CUPRINS

I Introducere…………………………………………………..…………..2

II Delimitări teoretice ale şomajului………………………………………3

2.1 Definiţii. Caracteristici.......................................................................3

2.2 Cauze şi tipuri de şomaj...................................................................5

2.3 Şomajul voluntar şi involuntar. Rata naturală a şomajului..............7

2.4 Costurile şomajului........................................................................12

2.5 Relaţia inflaţie – şomaj...................................................................13

III Şomajul în România..........................................................................15

3.1Situaţia pe piaţa muncii.....................................................................15

3.2 Şomajul. Tendinţă generală..............................................................16

3.3 Forţa de muncă şi migraţia...............................................................16

3.4 Ocuparea şi şomajul în trimestrul III 2009.......................................22

IV Şomajul la nivel european.................................................................24

4.1 Cauzele şomajului european.............................................................25

4.2 Măsuri şi politici de reducere a şomajului în UE.............................26

4.3 Rata şomajului în UE – trimestrul III 2008......................................28

4.4. Rata şomajului în UE – trimestrul III 2009.....................................34

V Concluzii............................................................................................35

VI Bibliografie.......................................................................................36

1

I. Introducere

Şomajul este astăzi unul din fenomenele cele mai puţin acceptate care afectează

economiile tuturor ţărilor.

Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul “chomage” din limba franceză, la rândul său

preluat din limba greacă “cauma” care însemna “caldură mare” din cauza căreia se întrerupea

orice activitate. La origine, noţiunea de şomaj reprezenta întreruperea lucrului din cauza

temperaturilor ridicate. Şomajul se poate caracteriza ca o stare negativă a economiei care

afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă. Şomeri

sunt toţi acei apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi, parţial sau în

întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice. Ei reprezintă, un surplus de

forţă de muncă, în raport cu numărul, celor angajaţi,în condiţii de rentabilitate impuse de

economia de piaţă.

Cel mai adesea, şomajul contemporan este abordat şi analizat ca un dezechilibru al

pieţei muncii la nivel naţional, ca un loc de întâlnire şi de confruntare între cererea globală şi

oferta globală de muncă.

Şomajul apare ca rezultat exclusiv al ofertei de muncă sau de forţă de muncă, cererea

nefiind luată în considerare. Numai în corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite

aprecierea mai corectă asupra situaţiei de pe piaţa muncii, dacă există sau nu şomaj. O creştere a

ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a situaţiei ocupării forţei de

muncă. Şomajul, dacă nu a existat până la acest moment, apare, iar dacă există, creşte.

Dimpotrivă, creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a

şomajului.

Piaţa muncii nu funcţionează, ca o piaţă obişnuită atât din cauza restricţionărilor

legislative (patronat, sindicate) şi a raportului de forţe dintre acestea. Piaţa contemporană a

muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru, adică de subocupare sau supraocupare. Prin

politicile sociale promovate de guvernele tuturor ţărilor, se tinde spre realizarea unui grad de

ocupare (deplină) a populaţiei active cât mai apropiat de ocuparea deplină. Potrivit opiniilor

diferiţilor economişti români şi străini, realizarea unui grad de ocupare deplină este considerată

aproape imposibilă, declarând că este satisfăcător un grad de ocupare 97-98%, respectiv de

neocupare de 2-3%.

2

II. Delimitări teoretice ale şomajului

2.1 Definiţii. Caracteristici.

Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe, dar mai ales prin dinamicile ce

îşi schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă macroeconomică ce face obiectul

unor aprige dispute teoretice, metodologice şi politico-ideologice.

Având în vedere că literatura de specialitate, statisticile oficiale şi internaţionale (Biroul

Internaţional al Muncii, Comisia de Statistică ONU) tratează şomajul prin prisma unor multiple

şi diferite modalităţi de analiză şi de evaluare, s-a creat o imagine confuză a fenomenului.

Iată, totuşi, câteva definiţii acceptate care sintetizează caracteristicile şomajului,

prezentându-l ca pe una din problemele macroeconomice de maximă complexitate.

Definiţia cea mai folosită pe care o dau economiştii şomerului este următoarea: acea

persoană care caută un loc de munca remunerat, şi care nu are un asemenea loc în mod curent. În

diferitele reglementări naţionale şi internaţionale se folosesc şi alte criterii delimitative ale

şomerilor. Astfel, pentru ca o persoană să fie declarată şomer trebuie să fie înscrisă pe listele

oficiilor de plasare a forţei de muncă şi să fie disponibilă de a începe lucrul imediat ce i s-ar oferi

un loc de muncă.

Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.) consideră că şomerul poate fi definit ca acea

persoană care: este lipsită de muncă, este aptă de muncă, caută loc de muncă remunerat şi este

disponibilă să înceapă lucrul imediat (în 15 zile).

Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru (ocupare deplină),

fie în cea de dezechilibru, adică de subocupare şi supraocupare. Pentru a înţelege cele două

forme ale dezechilibrului pe piaţa muncii trebuie clarificaţi termenii de ocupare deplină, şomaj

voluntar şi şomaj involuntar.

Ca fenomen macroeconomic, şomajul reprezintă ansamblul persoanelor (stocul de

populaţie) active disponibile fără ocupaţie, care caută de lucru; deci, el este format din excesul de

resurse de muncă în raport cu cei ce pot fi ocupaţi, în condiţiile de rentabilitate impuse de piaţă.

Sporirea sau diminuarea ocupării într-o ţară sau alta nu se identifică cu scăderea sau

agravarea şomajului. Pentru a se realiza o imagine mai apropiată de adevăr, este necesar să se ia

în consideraţie şi variaţiile nivelurilor activităţii populaţiei. Noţiunea de şomaj trebuie corelată cu

indicatorii privind stocul şi fluxurile populaţiei active, ca şi cu repartiţia şi durata şomajului.

3

Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:

Nivelul şomajului care se determină în funcţie de doi indicatori, şi anume: masa

şomajului şi rata şomajului.

Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment dat întrunesc

condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor. Altfel spus, ea constă din populaţia activă

disponibilă, respectiv din acea forţă de muncă nonocupată.

Rata şomajului, ca mărime relativă a fenomenului, se calculează ca raport procentual

între masa şomajului (numărul mediu al şomerilor) şi unul din parametrii de referinţă ai acestuia.

Astfel de parametri sunt: populaţia activă, populaţia activă disponibilă, forţa de muncă (populaţia

ocupată plus şomajul), populaţia ocupată, populaţia ocupată ca salariaţi.

Se pare că cel mai concludent raport de exprimare a ratei şomajului este cel în care se

foloseşte ca numitor fie forţa de muncă, fie populaţia activă disponibilă.

Intensitatea şomajului este o altă caracteristică a fenomenului şomaj. În funcţie de

aceasta se poate distinge:

şomajul total, care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;

şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii unei persoane, în special prin

reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, concomitent cu scăderea

remunerării;

şomajul deghizat, specific mai ales ţărilor slab dezvoltate unde numeroase persoane au o

activitate aparentă cu productivitate mică.

Un alt element este durata şomajului sau perioada de şomaj din momentul pierderii

locului de muncă până la reluarea activităţii. Nu există o durată a şomajului definită prin lege,

dar în numeroase ţări există reglementări ale perioadei pentru care se plăteşte indemnizaţie de

şomaj. Această perioadă are o tendinţă de creştere, atingând până la 18-24 de luni.

Structura şomajului sau componentele acestuia reprezintă o altă caracteristică. Acestea

se formează prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în care

au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, sex, categorii de vârstă etc. În urma

studierii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă s-a relevat că femeile sunt mai afectate de şomaj

decât bărbaţii, de asemenea, tinerii de până la 25 de ani şi bătrânii de peste 50 de ani în raport cu

restul populaţiei active.

4

II.2 Cauze şi tipuri de şomaj

Deoarece fiecare cauză şi tip de şomaj implică o viziune specială şi, în consecinţă şi

măsuri adecvate de combatere, trebuie ca aceste două aspecte, care la prima vedere s-ar părea că

ar trebui tratate separat, să fie abordate în strânsă corelaţie.

Ca un flux macrosocial global, şomajul este generat de cauze ce ţin de situaţia economică

a utilizatorilor, pe de o parte, şi de statutul social al ofertanţilor de muncă, pe de altă parte.

În primul rând, ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a activităţilor social-economice sau

ca urmare a procesului de substituire a muncii prin capital, se produce pierderea locului de

muncă de către o parte a populaţiei ocupate.

În al doilea rând, solicitările suplimentare de muncă ale noilor generaţii ce au ajuns la

vârsta legală de muncă nu pot fi onorate de utilizatorii de muncă. Tânăra generaţie întâmpină

greutăţi în găsirea locurilor de muncă (în cazul unei subocupări) din mai multe motive obiective

sau subiective: neconcordanţa pregătirii ei profesionale cu nevoile şi exigenţele impuse de

activitatea economico-socială; reţinerile unor agenţi economici producători în a angaja tineri fără

experienţă în muncă, fără să-şi fi însuşit disciplina muncii etc.

În al treilea rând, şomajul apare, se suplimentează şi ca urmare a solicitărilor de locuri de

muncă din partea unor persoane încadrate în vârsta a doua, care se decid să-şi ofere munca lor pe

piaţă. Unele dintre aceste persoane nu au lucrat până în momentul respectiv, altele au întrerupt

activitatea pe o perioadă relativ îndelungată.

Oricum, atât unele, cât şi celelalte persoane se decid să-şi schimbe statutul social din

neangajat în angajat. La acest proces se poate adăuga şi cel al deschiderii unor afaceri pe cont

propriu.

Pentru aprofundarea cauzelor şomajului trebuie luate în consideraţie, în unitatea lor,

asemenea procese demo-economice, economice, tehnico-ştiinţifice, cum sunt: evoluţia populaţiei

active; dinamica producţiei naţionale; rata de creştere economică şi modificarea sensului ei;

tehnicile şi tehnologiile folosite, progresul tehnico-ştiinţific; restructurările agenţilor economici,

independent de impulsurile acestora; conjunctura internă şi internaţională etc.

Apariţia şomajului, dar, mai ales, creşterea şi diminuarea lui au fost şi sunt influenţate de

unele cauze directe, fiecare dintre acestea dând naştere la forme particulare de şomaj, cum sunt:

ciclic, fricţional, structural, tehnologic, sezonier etc.

5

Şomajul ciclic este dependent de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu; în perioadele

conjuncturale defavorabile dimensiunile acestuia sporind, în timp ce în cele favorabile el se

resoarbe în bună măsură.

Şomajul structural este consecinţa adâncirii diviziunii muncii, a specializării activităţii

economice şi respectiv a structurării pieţei muncii. Modificările structurale pot apare la nivelul

economiei naţionale, dar şi la nivel regional. Drept urmare, apar discordanţe între calificările

cerute şi cele de care dispun ofertanţii de muncă. Amploarea şomajului structural depinde de trei

factori: de rapiditatea cu care apar modificările în cererea şi oferta de bunuri şi servicii în

economie. Cu cât ele sunt mai rapide, cu atât şi dimensiunile şomajului structural vor fi mai

mari; de gradul de concentrare regională a activităţilor economice, sau lipsa de diversificare a

producţiei şi a serviciilor; de caracteristica specifică majorităţii ofertanţilor de muncă –

imobilitatea.

Politicile şi soluţiile de combatere a şomajului structural se concentrează asupra

încurajării de a căuta de lucru în alte părţi (domenii de activitate sau regiuni) prin diferenţieri în

salarizare şi încurajarea recalificării. Aceste măsuri se întreprind de către firme. Lor li se pot

alătura şi cele întreprinse de autorităţi (deci soluţii de tip intervenţionist) care constau în

acordarea de avantaje financiare (reduceri de impozite) pentru firmele care investesc în acele

regiuni unde şomajul este ridicat, sau prin finanţarea programelor pentru activităţile cerute.

Şomajul tehnologic este legat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi. O

asemenea operaţiune este condiţionată atât de trecerea de la ramurile propulsatoare ale vechiului

mod tehnic de producţie la cele ale noului mod tehnic de producţie, cât şi de procesul

centralizării capitalului şi concentrării producţiei.

Şomajul intermitent este cauzat de insuficienţa mobilităţii mâinii de lucru sau de

decalajele între calificările disponibile şi cele cerute; acesta este şi consecinţa practicării

contractelor de angajare pe perioade scurte. Asemenea contracte decurg din incertitudinea

afacerilor, ca şi din dorinţa utilizatorilor de a face presiuni asupra salariaţilor şi sindicatelor.

Şomajul de discontinuitate în muncă se coroborează cu reglementările privind concediile

de maternitate şi alte aspecte ale vieţii de familie.

Şomajul fricţional se manifestă când, unele persoane îşi părăsesc serviciul avut în mod

voluntar sau prin concediere şi în consecinţă, pentru o perioadă de timp sunt şomeri. Este posibil

să găsească foarte repede un alt loc de muncă (deoarece aceste locuri există), dar prima slujbă

6

oferită sa nu fie acceptată din motive ce ţin de ambele părţi. Cei ce caută de lucru să dorească un

loc de muncă cu un salariu mai mare, iar cei ce oferă locul, să se abţină să angajeze persoana

pentru motivele care au determinat concedierea ei. Este, de asemenea, posibil ca această căutare

şi ocupare a locului de muncă dorit să dureze şi din lipsa de informare. Pentru reducerea duratei

şomajului fricţional se recomandă o informare mai completă, prin oficiile de plasare, referitoare

la cererea şi oferta de muncă.

O altă soluţie constă în reducerea ajutorului de şomaj, dar este puternic contestată motiv

pentru care poate fi apreciată ca fiind o soluţie controversată.

Şomajul sezonier este specific în activităţile economice care sunt influenţate de factorii

naturali (agricultură, construcţii), ceea ce se repercutează şi asupra cererii de muncă. Este, de

regulă, un şomaj de durată relativ scurtă. Pentru combaterea lui se recomandă măsuri

asemănătoare celor prevăzute pentru şomajul structural şi în special facilizarea pregătirii pentru o

activitate complementară.

Cunoaşterea cauzelor directe ale şomajului şi a tipurilor sale apărute în urma uneia sau

alteia din aceste cauze are o mare importanţă pentru aprecierea perspectivelor lui, ca şi pentru

formularea căilor de ameliorare a ocupării şi a statutului social-economic al şomerilor.

II.1 Şomajul voluntar şi involuntar. Rata naturală a şomajului.

Ocuparea deplină sau lipsa de şomaj semnifică faptul că circa 97-98% din populaţia activă

disponibilă este utilizată efectiv (diferenţa de populaţie activă este considerată a fi şomaj natural).

Ocuparea deplină reprezintă acel volum şi acea structură a ocupării, a utilizării resurselor

de muncă, care permit obţinerea maximului de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor

constituiţi în diferite colectivităţi.

Şomajul voluntar constă din acea nonocupare datorată refuzului sau imposibilităţii unor

persoane de a accepta retribuţia oferită (este vorba de cea reală) şi/sau condiţiile de muncă

existente.

Asemenea comportamente decurg din unele reglementări juridice, din uzanţe sociale, din

caracterul lent al adaptării contractelor colective de muncă la condiţiile muncii şi la procesele

istorice, demografice. Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor (nominale) la scădere.

Aşa se face că salariile practicate sunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru.

Revendicările salariaţilor şi ale sindicatelor împiedică ajustarea salariilor prin scădere. În

7

general, fondul de salarii are o determinare în condiţiile economico-financiare ale utilizatorilor

de muncă. Ca urmare, o parte din oferta de muncă rămâne nerealizată, apare deci şomajul

voluntar.

Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt:

persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea, apreciind că ajutorul

de şomaj le poate asigura o existenţă decentă.

şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de întreprinderi şi

instituţii, cât şi faţă de cele pe care le-au deţinut;

gospodinele hotărâte, pe baza unui consens de familie, să se încadreze, dar ezită încă să

se încadreze în condiţiile date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu etc).

Grafic 1. Şomajul voluntar

Şomajul involuntar constă din acea parte a folosirii incomplete care decurge din

rigiditatea salariului, respectiv din acele persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru

un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că atunci când cererea efectivă de forţă de muncă

va creşte va spori şi gradul de ocupare.

8

Grafic 2. Şomajul involuntar

De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar. Aşa că şomajul

constă din acea nonocupare, din acea folosire incompletă a mâinii de lucru, din acel ansamblu de

persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent,

astfel că, atunci când creşte cererea efectivă de forţă de muncă, va spori şi gradul ei de ocupare.

Indicatorul relativ prin care se apreciază intensitatea şomajului este unul din cei mai

importanţi indicatori macroeconomici: rata şomajului. Aceasta se determină prin raportarea

numărului total de şomeri la populaţia activă şi se exprimă în procente. Nivelul ratei şomajului şi

evoluţia acesteia reprezintă unul din barometrii în funcţie de care se iau anumite măsuri de

protecţie socială sau decizii de politică economică.

Ca relaţie generală de calcul, rata şomajului se determină prin raportarea unui indicator

care exprimă şomajul (numărul de şomeri-Ş) şi un alt indicator care măsoară populaţia de

referinţă, cel mai adesea populaţia activă (Pa):

Rş = Ş / Pa ∙ 100

Concret, acest indicator se poate determina în modalităţi variate. Relaţiile de calcul pot să

difere în practică, în funcţie de legislaţia naţională sau de informaţiile disponibile.

Informaţiile cele mai precise privind rata şomajului sunt obţinute cu prilejul

recensămintelor. Recensămintele şi anchetele prin sondaj sunt surse de date foarte costisitoare,

9

care, la nivelul ţării noastre nu pot fi realizate cu o periodicitate corespunzătoare (lunară) pentru

asigurarea cu informaţii necesare. Se recurge, prin urmare la surse de date administrative,

afectate însă de legislaţia în vigoare.

În statistica internaţională se utilizează următoarele rate de şomaj:

Rata globală standardizată BIM, care se calculează ca raport între numărul şomerilor în

sens BIM şi populaţia activă totală; are cea mai mare sferă de cuprindere, fiind cea mai utilizată

în comparaţiile internaţionale;

Rata globală standardizată CEE care este raportul dintre numărul de şomeri şi populaţia

activă civilă;

Rata globală standardizată OECD care se determină ca raport între numărul de şomeri şi

populaţia activă totală.

Rata parţială de şomaj se referă la o anumită categorie de forţă de muncă sau la o

anumită regiune geografică sau administrativă, se determină ca raport între numărul de şomeri

proveniţi din categoria respectivă şi populaţia activă din categoria respectivă.

Rata integrală (compusă) de şomaj şi subocupare vizibilă se calculează ca raport între

timpul de muncă disponibil neutilizat corespunzător al persoanelor în şomaj şi a celor aflate în

stare de subocupare vizibilă (persoane care au un loc de muncă dar care lucrează involuntar în

timp parţial) şi timpul de muncă total disponibil sau timpul de muncă utilizat. Aceasta măsoară

de fapt şomajul potenţial, calculul acesteia impunându-se în special în cazul ţărilor în care

subocuparea vizibilă are dimensiuni apreciabile. România face parte din categoria acestor ţări.

Obţinerea unei rate a şomajului egală cu zero este un obiectiv care, pe de o parte, este

imposibil de atins într-o economie dinamică de piaţă, iar pe de altă parte, s-ar putea să fie chiar

nedorit. Şomajul voluntar poate fi considerat un instrument prin intermediul căruia unele

persoane reuşesc să îşi majoreze câştigurile individuale şi ca proces prin care societatea atinge un

nivel mai înalt al produsului naţional. În acelaşi timp, un anumit nivel de şomaj involuntar este

de neocolit, ca urmare a schimbărilor intervenite în gusturile consumatorilor sau în tehnologia

folosită. Aceste schimbări provoacă o anumită nepotrivire între cererea şi oferta de mână de

lucru, fapt ce impune o modificare în alocarea resurselor dinspre anumite ocupaţii şi regiuni

înspre altele.

Cât de mare este nivelul şomajului voluntar şi cel al şomajului involuntar, care este

nivelul ratei şomajului pentru care se poate spune că există ocupare deplină a mâinii de lucru -

10

este un element care diferă de la ţară la ţară şi de la perioadă la perioadă. O reducere a şomajului

cu ajutorul - de exemplu al unor politici menite a creşte cererea agregată, va determina o creştere

a ratei inflaţiei; pentru acest fapt, acest nivel de şomaj este denumit rata naturală a şomajului

(sau rata şomajului care nu determină o accelerare a ratei inflaţiei - NAIRU 1) şi poate fi definită

astfel:

rata şomajului pentru care nu există cerere sau ofertă în exces de mână de lucru pe piaţa

muncii;

rata şomajului pentru care numărul de locuri de muncă vacante este egal cu numărul de

şomeri;

rata şomajului ce ar fi obţinută pe termen lung, în cazul în care ratele anticipate ale

inflaţiei ar coincide cu cele efectiv realizate.

În ultimii ani, discuţiile despre rata naturală a şomajului au căpătat o vigoare deosebită,

nu numai în literatura de specialitate, ci şi în practica economică. Aceasta din mai multe motive:

deoarece construcţia teroretică pe care se bazează serveşte la înţelegerea cauzelor

inflaţiei;

deoarece este utilizat ca bază empirică pentru previzionarea modificărilor în rata inflaţiei;

pentru că este un reper important în elaborarea politicilor economice.

Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei muncii şi este

asociată cu ocuparea totală a forţei de muncă. Şomajul poate fi considerat excesiv, în orice ţară,

dacă depăşeşte nivelul său natural.

Atunci când o economie este în echilibru pe termen lung, şomajul va fi la rata sa naturală.

Din moment ce rata naturală a şomajului este un concept teoretic, ea nu poate fi direct observată,

şi, prin urmare, trebuie estimată. Economiştii au două modalităţi diferite pentru a estima rata

naturală a şomajului. în primul rând ei determină o ecuaţie prin care corelează şomajul agregat de

rata inflaţiei. Conceptual, rata naturală a şomajului este prezentă atunci când rata şomajului nu

creşte şi nici nu scade. Astfel, atunci când inflaţia este constantă, ecuaţia ce stabileşte legătura

între rata inflaţiei şi şomaj furnizează un estimator pentru rata naturală a şomajului. A doua

metodă de estimare a ratei naturale a şomajului se bazează pe datele istorice legate de rata

şomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în funcţie de

1 În literatura de specialitate este prescurtată ca NAIRU - de la denumirea în limba engleză Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment

11

grupurile demografice. Se estimează ratele şomajului pentru aceste grupuri demografice şi apoi

se agregă aceste estimări.

II.2 Costurile şomajului.

Costurile pe care le implică şomajul, directe sau indirecte, relevă faptul că acest fenomen

constituie o risipă de resurse umane şi financiare generate de utilizarea incompletă a fondurilor

de producţie, cu implicaţii asupra costurilor sociale.

Costurile directe sunt evidenţiate sub forma vărsămintelor financiare către fondul

destinat protecţiei sociale a şomerilor, care, în principal este utilizat pentru plata ajutorului de

şomaj, alocaţiei de sprijin, calificării şi recalificării şomerilor.

Costurile indirecte sunt generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de

care ar putea să beneficieze întreaga populaţie. Ele îmbracă forma unor pierderi de producţie

determinate de neutilizarea unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare, ceea ce implică

reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare, deteriorarea calificării şi capacităţii de

muncă, descurajarea personalului în plan profesional, social şi uman.

Pentru persoanele care devin şomeri, costul şomajului are un aspect economic şi unul

moral. Economic pentru că intrarea în şomaj înseamnă reducerea veniturilor şi deci şi a

posibilităţilor de consum pentru întreaga familie. Totodată statutul de şomer atrage după sine

stresul nervos, o stare depresivă determinată de incertitudine şi aşteptare, toate acestea, spre

deosebire de consecinţele economice, deşi sunt foarte importante, nu se pot evalua.

Deosebit de complexe şi cu urmări multiple sunt costurile somajului şi la nivel de

economie şi societate. De exemplu:

Şomajul înseamnă subutilizarea factorului de producţie muncă, ceea ce se repercutează

negativ asupra volumului producţiei (producţia actuală scade cu mult sub cea potenţială), iar

scăderea producţiei înseamnă pierdere de venituri (salarii şi profituri) cu toate urmările sale

legate de consumul propriu zis şi de investiţii.

Scăderea generală a veniturilor reduce încasările, respectiv intrările la capitolul venituri

din bugetul statului, reducerea impozitelor pe venit, a taxei pe valoarea adăugată, a taxelor şi

accizelor etc.ceea ce diminuează volumul cheluielilor publice.

Existenţa şomajului sporeşte cheltuielile statului pentru funcţionarea oficiilor de plasare,

12

plata ajutorului de şomaj, alte cheltuieli sociale legate de calificare, de îngrijirea sănătaţii

şomerilor etc.

Aprecierea corectă a costului şomajului impune luarea în consideraţie şi a unor avantaje

pe care le implică acest fenomen. Avantajele şomajului sunt corelate cu următoarele aspecte:

Determinarea salariaţilor să caute servicii mai bune, si sigure, care cer o calificare

superioară, ceea ce poate însemna incitarea spre perfecţionare cu consecinţele corespunzătoare

asupra creşterii randamentului muncii.

Crearea de mână de lucru mobilă şi adaptabilă la cerinţele impuse de modificările

activităţii economice, ceea ce contribuie la o eficienţă mai mare în alocarea resurselor pe termen

scurt şi o creştere economică mai rapidă pe termen lung.

În final, însă, dacă pe de o parte se iau în consideraţie costurile, iar pe de altă parte

avantajele fenomenului şomaj, pe termen lung, rezultatul apare categoric negativ, deoarece

costurile depăşesc cu mult beneficiile, atât în cazul celor direct implicaţi cât şi al economiei şi

societăţii în ansamblu.

II.3 Relaţia inflaţie – şomaj

Deoarece economia naţională este un sistem complex, diferitele ei componente de

echilibru: creşterea economică, ocupare-şomaj, inflaţie şi raporturile economico-financiare

externe sunt corelate între ele şi se intercondiţionează reciproc. Conexiunile, însă, sunt complexe

şi contradictorii, ceea ce nu permite stabilirea unor măsuri care să le rezolve simultan şi sigur. Se

poate observa, însă, existenţa unei relaţii între cele patru componente şi evoluţia cererii agregate,

pe termen lung, căci pe termen scurt, până la doi ani, ele au o stare independentă. Pe termen

lung, toate patru depind de evoluţia cererii agregate, care variază în funcţie de fazele ciclului

economic.

În faza de expansiune a activităţii economice (faza a doua), cererea agregată creşte rapid

şi în consecinţă diferenţa dintre producţia efectivă şi cea potenţială se reduce. Două dintre

obiectivele politicii macroeconomice înregistrează rezultate bune: producţia creşte rapid, iar

şomajul se reduce. În schimb, celelalte două se înrăutăţesc, deoarece, pe de o parte, inflaţia creşte

prin cerere, iar pe de altă parte, datorită creşterii preţurilor, produsele indigene devin mai puţin

competitive pe piaţa mondială (se reduce exportul), iar produsele străine apar mai ieftine pe piaţa

internă (creşte importul), ceea ce atrage după sine un deficit în contul curent al balanţei de plăţi.

13

Drept rezultat se deteriorează şi nivelul de echilibru al cursului de schimb al monedei

naţionale (creşte) ceea ce scumpeşte importurile şi în acest fel se întreţine inflaţia. Când se

ajunge în punctul de vârf al creşterii economice, în ciuda efectelor pozitive pe care le

înregistrează producţia şi şomajul, inflaţia şi dezechilibrul balanţei de plăţi devin probleme acute.

Când se depăşeşte punctul de vârf al creşterii economiei şi se trece la faza de recesiune, lucrurile

se petrec exact invers faţă de tendinţele descrise. Scăderea cererii agregate atrage după sine o

mişcare negativă a activităţii economice, însoţită de reducerea locurilor de muncă şi deci de

creşterea şomajului. În acelaşi timp, ritmurile inflaţiei se domolesc, iar situaţia balanţei de plăţi

se îmbunătăţeşte.

În asemenea împrejurări, autorităţile implicate în politica economică se află în faţa unei

mari dileme. Dacă se adoptă politica creşterii economice, prin încurajarea cererii agregate, se

rezolvă primele două probleme, cu efectul principal reducerea şomajului, dar apar pericole din

partea presiunilor exercitate de inflaţie şi de deficitul balanţei de plăţi. Dacă se adoptă o politică

de deflaţie, respectiv de reducere a cererii agregate, se reduce inflaţia şi se îmbunătăţesc

rezultatele în raporturile economico-finaiciare externe, dar în schimb producţia efectivă se reduce

şi creşte şomajul.

Grafic 3. Curba lui Phillips în anul 1960.

Sursa: Ehreberg, R., Smith, R. - Modern Labor Economics, 4th Edition,

HarperCollins Publishers, 1991

În urma unei analize concrete a şomajului, economistul neozeelandez A.W. Phillips a

atras atenţia asupra existenţei unei relaţii invers proporţionale între rata inflaţiei şi rata şomajului,

14

relaţie evidenţiată în graficul de mai sus. În timp, însă, stabilitatea relaţiei lui Phillips a devenit

incertă, astfel că numeroşi economişti au ajuns la concluzia că pe termen scurt se poate vorbi

despre o anumită substituire între inflaţie şi şomaj, dar aceasta este imposibilă pe termen lung s-a

dovedit că o rată ridicată a şomajului era însoţită de o rată ridicată a inflaţiei.

III. Şomajul în România

3.1Situaţia pe piaţa muncii.

Populaţia României este într-un proces continuu şi lent de scădere de la începutul

anilor ’90. În acest răstimp populaţia a scăzut cu 3,4% (sau 800.000), ajungând la 22,4 milioane

în 2001. Populaţia în vârstă de muncă (15-64 ani) a rămas stabilă, aprox. 15,3 - 15,4 milioane. Se

preconizează o scădere viitoare a populaţiei cu 1,8 milioane până în 2020, iar scăderea va afecta

grupurile de vârstă tânără (10-24 ani). Scăderea demografică se explică atât prin sporul natural

negativ cât şi prin soldul negativ al migraţiei externe.

În 2000, 54,5% din populaţia României trăia în mediul urban comparativ cu 50,6% la

sfârşitul anilor ’80. Această creştere ascunde oricum schimbări importante în tendinţele migraţiei

interne între mediile rural şi urban de la începutul perioadei de tranziţie. După o perioadă de

restricţii impuse de regimul anterior, la sfârşitul anilor ’80, migraţia rural-urban s-a intensificat la

începutul anilor ’90. În 1990, de exemplu, oraşele României au primit un aflux net de mai mult

de jumătate de million de oameni din mediul rural. Pe la mijlocul anilor ’90, deteriorarea situaţiei

economice a determinat un nou flux către zonele rurale şi către agricultura de subzistenţă.

Rata participării (pentru cei cu vârsta între 15-64 ani) a fost de 69,7% la momentul primei

Anchete asupra Forţei de Muncă din 1994. Până în 1996, a ajuns la 72,3%, dar a început să scadă

încet până a ajuns la 68,5% în 20012, sub media UE de 69,2%. În 2001 rata de activitate a

populaţiei masculine de 74,6%, a fost cu 2 procente mai scăzută decât în 1994 şi mult mai

scăzută decât media UE de 78,1%. Rata de activitate a populaţiei feminine a scăzut de la 63,1%

la 62,4% în aceeaşi perioadă şi s-a situat peste media UE în 2001 (60,2%). Rata de activitate a

populaţiei feminine este cu 12 procente mai scăzută decât cea a populaţiei masculine.

2 Pentru anii 1994 şi 1995 datele sunt corespunzătoare trimestrului I; pentru următorii ani datele sunt corespunzătoare trimestrului II

15

3.2 Şomajul. Tendinţă generală

Există două surse oficiale de date referitoare la şomaj. Prima se referă la numărul de

şomeri înregistraţi de Serviciile Publice de Ocupare. Cea de-a doua se bazează pe Ancheta

asupra Forţei de Muncă început în 1994 şi desfăşurată în conformitate cu definiţia internaţională

a şomajului dată de Organizaţia Internaţională a Muncii. Descrierea de mai jos a tendinţelor

şomajului se bazează pe datele Anchetei asupra Forţei de Muncă 3.

Rata şomajului a scăzut şi s-a stabilizat la aprox. 5,5% la mijlocul anilor ’90. Creşterea

observată de atunci înainte, pare a se stabiliza în 2001, când rata şomajului s-a menţinut la 6,5%,

6,9% pentru bărbaţi (peste media UE de 6,6%) şi 6% pentru femei (sub media UE de 9%).

Şomajul este concentrat în zonele urbane. În 1996, rata şomajului a fost de două ori mai

mare în mediul urban (8,4%) comparativ cu mediul rural (3,6%). Diferenţa s-a mărit de atunci şi

în 2000, rata şomajului în mediul urban era de 11,7% comparativ cu 2,4% în mediul rural.

Ratele şomajului rămân relativ scăzute pentru cei cu nivel educaţional mai scăzut (4,0%

comparativ cu 3,9% pentru cei bine instruiţi în 2001).

Ca şi în alte ţări, şomajul în rândul tinerilor este mai ridicat ca cel în rândul adulţilor. În

2000, şomajul în rândul celor de 15-24 ani ajungea la 16,5% comparativ cu 6,9% printre cei de

25-54 ani.

Şomajul pe termen lung rămâne ridicat în ciuda descreşterii nivelului general al

şomajului. În 2001, 48,6% (adică 3,2% din forţa de muncă de 15 ani şi peste) a fost în afara

muncii pentru un an sau mai mult, din care aproape 50% pentru 2 ani şi mai mult. Şomajul pe

termen lung tinde să fie mai ridicat la femei decât la bărbaţi. În 2001, procentul de şomeri pe

termen lung în rândul femeilor era de 50,3% (adică 3% din forţa de muncă feminină) comparativ

cu 47,4% (adică 3,3% din forţa de muncă masculină) pentru şomerii din rândul bărbaţilor.

3.3 Forţa de muncă şi migraţia

În 2005, populaţia ocupată reprezenta 36,1% din total, cea mai mare parte în servicii

(44,5,%) şi agricultură (32%), urmate de industrie (23,5%). Se remarcă ponderea ridicată a

populaţiei ocupate în sectorul serviciilor în judeţele Constanţa şi Galaţi, datorită staţiunilor

turistice din lungul litoralului şi prezenţei porturilor Constanţa şi Mangalia, şi respectiv Galaţi.

3 Ca şi în alte ţări şomajul înregistrat deviază încă de la măsurile de şomaj în cadrul Anchetei asupra Forţei de Muncă ; date pentru trimestrul II

16

Spre deosebire de acestea, în judeţul Vrancea, aproximativ 49% din populaţia ocupată lucrează

în agricultură, iar 62% din populaţia judeţului locuieşte în mediul rural.

Şomajul, cu o valoare de 6,4% (2005) depăşeşte media ţării (5,9%). Disponibilizările din

industria metalurgică (MITTAL GROUP) au determinat ca judeţul Galaţi să deţină cea mai

ridicată rată a şomajului (8,3%), urmat de Buzau (7,4%) si Brăila (6,8%).

Lipsa locurilor de muncă adecvate, salarizarea neatractivă, dar şi calificarea

necorespunzătoare determină plecări masive a activilor spre arealele de creştere economică din

ţară sau străinătate. Migraţia cea mai accentuată se înregistrează în judeţul Vrancea, în special

din cauza structurii economice neconsolidate, unde populaţia tânără a părăsit masiv localităţile

pentru a lucra în străinătate.

Tabelul 1. Evoluţia şomajului

ANI

INDICATORI

ŞOMERI TOTAL

Beneficiari de ajutor de şomaj

Beneficiari de alocaţie de sprijin

Şomeri neindemnizaţi

Rata şomajului

1998 337.440 265.978 - 71.642 3%

1999 929.019 602.957 239.642 86.420 8,2%

2000 1.164.705 549.785 516.059 98.861 10,4%

2001 1.223.925 504.284 564.066 155.575 10,9%

2002 998.432 317.142 457.079 224.211 9,5%

2003 657.564 202.233 594.457 95.874 6,6%

2004 881.435 438.044 217.959 225.432 8,9%

2005 1.025.056 402.980 390.038 232.038 10,4%

2006 1.130.296 386.517 445.992 258.475 11,8%

2007 1.007.131 307.065 391.932 255.220 10,5%

2008 826.932 245.427 286.214 219.242 8,6%

Surse: Buletin Institutul Naţional de Statistică

17

Reducerea volumului ocupării forţei de muncă este acompaniată de apariţia şi extinderea

şomajului. Numărul şomerilor înregistraţi creşte semnificativ în 1992, odată cu transformările

implicate de trecerea de la economia planificată la economia de piaţă.

Grafic 4. Evoluţia ratei şomajului în perioada 1998-2008

Aşa cum se poate observa din graficul referitor la rata şomajului, fenomenul îşi continuă

curba ascendentă până în 2001, când se reduce semnificativ, după care îşi reia tendinţa

crescătoare; acest fenomen continuă până în anul 2006 ca urmare a accelerării procesului de

privatizare, restructurare şi lichidare a unor întreprinderi, rata şomajului atingând un maxim al

perioadei post-decembriste, de 11,8%. În ultimii 2 ani, datorită unei oarecare macrostabilizări

economice şi datorită creşterii economice precum şi politicilor sociale aplicate şomajul îşi

schimbă evoluţia, trecând la o curbă descendentă astfel că la sfârşitul anului 2008 numărul

şomerilor înregistraţi era de 826.932 persoane, reprezentând o rată de 8,6%;

Distribuţia şomerilor pe niveluri de instruire şi formare reflectă o concentrare mare a

fenomenului în categoria persoanelor care au absolvit învăţământul liceal, precum şi cel

profesional şi de ucenici; urmează, în ordine, absolvenţii învăţământului gimnazial, primar şi cei

fără şcoală absolvită. Numărul şomerilor cu pregătire universitară este redus, atât pe total, cât şi

pe sexe. Distribuţia se păstrează, în general, pe întreaga perioadă 1991-2001.

La nivelul anului 2008, structura populaţiei de şomeri după nivelul de pregătire a fost

următoarea: şomeri cu studii superioare – 3,7%, şomeri cu studii postliceale şi tehnice de

18

maiştri – 2,7%, cu liceu – 40,9%, şcoală profesională şi de ucenici – 29,7%, gimnaziu – 17,9%,

şcoală primară – 3,8% şi fără şcoală absolvită – 1,3%. Proporţiile respective se menţin, în

general, şi în cadrul grupei de vârstă 15-24 ani.

De altfel, trebuie menţionat că tinerii în vârstă de 15-24, iar din această grupă femeile şi

cei rezidenţi în mediul urban, reprezintă categoriile cele mai vulnerabile în faţa riscului de şomaj.

În mod constant, rata şomajului corespunzătoare grupurilor menţionate a fost de aproximativ 3

ori mai mare decât rata medie.

Modul de distribuţie a ratei şomajului, pe grupe de vârstă, la nivelul anului 2007, reflectă

aceeaşi situaţie: ponderea mult mai ridicată a şomajului în rândul tinerilor şi reducerea acesteia

pe măsură ce se înaintează în grupele superioare de vârstă.

La cele de mai sus trebuie adăugat un alt fapt alarmant: în 2007, peste 80% dintre şomerii

intraţi pentru prima dată pe piaţa muncii erau în vârstă de 15-24 ani. Situaţia nu este specifică

numai anului menţionat, ci este o continuare a tendinţelor înregistrate şi în anii anteriori. Această

stare de fapt conduce la concluzia că există încă deficienţe de comunicare şi transparenţă între

cererea de forţă de muncă şi oferta de calificări a sistemului de educaţie şi formare, că şcoala

încă „produce şomeri”. În acelaşi timp, dificultăţile de identificare a nevoilor viitoare de forţă de

muncă, de calificări, generată de o anumită lipsă de coerenţă a strategiei de dezvoltare a

economiei constituie una dintre explicaţiile situaţiilor menţionate.

Durata medie a şomajului, în 2007, înregistrează o scădere faţă de anii precedenţi, fiind

de 16,0 luni, faţă de 17,8 luni în 2005, cu diferenţe importante pe grupe de vârstă: 12,5 luni

pentru şomerii de 15-24 ani, 17,3 luni pentru cei de 25-34 ani, 18,7 luni pentru şomerii de 35-49

ani şi 20,3 luni pentru cei în vârstă de 50 ani şi peste. Riscul cel mai mare pentru şomajul de

lungă durată îl prezintă, aşadar, persoanele de peste 50 de ani, acestea fiind, în general, mai greu

acceptate de angajatori şi mai puţin deschise spre diferite forme de recalificare şi reconversie,

care, eventual, le-ar facilita reinserţia profesională.

Persoanele care se aflau în şomaj de peste un an în 2007 reprezentau 44,3% din total, în

scădere cu 7 puncte procentuale faţă de anii 2004-2006, dar în creştere cu 2,4 puncte procentuale

faţă de anul 2003. O proporţie importantă dintre acestea sunt persoane descurajate, care au

renunţat să mai caute un loc de muncă. Îngrijorător este, în acelaşi timp, faptul că aproximativ

50% din numărul total al persoanelor descurajate care au încetat să mai caute de lucru erau tineri

19

în vârstă de 15-24 ani (51% bărbaţi şi respectiv 49,5% femei), mai mult cu 7 puncte procentuale

faţă de anul 2006.

După cum am mai amintit, şomerii, inclusiv absolvenţii diferitelor niveluri de educaţie şi

formare profesională iniţială care nu au fost niciodată încadraţi în muncă, beneficiază de o serie

de măsuri de protecţie socială, atât pasive, cât şi active.

În ceea ce priveşte beneficiarii de ajutor de integrare profesională (formă de protecţie

socială destinată absolvenţilor care nu au găsit un loc de muncă), în absenţa unor date concrete

privind numărul lor, total şi pe niveluri de formare, în cadrul fiecărei promoţii de absolvenţi, pot

fi realizate unele estimări ale ponderii acestora. Astfel, având în vedere că numărul absolvenţilor

învăţământului profesional şi de ucenici, liceal, postliceal şi superior a fost în 2007 de aproape

360 de mii, iar al celor care primesc ajutor de integrare profesională de 106 mii (la 31 martie

2006), ponderea tinerilor care beneficiază de această formă de protecţie, cu alte cuvinte a celor

care alimentează fenomenul şomajului în anul respectiv, este de aproximativ 30%, cifră care se

menţine relativ constantă în ultimii ani. (Calculul s-a făcut prin raportarea numărului

beneficiarilor ajutorului de integrare profesională la 31 martie 2006 la absolvenţii anului şcolar

2004-2005, deoarece aceştia din urmă pot beneficia de forma respectivă de protecţie începând cu

lunile septembrie-octombrie 2006, după susţinerea şi celei de-a doua sesiuni de bacalaureat). În

anul 2005, cei mai mulţi dintre aceştia provin din învăţământul profesional şi de ucenici, fiind

urmaţi de absolvenţii învăţământului liceal şi postliceal; tinerii care finalizează învăţământul

superior reprezintă, în mod constant, categoria cea mai favorizată din perspectiva analizată. Cu

alte cuvinte, se poate aprecia că dintre absolvenţii anului şcolar / universitar 2004/2005, au

realizat o inserţie profesională reuşită ceva mai mult de două treimi din total.

Cifrele beneficiarilor de ajutor de integrare profesională sunt diferite de la un judeţ la

altul, atât datorită diferenţelor în ceea ce priveşte numărul populaţiei şcolare şi al absolvenţilor

diferitelor niveluri de învăţământ, în plan local, cât şi indicatorilor specifici ai dezvoltării

economice, capacităţii diferite de absorbţie a forţei de muncă tinere de care dispune economia

judeţului, gradului de urbanizare a acestuia etc. Astfel, printre judeţele cu cel mai mare număr de

şomeri care au beneficiat de ajutor de integrare profesională – între 3600 şi peste 5000 de

absolvenţi care au intrat direct din şcoală în şomaj – se numără Iaşi, Botoşani, Suceava, Vaslui,

Prahova, Galaţi, Braşov, Dolj, Bacău şi Municipiul Bucureşti. La polul opus, în funcţie de acelaşi

criteriu, se situează judeţele: Ilfov, Satu Mare, Giurgiu, Covasna, Maramureş, Tulcea, Arad,

20

Sălaj, Ialomiţa, Călăraşi şi Timiş, cu mai puţin de 1500 de şomeri care au beneficiat de ajutor de

integrare profesională.

Şomerii adulţi, dar şi tinerii absolvenţi ai diferitelor niveluri de învăţământ care intră

direct în şomaj pot beneficia – aşa cum s-a mai amintit – şi de o serie de măsuri active de

ocupare. Astfel, pe lângă posibilitatea frecventării cursurilor de calificare, recalificare şi

perfecţionare, utilizării serviciilor de intermediere a Direcţiilor Generale de Muncă şi Agenţiilor

de Ocupare a Forţei de Muncă, absolvenţii şomeri au posibilitatea să fie angajaţi prin

subvenţionarea unui cuantum din salariu din Fondul de şomaj. De această măsură de ocupare

beneficiază, însă, un număr relativ redus de tineri; conform datelor Ministerul Muncii, în anul

2007, numărul absolvenţilor angajaţi în aceste condiţii a fost de aproape 20 de mii (faţă de peste

350 de mii de absolvenţi ai diferitelor niveluri de învăţământ, în acelaşi an), din care mai mult de

jumătate finalizaseră învăţământul superior. Mulţi angajatori, în condiţiile în care semnele de

revigorare a economiei întârzie să se manifeste sau sunt prea timide, nu-şi permit angajarea

tinerilor absolvenţi, indiferent de facilităţile pe care aceasta le implică. Unii dintre ei consideră că

nu pot să formuleze cererea pentru angajarea de personal dintre absolvenţi, deoarece au

dificultăţi în prognozarea propriilor nevoi de forţă de muncă, în condiţiile instabilităţii

economice şi a mediului de afaceri. Rezerva agenţilor economici privind angajarea absolvenţilor

provine şi din faptul că, în unele situaţii – mai multe sau mai puţine, generale sau locale –

subvenţiile salariale le parvin cu întârziere.

Una dintre măsurile active de ocupare care ar trebui să aibă rolul cel mai important în

stimularea angajabilităţii – cursurile de calificare, recalificare şi perfecţionare – nu are impactul

scontat, eficienţa acesteia fiind, în continuare, redusă. Spre exemplu, în trimestrul I al anului

2006, din totalul de peste 12 mii persoane care au încheiat pregătirea în diferite cursuri

organizate de către Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă (din care peste 4 mii erau şomeri)

numai 782 persoane au reuşit să se încadreze în activitate, ceea ce reprezintă 6,3%.

Toate aceste aspecte implică o regândire a sistemului de protecţie socială şi o adaptare a

acestuia la condiţiile efective de pe piaţa muncii.

21

3.4 Ocuparea şi şomajul în trimestrul III 2009

În trimestrul III 2009, rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost

de 60,4%, iar rata şomajului BIM de 6,8%.

Nivelul ratei de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă se situează la o distanţă de 9,6

puncte procentuale faţă de ţinta de 70%, stabilită pentru anul 2010 prin Strategia de la Lisabona.

În al treilea trimestru al anului 2009, populaţia activă a României era de 10226 mii

persoane, din care, 9527 mii persoane erau ocupate şi 699 mii persoane erau şomeri BIM.

Tabelul 2. Categorii de polpulaţie în trimestrul III 2009 (mii persoane)

Raportul de dependenţă economică (numărul persoanelor inactive şi în şomaj ce revin la

1000 persoane ocupate) a fost de 1254‰, mai ridicat pentru persoanele de sex feminin (1579‰),

precum şi pentru cele din mediul urban (1326‰).

Rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 65,0%.

22

Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) de 60,4% a avut un nivel

inferior celui din trimestrul corespunzător din anul precedent (- 0,1 puncte procentuale), dar

superior celui din trimestrul anterior (+1,2 puncte procentuale). Ca şi în trimestrele anterioare,

gradul de ocupare era mai mare pentru bărbaţi (67,2%, faţă de 53,5% pentru femei) şi pentru

persoanele din mediul rural (64,3%, faţă de 57,5% în mediul urban).

Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) era de 26,1%.

Grafic 5. Evoluţia ratei de ocupare a populaţiei de 15 ani şi peste, pe grupe de vârstă.

Rata şomajului BIM a fost de 6,8%, în creştere atât faţă de trimestrul anterior (6,3%) cât

şi faţă de trimestrul corespunzător din anul precedent (5,4%). Pe sexe, ecartul dintre cele două

rate ale şomajului BIM a fost de 1,7 puncte procentuale (7,6% pentru bărbaţi faţă de 5,9% pentru

femei), iar pe medii rezidenţiale, de 3,0 puncte procentuale (8,2% pentru mediul urban, faţă de

5,2% pentru mediul rural).

Rata şomajului BIM avea nivelul cel mai ridicat (22,3%) în rândul tinerilor (15-24 ani).

În trimestrul III 2009 rata şomajului BIM de 6,8%, a fost mai mare decât rata şomajului

înregistrat pentru cele 3 luni aferente trimestrului III 2009 (6,3% în iulie, 6,6% în august şi 6,8%

în septembrie 2009).

Cele două rate ale şomajului (BIM respectiv cel înregistrat) nu sunt comparabile din

cauza perioadelor de referinţă şi sferei de cuprindere diferite.

23

Grafic 6. Rata şomajului BIM pe grupe de vârstă, sexe şi medii, în trimestrul III 2009

IV. Şomajul la nivel european

Rata şomajului din Europa a scăzut până la o cotă nemaiîntâlnită de 25 de ani, spune Tito

Boeri pe blogul Financial Times. “Abonarea” unora la alocaţia de şomaj a scăzut şi mai simţitor:

Europa nu mai este locul unde o mare parte a şomerilor primesc ajutor din partea statului timp

îndelungat, ca la jumătatea anilor ‘90. Dispariţia şomajului în masă nu este rezultatul micşorării

pieţei muncii. În realitate, rata medie a angajării în Uniunea Europeană a crescut cu mai bine de

6% în zece ani, aceasta fiind singura zonă în care Europa şi-a atins ambiţioasele ţinte economice,

fixate la summitul de la Lisabona în 2000. Această dezvoltare este, mai degrabă, rezultatul

reformelor de reducere a protecţiei asigurate şomerilor ce au determinat stimularea găsirii unui

loc de muncă, e de părere Boeri. De asemenea, imigraţia în ţări cu o mare discrepantă a

şomajului de la o regiune la alta a fost un alt factor important, contribuind la moderarea salariului

în Europa şi prevenind supraîncălzirea pieţelor locale acolo unde există o criză de muncitori

native.

Totuşi, la nivel anual, rata şomajului s-a diminuat cu 0,9% (noiembrie 2007 - noiembrie

2006). Din totalul şomerilor înregistraţi, 115.356 au fost şomeri îndemnizaţi şi 256.442

neîndemnizaţi. Numărul şomerilor îndemnizaţi a crescut cu 3.375 de persoane, iar numărul

şomerilor neîndemnizaţi a crescut cu 1.048 de persoane faţă de luna precedentă. Referitor la

24

şomajul înregistrat pe sexe, în luna noiembrie, comparativ cu octombrie, atât rata şomajului

masculin, cât şi cea a şomajului feminin au crescut cu 0,1%. Rata şomajului masculin a atins

nivelul de 4,3%, iar cea a şomajului feminin - de 4,1%.

De asemenea, a fost publicat de către Eurostat un studiu privind nivelul şomajului în

Uniunea Europeană, dar pe regiuni. Studiul în cauză analizează rata şomerilor în regiunile din

cele 27 de state membre ale UE

4.1 Cauzele şomajului european

În analiza şomajului în ţările Uniuni Europene este tot mai des avansată ipoteza conform

căreia unul din determinanţii principali îl constituie incompatibilitatea dintre calificările

disponibile pe piaţa muncii şi cele cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi principalul

determinant al şomajului structural. Alături de această cauză mai poate fi menţionat şi costul

ridicat al forţei de muncă necalificate comparativ cu cel al angajării forţei de muncă calificate.

Diferenţele între costul social şi costul privat al mâinii de lucru şi gradul diferit de

impozitare (sistemele de asigurări sociale) existente la nivelul statelor membre explică într-o

anumită măsură discrepanţele dintre ratele naţionale ale şomajului.

Factorii instituţionali şi migraţiile de populaţie pot explica persistenţa unor puternice

diferenţe între ratele de şomaj europene. Deşi, în Europa, libera circulaţie a forţei de muncă a

fost statuată încă din 1957 prin Tratatul de la Roma, fluxurile de populaţie în interiorul UE sunt

reduse. În medie, pe ansamblul ţărilor UE, 5% din populaţie (circa 18 milioane) are o

naţionalitate diferită de cea a ţării în care este rezidentă. Dar 2/3 sunt străini din afară UE şi doar

1/3 vin din ţări ale UE. Obstacolele în calea migraţiilor în interiorul UE sunt importante. Unul

dintre ele îl reprezintă barierele lingvistice. Din acest punct de vedere trebuie menţionat că

europenii care migrazeaza în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare şi din

această cauză vorbesc una sau mai multe limbi străine. Un alt obstacol îl constituie costul ridicat

al locuinţelor în regiunile cele mai dinamice, cost ce poate diminua, dacă nu chiar anula

avantajul care reprezintă salariile ridicate. Cea mai importantă barieră în calea migraţiei

populaţiei o reprezintă însă nearmonizarea reglementărilor privind diplomele şi calificările în

UE.

25

4.2 Măsuri şi politici de reducere a şomajului în UE

În decembrie 1993 s-a adoptat Carta Albă, cuprinzând Strategia pe Termen Mediu vizând

Creşterea Economică, Competitivitatea şi Ocuparea Forţei de Muncă. Dezideratul principal al

acestei acţiuni era introducerea de măsuri menite să revigoreze competitivitatea economiei

europene. S-a evidenţiat o corelaţie directă între ritmul de creştere economică la nivel comunitar

şi nivelul la care UE este aptă să creeze locuri de muncă. Principala preocupare a fost să creeze

premisele pentru ca piaţa muncii să se poată adapta la rapidele mutaţii în sistemele productive, în

managementul organizaţional şi în obiceiurile de consum. Programul de acţiune preconizat nu

conţinea detalii despre modificările legislative la nivel comunitar, ci erau un tablou de acţiuni pe

care statele membre trebuiau să le aplice pentru a promova ocuparea forţei de muncă cu sprijin

comunitar. Atenţia principală era îndreptată pe nevoia de a genera flexibilitate pe piaţa forţei de

muncă concomitent cu menţinerea unui pachet acoperitor de drepturi sociale.

Programul de acţiune se baza pe următoarele condiţii esenţiale:

economie integrată sănătoasă;

economie deschisă;

coeziunea socială;

economii mult mai descentralizate;

îmbunătăţirea procesului educaţional şi a calităţii programelor de calificare;

urmărirea reducerii costurilor indirecte ale forţei de muncă;

creşterea sprijinului logistic şi financiar al UE în domeniul;

noilor tehnologii informatice şi comunicationale;

modernizarea şi flexibilizarea dialogului social pan-european.

Fondul Social European este principalul instrument financiar prin care se acordă sprijin

statelor membre în vederea aplicării de scheme menite să depăşească problemele subutilizarii

forţei de muncă. Sumele se alocă fiecărei ţări membre în funcţie de rata şomajului, numărul de

şomeri pe termen lung, prosperitatea naţională şi regională.

În domeniul politicii utilizării forţei de muncă, se face diferenţa măsurilor active de cele

pasive. Acestea din urmă au drept obiectiv atenuarea efectelor sociale ale şomajului fără a ataca

cauzele (indemnizaţiile de şomaj, cheltuielile angajate pentru pensionarea înainte de termen a

şomerilor în vârstă sau pentru înlocuirea muncitorilor în vârstă cu cei tineri). Măsurile active

26

privesc acţiunile de pregătire şi recalificare a şomerilor, ajutoarele şi subvenţiile acordate pentru

crearea de locuri de muncă, cheltuielile angajate pentru ameliorarea activităţii agenţilor de

plasare a forţei de muncă. Pentru politicile de folosire a forţei de muncă, s-au alocat în anii ‘90:

0,8% din PIB-ul comunitar pentru măsurile active şi 1,45% din PIB pentru cele pasive. Ţările

care destinau cea mai mare parte din PIB măsurilor active (peste 1%) erau: Danemarca, Irlanda,

Olanda, Belgia şi Germania. În aceste ţări, activităţile de formare şi recalificare a şomerilor erau

cele mai importante. În privinţa măsurilor active, se înregistrau mari disparităţi între ţările

europene. În ordine descrescătoare a părţii din PIB destinată acestor cheltuieli, se aflau Irlanda,

Spania, Belgia, Danemarca, Frântă, Germania şi Regatul Unit.

Este evident că şomajul conjunctural sau ciclic poate fi redus cu ajutorul politicilor

tradiţionale de stimulare a cererii. Dar aceste politici rămân fără efect asupra şomajului

structural. Printre modalităţile de reducere a şomajului structural se numără:

creşterea caracterului concurenţial al pieţei de bunuri;

ameliorarea sistemelor educative şi de pregătire;

revizuirea procedurilor de negociere colectivă a salariilor şi a sistemelor de indemnizaţii

pentru şomaj;

susţinerea mobilităţii geografice pentru a reduce incompatibilitatea geografică dintre

calificările disponibile pe pieţele locale şi regionale pe de o parte, şi calificările cerute de

întreprinderi, pe de altă parte;

îmbunătăţirea activităţii instituţiilor însărcinate cu plasarea forţei e muncă şi cu difuzarea

informaţiilor disponibile privind locurile de muncă.

Comisia a formulat următoarele recomandări în vederea atenuării efectelor generate de

introducerea monedei unice:

1. îmbunătăţirea dialogului între partenerii sociali cărora le revine responsabilitatea stabilirii

salariilor şi creşterii ocupări;

2. corelarea în zona euro a creşterii salariilor nominale cu necesitatea menţinerii stabiltatii

preţurilor;

3. acordurile privind salariile trebuie să ţină cont de diferenţele de productivitate dintre

state;

4. impulsionarea de către guvernele naţionale a dialogului social;

5. elaborarea unor planuri naţionale de acţiune pentru creşterea ocupării forţei de muncă;

27

6. îmbunătăţirea sistemelor de formare şi perfecţionare;

7. reducerea nivelului fiscalităţii sociale suportate de salariaţi;

8. reducerea timpului de muncă care să nu genereze reducerea ofertei de muncă şi a

productivităţii;

9. eficientizarea activităţii oficiilor de plasare şi orientare a forţei de muncă;

10. încurajarea angajărilor part-time şi a altor forme de angajare;

11. încurajarea pensionării înainte de termen;

12. reforma sistemelor de asigurări sociale.

În concluzie, problema şomajului rămâne o problemă serioasă care are potenţialul de a se

perpetua şi după crearea uniunii monetare. În acest domeniu, rezolvarea deficienţelor este plasată

la nivelul fiecărui stat şi a partenerilor sociali, iar recomandările instituţiilor europene se menţin

la nivelul unor declaraţii de principiu, precizarea unor soluţii cu caracter general şi a căror

aplicare nu este în măsură să reducă şomajul.

4.3 Rata şomajului în UE – trimestrul III 2008

În Zona Euro (EA 15) rata şomajului ajustat sezonier a ajuns în luna decembrie 2008 la

8,0%, comparativ cu 7,9% în luna noiembrie 2008 şi cu 7,2% în luna decembrie 2007. În UE 27

rata şomajului a fost de 7.4% în luna decembrie 2008 comparativ cu 7,3% în luna noiembrie şi

cu 16,8% în decembrie 2007.

Eurostat estima că numărul şomerilor în UE 27 era de 17.911 milioane bărbaţi şi femei,

dintre care 12.472 milioane în Zona Euro. Comparativ cu luna noiembrie 2008, numărul

şomerilor a crescut cu 309.000 în UE 27 respectiv 230.000 în Zona Euro, iar comparativ cu luna

decembrie 2007, numărul şomerilor a crescut cu 1.665.000 în EU 27 şi cu 1.397.000 în Zona

Euro. Aceste date sunt publicate de Eurostat, Biroul de Statistică al Comunităţii Europene.

Dintre Statele Membre, cea mai mică rata a şomajului a fost înregistrată în Olanda (2,7%)

Austria (3.9%) şi Cipru (3.9%), cea mai mare rată a şomajului a fost înregistrată în Spania

(14.4%) şi Letonia (10,4%).

De peste un an, a fost înregistrată o scădere a ratei şomajului în 9 State Membre, iar în 14

state rata şomajului a crescut în timp ce în 4 State Membre a rămas stabilă. Cele mai mari scăderi

au fost observate în Polonia (de la 8,2 la 6,5%) şi Slovacia (de la 10,3% la 9,4%), cele mai mari

creşteri fiind înregistrate în Spania (de la 8,7% la 14,4%) şi Estonia (de la 4,1% la 9,2%).

28

Rata şomajului masculin a crescut de la 6,4% la 7,6% în perioada decembrie 2007 –

decembrie 2008 în Zona Euro şi de la 6,3% la 7,2% în UE 27. Rata şomajului feminin a crescut

de la 8,1% la 8,5% în Zona Euro şi de la 7,4% la 7,7% în UE 27 .

În luna decembrie 2008, rata şomajului sub 25 ani a fost 16,4% în Zona Euro şi UE 27. În

decembrie 2007 fiind 14,5% respectiv 14,7%. Cea mai scăzută rată s-a înregistrat în Olanda

(5,3%) şi în Austria (6,9%). Cel mai ridicat nivel al ratei şomajului a fost înregistrat în Spania

(29,5%) şi Ungaria (22,5%).

Zona Euro (EA 15) conţinea 15 State Membre până la 31 Decembrie 2008: Belgia,

Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Olanda, Austria,

Portugalia, Slovenia şi Finlanda. De la 1 Ianuarie 2009 Zona Euro (EA16) include şi Slovacia.

UE 27 include: Belgia (BE), Bulgaria (BG), Cehia (CZ), Danemarca (DK), Germania

(DE), Estonia (EE), Irlanda (IE), Grecia (EL), Spania (ES), Franţa (FR), Italia (IT), Cipru(CY),

Letonia (LV), Lituania (LT), Luxemburg (LU), Ungaria (HU), Malta (MT), Olanda (NL),

Austria (AT), Polonia (PL), Portugalia (PT), România (RO), Slovenia (SI), Slovacia (SK),

Finlanda (FI), Suedia (SE) şi Marea Britanie (UK).

Grafic 7. Rata şomajului ajustat sezonier - Decembrie 2008

29

Eurostat calculează ratele armonizate ale şomajului pentru fiecare din statele membre, Zona

Euro şi UE. Aceste rate au la bază definiţiile recomandate de Organizaţia Internaţională a Muncii

(ILO). Măsurile se bazează pe sursa armonizată a Anchetei Forţei de Muncă a Uniunii Europene.

Conform definiţiilor Eurostat şomerii sunt persoane care au vârsta cuprinsă între 15 şi 64 ani şi

urmează definiţia ILO:

nu au un loc de muncă;

sunt disponibili să înceapă munca în următoarele 2 săptămâni;

şi-au căutat activ un loc de muncă măcar odată în ultimele 4 săptămâni.

Rata şomajului este numărul de persoane şomere ca procentaj din Forţa de Muncă

disponibilă. Forţa de muncă disponibilă este numărul total de persoane angajate plus şomeri.

Numărul de şomeri şi rata lunară a şomajului sunt estimate pe baza unor rezultate ale Anchetei

asupra Forţei de Muncă a Uniunii Europene. Aceste rezultate sunt interpolate/extrapolate în date

lunare utilizând datele din cercetarea naţională şi seriile lunare ale şomajului înregistrat. Cele mai

recente date sunt, din această cauză, provizorii. Primele rezultate ale Anchetei Forţei de Muncă

sunt disponibile la 90 de zile după terminarea perioadei de referinţă pentru majoritatea statelor

membre. Seriile lunare privind şomajul şi ocuparea forţei de munca sunt structurate în 4 categorii

pentru fiecare din Statele Membre (femei şi bărbaţi 15-24 ani, femei şi bărbaţi 25-64 ani). Aceste

serii sunt apoi ajustate sezonier şi sunt calculate toate agregatele naţionale şi europene. Statele

membre pot, de asemenea, să publice alte rate ale şomajului, bazate, de exemplu, pe Anchete

naţionale privind Forţă de Muncă sau alte anchete. Aceste rate pot varia foarte puţin faţă de cele

publicate de Eurostat, datorită unor diferenţe metodologice.

Diferenţe curente faţă de definiţia şomajului din Ancheta privind Forţa de Muncă a

Uniunii Europene:

Spania, Italia si Marea Britanie: şomajul se referă la persoanele cu vârsta între 16-64 ani;

Spania si Italia : limita legală a vârstei de muncă este 16 ani;

Olanda: persoanele fără un loc de muncă, disponibile pentru muncă şi care îşi caută un

loc de muncă sunt considerate şomere doar dacă îşi exprimă dorinţa de a lucra.

Ratele şomajului din luna noiembrie 2008 pentru Zona Euro şi UE 27 au fost revizuite.

Ratele publicate în “News Release“ 3/2009 la 8 ianuarie 2009 au fost de 7,8% în Zona Euro şi de

7,2% în UE 27. Printre Statele Membre, Bulgaria, Estonia, Spania şi Letonia au fost revizuite

ratele şomajului cu mai mult de 0,1 puncte procentuale. Revizuirile sunt în primul rând cauzate

30

de includerea celei mai recente Anchete a Forţei de Muncă a Uniunii Europene în procesul de

calcul şi adaptările seriilor ajustate sezonier.

Grafic 8. Rata şomajului: Zona Euro, UE 27

Grafic 9. Rata ocupării forţei de muncă ( 15-64 ani ) pentru UE 27, trim.I 2000 – trim. III 2008

Sursa Eurostat, UE, Ancheta forţei de muncă

31

Tabelul 3. Ratele de activitate pe nivel de educaţie, grupe de vârstă şi sexe, trimestrul III 2008,%

Tabelul 4. Rata de activitate pe ţări şi sexe, %( sursa Eurostat )

32

Tabelul 5. Ratele de ocupare a forţei de muncă pe niveluri de educaţie, grupe de vârste şi sexe,

trimestrul III 2008, %( sursa Eurostat )

Tabelul 6. Ratele de ocupare a forţei de muncă pe ţări şi sexe, %( sursa Eurostat )

33

4.4. Rata şomajului în UE – trimestrul III 2009

Rata şomajului din Uniunea Europeană (UE) a avansat în decembrie cu 0,1 puncte

procentuale faţă de noiembrie, la 9,6%, cel mai ridicat nivel de la începerea măsurătorilor pentru

regiune, în ianuarie 2000, în timp ce rata şomajului din zona euro a atins pragul de 10%, a

anunţat Eurostat.

Pentru zona euro este cel mai ridicat nivel din august 1998, notează NewsIn, citând

Eurostat.

În decembrie 2009, rata şomajului din UE a fost cu 2 puncte procentuale mai mare decât

în luna similară 2008, iar pentru zona euro, cu 1,8 puncte procentuale mai mare.

Eurostat a calculat că numărul şomerilor din UE a fost de 23,012 milioane de persoane în

decembrie, din care circa 15,76 milioane în zona euro. Faţă de luna anterioară, numărul

şomerilor a crescut cu 163.000 în UE şi cu 87.000 în zona euro.

Comparativ cu decembrie 2008, numărul de persoane fără loc de muncă a crescut cu

4,628 milioane în UE şi cu 2,787 milioane în zona euro.

Cele mai mici rate ale şomajului au fost înregistrate în decembrie în Olanda (4,0%) şi

Austria (5,4%), în timp ce ratele cele mai mari au fost raportate de Letonia (22,8%) şi Spania

(19,5%).

România nu raportează date referitoare la evoluţia lunară a ratei şomajului după

standardele Biroului Internaţional al Muncii (BIM), ci doar date trimestriale, ultimele fiind

pentru al treilea trimestru din 2009, când rata şomajului a fost 7,2%.

Rata şomajului în rândul bărbaţilor a avansat de la 7,8% în decembrie 2008 la 10,0% în

decembrie 2009 în zona euro, în timp ce în UE, creşterea a fost de la 7,5% la 9,8%. Pentru femei,

rata şomajului a urcat de la 8,7% la 10,1% în decembrie 2009 în zona euro, respectiv de la 7,9%

la 9,3% în UE.

Şomajul în rândul tinerilor s-a menţinut în decembrie la 21,4% în UE şi la 21% în zona

euro, de la 16,9%, respectiv 17% în aceeaşi luna din 2008.

34

V. Concluzii

În concluzie, în urma studiilor efectuate, am constatat din analiza şomajului în ţările

Uniunii Europene că este tot mai des avansată ipoteza conform căreia unul din determinanţii

principali îl constituie incompatibilitatea dintre calificările disponibile pe piaţa muncii şi cele

cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi principalul determinant al şomajului structural. Alături de

această cauză mai poate fi menţionat şi costul ridicat al forţei de muncă necalificate comparativ

cu cel al angajării forţei de muncă calificate.

Diferenţele între costul social şi costul privat al mâinii de lucru şi gradul diferit de

impozitare (sistemele de asigurări sociale) existente la nivelul statelor membre explică într-o

anumită măsură discrepanţele dintre ratele naţionale ale şomajului.

Factorii instituţionali şi migraţiile de populaţie pot explica persistenţa unor puternice

diferenţe între ratele de şomaj europene. Deşi, în Europa, libera circulaţie a forţei de muncă a

fost statuată încă din 1957 prin Tratatul de la Roma, fluxurile de populaţie în interiorul UE sunt

reduse. În medie, pe ansamblul ţărilor UE, 5% din populaţie (circa 18 milioane) are o

naţionalitate diferită de cea a ţării în care este rezidentă. Dar 2/3 sunt străini din afară UE şi doar

1/3 vin din ţări ale UE. Obstacolele în calea migraţiilor în interiorul UE sunt importante. Unul

dintre ele îl reprezintă barierele lingvistice. Din acest punct de vedere trebuie menţionat că

europenii care migrazeaza în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare şi din

această cauză vorbesc una sau mai multe limbi străine. Un alt obstacol îl constituie costul ridicat

al locuinţelor în regiunile cele mai dinamice, cost ce poate diminua, dacă nu chiar anula

avantajul care reprezintă salariile ridicate. Cea mai importantă barieră în calea migraţiei

populaţiei o reprezintă însă nearmonizarea reglementărilor privind diplomele şi calificările în

UE.

În concluzie, problema şomajului rămâne o problemă serioasă care are potenţialul de a se

perpetua şi după crearea uniunii monetare. În acest domeniu, rezolvarea deficienţelor este plasată

la nivelul fiecărui stat şi a partenerilor sociali, iar recomandările instituţiilor europene se menţin

la nivelul unor declaraţii de principiu, precizarea unor soluţii cu caracter general şi a căror

aplicare nu este în măsură să reducă şomajul. Şi chiar dacă - aşa cum o demonstrează realitatea

din toate ţările lumii, inclusiv cele dezvoltate - inegalitatile regionale nu pot fi complet eliminate,

se vor crea premisele necesare pentru atenuarea importantă a dezechilibrelor regionale.

35

VI. BibliografieDobrota Nita, Economie politica- Manual alternativ, Editura Economica,

Bucuresti, 1995;

Ionel Didea – Piata muncii in actualitate, Editura Paralela 45, 2007;

Giarini, O., Liedtke, P.M. - "Dilema ocupării forţei de muncă şi viitorul

muncii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;

Perţ, S. - "Piaţa paralelă a muncii", în revista "Raporturi de muncă", nr.

2/2001;

Perţ, S. şi colectivul - "Ocuparea şi şomajul în România", Centrul de

informare şi documentare economică, Bucureşti, 2002;

Dumitru Miron, “Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafarul,

Bucuresti, 2002;

P. Sammuelson, W. Nordhouse, “Economie politica”, Editura Teora,

Bucuresti, 2002;

Internet : Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca;

www.times.ro/lifestyle/ somajul ;

www.europafm.ro/stiri/economie/ somajul ;

www.anofm.ro

Eurostat, Statistics in focus, 2009.

Eurostat, News Release Nr.03/06.01.2010.

36