară a risipei. Ca niște copii neascultători, ei părăsesc biserica și trăiesc viața fiului risipitor în acea „țară îndepărtată”, departe de casă, unde caută să-și împace conștiința și să cheltuiască bogăția de valori morale și spirituale pe care le-au primit acasă și la biserică. Ei sunt preocupați de bunurile lui Dumnezeu, dar nu de Persoana Lui. Își doresc hrana pe care El o pune pe masă, dar nu-L vor pe El. Sunt încântați de aerul curat și sănătatea pe care El le oferă din belșug, dar nu-l vor pe El. Sunt interesați doar de darurile Lui – de prieten/prietenă, bani, talente, abilități, dar nu vor să aibă de a face cu El.

„După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Şi-a venit în fire şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!

26

Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: ′Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.′» Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.”

Departe de casă, fără să fie deranjat în vreun fel de ai săi, fiul risipitor a devenit vrăjit de lucrurile proaspăt descoperite și era nerăbdător să le folosească după plăcere; astfel, și-a risipit averea, și-a pierdut demnitatea și a rămas fără prieteni. El, pur și simplu, nu își dădea seama de valoarea lucrurilor pe care le avea de acasă, de la tatăl său. Era frustrat pentru că nu mai putea să ia parte la distracția și bârfa de care se bucura în locurile acelea cosmopolite ale societății. Când și-a pierdut averea, a pierdut și aceste plăceri. Nu mai putea să mănânce bine și să arate bine. Adio spectacole pe Broadway și chef de cumpărături. Zilele deodorantelor și ale parfumurilor scumpe se încheiaseră, iar singurul roll-on pe care îl avea era cel oferit de porci.

Alice era membră a bisericii; nu era căsătorită și nici nu lucra. Ducea o viață grea și lucrurile nu mergeau spre bine. Se săturase de atâtea interdicții puse de o biserică plictisitoare, cu predicatori și programe neinteresante și membri la fel de neinteresanți. A plecat din biserică pentru a avea o relație cu un tânăr care nu avea nimic în comun cu Dumnezeu sau cu biserica. La scurt timp, a rămas însărcinată, fără să îl mai vadă vreodată pe acel băiat. Acum era în afara bisericii, fără slujbă, fără soț, cu un copil fără tată, fără bani și fără vreo persoană care să o îngrijească. A început să depindă de mila altora și în cele din urmă a ajuns într-o instituție de recuperare mentală.

Mulți tineri și adulți întreabă: „De ce avem nevoie de biserică acum? Sunt o mulțime de alte lucruri mai interesante pe care le-am putea face, iar biserica este pur și simplu plictisitoare.” Alții spun: „Este viața mea și o trăiesc așa cum vreau!” Este ca și când ar spune: „Doamne, aș vrea să nu exiști! De fapt, știi ceva? Pentru mine, oricum nu exiști!” Ai trecut vreodată pe aici? Ți s-a întâmplat să gândești așa? Ai vreun tricou sau vreun suvenir care îți amintește de acea perioadă? Ești preocupat doar de sport, lucru, mâncare și distracție? Nu ai timp de „irosit” în studiul Cuvântului viu al lui Dumnezeu? Nu ai timp pentru a te ruga sau pentru a fi împreună cu frații din biserică?

Într-o anumită măsură, probabil că toți am trecut pe aici – poate că nu am trăit în destrăbălare și viciu, dar ne-am îndepărtat de Dumnezeu și am trăit după poftele noastre. Acesta este fiul risipitor din noi – irosește și își vinde prea ieftin dreptul de întâi născut. Peste fiul risipitor au venit însă și vremuri grele. În lucrarea Critical and Explanatory Commentary on the Whole Bible [Comentariu critic și explicativ al Bibliei], Jamieson și Brown scriu: „Acesta era cea mai disperată situație în care se putea găsi. Pierea fără să-i pese cuiva; era singur pe lume și gata să-și ia adio de la ea fără să-i lipsească vreunei persoane! Însă acesta nu era altceva decât un punct de cotitură fericit, întunericul dens dinaintea

27

zorilor.” Acesta este momentul în care se hotărăște să se întoarcă la tatăl său, nu ca fiu, căci credea că pentru tatăl lui era ca și mort. S-a hotărât să se întoarcă acasă ca argat. Cu ceva timp în urmă și-ar fi dorit să fie în orice alt loc afară de casă. Acum își spunea: „Oh, casa mea! Oare aș putea îndrăzni să sper că ușa ei mai este deschisă pentru mine? Aș accepta cu bucurie orice loc și aș face orice mi s-ar cere, doar să fiu acolo!” Ellen White scrie: „Deși era nespus de mizerabil, fiul risipitor a găsit speranță în asigurarea dragostei tatălui. Aceasta este dragostea care îl atrăgea acasă” (CSA, p. 12, paragraful 6).

Tatăl risipitor (Luca 15:20-24) Parabola din Luca 15:11-32 este cunoscută ca pilda fiului risipitor, însă

cuvântul „risipitor” nu apare nicăieri în textul Bibliei. Acest cuvânt poate fi aplicat tatălui în aceeași măsură ca în cazul celor doi fii. Conform uneltelor virtuale de studiu al Bibliei, cuvântul „risipitor” provine din limba latină, dintr-o rădăcină care poate fi atât adjectiv, cât și substantiv. Ca adjectiv, are două sensuri principale:

1) Irositor și extravagant: se referă la cheltuieli inutile sau accesorii de care nu avem nevoie; viața poate fi „risipitoare”.

2) Dăruit cu multă generozitate; ceva exagerat, care este dat în exces. De exemplu, putem fi risipitori cu laudele pe care le adresăm unei persoane.

Ca substantiv, se referă la o persoană dependentă de lux și extravaganță. În cazul fiului risipitor, termenul acesta are un sens negativ. El era extravagant și excesiv în felul cum cheltuia ceea ce primise. Textul spune că „și-a risipit averea ducând o viață destrăbălată”. O altă traducere menționează că „își irosea averea trăind risipitor”. Acesta este sensul cuvântului „risipitor” în contextul negativ al fiului. Își cheltuia banii în mod necugetat. Era iresponsabil, extravagant și indiferent în felul cum trăia. Pe de altă parte, tatăl era extravagant sau risipitor într-un sens neutru, ba chiar pozitiv. El era risipitor în felul cum își manifesta dragostea. Era risipitor și generos în dragoste, har și milă; oferea această dragoste cu îmbelșugare ambilor săi fii.

De ce era un tată risipitor? Fiul cel mic a cerut partea lui de avere. De obicei, împărțirea averii se făcea după moartea tatălui. De data aceasta, deși era în viață, fiul îi cere ceea ce nu i se cuvenea. Era ca și când ar fi zis: „Tată, din moment ce pentru mine ești ca și mort, vreau acum partea ce mi se cuvine.” Puteți observa divorțul emoțional de aici? Mulți oameni și-ar dori ca Dumnezeu să nu existe, atâta timp cât ei pot primi ceea ce vor! Ce insultă și ce lovitură este acest gest pentru tatăl din pildă! - „Vreau partea mea de avere și o vreau acum!”

În zilele noastre, tatăl ar fi îndreptățit să îi dea o palmă fiului acestuia obraznic. În schimb, el cedează în fața cererii. Aici, tatăl dă dovadă de răbdare și îngăduință, iar dragostea sa scumpă, deplină a fost mai puternică. Anii au trecut și lucrurile s-au schimbat. Fiul se întorcea acasă fără vreun dar, fără bani, fără haine de schimb, fără bunurile dorite, fără brand-urile și faima pe care le căutase. Se

28

întorcea la un tată pe care îl dorise mort, și tot ce avea era un discurs prin care spera să fie acceptat într-o poziție umilă și neînsemnată.

Reacția anticipată? Se aștepta la respingere, mânie și cuvinte aspre. În schimb, înainte să apuce să își țină discursul bine pregătit, și-a văzut tatăl venind spre el, venind să-l întâlnească. Și nu era mânios! Alerga spre el plin de bucurie! Înainte să spună ceva, a primit o îmbrățișare caldă și un sărut. Când a vrut să își înceapă discursul, tatăl i-a luat-o înainte; ascultați doar cuvintele sale pline de o dragoste risipitoare, voioasă și excesivă: „Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit” (versetele 22-24).

Aici se vede foarte limpede cât de risipitor este tatăl. Aceasta este dragostea extravagantă a tatălui, care depășește orice limită. Fiul spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău” (versetul 21). Dar când a ajuns la acest punct, cuvintele i s-au stins în lacrimi de bucurie. Și-a dat seama că planul lui nu avea să meargă. Era un plan mai bun. Tatăl nu îl dorea ca angajat. El nu avea să primească ceea ce merita. Tatăl își dorea fiul napoi! Reabilitare deplină! Aceasta era dragostea îmbelșugată, extravagantă a acestui tată risipitor! O dragoste scumpă! O dragoste care se dăruiește! O dragoste plină de har, tandrețe, acceptare și iertare.

Prin faptele sale, tatăl demonstrează cât de mult își iubea fiul. El acoperă goliciunea și umilința lui punându-i pe umeri cea mai bună haină, îi pune pe deget un inel cu pecete și îi dă încălțăminte nouă, ca semn că face parte din familie. Fiul este reprimit în casa tatălui și pentru a marca evenimentul, este onorat cu o sărbătoare de proporții.

Aceasta este o ilustrație foarte bună pentru caracterul Tatălui nostru ceresc! Dumnezeu nu ne lovește imediat după ce am greșit. Ne iubește atât de mult încât L-a trimis pe singurul Său Fiu, pe Isus Hristos, care S-a întrupat să ne arate cât de mult ne dorește Tatăl. Isus a venit ca Prieten al celor rătăciți, al celor care fug departe de casă. A venit să ne descopere dragostea și mila Tatălui și să ne invite să ne întoarcem acasă. Privind la cruce ne putem face o idee despre adâncimea la care a trebuit să coboare Dumnezeu pentru a ne readuce acasă. Poate că tu nu ai plecat de acasă. Poate că ai fost în biserică în mod fizic și ești implicat într-un fel sau altul, dar te simți descurajat. Tatăl Risipitor este gata să te cuprindă și pe tine în această dragoste nespus de scumpă!

Fiul pierdut de acasă „Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit

muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit înapoi şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.» El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat

29

porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.»

În timp ce tatăl se bucura împreună cu robii săi și sărbătorea întoarcerea fiului pierdut, fratele cel mare era supărat și îmbufnat și nu voia să intre. În mod ironic refuză să-și recunoască fratele, numindu-l „acest fiu al tău”. Gelozia și lucrurile materiale nu-i dădeau voie să se bucure, pentru că inima lui nu era curată. Era exagerat de aspru și împietrit. Din punct de vedere emoțional și spiritual era rece ca gheața. Întoarcerea fratelui l-a deprimat cu totul. Manifestarea dezgustului și supărării sale era de-a dreptul extravagantă. Era fiul risipitor sau fiul pierdut de acasă. Cât de trist este faptul acesta! Sunt mulți care fac parte din biserică, și totuși sunt pierduți. Deși sunt membri ai bisericii, ei sunt supărați și îmbufnați – ei nu iau parte la sărbătoare pentru că, în opinia lor, fratele care s-a întors nu este cu adevărat pocăit și convertit.

La fel ca fiul de acasă, mulți oameni își trăiesc viața în casa Tatălui fiind însă cufundați în dezamăgire, durere, secetă spirituală și probleme relaționale severe. Ei se simt uneori nerespectați, umiliți și nebăgați în seamă; nu pot vedea sau găsi niciun motiv de bucurie. Autocompătimirea e pe cale să se instaleze și pot fi chiar ispitiți să părăsească biserica, mai ales când văd primirea călduroasă de care are parte cel rătăcit.

Și iată că tatăl vine la fiul cel mare, care se autocompătimește; îl îndeamnă și îl invită spunându-i; „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.” Ellen White comentează: „Acest frate mai mare n-a împărtășit, împreună cu tatăl său, neliniștea și grija pentru cel pierdut. De aceea, el nu a împărtășit nici bucuria tatălui atunci când cel rătăcit s-a întors. El spune clar că munca sa a fost mai degrabă munca unui rob, decât a unui fiu. Deși ar fi trebuit să găsească o bucurie continuă în prezența tatălui său, mintea lui s-a oprit numai la profitul rezultat din viața sa independentă. Cuvintele lui subliniază faptul că pentru motivul acesta renunțase el la plăcerile păcatului” (Parabolele Domnului Hristos, p. 207.) Dumnezeu dorește să aibă o relație personală cu fiecare dintre noi, și nu doar o experiență emoțională și superficială în spatele căreia se află dorința de lapte, miere, străzi de aur și case mari.

Sărbătoarea (Luca 15:32) „Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău

era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.” De fapt, tatăl risipitor îi spune fiului de acasă: „...dar trebuia să sărbătorim și să ne bucurăm pentru că acest fiu al tău era mort și a început din nou să trăiască, a fost pierdut și a fost găsit.”

Și ce mai sărbătoare! Câtă bucurie! Atunci când cineva se întoarce la Isus, ar trebui să avem o sărbătoare reală. Botezurile ar trebui ținute la momentele cele mai prielnice pentru a câștiga atenția fiecărui membru. Cu câteva

30

excepții în care circumstanțele nu permit altfel, botezurile nu ar trebui să fie ținute seara, când numai doi sau trei membri din toată biserica sunt prezenți. Trebuie să tăiem vițelul cel îngrășat. Când cineva se întoarce la Domnul, trebuie să fie bucurie în biserică, pe pământ. La această sărbătoare venim cu toții în același fel – doar prin dragostea extravagantă, excesivă, generoasă, și scumpă a Tatălui nostru risipitor. În Cer este și va fi sărbătoare, așa că să înceapă sărbătoarea și pe pământ! Ar trebui să avem mic-dejunuri cu rugăciune, adunări sociale de bun-venit și întâlniri speciale pentru primirea celor nou botezați.

Tatăl nostru risipitor are masa pregătită și pentru cel de acasă, și pentru cel de departe și dorește să ne bucurăm de ea și aici, și în veșnicii. Sărbătoarea de care avem parte acum este doar o pregustare a ospățului ceresc. Tatăl nostru deja ne pregătește locuințe. El vrea să ne dea viața veșnică, o viață abundentă, extravagantă și glorioasă – gândește-te numai! Și face asta pentru că așa este El... Și ce-i mai bun urmează! Încă puțin și Isus va veni!

• Isus, Cel care a renunțat la slava cerului ca să ne iasă în întâmpinare; El va veni și ne va lua la Cer!

• Isus – Cel care va veni însoțit de îngerii Săi! • Isus – Cel ce va veni ca un leu biruitor să ne smulgă din mâna

vrăjmașului. • Isus – Stânca veacurilor va veni să ne ia! • Isus – El ne va lua și ne va duce la sărbătoarea cerească din Împărăția

slavei! Nu vrei și tu să te întorci la El chiar acum? Apelul și rugăciunea: Imnul pentru închidere (sugestie): IC 461, Dulcea chemare Rămas-bun: Bibliografie

Jamieson, R., Fausset, A. R., & Brown, D., Commentary Critical and Explanatory on the Whole Bible (Luca 15:12). Oak Harbor, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997.

Marshall, I. H., The Gospel of Luke: A commentary on the Greek text. New International Greek Testament Commentary (820). Exeter: Paternoster Press, 1978.

The Holy Bible: English Standard Version, 2001 (Ioan 17:9). Wheaton: Standard Bible Society.

White, E. G., A Call To Stand Apart. Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Association, 2002.

White, E. G., Christ’s Object Lessons [Parabolele Domnului Hristos]. Review and Herald Publishing Association, 1900. Întrebări pentru discuție

1. Ce diferențe izbitoare sunt între fiul pierdut de acasă și cel pierdut departe de casă?

31

2. Dați exemple de câteva atitudini sau comportamente ale membrilor care i-ar putea determina pe tineri să părăsească biserica.

3. Explicați cum pot tinerii să reziste la emoțiile negative exprimate de membrii bisericii și, în ciuda lor, să rămână în credință.

4. Care sunt acele caracteristici specifice ale tatălui risipitor care fac atractiv căminul?

5. Dați exemplu de câteva situații în care ați fost ispitiți să părăsiți biserica și explicați cum ați trecut peste ele, rămânând în credință?

Doar tu și El Data: Marți, 17 martie 2015 Ideea de fond: Tinerii și moralitatea Titlul: Doar tu și El Pasajul biblic: Ioan 8:1-11 Imnul pentru deschidere (sugestie): IC 305 Sunt eu creștin adevărat Introducere Avea o poftă nestăpânită pentru băuturile alcoolice, fuma tot ce se putea

fuma și se complăcea fără nicio rezervă în orice lucru obscen. Era cu totul indiferent față de ceea ce se petrecea în jurul său. Ocaziile în care nu era beat și avea mintea limpede erau rare. Așa arăta tânărul cu care două surori, de asemenea tinere, s-au hotărât să lucreze; făceau parte dintr-o grupă de misiune a bisericii și, văzându-l pe acest băiat, li s-a făcut milă și au dorit să îl vadă schimbat, fericit și cu inima plină de speranța revenirii lui Isus. Într-una dintre acele puține ocazii în care era treaz, l-au vizitat și au început să discute cu el despre dragoste – lucruri generale. Pentru că a fost captat de subiect, le-a rugat să revină și să continue discuția. Le-a promis că și data următoare va fi treaz și cu mintea limpede. Vizitele și discuțiile au continuat și, în cele din urmă au ajuns să discute despre dragostea lui Dumnezeu. Au început să studieze împreună Biblia, iar după un timp băiatul a început să vină la biserică. Interesul lui pentru tutun, alcool și lucruri obscene a început ușor, ușor să scadă, până ce a dispărut definitiv. A început să Îl iubească pe Dumnezeu și să îi placă la biserică; și-a făcut prieteni în cadrul acesteia și a început să se implice în mod activ în activitățile și proiectele existente. În final, Răzvan a cerut să fie botezat, iar pastorul a propus în comitet lucrul acesta. Sora Ligia, un membru de bază al bisericii, s-a opus propunerii, pe motiv că băiatul nu este convertit și este prea devreme pentru o astfel de decizie. Votul majorității însă a fost în favoarea botezului, iar Răzvan a fost botezat.

Într-o seară, la câteva săptămâni de la botez, sora Ligia a văzut mașina lui Răzvan parcată foarte aproape de locuința ei – în fața unui club de noapte!!! A stat trează cât a putut de mult, să vadă când va pleca Răzvan de acolo. Bineînțeles că nu l-a văzut și nu a văzut nici când a plecat mașina de acolo. A doua zi, sora noastră l-a sunat pe pastorul bisericii și pe alți membri și le-a spus că, deși opinia ei nu fusese respectată de comitetul bisericii, Domnul a ajutat-o să-l prindă pe Răzvan petrecând aproape toată noaptea într-un club aflat peste drum de casa dumneaei. Din nou, a spus că băiatul nu era pregătit pentru botez și că trebuie luate măsuri pentru acest comportament lumesc, deloc reprezentativ pentru un creștin și pentru biserică. Atunci când Răzvan a fost chemat la Comitet, sora Ligia le-a spus tuturor că acest membru proaspăt botezat petrecuse câteva ore bune într-un club de noapte, iar ca dovada era mașina lui parcată chiar în fața clubului. Realitatea era alta: în seara aceea mașina se stricase, iar Răzvan nu a mai putut merge cu ea acasă. De aceea era parcată acolo.

„Isus S-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dis-de-dimineaţă a venit din nou în Templu; şi tot norodul a venit la El. El a şezut jos şi-i învăţa. Atunci cărturarii

33

şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului şi au zis lui Isus: «Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, dar, ce zici?» Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ. Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: «Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.» Apoi S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc. Atunci S-a ridicat în sus şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?» «Nimeni, Doamne», I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: «Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.»”

Încruntarea și răceala de care mulți tineri din biserică au parte se nasc în urma așteptărilor pe care le au ceilalți membri față de comportamentul și purtarea lor. Unii tineri rămân în biserică în ciuda acestor resentimente, în timp ce alții părăsesc biserica și Îl urmează pe Isus de la depărtare. Unora le este greu să accepte amestecul acesta de dragoste, dreptate și milă din partea unora care ar trebui să caute câștigarea lor, și să le fie mentori, sfătuitori și lideri spirituali. Relatarea din Evanghelia după Ioan este încărcată cu lecții de creștinism practic, folositoare în aceste timpuri postmoderne și pentru adulți, și pentru tineri, dar mai ales pentru lideri. Ne vom concentra atenția asupra celor trei personaje principale din raportul biblic: a) acuzatorii; b) femeia acuzată și c) Isus, Judecătorul Suprem. Reacția pârâșilor și ultimele cuvinte spuse de Isus femeii sunt de o valoare inestimabilă pentru toți creștinii, indiferent de vârstă. Fiecare dintre noi are de lăsat ceva în urmă și are nevoie să fie singur cu Isus – doar tu și El, pentru că în prezența Lui și numai în prezența Lui poți găsi salvare și speranță pentru viitor.

Acuzatorii Conform raportului biblic, cei care au acuzat-o pe femeie erau învățătorii

religioși și fariseii. Ei erau recunoscuți de toți ca fiind interpreții Legii lui Moise; în acele zile, erau conducătorii consiliilor judecătorești. Când venea vorba despre spiritualitate și ținerea standardelor, se considerau undeva deasupra celorlalți oameni. Credeau că misiunea lor era să aplice Legea. Radarul lor acoperea o suprafață uriașă, puțini fiind aceia care nu se aflau în vizorul lor. Ei l-au adus pe Pavel în fața Sinedriului, acuzându-l că a) predică împotriva legii; b) aduce Neamuri în Templu; c) profanează Templul; d) îi instigă pe oameni la revoltă și că face parte din partida nazarinenilor (Faptele apostolilor 21:28; 24:5,6). Pavel însă le spune: „Fraților, eu sunt fariseu, fiu de fariseu; din pricina nădejdii în învierea morților sunt dat în judecată” (Faptele apostolilor 23:6).

În timp ce Ioan boteza, au venit la el și câțiva farisei și saduchei care aveau anumite motive ascunse, așa că Ioan îi mustră zicându-le: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” (Matei 3:7). Într-o altă ocazie, în

34

timp ce îi învăța pe oameni, Isus le spune: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 5:20). Iar când a mers în casa lui Matei, vameșul, unde a mâncat împreună cu mulți oameni care nu corespundeau standardelor morale ale fariseilor, aceștia au rămas indignați și i-au întrebat pe ucenicii lui Isus: „Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” (Matei 9:11).

Erau atât de legaliști, încât, într-o zi, au mers împreună cu alte persoane la Isus și L-au întrebat: „Cum se face că noi postim, iar ucenicii Tăi nu fac asta?” (Matei 9:14)

Mai mult decât atât, L-au acuzat pe Isus că este posedat și că folosește puterea Satanei pentru a scoate demonii (Matei 9:34). Și iarăși, având motivații ascunse, Îl acuză pentru că vindecă un om bolnav în ziua Sabatului (Matei 12:10). Erau atât de învrăjbiți împotriva Lui și cu o părere atât de înaltă despre ei înșiși, încât, la un moment dat, se întâlnesc să discute cum să-L omoare (Matei 12:14). Ei au închis ușa împărăției celor pe care îi socoteau nonconformiști. Acolo unde ei erau conducători, nu era permisă nicio eroare sau greșeală. Nimic mai puțin decât perfecțiunea absolută nu era acceptat de la cei ce doreau să facă parte din această grupare spirituală; iertarea și toleranța ieșeau din discuție. Acesta era caracterul oamenilor care au adus-o la Isus pe femeia așa-zis acuzată, spunându-I: „...femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârșea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, dar, ce zici?” (Ioan 8:4,5).

Dar tu, ai fost acuzat vreodată? Ai experimentat vreodată eșecul pe plan spiritual? Ești și tu asaltat de probleme și greutăți în relația cu Dumnezeu din cauza ispitelor, tensiunilor și acuzațiilor pe care le aduc alți oameni? Simți că umblarea ta cu Dumnezeu a devenit primejdioasă? Crezi că viața, în general, și relația cu Dumnezeu, în particular, se îndreaptă într-o direcție rea? Dar cariera? Le dă oamenilor motive să te acuze? Și ce poți spune despre anturajul tău? Reprezintă și acesta un motiv pentru care ești criticat? Dacă ai fost acuzat în mod fals și pe nedrept, înseamnă că ai o companie bună. Dar trebuie să fim de asemenea atenți, întrucât este ușor să vedem când suntem acuzați, dar mai greu să ne dăm seama când devenim la rândul nostru acuzatori pentru alții. Trebuie să avem grijă să nu le facem altora ceea ce nu ne-ar plăcea să ni se facă și nouă.

„Cei care sunt cei mai vinovați de păcat”, scrie Ellen White, „sunt primii care văd păcatul în alții; de aceea, fiecare membru trebuie să se asigure că inima lui este curată înaintea lui Dumnezeu și că numele său nu este scris doar în registrele bisericii, ci în cartea vieții Mielului. Atunci, el nu va mai fi un judecător al fraților săi și nu îi va mai disprețui pe cei la care observă anumite defecte.” (Review and Herald, 10 ianuarie 1893, par. 7)

Femeia acuzată

35

În relatarea episodului cu femeia prinsă în adulter, Ioan alege să nu-i dezvăluie identitatea. Dacă îi cunoștea numele, îl ține ascuns, iar cei care o acuză nu spun foarte multe lucruri despre ea, afară de faptul că a fost prinsă în adulter. Conform Legii lui Moise, „dacă un om preacurvește cu o femeie măritată, dacă preacurvește cu nevasta aproapelui său, omul acela și femeia aceia preacurvari să fie pedepsiți cu moartea” (Leviticul 20:10). În acest caz, despre bărbat nu se spune nimic. Unde era? De ce nu a fost adus și el împreună cu femeia să fie judecați amândoi?

Legea mozaică descria pedeapsa care trebuia aplicată atât bărbatului, cât și femeii, în cazul unui adulter: „Se va găsi poate în mijlocul tău, într-una din cetăţile pe care ţi le dă Domnul, Dumnezeul tău, un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului, Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; [...] De îndată ce vei lua cunoştinţă şi vei afla lucrul acesta, să faci cercetări amănunţite. Dacă lucrul este adevărat, dacă faptul este întemeiat, dacă urâciunea aceasta a fost săvârşită în Israel, atunci să aduci la porţile cetăţii tale pe bărbatul sau femeia care va fi vinovat de această faptă rea şi să ucizi cu pietre sau să pedepseşti cu moartea pe bărbatul acela sau pe femeia aceea. Cel vinovat de moarte să fie omorât pe mărturia a doi sau trei martori; să nu fie omorât pe mărturia unui singur martor. Întâi mâna martorilor să se ridice asupra lui ca să-l omoare, şi apoi mâna întregului popor. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău” (Deuteronomul 17:2-7).

Când vine vorba de călcarea flagrantă a principiilor clar descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu, aplicarea disciplinei trebuie să aibă loc. Cu toate acestea, Biblia arată în mod explicit că orice măsură luată trebuie administrată în mod drept. Este nevoie de o cercetare amănunțită, pentru ca decizia să nu fie luată fără suficiente dovezi; de asemenea, toți cei implicați trebuie să fie luați în considerare. În aplicarea dreptății, părtinirea nu are niciun loc. Învățătorii religioși și fariseii nu au fost consecvenți cu principiile biblice și sinceri în aplicarea dreptății. Ei erau corupți, părtinitori și stăpâniți de răutate, ură și invidie. Relația lor cu Dumnezeu era îndoielnică și, în loc să caute să facă dreptate și să înalțe adevărul, căutau să-și împlinească scopurile depravate și egoiste.

Când vine vorba de aplicarea dreptății, Isus este mereu Cel mai potrivit sfătuitor. Îndrumările Lui vor fi întotdeauna binevenite și de aceea modul în care El rezolvă această problemă este exemplar.

Isus, Judecătorul suprem „...Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ. Fiindcă ei nu

încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: «Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.» Apoi S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ” (Ioan 8:6-8). Este de notat faptul că Isus nu spune că nu trebuie să se facă dreptate. El nu le respinge această cerere. Însă înainte de a le cere să satisfacă dreptatea pedepsind-o pe femeie, Domnul le cere să-și facă o introspecție. Sunt multe speculații cu privire la ceea ce a scris Isus pe pământ și la însemnătatea

36

acestor lucruri pentru femeia acuzată și acuzatorii ei. Ellen White scrie: „Iritați de întârzierea și aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situației. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Isus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feței lor s-a schimbat. Acolo, în fața lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieții lor” (Viața lui Iisus, p. 461).

Pentru că insistau, Isus a răspuns: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Aici, Domnul face o trimitere directă la Deuteronomul 13:9; 17:7 (cf. Leviticul 24:14) – cei care loveau primii cu pietre erau martorii; aceștia nu trebuia să fi fost părtași în vreun fel la păcatul respectiv. Iată cum descrie Ellen White această scenă: „ Femeia stătuse în fața lui Isus tremurând de teamă. Cuvintele Lui: «Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea» au sunat pentru ea ca o sentință la moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii să privească fața Mântuitorului, ci își aștepta soarta în tăcere.” Vedem aici cât de diferit era Isus de învățătorii și fariseii din acel timp. El dă dovadă de o capacitate de a lua decizii care scoate în evidență nu doar păcatul femeii, ci și pe cel al acuzatorilor ei. Cu mult tact, El le arată că nici ei nu erau mai puțin vinovați decât acea femeie și că meritau să fie pedepsiți în aceeași măsură. În loc să arunce cu pietre, Isus a „aruncat” cu iertare, compasiune, dragoste, har, milă, înțelegere și acceptare. Ai și tu nevoie de aceste lucruri chiar acum?

Reacția pârâșilor „Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simțit mustrați de cugetul lor și

au ieșit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc.” Pârâșii femeii au fost „mustrați de cugetul lor”, iar plecarea lor tăcută este o dovadă a acestui fapt. Veniseră la Isus cu gândul să Îl facă de rușine, folosind-o pe acea femeie ca pretext, însă ei au fost cei care au plecat rușinați, lăsând-o pe femeie singură cu Isus.

Vine un timp când tinerii, copiii și adulții trebuie să lase ceva în urmă pentru a fi cu Isus. Acest timp a sosit! Fariseii au lăsat-o pe femeie în urma lor. Au plecat pentru a se elibera. Erau oare convertiți? Nu știm; poate că unii dintre ei erau, însă nu toți cei care renunțaseră la acea acuzație se pocăiseră. Unii au plecat cu aceleași idei. Lăsând-o pe femeie în pace, câțiva au recunoscut că era rândul lor. Acum nu mai era vorba despre femeie, ci despre ei.

Această săptămână de rugăciune este și o ocazie de introspecție. Este un timp în care nu ne mai îngrijorăm atât de mult din cauza celor care ne acuză, ci ne preocupăm de adevărul despre noi înșine: sunt sau nu sunt adevărate aceste acuzații. Sunt ele întemeiate? Dacă sunt, ce ar trebui să fac? Iar dacă sunt false, cum trebuie să mă comport? Atât cel acuzat, cât și acuzatorul trebuie să se preocupe de aceste lucruri. Este un moment în care fiecare dintre noi poate reflecta la ele. Nimeni nu trebuie să fie mai important în viața și experiența noastră, decât relația personală cu Isus. Ce a făcut femeia acuzată după ce pârâșii ei au plecat? A stat singură cu Isus! Aceasta a fost o experiență umilitoare,

37

dar privilegiată. Cercul acela de acuzatori, format în jurul ei, dispăruse și acum era acolo singură!

Singură în prezența Lui Rămânând singur cu ea, Isus i S-a adresat pentru prima dată. Cuvântul

„femeie”, în acele zile, era un apelativ obișnuit și respectuos. El nu a întrebat-o dacă era vinovată. El cunoștea adevărul. De fapt, ultimele Sale cuvinte din versetul 11 ne descoperă acest lucru. El o întreabă: „Nimeni nu te-a osândit?” Iar ea răspunde direct: „Nimeni, domnule” (gr. Kyrie), care înseamnă „Nimeni, Doamne”. De-abia acum răspunde Isus la întrebarea care Îi fusese pusă la început.

Trecând peste cerințele Legii lui Moise, în această ocazie Isus răspunde: „Nici Eu nu te osândesc.” Ellen White comentează această scenă: „Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt și plini de neliniște; apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: «Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești». Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Isus, exprimându-și printre suspine iubirea plină de recunoștință și mărturisindu-și păcatele cu lacrimi amare” (Viața lui Iisus, p. 462). Încrederea și siguranța absolută a cuvintelor lui Isus ne amintesc pe de o parte că El n-a venit să-i piardă pe păcătoși, ci să-i mântuiască (Ioan 3:17; 12:47), și pe de altă parte, ne amintesc de rapoartele sinoptice care Îl dau același drept pe care îl are Dumnezeu de a ierta păcatul (Matei 9:1-8). Iar răspunsul natural față de mila Lui manifestată în iertarea păcatelor din trecut este o viață curată în viitor. Iertarea trebuie să aibă un loc permanent în viața noastră: trebuie să-l iertăm pe cel care ne greșește, pe cel care ne acuză și chiar și atunci când nu avem ce să iertăm trebuie să ne păstrăm o atitudine iertătoare. Așadar, să iertăm!

Iubiți tineri, stați în prezența lui Isus. Nu în mulțime veți găsi mântuirea, ci doar prin acea relație personală cu Isus, în care conversația cu El este vie și nemijlocită, lipsită de orice alt spectator. Doar Isus și cu tine! Este lucrul de care avem cu toții nevoie – acele momente de părtășie în doi, doar eu și Isus – Mântuitorul și Răscumpărătorul meu. Vă întrebați cum putem face asta? Luându-ne timp pentru rugăciune personală, pentru studiul Cuvântului Său, al scrierilor Spiritului Profetic și al altor materiale inspiratoare; meditând asupra caracterului Său și dând permanent mărturie despre harul Lui mântuitor din viața noastră.

Ultimele cuvinte adresate femeii Ultimele cuvinte pe care i le spune Isus femeii după ce rămâne singur cu

ea sunt: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești.” Întâmplarea aceasta ne amintește de experiența lui Iosif. Fiind plini de ură, gelozie, răutate și invidie, frații lui l-au vândut unor negustori ismaeliți. Credincioșia față de Dumnezeu, dezvoltată în acele momente pe care le petrece singur cu El, l-a adus lui Iosif mari binecuvântări. Deși a fost aruncat într-o groapă, vândut și tratat inuman, persecutat, ispitit și aruncat în închisoare, în cele din urmă a ajuns guvernatorul Egiptului. Spre surprinderea fraților săi care acum se căiau sincer pentru ceea ce făcuseră și erau uimiți de poziția și autoritatea lui și care depindeau

38

acum întru totul de el pentru a supraviețui, Iosif spune: „Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, și anume să scape viața unui popor în mare număr” (Geneza 50:20).

Fariseii au adus-o pe femeie la Isus. Intențiile lor erau rele, însă, făcând acest lucru, i-au dat ocazia să fie singură cu Isus – și ce mare binecuvântare au fost pentru ea acele momente! Declarația lui Isus „Nici Eu nu te osândesc”, nu a însemnat doar o absolvire a vinei sau lipsa condamnării. Verdictul acesta era de fapt o însărcinare fermă de a trăi o altă viață, lipsită de păcat. Lucrarea eliberatoare a lui Isus nu a presupus scuzarea păcatului. Domnul a fost foarte clar, chiar dacă prin felul în care spune acest lucru femeia apare într-o lumină negativă, ca o persoană desfrânată. El îi spune: „Mergi acasă. Ești în viață, dar lasă în urmă viața de păcat.” Întâlnirea cu Isus ne descoperă mereu nevoia de schimbare, de renunțare la păcat. Omul paralitic din Ioan 5:14 a fost de asemenea avertizat să nu mai păcătuiască, iar Domnul îi vorbește despre consecințele dezastruoase de care va avea parte dacă nu ascultă sfatul. Isus nu tratează păcatul cu ușurătate, ci oferă păcătoșilor șansa de a începe o viață nouă.

N-ați vrea și voi, dragi tineri, să profitați de oportunitatea aceasta de a începe o nouă viață cu Isus? Dumnezeu nu Și-a trimis Fiul în această lume pentru a o condamna, ci pentru a o salva! (Ioan 3:17) N-ați vrea să Îl primiți în viața voastră? Luați-vă chiar acum angajamentul să fiți singuri cu Isus! Curând, foarte curând, El Se va întoarce să îi ia pe cei care s-au consacrat Lui. Este adevărat că nu toată lumea va accepta mântuirea, dar oricine alege va fi salvat, inclusiv cei tineri. Este ocazia voastră de a accepta darul fără plată al mântuirii și de a vă preda viața lui Isus!

Apelul și rugăciunea: Imnul pentru închidere (sugestie): IC 462 Intoarce-te o fiu pierdut Rămas-bun: Bibliografie:

The Holy Bible: English Standard Version. 2001 (Le 20:10). Wheaton: Standard Bible Society.

Borchert, G. L., Vol. 25A: John 1–11. The New American Commentary (375-376). Nashville: Broadman& Holman Publishers, 1996.

Carson, D. A., The Gospel according to John. The Pillar New Testament Commentary (206-207). Leicester, England; Grand Rapids, MI: Inter–Varsity Press; W. B. Eerdmans, 1991.

White, E. G., The Desire of Ages [Viața lui Iisus]. Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Association, 1898.

White, E. G., “Let Both Grow Together”, The Review and Herald, 10 ian. 1893.

39

Întrebări pentru discuție: 1. Ai fost vreodată acuzat/acuzată pe nedrept? Cum te-ai simțit? 2. Având în vedere mesajul acestei zile, cum credeți că ar trebui să se apere

cineva care este acuzat pe nedrept? 3. Care este modalitatea cea mai bună prin care tinerii se pot proteja pe ei

înșiși de activitățile sau situațiile imorale și distrugătoare? 4. Cum ați încuraja un tânăr care este acuzat pe drept sau pe nedrept în fața

comitetului bisericii de anumite lucruri imorale? 5. Explicați ce a vrut să spună Isus prin cuvintele: „Nici Eu nu te osândesc.

Du-te și să nu mai păcătuiești.”

Luptă pentru mintea ta Data: Miercuri, 18 martie 2015 Ideea de fond: Tinerii și identitatea Titlul: Luptă pentru mintea ta Pasajul biblic: Luca 8:26-39 Imnul pentru deschidere (sugestie): IC 270. În Domnul găsesc

adăpost Veronica era o tânără inteligentă, foarte hotărâtă și prietenoasă, căreia îi

plăceau dezbaterile și care era foarte bună în a-și susține punctul de vedere; îi plăcea să fie în compania altora, mai ales a acelor persoane care se considerau a fi la modă. Avea un spirit foarte critic față de standardele și practicile bisericii și îi plăcea să fie considerată o voce a celor care nu pot sau nu au curajul să vorbească. Era foarte activă din punct de vedere social și își luase responsabilitatea de a-și ține prietenii la curent cu tot ce se întâmplă. Făcea acest lucru prin intermediul blog-urilor, unde își exprima părerea cu privire la diferite subiecte. Datorită contului de Twitter, era bine pusă la punct cu toate știrile și trendurile importante. Obsesia ei pentru computere, Internetul și dorința de a cunoaște lucruri noi, au condus-o la o placă online Ouija (placă de spiritism), o tablă marcată cu literele alfabetului, cifrele 0-9, cuvintele „da”, „nu”, „salut”, „la revedere”, precum și diferite simboluri și grafice. Este cunoscută și ca tabla spiritelor sau tabla vorbitoare.

În cadrul unei ședințe se folosește o bucată de lemn mică, în formă de inimă sau o piesă care poate fi mutată; prin acestea, spiritele transmit un mesaj oamenilor. Participanții trebuie să își pună degetul pe acea piesă de lemn, și se pare că spiritul o mută apoi pe tablă pentru a forma cuvinte. Acest joc este asociat cu posedarea demonilor și oamenii sunt avertizați să nu aibă de a face cu el. Veronica însă, a fost atrasă de el și într-o seară și-a invitat o prietenă să se joace împreună. În timp ce se jucau, a fost deodată luată în stăpânire de spiritele rele. A început să bolborosească și să se zvârcolească – exact ca într-o transă. A devenit capricioasă, a început să aibă halucinații, manifestându-se de parcă ar fi avut spasme musculare și părea că nu poate înghiți bine. În scurt timp era greu să te mai înțelegi cu ea; părea că avea puteri supraomenești și a început să vorbească pe un ton grav, mai grav decât al unui bărbat în vârstă. De mai multe ori a încercat să găsească obiecte ascuțite și părea că vrea să-și ia viața și să-i rănească pe cei din jur.

În lumea în care trăim, Satana și îngerii săi caută oameni pe care să-i doboare cu săgețile lor. Ei analizează atât punctele tari, cât și punctele slabe ale fiecărei persoane și țintesc exact acolo unde știu că pot avea succes în învingerea lor. În timp ce implicarea tinerilor și adulților în activitățile oculte crește, scopul principal al diavolului este să le distrugă valorile și să-i întoarcă pe aceștia împotriva lor înșiși, împotriva credinței lor, a familiei, a lui Dumnezeu și a societății. Aceste forțe demonice stârnesc interesul oamenilor față de tot felul de

41

lucruri bizare, care nu pot fi cunoscute prin cele cinci simțuri, ci doar pe căi și mijloace supranaturale.

În Luca 8:26-29 se găsește un pasaj foarte relevant pentru acest subiect – „Luptă pentru mintea ta”. „Au venit cu corabia în ţinutul gherghesenilor, care este în dreptul Galileii. Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte. Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: «Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui.» Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustiuri.”

Posedarea demonilor și boala mintală Timp de secole s-a crezut că bolile mintale sunt cazuri de posedare a

demonilor. Articolul lui Chris Cook, publicat în Christian Medical Fellowship Journal [Jurnalul societății medicale creștine] în toamna anului 1997, susține că, în unele cazuri, posedările demonice pot fi un factor etiologic (cauzator) pentru bolile mintale, dar și pentru unele boli non-psihiatrice, în timp ce, în alte cazuri, acest fenomen poate fi întâlnit și în absența bolilor psihice sau a problemelor medicale de orice fel. Mai mult decât atât, posedarea demonilor este în esență o problemă spirituală, în timp ce bolile mintale au cauze multiple, în care factorii spirituali, sociali, psihologici și psihici pot avea un rol etiologic. Dacă luăm în considerare realitățile vieții de zi cu zi, bolile mintale nu ar trebui asociate cu posedarea demonilor.

În unele părți ale lumii, cazurile de posedare a demonilor pot fi mai des întâlnite decât în alte zone. Pentru a-i ajuta pe cei ale căror probleme ar putea avea o origine demonică sau medicală/psihiatrică, un rol foarte important îl are abilitatea de a face diferența între boli și de a pune un diagnostic bun. Dacă este vorba despre posedare, discernământul spiritual este deosebit de important pentru rezolvarea problemei. Pe de altă parte, dacă este vorba despre o boală mintală, îngrijirea medicală/psihiatrică are o importanță vitală. La urma urmei, fie că este vorba de demoni, fie doar de probleme mentale, psihice, sociale sau spirituale, Isus este mai puternic decât toate și, prin perseverență în rugăciune și depinzând de El, vindecarea și recuperarea sunt posibile. Relatarea cu omul posedat de demoni are implicații spirituale pentru tinerii, copiii și adulții de azi.

În contextul acesta al posedării demonice și al forțelor satanice, sunt extreme care pot fi evitate. C. S. Lewis scria: „În ceea ce privește raportarea la forțele satanice, sunt două greșeli opuse și la fel de grave pe care oamenii le pot face. Prima este să nege existența lor, iar a doua este să manifeste un interes excesiv și nesănătos pentru ele. Diavolul și îngerii lui se bucură de fiecare dintre ele, aclamându-l și pe materialist, și pe magician cu aceeași desfătare” (The Screwtape Letters, p. 3).

42

Demonizatul Conform povestirii biblice, „comitetul de întâmpinare” al lui Isus din

ținutul gadarenilor a fost format dintr-un om aflat în întregime sub controlul demonilor. Se pare că în timpurile biblice aceasta era o problemă serioasă, deoarece scriitorii evangheliilor menționează multe astfel de cazuri. Felul în care acest om apare, poate fi comparat cu Incredibilul Hulk, personajul creat de Hollywood. Deși părea doar un om care-și pierduse mințile, autorii evangheliilor arată că era vorba despre un caz de posedare a demonilor. Fiind controlat de demoni, omul își părăsise casa, se înstrăinase de oameni și se asociase cu cei morți, trăind în cimitir, un loc în care niciun om în toate mințile nu ar sta. Îi plăcea să umble dezbrăcat și cutreiera acel teritoriu, plin de ură și mânie, îngrozindu-i pe locuitori. Când se enerva, era atât de puternic încât, dacă era legat în lanțuri, le rupea și se elibera (versetul 29).

Când demonii puneau stăpânire pe un om, se produceau cel puțin șase nereguli: (1) pierderea personalității – identitatea și individualitatea omului erau distruse de demoni (2) Comportament anti-social, care se vede în hotărârea lui de a trăi departe de civilizație, în singurătatea mormintelor. (3) Un discernământ spiritual neobișnuit care îl face să simtă că Isus era Fiul lui Dumnezeu și îi dă o inteligență spirituală aparte. (4) O putere supraomenească ce îl plasează dincolo de orice metodă de control umană. Rupsese orice mecanism prin care oamenii încercaseră să-l țină legat și se eliberase. (5) Obișnuia să îi tortureze pe cei pe care-i prindea, făcându-i să sufere neîncetat și (6) tendința de a se autodistruge, rănindu-se permanent cu pietre și alte obiecte.

Păzirea minții de influențele demonice Forțele satanice pot influența mintea oamenilor să facă lucruri la care nici

măcar nu s-au gândit vreodată. Unii își părăsesc familia, prietenii, locuința și biserica pentru a trăi în singurătate și izolare. Alții încep să adopte tot felul de obiceiuri necreștinești; devin dependenți de droguri, alcool și tutun. Ajung să fie stăpâniți de pornografie, adulter și alte comportamente sexuale nepotrivite. Tineri care sunt foarte înzestrați intelectual renunță la școală și la urmarea unei cariere/vocații pe care și-o doresc pentru a se preocupa de lucruri de nimic.

Apostolul Pavel ne avertizează să nu tratăm cu indiferență abilitățile diavolului și să fim înarmați împotriva atacurilor lui spirituale și a influențelor demonice. „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu

43

care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii [...]” (Efeseni 6:10-18).

„Cei care nu vor să cadă pradă înșelăciunilor lui Satana trebuie să-și păzească bine cărările sufletului; ei trebuie să evite să citească, să privească sau să asculte ceva ce le-ar putea sugera gânduri necurate. Mintea nu ar trebui să fie lăsată să hoinărească la întâmplare asupra oricărui subiect pe care adversarul sufletelor l-ar putea sugera. «Încingeți-vă coapsele minții voastre», zice apostolul Petru, «fiți treji [...] nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată, când erați în neștiință: ci după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră.» Iar Pavel spune: «Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună…, aceea să vă însuflețească». Aceasta va cere rugăciune stăruitoare și o vigilență neîntreruptă. Noi trebuie să fim ajutați de influența statornică a Spiritului Sfânt, care va atrage mintea spre cele de sus și o va obișnui să-și oprească atenția asupra lucrurilor curate și sfinte. Trebuie să studiem cu râvnă Cuvântul lui Dumnezeu.”

Întâlnire cu un Prieten necunoscut „Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi

a zis cu glas tare: «Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui.» Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustiuri. Isus l-a întrebat: «Cum îţi este numele?» «Legiune», a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el.” (Luca 8:28-30)

„Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în prezența Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub puterea lui Satana; dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L roage pe Isus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură și el a început să strige cuprins de groază. Demonizatul înțelegea oarecum că era în fața Unuia care putea să-l elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voința altuia l-a ținut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta dintre puterea lui Satana și dorința sa după eliberare era teribilă.” (Viața lui Iisus, p. 255)

Când vii la Isus, El deschide o discuție care îți poate purta viața într-o direcție nouă, diferită. Când Îl alegi pe El ca Prieten, vei beneficia de posibilități nelimitate de curățire, vindecare, refacere, depășirea obstacolelor și succes. Adesea, cei care ne fac să ne simțim bine sunt cei care nu sunt interesați deloc de viața noastră. Prietenii adevărați însă pun întrebări pătrunzătoare și așteaptă răspunsuri adecvate. Ei ne doresc binele absolut. Din această cauză, uneori nu suntem nici măcar recunoscători. În întâlnirea cu Isus, omul demonizat

44

a simțit probabil că ceva radical se poate întâmpla cu viața lui. Asemenea acestui om, când vine vorba de schimbări radicale, în inima fiecărei persoane apare o contradicție.

În seria The Preacher’s Commentary, Larson, B. și Oglivie observă că, după ce Domnul le cere demonilor să iasă din om, îl întreabă pe acesta care îi este numele – o întrebare profundă despre identitatea lui, asemănătoare cu cele folosite în psihiatria modernă. Cu multă perspicacitate, omul îi răspunde lui Isus: „Numele meu este Legiune”. În timpurile biblice, o legiune avea aproximativ șase mii de soldați. Numărul demonilor care locuiau într-un om era direct proporțional cu gravitatea problemelor mintale (Maria Magdalena a fost posedată de 7 demoni). Demonizatul a declarat că era posedat de șase mii de demoni, ceea ce arată cât de bolnav era. Acesta este omul care a alergat la Isus și a început să discute cu El – un om schizofrenic, a cărui identitate se pierduse, care avea mai multe personalități și care trăia singur, la periferia societății, într-un cimitir; iar această discuție a dus în final la vindecarea lui. Dar tu? Care îți este identitatea? Cine ești cu adevărat? Dacă ai vorbi cu Isus, cine I-ai spune că ești?

Uneori, chiar și cei mai puternici dintre noi ne luptăm cu problema identității. Despre Benjamin Franklin, omul care stă în spatele proiectării Guvernului Statelor Unite, se știe că se purta foarte urât cu cei din familia sa. Și atunci, care este adevăratul Benjamin Franklin? Thomas Jefferson a scris că „toți oamenii au fost creați egali”, și cu toate acestea se spune că a ținut sclavi până în ziua când a murit. Care era adevărata lui identitate? Tolstoi este venerat ca unul dintre cei mai mari scriitori creștini și oameni de stat ai timpului său. Soția lui însă a declarat că niciodată nu a primit de la el nici măcar o apreciere sau un pahar cu apă. Din nou întrebarea – care este adevăratul Tolstoi? Chiar și Pavel, în Romani 7:19, 24 vorbește despre un fel de schizofrenie: „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! [...] O, nenorocitul de mine!” Se pare că, într-un anumit sens, toți suntem niște potențiali bolnavi de schizofrenie.

Dar este și o veste bună: venind la Isus, adevărata noastră identitate poate fi descoperită și nimeni nu poate fi prea confuz, răvășit sau bulversat încât Isus să nu-L poată îndrepta, vindeca și reabilita. Ellen White scrie: „În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana; cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii sale a fost auzit. Nu există strigăt al unei ființe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimți să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor” (Viața lui Iisus, p. 258). Isus era răspunsul pentru problemele demonizatului. Același Isus care a liniștit furtuna este și Cel care ne poate vindeca mintea, ne poate rezolva crizele de identitate, ne poate reface procesele gândirii și ne poate ajuta să începem o viață plină de bucurie. El ne poate elibera din toate încurcăturile în care intrăm mai mult sau

45

mai puțin conștient. Ființa Supremă, Dumnezeu Însuși, este Prietenul nostru. Iată cum descrie C. Raymond Beran un adevărat prieten:

„Un prieten... este o persoană cu care ai curajul să fii tu însuți; simți că poți fi transparent față de el. Un prieten nu-ți cere să te prefaci, ci să fii ceea ce ești. El te acceptă așa cum ești. Când stai cu el, te simți ca un condamnat care este declarat nevinovat. Nu trăiești mereu cu impresia că trebuie să fii în gardă. Poți spune ceea ce gândești, atâta timp cât sunt cuvintele tale. El înțelege acele contradicții din natura ta care îi fac pe alții să te judece. Când ești cu el, poți răsufla ușurat. Poți recunoaște deschis defectele, resentimentele, răutatea și absurditățile tale și, deschizându-te față de el, acestea dispar, se pierd în oceanul loialității lui. El înțelege. Nu trebuie să fii stresat. Poți să îl superi, să îl neglijezi, să îl tolerezi – nu contează! El te place. Este ca focul care curăță până la os. El înțelege!

Dacă ne gândim bine la noi înșine, ne vom da seama că nu am avut niciodată un asemenea prieten și nici nu am fost vreodată, la rândul nostru, un astfel de prieten pentru alții. De aceea ne aflăm aici. Avem nevoie de un Prieten care să ne învețe cum să ne purtăm așa cu cei de lângă noi. Isus este un astfel de prieten! El ne spune: „Vorbește-mi despre problemele tale!” Poți fi deschis și poți să Îi vorbești despre lucrurile pe care nu le înțelegi, poți să fii tu însuți. Poți să Îi spui: „Mi-am ratat căsnicia!”, „Mi-am înstrăinat copiii!”, „Mi-am trădat cel mai bun prieten!”, „Am o personalitate dublă!”, „Sunt dependent de pornografie/sex.” „Mă lupt cu tendințe homosexuale.”, „Sunt din ce în ce mai indiferent față de lucrurile spirituale.”, „Sunt un mincinos avid.”, „Sunt dependent de droguri.”, „Sunt obsedat de rețelele de socializare, filme și alte distracții și nu găsesc timp pentru studiul Bibliei, rugăciune și devoțiune personală.” Deschizându-ne inima față de El, putem găsi integritatea și putem deveni o persoană unitară, o persoană liberă să iubească, să lucreze și să spere.

Efectul întâlnirii cu El „Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de veste în

cetate şi prin sate. Oamenii au ieşit să vadă cele întâmplate. Au venit la Isus şi au găsit pe omul din care ieşiseră dracii, şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat şi în toate minţile şi i-a apucat frica. Cei ce văzuseră cele petrecute le-au povestit cum fusese vindecat cel stăpânit de draci.” (Luca 8:34-36)

Vestea s-a răspândit în cetate ca focul în miriște, iar gadarenii, curioși peste măsură, au mers să vadă cu ochii lor ce se întâmplase cu acest om care trăise printre ei atâția ani ca lunatic. În descrierea pe care i-o face Luca, găsim trei elemente esențiale ale sănătății și vindecării, care se pot aplica oricărei persoane, indiferent de vârstă. Oamenii l-au găsit pe fostul demonizat stând la picioarele lui Isus, îmbrăcat și cu mintea întreagă. Sunt exact lucrurile la care se rezumă psihiatria post-freudiană; aceste trei elemente sunt: 1) supunerea față de autoritate, 2) îmbrăcămintea și 3) starea mentală bună.

46

În primul rând, el stătea la picioarele lui Isus; se supunea cu responsabilitate autorității. Acum nu mai era liber să facă tot ce voia. Tocmai din cauza aceasta se îmbolnăvise. Când era „liber”, alerga nebunește încoace și-ncolo, rupându-și hainele și purtându-se ca un animal. Acum, își predase viața lui Isus. Libertatea creștinului este un paradox. Când îți predai viața lui Isus și Duhul Sfânt o ia în stăpânire, ești mai liber ca niciodată. Atunci când Duhul Sfânt locuiește în inimă și Hristos este Domn, demonii nu au acces. Martin Luther spunea: „Un creștin este cel mai liber domn dintre toți și nu este supus nimănui. Un creștin este cel mai credincios slujitor dintre toți și este supus tuturor.” Pentru a găsi adevărata libertate, trebuie să renunțăm la „libertatea” noastră.

În al doilea rând, omul era îmbrăcat – un alt semn al vindecării lui. Acum nu mai era lipsit de rușine. Goliciunea sa era un simbol al nerușinării lui, era o sfidare a oricărui standard și normă morală. Este o boală foarte întâlnită și în zilele noastre. Sunt oameni care ne spun că totul este relativ și că, dacă un lucru ne place, putem să-l facem fără nicio reținere. Însă după ce și-a predat viața lui Isus, omul s-a îmbrăcat, având un nou simț pentru ceea ce este decent și potrivit.

În final, ni se spune că omul era „în toate mințile”. El vedea lumea așa cum era în realitate. Acum nu mai era paranoic și nu mai credea că toți îi vor răul. Cei care au astfel de sentimente trebuie să caute, prin puterea Duhului Sfânt, să își amintească mereu că majoritatea oamenilor nici măcar nu știu că ei există. Pe de altă parte, un om în toate mințile este conștient că nu toată lumea îl iubește sau îl va iubi. Pur și simplu nu toți te iubesc. Este normal să ai dușmani. Când a fost vindecat, omul a putut vedea viața așa cum este.

Spune-ți povestea! „Omul din care ieşiseră dracii Îl ruga să-i dea voie să rămână cu El. Dar

Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: «Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu.» El a plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Isus.” (Luca 8:39,40)

După ce a fost vindecat, omul a fost pur și simplu cucerit de Persoana Celui ce-l vindecase, așa că a dorit să intre în rândul ucenicilor și să-L urmeze, însă Domnul avea altă misiune pentru el. Isus l-a trimis acasă pentru a lucra și a mărturisi despre cele întâmplate. Trebuia să facă o lucrare personală, om la om. Domnul i-a spus: „Spune și familiei tale ce ți s-a întâmplat. Mergi la prieteni și vecini și spune-le ce a făcut Domnul pentru tine. Mergi și spune-ți experiența! Sunt atât de mulți cei care au nevoie să-L întâlnească pe Cel care ți-a schimbat viața!”

Domnul vrea ca fiecare dintre noi să ia parte la procesul de refacere a societății, așa că ne trimite să lucrăm. La urma urmei, la asta se rezumă Împărăția lui Dumnezeu. Când ești convertit, vei ajuta la strângerea turmei. Mulți oameni vor asculta pentru că vor vedea schimbarea care a avut loc în viața ta. Du-te și spune-ți experiența, iar prin aceasta Îl vei descoperi pe Isus. Iată ce a făcut El pentru mine! El m-a vindecat și te va vindeca și pe tine! Aceasta este Evanghelia.

47

Tinerii adventiști din toată lumea trebuie să se unească în împărtășirea acestei vești extraordinare. Căci nu peste mult timp, Isus, Cel care ne vindecă, ne răscumpără și ne salvează, Se va întoarce să-i ia acasă pe cei curajoși care au mărturisit despre El în această lume. Și tu trebuie să fii printre cei care vor fi cu El o întreagă veșnicie!

Apel și rugăciune: Imn pentru închidere (sugestie): IC 90 Isus prieten minunat Rămas bun: Referințe:

Butler, T. C., Vol. 3: Luke. Holman New Testament Commentary (126). Nashville, TN: Broadman& Holman Publishers, 2000.

Chris Cook, (1997). Demon Possession and Mental Illness. Retrieved from Christian Medical Fellowship, pe 4 iulie 2014, la

http://www.cmf.org.uk/publications/content.asp?context=article&id=619 C. S. Lewis, TheScrewtape Letters (New York: The Macmillan Co., 1971), p. 3. Larson, B., & Ogilvie, L. J., Vol. 26: Luke. The Preacher’s Commentary Series (152-153).

Nashville, TN: Thomas Nelson, Inc., 1983. Stein, R. H., Vol. 24: Luke. The New American Commentary (256). Nashville: Broadman &

Holman Publishers, 1992. The Holy Bible: English Standard Version (Luca 8:27). Wheaton: Standard Bible Society,

2001. White, Ellen G., Desire of Ages [Viața lui Iisus]. Review and Herald Publishing Association.

Washington, DC Hagerstown, MD, 1964. White, E. G., Messages to Young People [Solii pentru tineret]. Hagerstown, MD: Review and

Herald Publishing Association, 1930. Întrebări pentru discuție:

1. Dați exemple și discutați despre căile prin care Satana caută să invadeze mințile tinerilor în zilele noastre.

2. Cum pot tinerii să reziste acestor atacuri ale celui rău? 3. Cum explicați faptul că unii oameni cad pradă diavolului, chiar dacă au o

credință autentică, activă? 4. În ce fel credeți că pot prietenii și alte persoane să îi facă pe tineri deschiși

față de controlul lui Satana? 5. Dați exemple de situații reale de posedare a demonilor și discutați despre

felul în care puteți ajuta o astfel de persoană să fie eliberată.

Crezi că vei rezista? Data: Joi, 19 martie 2015 Ideea de fond: Tinerii şi curajul Titlul: Crezi că vei rezista? Pasajul biblic: Luca 23:32-43 Imnul pentru deschidere (sugestie): IC 121 L-am văzut pe Isus În urmă cu mai mulţi ani, într-o zi de vineri, ne aflam undeva într-o piaţă

pentru a face cumpărături; în timp ce ne plimbam şi căutam diferite alimente de care aveam nevoie, am auzit pe cineva în urma noastră strigând: „Ieşi din mulţime! Ieşi din mulţime! Ieşi din mulţime!” Ne-am întors să vedem ce se întâmplă şi am văzut doar un tânăr cu probleme mintale care striga frenetic la o fantomă. Probabil că sistemul lui nervos instabil îi arăta că cineva este în mare pericol. Iar pentru a ajuta acea persoană despre care credea că se află în pericol, striga din toate puterile, sperând că îşi va da seama de pericol şi va reacţiona îndată. În timp ce striga din răsputeri şi îi poruncea acelei persoane imaginare să îşi scape viaţa, un domn care nu avea nicio problemă psihică l-a întrebat: „De ce spui aceste cuvinte? Nu este bine! Trebuie să mergi împreună cu mulţimea.” Tânărul i-a răspuns acelui domn: „Nu, pentru că dacă mergi cu mulţimea, eşti şi tu implicat! Trebuie să ieşi din mulţime!”

În Evanghelia după Luca sunt relatate ultimele evenimente din viaţa lui Isus dinainte de moartea, învierea şi înălţarea Sa. Luca ne oferă o scurtă descriere a mulţimii adunate să sărbătorească şi să se bucure pentru moartea Celui care venise să aducă mântuire pentru o lume pierdută, aflată pe pragul morţii. El scrie despre Pilat, Judecătorul de la Înalta Curte de Justiţie şi despre rolul pe care acesta l-a avut în oficializarea respingerii lui Isus. În evanghelia sa, scoate în evidenţă felul în care soldaţii romani şi-au îndeplinit cu mândrie ordinele şi reacţia pozitivă a conducătorilor poporului. Într-un mod foarte plastic, Luca descrie răspunsul lui Isus la experienţa aceea chinuitoare şi nu poate să nu scrie şi despre comportamentul celor doi răufăcători care erau împreună cu El, de-o parte şi de alta. El ia toate măsurile pentru ca cititorii săi să afle despre promisiunea pe care i-o face Domnul unuia dintre ei, promisiune care este relevantă şi valabilă pentru tinerii postmodernismului, tinerii secolului XXI. Studiind şi meditând la efectele acestor evenimente redate în Luca 23:32-43, vom descoperi semnificaţiile şi implicaţiile pe care acestea le au în a-i inspira pe tinerii adventişti, dar şi pe tineri în general, precum şi pe adulţi şi copii, cu puterea şi curajul de a rămâne ancoraţi în adevărul biblic şi de a nu fi acaparaţi de mulţimea batjocoritoare.

Iată ce spune Luca: „Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. Când au ajuns la locul numit «Căpăţâna», L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta, şi altul la stânga. Isus zicea: «Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!» Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi. Norodul stătea acolo şi privea. Fruntaşii îşi băteau joc de Isus şi ziceau: «Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.» Ostaşii, de asemenea, îşi băteau joc de El; se

49

apropiau, Îi dădeau oţet şi-I ziceau: «Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuţi!» Deasupra Lui era scris cu slove greceşti, latineşti şi evreieşti: «Acesta este Împăratul iudeilor.» Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: «Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!» Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: «Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.» Şi a zis lui Isus: «Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!»” (Luca 23:32-42).

Pilat Înainte ca răstignirea lui Isus să poată fi executată legal, trebuia emis un

decret fie de Irod, domnitorul Galileii şi Pereei din secolul I, fie de către Pilat, guvernatorul provinciei romane Iudeea. Luca arată că Pilat L-a trimis pe Domnul la Irod Antipa, întrucât Isus era iudeu şi Se afla sub jurisdicţia lui Irod, iar Pilat nu-L găsise vinovat de niciun lucru. Într-un mod asemănător, Irod L-a trimis pe Isus înapoi la Pilat, fiind încurcat de nevinovăţia Lui. Luca arată foarte clar că Pilat atestă de trei ori nevinovăţia Domnului, apărându-L în felul acesta pe Isus şi pe creştini în faţa Imperiului Roman (Luca 23:4,12,22). Mâhnirea lui Pilat devine şi mai mare când, după ce hotărâse şi declarase deja nevinovăţia lui Isus, soţia lui îi mai trimite şi o scrisoare în care îi spunea să nu aibă nimic de a face cu Acel om neprihănit – cu alte cuvinte, să nu cumva să îi facă vreun rău. Pilat ştia foarte bine ce trebuia să facă. Ştia că trebuie să Îl elibereze, însă gloata, era atentă la orice mişcare şi era hotărâtă să Îl răstignească.

Ce faci când ştii ce este bine şi vrei să faci ce este bine, dar eşti forţat de mulţime sau de majoritate să faci altfel? Treci chiar acum prin această situaţie? Eşti provocat de mulţime? Grupul Heritage Singers are un cântec foarte frumos. Sună cam aşa:

Sufletul meu este cuprins de o bucurie necunoscută, Este ziua în care L-am ales pe Isus ca Împărat! Duhul Său cel Sfânt şi bun îmi conduce paşii, El mi-e profesor, iar eu învăţ să mă’ncred. Refren: Învăţ să mă’ncred, Învăţ să mă’ncred, Învăţ să mă’ncred în Isus. Găsesc mai multă putere decât am visat, Învăţ să mă’ncred în Isus. Trist şi cu inima frântă m-am plecat în rugăciune Şi am găsit o pace-atât de dulce.

50

Şi tot ceea ce-mi cere El este o încredere de copil, Şi o inimă care-i gata să înveţe. De acum, zilnic biruinţa mi-e asigurată, Am găsit o pace-atât de dulce! Trebuie doar să-L rog şi El mă ajută’n toate. De acum înainte, eu zilnic învăţ să mă-ncred. Atât de slab a fost acest mare guvernator, acest om influent şi înzestrat cu

autoritate, încât a cedat în faţa cerinţelor mulţimii, spunând: „Luaţi-L şi răstigniţi-L; este Împăratul vostru” (vezi Ioan 19:13-16). Când L-a dat pe Isus în mâinile lor pentru a-L răstigni, Pilat L-a recunoscut ca Împărat, însă iudeii L-au respins, spunând că Cezar este împăratul lor, nu Isus. Scriind acea însemnare, „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”, şi punând-o pe cruce, Pilat a apărat adevărata poziţie a lui Isus, ceea ce a însemnat recunoaşterea victoriei atât pentru Isus, cât şi pentru urmaşii Lui. Şi nu doar atât, dar Pilat a apărat această declaraţie şi în faţa obiecţiilor pe care le-au adus iudeii (Ioan 19:19-21). În Luca 23:38, citim: „Deasupra Lui era scris cu slove greceşti, latineşti şi evreieşti: «Acesta este Împăratul Iudeilor.»” Din cauza unor interese politice şi din laşitate, Pilat L-a dat pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu, care nu avea niciun păcat, în schimbul unui om considerat la vremea aceea cel mai mare criminal al lumii cunoscute până atunci.

Episodul acesta se repetă în fiecare moment al fiecărei zile, când tinerii, copiii şi adulţii Îl dau pe Isus, Mântuitorul lumii, în schimbul unor interese egoiste, mediocre. Iubiţi tineri, pe cine vreţi să urmaţi în acest moment, pe Pilat, mulţimea sau pe Isus?

Soldaţii romani „Când convoiul a ajuns la locul numit «Căpăţâna», în afara Ierusalimului,

L-au legat pe Isus de cruce şi I-au pironit mâinile şi picioarele pe lemn. Astfel, a fost răstignit cu doi răufăcători, unul la dreapta Lui şi altul la stânga... Când soldaţii şi-au încheiat misiunea şi au pus crucile la locul lor, au luat haina lui Isus care n-avea nicio cusătură şi au tras la sorţi pentru valoare ei... Soldaţii romani au început de asemenea să râdă de Isus. Mai întâi şi-au bătut joc de El, după care, pentru a-I uşura durerea, i-au dat să bea o înghiţitură de oţet cu un burete pe care-l puseseră la capătul unui băţ. Şi strigau la El şi ziceau: «Dacă eşti împărat, unde-ţi este armata? De ce nu vine să te salveze?»” (Clear Word Devotional Bible, Luca 23:33-37)

Iată cum descrie Ellen White această scenă: „Soldaţii romani s-au alăturat, implicându-se în această maltratare a Domnului Hristos. Tot ceea ce aceşti soldaţi răi şi corupţi, încurajaţi fiind de Irod şi de conducătorii iudei, puteau născoci era folosit împotriva Mântuitorului. Şi cu toate acestea, răbdarea Sa divină n-a cedat.” Soldaţii au fost cei care au luat ciocanul şi au bătut cuie în mâinile şi picioarele Domnului. Ei au fost cei care au luat suliţa şi au înfipt-o în

51

coasta Lui. Tot ei au păzit trupul lui Isus pe cruce şi nu au lăsat pe nimeni să se apropie şi să încerce măcar să-L salveze. Ei au verificat dacă murise şi au fost bucuroşi să facă ceea ce dorea poporul. Oamenii aceştia L-au pironit pe cruce, şi-au bătut joc de El, au împărţit hainele Lui între ei, au tras la sorţi pentru ele şi L-au luat în râs. Ei i-au dat să bea oţet.

Dacă mergi cu maşina pe l-10, o autostradă din Louisiana, Statele Unite, nu ai cum să nu observi un afiş uriaş, situat undeva deasupra oraşului, când te apropii de podul peste râul Mississippi. Este de fapt o imagine cu Isus, pe crucea Golgotei, având capul plecat. Mai jos, cu litere îngroşate, apare însemnarea: „Acum este rândul tău!” Este un gând greu de cuprins cu mintea! Prin Isus Hristos, Dumnezeu deja a luat iniţiativa de a ne mântui. Isus a murit pentru tine. Acum este rândul tău!

Conducătorii poporului şi mulţimea Ellen White scrie: „Când condamnarea Domnului Hristos a fost

pronunţată de către judecători, o furie satanică a pus stăpânire pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulţimea s-a repezit spre Domnul Hristos, strigând: «Este vinovat, la moarte cu El!» Dacă n-ar fi fost soldaţii romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut în cuie, pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăţi înaintea judecătorilor Săi, dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit şi, prin forţa armelor, n-ar fi ţinut în frâu violenţa gloatei” (Viaţa lui Iisus, p. 715).

În acele vremuri, guvernatorul avea ca obicei eliberarea unui deţinut dorit de popor cu ocazia sărbătorii Paştelor. Oricine era ales de popor, era eliberat. Conducătorii iudeilor au convins mulţimea adunată la sala de judecată a lui Pilat să-i ceară eliberarea lui Baraba, un criminal notoriu, şi să obţină permisiunea de a-L răstigni pe Isus. Când Pilat a întrebat cine să fie eliberat dintre Baraba şi Isus, mulţimea a strigat: „Baraba!”. Pilat a întrebat atunci ce să-I facă lui Isus, iar gloata a strigat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” La porunca lui Pilat, Isus a fost luat şi răstignit, iar mulţimea şi conducătorii iudeilor s-au bucurat şi au jubilat.

Cât de ironică este situaţia aceasta! În timp ce conducătorii poporului şi gloata aceea uriaşă râdeau şi Îl batjocoreau pe Isus, deasupra capului Său, pe cruce, apăreau cu litere îngroşate cuvintele: „Împăratul Iudeilor.” El era Împăratul lor, însă nu înţelegeau. El era Cel care le purta de grijă şi Mântuitorul lor, dar ei nu înţelegeau. De El depindeau viaţa, prosperitatea, succesul şi viitorul lor, însă nu înţelegeau asta şi îşi băteau joc de El. La fel ca o zecimală periodică, batjocura continuă până în ziua de azi. Oamenii sărbătoresc naşterea lui Hristos la Crăciun folosind tot felul de lucruri care nu sunt pe placul Lui. Fiecare scaun din sala de petrecere este ocupat, însă pentru El nu este niciunul, pentru că nu este invitat, chiar dacă toţi Îl sărbătoresc pe El. Mulţimea şi conducătorii L-au respins. Tu ce vei face? E nevoie de mult curaj să rezişti presiunii şi să rămâi lângă El în această debandadă culturală unde totul este relativ, iar fiecare alege ce este moral sau nu pentru el.

52

Isus răstignit Marele Preot poruncise ca Isus să fie pus între cei doi răufăcători. Ellen

White comentează acest fapt: „Poziţia Domnului Hristos între tâlhari trebuia să arate că El era cel mai mare criminal dintre cei trei. În acest fel s-au împlinit Scripturile: «A fost pus în numărul celor fărădelege» (Isaia 53:12). Dar preoţii n-au văzut însemnătatea deplină a actului lor. După cum Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost aşezat în mijloc, tot astfel crucea Sa a fost aşezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat” (Viaţa lui Iisus, p. 751). Tu ce ai face dacă ai fi în locul lui Isus, răstignit în mod nedrept pe o cruce – şi asta ştiind că ai venit în mod special pentru binele celor ce te răstignesc? Cum ai reacţiona faţă de cei care ţi-ar face aşa ceva? Probabil că cei mai mulţi dintre noi am aştepta momentul în care să le întoarcem răul. Probabil că i-am face să plătească până la capăt pentru faptele lor lipsite de milă, pentru respingere şi pentru suferinţa produsă.

Dar priviţi ce face Isus! Se roagă pentru cei care-L răstigneau şi batjocoreau, spunând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). El a putut oferi iertare pentru că acesta era scopul venirii Sale. Cu toate acestea, ei tot nu puteau înţelege semnificaţia acestei declaraţii. Însă era ceva caracteristic pentru El, întrucât în repetate rânduri, în cadrul lucrării Sale de vindecare, Şi-a dovedit puterea de a ierta păcatele. El a declarat că doar cei care iartă pot avea la rândul lor parte de iertare (Luca 6:37; 11:4). De asemenea, a spus că iertarea nu cunoaşte limite (17:4). De fapt, prin viaţa Sa a căutat să-i facă pe oameni să-şi iubească vrăjmaşii (6:27,28). Acum, când era pe cruce, nu făcea altceva decât să pună în practică ceea ce El Însuşi învăţase. I-a privit pe acei oameni râzând de El, batjocorindu-L, bătându-L şi răstignindu-L. Apoi, I-a cerut Tatălui Său, care le era şi lor Tată, să îi ierte.

Rugăciunea aceasta pentru iertare se baza pe două argumente. În primul rând, Îşi iubea vrăjmaşii, iar în al doilea rând, ei erau ignoranţi. Nici iudeii şi nici romanii care L-au acuzat şi executat nu au înţeles pe deplin gravitatea faptelor lor. Conducătorii iudei îşi apărau tradiţiile religioase de Unul pe care Îl considerau un nou-venit nesuferit care îi îndepărtează pe oameni de la ei. Romanii, pe de altă parte, prin persoana lui Pilat, îşi apărau teritoriul politic de Cel care declara că Împărăţia lui Dumnezeu era aproape. Ambele grupuri au reacţionat defensiv, punând interesele personale, politice şi instituţiile religioase deasupra nevoii de a se face dreptate. Acest lucru le-a orbit ochii şi minţile şi nu i-a lăsat să vadă că Îl răstigneau pe Mântuitorul lor nevinovat, care venise să-i salveze din păcatele lor.

În acelaşi fel în care i-a declarat iertaţi pe cei care L-au răstignit, Domnul oferă iertare astăzi în dar oricărui tânăr, copil sau adult din secolul XXI. Isus a dovedit că Dumnezeu poate ierta cele mai oribile păcate, atâta timp cât oamenii sunt gata să accepte iertarea oferită de El. Nu există niciun lucru pe care să-l fi făcut, care să ne poată împiedica accesul la iertarea divină, dacă venim la El cu umilinţă şi părere de rău chiar acum.

Crucea

53

Călătorind prin diferite locuri din această lume, de la cartierele oraşelor, până la oraşe, mici, mari sau centre cosmopolite, găsim ca trăsătură comună prezenţa unui monument. Acestea comemorează libertatea, victoria, independenţa, emanciparea, victoria, cucerirea unui teritoriu, triumful, succesul, diferite fapte de eroism; sunt un simbol pentru unitate, fraternitate şi putere. Împinşi de răutate, iudeii şi romanii s-au împrietenit şi s-au unit pentru a-I asigura lui Isus cea mai umilitoare, ruşinoasă şi dureroasă moarte – moartea prin răstignire. Însă El a biruit şi a transformat crucea dintr-un simbol al ruşinii, înfrângerii şi morţii, într-un simbol al victoriei şi răscumpărării.

Nu este un lucru neobişnuit să vedem tineri, adulţi şi copii care poartă la gât sau în alte locuri o cruciuliţă de aur, argint, aramă, lemn sau alte aliaje. Alţii au tatuaje cu acest simbol pe corpurile lor. Pentru majoritatea, acest semn nu reprezintă o amintire a victoriei pe care o au în Isus, ci este doar un talisman norocos sau un suvenir care le aminteşte de anumite personalităţi, locuri, dorinţe sau experienţe.

În acelaşi spirit, pretutindeni în această lume sunt ridicate cruci în amintirea, onoarea şi pentru slava Lui Hristos, a Celui care S-a umilit atât de mult încât a acceptat moartea pe care noi o meritam pentru ca să putem trăi. Pe această cruce a fost batjocorit şi luat în râs; aici a suferit acea durere fizică sfâşiitoare şi despărţirea emoţională de Tatăl, redată prin cuvintele: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” Astăzi, crucea este un simbol al acestor lucruri, dar mai mult decât atât, un simbol al eliberării din păcat, al victoriei asupra morţii, suferinţei şi neputinţei, lucruri pe care le-a câştigat pentru tinerii din această lume şi pentru toţi oamenii.

Tâlharii de pe cruce Ambii tâlhari care erau răstigniţi împreună cu Isus, fiecare pe câte o

cruce, păcătuiseră. Unul dintre ei s-a alăturat mulţimii batjocoritoare; fiind cumva separat de mulţime, a vrut să se ştie că nu avea nicio legătură cu Isus. La fel ca mulţi dintre noi, el nu a răspuns la dragostea lui Dumnezeu, nu s-a pocăit şi nu a acceptat să se schimbe. Celălalt tâlhar, însă a analizat situaţia. El nu a permis să fie măturat de popularitate şi de presiunea mulţimii. Pentru el, moartea era oricum iminentă, aşa că de ce să nu-şi asume riscul? Poate că Isus are dreptate. De ce să piardă şansa la viaţă veşnică? A dat dovadă de mult curaj.

Dante spunea că locul cel mai fierbinte din iad este păstrat pentru cei care rămân neutri într-un timp de criză morală. Iar Robert Kennedy a declarat: „Puţini sunt aceia care sunt gata să înfrunte critica prietenilor, dezaprobarea colegilor şi mânia societăţii. Curajul moral este o calitate mai rară decât curajul de a lupta într-o bătălie sau decât geniul, însă este o trăsătură esenţială, vitală pentru cei care doresc să schimbe această lume care se supune atât de greu schimbării.” Tâlharul de la dreapta lui Isus a dat dovadă de curaj, şi-a mustrat colegul şi a urmat alt drum. El a mărturisit şi a recunoscut păcatele. „«Chiar nu te temi deloc de Dumnezeu în inima ta? Peste câteva ore vom fi amândoi morţi», i-a spus el. «Nu

54

ai auzit ce au spus soldaţii despre întregul proces şi că Pilat nu a găsit nicio vină în El?» Apoi s-a întors spre Isus şi I-a spus: «Doamne, eu cred în Tine! Te rog, adu-Ţi aminte de mine când Îţi vei întemeia Împărăţia.»” (The Clear Word Youth Devotional, Luca 23:40-42).

Promisiunea „Isus a răspuns: «Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai»” (Luca

23:43). Nu avem timp să rămânem pasivi faţă de această promisiune a Mântuitorului. Ea nu este valabilă doar pentru tâlhar, ci şi pentru tine şi pentru noi. Prin această promisiune, Domnul îi garanta tâlharului pocăit biruinţa şi gloria. Reuşise! Făgăduinţa aceasta era titlul lui de proprietate pentru eliberarea din închisoarea diavolului. Pentru toţi cei ce-L aleg pe El, promisiunea aceasta este un titlu de proprietate al eliberării lor, o cheie care le deschide poarta slavei, prin care pot intra în veşnicia fericită. Promisiunea Domnului este o veste bună pentru adolescenţi, tineri, copii şi adulţi, este vestea că şi ei pot fi biruitori în Isus; singura condiţie este să Îl aleagă pe El şi să iasă din mulţime. În Hristos este asigurată biruinţa asupra oricărui rău, asupra oricărei ispite, provocări şi încercări, precum şi asupra oricărei slăbiciuni omeneşti; iar promisiunea Lui este titlul tău de proprietate al acestora. Îl vei alege pe El?

Apelul şi rugăciunea: Imnul pentru închidere (sugestie): IC 232 Isus și eu Rămas-bun: Referinţe:

The Holy Bible: English Standard Version.2001 (Luca 23:32-43). Wheaton: Standard Bible Society.

Larson, B., & Ogilvie, L. J., vol. 26: Luke. The Preacher’s Commentary Series (340), 1983. The Gospel of Luke: A commentary on the Greek text. New International. Greek Testament Commentary (865). Exeter: Paternoster Press Butler, T. C. (2000). Vol. 3: Luke. Holman New Testament Commentary (392-393). Nashville,

TN: Broadman& Holman Publishers. White, E. G. (1898).The Desire of Ages. Mountain View, CA: Pacific Press Publishing.

Association. Întrebări pentru discuţie:

1. Discutaţi împreună despre modalităţi prin care tinerii pot rezista în faţa influenţelor mulţimii pentru a-şi mărturisi credinţa în Isus.

2. Cum credeţi că poate biserica să-i ajute pe tineri să aibă mai multă îndrăzneală în a se identifica pe deplin cu misiunea lui Hristos?

3. Ce asemănări credeţi că există între tinerii de azi şi Pilat în ceea ce priveşte raportarea la putere, politică şi presiune?

4. Cât de mult credeţi că sunt influenţate viaţa şi comportamentul tinerilor de gândul vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu?

Urmează-ţi visul! Data: Vineri, 20 martie 2015 Ideea de fond: Tinerii şi iertarea Titlul: Urmează-ţi visul! Pasajul biblic: Geneza 45:1-12; 50:15-22 Imnul pentru deschidere (sugestie): IC 389 Sa fie oare adevarat Introducere Onisim era un membru ambiţios al bisericii, care iubea muzica. Era un

bun chitarist şi îi plăceau foarte mult tobele. Cu toate acestea, făcea parte dintr-o biserică destul de conservatoare care considera că tobele nu pot fi folosite în cadrul serviciilor divine, aşa că nu putea să-şi folosească talentul în biserica în care crescuse. În ciuda acestor lucruri, pentru că ştia cum să le folosească moderat în cadrul serviciilor divine, era invitat din când în când să cânte într-o biserică învecinată. Biserica sa avea mulţi tineri şi multe programe de tineret – programele de Licurici, Exploratori, Companioni şi Amicus erau foarte puternice. Iar Onisim era liderul multor activităţi în cadrul acestora.

La facultate era printre primii; era un tânăr inteligent, dedicat muncii şi dornic să aibă succes. Datorită talentelor sale, mulţi dintre prietenii săi îl considerau mândru şi se opuneau oricărei iniţiative pe care o avea. Îi găseau tot felul de defecte, se plângeau de faptul că foloseşte tobele şi încercau să-i întoarcă pe alţii împotriva lui. Şi nu doar atât, dar şi părinţii multora dintre ei erau de asemenea anti-Onisim. Mereu se găsea cineva care să se plângă de el. Pe de altă parte, tot ceea ce făcea la biserică era fără cusur. Din cauza criticilor, implicarea sa în activităţile bisericii a scăzut din ce în ce mai mult pentru că cei aflaţi în poziţii de conducere au fost descurajaţi să-l mai folosească. În final, a devenit cu totul inactiv, iar oameni mai puţin înzestraţi, în special cei care i se opuneau, i-au luat locul, fără să se ridice însă la nivelul său. Conştient de respingerea evidentă, a continuat să meargă la acea biserică, dar cu trecerea timpului a devenit din ce în ce mai activ în biserica unde era invitat să cânte la tobe. După un timp a fost numit primul prezbiter al bisericii. Apoi, a cultivat şi dezvoltat un interes pentru pastoraţie. Astăzi, Onisim este un pastor foarte bun, care slujeşte ca director de tineret în Conferinţa din care face parte.

Experienţe de genul acesta sunt repetate peste tot în această lume, nu doar în biserică, ci şi în organizaţiile seculare. Rezultatele însă nu sunt mereu aceleaşi; unii renunţă la credinţă şi părăsesc biserica, în timp ce alţii înoată împotriva curentului şi au succes. Se spune că profesorii lui Thomas Edison i-au spus că este „prea prost să fie în stare să înveţe ceva”. În ciuda acestui lucru, Edison a ajuns să deţină mai bine de o mie de brevete şi a inventat unele dintre cele mai uimitoare dispozitive, care au schimbat lumea, precum fonograful, becul electric şi camera video. Astăzi sunt mii de tineri care au renunţat la credinţă din cauza respingerii, a geloziei şi a vorbelor rele, în timp ce sunt şi cazuri de tineri care rămân statornici în ciuda reacţiilor negative de care au parte. Sunt în biserică tineri care nu au linişte din cauza unor alegeri pe care le-au făcut sau pe care

56

urmează să le facă. În acelaşi timp, sunt unii care doar aşteaptă cel mai potrivit moment pentru a părăsi biserica.

Unii tineri se află astăzi în locuri în care nu ar fi fost dacă ar fi avut parte de o primire mai bună în biserică. Mulţi dintre cei care se luptă acum cu dependenţa de sex, pornografie, băuturi alcoolice, fumat, droguri, minciună şi chiar furt spun că au ajuns aici din cauza altor persoane. Efectele rivalităţii dintre fraţi şi ale nemulţumirii pe care o manifestă părinţii, sunt de asemenea factori care contribuie la luarea unor decizii nedorite şi la existenţa unor rezultate negative cu care mulţi tineri au de a face.

Anul trecut a fost făcut un sondaj despre cele mai mari provocări ale tinerilor din zilele noastre. 24% dintre ei au declarat că divorţul este cea mai mare problemă a acestei generaţii. Presiunea prietenilor şi a celor apropiaţi i-a determinat pe mulţi să se gândească la suicid şi o mulţime de alţi tineri sunt deprimaţi. Lipsa de încredere în sine şi o părere proastă despre sine, influenţată de comportamentul altora, i-au făcut pe zeci de tineri să se considere lipsiţi de valoare, să creadă că sunt lipsiţi de speranţă, să devină confuzi, să aibă o vedere ambiguă faţă de problemele morale şi să nu ştie ce este bine şi ce este rău?

Unii oameni se întreabă de ce ne concentrăm adesea pe aspectele negative. Problema este că aceste realităţi ale vieţii nu pot fi trecute cu vederea. Cu toate acestea, în timp ce observăm lucrurile negative, trebuie să vedem şi mulţimea de lucruri bune pentru care ne putem bucura şi pentru care Îi putem mulţumi lui Dumnezeu. La fel ca Onisim, sunt în biserică mulţi tineri care au depăşit aceste încercări şi au o dobândit o experienţă prin care îi pot încuraja şi pe alţii, asigurându-i că eşecul nu este o opţiune pe care ei să o aleagă. Dragi tineri, când vă loviţi de diferite probleme în familie, biserică sau societate, nu uitaţi că trebuie să-L iubiţi pe Dumnezeu, biserica şi misiunea ei. Indiferent de obstacolele şi ispitele voastre, faceţi tot ce puteţi pentru a iubi familia din care faceţi parte, biserica şi pe oameni. Şi nu uitaţi că rugăciunea, curajul, credinţa, studiul Bibliei şi o relaţie sănătoasă cu Dumnezeu sunt unelte indispensabile pentru a supravieţui într-o lume, biserică, familie sau societate ticsită de compromis, duşmănie, ură, mânie şi gelozie.

Tu ce ai face dacă ai fi în locul lui Iosif? Iosif, visătorul Biblia ne descoperă câţiva factori din adolescenţa lui Iosif care i-au

influenţat dezvoltarea şi succesul. Fraţii săi îl urau din cauza dragostei speciale pe care tatăl o manifesta faţă de el. Haina pestriţă desigur că a pus capac (Geneza 37:3). „Fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei toţi şi au început să-l urască. Nu puteau să-i spună nicio vorbă prietenească. Iosif a visat un vis şi l-a istorisit fraţilor săi, care l-au urât şi mai mult” (Geneza 37:4,5). Ei au înţeles prin aceasta că Iosif vrea să domnească peste ei, iar în mintea lor nu încăpea ideea de a fi supuşi fratelui mai mic. Ei nu au putut înţelege că Iosif era un instrument pe care Dumnezeu îl pregătea pentru un scop măreţ şi că prin

57

uneltirile lor aveau să îl „ajute” pe fratele lor să ajungă în locul dorit de Dumnezeu.

La vârsta de şaptesprezece ani, Iosif era deja dedicat unor principii precum dreptatea, adevărul, hărnicia şi credinţa şi era bine ancorat în ele. Ziua în care le-a spus fraţilor săi visul despre snopii de grâu care se pleacă în faţa snopului său a fost un punct de cotitură în care mânia lor a fost aprinsă şi au început să fie preocupaţi serios de problema aceasta. Plini de mânie l-au întrebat: „Doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?” (v. 8). Al doilea vis nu a ameliorat deloc mânia lor, ba chiar a adus cu sine şi reproşul tatălui, care îi spune: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?” (v. 10). Poate că, la această vârstă, Iosif nu avea prea mult tact, însă era un tânăr autentic. El nu ar fi făcut vreun compromis şi nu ar fi ţinut ascunse convingerile şi descoperirile pe care le primise.

Sunt cinci motive principale pentru care Iosif era urât de fraţii săi: 1) vorbea tatălui despre faptele lor rele; 2) tatăl îl iubea mai mult; 3) a primit o haină specială de la tatăl lor; 4) le vorbea despre nişte vise ciudate pe care le avusese; 5) interpretarea acestor vise arăta că Iosif avea să stăpânească peste ei. Poate că experienţa ta nu este atât de tragică, însă este posibil să fii şi tu urât şi dispreţuit de membri ai familiei tale, de colegii de şcoală, de la muncă, de vecini sau de fraţii de la biserică. Te poţi identifica şi tu cu Iosif? Ai şi tu un vis? Răceala prietenilor, a altor membri ai familiei şi a fraţilor din biserică te poate determina să-ţi abandonezi visurile. O mulţime de tineri preferă să-şi prăjească mintea luând droguri, conştienţi fiind de pericole, decât să înfrunte dezaprobarea celor din jur. Iosif era la vârsta la care avea nevoie de acceptare; cu toate acestea, nici popularitatea, nici prietenii şi nici presiunea fraţilor săi nu l-au clătinat.

Ura fraţilor şi efectele ei Când Iosif merge la Dotan, trimis de tatăl său să-şi întâlnească fraţii,

hotărârea acestora de a scăpa de el capătă contururi foarte evidente. „Ei l-au zărit de departe şi, până să se apropie de ei, s-au sfătuit să-l omoare” (v. 18). Ura şi invidia pe care le cultivaseră faţă de el ajunseseră la maturitate, transformându-se în răceală şi obsesie. Ei au pus în aplicare planul de a-l ucide. Spiritul Profetic descrie această scenă: „Fraţii săi l-au văzut apropiindu-se; însă gândul la călătoria lungă pe care o făcuse să-i întâlnească, la oboseala şi foamea lui, la nevoia sa de a primi ospitalitatea şi dragostea lor frăţească, nu a reuşit deloc să înmoaie inima lor plină de ură şi amărăciune. Când i-au văzut haina, semnul dragostei tatălui, pur şi simplu şi-au pierdut minţile” (From eternity past, p. 138).

Îmbrăcat cu haina lui deosebită, un semn al favoritismului, care provoca ostilitatea, Iosif a păşit înainte spre acea experienţă deosebit de dureroasă de la Dotan. Influenţa negativă a grupului, rivalitatea dintre fraţi şi presiunea neînţeleaptă stârnită de tată – toate acestea au avut o anumită contribuţie la realizarea acestui eveniment nefericit. Iosif a scăpat cu viaţă doar datorită unuia

58

dintre fraţii săi, Ruben, care a pus la cale un plan prin care să-şi scape fratele mai mic. Viaţa lui a fost cruţată, iar planurile fraţilor săi, deturnate. Cu toate acestea, l-au dezbrăcat de haina lui pestriţă şi l-au aruncat într-o groapă. Apoi, lucru greu de crezut, s-au aşezat şi au început să mănânce. La durerea de a fi marginalizat şi urât, se adaugă acum chinul datorat abandonului şi urii lipsite de milă a fraţilor. Iosif devine o marfă care le aduce faimă negustorilor madianiţi; ei îl cumpără şi îl vând ca pe un produs în Egipt.

Pe lângă suferinţa lui Iosif, se adaugă şi suferinţa tatălui său, stârnită de veştile sfâşietoare. „Ei au luat atunci haina lui Iosif şi, înjunghiind un ţap, i-au înmuiat haina în sânge. Au trimis tatălui lor haina cea pestriţă, punând să-i spună: «Iată ce am găsit! Vezi dacă este haina fiului tău sau nu»” (vv. 31-32). Bătrânul tată a recunoscut imediat haina şi, gândindu-se la ce-i mai rău, „şi-a jelit multă vreme pe fiul său. [... el] zicea: «Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuinţa morţilor»” (vv. 34-35). Între timp, Iosif era în Egipt, unde a fost vândut lui „Potifar, un dregător al lui faraon, şi anume căpetenia străjerilor” (v. 36).

În clipa de faţă, în timp ce unii dintre voi poate suferiţi din cauza respingerii, cruzimii, urii şi duşmăniei, Tatăl vostru ceresc suferă împreună cu voi şi vă cunoaşte durerea. Urmaţi şi voi exemplul lui Iosif, care nu şi-a abandonat visurile nici chiar în cele mai grele şi solicitante momente din viaţa lui. Mâna Providenţei care i-a cruţat viaţa, l-a scos din groapă şi i-a purtat de grijă în piaţa de sclavi şi în temniţă, te va ocroti şi pe tine.

Mâna nevăzută a lui Dumnezeu Dragi tineri, atunci când treceţi prin diferite încercări, fiţi siguri că nimic

nu se întâmplă fără ca Dumnezeu să nu ştie. Brisco şi Oglive spuneau: „Dumnezeu nu i-a scutit pe copiii Săi de neplăcerea de a trăi într-o lume păcătoasă. Însă El nici nu-i lasă singuri în încercările lor.” Dincolo de toate încercările vieţii, El are un plan cu tine, iar dacă Îi rămâi credincios, El te va duce în final acolo unde te vrea. În această lume suntem doar străini şi călători. Nu aceasta este casa noastră. Noi suntem pe drum spre adevărata noastră locuinţă; fie ca toţi să avem visul acesta de a-L întâlni pe Isus pe norii plini de slavă şi de a ajunge în locuinţele pe care ni le pregăteşte. Nu renunţa la visuri! Când Dumnezeu i-a promis lui Avraam ţara Canaanului, i-a spus: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani” (Geneza 15:13). Egiptul era un pământ care nu le aparţinea şi Biblia aminteşte de nenumărate ori faptul că erau robi şi sufereau în această ţară. Însă Providenţa lui Dumnezeu a transformat adversitatea într-o făgăduinţă împlinită. Experienţa lui Iosif din Egipt era calea prin care Dumnezeu avea să-Şi împlinească o promisiune măreaţă.

Dumnezeu ştia că Egiptul nu avea să pună capăt suferinţei lui Iosif. Cu toate acestea, avea pregătită o mare biruinţă pentru el şi pentru urmaşii lui Avraam. Dumnezeu ştie că, dacă devenim adventişti, nu înseamnă că nu vom mai avea parte de suferinţă şi că nu ne vom mai simţi respinşi sau abandonaţi. Noi nu

59

devenim perfecţi într-o clipă şi liberi de orice îndoială, ispită, încercare, teamă sau grijă. Dragi tineri, nu trebuie să uitaţi că vă aflaţi pe un drum şi că nu aţi ajuns la destinaţie. Trebuie să vă urmaţi visurile! Istoria lui Iosif ne arată că Providenţa misterioasă a lui Dumnezeu este mai puternică decât toate uneltirile şi planurile omeneşti şi că în cele din urmă El va triumfa, iar planurile Sale pentru viaţa noastră se vor împlini în final. Ca tânăr, Iosif a înţeles aceste lucruri şi de aceea a avut curajul şi tăria necesare pentru a rezista până la capăt.

Iosif în Egipt Istoria lui Iosif este una dintre cele mai bune relatări clasice pentru a-i

motiva pe tinerii din întreaga lume să fie creştini autentici şi să-ţi urmeze visurile. Trădat fără pic de milă, săpat pe la spate şi vândut ca un animal de fraţii săi, a ajuns în Egipt la vârsta de şaptesprezece ani. Nu avea nici rude, nici prieteni, nici fraţi din biserică şi nici vreun mijloc prin care să se întreţină. „Iosif a fost dus în Egipt; şi Potifar, dregătorul lui faraon, căpetenia străjerilor, un egiptean, l-a cumpărat de la ismaeliţii care-l aduseseră acolo” (Geneza 39:1). În acest circumstanţe, cei mai mulţi s-ar pierde cu firea, ar intra în depresie sau ar vrea să se sinucidă, dar nu şi Iosif! El nu şi-a uitat visurile. Această conştienţă neîntreruptă a obiectivelor sale, combinată cu simţul unei relaţii strânse cu Dumnezeu, au reprezentat doi factori importanţi în formarea abilităţii sale de a înainta, în ciuda situaţiei critice în care se găsea. Ellen White scrie: „Aici, timp de zece ani a fost expus la tot felul de ispite, aflându-se în inima idolatriei, fiind înconjurat de toată pompa regală şi de bogăţia şi cultura celei mai bogate ţări de la vremea aceea. În ciuda acestora, Iosif I-a rămas credincios lui Dumnezeu” (From eternity past, p. 142). „Domnul a fost cu Iosif, aşa că toate îi mergeau bine; [...] Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el şi că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca.” (vv. 2-3)

Potifar nu a putut să nu observe că, de îndată ce l-a pus pe Iosif responsabil cu treburile sale, a început să prospere pe toate planurile. A fost atât de impresionat de calităţile lui Iosif, încât l-a pus responsabil de toată casa lui. După un timp, Dumnezeu a făcut ca Iosif să ajungă consilierul lui Faraon, cea mai importantă persoană din conducerea Egiptului. Iosif i-a spus lui Faraon: „Acum, Faraon să aleagă un om priceput şi înţelept şi să-l pună în fruntea ţării Egiptului” (41:33). El a întrebat: „Unde putem găsi un tânăr care să poată conduce cu integritate şi curaj?” Apoi, nu a ezitat. Ştia cine era tânărul de care avea nevoie, aşa că a zis: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?” (v. 38). Iosif era tânărul de care avea nevoie. Trecuseră treisprezece ani de când plecase de acasă. În tot acest timp avusese parte de suferinţă, trădare, succes şi frustrare. Cu toate acestea, nimic nu se compara cu această urcare colosală de la statutul de prizonier la funcţia de guvernator „peste toată ţara Egiptului” (41:43). Ce responsabilitatea uriaşă apăsa pe umerii acestui lider de numai treizeci de ani! Secretul succesului său se află în Geneza 42:18; el spune „Eu mă tem de Dumnezeu!”

60

Împlinirea visului Foametea care s-a instalat în Egipt şi în afara lui i-a făcut atât pe locuitorii

Egiptului, cât şi pe cei ai altor ţări să vină să cumpere mâncare de la guvernatorul Iosif. Printre cei care depindeau de el pentru hrană, se aflau şi fraţii săi. Timp de doi ani, Iosif a reuşit să-şi ascundă adevărata identitate şi să se poarte cu ei ca un străin. A venit însă şi ziua în care toate cărţile s-au aflat în mâinile sale, el putând să le joace cum voia. Fraţii săi erau cu totul la mila sa şi, din fericire pentru ei, Iosif a avut milă. El „a zis fraţilor săi: «Apropiaţi-vă de mine.» Şi ei s-au apropiat. El a zis: [...] «nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră»” (45:4,5). Este incredibil ce face Iosif: el refuză să îi învinuiască şi caută să-i ajute să înţeleagă faptul că Dumnezeu îl călăuzise într-un mod foarte clar.

El dorea să-i ajute să înţeleagă faptul că Dumnezeu îl trimisese în Egipt şi că făcuse acest lucru pentru ca ceva extraordinar să se poată întâmpla. Dacă fraţii lui au priceput mai greu aceste lucruri, este de înţeles. Nu doar că fratele lor pe care îl credeau pierdut a apărut deodată, făcând să iasă la iveală vechiul lor secret, dar visele lui se împlineau sub ochii lor. „Fraţii lui au venit şi s-au aruncat ei înşişi cu faţa la pământ înaintea lui şi i-au zis: «Suntem robii tăi.»”

Iertarea Iosif şi-a iertat fraţii şi i-a îndemnat să nu se mâhnească sau să fie mânioşi

pe ei înşişi. A făcut acest lucru pentru că ştia că Dumnezeul cel Atotputernic era la controlul tuturor lucrurilor. El le-a spus fraţilor: „voi m-aţi vândut”, însă le aminteşte apoi: „Dumnezeu m-a trimis.” Prin aceasta, vina lor nu se diminua cu nimic, dar în acelaşi fel, nici Dumnezeu nu a pierdut vreodată controlul asupra acestei situaţii. Trebuie să învăţăm din experienţă că a ignora suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă aroganţă, dar a ignora responsabilitatea umană este o greşeală majoră. Iosif a continuat, spunându-le fraţilor săi: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire” (45:7). El le-a îndreptat privirile spre lucrările măreţe ale lui Dumnezeu şi a dorit să le arate că cei care Îl cunosc pe El pot face faţă amărăciunii şi o pot înlocui cu pace şi seninătate.

Concluzia lui a fost aceasta: „Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (v. 8). Este puţin probabil ca nişte oameni vinovaţi să fi auzit vreodată nişte cuvinte mai plăcute decât acestea. Cel care era victima răutăţii lor fără margini şi care avea acum viaţa lor în mâinile sale le oferea iertarea în dar şi pe deplin. Dacă au avut cumva vreun dubiu, cu siguranţă a dispărut când Iosif „a îmbrăţişat, de asemenea, pe toţi fraţii lui, plângând. După aceea, fraţii lui au stat de vorbă cu el” (v. 15). Detaliile acestei discuţii nu sunt date, însă nu este nevoie de multă imaginaţie pentru a ghici că în primul rând şi-au mărturisit vinovăţia, după care, văzând spiritul iertător al fratelui lor, şi-au vărsat înaintea lui inimile pline de recunoştinţă pentru mila şi harul său.

61

Ce final fericit! El le spune fraţilor: „Mergeţi şi aduceţi-l pe tata.” Ei aveau să locuiască în ţinutul Gosen cu toate averile şi lucrurile lor. I-a prezentat lui Faraon şi tuturor supuşilor săi, după care i-a trimis acasă încărcaţi cu mâncare, îmbrăcăminte şi bani (45:22). După ce, în cele din urmă, tatăl lor moare, pentru că le era teamă de răzbunarea lui, Iosif le spune fraţilor: „«Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr.

Fiţi dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri.» Şi i-a mângâiat şi le-a îmbărbătat inimile” (Geneza 50:19-21).

Dragi tineri, aţi fost şi voi răniţi de cineva de curând? Este vorba despre pastor sau despre prezbiterul bisericii? Este vreun prieten sau vreun membru al bisericii? Cine este? Este un părinte sau un frate? Sau poate soţul/soţia ta, vreo rudă sau cineva din afara bisericii.

Iosif a fost respins, abandonat şi alungat de fraţii săi. El a suferit pentru integritatea lui – din casa tatălui său şi până în temniţa din Egipt. În ciuda acestui lucru, el a iertat pentru că Domnul a fost cu el! Dacă ai putea doar arunca o privire spre curţile cereşti chiar acum, L-ai vedea pe Isus, cu braţele larg deschise, încurajându-te împreună cu îngerii şi spunându-ţi: „Iartă! Iartă! Iartă!” Având visurile mereu înaintea ochilor, având mereu o atitudine iertătoare şi avându-L pe Isus ca Domn al vieţii tale, poţi avea îndrăzneală! Fă ceea ce trebuie să faci, fără să uiţi că plânsul durează doar o noapte şi că bucuria va sosi odată cu dimineaţa.

Apelul şi rugăciunea: Imnul pentru închidere (sugestie): IC 144 O Duh divin Preasfânt Rămas-bun: Referinţe

Briscoe, D. S., & Ogilvie, L. J., Vol. 1: Genesis. The Preacher’s Commentary Series (293). Nashville, TN: Thomas Nelson,Inc., 1987.

White, E. G., From Eternity Past. Pacific Press Publishing Association, 1983. Întrebări pentru discuţie

1. Pocăinţa, mărturisirea păcatelor, convertirea, iertarea şi acceptarea lui Isus ca Mântuitor personal sunt lucruri esenţiale pentru mântuire. Cât de prezente sunt acestea în vocabularul tinerilor secolului XXI?

2. Care era acel lucru specific lui Iosif, pe care fraţii săi nu îl aveau, care l-a separat de ei?

3. Iosif era un fel de arbitru care suna din fluier la fiecare greşeală a fraţilor lui. Credeţi că un creştin este vreodată îndreptăţit să se poarte astfel?

62

4. Iosif a ajuns guvernatorul Egiptului. Credeţi că este potrivit ca un creştin să se implice în politică în ziua de azi?

5. Care credeţi că ar trebui să fie atitudinea membrilor bisericii faţă de prietenii lor care sunt chemaţi la un moment dat să ocupe o funcţie în biserică, într-o organizaţie sau în societate?

O viaţă trăită prin har Data: Sâmbătă, 21 martie 2015 Ideea de fond: Tinerii şi harul Titlul: O viaţă trăită prin har Pasajul biblic: Tit 2:11-15 Imnul pentru deschidere (sugestie): 221. Stau pe adevăr Povestea jucăriilor de pluş Se spune că a existat odată un popor în care nu exista violenţă, ci doar

dragoste, bucurie, fericire şi pace. Fiecare persoană avea un mic săculeţ de pluş pe care îl primea la naştere şi, ori de câte ori îl deschidea, găsea acolo o jucărie de pluş care, atunci când era oferită unei persoane care trecea printr-o experienţă neplăcută, o ajuta să fie bine-dispusă, senină şi fericită. Oamenii le dădeau şi le primeau fără nicio rezervă şi, pentru că erau gratuite, fiecare putea avea oricât de multe voia. Puteau fi găsite pretutindeni, aşa că toţi erau bine-dispuşi şi fericiţi mai tot timpul. Într-o zi însă, o vrăjitoare, care făcea alifii şi băuturi pentru bolnavi, s-a supărat foarte tare văzând că toţi sunt fericiţi şi se simt bine şi că nimeni nu-i cumpără produsele. Vrăjitoarea era foarte isteaţă, aşa că a pus la cale un plan viclean. Într-o dimineaţă, în timp ce doi tineri treceau pe lângă ea s-a prefăcut că leşină, iar când unul dintre ei i-a dat o jucărie de pluş, i-a spus: „Ai grijă că, dacă vei continua să dai aceste jucării, vei rămâne fără ele şi, când vei avea nevoie de ele tu însuţi, nu vei mai avea.” Ei au rămas uimiţi şi i-au zis: „Vrei să spui că jucăriile de pluş se pot termina?” Ea a răspuns: „Exact! Şi când se termină, asta e, nu mai aveţi ce face!”

Spunând aceste lucruri, vrăjitoarea a dispărut râzând şi chicotind. Cei doi tineri au crezut-o pe cuvânt şi s-au oprit din a mai da şi a mai primi jucării de pluş. Când îi vedeau pe alţii că fac acest lucru, începeau să se plângă şi să-i privească urât. În scurt timp, toţi au început să colecţioneze aceste jucării, şi în final nimeni nu le mai oferea altora. Din această cauză, oamenii au început să se simtă rău şi din când în când unii chiar mureau din cauza lipsei jucăriilor. Violenţa, hoţia şi o mulţime de alte rele nu au întârziat să apară. Atmosfera aceea liniştită, iubitoare a dispărut. Din ce în ce mai mulţi oameni au început să meargă la vrăjitoare să-i cumpere produsele, care nu ofereau dragoste, bucurie, pace şi amabilitate. Cu trecerea anilor, oamenii au devenit din ce în ce mai răi. Timotei şi Marta, doi tineri care au venit în vizită pe la bunici în vacanţa de vară, văzând o mulţime de jucării de pluş în şifonier, au întrebat ce era cu ele. Atunci, bunicii le-au povestit despre zilele acelea în care oamenii obişnuiau să-şi dea unii altora jucării de pluş şi despre fericirea, pacea şi buna dispoziţie care domnea pretutindeni, şi care era într-un contrast atât de mare cu starea prezentă a lucrurilor. Cei doi tineri au aflat că totul s-a stricat în momentul în care oamenii au început să colecţioneze jucăriile. Atunci, cei doi s-au hotărât să adune cât mai multe jucării şi să le dea altora, în funcţie de nevoile lor. Atunci, şi alţi oameni le-au urmat exemplul şi, după un timp, toţi au început iarăşi să ofere şi să primească

64

jucării de pluş până ce, încetul cu încetul, dragostea, pacea, bucuria, amabilitatea şi buna dispoziţie s-au instalat din nou în inimile oamenilor.

Povestea aceasta reflectă oarecum lumea noastră în pruncia ei, când Dumnezeu, Creatorul Universului, era foarte mulţumit de ea şi o declară „foarte bună”; era o lume în care pacea, dragostea, bucuria şi buna dispoziţie nu aveau limite; oamenii aveau o sănătate vibrantă, timpul era folosit în mod eficient şi exista o comunicare deschisă atât pe vertical, cât şi pe orizontal. Însă diavolul şi îngerii lui au invadat această lume „foarte bună” şi iată ce a urmat: goliciunea a devenit ceva ruşinos, visurile frumoase s-au transformat în coşmaruri, învinuirea a devenit „sportul naţional”, mesele îmbelşugate depindeau de munca fizică, naşterea copiilor a devenit o experienţă dureroasă, plină de suferinţă; spinii şi pălămida au început să crească în mod natural împreună cu celelalte plante, violenţa domestică a ajuns la ordinea zilei, au apărut concubinajul, poligamia, iar dependenţa de alcool, tutun, marijuana, cocaină, heroină, tot felul de halucinogene şi droguri a devenit ceva normal. Dezintoxicarea în urma acestor substanţe a devenit o mare problemă. Ura, răutatea, bătăile şi înşelăciunea au apărut peste tot, precum şi tot felul de comportamente antisociale.

Soluţia divină pentru pandemie Creatorul a ales să nu rămână indiferent, lăsând deznădejdea, disperarea şi

distrugerea să se răspândească în proporţii necunoscute până la acel moment. Pavel ne oferă o descriere a răspunsului divin. El cuprinde întregul scenariu în pasajul din Tit 2:11-15. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune. Spune lucrurile acestea, sfătuieşte şi mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te dispreţuiască.”

Capitolul 2 din Tit este împărţit în două mari subcapitole: (1) versetele 1-10 cuprind o serie de imperative, care nu sunt altceva decât îndemnuri adresate creştinilor pentru a trăi o viaţă evlavioasă, în timp ce (2) versetele 11-15 cuprind diferite realităţi teologice. Cea de-a doua subîmpărţire începe cu un cuvânt care înseamnă „căci” – „γάρ” în limba greacă. Acesta arată o legătură între ceea ce urmează şi ceea ce a fost prezentat până atunci, adică îndemnurile din primele 10 versete. În versetul 11, Pavel face referire la arătarea (ἐπεφάνη) măreaţă a harului lui Dumnezeu şi la faptul că El oferă mântuire tuturor oamenilor. El foloseşte această expresie – „harul lui Dumnezeu” (ἡ χάριςτοῦθεοῦ) de cincisprezece ori în scrierile sale (Romani 5:15; 1 Corinteni 1:4; 3:10; 15:10; 2 Corinteni 1:12; 6:1; 8:1; 9:14; Galateni 2:21; Efeseni 3:2, 7; Coloseni 1:6; 2 Tesaloniceni 1:12).

Ce este harul?

65

Harul divin a fost definit dintotdeauna ca o favoare, bunătate şi bunăvoinţă manifestată de Dumnezeu faţă de creaturile Sale. În New International Greek Commentary [Noul comentariu internaţional al textului grecesc], George W. Knight scrie: „Harul reprezintă acea dimensiune a lucrării divine care Îl face capabil pe Dumnezeu să confrunte indiferenţa şi răzvrătirea umană cu o capacitate inepuizabilă de a ierta şi de a binecuvânta.” Comentariul biblic adventist defineşte harul astfel: „Dragostea salvatoare îmbelşugată a lui Dumnezeu, manifestată faţă de păcătoşi.” Iar Ellen White scrie: „Harul este un atribut al lui Dumnezeu manifestat în favoarea fiinţelor umane nevrednice. Nu noi l-am căutat, ci el a fost trimis să ne întâmpine” (My Life Today, capitolul 4). Pavel foloseşte acest termen ca fiind „intenţia plină de milă a lui Dumnezeu îndreptată spre oameni prin care a) mântuieşte, b) învaţă şi c) dă putere.” În discursul său despre har din versetul 11, face trei afirmaţii despre mântuire, pe care o leagă de har. (1) Harul lui Dumnezeu este sursa mântuirii pentru oameni. (2) Această mântuire adusă prin har este o realitate istorică. (3) Harul a făcut această mântuire universal-valabilă. În continuare, vom discuta pe larg despre aceste trei adevăruri despre har.

I. Harul este sursa mântuirii noastre Pavel scrie că „harul lui Dumnezeu aduce mântuire...” Aici este

identificată sursa mântuirii noastre. Fără har, mântuirea noastră ar fi imposibilă. În Efeseni 2:8, apostolul scrie: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” Când Adam şi Eva au păcătuit în Grădina Eden, harul le-a ieşit în întâmpinare. „Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: «Unde eşti?» El a răspuns: «Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.» Şi Domnul Dumnezeu a zis: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?»” (Geneza 3:8-11). Textul arată foarte clar că, după ce au păcătuit, Adam şi Eva au fugit şi s-au ascuns de Dumnezeu. Aceasta este consecinţa firească a păcatului.

Atunci când membrii bisericii încep să practice sau să fie interesaţi de lucruri care îi abat de la învăţăturile şi obiceiurile biblice, de obicei încep să se ascundă. Frecventarea bisericii începe să scadă; implicarea la clubul de Exploratori, Companioni şi în cadrul altor programe de tineret sau activităţi ale bisericii nu mai este prioritară, iar prezenţa lor devine sporadică sau chiar inexistentă. Ei se ascund, la fel ca Adam şi Eva. Textul spune că „au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină”. Acum ceva se schimbase. Până în acel moment, Adam şi Eva comunicaseră cu Dumnezeu faţă către faţă, dar acum, dintr-odată, ei au auzit o voce. Dumnezeu nu Se schimbase. El a venit aşa cum obişnuia, intonând bine-cunoscutele cuvinte pline de amabilitate şi mergând

66

liniştit, nu alergând în mare grabă, ca şi când ar fi fost cuprins de mânie şi dezamăgire.

Ei s-au ascuns printre copacii din grădină pentru că ruşinea, teama, regretul şi vina, lucruri pe care nu le cunoscuseră înainte şi faţă de care erau străini, le-au tulburat minţile. Acestea i-au determinat să-L evite pe Cel de a cărui prezenţă obişnuiau să se bucure. Ce ciudată este această imagine! Aflându-se în Prezenţa lui Dumnezeu, cei vinovaţi căutau adăpost undeva departe de El! Însă El nu avea să renunţe la ei. Când ei au fugit, El i-a urmat şi în felul Său caracteristic a întrebat „Unde eşti?” El nu a încetat până când ei n-au răspuns. Acesta este harul! Vedem aici că harul începe prin a arăta cuplului din Eden nevoia unui Mântuitor. Această scenă se repetă zilnic în vieţile tinerilor din întreaga lume. Când încercăm să fugim, harul ne urmăreşte. El este insistent! Noi putem alege dacă răspundem afirmativ sau îl respingem, însă harul nu ne părăseşte. Iar pentru a ne salva de păcat şi vină, harul ne cere să ne recunoaştem întâi slăbiciunea, neputinţa şi nevoia de un Mântuitor. Într-adevăr, trebuie să recunoaştem starea căzută în care ne aflăm. Însă oferta harului nu aşteaptă întâi ca fiinţele omeneşti să îşi recunoască nevoia. Mai întâi, harul îşi prezintă unicitatea, dragostea neobosită şi caracterul său curat. El îi provoacă pe oameni să privească, să compare şi apoi să ia o decizie. Atunci când vedem cine suntem în contrast cu cine am putea fi dacă am renunţa la încăpăţânarea noastră, acceptăm acest dar nepreţuit numit mântuire. Astăzi, harul le spune tinerilor care se ascund şi devin indiferenţi din punct de vedere spiritual, care se gândesc doar la bucuriile şi plăcerile acestei vieţi şi sunt rezervaţi faţă de sacrificiile cerute celor care Îl urmează pe Hristos: „Urmează-mă şi vei avea o bucurie mai mare!”

O mulţime de tineri se ascund de Domnul din cauza muzicii, a plăcerilor sexuale, a distracţiilor, problemelor economice, realizărilor academice şi intelectuale, atracţiilor lumeşti, precum şi din cauza presiunii exercitate de părinţi, prieteni şi alte persoane. Unii ajung să se ascundă de Domnul chiar din cauza comportamentului unor membri ai bisericii. Domnul nu a spus „Urmează mulţimea!”, ci „Urmează-Mă pe Mine!” Acesta este motivul pentru care Isus a venit alergând după noi. Un salvamar şi-a pierdut slujba pentru că a înotat într-o zonă interzisă pentru a salva un om de la înec. El ştia că nu intră în îndatoririle lui să salveze vreun om aflat dincolo de zona marcată pentru înot, însă, văzând un om aflat în pericol, într-o zonă interzisă pentru înot, a mers să-l salveze. Hans LaRondell spunea: „Fiinţele umane au căzut victime unei capcane, însă când s-a întâmplat acest lucru, Dumnezeu era deja pregătit pentru orice situaţie de urgenţă.” Isus a venit şi S-a pus la dispoziţia noastră pentru a ne salva; acum ne cere să Îi dăm inima, să Îi întindem mâna, să Îi predăm dorinţele noastre şi toată fiinţa noastră, iar El ne va mântui. Aceasta este lucrarea pe care o face harul. El este sursa mântuirii noastre!

67

II. Harul ca realitate istorică În Tit 2:11, Pavel scrie că „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire

pentru toţi oamenii, a fost arătat...” El se referă aici la singura revelaţie a harului care a fost făcută prin Hristos, aşa cum ne este descris şi în evanghelii. „Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3:3-6). Isus este întruparea harului lui Dumnezeu!

În Ioan 1:14, apostolul, confirmând spusele lui Pavel, declară: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” În urmă cu mai mulţi ani, am vizitat Israelul; când am ajuns acolo, ghidul nostru, care era evreu, ne-a condus prin locurile natale ale lui Isus şi ne-a spus că acolo a fost născut. Apoi ne-a dus la Iordan şi ne-a spus: „Aici a fost botezat.” Ne-a arătat apoi casa din Cana şi ne-a spus că acolo a transformat apa în vin. Ne-a arătat şi locul unde Petru a mers pe apă chemat de Isus, pe lacul Galileii. În Grădina Ghetsimani ne-a indicat locul unde sudoarea Lui s-a transformat în sânge. Ne-a plimbat prin diferite locuri, inclusiv pe la mormânt, unde ne-a arătat locul gol şi ne-a arătat unde a avut loc Învierea. Apoi, când turul s-a încheiat, ne-a spus că personal nu crede că Isus, Cel despre care ne vorbise, era Mesia. Cât de patetic!

Pentru că suntem creştini, noi credem ceea ce spune Biblia. Credem că prima Sa venire şi harul oferit de El nu este un eveniment viitor. Prima venire a lui Hristos şi Jertfa Sa care a făcut posibilă mântuirea noastră sunt realităţi istorice. Iar în momentul de faţă, noi aşteptăm glorioasa revenire a lui Isus, care va veni în acelaşi fel în care S-a înălţat. Acest eveniment va reprezenta ultimul act din drama acestei vieţi. Billy Graham şi Charles Templeton erau prieteni şi evanghelişti care au devenit celebri în anii 1940. În cele din urmă însă, cei doi au urmat drumuri diferite. Templeton a murit în 2001, la scurt timp după ce scrie cartea „Adio, Dumnezeu!” Înainte de a muri, el îi scrie lui Billy că „nu putem continua să credem că Dumnezeu a creat lumea în şase zile. A fost creată pe parcursul a milioane de ani.” Tot el a mai declarat: „Cred că Isus a existat. Cred că a fost un om bun şi corect. Cred că a dat un exemplu vrednic de urmat, dar El nu era Fiul Lui Dumnezeu. Era fiul unui om.” Templeton căuta o convingere intelectuală. Billy, pe de altă parte, a acceptat prin credinţă mărturia Bibliei. Templeton a murit ateu. Billy a chemat lumea să se întoarcă la Hristos. Dragi tineri, ca adventişti de ziua a şaptea credem că Isus a existat cu adevărat în istoria acestui Pământ, că El nu este un mit! El a mers pe drumurile Palestinei – El a urmat drumul crucii. El a murit pentru tine şi pentru noi. Isus a venit într-o zonă de conflict şi ne-a apărat de atacurile şi săgeţile vrăjmaşului. El le-a

68

interceptat şi le-a distrus pe toate. Da, El a venit într-o lume plină de bande, mafioţi şi fugari, cu care S-a luptat şi a declarat că s-a sfârşit. Lupta este câştigată! El a ales să Îşi dea viaţa doar ca un semn aparent al înfrângerii, însă prin acest gest intenţionat a câştigat victoria şi răscumpărarea în favoarea unei lumi pierdute, precum şi speranţa la o înnoire veşnică a tuturor lucrurilor pentru toţi cei care Îl acceptă ca Mântuitor al lor.

III. Harul face ca mântuirea să fie universal valabilă „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost

arătat.” Ellen White scrie: „Satana jubila pentru că reuşise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Însă atunci a venit Isus să refacă în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voinţa omului. El a venit să ne ridice din ţărână, să refacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru stricat şi să-l înfrumuseţeze cu propria Sa glorie” (Viaţa lui Iisus, p. 37). În Ioan 3:16, Isus declară că scopul misiunii Sale era să salveze „pe oricine crede”. Nimeni nu este exclus. Cei care nu au parte de mântuire Său sunt oamenii care aleg să se ascundă şi să fugă de harul Lui mântuitor, care a fost deja oferit în mod gratuit tuturor oamenilor.

Porunca atotcuprinzătoare pe care le-o dă ucenicilor se găseşte în Matei 28:19,20. „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Anul trecut am participat la un congres al membrilor laici din Biserica Adventistă. În timp ce întâlnirea era în plină desfăşurare, un pastor al unei alte confesiuni a intrat. Ne-a spus că, după ce studiase Biblia, a fost convins că sâmbăta este ziua a şaptea, Sabatul Domnului, şi că trebuie păzită. Ne-a spus că, în urmă cu două săptămâni, el şi toată biserica pe care o păstorea a început să ţină Sabatul şi să se închine în ziua a şaptea. A spus că erau gata să fie botezaţi şi primiţi în Biserica Adventistă. Cu ceva timp în urmă, am vizitat Indonezia; aici am aflat că, în urma distribuirii cărţii Tragedia veacurilor, mai bine de o sută de pastori ai altor confesiuni au acceptat mesajul advent, devenind membrii ai bisericii noastre şi că lucrau să îi câştige şi pe membrii fostelor lor biserici. În cazul unora dintre ei, membrii bisericilor lor li se alăturaseră. Sunt zeci de povestiri care pot fi relatate despre felul cum lucrează Dumnezeu să îi aducă pe oameni în Biserica Adventistă. Noi avem o solie universală care îi face pe oameni să Îl accepte pe Isus ca Mântuitor personal, indiferent de situaţia şi statutul lor. În mod surprinzător, în această biserică, numărul tinerilor care devin membri este mai mare decât cel al oamenilor mai în vârstă. Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru receptivitatea celor care acceptă Evanghelia lui Isus.

În Ioan 10:10, Domnul spune că „Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească”, dar El a venit să dea fiecăruia o viaţă mai împlinită şi prosperă. Harul care a fost arătat aduce mântuire „pentru toţi oamenii”, iar aceasta este o realitate prezentă. El este oferit tuturor oamenilor, indiferent de

69

clasa socială şi prin acest har, ei primesc putere să trăiască o viaţă neprihănită şi plină de bucurie. Orice om se poate bucura în credinţă şi poate avea o relaţie împlinită cu Hristos. Rasa, cultura, etnia, statutul social, educaţia primită, culoarea, identitatea naţională sau orice alt criteriu de clasificare omenesc nu poate împiedica pe nimeni să primească mântuirea oferită în Hristos. Copiii, tinerii şi adulţii se pot bucura deopotrivă pentru că sunt cu toţii incluşi în planul de mântuire.

Harul care învaţă „Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost

arătat” şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie.” Aici Pavel personifică harul. Am putea spune că harul are o diplomă post-doctorală în Teologie acordată de Universitatea Veşniciei. Pavel îi atribuie harului înţelepciune, capacitate intelectuală, experienţă, autoritate, profil academic şi statut profesional. Apostolul îi oferă harului legitimaţia de profesor, un profesor cu un curriculum special – acela de a împiedica anumite comportamente şi de a încuraja altele. El face asta afirmând că harul ne învaţă să spunem „Nu” păgânătăţii, cu un accent mai puternic pe ideea de respingere, renunţare sau abandonare. Construcţia frazei arată că trebuie să renunţăm în mod continuu (sau că deja am renunţat) la păgânătate şi la poftele lumeşti pentru a putea avea parte de scopul măreţ la care suntem chemaţi, acela de a trăi o viaţă asemenea vieţii lui Hristos. Aşa cum vedem şi în Romani 1:18; 11:26 şi Iuda 15, 18, trebuie să renunţăm la „păgânătate şi la poftele lumeşti” nu doar în fapte, ci şi în gânduri. 1 Ioan 2:16,17 vorbeşte despre „pofta firii pământeşti.” În acest caz, „lumea” este un simbol pentru neascultarea faţă de Dumnezeu şi pentru păcat (Galateni 6:14). După spusele lui Pavel, harul ne învaţă să renunţăm la principiul de bază – păgânătatea – şi apoi la diferitele manifestări concrete ale acesteia – poftele lumeşti. În Tit 2:1-10, el descrie ce înseamnă păgânătatea; aceasta se manifestă prin lipsa de dragoste pentru alţii, prin doctrine false, abuz, acuzaţii false, diferite fapte prin care Cuvântul lui Dumnezeu este batjocorit, corupţia şi vorbirea de rău, la care se adaugă şi altele.

Scopul harului este să creeze oameni sfinţi şi evlavioşi care trăiesc în strânsă dependenţă de Dumnezeu în mijlocul forţelor satanice care I se opun. Harul ne învaţă în mod practic cum să trăim o viaţă echilibrată şi de calitate. Aceasta presupune să trăim curat, drept şi evlavios, fiind conştienţi de faptul că acţiunile noastre descoperă credibilitatea Evangheliei. Trebuie să căutăm dinadins să trăim la înălţimea cerinţelor şi învăţăturilor pe care ni le dă harul. Nu trebuie să credem că, dacă ne rugăm, ne-am încheiat misiunea. Harul ne învaţă şi ne ajută să fim preocupaţi de trei probleme importante, aşa cum vedem şi în pasajul din Tit 1:1: (1) Cum să trăim o viaţă curată şi cumpătată. (2) Cum să relaţionăm corect cu alţi oameni – încurajându-i şi împărtăşind Evanghelia cu ei. Ellen White scrie că „fiecare ucenic este născut în Împărăţia lui Dumnezeu ca misionar” (Faptele apostolilor, p. 9). „Dumnezeu putea să aducă la îndeplinire

70

lucrarea de salvare a păcătoşilor şi fără ajutorul nostru; dar, pentru ca noi să ne formăm un caracter ca al lui Hristos, trebuie să fim părtaşi la lucrarea Lui. Pentru a putea intra în bucuria Lui, bucuria de a vedea fiinţe răscumpărate prin jertfa Sa, trebuie să luăm parte la eforturile Lui pentru răscumpărarea lor” (Viaţa lui Iisus, p. 142). Şi (3) Cum să umblăm împreună cu Dumnezeu şi cum să avem cu El o relaţie caracterizată de o pietate autentică. Ar trebui să găsim timp pentru rugăciune personală, pentru închinare publică şi pentru studierea Cuvântului.

Obiectivul suprem al harului „[...] aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru

Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13). Propoziţia secondară a acestui pasaj ne cheamă să trăim viaţa având această imagine de ansamblu în care Isus stă să vină, iar noi aşteptăm această venire. Aceasta este binecuvântata nădejde. Ea presupune să ne trăim viaţa în aşteptarea acestei mari binecuvântări nevăzute şi neînţelese pe deplin, dar sigure, de care vom avea parte în curând. Este acea nădejde care îi „aşteaptă în ceruri” pe toţi creştinii (Coloseni 1:5), măreaţa moştenire a vieţii veşnice (Tit 1:2; 3:7). Această speranţă cuprinde a Doua Venire a lui Isus, învierea şi proslăvirea celor credincioşi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Acum, când această săptămână de rugăciune se încheie, haideţi să ne hotărâm să nu uităm niciodată că suntem aşteptători ai acelei zile în care Domnul ne va primi ca popor al Său şi ne va ura bun venit în noul nostru cămin fericit. Fie ca toţi să veghem, aşteptând ziua victorioasă în care Isus va veni ca Împărat al Împăraţilor să ne elibereze din temniţa acestei lumi! Harul Său ne va duce în casa noastră de slavă... Da, harul, harul extraordinar al Domnului nostru iubitor!

Apelul şi rugăciunea: Imnul pentru închidere (sugestie): .IC 161 Atâta har Rămas-bun: Referinţe:

Knight, G. W., The Pastoral Epistles: A commentary on the Greek text (318-331) Grand Rapids, Mich.; Carlisle, England: W.B. Eerdmans; Paternoster Press.), 1992. Elwell, W. A., & Comfort, P. W., Tyndale Bible Dictionary.Tyndale Reference Library

(550).Wheaton, Ill.: Tyndale House Publishers, 2001. Jamieson, R., Fausset, A. R., & Brown, D., Commentary Critical and Explanatory on the

Whole Bible (Ge 3:8). Oak Harbor, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997. Genesis. 1909 (H. D. M. Spence–Jones, Ed.). The Pulpit Commentary (69–70). London; New

York: Funk & Wagnall Company White, E. G., The Desire of Ages. Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Association,

1898. White, E. G., Education. Mountain View, CA: Pacific Press Publishing Association, 1903. White, E. G., My Life Today. Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Association,

1952.

71

Întrebări pentru discuţie 1. Relatează-ţi experienţa. Ce impact are harul asupra vieţii şi

comportamentului tău? 2. Cum crezi că îi poţi convinge pe prietenii, colegii şi pe membrii familiei

tale că harul poate produce o schimbare în viaţa lor? 3. Apostolul Pavel personifică harul. Care sunt acele lucruri specifice pe care

harul îi învaţă pe copiii lui Dumnezeu să le facă sau să nu le facă? 4. Ce strategie pot aplica tinerii din biserica ta pentru a fi uniţi în împărtăşirea

Evangheliei lui Hristos?