SOCIETATEA REVISTĂ BILUNARĂ PENTRU PROBLEME SOCIALE ŞI ECONOMICE
Anul V
N-ral 6
Cultura, cultura va scăpa pe Români şi cultura numai naţională poate fi. A. Papiu Ilarianu
tăiîgi^ăttâ
C L U J , t A p r i l i e 1 9 2 8
Numărul
Lei 30
CUPRINSUL
1NVĂŢĂMÂNT-EDUCAŢ1E: Studiile clasice şi democraţia — Şt. BezdecM PROGRESE ŞTIINŢIFICE: Problema aeronauticei române — Bujor Măzgăreanu
Deslegarea unei enigme — — — — — — — C. Daicu POLITICA EXTERNĂ: Latura politică a chestiunii optantilor — Dr. Alex. Ceuşianu PROBLEME SOCIALE: Viaţa creştină (1) — — — — Pavel Roşea
Descrieri sociografice: Mediaşul — — — — — Brânduş ACTUALITĂŢI: Drepturile şi datoriile studenţimii — — — N. Ghiulea
Consiliul Societăţii Naţiunilor şi afacerea mitralierelor dela Saint-Gothard — — — — — — — — Petru Bănescu O revoltătoare disproporţie — — — — — -— Horia Trandafir O călătorie de studii în Germania (sfârşit) — — — — I. F. Radu
CRONICI CULTURALE ŞI ARTISTICE: De ce n'am reînvia „Luceafărul" de odinioară? — •— — — — — Valeriu Bora Cărţi, reviste, ziare: Misiunea unei generaţii — Arhiva — Observatorul — — — — — — — — — A. Buteanu N. Drăganu: Intre toponimie şi istorie — Ramuri — Lupte religioase — învăţământ în pripă — Cronică dramatică: Societatea atleţilor spirituali, de G. Duhamel — Henric IV, de L. Piranedllo — — — — — — — — — Cronicar
SĂPTĂMÂNA ECONOM ICA-FINANCIARA: Criza economică — Comerţul de cereale — împrumuturi. Stabilizare, Normalizare — Criza transporturilor pe căile ferate române — Lupta contra alcoolismului — Lipsa de lucru — — -— Gh. Neculcea
FAPTE ŞI OBSERVAŢIUNI SĂPTĂMÂNALE: Introducerea sociologiei în scoale — Mustrarea dlui N. Iorga — Centenarul lui Ibsen şi scriitorii români — Divorţul în America — Ion I. Lapedatu — Condamnat pentru cumpărare de conştiinţe pcli-tice şi administrative — O uzină „Ford" în România — O bună foaie poporală — Ducele în film — Muzeul etnografic al Maramureşului — — — — — — — — Red.
P I A Ţ A U N I R E I No. 8. OALEA VICTORIEI No. 51 R E D A C Ţ I A Ş l A D M I N I S T R A Ţ I A : C L U J ,
Abonamente: Pe un an 600 lei. Autorităţi şi întreprinderi particulare 1000 lei. Funcţionarii publici, preoţi i şi învăţătorii 500 lei. Pentru streinătate, abonamentele sunt îndoite. In America 10 dolar i . Abonamentele se plătesc înainte, pe cel puţin o jumătate de an.
SOCIETATEA DE MÂINE
Cronica economică-financiară Crisa economică. — Falimentele şi mora-
toriile se ţin lanţ. Firme vechi, solide, conduse de oameni pricepuţi, sobri şi recunoscuţi ca cinstiţi, se prăbuşesc. Comerţul a ajuns cea mai nesigură întreprindere. Toţi comercianţii, chiar şi cei mai prudenţi, merg la întâmplare, mascând golurile, cârpind spărturile, înşelând pe toţi asupra solvabilităţii lor, aşteptând toţi ori o îndreptare generală, ori dezastral.
Deasupra acestor stări îngrozitoare, deasupra ruinei economice stă ca o cucu-vaie d. Vintilă Brătianu, dând ţipete în noaptea prin care cântă belşugul, fericirea şi ordinea din ţară. Totul piere, pierim cu toţii, ţara se distramă, nici sufleteşte nu ţinem la olaltă, dar el e încântat, mulţumit şi cu veşnic noui planuri ca să ne fericească.
Si, oare are el dreptul să ne nimicească, iar noi nu avem datoria să ne apărăm viaţa?
* Comerţul de cereale. — Exportul nostru
după răsboiu a căzut mult. Acest fapt economic este datorit în întâiul rând relei noastre politici economice, care prin măsuri vexatorii şi schimbătoare, a zădărnicit comerţul de cereale şi a distrus atâtea firme vechi comerciale, a făcut să pierdem pieţele comerciale şi să descurajăm pe producători, şi în al douilea rând, lipsei de cantităţi, lipsei de rezerve, de export după satisfacerea nevoilor interne de cereale.
Calitatea cerealelor noastre a jucat totdeauna rol neînsemnat, fiindcă, după preţ, se găsesc în lume cumpărători pentru toate calităţile. Grâne să fi avut, că cumpărători se găsesc. Dar n'am avut. I n Ro-mânia de după răsboiu producţia grâului totdeauna a fost neîndestulătoare. La început îi luase locul, în însămânţare orzul şi porumbul, mai târziu şi producţia acestora a început a da înapoi.
Ca orişice, în această ţară şi producţia agricolă a avut să sufere pe urma stării sufleteşti dureroase care stăpâneşte în sate şi în oraşe.
Guvernul de astăzi a crezut că va putea acoperi adevăratul scop al standardizării cerealelor, căutând să demonstreze că comerţul nostru de cereale a căzut, din cauza, proastei calităţi a producţiei noastre agrare. I n zădar, nimeni nu va putea să-1 mai creadă dupăce s'a trecut în lege că societatea — liberală — care se va întemeia pentru administrarea silozurilor şi operaţia de standardizare, va avea dreptul să facă comerţ de cereale, să monopolizeze între comerţul de cereale, să stăpânească întreaga noastră economie agricolă a acestei ţări , întâia şi cea mai mare bogăţie a ţării noastre.
I n zădar, comerţul de cereale, poate aduce pe această cale îmbogăţirea pe nemuncite a oamenilor partidului liberal, dar pe această cale nu se îndreaptă.
împrumuturi, Stabilizare, Normalizare. — Vorbo, vorbe, vorbe! împrumuturi nu vom face decât oneroase, fiindcă cele făcute până acum, diferitele rente pe care Statul român le are pe pieţele străine, sunt oferite foarte avantajos. Acel care ar avea fanta-zia să cumpere o rentă română, nu ar avea nevoie să subscrie la un nou împrumut, când nenumărate rente române pot fi cumpărate cu 46% şi au rentabilitatea — când
o au — de peste 8%, cumpără rentă veche, şi gata.
Stabilizare nu vom face, fiindcă şi astăzi gândul dlui Vintilă Brătianu e la realizare. Ştiţi capitalul băncilor sale şi afacerile minunate făcute. Doar o ţară îi e datoare.
I a r normalizarea nu va veni fiindcă nu o doreşte nimeni. Pentnice să doreşti să se facă ziuă, când poţi atât de bine să operezi în întuneric?
* Criza transporturilor pe căile ferate ro
mâne. — Cândva era lipsa de vagoane, lipsa de maşini, sau chiar greutatea ungerei osiilor, astăzi e lipsa de negustori, lipsa de mărfuri, lipsa de afaceri.
Stau vagoanele prin staţie, şi nimeni nu le cere. Zadarnic se anunţă că acum se pot înserie la predare mărfuri în cantităţi nelimitate, se dă vagoane cât poate încărca un predâtor şi au luat măsuri să se predea vagoane imediat şi cel ce nu le primeşte să reclame şi le are în 48 ore. Zadarnic, nimeni nu mai cere vagoane.
Spre Ungaria s'a scurs până acuma câteva vagoane cu lemne de foc, dar cu toată opunerea ionici, vine vara, şi nu se va mai transporta nimic. Curând vagoanele vor îngheţa în gări.
* Lupta contra alcoolismului. — Totdeauna
vorbe mari şi late care ascund în dosul lor
Sub cuvânt că se combate alcoolismul s'au pus taxe de 104.60 lei pe litru spirt provenit din cereale — astăzi un litiu ele spirt rafinat se plăteşte cu 200 lei — lă-sându-se taxa de 10 lei pe litru de rachiu din fructe şi 58 pe acel provenit din vin •şi drojdie.
Rezultatele sunt evidente: 1. Trecerea alcoolicilor dela regimul spir
tului din cereale, la regimul spirtului din vin, din drojdie şi din fructe. Avantajul nu este decât că alcoolicii vor muri mai curând, fiindcă impurităţile şi materiile otrăvitoare pe care eazanele rudimentare nu le pot elimina din alcoolurile scoase din drojdie şi din fructe, le vor distruge mai repede organismul.
2. Multele falnici de spirt, care au fost un auxiliar preţios al agriculturii şi creşterii vitelor, şi un izvor de venit mare şi sigur pentru Stat, vor fi nimicite în folosul alambicurilor primitive, fără măcar să fi împiedicat întinderea alcoolismului.
3. Statul va pierde un câştig de aproape două miliarde pe an, fără folosul de a fi stârpit alcoolismul, ci din contră.
* Lipsa de lucru. — I n limba noastră s'a
introdus un neologism care sună barbar şi e total izolat. E vorba de şomaj, care înseamnă în buna noastră limba lipsă de: lucru.
Dar aici nu voim să facem lecţii de limbă, ci să punem în lumină un adevăr.
Muncitorii dau alarma că mii de tovarăşi âe-ai lor sunt fără lucru, muritori de foame, iar guvernul pretinde că şomaj nu există, că falnicele merg în plină activitate, şi se poate vorbi de lipsă de lucrători, dar de lipsă de lucru, nu.
In această „contraversă" nu no vom amesteca. Guvernul are nevoie de anumită atmosferă, într 'un anumit loc, şi nu va putea fi niciodată convins să spuie că e negru, dacă interesul său este să zică că e alb,
nici să nu mintă, dacă trage un profit politic, de acolo.
Pentru noi, locuitorii acestei ţâri , care trăim zilele grele de astăzi, şi suferim de depresiunea economică care ne înconjoară, afirmaţiile guvernului nu preţuiesc nimic, nu le luăm în seamă şi nici nu ne fac rău. Afară doar că convingând pe alţii ,eare sunt chemaţi să vegheze asupra destinelor acestei ţări, va mai sta, spre nefericirea acestei ţări, încă multă vreme la cârmă.
Dar vedeţi lipsa de lucru are cauze care ne interesează.
Fireşte efectele sociale a lipsei de lueru sunt dureroase, foamea, apoi, e totdeauna rău sfătuitor, iar lipsa ne distruge preţioase braţe de muncă, care ne vor trebui cândva. Dar cauzele ne interesează aei deosebit, fiindcă ele sunt de natură economică, şi vindecarea unui rău se ajunge numai dacă se înlătură cauzele care îl produc.
Lipsa de muncă a atins proporţii mari în industria petroliferă, industria metalurgică şi minele de cărbuni.
Industria petroliferă e în mare criză fiindcă a fost înfrântă de concurenţa americană. Taxele şi impozitele mari pe cari le plăteşte această industrie către Stat, comune şi judeţe, taxele de transport iarăşi foarte mari, au făcut ca industria noastră petroliferă să ofere în străinătate produsele sale mai scump ca industria americană. Cu timpul pieţele străine au fost pierdute pentru petrolul nostru, şi chiar dacă Statul a redus mai târziu unele taxe şi impozite, dacă s'a îngăduit urcarea preţului produselor petrolifere în interior, totuş, măsurile au venit prea târziu şi nu s'a putut îndrepta mare lucru.
Criza industriei petroliferă, un puternic client al industriilor metalurgice, de lemn, de construcţie a atras criza şi în aceste industrii.
Mai mult industria metalurgică a avut şi de suferit de micşorarea comenzilor căilor ferate române, care şi-a restrâns lucrările, şi chiar reparaţia vagoanelor, ceeace agravează situaţia acestei industrii, şi aşa cre-ditoarea Statului pentru sume enorme de bani, şi pe care nu are speranţa să le încaseze atât de curând. Industria metalurgică plăteşte mari dobânzi la bănci pentru sumele ridicate pentru executarea comenzilor Statului şi în lipsa de alte lucruri, îşi vede zilnic declinul şi sfârşitul ei tragic.
De altă parte, industria lemnului împovărată cu taxe de transport enorme — *a-riful nostru o eu 140 la sută mai scump ea în alte ţări —• a văzut cum rând pe rând, industria lemnului cehoslovacă, ajuta tă de guvernul dela Praga, i-a luat toate pieţele străine.
Şi pe deasupra tuturor, tariful vamal care tinde să nimicească orice export — oare pentru ieftinirea vieţii în interior? — politica economică ruinătoare a oricărei producţii, nestabilitatea monetară şi necinstea din administraţie.
O scurtă privire a cauzelor ne indică leacul numai pentrueă a îndrepta răul trebuie să aibă cineva curajul să înlăture cauzele. Şi ce speranţă am putea avea, că acei care le-au pregătit cu grijă, care le-aa cultivat şi folosit vor putea să renunţe la ele, şi să aducă în ţară împrejurări economice, exact invers decât cele de astăzi.
Cu înlăturarea cauzelor care produc lipsa de lucru, rezolvăm întreaga problemă economică, care frământă ţara.
Crh. Neculcea
122
SOCIETATEA DE MÂINE REVISTĂ BILUNARĂ PENTRU PROBLEME SOCIALE ŞI ECONOMICE
Editor şi redactor-şef:
Ion Clopoţel r<T TTT I Calea. Victoriei'51. n „r„t„„ qns CLUJ, { PUţa UnireiNo. 8. lete'on 30S
C L U J , i A p r i l i e J 9 2 8 f Ţ i ilri #1 iiîff W W< I"FI _. '*Pi - '0*i_i"P _ #*i jii'Wf_j"ll'' i"*P' _iwP >m_ iQ1 W' if'i iffm .iinJPi I«<BNII_I<"IPIL W*—iWi — ^wn. wP . i^niffi 'n iffin "Wn 'ffiii ihi <yii imW*n mW5i ilUrn nWiii "Wi i'wîlji't
Studiile clasice şi democraţia Se pare totuşi, după atâtea încer
cări şi după atâtea aşteptări, că se va realiza în sfârşit reforma învăţământului secundar, aşa cum e preconizată de noul proect care sperăm —- va izbuti să treacă prin parlament,' dacă acest parlament va mai trăi. Ii dorim să trăiască chiar până atunci, dacă nu de alta, dar ca să termine cu votarea acestui proiect, care, pe lângă defectele lui, are şi părţi bune, cari covârşesc pe cele rele. E bun pentru că a pus odată capăt credinţei că liceul e un aşezământ de specializare, ca şi cum cineva ar putea fi un bun specialist, înainte de a avea o cultură generală temeinică. E bun pentrucă recunoaşte, măcar în parte, valoarea şi rostul limbilor clasice ca .obiecte de învăţământ; e bun însfârşit, că menţinând cele două cicluri, recunoaşte că menirea liceului e să dea „puţin şi bun" şi că acest „puţin" nu poate fi temeinic decât prin repetarea materii-
v lor într'o formă mai detailată. Susţinătorii trifucaţiei; constatând
după un număr de ani de experienţă ai vechiului sistem cu trei secţii, că secţia clasică' pierise aproape de tot, trăseseră conchjsia superficială şi greşită că „clasicismul" şi-a trăit traiul, că la noi el'nu mai corespunde unei nevoi... pentrucă toţi şcolarii fugeau de el. Uitaseră că în învăţământ — ca şi în economie — moneda rea alungă pe cea bună, uitaseră că secţiile celelalte erau dinadins pusă în aşa condiţii ca să înăbuşe secţia clasică.
Rezultatul l-am văzut. Nivelul învăţământului secundar a scăzut considerabil. Fireşte şi din pricina răs-boiului, dar şi'din pricina dispariţiei clasicismului, care mai e atacat azi — cum era atacat pe vremuri chiar de liberali <:ând conservatorii (în vremea lui Eminescu*) venise cu o reformă a învăţământului, în care clasicismul era pus la loc de cinste —-şi pentrucă ar fi împotriva spiritului
*) V. „Eminescu şi clasicismul" de Şt. B. în'Propilee Literare, 1 Februarie 1928.
democratic. Dar greşala aceasta ar trebui să înceteze odată. Mai întâi pentrucă acuzaţia e neserioasă, întrucât acelaş clasicism, în vremurile de tendinţi spre reacţiune, a fost acuzat că e un ferment democratic, demagogic. Nu e aceasta acuzaţia pe care i-a adus-o chiar marele Taine, şi poate cu mai mult drept cuvânt decât aceia care îl acuză de contrariul? Apoi nu trebuie să ne întrebăm aşa, 'ci: Studiul clasicismului are el o valoare vrednică de luat în seamă sau nu? Şi dacă da, cum se pare că recunosc chiar • adversarii lui, atunci, fără dor şi poate că trebuie menţinut în învăţământ. Căci dârzii apărători ai unei democraţii ă tout prix, trebuie să înţeleagă că datoria adevăratei democraţii e să ridice pe cât mai mulţi, pe toţi, dacă se poate, până la cele mai înalte. valori ale spiritului, iar nu să caute a scoborî pe cei de sus la nivelul celor de jos. De cât, aceia care, fără alt argument, sunt duşmani ireductibili ai clasicismului, numai pentru motivul (uşuratic, de altfel) că el ar cuprinde o cultură aristocratică, dau dovadă şi de uşurinţă şi de neseriozitate, căci înseamnă că nu urmăresc decât egalizarea în rău şi în ignoranţă a cetăţenilor viitoarei democraţii. Oare aceşti democraţi inconştienţi au uitat că marea revoluţie franceză s'a făcut sub
• egida marilor exemple ale lumii grece şi mai ales ale celei romane? Nu tocmai de aceia o atacă Taine?
Cât de neserios e atacul din acest punct de vedere, împotriva învăţământului clasic, se vede din aceia că el e învinovăţit pe rând, când de îndrumător spre demagogie, când de sugerator de idei reacţionare.
Să-i mai luăm din nou apărarea, dupăce alţii au făcut acest lucru cu o vervă incomparabilă şi cu documen-
' ţări mult mai vaste decât ne stă nouă la dispoziţie? Să căutăm a dovedi din nou, că tocmai o democraţie tânără, ca a, noastră, că tocmai o cultură tânără, ca a noastră, are mai ales nevoie de a-şi creia o tradiţie, care nici
Anal V N-rut 6 Numărul: Lei 30
nu poate avea altă temelie mai potrivită decât studiul lumii clasice? Să demonstrăm că nu se poate rupe — fără pagubă pentru noi — contactul cu acea lume, ale cărei concepţii stau şi azi la baza culturii europene? A fi un lucru oţios: evidenţa nu mai are nevoie să fie demonstrată.
Falşii profeţi ai democraţiei, care sunt în stare să se entuziasmeze mai de grabă pentru studiul limbii esperanto, nu observă că, preconizând un învăţământ lipsit de acest superior stimulent al clasicismului, tind să facă din. şcoala secundară un învăţământ primar superior, bun, foarte bun ca să ne dea contramaestri şi lucrători manuali — acei banausoi ai lumei antice — dar ruinează liceul, menit să creeze elita spirituală, de care mai ales democraţia are nevoie. Cu acest nefericit procedeu am ajuns să avem profesori de filosof ie, cari cred că se pot dispensa de studiul lui Platon în original, istorici, cari nu pot citi un document latin sau grec, când ştiut e că mai toată istoria, chiar a noastră, zace nedescifrată în documente scrise în limba, care până acum un secol, era limba lumii sa-
.vante, în limba latină, şi în documente bizantine. Vom ajunge cu acest sfs-tem să avem chiar la Universitate profesori de istorie antică, ce nu vor mai fi în stare să cetească pe Salustiu pe Tacit, pe Tucide şi pe Herodot în original. Vom ajunge cu acest sistem să avem o pletoră de pretinşi inte-' lectuali, cari nu vor şti să scrie decât confuz sau negustoreşte, lăsând să se piarză din cultura noastră tocmai ceiace ar trebui să formeze floarea ei cea mai aleasă; eleganţa spiritului.
Alţii, amăgiţi de aparentele străluciri ale lumii americane, ne dau ca pildă marea democraţie de peste Ocean, care, vezi Doamne, zic ei, n'a avut nevoie de clasicism şi totuşi a ajuns la admirabila înflorire de azi. Ce uşuratic judecă unii ca aceştia! Nu ştiu ei oare, că durerea cea mai mare a americanilor e că n'au o tradiţie cul-
123
SOCIETATEA DE MÂINE
"PROGRESE ŞTIINŢIFICE *
Problema aeronauticei române
turală? Nu ştiu ei că conducătorii culturali ai Statelor-Unite îşi dau osteneala să intensifice mereu studiul clasicismului? Nu sunt ultimele lor statistici evidente în acest sens? Şi americanii nu urmăresc oare de decenii, în chip tenace şi conştient, a-cest lucru? Iată ce scria în notele sale, Brunetiere, după vizita făcută în Statele-Unite, în 1897: „In timp ce noi pe (nesimţite ne lepădăm de tradiţiile noastre, americanii — cari nu se pot mângâia că n'au o istorie de mai multe ori seculară — încearcă tocmai să-şi însuşească tradiţia pe care noi o părăsim... Tendinţele universitare din America cearcă să con-stitue în această mare republică o a-ristocraţie a inteligenţii, şi ceiace e aproape ironic, tocmai în această formă a inteligenţii de care noi, în rătăcirea sau, mai de grabă, în prostia noastră, triplii Bouvards şi Peacuchet ce suntem, ne temem pentrucă o socotim ca fiind cea mai ostilă progreselor democraţiei." (v. A. Fouilee — Les etudes classiques et la democraţie, p. 41.) Să mai relevăm că scopul învăţământului în liceu e ajuns, nu prin cantitatea cunoştinţelor, ci prin calitatea lor? Să mai notăm că, toate ştiinţele, afară de matematică, sunt mai improprii pentru acest scop decât cultura clasică". Să mai pomenim că Rusia, pe vremuri, „voind să organizeze marile sale scoale de ingineri, a făcut a vastă anchetă în toate ţările, inclusiv America, şi a întrebat pe savanţi, pe specialişti, - chiar şi pe ingineri, asupra celui mai bun mod de pregătire a elevilor destinaţi pentru aceste şcoli, şi că savanţii consultaţi au-'răspuns că pregătirea generală, având la bază umanităţile, e cu mult mai superioară oricărei pregătiri cu tendinţa profesională şi utilitară"? Să mai accentuăm că „în Franţa! când ministerul Instrucţiei publice a întrebat Facultatea de Medicină din Paris, care e cea mai buna instrucţiune pregătitoare, această Facultate a răspuns în unanimitate: stadiile clasice şi filosofice"?
Trebuie să se (înţeleagă odată că nu poate exista o cultură adevărată fără clasicism. Altfel riscăm să vedem domeniul spiritului invadat de Ciclopii duhului, aceşti primejdioşi cavaleri ai barbariei ştiinţifice, care e mult mai cumplită decât barbaria ignorantă. Atunci vor pieri de pe pământ Muzele, Graţiile şi Apolon, iar peste toate îşi va întinde stăpânirea sa sumbră şi prozaică ştiinţificul Ca-liban, cel care trăieşte numai din formule, din citate şi... din solemnă încredere în mintea lui, neatinsă de aripă divină a fantaziei creatoare..
15/111/1928. X ^ ^ Şt- Bezdechi
Aviaţia este una dintre cele mai importante şi mai actuale probleme, fie prin marea ei însemnătate pentru siguranţa şi apărarea naţională, fie prin influenţa ei considerabilă asupra condiţiunilor de existenţă şi a raporturilor dintre naţiuni.
Istoria ei se poate împărţi în patra perioade: perioada legendară, " care se pierde în negurile trecutului; perioada eroică, în care s'au făcut primele încercări teoretice asupra sborului mecanic de către geniul universal al lui Leonardo da Vinci; perioada ştiinţifică cu primele teorii documentate în mod riguros ştiinţific, şi însfârşit perioada industrială, care începe cu secolul al XX-lea. In anul acesta s'au împlinit abia 20 de ani de când s'a efectuat primul zbor în circuit închis de 1 klm., şi iată-ne ajunşi la perfecţiunea avionului de azi, capabil să stră» bată Oceanul Atlantic într'un singur zbor fără escală de 6000 km., să realizeze o viteză de 500 km. pe oră, şi să se urce la o înălţime de peste 11 mii de metri.
Dela poli la equator, regiunile cele mai aride şi mai inaccesibile, pustietăţile înfricoşetoare ale Polului nord, deserturile Africei, imensele păduri virgine, nepătrunse încă de oameni, — afu fost explorate, străbătute şi învinse de avion. Avionul a schimbat fizionomia zborului pământesc, redu-cându-i simţitor dimensiunile ,iar spiritul, mentalitatea şi obiceiurile oamenilor sunt în curs de o transformare radicală.
Viteza, iată spiritul vremii noastre... posibilitatea de a merge mai repede, din ce în ce mai repede, de a ajunge şi a străbate oriunde în cel mai scurt timp posibil, de a trăi mai intens viaţa, şi deci de a o lungi cât mai mult.
Aruncaţi o privire asupra lumii: toate popoarele civilizate, mici şi mari, fac eforturi considerabile, pentru cucerirea aerului, pentru a pune stăpânire pe căile văzduhului. Emulaţia dintre marile naţiuni pe a-' cest teren, devine din zi în zi mai intensă, luând caracterul unei adevărate lupte, deoarece se ştie, că stăpânul lumii va fi acela, care va avea aviaţia cea mai bună şi maj puternică. Stăpânii de azi ai ittărilor şi căilor de comunicaţie dintre continente, încep să se teamă; forţele lor, marine, în forma actuală fiind prea vulnerabile şi insuficiente, ca să le măi asigure predominarea mărilor, — lupta
decisivă va fi de aci înainte în oceanul nemărginit âl văzduhului.
• In toate ţările, propaganda pentru aviaţie este puternic organizată şi sprijinită de către organele Statului, ajutată şi intensificată de către organizaţiile particulare, ca aero-cluburi, în toate oraşele, asociaţii sportive şi de turism etc.
Ce s'a făcut în această privinţă în România? Ca în toate domeniile, şi aci suntem cu mult în urma naţiunilor ce ne înconjoară. Ne lipseşte o industrie aeronautică naţională, care să îndeplinească, cel puţin în parte nevoile imediate ale ţării, nu avem nici personalul suficient şi specializat, iar organizaţia propagandei aeronautice este aproape inexistentă, căci cele câteva conferinţe şi baluri ce le organizează Aero-Clubul român la Bucureşti, nu sunt suficiente, ca să desvolte interesul marelui public pentru problemele aviaţiei, şi a-1 face să înţeleagă importanţa formidabilă a factorului aerian, atât în ceeace priveşte siguranţa, cât şi des-voltarea şi expansiunea economică a ţării.
Nu avem nici o revistă tehnică serioasă, care să se ocupe exclusiv cu multiplele probleme din domeniul aeronautic. Apărea pe vremuri o excelentă gazetă săptămânală Aripa, care însă probabil, din lipsă de sprijin ofi-ficial şi desinteres ce i-a arătat marele public, a fost nevoită să-şi înceteze apariţia.
Este în supremul interes al ţării şi al prestigiului ştiinţei române, ca să se creieze cât mai curând un Institut' Aero-tehnic român, dotat cu un tunel aerodinamic modern şi cu diferite laboratoare pentru studiul de gaze, mecanica fluidelor, meteorologie, radio, etc. şi în colaborare cu şcoala Politehnică şi Facultatea de ştiinţe, grupând pe toţi specialiştii atât civili, cât şi militari, să formeze un centru de studii şi cercetări ştiinţifice, pentru problemele tehnice ale aviaţiei şi ale altor ştiinţe în legătură cu aviaţia şi cu navigaţia aeriană.
Tehnicianii şi oamenii de ştiinţă români, ar avea astfel un vast câmp de activitate ştiinţifică, prestigiul ştiinţei române ar creşte prin creaţiile originale ce de sigur n'ar întârzia să iasă la iveală, şi s'ar putea forma în ţară o pleiadă întreagă de specialişti în toate domeniile aeronauticei.
Puterea aeriană dintr'o ţară, est2 în primul rând în funcţie de calitatea avioanelor ce posedă, şi de perfecta
124
•B0C1ETAÎEA DE MÂltfE
lor adaptare la nevoile ei. Nu se poate deci concepe o bună industrie aeronautică, fără o strânsă colaborare cu un Institut aeronautic modern.
In aeronautică, ca în toate marile descoperiri ştiinţifice şi industriale, practica şi teoria trebuie să meargă mână în mână. Numai teoria singură este neputincioasă, deoarece nu poate ţine seama în formule de toate circumstanţele problemei.
Tot astfel nici experienţa singură n'ar fi fecundă, din lipsă de principii directive ea s'ar pierde în tentative zadarnice. Progresul deci nu poate naşte, decât din cooperaţia dintre teorie şi practică, iar în această cooperaţie, rolul teoriei se reduce* în a aduce indicaţiuni, sugestiuni şi directive, totdeauna însă experienţa îşi va spune ultimul cuvânt .
La început tehnica aviaţiei era fondată pe unele principii generale şi pe rezultatele unor încercări îndrăzneţe. In ultimul timp însă experienţele făcute în laboratoarele aerodinamice, au dat o mulţime de rezultate calitative şi numerice foarte preţioase, cari au dirijat evoluţia construcţiei. Astfel ştiinţa aerodinamică s'a des-voltat tot mai mult şi dintr'un fericit concurs între indicaţiunile teoriei şi rezultatele experienţei, au ieşit la iveală noi concepţii şi formule, cari oferă un ajutor tot mai precis inginerilor constructori din aeronautică.
Formele şi performanţele avioanelor actuale, sunt în directă relaţie cu progresul realizat în aerodinamică. Studiul aerodinamic al avionului are ca scop căutarea formelor şi propor-ţiunilor cari trebuiesc date diverselor elemente constitutive ale avionului, îmbunătăţirea randamentului, stabilitatea şi siguranţa în zbor.
Necesitatea unui Institut aeroteh-nic, centru de studii pentru toate problemele aerului, este evidentă. Aviaţia a devenit un clement indis' pensabil în organizarea oricărei naţiuni, care trea să rămână stăpână pe destinele sale. Propaganda aeronautică este deci o, necesitate imperioasă, şi Statului îi incumbă datoria de a o organiza. Şi pentru aceasta, trebuie un plan, un program bine stabilit; bunele voinţi şi iniţiative încurajate şi dirijate spre acelaş scop, punând pe fiecare la locul unde poate aduce cele mai bune servicii.
Acela, pe manile căruia sunt şi vor rămâne destinele aeronauticei române, are de îndeplinit o operă admirabilă, şi de o importanţă capitală pentru viitorul României.
Paris, Martie 1928. Ing. Bujor Măzgăreanu
Cetiţi „Societatea de Mâine"
Desleg area unei enigme Habent sua fata libelli: câteodată,
această fatalitate le face să nu fie cetite nicicând, sau, cum se întâmplă mai des, să se cetească fără a putea fi înţelese. Soarta din urmă a fost a-plicată, până acum câteva zile, şi celor două rânduri ce au fost săpate în placa de marmoră, aşezată de Senatul şi Poporul Roman, pe soclul măreţului monument de artă romană — cea mai mare glorie a timpurilor imperiale — care era menit să preaslă-vească şi să păstreze veşnica pomenire a cuceririi Daciei: Sienatus Populusque Eomanus Imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico Pontif. Maximo trib. pot. XVII, imp. VI, cos. VI, pp. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tafntis operjibus sit egestus.
Astfel glăsuia inscripţia ce se găseşte deasupra uşei ce duce în interiorul soclului coloanei lui Traian din forul aceluiaşi împărat — ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost depuse, spre veşnică odihnă, în camera mortuară întocmită în chiar interiorul soclului.
Discuţii peste discuţii, ipoteze peste ipoteze au avut loc pentru a da un înţeles acestor rânduri cari, la a-parenţă, nu aveau nici o legătură cu însăşi coloana, pe soclul căreia au fost aşezate. Filologi, istorici şi arheologi, italieni şi streini şi-au bătut timp îndelungat capul, fiecare din ei propunând o interpretare proprie, probabilă, căci nici unul nu putea oferi o explicaţie sigură. S'a forţat gramatică şi lexicul limbii latineşti pentru a • smulge cuvintelor sensul care trebuia să fi fost simplu şi clar pentru cei cari fuseseră martori ai lucrărilor întreprinse şi executate în primul şi al doilea'deceniu din domnia bunului împărat. Dar sfinxul se îndărătnicea. N'au lipsit învăţaţi cari să vadă în expresia ,,quantae altitudinis mons" o deghizare poetică a cantităţii de material întrebuinţat la construcţia coloanei, pentru a evita banala expunere matematică. Teoria, fireşte, n'a prins. Alţii, cereau să o interpreteze pe acel „mons" ca ceva real, afirmând că pe locul unde se ridică coloana s'ar fi găsit un deal de înălţimea coloanei, care a trebuit transportat spre a face loc monumentului. Atât geologii cât şi săpăturile arheologice, executate în jurul coloanei, au demonstrat, însă, imposibilitatea admiterii acestei păreri, deoarece sub pavajul forului s'a dat de urmele unei străzi -romane anterioare epocii lui Traian. S'a recurs la emiterea părerii că nici nu e vorba de. un deal (mons) natural, ci de o ridică-tură artificială (depozit de gunoi şi resturi) ce s'ar fi aflat pe locul unde
s'a construit apoi forul, ori de valul (agger) zidului servian care trecea nu departe de acest loc. Filologii chiar au crezut că au o dovadă despre această înălţime artificială, în verbul egerere, care nu putea fi folosit decât pentru îndepărtarea unor grămezi artificiale. In lipsă de alte explicări mai probabile, s'a acceptat aceasta ca cea mai verosimilă.
Lucrările de sistematizare a zonei arheologice din Roma, pornite cu un avânt şi pricepere de invidiat ,după ordinele celuia ce cu atâta energie şi înţelegere conduce azi destinele Italiei, au putut, în sfârşit, aduce lumină şi asupra acestei mult discutate probleme. Cu prilejul dărîmării unei vechi şi urîte clădiri (Caserma di Santa Caterina) ce se ridicase, câteva secole în urmă, în împrejurimile forului Traian, conducătorii lucrărilor au putut vedea, ieşind "la iveală, într'o stare neaşteptat de bună, impozantele resturi ale unor construcţii din epoca lui Traian, al căror rost uşor s'a putut stabili. Avem de-a face cu* o altă însemnată lucrare săvârşită de Taica Traian, a cărei existenţă până acum nici nu se bănuia. Sunt aşa numitele tabernae, clădiri destinate în-magazinării şi vânzării diferitelor mărfuri ce se aduceau din toate unghiurile vastului imperiu în această Romă imperială, centru al lumii civilizate de pe atunci. Cu încăperi dispuse în trei etaje, clădirea se lipea.de lătura occidentală a Quirinalului. Ta-bernele mai aveau în dosul lor, săpare în chiar coasta dealului Quirinal, magazii pentru păstrarea grânelor şi a altor mărfuri. Multe din aceste magazii cavate în deal, erau provăzute cu bazine de apă, condusă prin eoni-culi speciali şi prin care, ca o minune, chiar azi se mai strecoară un slab şivoi de apă. Construcţia această
?igantă, pe lângă scopul comercial şi inanciar ce-1 avea, în primul rând,,-
mai servea şi de întărire a coastei Quirinalului tăiat de inginerii romani şi transformat într'o piaţă unde se'desfăşură zgomotoasa activitate comercială a timpurilor trainice. Mai trebuie să amintim doar atât că ultimul etaj al clădirii era la o înălţime cu vârful coloanei lui Traian, pentru a se lămuri, pe deplin tâlcul acelui mons din inscripţia monumentului ri-
• dicat în acelaş timp şi care deşi menit să preamărească aceste fapte răs-boinice de rară strălucire — cum era cucerirea Daciei, trebuia totodată, să fie şi un indiciu nepieritor al uriaşei opere tehnice a genialului constructiv roman, care, nu se da îndărăt nici dela cele mai îndărătnice piedeci ce le opunea natura.
.0. Daicu
125
SOCIETATEA DE MÂINE
POLITICA EXTERNA
Latura politică a chestiunii optanjilor Sunt evenimente cari prin rostul lor
neaşteptat imprimă cel mai profund e-feet şi sguduie sentimentul omenesc cu puterea unei năpaste. O mare deosebire desparte însă fatalitatea accidentelor de voinţa omenească: primele poartă semnul urmărilor inevitabile, cari nu se discută, de vreme ce acesta din urmă, lasă câmp larg combinaţiilor neodihnite de-a găsi elementele ce au putut determina pronunţarea voinţei.
Hotărîrea consiliului Ligei Naţiunilor în chestia optanţilor, izbitoare prin neprevăzutul ei şi dramatică prin încercarea de surprindere, s'a lovit de trez-via neîncrezătoare a reprezentatului României. Lovitura suspendată în aer, prin refuzul categoric al dlui Titulescu de-a accepta soluţia de ultima oră a dlui Cliamberlain, a produs, cum era şi firesc, o consternare generală în opinia ţării. Toată lumea este ademenită să dea proporţii exagerate hotărîrei dela Geneva, şi chiar d. Titulescu adânc impresionat de eşecul tezei eminent susţinută de dsa — găseşte concluzia, că această hotărîre, „nu este de natură să sporească încrederea în acest organism (Liga naţiunilor) nici a României, nici a celui mai devotat slujitor pe care Liga Naţiunilor l'a avut în România" în. persoana dânsului.
Preocuparea principală trebue să se concentreze sub impulsul momentului a-supra antecedenţelor politice ale hotă-rârei Ligei Naţiunilor şi asupra consecinţelor ei, pentrucă chestia pur juridică interesează prea puţin şi serveşte cel mult la învesmântarea iscusită a dedesubturilor politice.
Sunt în joc cele mai importante aşezăminte de securitate internaţională. Şi primejdia creşte, cu cât ideea de revizuire a tratatelor de pace îşi cucereşte drum în opinia mondială. Este necesar, ca din elementar simţ de conservare să se înfrunte pericolul, cu toată puterea, mai ales de către statele succesorale şi nou create.
In această ordine de idei şi-a găsit explicaţie iniţiativa dlui Socal reprezentantul Poloniei în şedinţa Consiliului Ligei Naţiunilor din Septemvrie anul trecut, care a solicitat cu multă abilitate garantarea frontierelor tuturor statelor europene. Ideia pactului unui „Locamo o-riental" a fost viu susţinută de puterile micei Antante şi de ţările baltice, ar-gumentându-se cu multă tărie de convingere, necesitatea solidarităţii europene faţă cu orice act de agresiune.
Chestiunea comportă în acelaş timp şi o rezoluţiune asupra revenirei la protocolul pan-arbitral din anul 1924 în virtutea căruia fiecare naţiune membră la Liga Naţiunilor, urma să recunoască
de obligatorie soluţionarea tuturor litigiilor prin arbitraj.
Consfinţirea acestor principii ar fi determinat un reviriment profund în raporturile , internaţionale şi ar fi apropriat idealul dezarmării popoarelor eu un pas mai aproape de realizare — dar refuzul energic al Angliei de-a-şi asuma obligamentul garantării statului quo de azi şi a se supune arbitrajului universal, a făcut să eşueze întreaga concepţie. „Ni se cere angajamentul u-nui pact Locarnian" pentru toate ţările, a spus Sir Austen Cliamberlain, şi darea garanţiei pentru toate frontierele ţărilor europene: Aceasta-i imposibil. — Imposibil, pentrucă Marea Britanie se desinteresează complectamente de regiunile ce nu cad în sfera-i de penetraţiune şi înţelege a se solidariza faţă de agresori numai acolo unde propria^i siguranţă ar fi ameninţată. Acesta a fost rostul pactului dela Locarno pentru garantarea frontierelor franco-belgo-ger-mane, pentrucă orice conflict între aceste popoare desechilibrează politica engleză. In momentul însă când se cere Angliei mai mult, — răspunsul este „imposibil". Vechea şcoală diplomatică a biruit tendinţa unei politici internaţionale moderne, — şi Marea Britanie a reînviat vechea doctrină a „echilibrului European", adecă asigurarea — hegemoniei engleze prin gruparea combinativă a marilor puteri.
Cheia păcii o deţine Europa centrală şi atât Anglia cât şi Franţa privesc cu multă îngrijorare atitudinea Germaniei. Orientarea acesteia spre ost — unde e-nigma rusească îşi aşterne umbra prevestitoare de vifor, măreşte îngrijorarea generală. Furniturile clandestine de arme şi avioane germane în Rusia, colonizarea crescândă cu supuşi germani a întinsurilor ruseşti şi izbucnirea pati-mei contra Poloniei pentru suprimarea coridorului Danzig, sunt fapte cari nu se pot desconsidera. înfăptuirea unei alianţe ruso-germane trebue privită drept o calamitate internaţională dintre cele mai mari.
In acelaş timp Italia lui Mussolini e-ste greu de astâmpărat. Actele de vizibilă nervozitate —• cum a fost de pildă demonstraţia dela Tanger în Marea Mediterană — inportunează Anglia. — Marea Mediterană este prin escelenţă — patrimoniu englez şi de-aceea tendinţele ducelui de-a afişa supremaţia italiană în Mediterană a indispus adânc Foreign office-ul. Ducele trebuia distras — şi Chamberlain şi-a dat toată silinţa să o facă. Chestia albaneză a fost încurajată de englezi cu o vinovată condescendenţă. Conflictul sârbo-italian a putut fi evitat numai eu cele mai grele sforţări. Acum se caută un câmp mai
vast de efuziune al spiritului belicos italian şi aceasta este pregătirea conflictului italiano-german. Nucleul virulent, pentru a găsi totdeauna pretextul indispensabil unui conflict, îl formează chestia tiroleză. Minoritatea germană din Tirol este persecutată de oficialitatea italiană cu o perseveranţă furibundă — dar lucru curios — nici o conştiinţă de mare putere nu se mişcă. 0 scurtă fulgerare — rechemarea ministrului italian dela Viena, — prevestesc diverginţele profunde între rassa germană şi cea italiană.
Acest conflict este în continuă fermentaţie — şi discursul msgrului Sei-pel prin care a solicitat Italiei îmblânzirea mijloacelor de desnaţionalizare germană — şi răspunsul sfidător al lui Mussolini, n'au contribuit eu nimic la aplanarea sa.
Dineontră, — diplomaţia secretă lucrează pe capete şi Chamberlain încurajează politica italiană până la paroxism. Cordonul de alianţe — Italia — Ungaria — Cehoslovacia, — începe să-şi afirme existenţa. — Numai astfel pot fi tâlcuite intervenţiile directe ale Angliei — mai ales la Praga — ca să nu se dea contrabandei mitralierelor ungare o prea mare amploare. Violenta protestare din primul moment a Cehoslovaciei contra incidentului dela St. Gotthard a fost calmată cu promptitudine miraculoasă şi prezentarea plângerei către Liga Naţiunilor a suferit o întârziere care b'a-meaza întreagă mica Antantă.
Instituirea anchetei interaliate în Ungaria pentru cercetarea înarmărilor secrete —este efectivă numai după formă, în fond este cu totul efemeră. Comisia de investigaţie va putea cel mult constata existenţa mitralierelor distruse de unguri, dar se va abţine cu prudenţă de- a găsi vre-o altă urmă de înarmare secretă.
Nu de geaba este amestecată Italia în afacere.
In schimb chestia optanţilor era pentru noi neted rezolvată prin hotărîrea din Septembrie anul trecut. — D. Titulescu a obţinut sprijin cu ocazia călătoriilor sale la Roma şi Menton în aşa măsură, că abia patru voturi ar fi fost favorabile Ungariei — şi majoritatea absolută pe lângă România.
Numai că aceasta situaţie se raporta la aplicarea consecventă a formulei vechi, de vreme ce prin, lovitura diplomatică engleză s'a adus în discuţie o formulă cu totul nouă care a răsturnat perspectivele de reuşită ale punctului de vedere românesc. Găsirea Unei formule noui a degajat puterile de răspunderile luate faţă cu România şi este zdrobitoare constatarea, că această nouă formulă a putut găsi unanimitatea sufragiilor.
Ungaria a fost menajată de englezi la Geneva — nu din consideraţiuni strâmte ale orgoliului naţional ungar — cum o preconizează Rothermere — ei tocmai pentru a facilita înfăptuirea unui bloc
126
SOCIETATEA DE MÂINE
de alianţe cu frontul spre Germania. Ungaria a intrat şi necesarmente a trebuit să între în sfera de influenţă engleză — şi iată că ministrul cehoslovac de externe d. Beneş, grăbeşte să netezească un acord eu Ungaria. Semnificativ în privinţa aceasta, este un articol al dlui Beneş apărut de curând în „Neuc Freie Presse'', — care vădeşte o pronunţată schimbare de vederi în politica externă a Cehoslovaciei.
Chestia optanţilor câştigă deci prin felul de. rezolvare o importanţă politică specială — care ne constrânge să verificăm întreaga noastră politică externă în raport cu nouile tendinţe a grupării forţelor europene. — Dureroasă desconsiderare a dreptăţii pur juridice, suferită în urma hotărîrii. dela Geneva — nu este permis să exagerăm în sensul u-uei atingeri a tratatului de pace. A concede că prin dcciziunea Ligei Naţiunilor s'ar fi modificat o dispoziţiune din tratat, ar putea avea urmări incalculabile. Cea mai mică spărtură miceşte puterea de rezistenţă. Forţa împrejurărilor ar măcina tratatele de pace fărâmă de fărâmă, aşa cum o preconizează politica oficială maghiară — expusă în recentul discurs dela Debreţin al contelui Bethlen.
„Revizuirea tratatelor" este lozinca u-nei crize latente, provocată de indulgenţa incalificabilă a Ligei Naţiunilor. Contra acestei crize trebue să punem în mişcare toată puterea noastră combativă şi să desfăşurăm cea mai încăpăţînată propagandă. "Din litera tratatelor de pace nu s 'a schimbat nimic'' — şi dacă este aşa., atunci rezoluţia Ligei naţiunilor este o hotărîre «îoartă şi chiar juridi-ceşte imposibilă.
De fapt prin întregirea eu doi judecători în plus a judecătoriei arbitrale din Paris, Consiliul Ligei Naţiunilor a schimbat forul jurisdicţional, pentrucă tratatul dela Trianon prevede un Consiliu arbitrai de trei, constituit în regulă deja din anul 1923 cu un arbitru român d. Antoniadi, un arbitru maghiar şi supra-arbitrul neutru în persoana suedezului Cederkranz.
Noua formaţiune propusă de Liga Naţiunilor nu-şi fiinţează existenţa din cuprinsul tratatului de pace dela Tria-. non, pintr'o hotărîre specială a însuşi Consiliului Ligei Naţiunilor. Aşa fiind România nu este legată să recunoască competinţa judecătoriei arbitrale existente la Paris, — în compoziţia sa legală cu trei membri — ci este ţinută să se supună unui Consiliu întregit la cinci membri, — deci cu caracter special. Caracterul special al acestei judecătorii arbitrale se raportează escluziv la litigiul optanţilor, — asupra căruia Consiliul Ligei Naţiunilor a stabilit deja o serie de principii conducătoare. înscrierea a-cestor principii tocmai în textul acestei decizii câştigă o importanţă covârşitoare.
Juridiceşte logic este anume, că în
trucât s'ar recunoaşte competinţa de judecare acestui Consiliu de arbitri special instituit de către Liga Naţiunilor, atunci necesarmente această judecătorie arbitrală este strict legată de principiile elaborate de Ligă. Trebue să se aplice aici norma fundamentală de drept, că determinarea mijloacelor speciale de judecare, referitor 'la un singur litigiu, implică respectarea necondiţionată a principiilor . ce guvernează litigiul. Atâta vreme cât drept organ rten-tru desemnarea, unui Consiliu arbitrai .special funcţionează Liga Naţiunilor — evident că şi principiile statornicite de dânsa au putere perfect obligatorie. Altă soluţie este inadmisibilă.
Reducând proporţia loviturii politice la valoarea sa juridică, trebue să recunoaştem, că pericolul în sine apare considerabil scăzut şi formula lui Chamber-lain va provoca cel mult babilonizmul jurisdicţional.
învăţăturile creştine ne sunt păstrate în forma în care le-au obiectivat în graiu, în scris, tradiţii şi instituţiuni, , cei dintâi purtători ai cuvântului lui Dumnezeu. Ei n'au putut fi ca nişte simple aparate pentru fixarea descoperirii dumnez'eeşti, ei au fost oameni, cu anume individualităţi intelectuale şi morale, care dau timbru şi culoare tuturor cugetărilor, sentimentelor şi faptelor lor. Unul şi acelaş element do viaţă sufletească câte înfăţişări deosebite poate să ia, când este trăit şi exprimat de către mai mulţi indivizi, sau chiar şi de către acelaş individ în diferitele sale constelaţiuni sufleteşti!
Această varietate de nuanţe se poate uşor recunoaşte la siguratieii autori ai cărţilor sfinte şi se poate şi mai bine r urmări la diferitele înfăţişări pe care le ia creştinismul în decursul evoluţiei sale: până'n zilele noastre. Este acelaş creştinism, inspirat din aceleaşi izvoare de re-velaţiune dumnezeiască şi totuşi foarte deosebit, din cauza diferitelor prisme de viaţă sufletească prin care se resfrânge. Acelaş râu, dela izvor până la mare, câte influenţe nu primeşte din partea mediului prin care-şi face cursul!
Concepţia creştină despre viaţă din timpul apostolic şi din cele dintâi veacuri ale erei creştine este incontestabil deosebită de cea din zilele noastre şi iarăş câte deosebiri găsim la singuraticele popoare creştine din ziua de astăzi.
0 cauză însemnată pentru aceasta este şi împrejurarea că, mai ales în Sf. Scriptură, învăţăturile creştine nu sunt expuse într 'un sistem. Creştinismul a fost, este şi trebue să fie viaţă, iar viaţa nu se poate cuprinde în formule şi sisteme. Aceste sunt numai abstracţiuni cărora le
Conduita României va trebui inspirată înainte de toate de dificultarea juridică a deciziei Ligei Naţiunilor, — câtă vreme laturea politică urmează să fie combătută cu toate mijloacele diplomatice. Nu se poate îngădui, oa într'un litigiu de ordin material să triumfeze demonul revizuirii tratatelor. Drepturile noastre nu pot fi precupeţite de interesele meschine ale magnaţilor ce ne-au oprimat veacuri dearândul cu străşnicie neîndurată.
Trebue înainte de toate spulberată credinţa, că tratatele de pace ar putea fi susceptibile vre-odată de revizuire în defavoarea noastră. înfăptuirea idealului naţional a fost clădită pe fundamentul cel mai solid, închegat din sânge, suferinţă şi martiriu, aşa că orice încercare de revizuire şi ştirbire a dreptăţii noastre, se va lovi de rezistenţa noastră viguroasă şi neînduplecată.
Dr. Alex. Ceuşianu
scapă ceeace este esenţial, viaţa. In Sf. Scriptură caută şi găseşte fieştecare aceea ce doreşte şi de ce are nevoie. A-j («asta nu este o scădere, ci cea mai înaltă' preferinţă a Sf. Scripturi: este izvorul de viaţă care-i împrumută pentru toate > timpurile putere de convingere şi actuali- , tate. Nu mă refer la dogmele credinţei, ' pe care biserica le stabileşte în puterea înfabilităţii sale ca substrat al credinţei şi vieţei creştine, ci la mulţimea nenumărată de sfaturi, îndemnuri, mângâieri etc. ce le poate găsi omul în această carte a cărţilor, între orice împrejurări de viaţă s'ar afla.
Dacă facem comparaţie între concepţia, creştină despre viaţă din cele dintâi se-
f cole şi cea din timpul următor, mai ales cea din zilele noastre, ni se arată ca deosebire principală felul deosebit de a a-precia viaţa aceasta vremelnică faţă de cea eternă, raportul deosebit în care întră omul faţă de problemele şi 'bunurile acestei vieţi pământeşti. Problema raportului vieţii vremelnice faţă de viaţa de veci, a fost rezolvită de către cei dintâi creştini, dând absolută preferinţă a-cestei din urmă faţă de cea dintâi. Creştinul prin botez se desbracă de haina vieţii naturale, pe care Grecii căuta să o desvolte şi să o perfecţioneze cât mai mult şi se renaşte pentru viaţa spiritului : aceea era îndreptată spre cele trecătoare şi îl conducea pe om la moarte, aceasta este îndreptată spre cele netrecătoare şi îl conduce pe om la viaţa de veci. Viaţa naturală nu poate să-i dea omului adevărată fericire. Virtuţile Grecilor, deşi sunt calităţi strălucite, care tind a ridica valoarea omului, în fond se reduc totuşi la perfecţionarea calităţi-
PROBLEME SOCIALE
Viata creştină
127 \
SOCIETATEA DE MÂINE
lor naturale ale omului şi sunt stăpânite de instinctul natural al conservărei de sine. Creştinul îşi aşteaptă fericirea dela viaţa ce va să vie: el numai după trup petrece în această' lume, iar sufleteşte se simte străin întrânsa; moartea este momentul mult dorit al naşterii sale pentru adevărata viaţă, iar virtuţile lui sunt izvorâte dintr'un instinct supranatural de conservare, cum numeşte Paul-sen (ISystem der Ethik, ed. 2 pag. 67) dorinţa creştinului după viaţa cea adevărată, eu ocazia, interpretării cuvintelor Mântuitorului:
„Cine va căuta să-şi mântuiască sufletul îl va perde, şi cine-1 va pefde îl va face viu". (Luca 17, 33.)
Potrivit cu această convingere, majoritatea covârşitoare a celor dintâi creştini au evitat un raport pozitiv faţă de această viaţă. Ei considerau de lucruri netrebnic* sau chiar de rătăciri tot aceea de ce se pasionează oamenii, care încă nu au ajuns la cunoaşterea adevăratei vieţi. Ei se considerau străini de sbu-ciumările semenilor săi pentru ştiinţă, artă, avere, distracţii, în general de tot ce-ţi oferă spre activitate, înteresare şi plăcere viaţa aceasta.
Fenomenul acesta de înstrăinare faţă de lume îşi are explicarea de o parte în adânca nemulţumire cu viaţa decăzută şi desordonată a timpului aceluia, de altă parte în credinţa aproape generală în timpul apostolic, că parusia Mântuitorului se va întâmpla fiind încă în viaţă generaţia de atunci . (vezi: Mat. 16», 24»!; Marcu 9 lAo; Luca 927 2LB.
A contribuit la aceasta şi împrejurarea că Mântuitorul s'a ivit în mijlocul poporului evreesc, care tocmai atunci purta jugul greu şi necruţător al imperiului Roman. Roma, cu conştiinţa strălucirii şi puterii sale, avea o singură tendinţă faţă de popoarele cuprinse între marginile imperiului ei nesfârşit: contopirea complectă în spiritul Romei Ce-sarilor. Acest imperiu nu putea avea nici înţelegere, nici considerare faţă de spiritul separatist, caracteristic poporului Evreu. De aceea poate nici una din provinciile Romane n 'a purtat eu atâta împotrivire supunere română ca . tocmai Palestina. Evreii, poporul ales a lui Je-hova, cu tradiţia atâtor eroi unşi ai lai lehova, aşteptau pe Mesia sub ipostasul unui ero'u şi împărat, „maşiah nagid" cum îl numeşte Daniil 9, 24—27 care va scutura jugul robiei şi va inaugura un mare imperiu jidovesc. ,
Faţă de aceste nădejdi Mântuitorul a trebuit să accentueze, spre cea mai mare decepţie a jidovilor, caracterul spiritual şi transcendent al împărăţiei sale. „Daţi Cesarului ce este a Cesarului, su-puneţi-vă stăpânirilor căci ele dela D-zeu sunt rânduite".
Va fi contribuit la accentuarea aproape exclusivă a grijii pentru viaţa de apoi şi faptul că Evanghelia s'a vestit cu deosebire celor mulţi şi desmoşteniţi .ai sorţii — pentru cari viaţa aceasta, era, cu adevărat o vale a plângerii, plină de
chinuri şi de suferinţe. — Acestora creştinismul, cu nădejdea fericirii în viaţa de după moarte, le dădea balsamul resemnării şi tăria de a-suporta toate lipsurile şi toate durerile.
Nu e de mirat, că între aceste împrejurări cărora li s'a mai adaos şi influenţa filozofiei populare a gnosticismului, s'a realizat drept tip al perfecţiei creştine viaţa anahoreţilor, a unor pustinici cari în semn că nu au nimic comun cu această viaţă, s'au retras în pustiuri unde departe de societatea omenească şi - de toate zbuciumările ei, duceau o viaţă îngrozitoare după concepţiile noastre, isto-vindu-şi trupul şi sănătatea fără adăpost şi hrănindu-se uneori păscând iarbă ca vitele.
Nu e de mirat, că în locul aberaţiunii acestor pustnici, la început mult admiraţi, au câştigat în vază şi cu timpul au pus stăpânire exclusivă asupra bisericii călugării de prin mănăstirile înfiinţate şi ele tot prin locuri mai ferite de contactul cu societatea şi a căror ocupaţiune principală era rugăciunea, contemplaţiuni religioase şi mistice intuiţiunii a divinităţii, ca tot atâtea arme de suprimare a patimilor şi poftelor pământeşti.
Interesante scene. de viaţă călugărească ne prezintă? englezul Lecky în documentata sa scriere: „Istoria Moravurilor Europei în cele dintâi opt secole creştine".
Este şi acesta un as*pect al vieţii creştine, un idealism mistic meditativ ce-şi găseşte întruchiparea cea mai exagerată în aşa zişii omfalopsihiţi.
S'a zis şi nu fără dreptate că acest aspect al vieţii creştine prezintă multe puncte de asămănare cu obişnuitele concepţii pesimiste despre viaţă. Dacă viaţa aceasta nu poate da fericire, dacă ea este deşertăciune, umbră şi vis faţă de adevărata viaţa de după moarte, se aseamănă cu concepţia pesimistă a lui Schopenhauef. 'Şi el spune că ceeace ne poate da viaţa în mod pozitiv este numai suferinţa, iară fericirea este o himeră după care zadarnic ne zbatem, căci pe urma nădejdilor de fericire ce ni-le vrăjeşte viaţa, rămâne totdeauna a-marul decepţiei. Noi balansăm necontenit între suferinţa prezentă şi cea viitoare şi ne ducem viaţa plictisiţi dintr'un moment într'altul. Fericirea este ceva numai negativ. Ea este încetarea suferin-ţii, şi va fi complectă în momentul încetării existenţii noastre individuale, în momentul absorbirii noastre de către nirvana nefiinţii. Până atunci poate să &-vem doar clipe răzleţe de fericire când, contemplând până la uitarea de sine operele de artă, conştiinţa noastră fiind complect ocupată de obiectul contemplat, cu care pentru moment ne contopim, încât nu mai trăim noi cu toate poftele şi desiluziile noastre, ci trăeşte frumosul contemplat în noi, se" întrerupe pentru câteva clipe ştiinţa fiinţii noastre individuale şi nefericite. In faţa frumosului se liniştesc
patimile, se sălăşlueşfce în noi o atmosferă senină, care ne înalţă peste nevoile de toate zilele. Virtutea principală în această concepţie pesimistă afară de iubirea frumosului este milostivirea, este alinarea suferinţelor noastre şi ale semenilor noştri. Tot astfel creştinismul concepţiei pesimiste despre această viaţă, găseşte fericirea dincolo de morginea existenţii noastre trupeşti, iar dincoace de această margine avem clipe de fericire numai în momentele contemplaţiunii mistice şi pasive a divinităţii, momente în care se produce o contopire a noastră cu D-zeu, o înălţare-a noastră în sfere , divine, o odihnire a noastră în sânul divinităţii „Fecisti nos ad te, dum nou qureseit cor noster, donce rcquiescat in te".
Virtutea principală în acest aspect al vieţii creştine este iubirea lui D-zeu, este eros, — cum ar numi-o Platon — sau amor Dei intelectuâlis — cum o numeşte Spinoza, şi iubirea faţă de aproapele în înţelesul doctrinei creştine.
Şi într 'un caz şi într'altul problema pesimismului se rezolvă definitiv prin încetarea existenţii trupeşti, fie trecând în nirvana, fie în viaţa de apoi, iar temporal prin uitarea existenţii noastre individuale contemplând frumosul după Schopenhauer şi Strauss, după alţii adevărul şi binele, cele trei idei, pe cari Platon le aşază în fruntea pliromei, iar după creştinism contemplând divinitatea, plenitudinea tuturor ideilor perfecţiunii.
Cu mult mai profund şi cu mai multă putere decât Schopenhauer' ne prezintă Tolstoi viaţa creştină, ca fiind pătrunsă de un ideal ascetic şi altruist.
Tot aşa învaţă şi biserica catolică, că adevăratul creştinism îl reprezintă monahismul, care se poate numi deadreptul „vita religiosa" şi admite numai ca o viaţă încă acceptabilă şi viaţa mai puţin ascetică a mulţimii credincioşilor.
In biserica ortodoxă părerea; este a-ceeaş despre idealul vieţii creştine-.
Acelaş caracter aseretic, rigorist îl a-tribuise creştinismului David Fr. Strauss în scrierea sa: „Der alte in der neue Glaube", spre a arăta că creştinismul ne cere o viaţă '. nenaturală, duşmănoasă culturii şi progresului şi din această cauză ea trebue înlăturată ca o a'bera-ţiune.
Câte predici nu s'au rostit şi nu se rostesc încă la noi cu scopul de a. ne feri de grijile acestei lumi! Mărturisesc, am rămas, totdeauna cu impresia că se dă un înţeles unilateral şi greşit idealului de viaţă creştină.
Pun deci problema: are creştinismul într'adevăr acest aspect unilateral ascetic şi cu tendinţa de a ne înstreina de problemele vieţii de pe pământ? Nu poate creştinul^ să aibă un raport pozitiv faţă de viaţă fără să se abată dela norma ce ne o dă Evanghelia?
Am arătat în cele precedente condi-ţiunile istorice cari au dat naştere idealului de viaţă precumpănitor ascetic qi
128
SOCIETATEA DE MÂINE
pesimist în cele dintâi secole creştine. Socotesc că a fost o rătăcire menită să dispară prin însăşi nevoia de. a exista creştinismul.
Rătăcirea acestei orientări exagerat şi unilateral transcendente a vieţei a trebuit să dispară. Creştinismul nu putea fi -considerat şi nu putea să se menţină ca o simplă negaţiune a realităţii de pe pământ şi nu putea să nesocotească multiplele relaţiuni în care este prinsă viaţa omului eu natura şi cu societatea. Prin învăţăturile Şale şi prin întreagă activitatea Sa mesianică, Mântuitorul avea să introducă în lume un element nou de viaţă, care să străbată şi să sfinţească toate resorturile vieţii omeneşti.
Mântuitorul a venit ca să creeze o nouă viaţă omenească, învăţăturile Sale aveau scopul să producă o fermenta-ţiune puternică, din care omenirea să se renască pentru o viaţă curată, frumoasă şi. în plin progres spre idealuL desăvârşirii morale. „Am venit să aprind un foc pe pământ şi aş dori să ardă deja" iar în alt loc zice: „Nu pace ci sabie am venit să arunc pe pământ".
E adevărat că în alte locuri se spune că Mântuitorul n 'a venit să desfiinţeze legea ci să o desăvârşiască.
Prin lege însă nu se' înţelege numai codificarea celor zece porunci, ci întreaga aşa zisă lege naturală după «are se cârmueşte lumea," toate principiile care stau la baza ordinei morale şi a ordinei naturale din îume. In opera de pregătire a omenimei pentru primirea învăţăturilor Mântuitorului nostru Isus Hristos a avut parte nu numai poporul ales ei şi toate celelalte popoare. Dacă Dumnezeu a vorbit Jidovilor prin Moise şi prin profeţi, tot înţelepciunea Logosului dumnezeesc le-a dat păgânilor filosof ia şi mai presus, de toate legea cea săpată în tablele inimei, a conştiinţei morale, după care păgânii, cei ce nu au avut legea, fac dela natură cele ale le-
,gii şi în baza căreia Tertulian cu drept 'cuvânt a putut zice: „anima humana natura liter est christiana".
Creştinismul este o desăvârşire a legii nu numai cu privire la revelaţiunea Testamentului Veclliu, ci şi cu privire la tradiţia filosofică, culturală şi socială a anticităţii clasice, fără de care creştinismul nu ar fi putut să devie, aceea ce a devenit. Au doară putea să fie dobândită viaţa de veci prin totală desinteresare faţă de problemele, acestei vieţi, de care suntem legaţi prin toate fibrele fiinţei noastre psiho-fizice ? Sau poate o viaţă contemplativă şi stearpş să ne dea dreptul'tre~moştenire a împărăţiei lui Dumnezeu ?
Mântuitorul zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să-1 preamărească pe Tatăl vostru cel din ceriuri". (Matei 5M). Apoi: .„Aceasta este viaţa de veci ca să te 'cunoască pe tine unul adevăratul Dumnezeu şi pe Isus Hristos, pe care l-ai trimes" (Ion
17a). In alt loc: „Iubeşte pe de-aproa-pele tău ca pe tine însuţi". (Mat. 22s»), şi iarăşi în alt loc: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceriuri desăvârşit este!"
Toate aceste porunci, care formează miezul învăţăturilor creştine despre viaţă, ne dau îndemnul nu de a fugi de viaţă şi de lume, ci de a le acorda tot interesul şi toate puterile noastre spre a realiza aci pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, în care să stăpânească armonia spiritului lui Dumnezeu şi toate făpturile naturii, care asemenea omului suspină după mântuire, străbătute fiind de suflarea dumnezească, alături de om să-1 preamărească pe Tatăl cel ceresc.
Dacă credinţa veche a Perşilor a fost o chemare de a se înrola toţi oamenii ca ostaşi ai zeului Ormuzd, spre a întemeia, şi lăţi împărăţia luminii prin aflarea şi iubirea adevărului, prin cultivarea, virtuţilor care stau la baza vieţii morale şi de stat, prin cultivarea animalelor şi a plantelor folositoare, prin exploatarea cât mai raţională a bogăţiilor naturii, fiind paradisurile simbolul preamărirei lui Dumnezeu şi având credinţa în dreapta răsplată după moarte, nu se poate concepe creştinismul ca o religie care să nesocotească spiritualizarea, nobilitarea şi ridicarea condiţiunilor naturale de viaţă spre o desăvârşire tot mai apropiată de perfecţiunea divinităţii. Progresul şi desăvârşirea omului nu se poate realiza decât în funcţiune de multiplele relaţiuni în care omul în mod fatal trebue să între cu factorii naturali ai vieţii. Desăvârşirea individuală şi in. acelaş timp neroditoare faţă de societate — făcând abstracţie dela aceea că este o imposibilitate — nu este recomandată sau admisă de spiritul concepţiei creştine despre viaţă. Lumina .voastră să nu, o ţineţi sub obroc, iar faptele voastre sa lumineze înaintea oamenilor, ca văzându-le ei, să preamărească pe Tatăl vostru cel' din ceriuri.
Numai anumiţi sectari eretici consideră lumea aceasta ca fiind sub stăpânirea unor spirite răzvrătite şi ca o piedecă absolută pentru ajungerea menirii omului, deci ca ceva de ce omul trebue să se ferească: Mântuitorul ne învăţa însă că provedinţa. divină se extinde asupra tuturor lucrurilor din lume, până şi asu pra celor mai neînsemnate, iar sf. Apostol Pavel spune că noi trăim în şi prin Dumnezeu! Dumnezeu deci nu este numai transcedent faţă de lume, ci este totodată şi imanent. Lumea ea făptură a lui Dumnezeu, scoasă de sub blestemul păcatului prin exorcismul universal al jertfei Mântuitorului de pe cruce, este mediul firesc pentru activitatea noastră ca fii ai lui Dumnezeu care am îmbrăcat haina luminii. Nici una dintre condiţiile naturale ale vieţei noastre nu poate fi nesocotită, sau decretată ca inferioară în numele creştinismului, ci toate sunt îmbrăţişate în complexul lucrărilor prin care" are să se întemeieze împărăţia lui Dumnezeu.
129
Tocmai creştinismul, cu nota sa fundamental idealistă, stabileşte o justă ierarhie a valorilor şi ne învaţă dreapta întrebuinţare a lucrurilor din această lume. .
Idealul vieţii nu trebue izgonit dincolo de marginele acestei vieţi, vremelnice, ci trebueşte coborât chiar în mijlocul acestei vieţi, făcându-1 să strălucească în toată măreţia sa, ca cel mai puternic factor de organizare a unei vieţi superioare pe pământ.
VTiaţa cea de veci să nu o nădăjduim numai după moarte ca un dar gratuit, ci să o facem să devie realitate în toate clipele conştiinţei noastre din această viaţă. Să căutăm să stabilim cât mai multe fire de legătură cu eternitatea deja în această viaţă, să coborâm raiul în sufletele noastre deja aici pe pământ, să fim curaţi cu inima deja acum, ca să se sălăşlu,iaseă Dumnezeu în centrul conştiinţei noastre şi să fim părtaşi de cea mai înaltă fericire, de a-1 vedea pe Dumnezeu şi de a trăi eu el într'o neîntreruptă comunităţi de viaţă deja aici pe pământ. Acestea sunt comorile pe care ne îndeamnă Mântuitorul să le adunăm drept chezăşie pentru intrarea în împărăţia cerului, acestea sunt roadele mântuirei noastre active, care ne dau d rep tu l să ne numim fii ai lui Dumnezeu.
Fără de această convingere imediată,' aşa zicând intuitivă a legăturei cu eternitatea, fără a ne pune în serviciul unor ideale netrecătoare şi prin Aceasta a contribui la realizarea adevăratelor valori culturale, viaţa noastră ar fi numai un fel de dibuire în întunerec, o risipire de energii pentru lucruri netrebnice. Numai contactul cu eternitatea, însufleţirea pentru idealele netrecătoare poate să trezească şi să organizeze în noi puterile cu adevărat creatoare de valori şi în acelaş timp să ne dea tăria perseveranţei şi aceea linişte şi seninătate a sufletului, de care nu poate să ajbă parte omul stăpânit de goana după lucruri amăgitoare.
Goethe, marele poet şi filozof german, zicea că nimenea nu poate să creeze ceva măreţ şi durabil pe acest pământ fără • să aibă credinţa în viaţa noastră nemuritoare, iar profesorul Seeperg dela Berlin în etica sa face inversiunea, că nimenea nu poate .avea nădejdea nemuririi decât în măsura în care şi-a legat viaţa de idei eterne, pe cari vrea^ă le servească în existenţa-i pământească.
Creştinismul nu ne îndepărtează interesul dela lucrurile şi datoriile acestei vieţi, ci ne învaţă să le înţelegem şi să • le apreciem cu adevărat „sub specie ' aeternitatis". Creştinismul nu este o eon* cepţie anticulturală despre viaţă, căci unde personalitatea găseşte o posibilitate de desvoltare atât de largă şi unde crearea de adevărate valori culturale este o înaltă datorie religioasă nu numai faţă de omenime, ci şi faţă de întreaga natură, al cărei preot şi mijlocitor spre Dumnezeu este omul, acolo sunt date toate condiţiile unei vieţi culturale şi există un îndemn permanent de progres cultural. Creştinismul nu este o concepţie antiso-
SOCIETATEA DE MÂINE
cială; căci cu mai multă sfinţenie ca în creştinism încă nicicând nu au fost încing urare legăturile sociale fireşti dintre oameni, şi un scop mai sublim decât împreunarea tuturor oamenilor în împărăţia spirituală a lui Dumnezeu pe pământ, n'a fost fixat nicicând pentru vre-o societate omenească.
A rămas eu toate acestea bucurându-se de mare consideraţie monahismul ca un aspect de viaţă şi perfecţiune creştină. însă scos din izolarea faţă de societate şi din spiritul de contemplaţiune pasivă, în care se află la început şi luând caracterul unui fel de viaţă închinat binelui societăţii şi stând în fruntea celor cari îşi jertfesc puterea de muncă şi tot desin-teresul pentru întronarea principiilor creştine în viaţa indivizilor şi instituţii-'
De cum pleci din Sighişoara, pătrunzând mai adânc în valea Târnavei, şirurile de dealuri ce s'au desprins în falduri paralele din Carpaţi, încep să se depărteze şi să mai lărgiască drumul. In cale se perândă la intervale tot mai dese , satele aliniate, cu case monotone şi geometrice. Dacă până aici, trenul se ţâra, când ca o şopârlă în lungul dealurilor, când tăindu-le în curmeziş pe unde putea, de aici" orizontul, încet-încet sesdesface. Văile se lărgesc tot mai mult, iar dealurile se topesc lent, rămânând la
. revărsarea Târnavei în Mureş doar slabe proeminenţe ale Câmpiei-Ardelene.
Deodată cu lărgirea orizontului, cu amplificarea numărului satelor ce ţi-se oferă vederii, îşi fac apariţia ici-eolo şi mici orăşele. Astfel la o jumătate de •ceas, dela Sighişoara, trenul se opreşte câteva minute în Dumbrăveni, sau Ibaş-falău. E adevărat că oraşul e cam dis-
. preţuit de calea ferată. Gara 1-a lăsat cam în urmă şi mai intervine şi Târnava, care cere să-i treci podul, pentru a vedea orăşelul. Şi nici aşa n'ai multe de văzut.Câteva clădiri mai răsărite îţi atacă ochiul, celelalte te fac să nu le iai în seamă. Ceeace-ţi atrage privirea, sunt turnurile înalte ale bisericii armeneşti,
' cari pargeă ademenesc şi şoseaua, făcând-o în mod forţat să străbată oraşul. ' încolo. simţi imediat, că te afli într'un oraş artificial, pe care deci nimic nu-1 justifică. Existenţa oraşului e datorată concentrării pe vremuri a instituţiunilor publice din cele două judeţe ale Târna-velor. Pe urmă o şcoală secundară de Stat şi centru de maghiarizare din vremi încă neşterse din memorie, era gata. A-cum însă când cele două judeţe se răsvră^ tesc, tinzând la independenţa instituţiunilor publice, Ibaşfalăul se resimte. Nu mai arc surse de menţinere a nivelului său pretenţios de oraş şi deci nici sprijin spre dăinuire. Căci în afară de ar-
lor societăţii noastre. Creştinismul de fapt deja dela început
a trebuit să între într'un raport faţă de viaţă, aşa după cum există, potrivit împrejurărilor culturale şi sociale de pe atunci. Fireşte .s'a făcut aceasta la înce-" put cu oareşeare sfială şi cu o notă exagerată' de transcendenţă, ca o antiteză ridicată cu putere de cei dintâi propovăduitori însufleţiţi ai creştinismului împotriva tradiţiilor evreeşti şi greco-ro-mane, urmând ca în decursul sccolilor de după aceea să se realizeze sinteza, prin care să se lămurească tot mai mult da-toriile^ omului faţă de viaţă în lumina învăţăturilor creştine.
Pavel Roşea (Va urma).
tificiul de stat, nici un element natural nu-1 sprijineşte.
E natural deci, că aspectul său, să -se niveleze cu timpul, tinzând să devină aceeace natura 1-a sortit, un centru fără importanţă, de regiune agricolă şi viticolă.
Un orăşel, în deplină desvoltare, vei găsi însă la o altă jumătate de ceas de drum cu trenul. Este Mediaşul... Dacă scobori în grabă treptele trenului ce pufăie sub presiune şi rreîndurându-se să-şi lungiaseă oprirea, nici acest oraş n'are ce ascunde privilor. Cu.resturi de cetate de odinioară, vei indentifica la cel dintâi pas origina lui săsească. Aşe- • zat în mijlocul unei regiuni pur agricole, orăşelul se desvoltase până scurt înainte de răsboi, bazat pe acest factor economic. Pământul din jurul său, mănos şi lucrat cu îngrijire, dealurile ar-giloase, orientate permanent .spre soare şi proprii desvoltării viilor, toate aceste elemente de natură agricolă, îl aduseseră la o stare de frumoasă înaintare. . Şi mai. făcea ceva-, într'o mică măsură, ca oraşul să se desvolte. Era pe deoparte aşezarea sa în drumul celei mai principale artere de comunicaţie — Braşov •— Budapesta — şi legătura ce o făcea. cu muntele direct prin Diciosânmartin şi Tg. Mureş. Ţinuturile muntoase,, din partea estică a Ardealului, aveau legătură anevoioasă cil centrul. Orientarea căilor ferate, dispuse dealungul râurilor, era de aşa natură că nu putea lega oraşele unui ţinut cu ale celuilalt, decât după un ocol respectabil. Astăzi chiar, o călătorie din Mediaş la Tg. Mureş, e mult mai rapidă şi mai necostisitoare cu autobusul, decât eu trenul, . care te poartă aproape o zi întreagă. încât, acest fapt, adusese al treilea avantaj , . în sprijinirea progresului Mediaşului. El servia, într'o măsură mai mică şi în proporţia în care regiunea contri
buia, ea un punct de legătură al regiunilor din Ardeal. In fine, târgurile săptămânale din fiecare Joi, aduc toată populaţia regiunii, servind ca loc de schimb al produselor cel puţin pentru locuitorii din văile celor două Târnave.
Toţi aceşti factori, imprimaseră oraşului caracterul mediului în care se desvoltase: agricultura. Până înainte de răsboi, nu poseda nici urmă de industrie. Zic îiicr urmă de industrie, pen-trucă existenţa a două fabrici de salam şi a unei tăbăcării rudimentar organizate, nu ne îndrituiau să vedem în ele o industrie. Existenţa actstor fabrici, era de altfel, direct legată de existenţa şi progresul agriculturii şi culturii vitelor. Curba desvoltării lor, era influien-ţată deci direct şi varia, după variaţia factorului agricol.
Viaţa economică şi financiară, era şi ea legată de aceste realităţi. Câteva bănci existente, românească numai filiala „Albina" din Sibiu, celelalte streine, se mulţumiau cu operaţiuni de natură agricolă. Factorul economic, pe care-şi baza progresul oraşul Mediaş, dăduse în prima epocă a desvoltării sale tot ce se putea. De aceea era şi natural, ca, situaţia să ajungă la un punct, unde se înţelenise. Nimic nu se mai putea a-dăuga, ca progresul să urmeze aceeaşi proporţie.
Că era un oraş de pură agricultură, ne-o dovedeşte întreaga sa înfăţişare. Centrul ocupat cu" case mai răsărite, locuinţe' ale proprietarilor din jur şi cui-. bul lor de retragere . pentru iarnă, forma în acelaş timp şi circumscripţia comercială. Toată aceasta viaţă se concentrase propriu zis, în piaţa de astăzi, străjuită din cele mai vechi timpuri de turlele înalte ale bisericii evangeliee, iar în jurul ei, aproape în raze concentrice se întindea partea pur agricolă, ajungând în cartierele mărginaşe şi în afara zidurilor cari închideau pe vremuri cetatea, să fie locuită şi de Români, cari nici n'au cunoscut altă ocupaţiune, decât agricultura. însăşi edilitatea oraşului se concentrase toată la centru." Din ce s'a putut scoate prin "contribuţia comerţului, ' se făcuse doar atâta, ea, să poată face faţă pretenţiei sale. De aceea doar centrul posedă o brumă de canalizare, câteva străzi pavate, magazine mai asortate, încolo pe măsură ce te depărtezi, apare tot mai pronunţat, partea rustică. Nu mai vorbesc de cartierele româneşti, cari au fost şi sunt lăsate aproape în complectă părăsire. Dacă acest lucru se mai putea înţelege înainte de război, când fie în oraş săsesc, fie în oraş românesc, partea românească era neglijată — e de neînţeles astăzi, când schimbarea stăpânilor trebuia să se cunoască mai ca seamă în această privinţă.
Locuitorii oraşului erau de trei naţionalităţi diferite: Nemţi, Unguri cu Ovrei cu tot şi Români. I-am'înşirat nu în ordinea numerică, care poate tot cam astfel s'ar comporta, ei mai mult în mă-
DESCRIERI SOPOGRAFICE
Mediaşul
130
SOCIETATEA DE MÂINE
sura în care stăpâniau oraşul, din punct de vedere economic şi cultural. Nemţii, mai bine zis Saşii, posedau instituţiunile culturale cele mai de frunte. Şi nici nu o de mirare, pentrucă Mediaşul făcea' parte din cele şapte cetăţi ale Transilvaniei. E natural prin urmare, ca Saşii să i'i acaparat toată superioritatea culturală şi agricolă. Ei posedă un liceu, şcoli profesionale de agricultură cu oarecare renume şi evident şcoli primare. Dar puterea lor de manifestare, rezida în solidaritatea încăpăţînată cu care se opun —- dar de prezent neputincioşi — oricăror infiltraţiuni streine. E şi natural să fie . superiori celorlalte naţionalităţi, atunci când liceul lor -din loc, concentra un corp profesoral, care le-a purtat grija în toate privinţele.
Ungurii cu năzuinţele lor de infil- J traţii, se cunosc doar ca o populaţie suprapusă. Preastrălucit nu stau, din nici un punct de vedere. Doar ultimele legi aponiene îi făcuseră să-şi vadă emblema statului unitar, pe frontispiciul institu-ţiunilor publice şi pe localurile de desfacere ale produselor monopolurilor statului. Dar în viaţa de toate zilele, oftau nemângăiaţi la fiecare pas, căci insulele puternice de streini, îi aduceau la realitate. Norocul cel mare l-au avut cu Ovreii, cari resemnaţi, s'au adăugat lor ca limbă, rămânând diferenţiaţi ca re- , ligiune. Şi astăzi încă cei mai încăpăţînaţi Unguri sunt Ovreii, cari trag oricând pot, nota neromânească asupra o-raşului. *J
Insfârşit Românii, locuiau părţile mărginaşe, ale oraşului. Şi era şi natural a-cest lucru, pentrucă neputând întră în o-cupaţiunile rentabile de comerţ şi industrie, agricultura, singura lor oeupaţiune, le cerea să aibă locul necesar desvoltăr'i gospodăriei. Din punct de vedere cultural stăteau ca în orice alte părţi; posedând şcoala primară necesara. Din punct de vedere economic, iabia cu greu s'au putut ridica. Poate era la mijloc sistemul ,de şicane pe care îl punea vechea stăpânire, poate însă şi faptul că s'au aşezat aici mai în "urmă. In orice caz, viaţa oraşului pulsa fără prezenţa lor. Neglijaţi de stăpânire îşi vedeau doar de necazurile lor, nu fără speranţă în îndreptări.
Din punct de vedere al numărului, populaţia era împărţită cam egal. Zic cam egal, pentrucă şi astăzi situaţia se menţine. Creştereai populaţiei s'a făcut în acelaşi raport, bine înţeles, dacă considerăm exact ultimul recensământ.
Aşa se prezentau lucrurile în această cetate medievaiă scurt înainte de război. După el însă, au intervenit modificări de o importanţă capitală. Tocmai de aceea, am marcat în desvoltarea oraşului, e-poca ante şi postbelică. Vom vedea în numărul viitor, în ce constă noutatea ultimei eppce şi prin ce se deosebeşte de prima, pe care am tratat-o în aceste rânduri. .
Ing. Gheorghe Brânduş
ACTUALITĂŢI
Consiliul Societăţii Naţiunilor şi afacerea mitralierelor dela Saint-Gothard
Chestiunea descoperirii senzaţionale a mitralierelor destinate Ungariei, la Saint Gothard, revalată de puterile Micei înţelegeri sub o formă de simplă deferire de caz, a pus consiliul S. N. în-tr'o dificilă situaţie.
Preciziunile Micei înţelegeri că nu consideră afacerea mitralierelor ungare ca un diferend între ea şi statul ungar ci se mărgineşte numai a atrage atenţiunea Societăţii Naţiunilor asupra a-cestei flagrante încălcări a tratatului ji Pactului în vigoare, pentru ca pe baza drepturilor pe cari aceste convenţiuni le dă Consiliului S. N., acesta să-şi dea avizul lu^nd măsurile ce va crede de cuviinţă, a fost de natură , să ridice chestiunea demnităţii şi autorităţii S. •, N., care nu poate suferi un1 eşec ce ar da opiniei publice mondiale impresia unei slăbiciuni sau a unei atitudini pur platonice, a tinerei instituţiuni internaţionale.
Dificilul se face simţit prin aceia că reprezentanţii Angliei, Germaniei şi Italiei, cu toată dorinţa ce ar avea ca autoritatea Consiliului să nu- iasă scăzută din această afacere, nu vor să admită totuşi nici un fel de investigaţiuni fiindcă, nu înţeleg 'să creeze un precedent care le-ar putea fi cândva nefavorabil. Mai ales Germania are acest interes.
Reprezentantul Franţei însă, din potrivă, consideră ca o datorie intervenţia S. N. şi eaută,să convingă Consiliul că lipsa unei hotărîri în acesta afacere ar scădea considerabil autoritatea lui şi ar permite pe viitor oricărui stat 6 dero-bare dela articolele pactului sau tratatelor de pace.
Se pare că punctul de vedere francez va primi şi o anchetă, oricât de ineficace, va fi deschisă în acest scop. Anchetă ce se va mărgini de sigur la cercetări pur vamale fiindcă alt rost nu şi-ar avea întrucât corpul delict — mitralierele — au fost în parte vândute unor negustori unguri pentru ca ele să nu-şi schimbe destinaţia iniţial avută, iar o parte dosite cu abilitate. Evident deci că măsura luată de Consiliu nu va avea prea multă greutate prin ea însăşi, totuşi va fi un prilej de a se fixa până unde se întind drepturile Consiliului şi mai ales măsurile ce poate lua preşedintele şi organele secretariatului S. N. în cazuri de urgenţă, fiindcă mitralierele dela ISaint-Gothard numai printr'un complex de împrejurări neprevăzute au putut fi descoperite. Dar dacă un caz analog se iveşte şi — după cum s'a întâmplat şi în speţă — într'o perioadă de timp când mai e mult până
la sesiunea ordinară, a Consiliului, nu este îndreptăţit preşedintele şi secretariatul de a lua unele măsuri ce n 'ar mai putea permite o sustragere de sub controlul S. N.î
Asupra acestor puncte Consiliul va a-vea de statuat şi silit fiind de reprezentantul francez, va trebui să reglementeze într'un fel dreptul de intervenţie al acestor organe.
De sigur, că la .apariţia acestor rânduri afacerea mitralierelor ungare va fi rezolvată. Credem că ea va fi luată în discuţiunea Consiliului care după ce va asculta punctul de vedere al micei înţelegeri, prezentat de dl Tjtulescu, va, asculta şi t explicaţiile guvernului ungar ce vor fi făcute probabil de generalul Tanezas şi va însărcina o comisiune compusă din reprezentanţii statelor celor mai. desinteresate în această afacere (probabil Finlanda, Canada şi Chili sau Cuba), să studieze dosarul şi printr'un raportor să arate Consiliului părerea ei, după care el va da o hotărîre.
Putem prevedea de pe acum că hotă-rîrea va fi în senzul deschiderii unei anchete civile ce se va mărgini la investigaţiuni de transit şi vamale, cari vor fi mai puţin umilitoare şi în acest fel principiul intervenţiunii S. N. recunoscut de tratate şi.Pact, va fi salvat şi probabil va eşi întărit prin statuarea dreptului de investigaţiune şi cercetare pe care Consiliul îl va avea în cazuri analoage şi a măsurilor pe care în lipsa acestuia, preşedintele şi secretariatul va putea să le ia când se va cere urgenţa.
Trebue să conchidem cu acest prilej că deşi în fapt încercarea frauduloasă a Ungariei nu va avea o sancţiune, totuşi, în drept, orice măsură — oricât de platonică — se va lua, va fi un punct câştigat pentru menţinerea neştirbită a articolelor tratatelor de pace în vigoare şi al Pactului şi deci o întărire a prestigiului S. Naţiunilor.
Aceasta cu atât mai .mult cu cât cu acest prilej întreaga presă italiană şi germană s'a aşezat de partea Ungariei contestând S. N. orice drept de intervenţie şi cercetare pe motiv că ar ştirbi din autoritatea şi independenţa statului. Spiritul de obiectivitate şi tendinţa pacifistă a Franţei va învinge şi de astă dată obiecţiunile interesate ale Germaniei şi opoziţia transparent imperialistă a Italiei şi Angliei.
Aceasta dacă evenimentele nu vor des-minţi optimismul nostru.
Paris, 7 Martie.
Petru Bănescu
131
SOCIETATEA DE MÂINE
Drepturile şi datoriile studentimei Frumoasa acţiune de protest a
Studentimei. române contra hotărîrii Consiliului Societăţii Naţiunilor la Geneva, în chestia optanţilor maghiari, readuce studenţimea în făgaşul acţiunelpr sale fireşti, la strălucita, tradiţie a mişcărilor naţionale, care a făcut, în trecut, fala studentimei române.
Studenţimea are dreptul şi datoria să stea în fruntea luptelor naţionale, pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale, pentru întărirea fizică şi morală a poporului român, pentru apărarea ţării, pentru propăşirea şi înălţarea poporului şi ţării noastre.
Sîudenţimei îi stă bine chiar să fie mai avântată, mai puţin cumpănită, cu suflet de foc şi verb de fulger, însă în mişcarea ei, studenţimea trebuie să urmărească fapta creatoare, nu acţiunea negativă.
Zadarnic studenţimea îşi pierde sufletul şi vremea privind chestiunea naţională prin prisma antisemită. Nu urând alte naţiuni, ci iubind pe români, niu sfărmând bunuri streine — pe care apoi le plătim — ci ajutând pe români să producă şi să creieze bogăţii rezolvăm chestia naţională. ~\
Astăzi, după întregirea neamului, chestiunea naţională este întărirea şi ridicarea poporului nostru fiziceşte, economiceşte şi moraliceşte, pentru a ne putea păstra ţara de care ne-a învrednicit buna noastră soartă.
Oameni interesaţi politiceşte întunecă buna judecată a tinerimei şi o îndrumă pe căi greşite, în scopul de a-i atrage privirile în altă parte, de a o împiedica să vadă realitatea socială şi a-i judeca cum se cuvine pentru faptele lor.
Egoişti şi răi aceşti politiciani, nu au alt scop decât acapararea bogăţii- , lor şi forţelor acestei ţări, pentru a putea stăpâni şi exploata în veci de veci, din cetăţi economice şi politice inexpugnabile, nefericitul popor român. Ei, zi de zi, redfuc ţărănimea la sapă de lemn, nimicesc prin impozite şi desinteres pe meseriaşii şi comercianţii români, distrug prin sărăcire intelectualitatea română, duc ţara şi neamul întreg la ruină.
Studenţimea, care în marea ei majoritate, este ieşită din clasele muncitoare, pentru a nu deveni apărătoarea părinţilor ei, este ameţită, înşelată, şi dusă pe căi întunecate şi sterpe.
Prin prevestirea dreptei judecăţi, se ajunge la anomalia că studenţimea, în loc să privească chestiunea naţională, în adevărata şi complexa ei înfăţişare să o privească prin la-
turea interesată a exploatatorilor poporului nostru şi a uneltelor lor, uitând chiar obiectivul luptei sale naţionale.
In chip logic antisemitismul nu poate fi înţeles decât ca o înfăţişare a naţionalismului, în orice caz nu ca o luptă de rasă şi cu atât mai puţin, ca o luptă confesională. In acest caz însă, dat fiind rolul economic pe care îl joacă evreii în această ţară, lupta antisemită nu poate avea ca obiect decât romanizarea oraşelor, romanizarea activităţilor economice,, (industria şi cpmerţuî). Şi de aici urmează că aceiaş atitudine naţională trebuie să o aflăm faţă d£ toate elementele care stau în calea acestui ideal', aceiaş atitudine trebuie să o avem faţă de toate celelalte naţionalităţi conlocuitoare, care, prin politica lor de asuprire a poporului român, au împiedecat, în toate provinciile alipite, aşezarea românilor la oraşe şi îmbrăţişează de către români a carierelor economice.
Dar ce se întâmplă? Fără a socoti nici un fel de contradicţie, antisemiţii pot avea alături de ei în lupta lor pe unguri, nemţi, sau ruşi, duşmanii noştri de totdeauna, dacă ei sunt antisemiţi, cu toate că aceste populaţii minoritare stă încă, şi astăzi, cu duşmănie în calea romanizării oraşelor şi a activităţilor economice.
De curând, aici în Ardeal, ungurii au hotărît, să nu mai cumpere şi să nu mai lucreze decât la comercianţi şi meseriaşi unguri. Este o ofensivă contra încercărilor noastre — slabe încercări — de a deschide aici o prăvălie românească, dincolo un atelier românesc. Pvrin această măsură fanatică, ungurii sunt siguri că dau o lovitură puternică comerţului şi industriei mici române, la începutul desvol-, tării lor. Comercianţii şi industriaşii români de azi vor fi loviţi, poate distruşi, iar ucenici români la învăţătură străinii nu vor mai primi. Dacă evrei-mea ar fi luat această dispoziţiune ar fi întâmpinat vijelioase protestări •— legitime — din toate părţile, şi primul rând din partea tinerimei. Dacă această hotărîre a fost luată de ungurii creştini, nu se ridică nici o protestare naţionalistă.
Statul, Jncăput pe mâna unui partid egoist, nu are nici o înţelegere şi nici un interes, pentru marea problemă a naţionalizării oraşelor. Romanizarea oraşelor nu se poate face decât prin romanizarea clasei de mijloc, prin ridicarea de sănătoşi co mercianţi şi industriaşi români. Ar fi de datoria studentimei să pornească o acţiune pozitivă ş creatoare
pentru înmulţirea, sprijinirea şi înălţarea acestor pioneri ai oraşelor româneşti de mâine. Am spus-o, şi o .mai repetăm, oraşele nu se câştigă prin funcţionărime, prin militari, prin firme scrise în româneşte, ci prin ridicarea de comercianţi şi industriaşi români, care să dea viaţa economică a oraşelor, fizionomia lor, bogăţia lor. Oraşele nu se câştigă decât prin număr şi bogăţie. Români mulţi, români bogaţi: aceasta e romanizarea. Şi aceştia nu pot fi intelectualii sau funcţionarii, ei nu pot fi decât comercianţi şi industriaşi români, singuri cari pot creia bogăţii, şi prin muncă să se îmbogăţească.
Dar studenţimea mai poate avea un alt mare rol.
Poporul românesc, ţara românească se pierd prin decăderea morală care le cuprinde. Conrupţia, necinstea, viciul ne distrug. Astăzi o ţară nu se mai poate ţine numai prin puterea baionetelor, ea se ţine în primul rând, prin puterea ei morală. Şi poate mai des prin această din urmă putere.
Putem numi politiciani sau funcţionari, îmbogăţiţi prin fraudă, furt, conrupţie sau vânzarea i»tereselor ţării. Putem numi oameni, care înlesnesc străinilor, pentru bani, jefuirea bogăţiilor naţionale, nesocotirea intereselor ţării, fraudarea statului? Putem numi conducători în această ţară ocrotitori ai tuturor viciilor şi depravărilor de sus?
Nu mai e oficiu unde să te duci să-ţi capeţi dreptul fără să nu dai bacşiş, unde să nu fii jefuit. Nu este oficiu, nu este instituţie, în care să nu se numere cel puţin un furt, o
(fraudă, un scandal public. Conrupţia se întinde până în mă
duvă. Conrupţia au creiat-o politicia-nii veroşfi şi uneltele lor, funcţionarii perverşi, folosiţi în nemerniciile acelor politiciani. Şi aceştia sunt cei mai fericiţi şi mai cinstiţi în societate. In această ţară funcţionarii cinstiţi conştiincioşi sunt desconsideraţi şi batjocoriţi, ei văd cum tovarăşii lor, cari ştiu să-şi facă treburile, le trec înainte nu numai în situaţie materială,, dar chiar în situaţie morală, şi se distrug sufleteşte în oficii, sau pleacă ne mai putând suporta miaz-mele mocirlei din jurul lor. - Fiinţa morală a neamului nostru
a în pericol. Cunoaştem vinovaţii, cunoaştem răul, putem avea îndreptarea. Se cere numai o forţă morala, un curaj sănătos, şi o acţiune eroică pentru curăţirea cangrenei. Ce rol strălucit n'ar putea avea studenţimea într'o asemenea cruciadă morală, dacă cei interesaţi — politiciani cari au interes să se ascundă — nu i-ar perverti dreapta judecată şi nu i-ar adormi simţimintele cele
132
"SOCIETATEA DE MÂINE
mai nobile şi mai frumoase din sufletul ei?
Lupta pentru ridicarea economică, culturală şi morală a ţărănimei, lupta pentru formarea clasei de mijloc românească — comercianţi şi mici industriaşi români —, lupta pentru sănătatea morală a acestui neam, lupta pentru apărarea şi înălţarea patriei, lupta pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale, a limbei şi credinţei strămoşeşti, a tradiţiilor şi obiceiurilor naţionale, a artei şi culturii poporului nostru, sunt atâtea aspecte ale luptei naţionale pe care studenţimea are dreptul şi datoria de a o duce. Precum ea, prin tinereţea şi puterea ci stă în fruntea batalioanelor pentru apărarea ţării şi neamului în timp de răsboiu, tot astfel trebuie să stea curajos în fruntea luptătorilor, când patria şi neamul sunt în primejdie, şi în timp de pace.
* Studenţimea română totdeauna a
fost în fruntea mişcărilor naţionale, fiindcă în ea s'a găsit şi tăria de credinţa şi curajul şi avântul necesar unor asemenea mişcări. De câte ori fiinţa naţională era ameninţată, de câte ori se aducea o lovire sau o jic-nire mândriei noastre naţionale, studenţimea era cea dintâi care protesta, şi d*e multe ori lua, cu fapta, partea naţiunei noastre.
Sufletul Ligei • Culturale, care a pregătit spiritul unirei, studenţimea română era; pfotestatoarea împilării fraţilor subjugaţi şi afirmătoarea idealului naţional de unire a tuturor românilor, studenţimea română era; apărătoarea limbei, obiceiurilor şi tradiţiilor române, uitate şi batjocu-rite de aceiaş societate, care astăzi nu dă pe toţi cartoforii marilor cluburi, delapidatorii de zeci de milioane, cocaînomanii şi morfinomanii, pe toţi peştii şi neruşinatele femei din lumea bună ce-şi irosesc inconştient, cinstea, trupul şi viaţa, pe toţi sam-samsarii şi şperţarii vieţii noastre publice.
* Eram în Martie 1906 în pragul ex
poziţiei din Parcul Carol, care trebuia'să dovedească progresul României în cei 40 ani âi domniei marelui Rege. In ţară domnea o. sărăcie şi o jale fără nume. Un an mai târziu a şi isbucnit marea revoluţie ţărănească.
O societate de binefacere „Obolul", care ca toate societăţile de binefacere, era creiată întâiu pentru distracţia membrilor, apoi pentru micele afaceri ale conducătorilor şi apoi pentru alinarea unei suferinţe, o societate de binefacere cu membri din lumea cea mai bună din capitala ţării, hotărăsc pentru ziua de 13 Martie 1906 o reprezentaţie la Teatrul Na-
CRONICI CLIL,TIJRYLE ŞI ARTISTICE ws-r /v . VV -W•••••AA'> 'W . y\-v...fA*.
De ce n'am reînvia „luceafărul" de odinioară ?
Dela marea Unire încoace au invadat în Ardeal atâtea psrsonagii, atâtea obiceiuri, atâtea alte preocupări, atâtea fe-liurite cointeresări, aţâţi purtători' de prunci şi moaşte politice, atâtea capitale pe cap cu miraculosul fes, — dar nimeni nu a ridicat giulgiul de pe sufletul literar al Ardealului de azi.
La noi, în acest colţ de ţară, au invadat toate cădelniţele cari, de cât miros de smirnă, au împrăştiat mai mult ee j nuşă, ne-au stropit toate mătăuzele cari nu au nici meritul acela de a fi din fir de busuioc...
Să dăm la o parte borcanele cu alifia naţională cu care dacă te ungi pe faţă trece orice pistriu .— şi orice om în acesta ţară se schimbă la faţă în mare român, ca -odinioară Isus pe muntele Ta-borului.
Şi, adevărul, ca pe un jăratic să-1 luăm în palme oricât ne-ar frige — să-1 mărturisim, ţinând capul nu spre tina din drum, ei spre soarele ce trebuie să ne trazească la viaţă.
S'au făcut fabrici în ţară. — Bine, — dar câte şi cum s'au făcut,
să nu mai vorbim. S'a dat poporului pământ. — Foarte bine; — dar cui şi cum s'a(
dat, să nu o prea întindem. S'a votat o nouă Constituţie, —• în
schimb mălai şi trai nu prea- este. —
S'au făcut atâtea, şi atâtea', şi atâtea — încât Românului înrt* adevăr îi trebuie şapte vieţi în pieptul de aramă ca să le poată simţi şi trăi pe toate.
Sufletul? A, acela a fost legat la căruţa hodoro
gită a uitării ca o vită costelivă pe care o duce ţăranul sărac la tâ rg . . .
Avem de toate, numai sufletul e cam puţin. • -
Toate s'au făcut multe şi mari, numai sufletul a rămas puţin şi mic.
In faţa tuturor am ridicat căciula naţională mai sfioşi sau grozavi, numai pe-lângă suflet am Irecut senini şi veseli, cu ea pe-o ureche.
O pildă dintre multele? Pe teren literar, Ardealul, a rămas
tot acolo unde a fost, ba de atâteaori mai rău. -
Mai demult aveam „Luceafărul'', miraculoasa revistă de sacrificiu şi muncă a unei întregi generaţii, în care s'a scris o pagină de glorie literară a Ardealului, care a cuprins în sine toate lacrimile şi bucuriile şi toate nădejdile şi valorile u-nui popor.
Şi azi, la zece ani dela Unire, — j>Lu-ceafărul'' nu mai este, a pierit şi el ca un erou necunoscut pe altarul literaturei române întregite.
L'a plâns cineva? A cercat cineva să-i dea viaţă? De bucuria mare a unirei sufleteşti a
alergat oare cutare milionar — între a-ceştia * nu se poate găsi unul fără . . .
M I H * t m » » 0 > M H M « » M H M I M M H M I I M M M n H I > ţional din Bucureşti pentru mărirea fondului ei.
Lumea noastră, bună, înstreinată de neam; dispreţuitoare a limbei şi tradiţiilor româneşti, dispreţuitoare a culturei şi civilizaţiei noastre, dădea la Teatrul nostru Naţional, o piesă străină, jucată în limba străină, de dornicii de petreceri şi exhibiţii din acea lume bună.
Studenţimea bucureşteană- revoltată de această sfidare a naţiunei româneşti, ocupând cu forţa piaţa Teatrului, a împiedecat reprezentaţia societăţii „Obolul" şi a stabilit tradiţia de atunci cu sfinţenie respectată ca pe scena Teatrului Naţional să se joace numai în limba română.
Succesul studenţimei a fost deplin şi această faptă este trecută cu cinste în trecutul ei de lupte naţionale.
Au fost oameni cari au contestat dreptul studenţimei de a împiedeca manifestarea unei societăţi, care nu
contravenea nici unei legi, dar studenţimea a ştiut să-şi apere dreptul de a lupta pentru apărarea intereselor sale naţionale .
Vom publica în această revistă un memoriu scris, sub formă de scrisoare deschisă, adresată dlui profesor Petru Bogdan, actualul rector al Universităţii din Iaşi, care a fost răspândit atunci în apărarea dreptului studenţimei.
Autorul acelui memoriu, din însărcinarea studenţimei ieşene, este autorul acestor rânduri. El crede că ceea-ce a spus atunci, ca student, poate să repete ca profesor, îndrumător de noui generaţii de studenţi.
Drepturile şi datoriile studenţimei trebuie să fie etern aceleaş, fie că ele sunt judecate de studenţi, fie că ele sunt judecate de profesori, numai astfel, aceste drepturi şi datorii sunt cele adevărate.
N, Ghiulea
133
SOCIETATEA DE MÂINE
fes ? —, sau cutare ministru al Artelor, care, ,nu să ne dea vre-o idee, că har Dlui avem şi noi destule, ci măcar să rupă o coajă din pita de milioane date pe, degeaba făkirului Dragomirescu în ale. literâturei ?
Cei cari ar fi putut face ceva, chiar destul, au zis prin faptele lor, MM.
Iar cei cari nu avem virtutea banului, am fi făcut ceva, din toată inima.
Aşa că Ardealul literar nu are o oglindă, ci numai cioburi de diferite colori şi dimensiuni.
Eu nu am făcut parte din generaţia lui Goga, Agărbiceanu şi Ciura — ci din cea a nevoiaşilor de azi, cărora şi uşa cutărei colibe literare din Bucureşti îi stă zăvorită ca un coşcogea-mite palat fermecat, din cele poveşti . . . .
Dar nici nu doresc să întru în nemurire, cu pălăria în mână, la uşa cu şapte balauri a cutărui critic făcător de talente cu ajutorul dăsagilor lui bietu' Turbincă.
Spre partea aceasta cerem numai sănătatea — dela cei ce ne-o pot da.
Dar, ce-ar fi dacă într'o bună şi luminată am pune umerii şi punga şi capul să înviem fermecătorul 'Luceafăr literar de odinioară?
De ce să fie unii dintre noi siliţi să-şi înainteze la Bueureşi manuscrisele, cu cerere timbrată, plus cel al asistenţei sociale?
Qe-ar fi dacă într 'o bună zi şi-ar pune fiecare literat din Ardeal aceasta întrebare?
Iar alţii cele din domeniul finanţelor efective.
Şi fapta aceasta nu ar trebui s'o numim nici măcar minune minunată.
Nu credeţi fraţi literaţi — mai tineri sau mai bătrâni întru ani •— din Ardeal, că a sosit vremea — şi, vai, de când a sosit! — să stăm puţin de vorbă, dar cât de mult şi mai ales de faptă, în aceasta chestiune de demnitate literară a Ardealului?
In al zecelea an al Unirei, măcar. Şi, cred că tot Goga, Agărbiceanu,
Ciura — din cei emeriţi au cuvântul în aceasta veche chestiune atât de tânără şi nouă, cu spriginul şi încurajiarea celor ce le pot fi de treabă.
Cu drag şi mare nerăbdarea sufletească îl aşteptăm.
Valeriu Bora
Lupte religioase Puteam crede, că am scăpat de vifo
roasele lupte religoase, cari au trecut cu vărsări de sânge prin istoria celor mai multe dintre popoarele eu mai veche cultură. Ce-a însemnat asaltul protestantismului în veacurile îndepărtate, când a-bia ne treziam la viaţa culturală ? împrejurările istorice au fost de aşa natură, încât această ispită nu ne-a putut cuceri. Aripa ei ne-a atins în treacăt, dar ne-a lăsat numai o înviorare şi o dorinţă de a ne lumina la isvoarele scrise
ale creştinismului nostru. Ceeacc am şi făcut. Ş 'apoi ne-am continuat viaţa religioasă în linie dreaptă.
Catolicismul iarăş ne-a furat numai în parte. Deastădată s'a desprins un fragment din trupul neamului dcla forma stabilită a vechii noastre credinţe. Dar nu s'a înstreinat cu totul. Catolicismul lui era un greeo-catolicism, încât avea rădăcina comună cu massa ortodoxă, care rămăsese greco-ortodoxă. Plângeri şi suspine au fost totuşi cu ocazia acestei rupturi. Dar fraţii n'au ridicat armele unul înpotriva altuia.
Două veacuri apoi au trăit alăturea aceste două confesiuni, aproape în bună pace. Erau mândre fiecare pe patrimoniul lor, dar credincioşii celor două confesiuni nu şi-au uitat niciodată că sunt fraţi de acelaş sânge, şi nu s'au jignit în sentimentul lor naţional.
După unire se pare că mândria a-(•easta a crescut aşa de mult, încât menajările vor înceta.
N'am putea preciza acum de care parte e mai mare vina. Provocări au fost şi de o parte şi de alta. Noui prozeliţi îşi caută fiecare confesiune, dar
' câtă vreme Blajul, cuibul confesiunii greco-catolice, îşi, caută numai aceşti prozeliţi, Sibiul cuibul ortodoxismului militant, se_ gândeşte mai întâi să distrugă confesiunea adversă. E o nuanţă de deosebire între aceste două metode.
Dar fiindcă superioritatea numerică a ortodoxismului e aşa de sdrobitoare, a-ceastă nervoasă agresivitate o face pe ea mai vinovată în această luptă. Are nevoie de atâtea provocări ortodoxismul pentru a se menţine? Are teamă că va fi învins de cealaltă confesiune?
Cel slab totdeauna se apără mai cu desperare, şi când atacă e mai întărîtat. Ori tocmai ortodoxismul manifestă aceste caracteristice în lupta religioasă, care se accentuiază mereu.
Din pricina aceasta confesiunile minoritare sunt mai bine apărate decât a doua confesiune românească. Ele nu sunt văzute cu ochi aşa de răi, de către confesiunea, dominantă în stat, cum e văzută confesiunea greco-catolică. Pe ele * le a-pără şi principiile de internaţional liberalism, la cari confesiunea românească nu se referă. Dintr'o explicabilă jenă.
Dar ortodoxismul îşi justifică ofensiva pe temeiu naţional. El voeşte strângerea tuturor fraţilor subt bolta aceleiaşi biserici, pentruca această unitate confesională să o întărească pe cea naţională. Una am fost în trecutul îndepărtat, una să fim şi astăzi. Dar în a-ceasta stă oare tăria neamului nostru? Sunt destule popoare, cu multe confesiuni, mai multe decât două,, a căror solidaritate naţională o putem invidia.
Poporul cel mai larg în liberalismul religios, poporul american, are cel mai frumos cult al patriei. Căci nu se exclud aceste categorii morale.
Un alt adevăr se impune însă, câtă vreme virtutea principală a celor două
confesiuni româneşti va fi puterea agresivă a uneia împotriva celeilalte, - câştigul va fi de partea celui de-al treilea. Şi acest al treilea este confesiunea adventistă, cu nuanţele ei specifice. Iar a-eeastă confesiune se pare că ar putea fi mult mai primejdioasă pentru solidaritatea naţională şi pentru forţa noastră vitală, decât grecocatolicismul.
Asupra acestui lucru ar trebui să mediteze mai mult cei ce conduc ofensiva în lupta dintre cele două confesiuni româneşti actuale.
învăţământ în pripă Ministrul Anghelescu, autorul legii în
văţământului primar, a reuşit să depună pe birourile parlamentului proiectul de lege al învăţământului secundai'. Ineu-rând va purta titlul de autor şi pentru această lege.
Ea a fost judecată în prealabil de multe personalităţi competente, în publicistică şi prin conferinţe publice. Muliţi şi-au spus judecata şi în parlament. Dar oricâte critice potrivnice s'au ivit, caracterul fundamental al legii nu va putea fi transformat, ci el va rămâne acela voit de ministrul actual.
La noi învăţământul secundar nu se află în cea mai bună stare. Lipsurile îi sunt complexe, dar cea mai de seamă este lipsa profesorilor cu deplină autoritate didactică şi de specialitate, care se vădeşte prin mediocra pregătire a tinerilor ieşiţi de pe băncile şcoalei secundare. Înmulţirea şeoalelor de această natură, chiar când ele au. localurile necesare, nu este o măsură potrivită pentru ridicarea nivelului intelectual al a-cestui învăţământ. Căci, în definitiv, bacalaureatul trebue să fie un mijloc de selecţie şi nu o poartă largă prin. care să se strecoare eu zecile de mii anual tinerii români sau cetăţeni români. Pentru câştigarea acestui rezultat ar trebui sa ne întoarcem la maxima lui Maiorescu, fost şi el ministru al şeoalelor, care spunea că învăţământul se îndreptează pornind de sus. Adecă dela universitate. Şi anume prin pregătirea unui corp didactic de elită.
0 constrângere a mentalităţii elevilor, pentru dovedirea capacităţii lor de rezistenţă cerebrală înainte de bacalaureat, prevede şi actuala reformă. Prin unificarea liceului program» analitică se va încărca aşa de mult, încât nu toţi cari au întrat în liceu vor putea rezista până la sfârşit. Elementele se vor selecta.
Dar tocmai în aceasta constrângere este şi o primejdie. Nu" vorbim de conflictul între două concepţii de învăţământ: clasicistă şi realistă, şi pentru stările din ţara noastră. Lucrul s'a discutat îndeajuns în publicistică. Insă o-dată cu unificarea învăţământului secundar, adecă odată cu concentrarea tuturor disciplinelor din trei secţii într'una singură, s'au amputat şi anii învăţămân-
134
SOCIETATEA DE MÂINE
tului. Va fi o singură secţie, cu toate materiile ce le pretinde învăţământul secundar, cari vor trebui predate în curs de 7 ani, nu în 8 cum se făcea până a-cum. Unde este logica aici?
Psihologia şi sociologia modernă arată ca nu e bine să grăbim intrarea copiilor în viaţă, prin încadrarea lor în respectivele profesiuni: Aceasta în interesul echilibrului socia), care se menţine prin priceputa îndeplinire a tuturor funcţiilor sociale.
Dar noi ne grăbim. Parcă e un făcut ca noi totdeauna să rămânem mediocri, în viaţa publică, dar. în acelaş timp legiferăm sistemul pregătirii în pripă pentru viaţă. E bine aşa?
CĂRŢI, REVISTE, ZIARE
Misiunea unei generaţii Viaţa Românească ne aduce în cel mai
recent număr ăl ei (an. XX, nr. 1) o „cronică a ideilor'" plină de adevăruri pentru vremea noastră. D. Mihail Rmlea delimitează „Misiunea unei generaţii" şi anume a generaţiei noastre, cu un arsenal bogat de argumente şi cu juste exemplificări.
Vom încerca să comprimăm în această cronică conţinutul miezos al acestui articol pentru a sublinia adeziunea noastră la adevărurile exprimate în revista ieşeană, şi pentru a îndemna tineretul nostru din Ardeal la o reflexiune mai adâncă asupra problemei puse de d. Ralea.
„O generaţie presupune o critică, adecă o rezistenţă, şi un program de idei şi sentimente'". Pornind dela această constatare d. Ralea examinează idealurile generaţiei înaintaşilor noştri, cari au fost călăuziţi de pozitivismul secolului şi cântăreşte consecinţele acestui crez. Ca o reacţiune împotriva exagerărilor pozitiviste, generaţia noastră şi-a însuşit ca una dintre revendicările ei principale: autipozitivismul. A doua ei revendicare e ideia de ordine.
Generaţia noastră a asistat la lărgirea câmpului de cunoaştere. Ideia abstractă şina pierdut farmecul, raţiunea a încetat de a fi zeitate. Instinctul, sentimentul, intuiţia au amplificat sufletul contemporan. Oamenii şi-au descătuşat viaţa, au devenit mai spontani, mai îndrăzneţi.
Decât şi această nouă stare de lucruri are insuficienţele, exagerările ei. Eliberarea sufletului de sub tirania raţiunii a adus în mijlocul oamenilor un nou idol-
noţiunea de viaţă, vitalismul, ale cărui exagerări sunt funeste: violenţa, brutalitatea şi grosolănia.
„Bruma de civilizaţie pe care se muncise să ne-o strângă generaţia trecută a fost sfărâmată într'o clipă. O barbarie odioasă se ridică de pretutindeni în tineret. Tot ce conţine preţul civilizaţiei: blândeţe, obiectivitate, politeţă, cuviinţă, reflecţie, e denunţat ca învechit ori ca impotent.
Aceşti tineri barbari, scuzaţi teoretic-3-şte de o falşă interpretare a unei filozofii moderne, au pierdut de mult orice scrupul de gust ori de decenţă. Cu cât insulta e mai grosolană, prostia şi inepţia mai definitivă, ignoranţa mai crasă, eu atât sunt mai încântaţi. Ei dispreţuiesc civilizaţia şi bunurile ei, pentru aspectul ei tehnic, confortabil — şi zic ei — mediocru. Voesc să o înlocuiască cu cultura care e o atitudine originală şi spontană a sufletului, pe deasupra confortului, a tehnicei şi a democratizării valorilor spirituale. Dispreţuiesc obiectivitatea şi o voesc înlocuită de un subiectivism îngâmfat şi personal".
După aceste constatări valabile în întregime d. Ralea protestează contţa dualismului: civilizaţie şi cultură inventat recent la noi.' Ceiace trebuie poporului nostru nu sunt specimenele de profeţi nietzscheeni, literaţi disperaţi şi orginali, artişti singularizaţi, sau cultură subiecti-zată de aceştia, ei libertate, şosele, dreptate şi curăţenia străzilor. Vitalitate, energie, da, dar în serviciul civilizaţiei.
D. Ralea susţine cu justeţă că tineretului nostru îi treime nobleţă, generositate, cuviinţă, cari să-1 încălzească pentru 'dealuri, fără să cadă în banditism. I i trebuie o obiectivitate care • să pregătească disciplina intelectuală, care să ia locul subiectivismului deşănţat.
O luptă pe cale etică trebuie să înceapă generaţia tânără. In domeniul, mult mai greu decât al teoriilor filosofice, al practieităţii. Să se expună împotriva nedreptăţilor; persecuţiilor, favorurilor, să lupte împotriva lor, iar nu să închidă ochii.
„Generaţia noastră, dacă îşi simte vre-o chemare, va trebui să dea lupta pe terenul etic. Va trebui să combată cu disperare bizantinismul, fanariotismul, şiretenia, prehlivănia, scfepticismul trivial şi jovialitatea zeflemistă cu care românul nostru trece uşor peste cele mai tragice situaţii. Revendicăm pentru onoarea, acestui popor puţin sentiment tragic al existenţei şi puţină amărăciune conştientă, în locul operetei sinistre care ne macină energiile cu vesele indiferenţă şi nesimţită inconştienţă. Cu alte cuvinte, să sre-iem o etică românească".
Al doilea imperativ al generaţiei noastre este ideia de ordine, dar lămurită şi curăţită de erezii, elucidată, "pentru a nu se confunda cu ideia de oprimare. Ideia de ordine realizată prin cooperare demo-' cratică, prin adeziune, „sub semnul soli* darităţii organice a întregului popor'".
•
Arhiva Someşană, nr, 8. Năsăud 1928. •• Din Năsăudul aşezămintelor grănicereşti ne vine a opta voluminoasă broşură a acestei preţioase colecţii de documente, date istorice, descrieri şi scrisori care sub stăruitoarea îngrijire a profesorilor dela liceul G. Coşbuc, ne dă număr de număr un cuprins valoros mai ales din punctul de vedere local. Oameni şi fapte din tre
cutul ţinutului Someşan sunt cu grija desmormântate şi prezentate cititorilor. Virgil Şotropa şi V. Bichiceanu cei mai frecvenţi colaboratori, şi — ni se pare -~ îndrumătorii acestei publicaţii, merită prin munca lor atenţie mai ales în aceste vremi în care munca migăloasă de documentare e eclipsată de goana după succese stilistice uşoare.
* Observatorul, revistă documentară, cul
turală, socială, religioasă; an. I, nr. 1, Martie 1928, Beiuş; preţul lei 20. Primim la redacţie întâiul număr al acestei reviste redactate de profesorul Ion Tiuşan din Beiuş, prin care şi acest ţinut al ţării ţine să se încopcieze mişcării culturale generale.
Nu discutăm dela primul număr valoarea obiectivă a cuprinsului, ci lăsăm timp redacţiei să definească mai clar caracterul şi tendinţele revistei, precum şi să-1 reliefeze mai puternic prin o altă tehnica a tiparului.
însemnăm bogăţia preocupărilor redacţionale, car' complectate cu lucruri ce ar accentua interesul regional al revistei, ar justifica pe deplin apariţia acestui magazin de 32 de pagini mari, într'un centru regional ca Beiuşul.
Aşteptăm cu viu interes nrul al doilea, pentru a judeca mai stăruitor întru cât gândul iniţiatorilor mărturisit în „Precuvântare" s'a realizat.
A. Buteanu *
N. Drăganu: Intre- toponimie şi istorie (Biblioteca Institutului de istorie naţională dela universitatea din Cluj, nr. 1) . — O nouă colecţie ştiinţifică se inaugurează la universitatea clujană prin acest studiu. Alăturea de „Anuarul binecunoscut, care strânge în paginile lui, critic pentru istoria noastră, Institutul de istorie naţională dela această universitate va publica şi o „Bibliotecă'*, care să cuprindă studiile mai întinse şi unitare ce nu încap în anuar.
Studiul profesorului Drăganu este o monografie toponimică a Văii Someşului. Iar cercetările toponimice lămuresc multe obscurităţi ale istoriei. 0 numire topică este o urmă lăsată de o populaţie în trecere prin partea locului, sau prin forma ei gramaticală, dovadă despre întâia aşezare ia populaţiei autohtone. Munca aceasta de explicare a formei numirilor şi de interpretare a tâlcului ei istoric, nu e uşoară. Ea pretinde multe cunoştinţi, mai ales luigvistice şi istorice, apoi răbdare cu carul şi perseverenţă în muncă. Autorului acestui studiu nu-i lipsesc aceste calităţi şi proba ne-a dat-o prin multele studii de filologie tipărite până acum.
Dar tipărirea acestei monografii ordonate mai are un scop. Ea poate servi de model tinerilor filologi, cari ar face un mare serviciu istoriei naţionale obo-sindu-se să cerceteze toponimia altor regiuni nestudiate. Pa baza acestor mono-
135
9
SOCIETATEA DE MÂINE
grafii parţiale, spune prof. Drăganu, se va putea alcătui „marea lucrare de sinteză asupra toponimiei Ardealului, pe care dorim să o vedem cât mai curând în interesul rezolvirii chestiunii atât de mult discutate a continuităţii noastre în Dacia''.
Astfel de cercetări însă nu pot face decât specialiştii. Invazia diletanţilor în domeniul acestei discipline, care are nevoie de atâta precizie, cât o ştiinţă exactă, e dintre cele mai nefaste pentru progresul ştiinţei. împotriva diletantismului de mult luptă prof. Drăganu, şi necesitatea acestei lupte ne-o demonstrează şi în prefaţa studiului de faţă, reproducând năzbâtiile unui nechemat care încearcă explicări istorice şi filologice. In această luptă, caşi în întreaga-i activitate ştiinţifică, prof. Drăganu este condus de un spirit de probitate ştiinţifică ce-i face cinste. Orjcine poate a-precia sinceritatea acestei mărturisiri din prefaţa studiului de care vorbim: „Am putut să greşesc şi eu în privinţa unora dintre numele de localităţi pe care le-am studiat. In general însă am avut în vedere evoluţia istorică şi fonetică a acestora, aşa încât greşelile nu pot fi decât prea puţine. In orice caz ele nu sunt intenţionate, cum se pare că încearcă a-mi atribui eu rea voinţă onoraţii mei adversari.
Am căutat adevărul cu bună credinţă." '
* Ramuri. — A tânjit câţiva ani, sbă-
tându-se între moarte şi viaţă. I-au lipsit colaboratorii de preţ; i-au lipsit cronicile aproape cu desăvârşire; însuş directorul ei, d. Iorga, scria în grabă articolul de fond. Numerele apărute erau sărace, dar şi sărace, abia apăreau două-trei numere la an.
In pragul acestui an a prins noui puteri de viaţă. îşi păstrează caracterul pur literar şi ideologia literară pentru care militează de douăzeci de ani. Numai d. Iorga lipseşte şi revista e cam activă, adecă combativă, în numele ideologiei pe oare o susţine şi e plina de miez. Aduce literatură multă; articole literare foarte serioase,, chiar dacă sunt prea sumare, ex-articolul despre aspectul naturii în poezia lui Eminescu, scris de d. Herescu; şi are croniei numeroase şi bine gândita
Albina cea mai silitoare, care aduce mai multă miere în acest stup este d. Radu Dragnea. Aproape singur alimentează coloanele cronicei. Mai scrie şi articole de principii, cari definesc rostul de până acum şi din viitor al acestei reviste. Aici d. Dragnea vorbeşte iarăşi despre literatura actuală mai mult, cum făcea pe vremuri. Rămâne totuşi şi istoric, cu privirea adâncită până în zarea cea mai îndepărtată a trecutului nostru cultural.
Şi Craiova mai poate număra o revistă serioasă, alături de Scrisul Românesc, Arhivele Olteniei, Flamura şi Grafica Română.
CRONICA DRAMATICĂ
Henric IV, de L. Pirandello A treia piesă a lui Pirandello repre
zentată pe scena teatrului nostru naţional. Şi cea mai grea dintre toate trei. Din pricina rolului principal.
Intr 'un joc de earneval, cineva reprezintă pe Henric IV, împăratul Germaniei medievale. Se pregătise mult pentru acest rol, studiind amănunţit viaţa eroului, cu toate relaţiile ei. O lovitură puternică la cap îl face să-şi piardă cumpăna minţii şi rămâne cu ideea că el este într'adevăr împăratul Henric. De-acum iei nu-şi mai trăieşte.viaţa proprie, ci o altă formă de viaţă, şi oricât de lungă ar fi aceasta a doua viaţă, pentru persoana lui reală, când se trezeşte din acest somn de nebunie, rămâne ca un vis. In acest timp viaţa reală a curs alăturea de el, ducând înainte pe toţi tovarăşii lui din clipa când şi-a pierdut buna judecată. De aceea, când se întâlneşte cu ei, fiind în toate minţile, constată că nu mai este la nivrelul lor şi el ar trebui să-şi reia viaţa de unde o lăsase în clipa înnebunirii. Aceasta însă e cu neputinţă. Douăzeci de ani s'au scurs, şi acum femeea pe care o iubise a-tunci, are o fată de aceeaşi vrâstă. Fata este pentru el femeea iubită înainte cu douăzeci de ani. Dar nu poate fi şi el iubitul fetei, pentrucă în realitate între ei este această întindere de timp, care de omul normal nu poate fi trecută. A-cesta e motivul tragicului lui sfârşit: ieşirea din viaţa reală şi continuarea a-celei ficţiuni de viaţă, care este pentru el Henric IV. Dupâce omoară pe rivalul din tinereţe, fiindcă îl împiedecase să se apropie de fată, el, care era acum soţul iubitei lui din tinereţe, se hotă-reşte definitiv să pună capăt, în forma aceasta, vieţii lui adevărate.
Acesta-i subiectul nud. Uşor apare şi sensul lui simbolic. In lupta dintre real şi ficţiune, aceasta din urmă rămâne triumfătoare. Pirondello este un pesimist.
D. Tâlvan, interpretul rolului principal, n 'a redat tot sbuciumul ieroului, în căutarea echilibrului sufletesc pierdut prin nebunie. Nu 1-a redat aşa fel, ca să se vadă alternanţa între cele două forme de viaţă ce le trăeşte eroul. Căci tot timpul cât e în scenă, el e conştient, şi când închipueşte pe Henric, simulează, pentru a ghici intenţiile ctelor ce vin să-1 cerceteze şi pentru a-şi vedea propria situaţie în conştiinţa lor. Pe d. Tâlvan nu-1 ajută nici dicţiunea, ca să se facă bine înţeles. Avem impresia că acest rol depăşeşte resursele sale artistice. Ar trebui să fie mai modest. D. Şerban n'a înţeles rolul doctorului. Doctorul e serios tot timpul, dar Pirandello ironizează prin el tipul doctorului. Dsa nu dădea sens vorbelor ce le rostea. D. Voicu, dacă şi-ar fi învăţat mai bine rolul, ar fi putut reda perfect pe Belcredi, rivalul
din tinlereţe al eroului principal, fiindcă dânsul are intuiţia personajului şi toată priceperea şi putinţa ca să-şi realizeze intenţia. Tipul cel mai reuşit 1-a dat dna Beatrice Crivăţeanu, în rolul femeii iubită în tinereţe de erou. A avut pornirile nervoasie ale unei femei, pe care închipuirea o face să nu judece destul de real lucrurile, şi şi-a ştiut întrebuinţa bine vocea, ca să redea nervozitatea a-proape bolnăvicioasă a tipului.
Societatea atleţilor spirituali, de G. Duhamel
E satira scriitorilor mediocrii şi a maniei literare. A pretenţiilor fără temeiu şi a prezumţiei şarlatane. Ca şarja să fie cât mai complectă, autorul nu s'a mulţumit să ne înfăţişeze un singur tip, reprezentativ pentru breaslă, ci i-a prins în borcan pe mai mulţi, ca să reprezinte împreună tot ridicolul categoriei, şi a celor ce îi admiră, din aceeaşi insuficienţă cerebrală.
Un uscăţiv director de revistă, maniac şi ticăit, care-şi laudă scrierile la fiecare colţ de stradă, căutând un om în stare să-1 admire. E învechitul în neputinţă, care crede prosteşte în talentul său literar, din care însă pe nimeni n'a putut împărtăşi. Un tânăr subţire, manierat, dorind încă o „manieră'', pe aceea a scrisului. Voeşte să-şi facă ucenicia sorbind în fiecare clipă, cu o murdară a-dulare, ca semn al lipsei de personalitate, vorbele deşarte ale unui fanfaron stăpân pe o mulţime de „proiecte'' geniale, Un tâmpit, care-şi închipue că e-norm de marele lui cap înseamnă movilă de talent, căutând şi el pe şeful de cenaclu. O clică de adolescenţi necopţi, dornici de a intra şi ei, ca „atleţi", în acelaş cenaclu, care se va numi „Societatea atleţilor spirituali' '. Se pregătesc de intrare compunând un idiot discurs pentru- glorificarea maestrului, care le va da celebritate. Pe toţi îi conduce marele maestru, limbutul şarlatan, care exploatează credulitatea lumei mijlocii, în mijlocul căreia se învârteşte, şi acefalia ei, precum şi mania tuturor secăturilor dornici de a deveni literaţi. El perorează mereu, căci reprezintă înţelepciunea vorbelor goale. ;'
Printre picioarele lor se învârte reprezentantul breslei editorilor, la fel de incult şi tot atât de prezumţios. Căci el nu e un simplu editor al scriitorilor de „elită"' înfăţişaţi mai sus, ci ştie rosti şi conferinţe. Bună oară despre tristeţe.
Iar gazda şarlatanului, un biet burghez cinstit, îşi pierde şi el capul în curând, împreună cu cea mai mare parte a familiei lui. El şi cu nevasta lui încep a scrie, năzuind să ajungă colaboratori ai „şefului'' de nouă şcoală literară. Fetele îl admiră pe maestru, ca nişte gâscuţe veritabile, şi una doreşte să devină soţia lui. Numai băiatul e întreg
136
SOCIETATEA DE MÂINE
la cap şi un om de serviciu. Dar ce pot face ei în această mare de prostie? Se sbat câtva timp ş'apoi iau lumea în cap. Iar prostia rămâne triumfătoare.
Ce amară ironie acest triumf! Tipurile sunt atât de bine caracteri
zate şi atmosfera aşa de bine zugrăvită,
In Germania după răsboi nu s'a făcut nici o reformă în repartiţia proprietăţii agricole aşa că structura agrară a rămas aceiaşi; deoparte domenii întinse, de altă parte agricultorii parcelari. Intre aceste două extreme se află proprietatea mijlocie. Toţi proprietarii de pământ arabil de orice întindere apelează la bunele servicii şi îndrumări ale institutelor de chimie agricolă şi pedologie spre ale ana'iza diferitele produse ale gospodăriei precum şi a cunoaşte aproximativ cantitatea şi elementul în minimum care trebuie încorporat solului pentru ai' reda şi menţine equilibrul static şi ca atare fertilii.<».t,?a. Pentru miei agricultori analizele se fac gratuit, în schimb cei mari plătesc din belşug. Aşa de exemplu la Gotingen pentru analiza mecanică — separarea procentuală a părticelelor din care e compus riă-mântul în categorii după mărime — - şi chimică — Bauschanalyse, Complexul A, solubilitatea în apă, H2O higroseopică — se plătea 250 R. M. = 10.000 lei, întrucât agricultorii germani îşi dau seama că sporirea producţiei şi obţinerea unei re colte de bună calitate nu se poate face fără ajutorul ştiinţei agricole atât de neglijată şi hulită în ţara noastră supranumită: eminamente agricolă.
De sigur că laisser-faire laisser-passer, în agricultura noastră nu va mai putea domni mult timp şi alt dicton îi va lua locul, iar pe lângă autorităţi care poartă răspunderea situaţiei actuale, şi marele public îşi va da seama de marea greşală făcută prin desconsiderarea bazei de existenţă a statului.
Agricultura prin faptul că produce bunuri întrebuinţate direct la întreţinerea vieţii atât a omului cât şi a animalelor în ţara noastră a fost, este şi va fi întotdeauna îndeletnicirea economică impusă de însuşi natura lucrurilor şi structura socială a statului, căci peste 80% din populaţie sunt agricultori. Opinia publică va trebui azi sau mâine să facă mea culpa şi să-şi dea seama.de marele rău cauzat economiei naţionale prin simplul fapt, că dispreţuieşte pe agricultori. Cu sau fără voia ei, această dispreţuire nu se va mai menţine şi problema de actualitate inexorabilă atât pentru guvernanţi, cât şi pentru guvernaţi va fi cea agricolă, pentrucă, mai ales după răsboi, ţări emi-
. încât, pusă bine în scenă, comedia ar putea da cel mai reuşit spectacol. Tocmai aceasta a lipsit la teatrul nostru. Şi de aceea am avut cu „Societatea atleţilor spirituali" unul din cele mai slabe spectacole ale stagiunii.
Cronicar
; namente industriale caută să-şi satisfacă 1 nevoile numai prin produsele agrieultu-i rei proprii, în care scop fac sacrificii 1 enorme şi de domeniul fanteziei, privite ; prin prisma concepţiei noastre de doica
farniente. ! învăţământul agricol de toate gradele
şi mai ales cel superior — universitar — ' se bucură de cea mai mare consideraţie
1 şi atenţie din partea conducătorilor, dat 1 fiind că în Germania fiecare om e la Io-i cui lui, şi fiecare munceşte în o anumită
direcţiune, lăsând altora locul în alte di-i recţiuni. Ba aşi putea spune, că diviziu
nea muncei este extrem de mare nu numai în domeniul aplicat, ci şi cel ştiinţific ş' slavă Domnului, „Agronomia" oferă
1 ' un teren vast în această privinţă. Toate instituţiile de învăţământ agricol sunt înzestrate cu mijloace bogate pentru
i cercetări şi au fiinţă legală, căci se vede > treaba că a legifera o instituţie absolut
necesară progresului şi existenţei unei îndeletniciri a peste 8 5 = din populaţia ţă-
i rii — în cazul nostru •— nu e aşa de greu!, întrucât interesele personale sau
- de partid amuţesc în faţa interesului general.
Germania are foarte numeroase orga-nizaţiuni pentru promovarea agriculturii
, printre care se pot număra şi Camerile x agricole, instituţii cu care încă de acum 1 3 . ani s'a înzestrat şi agricultura ţărd \ noastre. Dar câtă diferinţă şi ce ironie! L> căci în afară de titulatură, nimic n'au '„ comun. Pe câtă vreme în Germania Ca
merile de Agricultură se întrec în a satisface cât mai bine şi a rezolva problemele puse agriculturii din circumscripţia
:l respectivă, printr'un personal specializat ;1 în ramurile respective ale problemelor ce
se pun, prin laboratorii ce sunt o mân-e drie a regiunei respective şi printr'o
• conducere energică a unui om de specialitate — agronom —, la noi unde dicto-
ă_ nul englez „The right man in the right % place" în mod voit, afară de excepţii, nu a este înţeles, conducătorii acestor instituţii Li sunt specializaţi în orice, numai în ale L- agriculturii, nu; şi aceasta pentrucă a şi azi agricultura e privită ea o meserie
pe care o poate face şi înţelege orice ne-, chemat. l> i. Camerile de-agricultură prin staţiunile
lor de încercări, au laboratoare cu care
nu se pot compara nici institutele noastre de învăţământ superior. Pe de altă parte importanţa acestor instituţii pentru agricultură e cu atât mai mereu cu cât se ştie că agricultura fiind în funcţie de teren şi climă, problemele ce i se pun variază cu natura regiunei respective.
O chestiune rezolvată destul de frumos şi cu folos pentru economia naţională este aceia a râpelor şi torenţilor. In această privinţă, la noi, s'a scris mult, s'au făcut studii serioase de persoane competente, şi în afară de câteva încercări reuşite sau nu, dar necontinuate, şi în afară de strigătul agro-silvic, totul e redus la tăcere, dând impresia, că o asemenea problemă ca şi aceia a regularii cursurilor de ape, la noi, nu există.
Realitatea însă, aşa de crudă, o arată şi o face să se evidenţieze în fiecare primăvară după topirea zăpezilor, sau în sezonul ploilor abundente din timpul anului. Cine a călătorit în Germania şi cine a voit să-şi dea seama şi să observe cu atenţie regiunile pe unde a trecut, poate spune cum sunt regulate cursurile de ape, cum sunt fixaţi torenţii şi cum râpele au devenit folositoare. Se poate vedea, în această privinţă şi în diferitele părţi ale Germaniei cum terenuri sălbatice — râpele — au fost transformate în locuri de delectate sufletească, cum torenţii au fost îmblânziţi şi acoperiţi cu diverse plantaţii, făcând să dispară cauzele eficiente şi arătând cum omul prin mijloace ştiinţifice şi tehnice poate sa subjuge şi să canalizeze forţele naturii în sensul voit de el. Şi câte nu s'ar putea spune în această privinţă!
Ştiut fiind că în orice ramură de activitate omenească, dacă nu există un stimulent, o constrângere, nu se ppt atinge trepte superlative, nevoia, această sorginte a născocirilor, care a făcut pe nemţi să realizeze tot ce se ştie până azi şi care devine pe zi ce trece, şi pentru noi, tot mai intensă, ne va forţa să ieşim din făgaşul somnolenţei voite, inconştiente sau tendenţioase, şi cu toată diplomaţia, răsboiul pe viaţă şi pe moarte, aceasta luptă surdă şi necontenită, variind numai în intensitate, se va declara şi la noi, şi vrând, nevrând va trebui să facem totul, dacă voim să justificăm, aşa cum se spune, existenţa noastră ca naţiune.
Fie că 1928 care primi o moştenire nu tocmai frumoasă şi chiar fără beneficiu de inventar dela răposatul 1927, să fie mai bun pentru întreaga economie' naţională, forţele productive şi constructive să-şi ia locul respectiv, scopul suprem fiind armonizarea tuturor în vederea interesului general devenit destul de exigent şi toată bogăţia naţională în limitele posibilităţii să înceapă a fi valorificată cum trebuie.
Ioan F. Radu asistent al catedrei de chimie şi tehnologie dela Aca
demia agricolă din Cluj.
Sporirea producţiei agricole V
— O călătorie, de studii în Germania — (Urmare şi sfârşit)
137
SOCIETATEA DE MÂINE
FAPTE, IDEI ŞI OBSERVAŢIUNI O revoltătoare disproporţie
e între numărul ardelenilor cari beneficiază de valuta pentru studii şi cel al studenţilor din Vechiul Eegat. Dintre cei aproximativ 160 de beneficiari ai schimbului francez, abia 20 sunt ardeleni. Noi n'hm apărat niciodată, în paginile acestei reviste, un anume regionalism, care nu vede dincolo de creasta Carpaţilor, sau dacă vede, totul îi apare în cele mai negre culori. Am fost însă totdeauna pentru un regionalism cultural şi economic impus de inevitabile necesităţi locale; l-am preconizat pe acesta, totdeauna ca un admirabil stimulent de emulaţie între părţile componente ale naţiunii şi nu ca un element de distrugere. Interesele culturale ale Ardealului cer o accentuare a spiritului francez în această provincie. O întoarcere spre noua latinitate e necesară aici, ca şi în Basarabia, mai mult decât în Vechiul Segat. Am cerut chiar, ca în această privinţă, guvernele noastre să fie conduse de o cuminte politică de stat. In latinitate ne vom regăsi şi, poate, ne vom iubi şi ne vom lega mai mult unii de alţii. Interesele economice ale Ardealului cer acordarea unui mai mare număr de ajutoare tinerilor .de aici, pentru simplul motiv că absoluta lor majoritate, fiind băeţii de ţăran, sunt lipsiţi de mijloace. Dacă s'ar face o statistică a tinerimii noastre universitare după clasa din care face parte şi s'ar împărţi după provincii s'ar descoperi lucruri surprinză-
. toare. In Ardeal abia acum se înfiripă o burghezie română, care să-şi permită o largă împărtăşire din toate bunurile spirituale. Niciodată însă nu s'a, luat în considerare, la distribuţia burselor în streină-tate, situaţia materială a celor cari le-au
•cerut. Comisia valutară avea mai mult în vedere partidul politic din care faci parte decât certificatul de paupertate sau certificatul de studii. Numai aşa se poate înţelege cum pe amintitul tablou al bursierilor la Paris se găsesc doi băieţi ai unui şef de organizaţie a partidului ăela putere, director de bancă, senator şi multimilionar, fii exemple s'ar putea înmulţi.
Horia Trandafir. *
Introducerea sociologiei în scoale se discută cu multă aprindere de opinia publică franceză. Ea nu a luat acuitatea şi nici' proporţiile „şcoalei unice" nici a „liceului gra tu i t " , cele două reforme cari vor transforma radical învăţământul francez, îm-pregnându-i o şi mai puternică pecete democratică. Nu e însă mai puţin urmărită de toate spiritele de elită. Ne găsim şi aici, ea şi atunci când e vorba de şcoala unică, în faţa a două tabere: una reacţionară, tradiţionalistă, care se opune reformei şi alta evoluţionistă, uneori chiar cu o nuanţă revoluţionară, care cere cu impetuozitate reforma pentrucă ea va aşeza şcoala franceză la nivelul societăţii moderne. Argumentul tradiţionaliştilor — a căror mare parte o formează catolicii — este că sociologia, admiţând o evoluţie a societăţii şi, cu ea, a categoriilor morale, distruge fundamentele societăţii actuale. Ea spulberă orice credinţă; în faţa ei nu mai e nimic „sfânt". Burghezii, aderenţi ai liberalismului clasic, se tem ca noua disciplină mărind importanţa socialului să nu taie prea mult din drepturile individului, atât de în
drăgite de ei. Sociologia mai e apoi învinuită că a r distruge familia; Fantoma hâ-doasă a comunismului e umbra ei. Refor-ma are în Fran ţa mai mulţi adversari decât aiurea, fiindcă societatea franceză e mai tradiţionalistă decât cea germană, engleză sau americană de pildă, fiindcă doctrina evoluţionistă e incompatibilă cu spiritul rasei, impregnat de clasicism şi raţionalism şi, în fine, fiindcă catolicismul ad-sar şi el al evoluţionismului, cu toată întinderea spiritului laic, e mai tare în Fran ţa decât oriunde. Totuşi aderenţii reformei se înmulţesc mereu. E foarte probabil . ca ea să fie unul din corolarele şcoalei unice; odată cu aceasta din urmă va întră şi ea în învăţământ, detmocrati-zându-1 în adevăratul înţeles al cuvântului.
Mustrarea dlui Nicolae Iorga. — Intr 'o admirabilă conferinţă ţinută unui cerc de tineri la Paris, d. prof. N. Iorga s'a ridicat din nou împotriva servilismului nostru faţă de cultura franceză şi a' felului cum se Selecţionează tinerii cari sunt trimişi la studii în streinătate. D-sa, ca un veehiu şi bun cunoscător al spiritului francez a spus o vorbă care poate fi luată drept deviză de generaţiile viitoare: străinii, şi îil special francezii ne iubesc mai mult dacă suntem români, mândri de adevăratele noastre valori naţionale, decât dacă rămânem extaziaţi şi stupefiaţi în faţa tuturor exhibiţiilor parisiene. Francezii înşişi au spus-o aceasta. Pentru a fi pătruns şi mândru de valorile tale naţionale, trebuie să le cunoşti însă cel puţin în liniile lor generale. Adevărata icoană a lor numai universitatea românească ţi-o poate da. Să nu treci deci
• frontiera până nu ai absolvit-o pe aceasta. Nu cu puţină durere d. Iorga a reprodus conversaţia avută eu un .mare savant francez prieten al nostru, care se. plângea de proasta calitate a ţinerilor, pe cari îi trimitem universităţilor franceze. Mulţi dintre ei n 'au nici cele mai elementare noţiuni ale culturei noastre; iar în ce priveşte noţiunile generale sunt. îngropaţi într 'o pretenţioasă confuzie.
Centenarul lui Ibsen şi servitorii româri. — Comemorarea centenarului lui Ibsen a adunat în capitala Norvegiei scriitori din toată lumea.
Eomânia a fost reprezintată prin dnii Liviu Rebreanu preşedintele societăţii scriitorilor români şi Ar. Demetriad societar al Teatrului Naţional din Capitală.
D. Liviu Eebreanu a rostit un discurs din care reţinem aceste -constatări noui: • Ibsen, în afară de meritele sale artiş^ice^ a oferit lumii o demonstraţie strălucită de-pre valoarea morală şi intelectuală a patriei sale. După el curiozitatea elitei mondiale s'a întors spre literaturile cele mici. Pe urma lui au fost descoperiţi scriitori mari nu numai în Norvegia, ci în toate ţărişoarele care până atunci fuseseră ignorat \ Azi scriitorii norvegieni, mulţumită geniului lui Ibsen, sunt în fericita situaţie de a simţi că atenţia lumii urmăreşte de aproape sforţările lor. Mulţumită geniului lui Ib
sen, printre marii scriitori de azi, lumea întreagă poate admira pe Knut Hamsun şi pe Iohan Bojer şi pe Sigrio Unest şi pe aţâţi alţi norvegieni. Ia tă de ce, Doamnelor iş Domnilor, pentru noi, scriitori modeşti şi a unei literaturi tinere, Ibsen e un simbol şi o speranţă. Pilda lui e o mângâiere pentru străduinţele noastre, luptele şi triumful lui sunt o încurajare pentru viitorul nostru. Suntem siguri că nu e departe ziua când şi geniul creator al poporului român va izbuti să cucerească atenţiunea celorlalte naţiuni.
Divorţul în America ia proporţii tot mai îngrijorătoare. Paralel cu întinderea lui, scad căsătoriile. Iar, ceeaee e şi mai grav în ultimii ani s*a înregistrat şi o diminuare a mortalităţii. Fenomenul e cu mult mai complex decât ar putea fi înfăţişat în aceste câteva şire. Ne oprim de astădată la el pentru legătura lui eu o societate viitoare, aşa cum o văd unii dintre americani.
In opinia publică de dincolo de ocean se găsesc, cu privire la această chestiune, două atitudini: una de condamnare şi alta de aprobare, sau, cu un termin mai larg, indiferenţă. Argumentele sunt inepuizabile 'şi într 'o tabără şi într 'alta. Adversarii divorţului sunt înainte de toate adversar ai feminismului. Pentru ei emanciparea femeii, aşezarea ei pe aceeaş treaptă intelec
t u a l ă , politică şi socială cu a bărbatului este o cauză principală a decăderii morale de astăzi. Pr in ' emancipare fenieia se depărtează de familie. Când libertatea şi egalitatea întră în cămin, fraternitatea — buna înţelegere — şi maternitatea sar pe fereastră... Prin dorinţa ei de a se elibera de tutelă femeia, în loc să-şi îmbogăţească şi să-şi inobileze caracterele fundamentale — şi le perde. Feminismul este un dureros paradox: prin el se ajunge la... masculi-nism, adecă la parodie a bărbatului. In t re alte multe, rele feminismul a mai adus şi spulberarea farmecului iubirii. Iubirea modernă, în specie-americană, e lipsită aproape complect de misterele cari au învăluit totdeauna acest sentiment. Legăturile dintre bărbat şi femeie sunt considerate sub aspectul unei banale convenţiuni sociale şi materiale; de aceea divorţul se impune cu simplicitatea unui act de toate zilele.
Argumentele antifemeniştilor sunt în genere, cunoscute de europeni. Mai puţin ale feminiştilor americani. Chestiunea preocupă acolo opinia publică încă de pe la jumătatea secolului trecut. E a a fost înfăţişată şi experimentată sub toate aspectele ei. Acolo feminismul n 'a avut să se lupte cu nici o tradiţie socială, de natura celora cari se găsesc în Europa. Deaceea el şi-a găsit aderenţi înfocaţi în rândurile ambelor sexe.
Feminiştii, acordă, cil toţii, o mare libertate divorţului. E i sunt, înainte de toate, evoluţionist). Situaţia de astăzi a femeii şi a familiei. nu e o consecinţă a unor principii arbitrare, ea cel al libertăţii şi egali-*-taţii . Ea e determinată de evoluţia societăţii şi mai, ales a economiei moderne. Industrialismul a aruncat femeia în acelaş condiţii sociale ca şi ale bărbatului. Se înţelege că; nu pe aceeaş t reaptă: femeii îi
138
SOCIETATEA DE MÂINE
lipsesc a tâ t calităţile intelectuale cât şi cele fizice cu cari să poată lupta cu aceleaşi sanşe de succes ca şi bărbatul cu acest monstru modern care e maşina. Industrialismul a rupt însă bariera dintre sexe; el 'le va egaliza. I n fa ţa acestei spulberări de legende să fim pesimişti? N u ! Americanii sunt cel mai optimist popor din lume. Din imensul lor laborator social ei speră să iasă o societate mai bună, în care bărbatul şi femeia se vor înţelege şi se vor completa în-t r ' un mod cu mult mai ideal decât cel do astăzi.
* I. I. Lapedatu. — Distinsul economist
ardelean d. I . I . Lapedatu a fost cooptat director al Băncii Naţionale. Este o atenţie meritată fa ţă de acest intelectual ardelean, care s'a i lustrat printr 'o temeinică cunoaştere a problemelor financiare. D. I . I . Lapedatu este un specialist al finanţelor şi a jucat un rol important în Ardeal ca director al băncii Ardeleana, a l societăţii de asigurare „Prima Ardeleană" şi ca publicist pe tărâm economic. Ca o încoronare a activităţii sale fu numit de către Consiliul Dirigent profesor la Academia de Comerţ din Cluj, iar în 192G ajunsese ministru de finanţe în cabinetul Averescu din care însă a demisionat. Astăzi nu mai face politică militantă. O viaţă întreagă a excelat prin-t r 'un simţ de obiectivitate şi moderaţiune ce face cinste unui intelectual. Maniera aa specifică este prudenţa şi informarea sigură. Tocmai deaceea credem că d. Ion I. Lapedatu va deţine greutatea morală înt ru a determina Banca Naţională să stea mai intensiv într 'ajutorul pieţii financiare a Ardealului.
* Muzeul etnografic al Maramureşului. —
D. Valeriu Puşcariu, un drumeţ pasionat, care nu călătoreşte numai pentru distracţie, ci şi pentru a cunoaşte aspectele diferite ale ţării , cu frumuseţile şi lipsurile lor, scrie într 'un foileton al ziarului „Curentul" cuvinte elogioase pentru profesorul Vornic dela şcoala normală din Sighet, iniţiatorul „Muzeului etnografic al Maramureşului".
De multă vreme se simţea lipsa unui astfel de muzeu, pentrucă regiunea aceasta păstrează încă multe urme ale vieţii vechi româneşti. Căci aici „obiceiurile au rămas to t cele vechi, iar uneltele de primă necesitate sunt tot cele pe care le-au întrebuinţa t strămoşii. Aşa spre exemplu în majoritatea caselor din Maramureş, luminatul eu opaiţul, numit aici „hopâc" nu e o rari tate, cântărirea se face cu ajutorul cumpenei de lemn; iar piua pentru făcut oloiu, blidele de lemn, ca şi covată găurită în care se bate porumbul nu lipsesc din gospodăria ţăranului maramureşan.
Toate aceste urme arhaice, ce evoacă acţiunea timpului şi a locurilor, mărturisind manifestările unei vieţi cu totul originale ar fi meritat să fie de mult strânse şi puse la adăpost într 'un muzeu, pentru a sta ia îndemâna oamenilor de ştiinţă. Ungurii n ' au avut nici un interes să înfăptuiască acest muzeu, iar cete două societăţi culturale din Maramureş nu s'au gândit la folosul ce se poate trage din adunarea acestor documente ale trecutului, pentru deslegarea multora din tainele care acopăr primele începuturi ale vieţii româneşti."
Nimenea nu s'a gândit însă să strângă aceste urme ale vieţii româneşti arabice, cari astăzi sunt rare. Nici o iniţiativă ofi
cială nu s'a ivit, dispunând de mijloace, pentru a pune temelia unui muzeu a tâ t de important.
Prof. Vornic a început modest şi cu mijloace restrânse strângerea materialului de 'muzeu. A fost ajutat la început numai de elevii şcoalei. împreună cu ei a cutreerat 'satele Maramureşului şi a strâns tot ce i s'a părut caracteristic pentru viaţa ţărănească din partea locului.
Colecţia şi-a depus-o în localul şcoalei normale la început. E a a sporit însă mereu, transformându-se într 'un mic muzeu. I a r astăzi umple trei încăperi în palatul cultural „Principele Carol" din Sighet.
* O uzină „Ford" în România. —• Se vor
beşte din ce în ce mai mult despre oferta făcută de cunoscutele uzine Ford pentru a* instala la Constanţa o fabrică de automobile, autotractoare şi maşini agricole cu — caracteristica esenţială — că evenutala fabrică va întrebuinţa în funcţiunea ei, materii prime din România şi lucrători indigeni.
Zona liberă de 13900 m2 ar fi cerută de uriaşa firmă americană în portul Constanţa.
O comisiune de specialişti, de tehnici a-mericani a şi vizitat în Octomvrie 1927 primul nostru port maritim pentru a stu-"dia condiţiunile unor eventuale instalaţi-uni.
I n principiu — oferta pare avantajoasă — în practică — rămâne să se stabilească concordanţă.
Adevărul de toate zilele că un ambalaj excelent nu acopere totdeauna o marfă la fel e încă valabil.
Tare am dori de data aceasta să fim des-minţiţi de fapte.
Ducele în film. — Un nou mijloc de a-şi exalta sentimentul naţional şi de a creşte impresia de „grandoare" a vieţii lor actuale, au găsit italienii. Au făcut film din momentele principale ale revoluţiei fasciste.
începuturile revoluţiei; apoi marile înfăptuiri ale „Ducelui" şi participările lui la solemnităţile importante, caşi la inaugurările nouilor instituţii create pe fascism, sunt înfăţişate în film. Poporul priveşte pe „Duce" cum vorbeşte pentru apărarea lirei, sau pentru demnitatea naţională atinsă de un gest îndrăzneţ al unui vecin; îl priveşte la maşina de treerat, în mijlocul unui lan de grâu legănat de vânt, sau într 'un aeroplan, care purta prin văzduh gloria Italiei renăscute; îl priveşte şi îl admiră, retrăind clipele ce le înfăţişează rece ecranul. Şi încrederea în viitorul patriei creşte, împreună cu mândria de a fi italian. Aşa îşi pregăteşte I ta l ia siguranţa zilei de mâine, pe care sentimentul poporului numai o poate asigura.
Am văzut şi noi filmul, aici acasă. Ni 1-a arătat consulul italian din capitala Ardealului. Şi am aplaudat împreună cu fraţi i italieni din sală pe cel ce a dat a tâ ta măreţie Italiei de astăzi.
* Condamnat pentru cumpărare de con
ştiinţe politice şi administrative. Bătălia întru supremaţia petrolului devine pe zi ce trece tot mai acerbă. O bătălie interesantă de sigur — şi cu totul originală. Este o bătălie care iese din cadrul bătăliilor comune. La sfârşitul râsboiului — a cărui seadneţă ar fi riscat s'o prevedem a cărui
avea spectacolul neobişnuit al luptelor comune. Oricine va putea întreba — şi pe drept cuvânt — cine este învingătorul? Cine este învinsul?
Aici residă excepţionalul. Nici „Standard Oii Company", nici „Royal Dutsch Company", învingătorul nu ştim cine va fi — nici nu ne interesează. învinsul va fi desigur publicul consumator care va plăt i şi cheltuelile de răsboiu şi va satisface şi dorinţa de câştig a învingătorului.
Până la rezultatul final al luptei, nu este puţin interesant spectacolul ce ni se oferă din lupta pentru supremaţia lichidului inflamabil.
Mijloacele de luptă pe cât de variate, pe atât de nepermise. Totuşi nu rămân neînfrânate — bineînţeles în limita posibilităţilor.
I n Februarie a. c. a fost condamnat de justiţia statului Massachsstes, la 6 luni închisoare, unul din „regii" petrolului american, anume — Sinclair — pentru delictul de a fi traficat o cumpărare de conştiinţe politice şi administrative, întru achiziţionare de forţe oculte, cari să-i permită câştigarea unor noui isvoare de petrol.
Un lucru reţinem. Faptul s'a petrecut aiurea. Să nu credem — din imprudenţă — că s'ar fi petrecut la noi.
* O hună foaie poporală este fără îndoială
„Arieşul" dela Turda, care apare săptămânal sub direcţia scriitorului Teodor Mură-şanu. Este în anul al 3-lea de existenţă şi ştie să fie în actualitate, punând în special problemele ţărăneşti, ale moţilor Arieşului ca şi ale celorlalţi ţărani şi meseriaşi români din Turda şi regiune. I n vremea din urma. „Arieşul" a devenit o tribună agrară preţioasă pr in împrejurarea, că aduce o mare bogăţie de cronici agrare dela camera de agricultură din Turda, al cărei preşedinte este scriitorul politie şi economic dr. Valeriu Moldovan. Amplificarea programului agrar, gruparea unui mănunchiu de intelectuali în frunte cu d. Petru Suciu în jurul foii, izgonirea oricărei politici de part id fac din „Arieşul" o eseelentă foaie poporală, pe care o recomandăm bucuroşi pentru plugărimea românească, dorindu-i bună izbândă.
Nrul de ss. Paşti al „Societăţii de mâine" va fi număr dublu şi va da un bogat supliment literar.
In timpul călătoriei de studii întreprinsă în străinătate de d. Ion Clopoţel directorul nostru, „Societatea de mâine va apărea sub îngrijirea dlor O. Boitoş şi A. Buteanu.
A a p ă r u t în româneş te mare le succes par i s ian , noul roman al celebrului ro mancier
VICTOE MAE.aUEE.ITTE
„Gorpuî tău îţi aparţine" I n câ teva lun i s 'au v â n d u t pes te 160
mii volume. U n asemenea succes p e n t r u au to ru l romanelor „La Garconne" , „ P r e -s t i t ua t a " , ©te. e r a p revăzu t şi a ş t ep ta t .
Se găsesc l a toa te l ibrăr i i le şi l a E d i t u r a Eminescu S. A., Bucureş t i , s t r a d a P a r l a m e n t u l u i nr . 2.
139
Banca »flurora» S. fl„ Râsând ACTIVA Contul Bilanţ cu 31 DecemTrie 193? PASIVA
Cassa în numerar — — — Disponibil la bănci — — — — Cambii — — — — — — — Cambii cu acoperire ipotecară — Împrumuturi ipotecare cu obligaţiuni împrumuturi personale cu obligaţiuni
cu caventi — — — — — — împrumuturi în cont-curent — — Efecte publice — — — — — Diverse acţiuni — — — — — Casele proprii: 5 case cu etaj în
Piaţa principală (una nou edificată) şi 1 casă parter în Strada principală (3 case cu etaj au fost cumpărate dela banca „Mercur" Nă-săud în lichidare*) — — — —
Amortizare — — — — — — Bon de asigurare — — — — Mobiliar amortizat — — — —
25,984,434 4,818.585 2,458.136
174.027 4,283.347
*) Vezi darea de seamă a cons. adm,
3,274.076 272.662
112.100 868.620
4.277.384 177.384
37.718.530
980720
3,546.739
4,100.000 4.253
46,350.243
16
85
01
Capital socielar emisiuni Vechi I—111 Capital societar emisiunea IV-a din
1926 — — — — — — — Capital societar emisiunea V-a din
1927 integral vărsată — — — Fond general de rezervă — — — Fond special de rezervă — — — Rezerve pentru creanţe dubioase — Fond cultural şi de binefaceri — Fondul de pensiuni al funcţionarilor
institutului — - — — — — Depozite spre fructificare — — — Dividendă neridicată — — — — Bănci creditoare în cont-curent — Spese de emisiune — — — — Dobânzi tianzitoare anticipate pe
1928 — — - - _ - _ Beneticiul transpus din anul 1926 — Beneficiu net — — — — —
1.000.000
1,000,000
3,000.000 1,629.471
250.000 420.000 100.000
724.000
100-000 1,280.744 35
5,000.000
3,123.471 36,011.755
31.870 204.572
25.380
572.450
1,380.744
46.350.243
28
38
35
01
EŞITE Contrai Profit şi P ierdere cu 31 DecemTrie 1937 INTRATE
Dobânzi: depunerilor spre fructif. fondului de pens. al func.
Cheltueli: salare: cons. adm., cenzori, funcţionari şi bani de cvartir funcţionarilor
Imprimate, porto, reg. efc. Jetoane — — — — Chirie — — — —
Impozite: — — — — — — Amortizări: la casele proprii — —
la diverse acţiuni — — la mobiliar — — —
Rezerve pentru creanţe dubioase — Beneficiul transpus din anul 1926 — Beneficiul net — — — —
4.366.016 102.515
1,104.384 35.971 21.200 70.500
177.384 28.535 15.000
100 000 1,280.744
07
75
35
4,468.531
1,548.055 665.406
220.919 70.000
1,380.744
8,353.656
07
35
Beneficiu transpus din anul 1926 — Dobânzi: dela cambii cu şi fără
acoperire ipotecară — dela împrumuturi ipote
care şi personale -dela împr. în cont-curent dela efecte publice şi
diverse acţiuni — — Proviziuni Chirii —
3,321.614
447.638 395.180
53.401
100.000
4,217.834 3.705.071
330.750
8.353.656
95 93
88
Năsăud, la 31 Decemvrie 1927. ss. Leon Bancu, director executiv
CONSILIUL DE ADMINISTRAŢIE ss. Dr. Teofil Tanco, preşedinte ss. Ştefan Scridon, vicepreşedinte ss. Dr. Leon Scridon ss. Dr. Nicolae Drăganu ss. Emil Mărcuşiu Subsemnatul comitet de cenzori am examinat conturile de mai sus şi
gistrele institutului. Năsăud, la 10 Martie 1928.
ss. loan Năşcutfu, preşedinte ss. Ioan Marcu ss. Vasi le Moisil ss. Vasi le Chircoiaş, revizor expert al „Solidarităţii".
ss. Ştefan Rebreanu, şef-contabil
ss. Grig. Pletosu s . Liviu Mureşianu ss. Gheorghe Chitul ss. Ioan Şerban
le-am aflat în deolină consonantă cu re»
ss. Ioan Partene
Adresa abonatului: «
w SCHMOLLPASTA S. A. Braşov
Fabrică de Cremă de ghete Premiată la 30 de expoziţii
Institut de Editară şi Arte Grafice S. A. Claj. C e n z u r a t