Sinteze din jurisprudenţa Curţii Constituţionale pe semestrul I/2012

Sinteze din jurisprudența Curții Constituționale pe semestrul I/2012*

I. Decizii pronunțate în cadrul controlului a priori

Demnitatea umană – dimensiuni. Previzibilitatea legii. Necons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: principiul bicameralismului, competenţa Curţii Cons�tuţionale, control a prioride cons�tuţionalitate, eutanasiere, previzibilitate, demnitate umană, drept de proprietate, acteinternaţionale, viaţa de familie şi privată

RezumatI. În ceea ce privește cricile de neconstuţionalitate extrinsecă: Autorii obiecţiei au susţinut că dispoziţiile legale cricate încalcă art. 61 alin. (2) din Constuţie,

întrucât Camera decizională, respecv Camera Deputaţilor a adus modificări fundamentale formeilegii adoptate de către Camera de reflecţie, respecv Senatul, contrar principiului bicameralismului. S-a mai apreciat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001, modificată şi completată prinlegea cricată, încalcă art. 115 alin. (4) din Constuţie, întrucât gesonarea câinilor fără stăpân nureprezintă o situaţie extraordinară.

În ceea ce privește cricile de neconstuţionalitate intrinsecă:S-a susţinut că eutanasierea câinilor fără stăpân contravine demnităţii umane, întrucât este o

„măsură violentă, traumazantă, care împiedică libera dezvoltare a personalităţii umane”. Eutanasiereaeste deci individuală, şi nu colecvă, iar comunităţile nu pot decide în niciun caz eutanasierea câinilor– mai ales că acestea vor fi tentate să opteze ab ini�o pentru această măsură. S-a mai susţinut căaplicarea măsurii eutanasierii nu poate depinde de puterea de decizie a comunităţilor locale, întrucâtîn România legea trebuie să se aplice în mod unitar, la nivel naţional.

S-a arătat că legea prevede un termen extrem de scurt pentru eutanasierea câinilor cu potenţialagresiv, asel încât proprietarul unui asemenea câine pierdut nu are mp suficient pentru a-l recupera,în condiţiile existenţei termenului extrem de scurt în care acesta urmează să fie eutanasiat.

S-a apreciat că dispoziţiile legii prevăd limitări injuste ale dreptului de proprietate privată aladoptatorului a mai mult de doi câini, întrucât acesta trebuie să îndeplinească unele condiţii, precumdovada spaţiului de locuit, acordul asociaţiei de proprietari sau plata unor taxe, care îngrădesc înmod nejusficat dreptul său de proprietate, apreciat de autorii obiecţiei ca fiind unul absolut. În acest fel se aduce angere şi vieţii private a cetăţeanului. Pentru a fi încurajată adopţia nu artrebui plăte niciun fel de taxe.

Se încalcă și art. 44 din Constuţie, întrucât nu poate fi interzisă creşterea/îngrijirea sau ţinereacâinilor în spaţiile adiacente locurilor publice. Autorii sesizării au mai arătat că textul legii esteneconstuţional, întrucât prevede sterilizarea câinilor de rasă comună cu sau fără stăpân, ceea ceîn privinţa proprietarului unui câine de rasă comună echivalează cu încălcarea dreptului său deproprietate.

21

* Rubrică realizată de: Valenna Bărbăţeanu, Benke Károly, Ioana Marilena Chiorean, Ioniţa Cochinţu, Senia MihaelaCosnescu, Simina Gagu, Irina Loredana Gulie, Patricia Marilena Ionea, Claudia Margareta Krupenschi, Ramona Daniela Mariţiu,Fabian Niculae, Marieta Sa�a, Crisna Cătălina Turcu, Laura Afrodita Tutunaru, magistraţi-asistenţi la Curtea Constuţională

II. Examinând obiecţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Modificările operate de către Camera Deputaţilor faţă de forma legii adoptate de Senat nu sunt

de natură a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic faţă de forma legii adoptate de Senat şinici o configuraţie deosebită, semnificav diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată deSenat. Asel, legea adoptată a păstrat obiectul de reglementare al propunerii legislave iniţiale, acestuiaaducându-i unele corecve minore sub aspectul organizării şi funcţionării serviciilor specializate pentrugesonarea câinilor fără stăpân şi sub cel al modului de limitare a fenomenului câinilor fără stăpân.

În ceea ce priveşte invocarea art. 115 alin. (4) din Constuţie, Curtea a observat că acest textconstuţional nu are incidenţă în speţă, întrucât obiectul controlului de constuţionalitate îlconstuie dispoziţiile unei legi de modificare şi completare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernuluinr. 155/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 13 decembrie 2001,aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2002, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 289 din 29 aprilie 2002. Prin urmare, nu este supus controlului deconstuţionalitate actul de bază, cel care este modificat şi completat, ci numai actul modificator. În cadrul controlului a priori de constuţionalitate, doar în cazul legilor de aprobare a ordonanţelorse poate contesta atât extrinsec, cât şi intrinsec soluţia cuprinsă în ordonanţa asel aprobată.

În privinţa eutanasierii câinilor agresivi şi periculoşi fără stăpân, Curtea a constatat că oasemenea măsură este necesară, întrucât aceşa se află într-o situaţie de fapt diferită faţă decelelalte rase de câini, fapt ce a şi determinat adoptarea, de alel, a unei reglementări speciale înprivinţa regimului lor de deţinere, respecv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privindregimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi.

În ceea ce priveşte crica de neconstuţionalitate ce vizează îndrituirea autorităţilor publicede a lua măsuri de eutanasiere a câinilor fără stăpân, Curtea a constatat că textul art. I pct. 8 din legenu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constuţie. Curtea a reţinutcă textul art. I pct. 8 din lege stabileşte soluţiile preconizate cu privire la obligaţia autorităţilor publicede a gesona problema câinilor fără stăpân fără a ţine seama de o ordine în care trebuie aplicate,asel încât autorităţile publice chemate să aplice legea cricată vor fi puse în situaţia de a alegealeatoriu una sau mai multe dintre acestea. Or, soluţiile preconizate de un act normav nu pot fiaplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să fixeze condiţii, modalităţi şi criterii clare şiobiecve de aplicare. Curtea a apreciat că legiuitorul trebuie să stabilească o ordine de prioritate cuprivire la aceste soluţii, iar soluţia eutanasierii câinilor fără stăpân să fie aplicată doar în ulmăinstanţă, respecv numai atunci când toate celelalte soluţii au fost aplicate corespunzător de cătreautorităţile locale, dar nu şi-au ans scopul de a limita sau de a eradica acest fenomen.

Adoptarea măsurilor concrete care să ţină sub control fenomenul câinilor fără stăpân ţine demarja de apreciere a statului, asel încât legiuitorul este cel chemat să stabilească condiţiile normaveconcrete în care fenomenul câinilor fără stăpân trebuie gesonat. În acest sens legiuitorul este obligat,ca cerinţă constuţională, să implice şi să responsabilizeze autorităţile publice locale, inclusiv prinsancţiuni de natură contravenţională sau penală, pentru a se evita recurgerea la măsura eutanasierii.Curtea a mai arătat că şi asociaţiile ce au ca obiect de acvitate protecţia animalelor trebuie săcontribuie în mod efecv, inclusiv material, şi nu numai declarav, la aplicarea soluţiilor prin care seurmăreşte gesonarea acestui fenomen. Asel, se evită măsura eutanasierii câinilor fără stăpân.

Curtea a constatat că, de principiu, orice act normav trebuie să îndeplinească anumite condiţiicalitave, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fiesuficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; asel, formularea cu o precizie suficientă a actului

22

normav permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist –să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-unact determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţepoate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii. Or, textulart. I pct. 8 din lege este neclar şi imprecis, asel încât Curtea a constatat că, în mod evident, legeacricată este lipsită de previzibilitate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constuţie.

De asemenea, Curtea a observat că prin folosirea unei tehnici legislave inadecvate legiuitorula adus angere în final demnităţii umane, valoare supremă prevăzută la art. 1 alin. (3) dinConstuţie. Demnitatea umană, sub aspect constuţional, presupune două dimensiuni inerente,respecv relaţiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul şi obligaţia oamenilor de a le fi respectateşi, în mod corelav, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale semenilor lor, precum şirelaţia omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală, ceea ce implică, în privinţaanimalelor, responsabilitatea morală a omului de a îngriji aceste fiinţe într-un mod de natură a ilustranivelul de civilizaţie ans.

Aşadar, Curtea nu a constatat neconstuţionalitatea vreuneia dintre soluţiile prevăzute prinlegea cricată în privinţa gesonării fenomenului câinilor fără stăpân, ci a sancţionat doar lipsa deprevizibilitate a legii, determinată de inexistenţa unei ordini de aplicare a acestora – ordine care, înmod esenţial, ar trebui să consacre soluţia eutanasierii numai în ulmă instanţă – şi a unor proceduriclare şi precise de care autorităţile publice să fie ţinute în aplicarea soluţiilor preconizate.

Curtea a arătat că dreptul legal al unei persoane de a adopta câini nu poate aduce angeredreptului constuţional la viaţă privată al celorlalte persoane. Aşadar, prin legea cricată, statulrecunoaşte dreptul legal al persoanei de a adopta câini, dar cu respectarea unor standarde legalecare să nu stânjenească ceilalţi cetăţeni sau chiar să zădărnicească polica statului în privinţagesonării câinilor fără stăpân.

Curtea a stabilit că legea prevede în mod just că terenul adiacent construcţiei nu poateconstui loc de creştere şi adăposre al câinilor, întrucât nu este un loc propice acestei acvităţi,afectând dreptul la viaţa de familie şi privată a terţelor persoane. Aşadar, un drept legal nu poateaduce angere unui drept constuţional garantat.

Curtea a observat că prevederile Convenţiei europene pentru protecţia animalelor decompanie reglementează la art. 12 reducerea numărului de animale fără stăpân, că prevederile art. 13 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu sunt incidente în cauză, întrucât acesteavizează un alt obiect de reglementare, şi că Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor, adoptatăde Societatea Internaţională pentru Drepturile Animalelor & Societăţile Naţionale Afiliate la Londraîn septembrie 1977 şi prezentată la Paris în anul 1978, nu are incidenţă în cadrul controlului deconstuţionalitate, nefiind un tratat internaţional în sensul art. 11 din Constuţie.

Curtea a arătat că şi legislaţiile altor state acordă o mare atenţie populaţiei canine, soluţiile deeliminare a acesteia fiind individuale, şi nu colecve [a se vedea Dogs Act (1905) sau EnvironmentalProtecon Act (1990) din Regatul Unit sau legea portugheză din 1995 de protecţie a animalelor].

III. Având în vedere toate aceste argumente, Curtea a admis, în parte, obiecţia de necons -tuţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 8 din Legea pentru modificarea şi completareaOrdonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gesonare a câinilorfără stăpân, asel cum a fost aprobată prin Legea nr. 227/2002, sunt neconstuţionale.

Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53din 23 ianuarie 2012

Sinteze din jurisprudenţa Curţii Constituţionale pe semestrul I/2012

23

Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor. Faptele ce cons�tuie abateridisciplinare. Titularii acţiunii disciplinare. Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: statutul magistraţilor, independenţa judecătorilor, răspunderea disciplinară amagistraţilor, bună reputaţie, viaţă in�mă, familială și privată, Consiliul Superior al Magistraturii,separaţia puterilor în stat

Rezumat I. Curtea Constuţională a fost sesizată pentru a constata neconstuţionalitatea Legii pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legiinr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Principala crică de neconstuţionalitate formulată a privit încălcarea, prin legea menţionată,a dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constuţie, potrivit cărora „Judecătorii sunt independenţi şi sesupun numai legii”.

De asemenea, cu privire la modificările şi completările aduse Legii nr. 303/2004 privind statutuljudecătorilor şi procurorilor, s-a susţinut că sunt neconstuţionale, deoarece unele dintre faptelereglementate ca fiind abateri disciplinare ale judecătorilor privesc conţinutul hotărârilorjudecătoreş, care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat caverificări privind aceste aspecte să fie efectuate în afara acvităţii jurisdicţionale. S-a mai susţinutcă dispoziţiile legale care definesc noţiunile de „rea-credinţă” şi „gravă neglijenţă” sunt imprecise,încălcând asel principiul legalităţii, iar dispoziţiile care instuie condiţia „bunei reputaţii” pentruaccesul și promovarea în magistratură încalcă prevederile art. 26 din Constuţie – Viaţa in�mă,familială şi privată –, în măsura în care legea nu face disncţie între conduita generală şicomportamentul profesional al magistraţilor şi nu explică din punct de vedere juridic noţiunea îndiscuţie, al cărei sens comun implică un mare grad de subiecvism.

În ceea ce priveşte modificările şi completările aduse Legii nr. 317/2004 privind ConsiliulSuperior al Magistraturii, s-a susţinut că exnderea sferei tularilor acţiunii disciplinare prinincluderea, alături de Inspecţia judiciară, a ministrului jusţiei, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţieşi Jusţie şi a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jusţie încalcăindependenţa jusţiei, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat, prin aceea că permitExecuvului să aibă o influenţă asupra declanşării mecanismului de răspundere disciplinară amagistraţilor. De asemenea, s-a cricat reglementarea procedurii cercetării disciplinare în raport cuprincipiile constuţionale care consacră independenţa şi imparţialitatea jusţiei, respecv egalitateaîn faţa legii, fără privilegii şi discriminări. S-a mai susţinut și că organizarea Inspecţiei judiciare caautoritate autonomă cu personalitate juridică este de natură să conducă la încălcarea independenţeijusţiei, având în vedere că rolul Inspecţiei judiciare, de control al acvităţii magistraţilor, face partedin acvitatea mai amplă a Consiliului Superior al Magistraturii.

II. Respingând sesizarea de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele: Principiul constuţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt

principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constuie şi nu poate fi interpretatăca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiilelegii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Răspundereadisciplinară a judecătorului derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa,precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de jusţiabilişi faţă de stat.

Cu privire la dispoziţiile care reglementează fapte ce constuie abateri disciplinare, Curtea areţinut că acestea nu prevăd sancţionarea judecătorului pentru modul în care interpretează şi aplică

24

legea, ci reglementează ca abateri disciplinare nerespectarea unor obligaţii impuse de lege,Constuţie, tratate internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte.

Curtea a mai constatat că textele cricate sunt suficient de clare și precise având în vederedesnatarii lor, observând, totodată, că problema ridicată în cauză priveşte, în realitate, modul deinterpretare şi aplicare a legii. Reţinând cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însensul că „oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil,un element de interpretare juridică” (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R.contra Regatului Unit, par. 34), Curtea a subliniat rolul Consiliului Superior al Magistraturii, care, încalitatea sa de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor,va fi chemat să interpreteze şi să aplice aceste texte, în raport cu situaţiile de fapt care îi vor fi supusejudecăţii, cu respectarea principiilor constuţionale care guvernează statutul magistraţilor.

Curtea a reţinut și că dispoziţiile constuţionale care ocrotesc viaţa inmă, familială și privatănu exclud posibilitatea ca, în considerarea statutului unor categorii de persoane, legiuitorul săimpună acestora rigori specifice de conduită, care pot fi subsumate conceptului de „bună reputaţie”.În cazul magistraţilor, buna reputaţie constuie o condiţie a încrederii publice în jusţie şi eficienţaacesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea jusţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilorconstuţionale care reglementează înfăptuirea sa.

În ceea ce priveşte modificările şi completările aduse Legii nr. 317/2004 privind ConsiliulSuperior al Magistraturii, Curtea a constatat că exnderea sferei tularilor acţiunii disciplinareîmpotriva magistraţilor nu este de natură să încalce dispoziţiile constuţionale invocate. Noii tularinu dobândesc putere de decizie cu privire la sancţionarea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor,rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare revenindu-i Consiliului Superior alMagistraturii, în virtutea rolului său de garant al independenţei jusţiei.

De asemenea, posibilitatea noilor tulari ai acţiunii disciplinare de a dispune începereacercetării disciplinare prealabile, chiar şi în ipoteza în care inspectorul judiciar a formulat o propunerede clasare, corespunde noului rol conferit autorităţilor în cauză şi nu este de natură să aducă angereautonomiei Inspecţiei judiciare, ale cărei atribuţii sunt, potrivit art. 641 alin. (3) din Legea nr.317/2004, modificată, „de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de acvitate”, iar nu desubstuire a celorlalţi tulari ai acţiunii disciplinare. În absenţa unei puteri de decizie cu privire laînceperea cercetării prealabile, după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, rolul noilor tulariai acţiunii disciplinare ar fi pur formal. În plus, normele cricate stabilesc o clară disncţie întreparcipanţii la procedura disciplinară şi instanţa de judecată în domeniul cercetării disciplinare, înconcordanţă cu dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constuţie.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia legea consacră inechităţi atât între tularii acţiuniidisciplinare, cât şi între diversele categorii de peţionari, în funcţie de calea pe care o vor urma,aceasta a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, câtă vreme, indiferent de tularul acţiunii disciplinareori de calea pe care înţelege să o urmeze peţionarul, cauzele de natură disciplinară se soluţioneazădupă aceeaşi procedură de către aceeaşi instanţă, Consiliul Superior al Magistraturii.

Curtea a mai reţinut și că reglementarea cricată nu are ca efect crearea unei autorităţidisncte de Consiliul Superior al Magistraturii, ci consolidarea instuţională a Inspecţiei judiciare,ca structură a Consiliului Superior al Magistraturii.

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins obiecţiile de neconstuţionalitate adispoziţiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilorși procurorilor și ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131din 23 februarie 2012


25

Securitatea raporturilor juridice. Necons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: neretroac�vitatea legii, stabilitatea/securitatea raporturilor juridice – claritateaşi previzibilitatea normei

Rezumat I. Principalele crici de neconstuţionalitate au vizat faptul că anumite arcole din Legea

privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate produc efecte în mod retroacv,aplicându-se şi actelor şi faptelor juridice ce au fost încheiate sau ivite înainte de intrarea sa învigoare, ceea ce contravine prevederilor constuţionale ale art. 15 alin. (2). Principiul neretro -acvităţii legii este un principiu fundamental pentru legiuitor, care nu poate legifera în mod contrardecât în cazurile expres prevăzute de Constuţie. Se constată, asel, că dispoziţiile legii cricate artrebui să se aplice inclusiv situaţiilor juridice ivite înaintea intrării în vigoare a acestora, aspect interzisde prevederile imperave ale Constuţiei.

II. Examinând obiecţia de neconstuţionalitate, Curtea a constatat următoarele: Operatorilor de publicitate le sunt impuse obligaţii noi referitoare la amplasarea mijloacelor

de publicitate. Totodată, actul normav cricat nu reglementează dispoziţii tranzitorii referitoare latermene adecvate pentru îndeplinirea noilor obligaţii impuse de legiuitor. Asel, prin aplicareaimediată a noului act normav operatorii de publicitate care, cu respectarea dispoziţiilor legale învigoare, au obţinut eliberarea unei autorizaţii referitoare la amplasarea unui mijloc de publicitate şiau încheiat contracte cu beneficiarii mijloacelor de publicitate sunt puşi în faţa unei situaţii legislavenoi, fiindu-le impuse condiţii şi efecte pe care nu le-au avut şi nici nu le-ar fi putut avea în vedere lamomentul încheierii contractelor. Regulile prevăzute de dispoziţiile legii noi nu erau reglementateîn trecut, iar noile reguli, pentru a fi în acord cu Legea fundamentală, ar trebui aplicate numai pentruviitor, pentru a răspunde exigenţelor constuţionale referitoare la neretroacvitatea legii şi inclusivexigenţelor statului de drept.

Impunerea de reguli şi obligaţii noi în sarcina operatorilor de publicitate nu reprezintă în sineo încălcare a prevederilor constuţionale. Cu toate acestea, impunerea de reguli şi obligaţii noi fărăreglementarea unui termen adecvat care să permită subiectului de drept să răspundă noilor cerinţelegislave reprezintă o încălcare a exigenţelor constuţionale sub aspectul principiului securităţiijuridice şi a principiului încrederii legime care impune limitarea posibilităţilor de modificare anormelor juridice şi stabilitatea regulilor instuite prin acestea.

Mai mult, prevederile art. 56 din legea cricată dispun că mijloacele de publicitate autorizatepână la data intrării în vigoare a prezentei legi pot fi menţinute pe amplasamentele autorizate pânăla data expirării contractelor de publicitate în curs, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2012.

Asel, Curtea a constatat că, indiferent de îndeplinirea obligaţiilor impuse de noile dispoziţiilegale, atât operatorii de publicitate, cât şi beneficiarii mijloacelor de publicitate vor fi afectaţi însensul că acele contracte care se derulau la momentul adoptării legii noi nu îşi mai pot produceefectele, fiind desfiinţate.

Desfiinţarea unui contract valabil încheiat prin aplicarea imediată a legii noi nu corespundeexigenţelor principiului constuţional al neretroacvităţii legii. În acest sens, prin Decizia nr. 62 din13 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, Curteaa statuat că, potrivit principiului neretroacvităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constuţie,contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot fi desfiinţate de legea nouă. A permite unuiact normav să aibă efecte retroacve ar duce la negarea însăşi a principiului statului de drept. Dinaceastă perspecvă, Curtea Constuţională a Republicii Cehe a statuat că principiul protejăriiîncrederii cetăţenilor în lege, precum şi principiul conex care interzice efectele retroacve ale

26

normelor juridice se numără printre principiile de bază care definesc statul de drept. (2004/03/09 –PL. US 2/02)

Reglementarea unui cadru coerent în orice domeniu trebuie să ţină seama de exigenţele Legiifundamentale, legiuitorul având obligaţia de a legifera doar în cadrul şi limitele stabilite de aceasta.Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori, în mod jusficat, să înlăture sau să atenueze unelesituaţii, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroacv, citrebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constuţional.Curtea Constuţională a Republicii Cehe a statuat că „principiile care caracterizează un stat de dreptnecesită, în fiecare caz posibil de retroacvitate, prevederea acesteia în mod expres în Constuţiesau într-un statut, cu scopul de a elimina posibilitatea unei interpretări retroacve a unui statut, [...]asel încât drepturile dobândite să fie protejate în mod corespunzător”. În connuare, CurteaConstuţională a Republicii Cehe a afirmat că „printre caracteriscile unui stat de drept se numărăîn mod obligatoriu principiul securităţii juridice şi al protejării încrederii cetăţenilor în lege, şi căacest proces include interzicerea aplicării retroacve a normelor juridice sau a interpretării lorretroacve”. (2002/03/12 – PL. US 33/01)

Existenţa unor soluţii legislave contradictorii şi anularea unor dispoziţii de lege prinintermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normav conduce la încălcarea principiuluisecurităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. Referitor laprincipiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicatăîn Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea a reţinut că, deşi nu esteîn mod expres consacrat de Constuţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democrac şi social, cât şi din preambululConvenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, asel cum a fostinterpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.

În connuare, Curtea a constatat că, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privindnormele de tehnică legislavă pentru elaborarea actelor normave, „textul legislav trebuie să fieformulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintacce şi pasaje obscure sau echivoce”, iar potrivitart. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normave trebuie redactate într-un limbaj şi sl juridic specificnormav, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilorgramacale şi de ortografie”. Deşi normele de tehnică legislavă nu au valoare constuţională, Curteaa constatat că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentruadoptarea oricărui act normav, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistemazarea,unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare actnormav. Asel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiulsecurităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constuţionale ale art. 142 alin. (1), potrivitcărora „Curtea Constuţională este garantul supremaţiei Constuţiei”, şi pe cele ale art. 1 alin. (5)din Constuţie, potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie”. Asel, Curteaa constatat că reglementarea cricată, prin nerespectarea normelor de tehnică legislavă, determinăapariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridiceîn componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a admis obiecţia de neconstuţionalitate și a constatatcă sintagma „dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2012”, cuprinsă în art. 56 alin. (1) din Legea privindamplasarea și autorizarea mijloacelor de publicitate, este neconstuţională.



27

Alegeri generale, alegeri locale. Desfăşurare concomitentă. Modificări legisla�vesurvenite cu mai puţin de un an înaintea alegerilor. Necons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: alegeri generale, alegeri locale, drept de vot, comisii parlamentare speciale,legalitate, securitate juridică, neretroac�vitatea legii

Rezumat I. Curtea Constuţională a fost sesizată pentru a constata neconstuţionalitatea Legii privind

organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilorpentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completareatlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificareaşi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legiiadministraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

În movarea obiecţiei, autorii acesteia au formulat atât crici de neconstuţionalitateextrinsecă, cât şi crici de neconstuţionalitate intrinsecă.

În cadrul primei categorii de crici, s-a susţinut că nu subzistă nicio movare pentru adoptarealegii cricate pe calea angajării răspunderii Guvernului, adică pe calea unei modalităţi simplificatede legiferare, ce poate fi ulizată numai in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege înprocedură obişnuită sau în procedură de urgenţă nu este posibilă, ori atunci când structura policăa Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege.

Sub aspectul constuţionalităţii intrinseci, s-a susţinut că prin reglementarea „comasării”alegerilor locale cu alegerile parlamentare şi organizarea acestora în luna noiembrie 2012 seprocedează la modificarea legislaţiei electorale cu mai puţin de un an înaintea alegerilor, cunesocorea Codului bunelor pracci în materie electorală adoptat de Comisia de la Veneţia şi seinduce o stare de confuzie în rândul electoratului, care se va vedea pus în situaţia de a vota cu unnumăr ridicat de bulene de vot.

S-a mai susţinut că, dispunând cu privire la „comasarea” alegerilor, legea stabilea – numai cuprivire la alegerile din 2012 – o prelungire cu aproximav 6 luni a mandatelor aleşilor locali aflaţi înprezent în funcţie (întrucât aceșa au dobândit mandatele ca urmare a alegerilor ce au avut loc îniunie 2008), încălcând asel principiile constuţionale ale supremaţiei legii și neretroacvităţiiacesteia.

Cu privire la dispoziţiile legale care stabileau, sub sancţiunea decăderii, o serie de termeneprocedurale, s-a susţinut că încalcă principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul independenţeijusţiei, prin aceea că instuie posibilitatea sancţionării instanţelor de judecată pentrunesoluţionarea căilor de atac în respecvele termene.

O altă crică a autorilor obiecţiei de neconstuţionalitate s-a raportat la prevederile art. 126alin. (6) din Constuţie, care exceptează de la controlul judecătoresc pe calea contenciosuluiadministrav actele administrave ale autorităţilor publice care privesc raporturile cu Parlamentul,precum şi actele de comandament cu caracter militar.

II. Examinând obiecţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele: În cauză sunt întrunite criteriile a căror respectare este impusă de art. 114 din Constuţie

pentru angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, asel cum acestea au fostprecizate în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011), respecv: existenţa unei urgenţe în adoptareamăsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; necesitatea careglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; importanţa domeniului reglementat;

28

aplicarea imediată a legii în cauză. Având în vedere însă importanţa acestui domeniu, Curtea arecomandat ca reglementările în materie electorală să fie dezbătute în Parlament, iar nu adoptatepe calea unei proceduri cu caracter de excepţie, prin care Parlamentul este ocolit, dar obligat la unvot tacit asupra unui conţinut normav aflat la aprecierea aproape exclusivă a Guvernului.

Dreptul la alegeri libere impune respectarea unor exigenţe, între care şi aceea a stabilităţiinormelor juridice în domeniul electoral. Într-un plan mai larg, stabilitatea acestor norme constuieo expresie a principiului securităţii juridice, instuit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constuţie.Modificând cu mai puţin de un an înaintea alegerilor procedura de desfăşurare a acestora, legeacricată contravine acestor exigenţe. O asemenea modificare legislavă intempesvă poate creadificultăţi suplimentare autorităţilor însărcinate cu aplicarea sa, sub aspectul adaptării la proceduranou-instuită şi operaţiunile de ordin tehnic pe care aceasta le presupune, precum și dificultăţi înexercitarea dreptului de vot, dificultăţi care pot avea ca efect, în cele din urmă, restrângereaexerciţiului acestui drept. În plus, o procedură greoaie de vot, determinată de numărul mare debulene de vot, ca şi autorităţile publice diferite cu privire la care alegătorii trebuie să îşi manifesteîn acelaşi mp opţiunea, pot avea ca efect împiedicarea liberei exprimări a opiniei acestora.

Curtea a mai reţinut că organizarea la aceeaşi dată a celor două categorii de alegeri determinăîncălcarea dreptului de a fi ales, prevăzut de art. 37 din Constuţie. Aceasta întrucât există situaţiiîn care un candidat care nu a câşgat un mandat de ales local (primar sau preşedinte de consiliujudeţean) să îşi exprime dorinţa de a parcipa la alegerile naţionale pentru un mandat deparlamentar (deputat sau senator), lucru perfect posibil, dar numai în cazul unor alegeri care sedesfăşoară la date diferite.

Pe de altă parte, redimensionând durata mandatelor în curs ale aleşilor locali, legea cricatăîncălca principiul neretroacvităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.

Curtea a mai statuat că dispoziţiile care reglementau, sub sancţiunea decăderii, termenele desoluţionare a acţiunilor formulate împotriva hotărârilor de Guvern prin care sunt delimitate colegiileuninominale unde au loc alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, respecvrecursul împotriva hotărârilor pronunţate în soluţionarea acestor acţiuni, instuiau o sancţiunepentru instanţa de judecată, sancţiune incompabilă cu rolul şi statutul instanţelor judecătoreş.

Curtea a mai constatat că normele cricate supuneau controlului judecătoresc al instanţelorde contencios administrav un act administrav – hotărârea Guvernului de delimitare a colegiiloruninominale – care priveşte raporturile de ordin constuţional dintre Parlament și Guvern, actexceptat de la acest control, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (6) fraza întâi din Constuţie.

De asemenea, cu privire la modul de reglementare a componenţei comisiilor parlamentarespeciale, respecv „din câte 2 reprezentanţi ai fiecărui grup parlamentar”, Curtea a constatat căacesta contravine prevederilor art. 64 alin. (4) şi (5) din Constuţie, care impun respectareaprincipiului configuraţiei police la alcătuirea comisiilor parlamentare, întrucât nu ţine seama defaptul că grupurile parlamentare nu sunt egale, ci reprezentave, potrivit mărimii lor şi în raport cuconfiguraţia polică ce stă la baza alcătuirii structurilor Camerelor Parlamentului.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că Legea privind organizarea și desfășurareaalegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale și a alegerilor pentru Camera Deputaţilorși Senat din anul 2012, precum și pentru modificarea și completarea tlului I al Legii nr. 35/2008pentru alegerea Camerei Deputaţilor și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publicelocale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali este neconstuţională.



29

Lustraţie – condiţii. Control de cons�tuţionalitate a priori – efectele deciziilor CurţiiCons�tuţionale

Cuvinte-cheie: efectele deciziilor Curţii Cons�tuţionale, procedura reexaminării legii, reluareaprocesului legisla�v, legea lustraţiei, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Jus�ţie

RezumatI. Autorii sesizării au susţinut că, în dezacord cu considerentele cuprinse în Decizia Curţii

Constuţionale nr. 820 din 7 iunie 2010, potrivit cărora lustraţia este permisă exclusiv cu privire lapersoanele care au luat parte efecv la grave încălcări ale drepturilor și libertăţilor omului, legeasancţionează toate persoanele care au deţinut funcţia de procuror, inclusiv cele care nu au luat parteîn întreaga lor carieră profesională la încălcări ale drepturilor și libertăţilor omului. Din aceastăperspecvă, legea exclude individualizarea sancţiunii, contravenind principiilor statului de drept,ordinii de drept și prezumţiei de nevinovăţie consacrate de art. 23 alin. (11) din Constuţie. Maimult, instuind răspunderea juridică și sancţionarea persoanelor care au deţinut funcţia de procurorși care și-au exercitat atribuţiile de serviciu respectând legile în vigoare și acţionând în spiritul lor,legea încalcă și dispoziţiile constuţionale ale art. 15 alin. (2).

II. Examinând sesizarea de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:La data de 19 mai 2010, Parlamentul României a adoptat Legea lustraţiei privind limitarea

temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte dinstructurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 mare 1945 – 22 de-cembrie 1989. În temeiul art. 146 lit. a) din Constuţie, legea a fost supusă controlului deconstuţionalitate, prin Decizia nr. 820 din 7 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010, Curtea Constuţională constatând că legea cricată esteneconstuţională.

Ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constuţionale, Senatul României, în calitate de primăCameră sesizată, în ședinţa din 26 aprilie 2011, a reexaminat legea lustraţiei și a respins-o. Proiectulde lege a fost înaintat Camerei Deputaţilor pentru a se pronunţa în calitate de Cameră decizională.Camera Deputaţilor a reluat în dezbatere legea lustraţiei, adoptând la data de 28 februarie 2012 o reglementare cu un conţinut juridic diferit.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constuţie, deciziile pronunţate de CurteaConstuţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentrutoate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept.

Decizia prin care Curtea Constuţională, în exercitarea controlului abstract, a priori, admitesesizarea de neconstuţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes.

Mai mult, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constuţionalenr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziileCurţii Constuţionale, se ataşează nu numai dispozivului, ci şi considerentelor pe care se sprijinăacesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constuţionale.

Așa fiind, Curtea a constatat că, parcurgând procedura de reexaminare și adoptând legea înforma care face obiectul controlului de constuţionalitate în prezenta cauză, Parlamentul nu arespectat prevederile constuţionale cuprinse în art. 147 alin. (2) referitoare la efectele deciziilorpronunţate de Curtea Constuţională în cadrul controlului de constuţionalitate a priori, care prevădobligaţia Parlamentului de a reexamina dispoziţiile din lege constatate ca fiind neconstuţionale.

Prin Decizia Curţii Constuţionale nr. 820 din 7 iunie 2010 a fost constatată necons -tuţionalitatea legii în ansamblul său, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, ipoteză în

30

care ar fi fost incidente prevederile art. 147 alin. (2) din Constuţie, potrivit cărora, „În cazurile deneconstuţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligatsă reexamineze dispoziţiile respecve pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constuţionale”.

În situaţia determinată de constatarea neconstuţionalităţii legii în ansamblul său, Curtea areţinut că pronunţarea unei asel de decizii are un efect definiv cu privire la acel act normav,consecinţa fiind încetarea procesului legislav în privinţa respecvei reglementări. Or, în condiţiile încare Senatul și Camera Deputaţilor au procedat la reexaminarea Legii lustraţiei privind limitareatemporară a accesului la unele funcţii și demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte dinstructurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 mare 1945 – 22 de -cembrie 1989 și au adoptat legea, chiar într-o formă modificată, cele două Camere ale Parlamentuluinu au respectat dispoziţiile constuţionale referitoare la efectele deciziilor Curţii Constuţionale.

Pe de altă parte, în condiţiile în care prevederile art. 61 alin. (1) din Constuţie stabilesc că„Parlamentul este organul reprezentav suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoarea ţării”, competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitatădacă legea asel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale.

Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constuţională aadmis o sesizare de neconstuţionalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgereatuturor fazelor procesului legislav prevăzut de Constuţie și de regulamentele celor două Camereale Parlamentului.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a admis sesizarea şi a constatat că Legea lustraţieiprivind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele careau făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 mare 1945 – 22 decembrie 1989 este neconstuţională.

Decizia nr. 308 din 28 mar�e 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309din 9 mai 2012

Patrimoniul ins�tuţiilor de învăţământ par�culare şi confesionale par�culare. Regimjuridic. Autonomie universitară

Cuvinte-cheie: drept de proprietate, autonomie universitară, ex�nderea controlului decons�tuţionalitate, patrimoniul ins�tuţiilor de învăţământ superior, neretroac�vitatea legii civile

Rezumat I. Curtea Constuţională a fost sesizată de Preşedintele României care a solicitat constatarea

neconstuţionalităţii prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionalepentru că se încalcă dispoziţiile constuţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietateprivată, precum şi cele ale art. 32 alin. (6) privind autonomia universitară. Acesta a arătat căprevederea potrivit căreia patrimoniul instuţiilor de învăţământ parculare şi confesionaleparculare este proprietatea privată a fondatorilor, şi nu a persoanei juridice, constuie o îngrădirea dreptului de proprietate asupra propriului patrimoniu al acestor instuţii de învăţământ superior,ca persoane juridice. În acelaşi mp, prevederile potrivit cărora dispoziţia asupra patrimoniuluiinstuţiei de învăţământ superior este condiţionată de acordul fondatorilor limitează dreptul dedispoziţie, ca parte componentă a dreptului de proprietate al persoanei juridice, precum şi principiulconstuţional al autonomiei universitare.

II. Examinând obiecţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Dispoziţiile legale cricate în speţă operează, în fapt, o dublă expropriere a instuţiilor de

învăţământ superior parculare şi confesionale în favoarea fondatorilor. Acest lucru se realizează


31

prin introducerea menţiunii �în partea a doua a alin. (1) al art. 229 din Legea nr. 1/2011� conformcăreia patrimoniul acestor instuţii este proprietatea privată a fondatorilor. Pracc, prin aceastălege este transferat fondatorilor atât patrimoniul lor iniţial (alcătuit din drepturi şi obligaţii)considerat ca făcând parte, în connuare, din patrimoniul lor general, cât şi patrimoniul dobânditde instuţiile de învăţământ superior parculare şi confesionale ulterior înfiinţării lor. Instuţiilemenţionate sunt persoane juridice al căror patrimoniu este constuit în condiţiile legii şi al cărordrept de proprietate este garantat de Constuţie. Legiuitorul nesocoteşte prin dispoziţiile legalecricate acest drept recunoscut de Legea fundamentală.

Pentru aceleaşi considerente au fost neconstuţionale şi dispoziţiile art. 230 alin. (2) din Legeanr. 1/2011, asel cum au fost modificate prin legea cricată. Aceste prevederi spulau faptul că, încaz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul instuţiilor de învăţământ superior parculareşi confesionale parculare revine fondatorilor.

Prin faptul că se condiţiona dreptul de dispoziţie asupra bunurilor acestor instuţii de acordulfondatorilor, se realizează o restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate care nu se încadreazăîn condiţiile impuse de art. 53 din Constuţie. De asemenea, prin restrângerea dreptului de dispoziţieal instuţiilor de învăţământ superior parculare şi confesionale se ajunge şi la încălcarea autonomieilor universitare.

Dispoziţiile art. 128 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2011 modificat prin arcolul unic pct. 4 dinlegea cricată, care prevăd că „situaţiile de conflicte de interese şi incompabilităţi, incluzândprevederea că în universităţile de stat nu pot avea în acelaşi mp funcţii de conducere în aceleaşiorganisme sau în organisme aflate în relaţii directe de subordonare persoane având calitatea de soţ,soţie, rude şi afini până la gradul al III-a inclusiv”, sunt de natură să afecteze principiul unităţiiautonomiei universitare, pentru că exclud de la aplicarea respecvelor prevederi instuţiile deînvăţământ superior parculare şi confesionale.

Acelaşi principiu al autonomiei universitare este afectat de noile dispoziţii ale art. 128 alin. (2)lit. c) din Legea nr. 1/2011 (modificate prin arcolul unic pct. 4 din legea de modificare), potrivitcărora în învăţământul superior parcular şi confesional situaţiile de conflict de interese şiincompabilităţi se stabilesc prin Carta universitară.

Art. 209 alin. (1) (asel cum era modificat prin arcolul unic pct. 8 din legea cricată) se refereala desemnarea rectorului universităţilor de stat, excluzând din sfera sa de aplicare universităţileparculare, ceea ce este de natură să aducă angere unităţii autonomiei universitare, prin aceea călasă nereglementată modalitatea de desemnare a rectorului la instuţiile de învăţământ parculareşi confesionale.

Prin art. 211 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 (modificat prin arcolul unic pct. 9 din legea demodificare) era afectată aceeaşi unitate a autonomiei universitare prin faptul că se crea o nouăfuncţie de conducere în cadrul universităţilor parculare, şi anume aceea de preşedinte aluniversităţii, care este şi preşedintele consiliului de administraţie.

Autonomia universitară prevăzută de art. 32 alin. (6) din Constuţie era încălcată şi prin faptulcă structurile şi funcţiile de conducere ale universităţilor parculare şi confesionale parculare,atribuţiile, durata mandatelor, precum şi alte considerente legate de statutul acestora sunt stabilitede Carta universitară, cu avizul conform al fondatorilor, şi aprobate de senatul universitar. Faptul cădeciziile defini�ve aparţineau fondatorilor întărea această concluzie [art. 227 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, asel cum era modificat prin arcolul unic pct. 12 din legea cricată].

Dispoziţiile arcolului unic pct. 18, prin care se modifica art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011şi care prevedea că mandatele în curs ale organelor de conducere ale universităţilor se exercită,până la finalizarea lor, în condiţiile în care au fost obţinute, în ceea ce priveşte drepturile, obligaţiile,

32

compabilităţile şi incompabilităţile, au fost considerate ca fiind retroacve, încălcând art. 15 alin. (2) din Constuţie privind principiul neretroacvităţii legii civile. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011 şi aintrat în vigoare, cu excepţia unor arcole, la 30 de zile de la această publicare. Aplicarea noilorprevederi legale ar fi afectat stabilitatea raporturilor juridice încheiate în baza Legii nr. 1/2011.

Referitor la celelalte dispoziţii ale arcolului unic din legea cricată, acestea nu ar mai fi pututproduce efecte juridice după intrarea sa în vigoare, întrucât această lege de modificare a fost gândităca un tot unitar de natură să aducă schimbări importante sistemului educaţiei naţionale. Aplicareaunor dispoziţii legale disparate care nu îşi mai găsesc suportul în celelalte prevederi legale declarateneconstuţionale ar duce la afectarea coerenţei sistemului educaţiei naţionale, prin lipsa de claritate,precizie, previzibilitate şi predicbilitate.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a admis obiecţia de neconstuţionalitate și a constatatcă dispoziţiile Legii pentru modificarea și completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 suntneconstuţionale.

Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477din 12 iulie 2012

Alegeri generale. Modificări legisla�ve survenite cu mai puţin de un an înainteaalegerilor. Securitate juridică. Tipuri de scru�n

Cuvinte-cheie: alegeri, loialitate cons�tuţională, referendum consulta�v, reprezenta�vitate

Rezumat I. Curtea Constuţională a fost sesizată pentru a constata neconstuţionalitatea Legii pentru

modificarea şi completarea art. 48 din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi aSenatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţiloradministraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004privind Statutul aleşilor locali.

S-a susţinut, în esenţă, că legea cricată „încalcă voinţa cetăţenilor români exprimată înreferendumul din 22 noiembrie 2009”, referendum la care majoritatea parcipanţilor la vot au fostîn favoarea trecerii la un Parlament unicameral şi a reducerii numărului de parlamentari la maximum300 de persoane. Totodată, aceasta perturbă stabilitatea dreptului electoral și încalcă principiulegalităţii în drepturi, al reprezentavităţii şi echilibrului polic, legea, în ansamblul ei, afectând ideeareprezentavităţii prevăzute de Legea fundamentală.

II. Examinând obiecţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele: Legea cricată încalcă dispoziţiile constuţionale ale art. 1 alin. (3), potrivit cărora „România

este stat de drept [...]”, ale art. 2 – Suveranitatea şi ale art. 61 – Rolul şi structura (Parlamentul),deoarece consacră o soluţie legislavă contrară voinţei poporului exprimate la referendumul naţionaldin data de 22 noiembrie 2009. Aceasta întrucât principiul loialităţii constuţionale, desprinsşi interpretat prin coroborarea dispoziţiilor constuţionale ale art. 1 – Statul român, art. 2 –Suveranitatea şi art. 61 – Rolul şi structura (Parlamentul), principiu care, în această materie, impuneca autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problemaca supusă referen -dumului (în cazul de faţă, Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze şi să idenfice modalităţide punere în praccă a voinţei exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumuluiconsultav l-ar reduce pe acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie.

Legea cricată încalcă principiul securităţii juridice, consacrat implicit de art. 1 alin. (5) dinConstuţie, întrucât modifică legislaţia electorală în anul în care au loc alegeri, iar această modificareare consecinţe negave asupra bunei desfăşurări a procesului electoral şi a exercitării dreptului la vot.


33

Legea ce face obiectul sesizării modifică, în principal, pul de scrun stabilit de reglementareaelectorală actuală în materie, în încercarea de a corecta unele dintre deficienţele acesteia. Demersullegiuitorului nu este însă fundamentat în sensul reţinut de Curte în jurisprudenţa sa (în raport curealităţile economice, police şi sociale ale ţării, rolul pardelor police în procesul electoral,necesitatea raţionalizării Parlamentului). Lipsa unei fundamentări temeinice a actului normav îndiscuţie determină, pentru movele arătate, încălcarea prevederilor din Constuţie, cuprinse în art. 1alin. (5), potrivit cărora, „în România, respectarea Constuţiei, a supremaţiei sale şi a legilor esteobligatorie”, precum şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii Constuţionale sunt generalobligatorii.

Modificarea Legii nr. 35/2008 – în esenţa acesteia, câtă vreme modificarea priveşte pul descrun reglementat de actuala legislaţie – intervine cu aproximav 6 luni înaintea alegerilor, ceeace, asel cum susţin şi autorii sesizării în movarea acesteia, încalcă principiile statuate de CurteaConstuţională în aplicarea art. 1 alin. (5) din Constuţie, interpretat în concordanţă cu dispoziţiileConvenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţaCurţii Europene a Drepturilor Omului, cu raportare şi la Codul bunelor pracci în materie electoralăadoptat de Comisia de la Veneţia. Sunt asel încălcate dispoziţiile constuţionale cuprinse în art. 1alin. (3) şi (5), precum şi ale art. 2.

Punctul 16 din legea ce face obiectul sesizării, respecv alin. (112) introdus la art. 48 din Legeanr. 35/2008, încalcă prevederile constuţionale ale art. 2 – Suveranitatea, art. 4 – Unitatea poporuluişi egalitatea între cetăţeni, art. 16 – Egalitatea în drepturi, art. 61 alin. (1) teza întâi, potrivit căruia„Parlamentul este organul reprezentav suprem al poporului român [...]”, şi art. 62 alin. (1), potrivitcăruia „Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liberexprimat, potrivit legii electorate”. Curtea a constatat în acest sens că, dacă alin. (11) al art. 48 dinLegea nr. 35/2008, asel cum a fost modificată, prevede un scrun majoritar uninominal, potrivitcăruia mandatele de deputaţi şi senatori se atribuie candidaţilor care au obţinut cel mai mare numărde voturi în cadrul colegiilor uninominale, alin. (112) al aceluiaşi arcol, introdus ca urmare aadmiterii unui amendament formulat la Camera Deputaţilor, prevede reguli suplimentare deatribuire a mandatelor de deputat. Asel, în plus faţă de mandatele rezultate din alegerea prinscrun majoritar uninominal, la nivelul fiecărui judeţ „în care locuitorii aparţinând comunităţiiromâneş sau unei minorităţi naţionale depăşesc, conform datelor oficiale finale ale ulmuluirecensământ al populaţiei, 7% din totalul locuitorilor judeţului”, „se acordă un mandat în CameraDeputaţilor candidatului cel mai bine plasat al competorilor electorali aparţinând acelei comunităţi”în cazul în care „niciun candidat al competorilor electorali aparţinând acelei comunităţi nu a obţinutmandat conform alin. (11)”. Aşadar, la numărul de mandate stabilite pe baza normei de reprezentarereglementate de art. 5 din Legea nr. 35/2008, se va adăuga un număr de mandate variabil în funcţiede două criterii: ponderea unei minorităţi naţionale, respecv comunităţi româneş, în populaţiaunui judeţ şi opţiunea alegătorilor din judeţul respecv (care îl poate plasa ori nu pe unul sau maimulţi reprezentanţi ai minorităţii/comunităţii printre cei aleşi pe baza scrunului uninominal). Asel,în afara mandatelor de deputaţi şi senatori ce rezultă direct din scrun, poate exista un număr demandate de deputaţi rezultate indirect din scrun, altele decât cele la care se referă dispoziţiile art. 62 alin. (2) teza a doua din Constuţie (a cărei aplicare este realizată în legea electorală de unalt text – art. 9 din Legea nr. 35/2008).

Curtea a constatat că această reglementare este neconstuţională prin:a) lipsa de legimitate şi reprezentavitate a unui mandat asel stabilit şi obţinut;

34

b) incompabilitatea cu dispoziţiile art. 62 alin. (2) teza întâi din Constuţie, potrivit cărora„organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturipentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale”;

c) incompabilitatea cu dispoziţiile constuţionale a conceptului de „comunitate românească”referitor la populaţia unui judeţ al României.

Asel, mandatele atribuite în conformitate cu regula stabilită de alin. (112) al art. 48 din Legeanr. 35/2008 rezultă indirect din scrun, iar numărul voturilor pe care îl obţin persoanele cărora li seatribuie aceste mandate, în raport cu numărul voturilor competorilor electorali care obţin mandateprin scrun majoritar uninominal la nivel de colegiu, respecv circumscripţie electorală, determinăo reprezentare incorectă şi inegală a voturilor cetăţenilor în Parlamentul României, în contradicţiecu prevederile constuţionale ale art. 2 – Suveranitatea, art. 61 alin. (1) referitor la rolulParlamentului şi art. 62 alin. (1) potrivit căruia „Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin votuniversal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale”.

Acest număr de mandate nu se stabileşte în funcţie de principiul reprezentavităţii, ci în raportcu ponderea minorităţilor naţionale sau a comunităţii româneş în cadrul circumscripţiei electorale,care poate sau nu depăşi pragul minim de 7% stabilit în mod aleatoriu de către legiuitor. Se observăcă stabilirea acestui prag nu are niciun temei constuţional sau legal.

Curtea a constatat, totodată, că dispoziţiile alin. (112) al art. 48 din Legea nr. 35/2008 determinăo dublă reglementare a situaţiei minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturipentru a fi reprezentate în Parlament, câtă vreme Legea nr. 35/2008 stabileşte, în art. 9 alin. (1), că„Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale definite potrivit art. 2 pct. 29, legalconstuite, care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator au dreptul,potrivit art. 62 alin. (2) din Constuţia României, republicată, la un mandat de deputat, dacă au obţinut,pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimatepe ţară pentru alegerea unui deputat”.

Mai mult, textul cricat exnde excepţia prevăzută de Constuţie pentru cetăţenii aparţinândminorităţilor naţionale (definită de Legea nr. 35/2008, în art. 2 pct. 29, ca fiind „acea etnie care estereprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale”) şi în ceea ce priveşte persoanele de etnie română,pe care, printr-o sintagmă fără niciun suport constuţional, respecv aceea de „comunitateromânească”, le asimilează, sub acest aspect, minorităţilor naţionale. Or, sintagma „poporul român”,pe care legiuitorul constuant o foloseşte atunci când în art. 2 alin. (1) stabileşte că „suveranitateanaţională aparţine poporului român”, implică în mod necesar unitatea şi unicitatea poporului, fiindincompabilă cu idenficarea, în cadrul poporului român şi pe teritoriul României, a unor structuribazate pe apartenenţa la etnia română – „comunităţi româneş”, ai căror membri să beneficieze, învirtutea unui statut asimilat minorităţilor naţionale, de drepturi conferite cetăţenilor aparţinândunei minorităţi naţionale în considerarea acestei apartenenţe. O asel de reglementare încalcă şidispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constuţie, potrivit cărora „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi aautorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a admis obiecţia de neconstuţionalitate şi a constatatcă Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilorşi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţiloradministraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004privind Statutul aleşilor locali este neconstuţională.



35

II. Decizii pronunțate în cadrul controlului a posteriori

1. Excepţii de necons�tuţionalitate

Ordonanţe de urgenţă – condiţii. Dreptul la pe�ţionare – caracterizare

Cuvinte-cheie: principiul tempus regit actum, dreptul de pe�ţionare, omisiune legisla�vă

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate autoarea acesteia a susţinut, în esenţă,

următoarele:Art. 1081 alin. 1 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă încalcă dreptul oricărei persoane de

a se adresa jusţiei, întrucât existenţa amenzilor judiciare duce la obstrucţionarea dreptuluifundamental al persoanelor de a formula cereri de recuzare sau strămutare, fiind contrar şiprevederilor constuţionale ale art. 51 alin. (3).

Art. 1085 alin. 3 din Codul de procedură civilă este contrar art. 21 alin. (3) din Constuţie,deoarece prin judecarea cererii de reexaminare de către acelaşi judecător care a dispus sancţiuneaare loc o mare inechitate în actul de jusţie prin raportare la incompabilităţile definite de art. 24-28 din acelaşi cod, respecv recuzarea şi abţinerea, lipsind, totodată, sancţiunile şi despăgubirilepentru situaţiile în care judecătorul aplică în mod greşit legea şi emite soluţii netemeinice şi nelegale.

De asemenea, arată că aceste prevederi au fost introduse în cuprinsul Codului de procedurăcivilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completareaCodului de procedură civilă, care nu prevede movarea cazului excepţional pentru care a fostadoptată, respecv movarea urgenţei, fiind asel contrară art. 114 alin. (4) din Constuţia din 1991şi art. 115 alin. (4) din Constuţia revizuită.

În susţinerea excepţiei de neconstuţionalitate au fost invocate dispoziţiile constuţionale aleart. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la jusţie, art. 51 alin. (3) referitor la dreptul de peţionareşi art. 115 alin. (4) potrivit căruia „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţiiextraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a mova urgenţa încuprinsul acestora”. De asemenea, au fost invocate dispoziţiile constuţionale ale art. 114 alin. (4)din Constuţia nerevizuită.

II. Cu privire la aceste susţineri, Curtea a reţinut următoarele:În ceea ce priveşte crica de neconstuţionalitate extrinsecă, referitoare la faptul că

prevederile cricate au fost introduse în cuprinsul Codului de procedură civilă prin Ordonanţa deurgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă,nefiind movat cazul excepţional pentru care a fost adoptată, fiind, asel, contrară dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constuţie, precum şi celor ale art. 114 alin. (4) din Constuţia nerevizuită,aceasta nu poate fi reţinută.

Emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 s-a făcut în temeiul prevederilorart. 114 alin. (4) din Constuţia nerevizuită, potrivit cărora, „În cazuri excepţionale, Guvernul poateadopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare laParlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu”. Aşadar, textulconstuţional în vigoare la data emiterii acestei ordonanţe nu prevedea obligaţia Guvernului de amova urgenţa acestei reglementări. Obligaţia constuţională a Guvernului de a mova urgenţareglementărilor extraordinare din cuprinsul ordonanţelor de urgenţă pe care le adoptă a fost instuităca urmare a revizuirii Constuţiei din anul 2003, respecv prin art. 115 alin. (4), potrivit căruia„Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare

36

nu poate fi amânată, având obligaţia de a mova urgenţa în cuprinsul acestora”. Aşadar, Curtea nupoate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constuţia revizuită, întrucât efectelefaţă de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Coduluide procedură civilă le-a produs textul constuţional în vigoare la data adoptării acestei ordonanţe,potrivit principiului tempus regit actum.

Disnct de acestea, Curtea a reţinut că în nota de fundamentare s-a arătat că necesitatea şiurgenţa reglementării sunt movate de îmbunătăţirea cadrului legislav privind acvitatea deînfăptuire a jusţiei, respecv simplificarea şi accelerarea procedurilor judiciare, creşterea actului dejusţie, sporirea şi modernizarea mijloacelor procesuale de realizare a drepturilor şi obligaţiilor părţilor,exercitarea corespunzătoare a mecanismului procesual, precum şi sancţionarea abuzului de drept.

În ceea ce priveşte susţinerea, potrivit căreia dispoziţiile art. 1081 alin. 1 pct. 1 lit. b) din Codulde procedură civilă încalcă dreptul oricărei persoane de a se adresa jusţiei, fiind contrar şi prevederilorconstuţionale ale art. 51 alin. (3) din Constuţie, Curtea a reţinut că, pe de o parte, Constuţiareglementează dreptul de peţionare, care este un drept cetăţenesc de care beneficiază cetăţenii înmod individual sau grupurile de cetăţeni, indiferent că sunt constuite ad-hoc sau organizate în formeprevăzute de lege iar, pe de altă parte, consacră accesul liberul la jusţie, prevăzut de art. 21 dinConstuţie, în sensul că orice persoană se poate adresa jusţiei pentru apărarea drepturilor, alibertăţilor şi a intereselor sale legime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

Curtea a mai observat că dispoziţiile constuţionale ale art. 51 alin. (1) se referă la dreptul lapeţionare, care este diferit de dreptul de a formula o cerere de recuzare sau de strămutare sau dreptulde a introduce acţiuni la instanţele judecătoreş sau sesizarea instanţelor judecătoreş pentruvalorificarea unui drept sau pentru realizarea unui interes, care se poate obţine numai pe calea jusţiei.

În cauză însă autorul excepţiei de neconstuţionalitate nu se află în ipoteza formulării uneicereri sau peţii [art. 51 alin. (1) din Constuţie] pentru a beneficia de gratuitatea oferită deprevederile art. 51 alin. (3) din Constuţie, ci se află în situaţia formulării unei cereri de recuzare,care nu este similară unei cereri sau peţii obişnuite, asel încât invocarea art. 51 alin. (3) dinConstuţie nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Referitor la susţinerea potrivit căreia prevederile cricate nu prevăd „sancţiunile şidespăgubirile pentru situaţiile în care judecătorul aplică în mod greşit legea şi emite soluţiinetemeinice şi nelegale”, Curtea constată că aceasta vizează o omisiune legislavă, aspect ce nuţine de competenţa instanţei de contencios constuţional, fiind atributul exclusiv al legiuitorului.

III. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 1081 alin. 1 pct. 1 lit. b) şi art. 1085 alin. 3 din Codul deprocedură civilă.

Decizia nr. 1.304 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 74 din 30 ianuarie 2012

Contractul individual de muncă al asistentului personal al persoanei cu handicap.Încetare de drept. Dreptul la indemnizaţia de şomaj

Cuvinte-cheie: persoane cu handicap, asistentul personal al persoanei cu handicap, ajutor deşomaj, egalitate în drepturi, perioadă de preaviz

RezumatI. Cricile formulate au vizat dispoziţiile de lege care prevedeau încetarea de drept a

contractului individual de muncă al asistentului personal al persoanei cu handicap în cazul decesului


37

acesteia din urmă, arătându-se că acestea sunt discriminatorii, întrucât îl lipsesc pe asistent dedreptul la preaviz şi dreptul la protecţie împotriva şomajului de care ceilalţi salariaţi se bucură.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele: Art. 35 din Legea nr. 448/2006 instuie, ca o măsură de protecţie a persoanelor cu handicap

grav, posibilitatea acestora de a beneficia de un asistent personal a cărui remuneraţie este suportatăde către autorităţile locale, respecv primăria localităţii de domiciliu sau reşedinţă a persoanei cuhandicap grav. Pentru aceasta, art. 39 alin. (1) din legea amintă prevede încheierea unui contractindividual de muncă între asistentul personal şi primărie, beneficiar al acestui contract fiind însăpersoana cu handicap grav, care solicită acordarea acestui serviciu. Prin urmare, contractuldobândeşte un caracter intuitu personae, solicitarea persoanei cu handicap grav în vederea acordăriiunui asistent personal fiind elementul esenţial care determină încheierea contractului individual demuncă. În mod corespunzător, decesul persoanei cu handicap grav determină, în mod firesc,încetarea contractului individual de muncă, întrucât acesta rămâne fără obiect.

Curtea a observat că, în mod evident, o asel de împrejurare nu poate fi prevăzută cuexactate, asel că ar fi imposibilă stabilirea unei perioade de preaviz, tratamentul juridic fiindadaptat situaţiei obiecve avute în vedere. Muta�s mutandis, Curtea a considerat că dispoziţiile delege cricate sunt asemănătoare celor dispuse de art. 56 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, potrivitcărora contractul individual de muncă încetează de drept „la data decesului salariatului sau alangajatorului persoană fizică, precum şi în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică, de la datala care angajatorul şi-a încetat existenţa conform legii”.

Curtea a arătat că, asemănător situaţiei celor care cad sub incidenţa dispoziţiilor Codului munciiaminte, încetarea de drept a contractului individual de muncă în temeiul textului de lege cricat nureprezintă un obstacol în obţinerea drepturilor de asigurări sociale în condiţiile stabilite de lege. Asel,a reţinut că art. 17 şi 34 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi smulareaocupării forţei de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie2002, stabilind cerinţele pe care o persoană trebuie să le îndeplinească în vederea obţineriiindemnizaţiei de şomaj, nu instuie nicio condiţie privind respectarea unui termen de preaviz cu prilejulîncetării raportului de muncă. De alel, Curtea a apreciat că raţiunea acordării acestui termen cu prilejulîncetării raporturilor de muncă din cauze neimputabile salariatului este aceea de a proteja pe acestadin urmă, şi nicidecum de a constui o piedică în obţinerea dreptului de a beneficia de protecţie socială.Asel, existenţa unor cauze obiecve care împiedică acordarea perioadei de preaviz, precum cea avutăîn vedere de art. 39 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, ori a nerespectării obligaţiei legale de cătreangajator în sensul acordării acestei perioade nu poate dobândi semnificaţia interzicerii acordăriidreptului la indemnizaţia de şomaj, drept fundamental consacrat de art. 47 alin. (2) din Constuţie.

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstu -ţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovareadrepturilor persoanelor cu handicap.


Obliga�vitatea contribuţiei la sistemul public de asigurări sociale de sănătate.Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: contribuţie de asigurări sociale de sănătate, libertate individuală, libertateaconş�inţei, contribuţii financiare

RezumatI. Cricile au vizat dispoziţiile de lege care instuiau obligavitatea contribuţiei la sistemul

public de asigurări sociale de sănătate, autorul excepţiei de neconstuţionalitate susţinând că

38

acestea sunt contrare dispoziţiilor Legii fundamentale referitoare la libertatea individuală şi dreptul laconşinţă. În acest sens, a arătat că opinia personală şi credinţa religioasă îi interzic tratarea sănătăţii.

De asemenea, s-a arătat că prevederile de lege cricate contravin şi dispoziţiilor art. 56 dinConstuţie referitoare la interdicţia stabilirii oricăror altor prestaţii decât taxele şi impozitele, întrucâtcontribuţia la sistemul de asigurări sociale de sănătate nu reprezintă un impozit ori o taxă.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Respectarea obligaţiilor ce revin cetăţenilor potrivit legislaţiei în vigoare nu poate fi privită ca

o violare a libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) dinConstuţie, individul se bucură de libertatea neîngrădită a gândirii, a conşinţei şi a credinţeireligioase. În acelaşi spirit, demnitatea omului şi libera dezvoltare a personalităţii umane suntconsacrate ca valori supreme şi garantate încă din primele rânduri ale Legii fundamentale. Aceleaşidrepturi se bucură de protecţie şi prin dispoziţiile art. 18 din Declaraţia Universală a DrepturilorOmului, art. 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori art. 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi police.

Tot acest cadru legal este instuit pentru a asigura protecţia absolută a convingerilor interioareale individului împotriva oricărei forme de constrângere din partea statului ori a oricărei altei entăţisau persoane.

O asel de protecţie ar fi însă lipsită în mare măsură de substanţă dacă statul nu ar garanta şiprotecţia manifestării convingerilor, a exteriorizării acestora. Curtea a arătat însă că nu trebuie omisfaptul că, în momentul exprimării concepţiilor şi ideilor de viaţă în societate, drepturile în discuţiedevin fapte sociale, punând în discuţie interacţiunea lor cu drepturile şi interesele parculare alealtor persoane, precum şi ale societăţii în general. De aceea, se impune organizarea de cătreautorităţile statale a exercitării acestor drepturi, asel încât manifestarea convingerilor interioare sănu afecteze drepturi şi valori fundamentale.

Curtea a considerat ca fiind relevante în acest context dispoziţiile art. 9 paragraful 2 dinConvenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în care se arată că„Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decâtacelea care, prevăzute de lege, constuie măsuri necesare, într-o societate democracă, pentrusiguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilorşi libertăţilor altora”.

De asemenea, s-a reţinut că, în acest spirit, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a statuat,prin Decizia din 5 iulie 1984 pronunţată în Cauza V. contra Olandei, că art. 9 din Convenţie nugarantează întotdeauna dreptul persoanei de a se manifesta în sfera publică în conformitate cuconvingerile sale. În consecinţă, a arătat că libertatea conşinţei nu poate constui un temei pentrunerespectarea obligaţiei de a contribui la sistemul de asigurări sociale, cu atât mai mult cu cât oatare obligaţie este stabilită pe criterii neutre, care nu au legătură cu credinţele religioase.

În concluzie, Curtea a constatat că şi în cauza dedusă controlului de constuţionalitatedispoziţiile de lege cricate nu stabilesc nicio obligaţie în sarcina individului de a adopta o anumităconduită cu privire la starea sănătăţii sale, care ar contraveni convingerilor sale religioase, ci instuieo îndatorire generală şi neutră de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate în vedereaîndeplinirii obligaţiei de rang constuţional a statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi asănătăţii publice, dar şi ca o manifestare a caracterului de stat social al României, a cărui expresieeste, între altele, parciparea tuturor cetăţenilor la asigurarea exerciţiului drepturilor şi a bunăstăriituturor celorlalţi cetăţeni.


39

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (3), art. 213 alin. (4) şi art. 215 din Legea nr. 95/2006privind reforma în domeniul sănătăţii.


Procedura insolvenţei. Contract de leasing. Protejarea stabilităţii raporturilor juridicecons�tuite înainte de deschiderea procedurii insolvenţei şi a drepturilor promitentului-cumpărător

Cuvinte-cheie: antecontract de vânzare-cumpărare, drept de proprietate, leasing, creanţe

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate autoarea acesteia a susţinut că, pentru a se

respecta prevederile art. 44 alin. (2) din Constuţie, cererea creditorilor ar trebui condiţionată deexistenţa unui tlu executoriu, iar competenţa judecătorului-sindic ar trebui limitată, în acest stadiual procedurii, la verificarea existenţei tlului executoriu. Prevederile cricate sunt neconstuţionaledeoarece exclud „însuşi proprietarul” de la procedura de desemnare a administratorului judiciarsau a lichidatorului care va gesona/dispune de bunurile sale, întrucât plata administratoruluijudiciar/lichidatorului nu este cauză de ulitate publică, potrivit art. 44 alin. (3) din Constuţie, caresă confere permisivitate „exproprierii cu suma ce reprezintă onorarii”.

De asemenea, consideră că neconstuţionalitatea prevederilor art. 931 reiese din împrejurareacă acestea îşi găsesc aplicarea şi în cazul bunurilor privitor la care au fost încheiate contracte deleasing, fără ca beneficiarul contractului de leasing – ulizatorul – să poată cere instanţei respectareaopţiunii inserate în acesta. Chiar dacă ulizatorul a preluat, din momentul încheierii contractului deleasing, posesia şi folosinţa bunului mobil, acest fapt nu îi oferă garanţiile de care ar beneficia încalitate de proprietar al bunului, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate asupra saintervine la un moment ulterior, şi anume acela al expirării contractului de leasing prin efectulîncheierii unui contract de vânzare-cumpărare, iar lichidatorul poate să solicite rezilierea contractuluide leasing şi să nu respecte clauza referitoare la posibilitatea de cumpărare a bunului respecv.

În susţinerea excepţiei de neconstuţionalitate au fost invocate dispoziţiile constuţionale aleart. 44 alin. (1), (2), (3) şi (8) referitor la garantarea şi ocrorea proprietăţii private, art. 135 alin. (1)şi alin. (2) lit. a) privind economia şi art. 136 alin. (5) referitor la inviolabilitatea proprietăţii private.De asemenea, sunt menţionate dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentruapărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

II. Referitor la excepţia de neconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. b), c) şi d) dinLegea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constuţie, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabilinormele privind procedura de judecată, putând instui prevederi speciale în vederea reglementăriiunor situaţii deosebite, iar starea de insolvenţă reprezintă o asel de situaţie deosebită.

În cadrul procedurii falimentului administratorii judiciari sau lichidatorii au o poziţie şi o situaţiedeosebite faţă de toate părţile şi faţă de toţi ceilalţi parcipanţi la procedură, ei nefiind parte înproces, ci parcipanţi la procedură, cu rol şi atribuţii determinate de lege. Aceşa nu acţionează îninteres personal, ci în interesul bunei desfăşurări a întregii proceduri, atât în interesul debitoruluiinsolvabil, pentru reîntregirea patrimoniului acestuia, cât şi în interesul creditorilor, pentru ca aceşasă îşi poată valorifica creanţele în cât mai mare măsură şi cât mai operav.

40

Exerciţiul prerogavelor dreptului de proprietate nu trebuie absoluzat făcând abstracţie deprevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constuţie, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele dreptuluide proprietate sunt stabilite de lege”, precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterulinviolabil al proprietăţii private, în condiţiile stabilite de legea organică. În virtutea acestor prevedericonstuţionale, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelordreptului de proprietate, în aşa fel încât să nu vină în contradicţie cu interesele generale sau cuinteresele parculare legime ale altor subiecte de drept, instuind asel limitări rezonabile învalorificarea acestuia, ca drept subiecv garantat. Aşa fiind, prin textul de lege cricat legiuitorul nua făcut decât să dea expresie acestor imperave, în limitele şi potrivit competenţei saleconstuţionale.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 931 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, Curtea constată următoarele:

Prin aceste dispoziţii legale a fost reglementată situaţia unui antecontract de vânzare-cumpărare, respecv îndeplinirea unor obligaţii ce au fost asumate de către debitorul al căruipatrimoniu se află în procedură de insolvenţă. Asel, obligaţiile ce rezultă dintr-un contract devânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzătorintră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cerereapromitentului-cumpărător, dacă preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la datacererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător şi acesta nu este inferior valorii depiaţă a bunului şi dacă bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan dereorganizare. Dispoziţiile art. 931 din Legea nr. 85/2006 reprezintă opţiunea legiuitorului care aînţeles să protejeze stabilitatea raporturilor juridice constuite înainte de deschiderea proceduriiinsolvenţei şi, implicit, drepturile promitentului-cumpărător. Aceste prevederi permit promitentului-cumpărător să valorifice dreptul său faţă de promitentul-vânzător, ca urmare a dreptului de opţiuneal ulizatorului, asel cum este spulat în Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile deleasing şi societăţile de leasing, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, chiar dacă între momentulantecontractului şi momentul prevăzut pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare s-aprodus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de promitentul-vânzător.

Mai mult, potrivit art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, atât drepturile lo ca -torului/finanţa torului, cât şi cele ale locatarului/ulizatorului asupra bunului ulizat în baza unuicontract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic şi, respecv, judecătorului-sindic şicreditorilor, în situaţia în care locatarul/ulizatorul sau locatorul/finanţatorul se află în reorganizarejudiciară şi/sau faliment, potrivit prevederilor legale în materie. Totodată, dacă locatorul/finanţatorulsau locatarul/ulizatorul se află în dizolvare şi/sau lichidare, aceste drepturi sunt opozabile şilichidatorului numit potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Deasemenea, potrivit dispoziţiilor menţionate din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, drepturilelocatorului/ulizatorului prevăzute de această ordonanţă, precum şi cele spulate în contractul deleasing vor urmări bunul aflat în proprietatea oricărui dobânditor al acestuia, în condiţiile în care aufost respectate întocmai drepturile locatorului/finan ţatorului.

Totodată, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997,Curtea observă că efectul principal al contractului de leasing este transferul dreptului de folosinţăde la locator/finanţator către locatar/ulizator, existând dreptul de opţiune al ulizatorului, aselcum este spulat în art. 9 lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile deleasing şi societăţile de leasing, potrivit cărora „locatorul/finanţatorul se obligă să încheie contractde leasing cu locatarul/ulizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul contractului de leasing,


41

drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de dispoziţie, [...] şi să respecte dreptul deopţiune al locatarului/ulizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing, fără aschimba natura leasingului, ori de a înceta raporturile contractuale”.

Aşadar, Curtea a observat că, pe toată durata contractului de leasing, dreptul de folosinţărevine altei persoane decât tularului dreptului de proprietate – contractul de leasing nefiind prinsine translav de proprietate, ci acordând locatarului/ulizatorului doar un drept de opţiune, însensul că în momentul expirării contractului de leasing acesta are prioritate la cumpărarea bunuluice a constuit obiectul contractului de leasing.

Curtea a mai constatat că nu se poate reţine încălcarea dreptului de proprietate al ulizatorului,deoarece, asel cum arată chiar autoarea excepţiei, ulizatorul a preluat din momentul încheieriicontractului de leasing „doar posesia şi folosinţa bunului mobil”, fapt ce nu îi oferă garanţiile de carear beneficia în calitate de proprietar al bunului, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietateasupra sa intervine la un moment ulterior, şi anume acela al expirării contractului de leasing, caurmare a efectului încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.

Or, promitentul-cumpărător nu este tularul acestui drept, ce urmează a se naşte ulterior, prinefectul şi în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţilede leasing. De alel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că problema garantării şi ocroriiconstuţionale a dreptului de proprietate nu se poate invoca în favoarea unor persoane care nu aucalitatea de proprietari.

De asemenea, Curtea a constatat că administratorul judiciar/lichidatorul este obligat să executecontractul încheiat între promitentul-cumpărător şi promitentul-vânzător, dreptul său de aprecierenefiind unul absolut, ci exercitându-se în limitele şi condiţiile prevăzute de textul cricat. Instuireaacestor criterii şi condiţii ţine de necesitatea maximizării averii debitorului supus procedurii şi deimperavul nefraudării intereselor creditorilor. De alel, legiuitorul este în drept să reglementezeasel de criterii şi condiţii cu privire la debitorii aflaţi sub incidenţa Legii nr. 85/2006, întrucât acestaeste ab ini�o într-o altă situaţie juridică faţă de un debitor ce nu se află în insolvenţă. Prin urmare,o asemenea limitare a dreptului de dispoziţie al debitorului apare ca fiind jusficată şi rezonabilă înraport cu situaţia în care acesta se află.

III. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. b), c) şi d) şi art. 931 din Legea nr. 85/2006privind procedura insolvenţei.

Decizia nr. 1.382 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 47 din 20 ianuarie 2012.

Drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată în zilele legale libere. Modalităţide compensare. Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la muncă, dreptul de proprietateprivată

RezumatI. Cricile au vizat dispoziţiile de lege care prevedeau că, în anul 2010, munca prestată în zilele

de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementărileîn vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, nu se poate compensa în bani,arătându-se că acestea contravin art. 16, art. 41, art. 44 şi art. 47 din Legea fundamentală. Asel, s-a arătat că o asemenea reglementare se abate de la prevederile Titlului III din Codul muncii, creândun regim discriminator pentru personalul din sectorul bugetar faţă de toate celelalte categorii de

42

salariaţi. Totodată, s-a susţinut că drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată în zilele derepaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementărileîn vigoare, nu se lucrează, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional laConvenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele: Dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constuţie consacră, între altele, dreptul la muncă, drept care

cuprinde în corolarul său şi remunerarea muncii prestate. Prin urmare, în lipsa unei asel deremunerări, se poate vorbi despre afectarea dreptului la muncă. Însă, în ceea ce priveşte dispoziţiilede lege cricate, Curtea a constatat că munca prestată peste durata normală de lucru estecompensată prin acordarea de mp liber corespunzător. Cu alte cuvinte, în perioadele de lucrusuplimentar, salariaţii sunt plăţi cu ceea ce li s-ar fi cuvenit pentru mpul liber ce le va fi acordat.

Curtea a constatat şi faptul că Legea fundamentală nu are nicio reglementare specialăprivitoare la cuantumul remuneraţiei cuvenite pentru munca prestată în zilele legale libere,legiuitorul fiind liber să stabilească modalităţile de compensare a acestei munci. Nici dispoziţiile art. 47din Constuţie nu pot fi interpretate ca instuind o obligaţie de reglementare în acest sens pentrulegiuitor.

Curtea a reţinut, totodată, că drepturile revendicate de autorii excepţiei nu intră nici în sferade protecţie a art. 44 din Constuţie şi nici a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentruapărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum aceşa susţin. Asel, dinperspecva textului de lege cricat, compensaţia bănească a muncii prestate în zilele libere nu esteun „bun”, nefiind vorba despre o valoare patrimonială existentă în patrimoniul acestor persoane, aşacum era situaţia în cauzele soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului invocate înmovarea excepţiei. De asemenea, nu se poate vorbi despre existenţa unei speranţe legime înlipsa unui temei legal care să prevadă acordarea dreptului revendicat. În sensul celor arătate ainvocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în Hotărârea din 28 septembrie2009 pronunţată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, a arătat, în esenţă, că noţiunea de „speranţălegimă” trebuie raportată la un temei concret, precum o dispoziţie legală ori o decizie judiciară.

În sfârşit, în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege cricate ar creadiscriminări între salariaţii din sectorul bugetar şi celelalte categorii de salariaţi a căror muncă înzilele libere, în temeiul dispoziţiilor Codului muncii, poate fi compensată prin acordarea unui sporla salariul de bază ce nu poate fi mai mic de procentul de 100% din salariul de bază corespunzătormuncii prestate în programul normal de lucru, Curtea a constatat că cele două categorii de salariaţise află în situaţii obiecv diferite, determinate de sursa care asigură plata salariilor. Vizând realizareaunor obiecve bugetare prin Legea-cadru nr. 330/2009, legiuitorul nu putea aplica aceste măsuridecât acelor salariaţi ale căror salarii îşi aveau sursa în bugetul de stat, iar nu şi asupra celor plăţidin alte surse, fără relevanţă faţă de obiecvul avut în vedere. Prin urmare, situaţia obiecvă avutăîn vedere reprezintă o jusficare pentru instuirea unui tratament juridic diferit.

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (7) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizareaunitară a personalului plăt din fonduri publice.

Decizia nr. 1.457 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 16 ianuarie 2012


43

Exercitarea profesiei de avocat. Interzicerea exercitării la acele instanţe, precum şila parchetele de pe lângă acestea, la care soţul avocatului sau ruda ori afinul său până lagradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror. Necons�tu -ţionalitate

Cuvinte-cheie: drept la apărare, drept la muncă, exercitarea profesiei de avocat

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate, s-a susţinut că textul de lege cricat restrânge

deopotrivă libertatea părţii de a-şi alege avocatul şi dreptul avocatului de a asista şi reprezentapersoanele fizice şi juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instuţiilor, încălcând dreptulla apărare al jusţiabilului şi dreptul la muncă al avocatului.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:În ceea ce priveşte crica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, Curtea a constatat că

este întemeiată. Curtea a observat că o apărare eficientă nu poate fi realizată decât dacă între parteşi avocatul care îi reprezintă interesele există o relaţie bazată pe încredere deplină, având în vederefaptul că partea urmează să îi încredinţeze informaţii de natură personală, pe baza cărora acesta vaconstrui o apărare adecvată. De aceea, jusţiabilul trebuie să beneficieze de dreptul de a-şi alege acelavocat faţă de care are certudinea că îi va apăra în mod corespunzător interesele legime.

Curtea a observat că textul de lege cricat instuie interdicţia exercitării profesiei de avocat laacele instanţe, precum şi la parchetele de pe lângă acestea, la care soţul avocatului sau ruda oriafinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător sau procuror, indiferentde secţia, direcţia, serviciul sau biroul în care îşi desfăşoară acvitatea, limitând dreptul la apărareal jusţiabilului care apelează la serviciile respecvului avocat, contrar prevederilor art. 24 dinConstuţie care garantează plenar acest drept. Subsecvent acestei constatări, Curtea a verificat dacăaceastă restrângere se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constuţie, care permitelimitarea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai atunci când sunt întrunite cumulavcondiţiile expres prevăzute de textul constuţional. Dintre acestea, examinând condiţia referitoarela necesitatea restrângerii într-o societate democra�că, instanţa de contencios constuţional aconstatat că nu poate fi considerată îndeplinită, întrucât finalitatea păstrării imparţialităţiimagistraţilor este pe deplin asigurată prin alte mijloace legale. Asel, Codul de procedură civilă şi celde procedură penală reglementează instuţia abţinerii şi cea a recuzării judecătorilor şi aprocurorilor, într-o manieră categorică, aptă să se constuie într-o garanţie suficient de puternicăpentru asigurarea menţinerii imparţialităţii magistraţilor, fiind în acelaşi mp, de natură să sasfacăşi exigenţele cuprinse în Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unuimecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea angerii anumitorobiecve de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotrivacorupţiei, referitoare la existenţa, în toate statele membre, a unui sistem judiciar şi administravimparţial, independent şi eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între altele, pentru a luptaîmpotriva corupţiei.

În ceea ce priveşte condiţia impusă de art. 53, potrivit căreia restrângerea trebuie să fieproporţională cu situaţia care a determinat-o, Curtea a apreciat că interzicerea dreptului avocaţilorde a pleda la instanţele şi parchetele la care soţul sau rudele ori afinii săi funcţionează ca judecători,respecv procurori, nu îşi găseşte o jusficare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, atâtavreme cât menţinerea prezumţiei de imparţialitate a instanţei este asigurată prin dispoziţiilecorespunzătoare din codurile de procedură civilă şi penală. Prin urmare, apare ca excesivărestrângerea dreptului la apărare, ca o consecinţă a interdicţiei de a exercita profesia la întreaga

44

instanţă în cazul în care, în cadrul acesteia funcţionează un judecător aflat în relaţie de rudenie sauafinitate cu avocatul ales. Interdicţia cuprinsă în textul de lege cricat face abstracţie de obligaţia deabţinere care revine judecătorului şi procurorului, în detrimentul plenitudinii de exercitare adreptului la apărare. Mai mult, într-o interpretare teleologică, textul de lege cricat porneşte chiarde la premisa neîndeplinirii de către judecător, respecv procuror, a obligaţiei menţionate. Or, oasel de concepţie legislavă intră în contradicţie cu principiile de bază ale ecii şi deontologieimagistraţilor.

Curtea a mai constatat că interdicţia cuprinsă în textul de lege cricat are ca efect odiscriminare evidentă a avocatului care, pentru unicul considerent al relaţiei rezultate din căsătorie,rudenie sau afinitate cu un judecător sau procuror, este pus în imposibilitatea de a-şi exercita profesiala întreaga instanţă, respecv la întregul parchet, deşi îndeplineşte aceleaşi condiţii cerute de legeca toţi ceilalţi avocaţi care sunt abilitaţi să asigure asistenţa juridică la acea instanţă.

Aşadar, restricţia prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 aduce angere înseşiexistenţei dreptului la apărare, acesta neputând fi exercitat în plenitudinea sa, iar imparţialitateajudecătorului şi a procurorului nu poate fi asigurată printr-o asemenea sancţiune aplicată avocatului.

Ca urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 suntneconstuţionale, contravenind art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 53 din Constuţie.

Curtea a mai observat că, prin consacrarea dreptului la un avocat ales al părţilor dintr-unproces, fără să facă disncţie între procesele penale şi cele din alte materii, Constuţia Românieiinstuie, prin art. 24 alin. (2), un standard de protecţie mai ridicat decât cel stabilit prin art. 6 par. 3lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referădoar la dreptul persoanelor acuzate de săvârşirea unei fapte penale de a beneficia de dreptul la unavocat ales de acestea. Or, potrivit art. 53 din Convenţie, „nicio dispoziţie din prezenta convenţie nuva fi interpretată ca limitând sau aducând angere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentalecare ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii lacare această parte contractantă este parte”.

În ceea ce priveşte crica referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1) din Constuţie, Curtea aconstatat că nu o poate reţine, fiind formulată de o persoană care nu poate jusfica un interespersonal în acest sens. Or, din perspecva nesocorii dreptului la muncă şi la exercitarea liberă aprofesiei, autorul excepţiei, inculpat într-o cauză penală, nu poate invoca excepţia în interesulavocatului său.

În fine, Curtea a remarcat că există state europene ale căror legislaţii nu conţin cu privire laavocaţi interdicţii similare celei cuprinse în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ci prevăd obligaţiajudecătorului, respecv a procurorului, de a se abţine, corelav cu posibilitatea recuzării în cazcontrar. Acesta este, de exemplu, cazul Italiei, al Franţei sau al Ungariei.

În ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 51/1995, Curtea aobservat că acestea reprezintă norme explicave şi de trimitere la cele ale alin. (1) din aceleaşiarcol, asel că rămân fără obiect în condiţiile admiterii excepţiei de neconstuţionalitate.

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a admis excepţia de neconstuţionalitate adispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei deavocat.

Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 67 din 27 ianuarie 2012


45

Asigurări sociale de sănătate. Indemnizaţii. Mod de calcul

Cuvinte-cheie: stat social, discriminare, drepturi de asigurări sociale

RezumatI. Cricile au vizat dispoziţiile de lege care limitau baza de calcul al indemnizaţiilor de asigurări

sociale de sănătate la cel mult 12 salarii minime brute pe ţară lunar, susţinându-se că acestea suntdiscriminatorii, întrucât nu ţin seama de contribuţia diferită a persoanelor la bugetul Fonduluinaţional unic de asigurări sociale de sănătate. De asemenea, s-a arătat că se încalcă obligaţiaconstuţională a statului de a asigura protecţia socială a cetăţenilor.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele: Legea fundamentală consacră încă din primele rânduri ale sale caracterul de stat social al

României. Ca o consecinţă firească, statul este primul chemat să dea expresie acestui atribut prininstuirea unui complex de măsuri de protecţie şi susţinere a cetăţeanului, mai ales în acele situaţiiîn care acesta, din move obiecve, nu îşi poate asigura singur nivelul de trai ori condiţiile unei vieţidecente. În acest sens, Constuţia consacră, între altele, dreptul la un nivel de trai decent (art. 47),instuirea unui sistem de asigurări sociale de sănătate (art. 34), drepturi de asigurări sociale pentrusalariaţi (art. 41) şi pensionari, precum şi drepturi de protecţie socială pentru copii şi neri (art. 49).Stabilirea conţinutului, condiţiilor şi limitelor acordării acestor drepturi reprezintă, în toate acestecazuri, atributul exclusiv al legiuitorului. Asel, acesta poate decide, în funcţie de polica ţării şiresursele financiare disponibile, în ce condiţii se vor acorda drepturile de asigurări sociale prevăzutede Constuţie, putând modifica aceste condiţii atunci când se impune.

O atare concepţie se regăseşte şi în textul de lege cricat, care, stabilind dreptul la indemnizaţiileenumerate de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, prevede în acelaşi mp unplafon al cuantumului acestora, indiferent de contribuţia asiguratului. Asel, chiar dacă legea respectăexistenţa unei proporţii între contribuţia la asigurările sociale şi cuantumul indemnizaţiei, în acord cuprincipiul constuţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, limitează totuşi acordarea acestorindemnizaţii la un anumit cuantum în vederea sasfacerii necesităţii de asigurare socială pentru toatepersoanele care intră sub incidenţa actului normav amint. Mai mult, o asel de limitare corespundeînsuşi cuantumului contribuţiei de asigurări sociale de sănătate desnate suportării acestorindemnizaţii. Asel, prevederile art. 6 alin. (8) şi (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.158/2005 stabilesc că baza lunară de calcul al contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii nu poate fimai mare decât produsul dintre numărul asiguraţilor din luna pentru care se calculează contribuţiaşi valoarea corespunzătoare a 12 salarii minime brute pe ţară, respecv plafonul a 12 salarii minimebrute pe ţară pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) din ordonanţă. Asel se respectă principiulsimetriei juridice. Totodată, având în vedere cele arătate, Curtea a reţinut că nu se poate vorbi nicidespre încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, de vreme ce toate persoanelebeneficiază de indemnizaţii proporţional cu contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.

Decizia nr. 1.578 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2012

46

Efectele deciziilor Curţii Cons�tuţionale. Admisibilitatea excepţiei de necons�tuţio -nalitate. Calificarea ac�vităţii unui organ administra�v

Cuvinte-cheie: condiţii de admisibilitate a excepţiei de necons�tuţionalitate, Agenţia Naţionalăde Integritate, organ administra�v, principiul neretroac�vităţii legii, efectele deciziilor CurţiiCons�tuţionale

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate, autorul acesteia a susţinut, în esenţă, că

prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art. 116 alin. (2) din Constuţie, deoarece Agenţia Naţională de Integritate, prin atribuţiile ce i-au fost conferite,a fost instuită – contrar normelor constuţionale menţionate – ca un organ administrav cuveritabilă acvitate jurisdicţională, subordonat Parlamentului. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 34alin. (1)-(3) din Legea nr. 176/2010, susţine că acestea contravin prevederilor art. 15 alin. (2) dinConstuţie, deoarece Legea nr. 176/2010 a fost adoptată cu depăşirea termenului de 45 zile prevăzutla art. 147 alin. (1) din Constuţie. Prin urmare, termenul în care dispoziţiile constatate caneconstuţionale prin Decizia nr. 415/2010 ar fi trebuit să fie puse de acord cu Legea fundamentală –adică cel mai târziu la data de 20 iunie 2010 – nu a fost respectat, Legea nr. 176/2010 fiind publicatăla data de 2 septembrie 2010 şi intrând în vigoare la data de 5 septembrie 2010.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate:Analizând condiţia de admisibilitate prevăzută la art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992,

potrivit căruia „Curtea Constuţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstuţionalitatea uneilegi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă [...] care are legătură cu soluţionareacauzei în orice fază a ligiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, Curtea a observat că, deşi întregul ligiuîn cadrul căruia s-a invocat excepţia de neconstuţionalitate se judecă, potrivit regulii tempus regitactum, în baza Legii nr. 144/2007, actul de constatare a cărui anulare s-a cerut fiind emis în anul 2009,înainte deci de publicarea Deciziei Curţii Constuţionale nr. 415/2010 şi de adoptarea Legii nr.176/2010, prezenta excepţie de neconstuţionalitate are legătură cu soluţionarea cauzei, deoarecedispoziţiile de lege cricate care formează obiectul excepţiei se referă la situaţia actelor şi lucrărilorefectuate în cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, rămase definive până la publicarea DecizieiCurţii Constuţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în Monitorul Oficial al României.

Asupra cricilor de neconstuţionalitate:Cu privire la crica de neconstuţionalitate raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 116

alin. (2) din Constuţie, în sensul că Agenţia Naţională de Integritate, prin atribuţiile ce i-au fostconferite, a fost instuită – contrar normelor constuţionale menţionate – ca un organ administravcu veritabilă acvitate jurisdicţională, subordonat Parlamentului, Curtea reţine că, potrivit Legii nr. 176/2010, Agenţia desfăşoară doar o acvitate de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompabilităţilor pentrupersoanele prevăzute de lege, fără a desfăşura o acvitate de judecată, în sensul celor constatate deCurtea Constuţională prin Decizia nr. 415/2010 referitoare la dispoziţiile Legii nr. 144/2007.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 34 alin. (1)-(3) din Legea nr. 176/2010 şi susţinerea potrivitcărora acestea contravin prevederilor art. 15 alin. (2) din Constuţie, deoarece Legea nr. 176/2010a fost adoptată cu depăşirea termenului de 45 zile prevăzut la art. 147 alin. (1) din Constuţie, Curteaa observat că dispoziţiile constatate ca neconstuţionale prin Decizia nr. 415/2010 ar fi trebuit să fiepuse de acord cu Legea fundamentală până la data de 20 iunie 2010.


47

În condiţiile în care Parlamentul nu a respectat acest termen, Legea nr. 176/2010 fiind publicatăla data de 2 septembrie 2010 şi intrând în vigoare la data de 5 septembrie 2010, se aplică prevederileconstuţionale ale art. 147 alin. (1), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare[...] constatate ca fiind neconstuţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicareadeciziei Curţii Constuţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun deacord prevederile neconstuţionale cu dispoziţiile Constuţiei”.

Prin urmare, la data de 20 iunie 2010, dispoziţiile neconstuţionale din Legea nr. 144/2007 şi-au încetat efectele juridice, nemaiputându-se aplica, iar dispoziţiile cricate din Legea nr. 176/2010nu retroacvează, ele aplicându-se doar începând cu data de 5 septembrie 2010, data intrării învigoare a Legii nr. 176/2010.

Dispoziţiile de lege cricate nu fac decât să reglementeze efectele Deciziei nr. 415/2010 referitoarela actele efectuate în cadrul Agenţiei, rămase definive până la publicarea Deciziei Curţii Constuţionalenr. 415/2010 în Monitorul Oficial al României, acte care rămân valabile, deoarece, potrivit art. 147 alin. (4) teza finală din Constuţie, „De la data publicării, deciziile [...] au putere numai pentru viitor”.

III. Având în vederea toate aceste argumente, Curtea a constatat că excepţia de neconstu -ţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 34 alin. (1)-(3) din Legea nr. 176/2010 este neîntemeiată.

Decizia nr. 1.606 din 15 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 106 din 9 februarie 2012

Drepturi salariale. Limitarea acordării sporului de predare simultană. Necons�tu -ţionalitate

Cuvinte-cheie: condiţii de admisibilitate a excepţiei de necons�tuţionalitate, acte norma�vecare nu sunt în vigoare, drepturi salariale suplimentare, egalitatea în drepturi, ex�nderea controluluide cons�tuţionalitate, efectele deciziilor Curţii Cons�tuţionale

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate s-a susţinut că textul legal cricat instuie o

discriminare a personalului didacc din mediul gimnazial care asigură predarea simultană la două-patru clase de elevi faţă de acelaşi personal din mediul primar. Se apreciază că ambele categorii decadre didacce se află în situaţii juridice similare prin statutul lor, iar o atare reglementare instuieun dezavantaj în sarcina uneia dintre ele, fapt ce are ca rezultat ruperea echilibrului juridic dintreacestea.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele: Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate:Eventuala neconstuţionalitate a unei referiri la personalul din învăţământul primar din

cuprinsul pct. 10 al listei nu atrage automat eliminarea sporului respecv, ci înlătură limitareaacordării acestui spor numai personalului din învăţământul primar, ceea ce nu echivalează cuarogarea de către Curtea Constuţională a unui rol de legiuitor poziv, din contră, Curtea areposibilitatea de a elimina din textul legal cricat o limitare eventual neconstuţională în privinţaacordării sporului de predare simultană.

Dispoziţiile Legii nr. 330/2009, deşi nu mai sunt formal în vigoare, produc în connuare efectejuridice, ele guvernând pe parcursul anului 2010 raportul de muncă al cadrului didacc în privinţasalarizării şi deci, implicit, al acordării/neacordării sporului de predare simultană. Curtea a constatatcă raportul juridic născut între angajat şi angajator nu s-a sns în privinţa salarizării odată cu platalunară a salariului în cursul anului 2010, tocmai datorită faptului ca angajatul contestă, potrivit legii,

48

modul de stabilire al salariului, ceea ce califică situaţia în care acesta se află ca fiind o factapenden�a.

Prin urmare, Curtea a reţinut că norma legală nu şi-a epuizat efectele juridice în privinţacadrului didacc în numele căruia a fost ridicată excepţia, ea connuând să producă, pe cale deconsecinţă, efecte juridice asupra situaţiei sale personale.

Sub aspectul cricilor de neconstuţionalitate formulate:Principiul egalităţii, consacrat prin art. 16 din Constuţie, presupune instuirea unui tratament

egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci,dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nupoate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se jusfice raţional, în respectulprincipiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Sporurile, premiile şi alte smulente, acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normavereprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate deConstuţie.

Instuirea şi diminuarea sporurilor, acordarea într-o anumită perioadă de mp, modificarea lorori încetarea acordării, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, ca şia altor condiţii şi criterii de acordare ţin de competenţa şi de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cusingura condiţie de ordin constuţional ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile depersonal care se află într-o situaţie idencă.

Curtea a observat că textul de lege cricat creează o diferenţă de tratament juridic între cadreledidacce din ciclul primar şi cele din ciclul gimnazial, în sensul că beneficiul sporului de predaresimultană este acordat numai primei categorii de personal. Or, ambele categorii de cadre didaccepredau în regim simultan, asel încât consumul nervos, suprasolicitarea neuropsihică şi efortul psihicdepus sunt aceleaşi. În aceste condiţii, deşi ambele categorii de personal prestează acvitatedidaccă în condiţii de predare simultană, tratamentul juridic în privinţa recompensării acestui efortpsihic este diferit, uneia acordându-i-se sporul de predare simultană, alteia nu. Diferenţiereaoperată, şi anume în funcţie de ciclul de învăţământ, respecv primar sau gimnazial, în condiţiile încare toate aceste cadre didacce fac parte din categoria cadrelor didacce din învăţământulpreuniversitar, nu este un criteriu obiecv care să jusfice tratamentul juridic diferenţiat aplicat.

În aceste condiţii, sintagma „în învăţământul primar” cuprinsă în textul de lege cricat esteneconstuţională, fiind contrară art. 16 din Constuţie, întrucât limitează acordarea sporului depredare simultană numai la o anumită categorie de cadre didacce din învăţământul preuniversitar,fără a exista vreo jusficare obiecvă şi raţională în acest sens.

Curtea a observat că atât art. 7 din cap. I lit. B „Reglementări specifice personalului didacc dinînvăţământ” din anexa nr. II „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Învăţământ»” la Legea-cadrunr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plăt din fonduri publice, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cât şi art. 6 din anexa nr. 5„Metodologia de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului didacc şi personaluluididacc auxiliar din învăţământ” la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011a personalului didacc şi didacc auxiliar din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 323 din 10 mai 2011, au menţinut soluţia legislavă cricată în sensul că suplimentelebăneş rezultate din predarea simultană se acordă numai cadrelor didacce din învăţământul primar,fie prin creşterea corespunzătoare a clasei de salarizare faţă de cea anterior deţinută, fie prinacordarea unui spor aplicat la salariul de bază.


49

Având în vedere această situaţie, Curtea a constatat că are competenţa să îşi exndă controlulde constuţionalitate cu privire la cele două legi care preiau in terminis soluţia legislavă declaratăca fiind neconstuţională.

Curtea a subliniat că, prin această exndere a obiectului excepţiei de neconstuţionalitate,nu exercită un control de constuţionalitate din oficiu prin ridicarea unei excepţii de neconstu -ţionalitate disncte asupra noilor dispoziţii legale şi totodată situaţia de faţă nu este similară celeireglementate de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia, „în caz de admitere aexcepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constuţionalităţii altor prevederi din actul atacat, decare, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”.

Prin urmare, Curtea a constatat că sintagma „în învăţământul primar” cuprinsă în reglemen -tările legale este neconstuţională.

În privinţa efectelor prezentei decizii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 147 alin. (4) teza a douadin Constuţie, „de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentruviitor”, ceea ce înseamnă că, în temeiul prezentei decizii, nu pot fi supuse controlului judecătorescacele raporturi juridice care s-au născut sub imperiul celor două legi care nu mai erau în vigoare(Legea-cadru nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr. 284/2010) şi s-au sns înainte de data publicăriiprezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În privinţa Legii nr. 63/2011, în vigoare la momentul pronunţării prezentei decizii, se aplicăprevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constuţie, cu toate consecinţele pe care acestea le implicăatât sub aspectul obligaţiilor ce se nasc în sarcina Parlamentului (a se vedea Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), cât şi alautorităţilor publice chemate să aplice dispoziţiile art. 6 din anexa nr. 5 „Metodologia de calcul aldrepturilor salariate care se acordă personalului didacc şi personalului didacc auxiliar dinînvăţământ” la Legea nr. 63/2011.

III. Având în vedere toate aceste argumente, Curtea a admis excepţia de neconstuţionalitateşi a constatat că sintagma „în învăţământul primar” cuprinsă în dispoziţiile pct. 10 din lista referitoarela sporuri şi alte drepturi ale personalului didacc din învăţământ, cuprinsă în anexa nr. II/1 privindreglementări specifice personalului contractual din unităţile de învăţământ la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plăt din fonduri publice, ale art. 7 din cap. Ilit. B „Reglementări specifice personalului didacc din învăţământ”, din anexa nr. II „Familiaocupaţională de funcţii bugetare «Învăţământ»” la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizareaunitară a personalului plăt din fonduri publice, şi ale art. 6 din anexa nr. 5 „Metodologia de calculal drepturilor salariale care se acordă personalului didacc şi personalului didacc auxiliar dinînvăţământ” la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didaccşi didacc auxiliar din învăţământ este neconstuţională.


Mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Lipsa posibilităţii dereînves�re. Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: Consiliul Superior al Magistraturii, supremaţia Cons�tuţiei, separaţia puterilorîn stat, cons�tuţionalizare, egalitate în drepturi


prevederile de lege cricate contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 133 alin. (2) lit. a) şi

50

alin. (4) din Constuţie, deoarece adaugă, în mod neconstuţional, la Legea fundamentală,impunând o limitare pe care legiuitorul constuant nu a dorit-o. Or, dacă legiuitorul constuant nua introdus limitarea numărului de mandate pentru membrii aleşi ai Consiliului Superior alMagistraturii, nici legiuitorul organic sau ordinar nu o poate face. Totodată, a susţinut că dispoziţiilede lege cricate contravin şi art. 16 din Constuţie, deoarece interzic posibilitatea reînvesrii înfuncţie numai pentru membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi pentru cei 3 membride drept ai acestuia.

II. Referitor la crica autorului excepţiei de neconstuţionalitate potrivit căreia prevederile delege cricate încalcă principiul privind obligavitatea respectării Constuţiei şi a supremaţiei saleprevăzut de art. 1 alin. (5) din Constuţie, deoarece „adaugă” la dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a)şi ale art. 133 alin. (4) din Constuţie, Curtea a reţinut următoarele

Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată, la nivelconstuţional, prin art. 133 alin. (4) din Legea fundamentală, iar la nivel legal, prin dispoziţiile art. 51 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, legeorganică – după domeniul său de reglementare –, care a fost adoptată de Parlament în temeiul art. 73 alin. (3) lit. l) şi cu majoritatea cerută de art. 76 alin. (1) din Constuţie.

Prin introducerea interdicţiei reînvesrii, legea organică nu a reglementat contrar dispoziţiilorconstuţionale, ci a dezvoltat norma constuţională, prevăzând interdicţia reînvesrii membrilor aleşiai Consiliului Superior al Magistraturii, reglementare permisă de art. 73 alin. (3) lit. l) din Constuţie.

Susţinerile autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile de lege cricate adaugă la normaconstuţională interdicţia reînvesrii în funcţia de membru ales al Consiliului Superior alMagistraturii nu au fost primite. Printr-un raţionament ad absurdum ar însemna că toate dispoziţiileLegii nr. 317/2004 care nu sunt prevăzute şi în Constuţie sunt neconstuţionale, deoarece ele„adaugă” la Constuţie. De exemplu, funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturiinu este prevăzută în Constuţie, dar este reglementată de Legea nr. 317/2004, ceea ce nu poateconduce – în mod automat – la concluzia că reglementarea acestei funcţii este neconstuţională.

Curtea a constatat că – în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a) şi alin. (4) dinConstuţie – este necesar a se determina voinţa legiuitorului constuant în edictarea acestor norme.

Dacă pentru termenul de un an al mandatului preşedintelui voinţa legiuitorului constuant afost ca acesta să nu poată fi reînnoit, Curtea a constatat că, a for�ori, pentru membrii aleşi,prevăzând o durată a mandatului de 6 ani, legiuitorul constuant a dorit ca şi acest mandat să fieunic. Aceasta este singura interpretare permisă de rolul constuţional al Consiliului Superior alMagistraturii, şi anume acela de „garant al independenţei jusţiei”. Asel, unicitatea mandatuluimembrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii constuie o garanţie a independenţeiacestora, fără de care rolul Consiliului ar fi grav afectat.

Curtea a constatat că – deşi dispoziţiile constuţionale ale art. 133 alin. (4) nu prevăd expressisverbis interdicţia reînvesrii membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii – singurainterpretare conformă cu principiile şi dispoziţiile constuţionale şi care este în spiritul Legiifundamentale este aceea ca mandatul de 6 ani în exercitarea funcţiei de membru ales al ConsiliuluiSuperior al Magistraturii să nu poată fi reînnoit.

În sensul constatării că voinţa legiuitorului constuant a fost aceea de a limita mandatulmembrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii la unul singur este proiectul de lege privindrevizuirea Constuţiei României din 2011, prin care, la art. 133 alin. (4), iniţiatorul a propusintroducerea expresă a interdicţiei ca mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii săpoată fi prelungit sau înnoit.


51

Curtea a constatat că susţinerea autorului excepţiei de neconstuţionalitate, în sensul că, prinDecizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constuţiei României,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, s-a reţinut că dispoziţiilede lege cricate adaugă la Legea fundamentală, nu poate fi primită. Asel, conceptul de„constuţionalizare”, suscepbil de a avea mai multe sensuri, a fost folosit în decizia sus-menţionatăîn sensul său strict, şi anume acela de aducere la nivel constuţional a unei norme cu forţă juridicăinferioară Constuţiei. Aceasta nu înseamnă că dispoziţia de lege organică era neconstuţională, iar,ca urmare a constuţionalizării, ar fi dobândit un caracter constuţional, caracter ce i-ar fi lipsit anterior.Finalitatea procesului de constuţionalizare a dreptului nu poate fi aceea ca – prin includerea în Legeafundamentală – o normă inferioară, contrară Constuţiei, să capete un caracter constuţional.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor constuţionale ale art. 1 alin. (4) din Constuţie privindseparaţia puterilor în stat, Curtea a reţinut că, potrivit Constuţiei şi Legii nr. 304/2004, republicată,cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Superior al Magistraturii nu este instanţăjudecătorească ce realizează jusţia, ci este autoritatea publică judecătorească – garant alindependenţei jusţiei. Prin urmare, susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia dispoziţia de legecricată contravine principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât cele 3 puteri trebuie să fie egale,este nefondată. Este adevărat că nu există o limitare similară pentru membrii puterii legislave sauexecuve, însă nici pentru puterea judecătorească – exercitată de Înalta Curte de Casaţie şi Jusţieşi de celelalte instanţe judecătoreş stabilite de lege – nu există o limitare în mp a exercităriifuncţiei. Limitarea prevăzută de dispoziţia de lege cricată se referă doar la membrii aleşi aiConsiliului Superior al Magistraturii care nu pot fi reînvesţi în funcţie după expirarea mandatuluide 6 ani.

Referitor la prensa încălcare a dispoziţiilor constuţionale ale art. 16 privind egalitatea îndrepturi, Curtea a constatat că diferenţa de tratament juridic – sub aspectul duratei mandatului –dintre membrii aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii şi membrii de drept este jusficată în modobiecv şi rezonabil de modalitatea diferită de accedere în funcţia de membru al Consiliului Superioral Magistraturii.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia ar exista un tratament juridic diferit, sub aspectul durateimandatului, între magistraţii membri aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii şi cei 2 magistraţimembri de drept – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Jusţie şi procurorul general al Parchetuluide pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jusţie –, Curtea a constatat că şi aceasta este neîntemeiată.Asel, cei 2 magistraţi, şi anume preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Jusţie şi procurorul generalal Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jusţie, pot fi membri de drept ai ConsiliuluiSuperior al Magistraturii 3 ani sau cel mult 6 ani, în condiţiile în care au fost reînvesţi o singurădată în funcţiile de conducere de la instanţa supremă şi parchetul de pe lângă aceasta.

III. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (1) fraza întâi sintagma „fără posibilitatea reînvesrii”din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160din 9 mar�e 2012

52

Transpunerea în dreptul naţional a Direc�vei 2003/6/CE a Parlamentului Europeanşi a Consiliului privind u�lizările abuzive ale informaţiilor confidenţiale şi manipulărilepieţei (abuzul de piaţă). Sancţiuni penale

Cuvinte-cheie: piaţa de capital, claritate și previzibilitate, limitele sancţiunilor penale

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate, autorii acesteia au susţinut că prevederile din

Legea nr. 297/2004 sunt neconstuţionale, relevând următoarele crici, grupate în crici cu privirela modul de descriere a faptei incriminate de norma juridică de incriminare, la modul dereglementare a sancţiunii și la modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii.

În susţinerea excepţiei de neconstuţionalitate au fost invocate dispoziţiile constuţionale aleart. 1 alin. (3) şi (5) referitor la România ca stat de drept, în care dreptatea are valoare supremă şi încare respectarea Constuţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3) referitorla dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, art. 53referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 73 alin. (3) lit. h) referitorla reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora,art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea jusţiei în numele legii, precum şi dispoziţiile art. 6 – Dreptulla un proces echitabil şi art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege, ambele din Convenţia pentru apărareadrepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale aUniunii Europene referitor la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor.

II. În ceea ce priveşte excepţia de neconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi art. 279 din Legea nr. 297/2004 raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2) şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cuaplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, Curtea a constatat urmă toarele:

Textele legale sunt cricate din perspecva incriminării unor fapte referitoare la piaţa decapital, dar care, din cauza unei redactări imprecise, lasă loc unor interpretări dubitabile, fiind lipsitede claritate şi previzibilitate.

Cu privire la aceste crici, Curtea a constatat că Legea nr. 297/2004 a fost adoptată ca urmarea unei necesităţi impuse de legislaţia Uniunii Europene. În acest sens, s-a urmărit transpunerea îndreptul naţional a Direcvei 2003/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind ulizărileabuzive ale informaţiilor confidenţiale şi manipulările pieţei (abuzul de piaţă), publicată în JurnalulOficial al Comunităţilor Europene seria L nr. 96 din 12 aprilie 2003, care, la punctul 38 al preambululuiprevede că „pentru a garanta eficienţa cadrului comunitar referitor la abuzurile de piaţă, oriceîncălcare a interdicţiilor sau a obligaţiilor prevăzute în conformitate cu prezenta direcvă trebuieimediat idenficată şi sancţionată. În acest sens, sancţiunile trebuie să fie suficient de descurajatoareşi direct proporţionale cu gravitatea încălcării şi cu beneficiile realizate şi trebuie aplicate în modconsecvent”.

În ceea ce priveşte statele membre, din jurisprudenţa Curţii de Jusţie de la Luxemburg rezultăfără ambiguitate că acestora le este impusă obligaţia de a respecta drepturile fundamentale alepersoanei definite în cadrul Uniunii, în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Curtea de Jusţiea confirmat această jurisprudenţă în termenii următori: „În plus, trebuie reamint faptul că cerinţelecare decurg din protejarea drepturilor fundamentale în cadrul ordinii juridice comunitare obligă, deasemenea, statele membre atunci când acestea pun în aplicare norme comunitare” (Hotărârea din13 aprilie 2000, pronunţată în Cauza C-292/97, par. 37). Bineînţeles, această normă, aşa cum esteconsacrată în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, se aplică în egală măsurăautorităţilor centrale şi instanţelor regionale sau locale, precum şi organismelor publice în cazul în care


53

pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, statele membre trebuie, pe cât posibil, să aplice acestenorme în conformitate cu aceste cerinţe. (Hotărârea din 24 mare 1994 pronunţată în Cauza C-2/92The Queen and Ministry of Agriculture, Fisheries and Food, ex parte Dennis Clifford Bostock, par. 16)

Curtea a reţinut că legiuitorul român a reglementat în art. 279 din Legea nr. 297/2004 oinfracţiune specială a cărei structură trihotomică este respectată.

Prin urmare, norma de incriminare cuprinsă în art. 279 din Legea nr. 297/2004 este o normăpenală de referire, întrucât, pe de o parte, este evident că orice modificare a normelor complinitoaredetermină schimbarea în mod corespunzător a conţinutului legal al acestor infracţiuni, iar pe dealtă parte, elementul pe care norma îl împrumută este ipoteza, şi nu sancţiunea (aşa cum se întâmplăîn cazul normelor de trimitere). De alel, norma penală în discuţie nici nu ar avea de unde săîmprumute sancţiunea, dat fiind faptul că se completează cu norme nepenale. Aşa fiind, ori de câteori o persoană săvârşeşte cu intenţie fapta incriminată în una din modalităţile descrise de art. 237alin. (3) şi art. 245-248 din Legea nr. 297/2004, este evident că aceasta are reprezentarea corectă acomportamentului social asel interzis şi că trebuie să răspundă din punct de vedere penal. În acestsens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a cincea) prin Hotărârea din 6 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Soros împotriva Franţei.

Totodată, Curtea a constatat că înţelesul prevederilor contestate este interpretat eronat,deoarece acestea dispun în termeni destul de clari că este infracţiune numai săvârşirea cu intenţiea acestor fapte şi nicidecum săvârşirea aceloraşi fapte din culpă. Aşa fiind, problema ridicată este unace ţine de interpretarea şi aplicarea normei în fiecare caz în parte, procedeu care excedează însăcontrolului instanţei de contencios constuţional. De alel, chiar dacă legea nu cere subiectuluiacv al infracţiunii o anumită calitate, nu poate fi ignorată regula că orice lege este şi trebuiecunoscută de cetăţeni, cu atât mai mult cu cât parcipanţii la piaţa de capital nu pot fi persoanelipsite de experza şi cunoşnţele inerente specificului unor asel de acvităţi.

Referitor la cricile privind modul de reglementare a sancţiunii, Curtea a arătat că depășirealimitelor instuite în norma generală a Codului penal nu este de natură a imprima textului cricatcaracter neconstuţional, întrucât nicio normă constuţională nu interzice acest lucru. Piaţareglementată este un domeniu care impune cu necesitate adoptarea unor măsuri severe de protecţie.În Uniunea Europeană, la nivelul legislaţiei secundare, termenul de „piaţă reglementată” îşi găseştedefinirea în Direcva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privindpieţele instrumentelor financiare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 145 din30 aprilie 2004. Prin urmare, îmbunătăţirea pieţei şi a încrederii investorilor, prin interzicereaefectuării tranzacţiilor cu instrumente financiare de către persoanele care deţin informaţii privilegiate,precum şi prin interzicerea manipulării pieţelor prin pracci de lansare a informaţiilor şi zvonurilorfalse ori efectuarea de tranzacţii prin care preţurile sunt fixate la niveluri anormale, reprezintă unscop care trebuie ans. Acest lucru se poate face şi prin sancţiuni penale care ajută la sporireacaracterului disuasiv, cu atât mai mult cu cât, potrivit Raportului întocmit de grupul la nivel înaltpentru supraveghere financiară în UE din 25 februarie 2009, regimurile de sancţiuni au fost evaluateca fiind, în general, slabe şi neomogene. Iată că instuirea în dreptul intern a pedepsei amenzii carepoate depăşi cu mult limitele generale ale pedepsei amenzii stabilite în partea generală a Coduluipenal este menită să aibă caracter de descurajare, fiind stabilită proporţional cu valoarea unei anumitetranzacţii ilicite de piaţă. Aceasta îşi găseşte jusficare şi în dispoziţiile constuţionale ale art. 53 dinConstuţia României, care legimează o restrângere de drepturi şi libertăţi în măsura în care estenecesară într-o societate democracă atât pentru desfăşurarea instrucţiei penale, cât şi pentruprezervarea ordinii publice, care presupune, între altele, asigurarea integrităţii pieţelor financiare şi

54

încrederea publică, condiţii prealabile pentru creştere economică şi bunăstare. A se vedea în acestsens art. 52 alin. (1) al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Formula ulizată esteinspirată din jurisprudenţa Curţii de Jusţie de la Luxemburg în conformitate cu care „este posibil săse impună restrângeri ale exerciţiului drepturilor fundamentale, în special în cadrul unei organizăricomune a pieţei, cu condiţia ca aceste restrângeri să răspundă efecv unor obiecve de interesgeneral urmărite de Comunitate şi să nu constuie, în comparaţie cu scopul urmărit, o intervenţiedisproporţionată şi intolerabilă care ar aduce angere chiar substanţei acestor drepturi” (Hotărâreadin 13 aprilie 2000, pronunţată în Cauza C-292/97, par. 45).

În ce priveşte crica referitoare la imposibilitatea aplicării pedepsei amenzii penale în limiteleinstuite de art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004, Curtea a constatat că fapta relevată poate ficontravenţie, în măsura în care nu este comisă cu intenţie, şi infracţiune, în măsura în care, sub aspectullaturii subiecve, autorul prevede rezultatul faptei urmărind producerea lui ori deşi nu-l urmăreşteacceptă posibilitatea producerii lui. Prin urmare, atudinea subiecvă a autorului infracţiunii, scopulurmărit şi producerea lui sunt determinante pentru încadrarea unui comportament în sfera ilicituluipenal ori a celui contravenţional, iar încheierea ori împiedicarea unei anumite tranzacţii printr-o aselde faptă oferă suficientă previzibilitate normelor, judecătorul putând, în consecinţă, să procedeze la ocorectă individualizare a pedepsei. Acestea sunt însă mai degrabă aspecte care intră în sfera decompetenţă a judecătorului de drept comun şi nicidecum a Curţii Constuţionale.

Referitor la cricile privind modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii, Curtea aconstatat că art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 297/2004 instuie interzicerea temporară adesfăşurării unor acvităţi şi servicii ce cad sub incidenţa reglementărilor speciale privind piaţa decapital. Este destul de clar că pedeapsa accesorie asel instuită de norma de incriminare este definită,iar cerinţa de a exista în cuprinsul legii expresii precum „de care s-a folosit”, „prin intermediul cărora”etc. devine inulă. Totodată, este de observat că reglementări speciale impuse de specificitateadomeniului se află şi în alte legi. De exemplu, art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, a instuit sancţiunicontravenţionale complementare, cum ar fi suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe mplimitat ori chiar confiscarea bunurilor desnate săvârşirii contravenţiei ori folosite în acest scop.

III. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 244-246, art. 248 şi art. 279 din Legea nr. 297/2004 raportatela art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2) şi lit. b) şi alin. (7) lit. a) cu aplicarea art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234din 6 aprilie 2012

Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor – organe competente. Principiul separaţieiputerilor în stat

Cuvinte-cheie: Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România,constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, principiul separaţiei puterilor în stat

RezumatI. Autorul excepţiei a susţinut, în esenţă, că textul de lege cricat conferă unei societăţi

comerciale, respecv Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, dreptulde a efectua controale şi de a aplica sancţiuni contravenţionale, ceea ce este natură să încalcedispoziţiile art. 1 alin. (4), care instuie principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi cele ale


55

art. 116 alin. (2) din Constuţie, potrivit cărora alte organe de specialitate se pot organiza însubordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrave autonome.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a constatat că nu poate reţine cricareferitoare la prensa nesocore a principiului separaţiei puterilor în stat. În acest sens, a observatcă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale deAutostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „AdministraţiaNaţională a Drumurilor din România”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din3 octombrie 2003, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale S.A. a fost înfiinţată casocietate comercială pe acţiuni, cu capital integral de stat, sub autoritatea Ministerului Transportuluişi Infrastructurii. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrav nr. 554/2004,sunt asimilate autorităţilor publice persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinutstatut de ulitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de puterepublică. Or, în prezent, asel cum prevede art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă amintă,Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale S.A. este persoană juridică română deinteres strategic naţional în domeniul administrării drumurilor naţionale şi autostrăzilor. Aşadar, înacest cadru legislav, competenţa de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale de cătrepersonalul împuternicit al Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale decurge din chiarnatura juridică a acestei companii.

Curtea a observat, totodată, că dispoziţiile art. 116 din Constuţie care reglementeazăstructura administraţiei publice centrale de specialitate nu au incidenţă în cauză, iar faptul căinstuţia menţionată nu reprezintă un organ care să aparţină administraţiei centrale de specialitatenu constuie un impediment în exercitarea de către aceasta a atribuţiei contestate.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstuţio -nalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicareatarifului de ulizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România.

Decizia nr. 101 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 11 aprilie 2012

Asigurări sociale de sănătate. Contribuţii. Mod de calcul. Necons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: pensii, contribuţii de asigurări de sănătate, fiscalitate, aşezarea justă a sarcinilorfiscale, necons�tuţionalitate, efectele deciziilor Curţii Cons�tuţionale

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate s-a susţinut că, după intrarea în vigoare a

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010, autorităţile publice competente au interpretattextul cricat în sensul că această contribuţie de asigurări de sănătate se datorează asupra întreguluivenit realizat din pensie, şi nu doar asupra diferenţei rezultate din scăderea sumei de 740 lei dincuantumul pensiei, ceea ce apare ca fiind inechitabil prin prisma sarcinii fiscale pe care beneficiariipensiilor de peste 740 lei trebuie să o suporte.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Dispoziţiile art. 259 alin. (2) din lege stabilesc că pensionarii ale căror venituri din pensii

depăşesc 740 de lei datorează o contribuţie de 5,5% aplicată asupra acestor venituri, dând de înţelescă aplicarea cotei de 5,5% se face numai pentru veniturile din pensii care depăşesc 740 lei; teza adoua a textului cricat, prevăzând că „prin aplicarea acestei cote nu poate rezulta o pensie netă maimică de 740 de lei”, creează o anumită ambiguitate la nivelul întregului alineat, aspect care a şi

56

determinat instuţiile statului care aplică prevederile legii să calculeze cota de 5,5% asupra întreguluicuantum al pensiei.

În jurisprudenţa Curţii Constuţionale s-a stabilit că fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală,ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor saucategoriilor de cetăţeni. Aşadar, legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci cânddetermină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia sedatorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale.

Or, în cauza de faţă, deşi legiuitorul a determinat categoria de venituri asupra căreia poartăsarcina fiscală – contribuţia de asigurări de sănătate –, şi anume veniturile din pensie, autorităţilepublice competente interpretează textul în sensul că sarcina fiscală este stabilită asupra cuantumuluiîntregii pensii şi că prin modalitatea concretă de calcul al acestei sarcini fiscale sunt scute total dela plata contribuţiei menţionate numai pensiile de un anumit nivel, respecv cele de până la 740 lei,ceea ce, prin urmare, influenţează atât cuantumul in concreto al sarcinii fiscale care poartă asupraveniturilor din pensie superioare acestei valori, cât şi, pe cale de consecinţă, nivelul de protecţie decare beneficiază dreptul constuţional la pensie.

În acest fel, se ajunge la situaţia ca sarcina fiscală să nu fie nici rezonabilă şi nici echitabilă. Or,regimul de protecţie stabilit de legiuitor pentru pensiile de un anumit cuantum trebuie să se apliceasupra tuturor pensiilor, indiferent de cuantumul lor concret. Desigur, ţine de opţiunea legiuitoruluisă instuie în privinţa pensiilor o scure de la plata acestei cote, dar, dacă a decis un atare lucru,scurea trebuie să se aplice, sub forma deducerii, în mod complet în privinţa tuturor pensiilorindiferent de cuantumul lor, tocmai pentru ca sarcina fiscală să fie aşezată în mod echitabil în privinţaacestei categorii de venituri.

Curtea a reţinut că veniturile realizate din pensii sunt supuse impozitului pe venit, însă acestimpozit nu vizează întregul cuantum al pensiei, întrucât art. 69 din Codul fiscal stabileşte venitulimpozabil lunar din pensii ca suma rezultată prin deducerea din venitul din pensie a unei sumeneimpozabile lunare de 1.000 lei şi a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi suportate depersoana fizică.

Este de dorit ca asupra veniturilor din pensie sistemul de calcul al impozitului pe venit şi alcontribuţiei de asigurări sociale să fie similare şi să ţină cont de protecţia constuţională de careacestea beneficiază, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la consecinţe inechitabile, întrucâtpersoana, deşi beneficiază de o deducere din venitul realizat din pensie, indiferent de cuantumulacestuia, deci beneficiază, din evidente raţiuni sociale, de o scure totală de la plata impozitului pevenit asupra sumelor care fac obiectul deducerii, nu se bucură de un tratament juridic similar şi înprivinţa contribuţiei de asigurări sociale.

Întrucât există o modalitate de interpretare a textului conformă Constuţiei, ce rezultă, deprincipiu, din dispoziţiile art. 213 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 95/2006, text-cadru care, scund de laplata contribuţiei de asigurări de sănătate pensionarii cu pensii mai mici de 740 lei, operează pracco deducere în privinţa acestei sume, Curtea urmează să constate că textul legal cricat esteconstuţional numai în măsura în care, în privinţa veniturilor realizate din pensii, există o unitateîntre modul de calcul al contribuţiei de asigurări de sănătate şi al impozitului pe venit. Având învedere faptul că neconstuţionalitatea este atât o sancţiune ulmă aplicată de instanţa constu -ţională cu repercusiuni asupra existenţei normave a legii, cât şi parte integrantă a ordinii juridicenormave, Curtea a constatat constuţionalitatea art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privindreforma în domeniul sănătăţii în interpretarea sa conformă prevederilor Constuţiei, respecv în


57

măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor dinpensii care depăşesc 740 de lei.

Curtea a constatat că, întrucât deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147alin. (4) din Constuţie, cele stabilite prin prezenta decizie urmează a se aplica de către CasaNaţională de Pensii Publice, prin casele judeţene de pensii şi casele sectoriale de pensii, de la datapublicării deciziei Curţii Constuţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I; totodată, instanţelejudecătoreş vor aplica prezenta decizie numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia,cauze în care respecvele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocatăexcepţia de neconstuţionalitate până la data sus-menţionată, în această ulmă ipoteză deciziapronunţată de Curtea Constuţională constuind ternei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din Codulde procedură civilă.

III. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 259 alin. (2) din Legeanr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii sunt constuţionale în măsura în care seinterpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii caredepăşesc 740 de lei.

Decizia nr. 223 din 13 mar�e 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256din 18 aprilie 2012

Reţinerea unei părţi din garanţia de par�cipare, pe mo�vul respingerii contestaţieipromovate înaintea jurisdicţiei speciale administra�ve. Caracterul neoneros al proceduriiadministra�v-jurisdicţionale. Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: atribuirea contractelor de achiziţie publică, procedură administra�v-jurisdicţională (gratuitate), comportament necorespunzător

RezumatI. În ceea ce priveşte crica de neconstuţionalitate având ca obiect prevederile art. 2781 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, autorul excepţiei susţine că reţinerea unei părţidin garanţia de parcipare pentru simplul fapt al respingerii unei contestaţii, indiferent de movulrespingerii, de exercitarea cu rea-credinţă sau de producerea unui prejudiciu creat autorităţiicontractante, constuie o veritabilă expropriere, fără a fi întrunite condiţiile de declarare a ulităţiipublice. Reţinerea unei părţi din garanţia de parcipare, pe movul respingerii contestaţieipromovate înaintea jurisdicţiei speciale administrave, contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (4) dinConstuţie, potrivit cărora aceste jurisdicţii sunt facultave şi gratuite, iar reţinerea proporţionalăcu valoarea contractului printr-un sistem similar celui prin care se calculează taxele judiciare dembru înlătură caracterul gratuit al jurisdicţiei speciale administrave, transformând-o într-unserviciu prestat cu tlu oneros.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Dispoziţiile legale referitoare la constuirea unei garanţii în vederea parcipării la procedura

de atribuire a contractului au fost introduse prin Ordonanţa de urgenţă nr. 76/2010 pentrumodificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuireacontractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor deconcesiune de servicii. În preambulul ordonanţei de urgenţă, legiuitorul delegat își moveazăintervenţia prin necesitatea adoptării unor măsuri urgente pentru perfecţionarea şi flexibilizareasistemului achiziţiilor publice, în caz contrar existând riscul diminuării gradului de cheltuire afondurilor publice alocate, inclusiv a fondurilor comunitare, pe faptul că procedurile de atribuire acontractelor de achiziţie publică sunt îngreunate de ulizarea abuzivă a căilor de atac, respecv

58

a contestaţiilor, precum şi pentru evitarea unui comportament necorespunzător din parteaoperatorilor economici care, constatând că nu au şanse de câşg, tergiversează aplicarea procedurii,ceea ce face necesară sancţionarea acestora în vederea diminuării numărului foarte mare decontestaţii.

O primă modificare în sensul celor expuse este introducerea în cuprinsul Ordonanţei deurgenţă a Guvernului nr. 34/2006 a dispoziţiilor art. 431, cu privire la care Curtea reţine că garanţiade parcipare se constuie de către ofertant, adică de persoana care și-a manifestat voinţa de a seangaja din punct de vedere juridic într-un contract de achiziţie publică, iar scopul constuirii acesteigaranţii este acela de a proteja autoritatea contractantă faţă de riscul unui eventual comportamentnecorespunzător al acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) și (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006,pot formula contestaţie în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor persoanele careau un interes legim cu privire la contractul de achiziţie (în mod evident este vorba despre ofertanţiiprevăzuţi de art. 431 din ordonanţă) și care au suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu, ca oconsecinţă a unui act al autorităţii contractante (în favoarea căreia au constuit garanţia deparcipare).

O altă modificare operată asupra Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 este aceeaprevăzută de art. 2751, potrivit căruia măsura suspendării poate fi dispusă numai ca urmare aîntrunirii cumulave a următoarelor condiţii: partea interesată trebuie să jusfice temeinicnecesitatea adoptării acestei măsuri, măsura se impune pentru prevenirea unei pagube iminente șimăsura nu lezează alte interese, inclusiv interesul public.

Potrivit dispoziţiilor art. 278 din ordonanţă, soluţiile pe care le poate pronunţa ConsiliulNaţional de Soluţionare a Contestaţiilor în urma examinării, din punct de vedere al legalităţii șitemeiniciei, a actului atacat, sunt limitav prevăzute de lege.

Analizând dispoziţiile art. 2781 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, Curtea aconstatat că, respingând contestaţia, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nu arecompetenţa legală de a dispune prin decizie cu privire la garanţia de parcipare constuită înfavoarea autorităţii contractante. Prin urmare, actul de dispoziţie cu privire la sumele cote-părţi dingaranţia de parcipare nu poate fi calificat drept un act al autorităţii administrav-jurisdicţionale.

Reţinerea sumelor prevăzute de ordonanţa de urgenţă de către autoritatea contractantăoperează de drept, în temeiul art. 2781 alin. (1), ca urmare a pronunţării de către Consiliu a decizieide respingere a contestaţiei ca nefondată.

În cazul în care respingerea contestaţiei s-ar întemeia pe movele că aceasta a fost tardivintrodusă, lipsită de interes, lipsită de obiect, introdusă de o persoană fără calitate sauneîmputernicită să formuleze contestaţia, precum şi pe orice altă excepţie de procedură sau de fond,autoritatea contractantă nu poate reţine suma.

Reţinerea sumelor prevăzute de ordonanţă de către autoritatea contractantă opereazăindiferent de poziţia subiecvă a contestatorului în exercitarea dreptului de a formula contestaţiaîmpotriva actului administrav. Așa cum se arată în preambul, ordonanţa de urgenţă instuie overitabilă sancţiune aplicabilă persoanei care atacă în contencios administrav-jurisdicţional actulautorităţii contractante care a determinat sau riscă să determine producerea unui prejudiciu.Exercitarea dreptului material la acţiune se circumscrie asel în sfera „comportamentuluinecorespunzător” prevăzut de art. 431 din ordonanţă.

Reţinerea sumelor nu este condiţionată de producerea unui prejudiciu autorităţii contractante.O posibilă cauză a producerii prejudiciului ar fi fost suspendarea procedurii de atribuire odată cu


59

introducerea contestaţiei în faţa Consiliului, fapt ce ar fi determinat tergiversarea procedurii cuimplicaţii asupra gradului de cheltuire a fondurilor publice alocate. Or, măsura suspendării poate fidispusă, așa cum s-a arătat mai sus, în condiţii restricve, după evaluarea consecinţelor acesteimăsuri asupra tuturor categoriilor de interese ce ar putea fi lezate, inclusiv asupra interesului public[art. 2751 alin. (2)].

Mai mult, în condiţiile în care, respingând contestaţia, Consiliul poate obliga contestatorul înculpă la plata cheltuielilor efectuate în cursul soluţionării contestaţiei, la cererea autorităţiicontractante [art. 278 alin. (8)], apare cu evidenţă că aceste cheltuieli nu mai pot constui obiectulunui prejudiciu pe care autoritatea să și-l acopere prin reţinerea sumelor din garanţia de parciparela procedura de atribuire.

Sub aceste aspecte, reţinerea sumelor menţionate nu poate fi calificată drept cauţiune, funcţiaacestei instuţii juridice fiind, pe lângă aceea de a constui o garanţie a seriozităţii petentului, șicea de sursă de despăgubire a persoanei prejudiciate. Mai mult, consemnarea sumei stabilite dreptcauţiune se face într-un cont disnct la dispoziţia instanţei, iar nu la dispoziţia părţii suscepbil a fiprejudiciate, așa cum prevede art. 2781 din ordonanţa cricată. Instanţa va dispune cu privire ladespăgubirea persoanei prejudiciate, în caz contrar cauţiunea se restuie celui ce a consemnat-o,prin aceeași hotărâre prin care se respinge cererea de despăgubiri.

Prin urmare, analizând dispoziţiile care reglementează procedura soluţionării contestaţiilor înfaţa Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor, Curtea a constatat că nu există nicionormă care să ateste existenţa vreunei taxe sau cauţiuni care să se facă venit la bugetul de stat saula bugetul autorităţii administrav-jurisdicţionale. Curtea a reţinut că gratuitatea consacrată denorma constuţională cuprinsă în art. 21 alin. (4) vizează lipsa oricărei contraprestaţii pecuniare dinpartea persoanei care, alegând calea contenciosului administrav-jurisdicţional, beneficiază deserviciul prestat de autoritatea administrav-jurisdicţională. Or, sub acest aspect, dispoziţiileordonanţei cricate respectă cerinţa constuţională referitoare la caracterul neoneros al proceduriiadministrav-jurisdicţionale.


Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui par�d poli�c. Acces liber lajus�ţie. Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: acces liber la jus�ţie, par�de poli�ce, jurisdicţii interne

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate, s-a susţinut că textul de lege cricat încalcă

accesul liber la jusţie, întrucât exclude de la controlul judecătoresc verificarea modului în care aufost respectate procedurile statutare ale pardului cu privire la dobândirea sau pierderea calităţii demembru al acestuia.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a observat că, potrivit art. 15 din Legeapardelor police nr. 14/2003, pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii unui pard policsau dintre aceşa şi conducerile organizaţiilor pardului, se constuie comisii de arbitraj la nivelulpardului şi al organizaţiilor sale teritoriale, care trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie şidreptul de a se apăra, precum şi proceduri echitabile de decizie.

O asemenea concepţie legislavă este asemănătoare celei existente în Germania, unde Legeaprivind pardele police (Parteiengesetz) prevede, la art. 10 par. 5, că instanţa de arbitrajcompetentă în conformitate cu codul de procedură arbitrală decide cu privire la excluderea din

60

pard, dreptul de apel la o instanţă de arbitraj superioară fiind garantat. De asemenea, conformart. 14 par. 1 din aceeaşi lege germană, pardul şi cele mai înalte organizaţii regionale ale acestuiainstuie instanţe de arbitraj pentru a soluţiona disputele dintre pard sau o organizaţie regională şimembrii acestuia, iar problema dedusă judecăţii acestora rămâne doar în competenţa instanţelorarbitrale ale pardului.

Curtea a constatat că textul de lege cricat nu este natură să aducă angere liberului acces lajusţie, având în vedere că art. 21 alin. (1) şi (2) din Constuţie trebuie interpretat într-un sens larg,şi anume ca interzicând numai îngrădirile care s-ar aduce prin lege înseşi substanţei accesului liberla jusţie, fără să excludă posibilitatea ca, prin lege, să se stabilească anumite condiţii de exercitarea lui. Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că liberul acces la jusţie nu este un dreptabsolut, ci necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, care are o anumitămarjă de apreciere în stabilirea unor limitări ale acestuia, atât mp cât nu aduce angere înseşiesenţei acestui drept (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotrivaRegatului Unit al Marii Britanii, par. 57, sau Hotărârea din 1 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Buijenîmpotriva Germaniei, par. 59).

Curtea a reţinut că regula constuţională a liberului acces la jusţie semnifică faptul că oricepersoană poate sesiza instanţele judecătoreş în cazul în care consideră că drepturile, libertăţilesau interesele sale legime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acesta nu poate fi supus niciuneicondiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procedurii în faţa instanţelorjudecătoreş revenindu-i legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constuţie.

Totodată, în sprijinul soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei, Curtea a reiterat celestatuate cu prilejul examinării aceleiaşi excepţii de neconstuţionalitate prin Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 17 august 2009, Decizianr. 1.255 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 17 noiembrie 2009, Decizia nr. 197 din 4 mare 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 209 din 2 aprilie 2010, Decizia nr. 399 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficialal României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010, Decizia nr. 958 din 6 iulie 2010, publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 561 din 10 august 2010, și Decizia nr. 1.461 din 8 noiembrie 2011,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2012.

Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că pardele police sunt grupări asociave carefuncţionează pe baza statutelor proprii care conţin reguli create şi acceptate de membrii lor şi căinstanţele judecătoreş nu sunt legimate să exercite funcţia de înfăptuire a jusţiei în ceea cepriveşte actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul pardelor police, deoarece răspundereaîn materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de ecă şideontologie proprii, pe care membrii acestora s-au angajat să le respecte încă din momentul în care,în mod liber consimţit, au aderat la acest p de asociaţii cu caracter polic. Curtea a reţinut că „estefiresc ca răspunderea disciplinară a membrilor pardului să fie stabilită de către organisme interne,acestea fiind singurele care pot aprecia, în funcţie de ideologia care direcţionează acţiunilepardului, în ce măsură comportamentul membrilor acestuia este compabil cu normele statutarecare conturează rolul concret pe care acesta şi-a propus să îl aibă în viaţa polică şi socială a ţării şidacă acest comportament este conform cu modalităţile specifice de acţiune agreate de fiecarepard, şi, implicit, de fiecare dintre membrii acestuia.”

Totodată, Curtea a reţinut că trăsătura esenţială a pardelor police o reprezintă existenţaunei ideologii comune, pe care şi-au însuşit-o toţi membrii acestora, a unei doctrine la care toţimembrii lor au aderat în mod conşent şi voluntar, în lipsa oricărei constrângeri. Decizia înscrieriiîntr-un anumit pard are ca izvor exclusiv convingerea inmă a fiecăruia dintre membri că polica


61

promovată de respecvul pard constuie cea mai inspirată şi mai eficientă modalitate de acţiuneîn viaţa socială şi polică a ţării. Odată cu dobândirea calităţii de membru de pard, cetăţeanul îşiasumă şi obligaţia statutară de a respecta disciplina internă a pardului. Or, această obligaţie şi-oasumă cunoscând rigorile instuite de statutul pardului şi fiind conşent de consecinţele pe carele poate atrage nerespectarea acesteia, cea mai drască dintre acestea fiind excluderea din pard.

Curtea a mai reţinut că funcţia definitorie a instanţelor judecătoreş este aceea de a vegheala respectarea legii, termenul de lege fiind înţeles în sens larg, nu doar ca actul emis de Parlamentcu acest tlu, ci ca orice act cu caracter normav, care are, aşadar, un conţinut juridic. Normelecuprinse în statutele pardelor police nu au însă natură juridică în sensul arătat, ci reprezintă regulide conduită internă a căror respectare este necesară pentru buna funcţionare a pardului castructură asociavă. Acesta este movul pentru care instanţele judecătoreş nu au competenţa dea cenzura hotărârile organelor de aşa-numita „jurisdicţie internă” a pardelor, hotărâri care aucaracter de acte police, emise în baza unor norme proprii statutelor acestora.

Curtea a observat că legiuitorul a impus necesitatea intervenţiei instanţelor judecătoreş cuprilejul verificării îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constuirea legală a pardelor police, acesteadobândind personalitate juridică de la data rămânerii definive şi irevocabile a hotărârii TribunaluluiBucureş sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureş, privind admiterea cererii de înregistrare. Cu acestprilej, instanţa de judecată va verifica dacă statutul pardului prevede proceduri care să asigurepetentului nemulţumit de o decizie a pardului dreptul de a-și susţine în mod efecv și eficientcauza. Asel cum prevede art. 15 din Legea nr. 14/2003, statutele pardelor trebuie să prevadăreguli procedurale care să asigure membrilor lor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra, oferindu-leposibilitatea de a da explicaţii în faţa organelor de disciplină referitoare la faptele ce pot ficonsiderate abateri sancţionabile.

Prin urmare, o instanţă judecătorească analizează indirect relaţia dintre parde şi membrii lor, prinvalidarea regulilor procedurale statutare, valabile exclusiv în interiorul pardului ca structură asociavă.

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din Legea pardelor police nr. 14/2003.


Atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrăripublice şi a contractelor de concesiune de servicii. Căi de atac

Cuvinte-cheie: procedura administra�v-jurisdicţională, atribuirea contractelor de achiziţiepublică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii,contract administra�v, căi de atac

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate autoarea acesteia susţine că prevederile

cricate, asel cum au fost modificate, sunt neconstuţionale şi contravin art. 21 alin. (4) dinConstuţie. Asel, modificările aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privindatribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi acontractelor de concesiune de servicii prin Legea nr. 278/2010, în sensul eliminării posibilităţii de aformula contestaţie în cadrul unei proceduri de achiziţie publică direct la instanţa de contenciosadministrav, transformă această procedură administrav-jurisdicţională dintr-una facultavă într-unaobligatorie. Partea nu mai are posibilitatea să sesizeze direct instanţa de contencios administrav,ci este obligată să se adreseze Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, ca organ

62

administrav-jurisdicţional, urmând ca împotriva soluţiei pronunţate de Consiliul Naţional deSoluţionare a Contestaţiilor să formuleze plângere. Totodată, arată că nu invocă necons -tuţionalitatea în raport cu o împiedicare absolută de acces la jusţie, ci crica sa vizează exclusivîncălcarea unui principiu constuţional, respecv cel prevăzut de art. 21 alin. (4).

De asemenea, susţine că prevederile cricate sunt neconstuţionale, deoarece îngrădescaccesul liber la jusţie prin faptul că acestea instuie caracterul obligatoriu al procedurii adminis -trav-jurisdicţionale pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor emise de autorităţilecontractante, în materia achiziţiilor publice.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Din economia dispoziţiilor cricate se reţine că orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept ori într-un interes legim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcareadispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului,obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului prens sau a interesuluilegim pe cale administrav-jurisdicţională, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006. De asemenea, din parcurgerea normei cricate Curtea observă că aceasta nu restricţio -nează dreptul persoanelor care se consideră vătămate de a alege calea de atac în jusţie, drept pecare îl prescrie art. 21 alin. (4) din Constuţie, transpusă ca normă de principiu şi în Legeacontenciosului administrav nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004.

În cuprinsul art. 255 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 legiuitorul nua stabilit obligaţia persoanelor de a urma numai calea administrav-jurisdicţională în faţa ConsiliuluiNaţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Dimpotrivă, sintagma „poate solicita” are semnificaţia derecunoaştere în persoana contestatorului a facultăţii de a demara o cale de atac administrav-jurisdicţională, iar nicidecum a obligaţiei de a urma această cale. Concluzia se desprinde şi dindispoziţiile art. 256 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, care dispun expressis verbis că, în vederea soluţionării contestaţiilor pe cale administrav-jurisdicţională, parteacare se consideră vătămată are dreptul să se adreseze Consiliului Naţional de Soluţionare aContestaţiilor, deci nu obligaţia.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 nu fixează imperav urmarea căii de atacadministrav-jurisdicţionale, ci o prevăd ca facultate de care beneficiază persoana care se considerăvătămată. De alel, raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut această cale o constuie specificulşi implicaţiile sociale, o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept, având învedere faptul că soluţionarea contestaţiilor în materia achiziţiilor publice este necesar să sedesfăşoare şi să se judece după o procedură caracterizată prin celeritate, or, este cunoscut faptul căjudecarea proceselor în această materie s-ar putea înnde pe o perioadă foarte lungă. Existenţaacestei căi nu împiedică respecva persoană să apeleze la calea de atac judiciară, la instanţele dejudecată, în măsura în care apreciază că aceasta îi serveşte mai bine interesele. Nicio dispoziţie dincuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 nu prevede că actele autorităţilorcontractante pot fi atacate numai la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, asel cumnicio dispoziţie din acelaşi act normav nu împiedică persoana să se adreseze numai instanţelor dejudecată.

Neexistând stabilită o interdicţie în privinţa sesizării directe a instanţelor de judecată,persoanele pot recurge la această sesizare. În sprijinul acestei concluzii vin şi trebuie reţinuteprevederile art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrav nr. 554/2004, potrivit cărora


63

„Instanţa de contencios administrav este competentă să soluţioneze ligiile care apar în fazelepremergătoare încheierii unui contract administrav [...]”

Faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 nu reia ceea ce este deja consacratde art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu îi aduce angere caracterului său constuţional. Chiardacă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, în redactarea actuală, nu aminteşte de caleade atac în jusţie, întrucât ea nu o interzice, nu înseamnă că respecva cale nu ar mai exista sau căOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 ar intra în conflict cu art. 21 alin. (4) din Constuţie.Cum s-a precizat, ea există în connuare, fiind reglementată de Legea nr. 554/2004 în vigoare, şipoate fi urmată de persoanele care se consideră vătămate.

Nu poate fi reţinut punctul de vedere al instanţei (Tribunalul Bucureş – Secţia a IX-acontencios administrav şi fiscal), care opinează că „prin efectul Legii nr. 278/2010 legiuitorul aprevăzut în sarcina persoanelor care se consideră vătămate într-un drept ori într-un interes legim,printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilorpublice, obligaţia de a recurge la jurisdicţia administravă exercitată de Consiliul Naţional deSoluţionare a Contestaţiilor.” O atare opinie este în contradicţie cu principiul plenitudinii dejurisdicţie, ce se desprinde din prevederile constuţionale ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora„Jusţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, precum şi ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora„Jusţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Jusţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşstabilite de lege.”

Dispoziţiile cricate sasfac pe deplin cerinţa constuţională consacrată de art. 21 alin. (4),potrivit căreia „jurisdicţiile speciale administrave sunt facultave şi gratuite”, persoana vătămatăavând posibilitatea de a opta între contestarea actului administrav pe calea administrav-jurisdicţională şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecătoreş, în temeiul dreptuluicomun în materia contenciosului administrav.

Cu referire la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea reţine că existenţa unei proceduri prealabileadministrav-jurisdicţionale este acceptată şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.În legătură cu aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că raţiuni de flexibilitateşi eficienţă, care sunt pe deplin compabile cu protecţia drepturilor omului, pot jusfica intervenţiaanterioară a unor organe administrave sau profesionale ce nu sasfac sub fiecare aspect în parteexigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a maimultor state membre ale Consiliului Europei, Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotrivaBelgiei, 1981. Având în vedere toate acestea, Curtea constată că instuirea prin lege a unei proceduriadministrav-jurisdicţionale nu este, eo ipso, neconstuţională.

Referitor la legimitatea constuţională a procedurilor administrav-jurisdicţionale, CurteaConstuţională a statuat, de principiu, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 mare 1994, că instuirea unei proceduriadministrav-jurisdicţionale nu contravine dispoziţiilor constuţionale atât mp cât decizia organuluiadministrav de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreş, iar existenţa unor organeadministrave de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreş încondiţiile legii. În atare situaţie, este exclusă posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiarcu caracter jurisdicţional, să se substuie instanţei judecătoreş, asel încât părţilor nu li se poatelimita exercitarea unui drept consfinţit de Constuţie.

De asemenea, prevederile legislaţiei europene, respecv ale Direcvei 2007/66/CE aParlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2007 de modificare a Direcvelor89/665/CEE şi 92/13/CEE ale Consiliului în ceea ce priveşte ameliorarea eficacităţii căilor de atac în

64

materie de atribuire a contractelor de achiziţii publice, publicată în Jurnalul Oficial al UniuniiEuropene seria L nr. 335/31 din 20 decembrie 2007, statuează că „statele membre adoptă măsurilenecesare pentru a garanta că, în ceea ce priveşte contractele circumscrise domeniului (de aplicareal Direcvei 2004/18/CE), deciziile luate de autorităţile contractante pot fi supuse unor căi de atacefecve şi, în special, cât se poate de rapide [...]”.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la respectarea principiuluicelerităţii procedurilor judiciare, a arătat că, prin impunerea respectării unui termen rezonabil,Convenţia subliniază importanţa faptului că „jusţia trebuie să fie administrată fără întârzieri denatură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea (Hotărârea din 27 octombrie 1994 privind CauzaKa�e Klitsche de la Grange împotriva Italiei, seria A, nr. 293-B, paragraful 61), statul fiind responsabilpentru acvitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru aceea a organelor judiciare(Hotărârea din 23 octombrie 1990 privind Cauza Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, seria A,nr. 189, paragraful 73).

Potrivit dispoziţiilor referitoare la căile de atac împotriva deciziilor Consiliului Naţional deSoluţionare a Contestaţiilor, respecv ale art. 281 coroborate cu cele ale art. 283 din Ordonanţa deurgenţă a Guvernului nr. 34/2006, deciziile Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor potfi atacate cu plângere la Curtea de Apel Bucureş – Secţia de contencios administrav şi fiscal, atâtpentru move de nelegalitate, cât şi pentru move de netemeinicie, conform procedurii prevăzutede dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă. De alel, prevederile cricate constuie normede procedură, prin care se reglementează soluţionarea contestaţiilor privind atribuirea contractelorde achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiunede servicii, or, potrivit prevederilor art. 126 din Constuţie, competenţa şi procedura de judecatăsunt stabilite de lege, iar prevederile cricate au fost edictate în lumina dispoziţiilor constuţionaleale art. 61 alin. (1), care statuează rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, avândîn vedere specificul acestor proceduri şi celeritatea cu care trebuie să se desfăşoare.

III. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune delucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.


Stabilirea cuantumului pensiei consilierilor de conturi. Necons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: pensii de serviciu, consilieri de conturi, efectele deciziilor Curţii Cons�tuţionale

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate s-a arătat că, datorită similitudinii de statut

juridic dintre consilierii de conturi şi magistraţi, exprimat prin existenţa unor incompabilităţi şiobligaţii reglementate la nivel atât constuţional, cât şi legal, primii beneficiau de pensie de serviciupotrivit reglementărilor legale aplicabile magistraţilor. În urma adoptării Legii nr. 119/2010 şi, ulterior,a Legii nr. 263/2010, a fost anulat dreptul consilierilor de conturi de a beneficia de pensie de serviciu,în mp ce judecătorilor li s-a menţinut în connuare acest drept. În consecinţă, se apreciază căprevederile legale cricate înfrâng principiul constuţional al egalităţii în drepturi.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Curtea a observat faptul că, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, a constatat constuţionalitatea eliminării tuturorpensiilor de serviciu.


65

Printr-o decizie ulterioară, şi anume Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în MonitorulOficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a constatat că eliminarea pensiei deserviciu a judecătorilor, procurorilor şi judecătorilor, respecv magistraţilor-asistenţi şi CurţiiConstuţionale este neconstuţională, întrucât încalcă principiul independenţei jusţiei, prevăzutde art. 124 din Constuţie. Curtea a stabilit că „statutul constuţional al magistraţilor – statutdezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompabilităţi şi interdicţii, precum şiresponsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii – impune acordareapensiei de serviciu ca o componentă a independenţei jusţiei, garanţie a statului de drept, prevăzutde art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală”.

În aceste condiţii, Curtea, prin Decizia nr. 1.283 din 29 septembrie 2011, a analizat dacăpersonalul Curţii de Conturi urmează să beneficieze de acelaşi tratament juridic, respecv dacăstatutul acestuia reclamă un tratament juridic idenc cu cel al magistraţilor în privinţa pensiei deserviciu. Curtea a reţinut că autorul excepţiei a exercitat funcţia de auditor public extern în cadrulCurţii de Conturi, ceea ce, în final, a şi atras concluzia potrivit căreia, în privinţa auditorilor publiciexterni, considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 871 din 25 iunie 2010, cu corecvul adusprin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, îşi menţin pe deplin valabilitatea.

Curtea a reţinut că, în dosarul de faţă, autorul excepţiei este o persoană care a exercitat funcţiade consilier de conturi în cadrul Curţii de Conturi, şi nu funcţia de auditor public extern. În consecinţă,având în vedere cele de mai sus, Curtea a analizat dacă există o similitudine între statutulconstuţional şi legal al consilierilor de conturi şi cel al magistraţilor; în cazul constatării existenţeiunei asemenea similitudini, consilierii de conturi urmează a beneficia de un tratament juridic similarcu magistraţii în privinţa acordării beneficiului pensiei de serviciu.

Curtea a statuat că, întrucât consilierii de conturi au atât o altă reglementare constuţionalăşi legală, cât şi un statut juridic diferit în raport cu celelalte categorii de personal existente la nivelulCurţii de Conturi, de principiu, considerentele care au fundamentat Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010se aplică, în mod corespunzător, şi acestora.

În acest sens, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 1.094 din 15 octombrie 2008, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 23 octombrie 2008, a stabilit că membrii Curţiide Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia;sunt supuşi incompabilităţilor prevăzute de lege pentru judecători; nu pot face parte din pardelepolice sau să desfăşoare acvităţi publice cu caracter polic; le este interzisă exercitarea, direct sauindirect, a acvităţilor de comerţ, parciparea la administrarea ori conducerea unor societăţicomerciale sau civile şi nu pot fi experţi ori arbitri desemnaţi într-un arbitraj. Curtea a constatat căşi consilierii de conturi au incompabilităţile prevăzute pentru judecători la art. 125 alin. (3) dinConstuţie, potrivit căruia „Funcţia de judecător este incompabilă cu orice altă funcţie publică sauprivată, cu excepţia funcţiilor didacce din învăţământul superior.” Totodată, Curtea, observând căatât consilierii de conturi, cât şi judecătorii sunt independenţi în exercitarea funcţiei, respecv amandatului lor şi inamovibili pe durata exercitării acestora, a concluzionat că statutul consilierilor deconturi este similar cu cel al judecătorilor, fapt care jusfică acordarea consilierilor de conturi a uneipensii de serviciu similar judecătorilor.

Aşadar, având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că asimilarea consilierilor deconturi, sub aspectul incompabilităţilor, cu magistraţii este realizată printr-o normă de rangconstuţional, aspect decisiv în analiza Curţii. În consecinţă, Curtea a reţinut că statutul consilierilor

66

de conturi reclamă acelaşi tratament cu cel al judecătorilor sub aspectul modului de stabilire acuantumului pensiei, dar nu şi sub cel al condiţiilor necesare a fi întrunite pentru a se putea emitedecizia de pensionare, legiuitorul fiind liber să stabilească atât criteriile, cât şi condiţiile depensionare. Însă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere în privinţa modului de stabilire acuantumului pensiei consilierilor de conturi, mod care trebuie să fie idenc cu cel aplicabiljudecătorilor. Faptul că textele legale cricate stabilesc un alt mod de calcul al cuantumului pensieiconsilierilor de conturi faţă de cel al judecătorilor este de natură a încălca dispoziţiile art. 16 alin. (1)şi art. 140 alin. (4) din Constuţie. În acest sens, este încălcat şi art. 14 din Convenţia pentru apărareadrepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât există o diferenţă de tratament juridicîntre persoane aflate în situaţii analoage sau similare (consilieri de conturi – judecători) – a se vedea,în sensul aplicabilităţii, art. 14 din Convenţie în privinţa sistemelor de asigurare socială, şi Hotărâreadin 25 octombrie 2011, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Valkov şi alţiiîmpotriva Bulgariei, paragraful 116.

Curtea a reţinut că sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 140 alin. (4) din Constuţie,precum şi ale art. 14 din Convenţie, ceea ce duce la concluzia potrivit căreia dispoziţiile art. 1 lit. h)din Legea nr. 119/2010 şi ale art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 sunt neconstuţionale în măsuraîn care se aplică şi consilierilor de conturi, ceea ce a avut drept rezultat (s.n.) repunerea în plată apensiei speciale existente anterior Legii nr. 119/2010.

Curtea a constatat că, întrucât deciziile sale produc efecte numai pentru eviitor, potrivit art. 147alin. (4) din Constuţie, cele stabilite prin prezenta decizie urmează a se aplica de către CasaNaţională de Pensii Publice, prin casele judeţene de pensii, şi casele sectoriale de pensii, de la datapublicării deciziei Curţii Constuţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I; totodată, instanţelejudecătoreş vor aplica prezenta decizie numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia,cauze în care respecvele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocatăexcepţia de neconstuţionalitate până la data sus-menţionată, în această ulmă ipoteză, deciziapronunţată de Curtea Constuţională constuind temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din Codulde procedură civilă.

III. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt neconstuţionale în măsura în care seaplică şi consilierilor de conturi.


Control de cons�tuţionalitate. Căi de atac. Acces liber la jus�ţie

Cuvinte-cheie: Curtea Cons�tuţională – competenţă, unicitate, independenţă

RezumatI. Excepţia de neconstuţionalitate a fost ridicată de câteva asociaţii de pensionari, foste cadre

militare sau în rezervă, într-o cauză în care, în faţa instanţei de judecată, au atacat Decizia CurţiiConstuţionale nr. 871 din 25 iunie 2010 pe movul afectării, prin efectele juridice ale acestei decizii,a dreptului constuţional la pensie şi diminuarea, în consecinţă, a cuantumului pensiei. Întrucât oasemenea decizie nu poate fi supusă controlului judiciar exercitat de o instanţă de judecată, petenţiiau invocat neconstuţionalitatea textelor din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionareaCurţii Constuţionale prin care se conferă acestei autorităţi caracterul de unicitate de jurisdicţie şiindependenţă.


67

În movarea excepţiei, autorii au susţinut că imposibilitatea, stabilită de legea organică a Curţii,de revizuire, din partea Curţii Constuţionale, a propriilor decizii, blochează accesul liber la jusţieşi depăşeşte cadrul constuţional, care nu conferă Curţii aceste atribuţii, ci doar prevăd supremaţiaConstuţiei. Sunt invocate prevederile art. 21, ale art. 47 şi ale art. 142 alin. (1) din Constuţie.

II. Examinând sesizarea de neconstuţionalitate, Curtea a făcut referire, mai întâi, lajurisprudenţa sa în materie, prin care s-a reţinut că instanţa de contencios constuţional se situeazăîn afara sferei puterii legislave, execuve sau judecătoreş, rolul său fiind acela de a asigurasupremaţia Constuţiei. Deşi în exercitarea acestei atribuţii Curtea prezintă anumite caracteriscispecifice jurisdicţiei unei instanţe judecătoreş, aceasta nu poate fi însă asimilată unei autorităţi aputerii judecătoreş, deoarece Curtea Constuţională este o instuţie cu natură juridică şi funcţiidiferite, competenţa sa fiind atribuită prin Legea fundamentală şi Legea nr. 47/1992 (Decizia nr. 827din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009). PotrivitLegii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercite controlul constuţionalităţii legilor sauordonanţelor este instanţa constuţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de Casaţie şi Jusţie şi niciinstanţele judecătoreş sau alte autorităţi publice ale statului nu au competenţa de a controlaconstuţionalitatea legilor sau ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare. (Decizianr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

În connuare, Curtea a exprimat noi considerente prin care se jusfică lipsa căii de atac înprocedura controlului de constuţionalitate, precum şi caracterul de unicitate şi independenţă alinstanţei constuţionale.

Controlul de constuţionalitate este consacrat de Legea fundamentală a oricărui statdemocrac, reprezentând o garanţie esenţială a respectării drepturilor şi principiilor fundamentaleîntr-un stat de drept. În mp s-au impus două modele de jurisdicţii constuţionale: cel american,care păstrează plenitudinea de jurisdicţie a Curţii Supreme şi care face parte din putereajudecătorească, respecv cel european, care dă în competenţa unei instanţe specializate judecareacauzelor ce privesc constuţionalitatea, instanţă situată în afara organizării puterilor statului.Parcularitatea Curţilor Constuţionale europene constă în aceea că sunt autorităţi publice disnctede oricare dintre puterile statului cunoscute tradiţional în cadrul democraţiei constuţionale:legislavă, execuvă şi judecătorească, jusţia constuţională reprezentând, aşadar, o acvitatespecializată, diferită de cea specifică autorităţii judecătoreş şi exercitată independent de toatecelelalte puteri statale. Curţile Constuţionale beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar auplenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constuţională a României sesupune numai Constuţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţasa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992.

Esenţa controlului de constuţionalitate constă în verificarea compabilităţii dintre legi (înaintede promulgare şi/sau după intrarea lor în vigoare) şi ordonanţe, pe de o parte, şi normelefundamentale sau convenţionale, pe de altă parte, asel că instanţa de contencios constuţional nusoluţionează, la fel ca toate celelalte instanţe judecătoreş ce aparţin sistemului judecătoresc, ligiisau pricini în care persoanele reclamă, în general, încălcarea unor drepturi sau vătămarea unorinterese legime şi prend, în consecinţă, anumite modalităţi concrete pentru revenirea la stareade drept sau de compensare a daunei sau a prejudiciului suferit, ci examinează în drept, şi nu înfapt, o reglementare legală, în sensul conformităţii ei cu prevederile Constuţiei. Excepţia deneconstuţionalitate este mijlocul procedural pus la dispoziţia oricărei părţi dintr-un proces pendintede a susţine, în faţa Curţii Constuţionale, vătămarea drepturilor sale prin incidenţa, în cauza sa, aunui text de lege considerat a fi neconstuţional. Ajuns în această fază, jusţiabilul nu poate susţine

68

negarea accesului la jusţie, invocarea excepţiei de neconstuţionalitate reflectând tocmai oconsecinţă a exercitării dreptului la acţiune, precum şi un mijloc de apărare.

Prin învesrea instanţei constuţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstuţionalitate,aceasta din urmă se desprinde de condiţia iniţială şi obligatorie a interesului individual al autoruluiexcepţiei, raportat la speţa dedusă judecăţii, şi capătă caracter de excepţie de ordine publică, soluţiaCurţii Constuţionale prezentând interes general tocmai prin faptul că ea se reflectă asupra normeilegale examinate, şi nu asupra aspectelor de fapt ce au relevanţă numai în faţa instanţei de judecată.Constatarea, printr-o decizie a Curţii, a neconstuţionalităţii unui text de lege produce efecte juridiceerga omnes, consecinţă ce derivă din caracterul de unicitate şi independenţă a autorităţii dejurisdicţie constuţională. În caz contrar, decizia Curţii – de respingere – are tot caracter generalobligatoriu şi are putere numai pentru viitor, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constuţie, în sensul căautorităţile publice implicate în speţa în care excepţia a fost invocată sunt obligate să respectedecizia, atât dispozivul, cât şi considerentele ce au fundamentat-o, însă efectul juridic al uneiasemenea decizii se circumscrie numai cadrului procesual al ligiului în care a fost ridicată excepţia,deci are caracter inter partes. Prin urmare, acelaşi text de lege poate fi readus spre examinare în faţaCurţii Constuţionale, având în vedere că pot fi relevate noi aspecte şi temeiuri constuţionale, cepot jusfica, în viitor, o soluţie diferită. Posibilitatea reiterării aceleiaşi excepţii de neconstuţio -nalitate, cu respectarea condiţiilor legale privind admisibilitatea sa, se poate conver, în planulspecific procedurilor constuţionale, într-o cale de atac, cu o fizionomie proprie, scopul şi finalulacestui demers fiind, în realitate, aceleaşi cu cele urmărite la promovarea unei căi de atac:readucerea în faţa instanţei de contencios constuţional a unui text de lege asupra căruia aceastaa mai pronunţat anterior soluţii de respingere, însă cu invocarea unor aspecte noi, de natură adetermina schimbarea acestei jurisprudenţe.

Cu privire la invocarea art. 47 din Constuţie privind dreptul la un nivel de trai decent, Curteaa constatat că aceste norme nu au incidenţă în cauză, deşi sunt invocate prin raportare la efecteleconcrete pe care Decizia Curţii Constuţionale nr. 871 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor(devenită Legea nr. 119/2010) le produce asupra situaţiei materiale a autorilor excepţiei prindiminuarea cuantumului pensiei, deoarece obiectul prezentei excepţii de neconstuţionalitate nuîl constuie această decizie, ci prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, care nu aunicio legătură cu dreptul la un nivel de trai decent.

Referitor la invocarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale în cuprinsul movării excepţiei de neconstuţionalitate, CurteaConstuţională a reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut un caracterevoluv în acest domeniu, determinat de caracterul eterogen al atribuţiilor şi structurilor instanţelorconstuţionale europene, diversitate explicată prin marja largă de apreciere oferită statelor înreglementarea contenciosului constuţional intern, asel că, în prezent, s-a conturat şi se menţinepracca potrivit căreia art. 6 din Convenţie este aplicabil jurisdicţiilor constuţionale în situaţia încare controlul de constuţionalitate este exercitat la sesizarea parcularilor şi are o determinaredirectă asupra drepturilor cu caracter civil ale acestora. În prezenta cauză, Curtea, având în vedereconsiderentele deja expuse, constată că nu se pune problema însă a încălcării exigenţelor dreptuluila un proces echitabil, atât sub aspectul celerităţii impuse de respectarea termenului rezonabil, câtşi sub aspectul accesului oricărei persoane la o instanţă independentă şi imparţială, instuită de lege.


69

III. Pentru considerentele expuse, Curtea Constuţională a respins, ca neîntemeiată, excepţiade neconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizareaşi funcţionarea Curţii Constuţionale.


Somaţia de plată. Regim juridic. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 20 dinCons�tuţie

Cuvinte-cheie: �tluri executorii – tratament juridic diferit, somaţia de plată, procedurisimplificate

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate s-a susţinut, în esenţă, că prevederile cricate

încalcă art. 21 din Constuţie în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,aplicabilă în condiţiile art. 20 din Constuţie. În acest sens arată că asupra acestor texte CurteaConstuţională s-a mai pronunţat, prilej cu care a respins excepţia de neconstuţionalitate şi astatuat că procedura somaţiei de plată, reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, este oprocedură specială în materia executării creanţelor, iar legiuitorul are dreptul exclusiv de areglementa procedura de judecată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constuţie, cu condiţia ca nicionormă de procedură să nu contravină vreunei dispoziţii constuţionale. Or, în opinia instanţei, tocmaiaceastă ulmă menţiune a Curţii Constuţionale nu este respectată, iar reglementările proceduraleprevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 contravin dispoziţiilor constuţionale ale art. 21 şiart. 20, raportate la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale. Totodată, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,dreptul la un proces echitabil implică şi dreptul creditorului de a i se permite să obţină executareaefecvă a sennţei irevocabile, precum şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Or,aceasta presupune ca soluţiile date de instanţele judecătoreş, rămase definive, să nu mai poatăfi contestate. Însă, faţă de acestea, nu poate fi considerat că prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 respectă principiul constuţional şi convenţional al dreptului la un proces echitabil,deoarece dau posibilitatea formulării, în cadrul unei contestaţii la executare, a unor apărări pe fondcontra unei sennţe judecătoreş rămase chiar irevocabile în condiţiile art. 10 alin. (2) prima teză.

În susţinerea excepţiei de neconstuţionalitate s-au invocat dispoziţiile constuţionalecuprinse în art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesulliber la jusţie, precum şi dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentruapărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

II. Referitor la prevederile textului cricat, Curtea a observat că acestea permit debitoruluiinvocarea, prin contestaţia la executare, şi a unor apărări de fond împotriva tlului executoriu, iarteza a doua a aceluiaşi alineat exceptează de la exerciţiul acestui drept debitorul care a formulat ocerere în anulare împotriva ordonanţei de admitere a cererii creditorului. Conform prevederilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, împotriva ordonanţei privind somaţia de plată, emisăde judecător, debitorul poate formula cerere în anulare la instanţa competentă pentru judecareacauzei în primă instanţă, care va putea anula ordonanţa, situaţie în care, la cererea creditorului, seva proceda la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile dreptului comun. El poate, de asemenea,formula contestaţie la executare împotriva tlului executoriu, în cadrul căreia are dreptul să invoceşi apărări de fond, dacă nu şi-a exercitat dreptul de a formula cerere în anulare împotriva ordonanţeiprivind somaţia de plată. Excepţia prevăzută în art. 10 alin. (2) teza a doua din Ordonanţa Guvernului

70

nr. 5/2001 este jusficată, întrucât aceasta are în vedere situaţia în care, în lipsa cererii în anulare,debitorul nu a putut invoca apărările de fond.

Raportat strict la textele constuţionale prens încălcate, Curtea a constatat că prevederile art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 nu încalcă dispoziţiile art. 21 dinConstuţie, potrivit cărora orice persoană se poate adresa jusţiei pentru apărarea drepturilor salelegime. Dimpotrivă, dacă s-ar accepta susţinerile instanţei, ar însemna ca debitorul care, din diversemove, nu a formulat cerere în anulare să nu mai poată invoca apărări de fond şi administra probe,ceea ce ar putea conduce, evident, la îngrădirea dreptului acestuia de acces liber la jusţie.

Din movarea excepţiei de neconstuţionalitate rezultă că instanţa este nemulţumită de faptulcă, deşi ordonanţa de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului, potrivit art. 9 alin. (1) dinOrdonanţa Guvernului nr. 5/2001, împotriva căreia nu a fost introdusă cerere în anulare, conformart. 8, este irevocabilă, totuşi în contestaţia la executare debitorul poate invoca apărări de fond,punând asel sub semnul îndoielii caracterul irevocabil al hotărârii. Prin aceasta nu înseamnă însăcă este încălcat liberul acces la jusţie al creditorului prevăzut ca atare de dispoziţiile art. 21 dinConstuţie, ci, mai degrabă, s-ar putea prende că este încălcat principiul securităţii raporturilorjuridice civile. Or, este lesne de observat că ordonanţa privind somaţia de plată, asel cum a înţeleslegiuitorul să o reglementeze, reprezintă un tlu executoriu dat într-o procedură simplificată, şianume pe baza actelor depuse de creditor şi a explicaţiilor părţilor, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, şi, prin urmare, părţile nu sunt în situaţia de aadministra efecv probele pe care înţeleg să se sprijine.

Soluţia legislavă a somaţiei de plată trebuie înţeleasă prin raportare strictă la prevederile art. 111 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, care stabilesc în mod expres că ordonanţa privindsomaţia de plată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintrepărţi, ceea ce presupune că trebuie dată posibilitatea părţilor de a-şi valorifica ulterior, pe bazanormelor din dreptul comun, orice pretenţii, de orice natură, izvorâte din raporturile juridice iniţiale.

În speţă, situaţia este similară celei prevăzute de dreptul comun, respecv art. 399 alin. 3 dinCodul de procedură civilă, unde, în cadrul contestaţiei la executare, se pot invoca apărări de fondîmpotriva tlului executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, dacă legea nu prevedeîn acest scop o altă cale de atac. Asel, chiar dacă în procedura prevăzută de Ordonanţa Guvernuluinr. 5/2001 somaţia de plată (care reprezintă tlu executoriu) este dată de o instanţă judecătorească,aceasta nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, movpentru care trebuie dată părţilor posibilitatea de a administra probe fie în cadrul cererii în anulare,fie în cadrul contestaţiei la executare. De-abia prin cererea în anulare părţile pot administra întregprobatoriul, în faţa instanţei competente cu judecarea cauzei, care nu este alta decât instanţacompetentă cu judecarea fondului, în situaţia în care nu s-ar recurge la această procedurăsimplificată. Or, tocmai alegerea acestei proceduri simplificate în care hotărârea se dă pe baza actelordepuse şi a explicaţiilor părţilor, fără a se putea invoca apărări de fond şi, prin urmare, a se puteaadministra probe, a îndreptăţit legiuitorul să dea debitorului (care nu a putut şi nu a uzat de caleade atac a cererii în anulare) posibilitatea să invoce apărări de fond în contestaţia la executare, apărăride fond pe care, de alel, le-ar fi putut invoca în calea de atac a cererii în anulare. De aceea, potrivitart. 9 alin. (1) din acelaşi act normav, ordonanţa de admitere în tot sau în parte a cererii creditoruluiîmpotriva căreia nu a fost introdusă cerere în anulare, potrivit art. 8, este irevocabilă şi dă dreptulcreditorului, în baza art. 9 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, să învestească aceastăhotărâre cu formulă executorie, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Acelaşi drept îl areînsă şi creditorul, ce beneficiază de ordonanţa de plată împotriva căreia a fost introdusă cerere înanulare, dar care a fost respinsă prin hotărâre rămasă irevocabilă.


71

Cele două tluri executorii au însă un tratament juridic diferit când debitorul uzează decontestaţia la executare. Asel, în mp ce în contestaţia la executare, împotriva ordonanţei privindsomaţia de plată asupra căreia nu s-a exercitat calea de atac a cererii în anulare, se permite invocareaunor apărări de fond şi, prin urmare, se pot administra probe, în contestaţia la executare împotrivaordonanţei privind somaţia de plată, care a fost atacată cu cerere în anulare, dar care a fost respinsă,rămânând asel irevocabilă, nu se mai permite invocarea unor apărări de fond. Această diferenţăde tratament juridic se jusfică tocmai prin posibilitatea debitorului care a uzat de calea de atac acererii în anulare de a invoca apărări de fond în acea fază procesuală.

În ce priveşte prensa încălcare a dispoziţiilor art. 20 din Constuţie, prin raportare laprevederile art. 6 din Convenţie, Curtea observă că nici sub acest aspect cricile nu pot fi primite.

Asel, art. 20 alin. (1) din Constuţie statuează că „dispoziţiile constuţionale privinddrepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu DeclaraţiaUniversală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”, iar,potrivit art. 20 alin. (2), „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturilefundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementărileinternaţionale, cu excepţia cazului în care Constuţia sau legile interne conţin dispoziţii maifavorabile.”

Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 20 din Constuţie nu pot fi invocate ca atare în sprijinulunei excepţii de neconstuţionalitate, ele însele neputând fi încălcate în mod direct printr-o normăde rangul legii. De alel, chiar instanţa de judecată apreciază că, în speţa dedusă judecăţii, se încalcădreptul creditorului de acces liber la jusţie, prevăzut ca atare de dispoziţiile art. 21 din Constuţie,în interpretarea dată dreptului la un proces echitabil de Convenţia pentru apărarea drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale, şi care trebuie aplicată în condiţiile art. 20 din Constuţie.

Numai că, întâlnindu-se cu o asel de situaţie, judecătorul ordinar trebuie să stabilească dacăreglementarea internă este neconcordantă cu reglementarea internaţională şi să dea prioritate acesteiadin urmă, cu excepţia cazului în care Constuţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

De aceea, art. 20 din Constuţie nu poate fi încălcat de emitentul actului normav, respecvprin conţinutul material al legii, întrucât această normă-cadru stabileşte obligaţiile instanţeiconstuţionale de a interpreta dispoziţiile constuţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilorprevăzute în Constuţie în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şicu celelalte tratate la care România este parte [art. 20 alin. (1)]. Totodată, art. 20 alin. (2) dăposibilitatea instanţelor judecătoreş să aplice cu prioritate reglementările internaţionale în cazulîn care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale aleomului, la care România este parte, şi legile interne. Dacă alin. (1) stabileşte o obligaţie doar însarcina Curţii Constuţionale, alin. (2) prevede o obligaţie pentru toate autorităţile publice în cepriveşte modul de aplicare a legilor interne şi a reglementărilor internaţionale, respecv a daprioritate, în anumite condiţii, acestora din urmă.

Aşadar, încălcarea prevederilor art. 20 din Constuţie se poate reţine doar raportată la înfrângereaunei alte prevederi constuţionale şi, prin urmare, nereţinându-se vreo angere adusă dispoziţiilor art. 21 din Constuţie, nu se poate constata nici încălcarea prevederilor art. 20 din Constuţie, deoareceprin acestea se dă prioritate reglementărilor internaţionale faţă de normele interne.

III. Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001privind procedura somaţiei de plată.

Decizia nr. 382 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396din 13 iunie 2012

72

Claritatea şi previzibilitatea normelor juridice. Necons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: contravenţie, previzibilitatea normei juridice


prevederile art. 58 lit. ad) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturileruere, lipsite de un conţinut explicit, sunt ambigue şi derutante, atât pentru parte, cât şi pentrujudecătorul chemat să analizeze o situaţie de fapt, raportată la această normă. Acest aspect poateconduce la paralelisme sau la aplicarea a două sancţiuni pentru aceeaşi faptă, mai ales că obligaţiileoperatorilor de transport sunt cuprinse nu numai în ordonanţa de urgenţă menţionată, ci şi în alteacte normave cu aceeaşi valoare juridică.

Totodată, autorul a susţinut că prevederile de lege cricate îngrădesc „accesul direct la jusţie”,întrucât, de vreme ce nu prevăd în ce constau obligaţiile a căror neîndeplinire este sancţionată,acestea nu permit formularea unor apărări şi verificarea legalităţii sancţiunii. Asel, nu se poaterespecta prezumţia de nevinovăţie şi nu poate fi evitat arbitrarul aplicării sancţiunii contravenţionale,încălcându-se dreptul la un proces echitabil.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a constatat următoarele:Ulterior sesizării Curţii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 a fost abrogată expres,

în integralitatea ei, prin dispoziţiile art. 93 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2011 privindtransporturile ruere. Cu toate acestea, având în vedere că prevederile de lege în discuţie auconnuat să producă efecte juridice în cauza dedusă judecăţii, Curtea, în lumina jurisprudenţei sale(a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011), a analizat constuţionalitatea acestor prevederi.

Asel, Curtea a reţinut că prevederile art. 58 lit. ad) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernuluinr. 109/2005 califică drept contravenţie neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin întreprinderilor,operatorilor de transport ruer şi operatorilor de acvităţi conexe transportului ruer. Săvârşireaacestei contravenţii se sancţionează cu amendă de la 4.000 lei la 5.000 lei, aplicată întreprinderilorsau operatorilor de transport ruer români sau străini, potrivit art. 59 alin. (1) lit. c) din ordonanţade urgenţă, şi cu amendă de la 7.000 lei la 9.000 lei, aplicată întreprinderilor care efectuează acvităţiconexe transportului ruer, potrivit art. 59 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normav.

Din examinarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, aflat la dosar,Curtea a observat că, în cauza de faţă, operatorul de transport a fost sancţionat contravenţional cuo amendă de 4.000 lei pentru neîndeplinirea „obligaţiei ce îi revine operatorului de transport ruerconform OMTCT (Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului), actualizat, art. 38lit. u), respecv nu s-a asigurat existenţa la bordul vehiculului a legimaţiilor de serviciu valabile aleconducătorilor auto, conform modelului din anexa 32 la OMTCT nr. 1892/2006”.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că descrierea faptei ce constuie contravenţie nu seregăseşte în conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005, ci în cuprinsul art. 38 lit. u) din Normele din 17 octombrie 2006 privind organizarea şi efectuarea transporturilor ruereşi a acvităţilor conexe acestora, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şiturismului nr. 1.892/2006 şi completate prin art. I pct. 13 din Ordinul ministrului transporturilor şiinfrastructurii nr. 1.172/2009.

Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normelede tehnică legislavă pentru elaborarea actelor normave, „textul legislav trebuie să fie formulatclar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintacce şi pasaje obscure sau echivoce”, iar, potrivit art. 36alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normave trebuie redactate într-un limbaj şi sl juridic specificnormav, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc […]”.


73

De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile de lege cricate nu pot fi considerate norme detrimitere nefiind respectate regulile de tehnică legislavă, cuprinse în art. 50 alin. (1) teza întâi dinLegea nr. 24/2000, potrivit căruia, „în cazul în care o normă este complementară altei norme, pentruevitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la arcolul, respecv la actul normavcare o conţine.” Dimpotrivă, redactarea art. 58 lit. ad) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernuluinr. 109/2005 are un caracter de maximă generalitate, care, într-o tehnică legislavă corectă, ar fitrebuit să figureze ca normă-cadru, detaliată subsecvent de toate celelalte prevederi care stabilesccontravenţiile şi sancţiunile corespunzătoare.

Curtea a mai observat că norma legală cricată diferă, sub aspectul tehnicii de reglementare,de celelalte norme din cuprinsul ordonanţei de urgenţă menţionate, prin care sunt instuitecontravenţii, deoarece acestea stabilesc în mod concret faptele a căror săvârşire atrage răspundereacontravenţională.

Prin urmare, Curtea a constatat că stabilirea faptelor a căror săvârşire constuie contravenţiieste lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilitcriteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare și sancţionare a contravenţiilor, în condiţiileîn care obligaţiile ce trebuie a fi respectate de întreprinderi, operatorii de transport ruer sau deoperatorii de acvităţi conexe transportului ruer se regăsesc în tot cuprinsul Ordonanţei de urgenţăa Guvernului nr. 109/2005. Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constuiecontravenţia, judecătorul însuşi nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii,cu prilejul soluţionării plângerii îndreptate asupra procesului-verbal de constatare şi sancţionare acontravenţiei.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că tehnica de reglementare ce se regăseşte în cazulprevederilor legale cricate nu corespunde nici regulilor instuite prin art. 3 alin. (1) din OrdonanţaGuvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit căruia „Actele normaveprin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor ce constuie contravenţii şisancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea.” Totodată, potrivit art. 1 teza adoua din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „Constuie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie,stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, […]”.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege supuse controlului deconstuţionalitate sunt deficitare, întrucât nu stabilesc disnct, precis, explicit şi cu claritate,obligaţiile ce le revin întreprinderilor, operatorilor de transport ruer şi operatorilor de acvităţiconexe transportului ruer, a căror neîndeplinire atrage răspunderea contravenţională.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constuţională a reţinut că orice act normav trebuie săîndeplinească anumite condiţii calitave, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea cepresupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. În acelaşi sens,Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilăjusţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să sasfacă cerinţa deprevizibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate înnderea şi modalităţile de exercitarea puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respecv, ţinând cont de scopul legim urmărit,pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În plus, nu poate fi considerată„lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adaptezeconduita în funcţie de aceasta; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuiesă fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele carear putea rezulta dintr-o anumită faptă.

În consecinţă, Curtea a constatat că prevederile art. 58 lit. ad) din Ordonanţa de urgenţă aGuvernului nr. 109/2005, caracterizate printr-o tehnică legislavă inadecvată, nu întrunesc exigenţele

74

de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt asel incompabile cu principiul fundamental privindrespectarea Constuţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constuţie.

Așa fiind, Curtea a reţinut că imprecizia textului de lege cricat, constând în lipsa stabilirii cusuficientă claritate a obligaţiilor a căror neîndeplinire atrage răspunderea contravenţională şi înabsenţa descrierii faptei a cărei săvârşire constuie contravenţie, afectează, pe cale de consecinţă,şi garanţiile constuţionale și convenţionale care caracterizează dreptul la un proces echitabil,inclusiv componenta sa privind dreptul la apărare. De alel, Curtea Europeană a Drepturilor Omuluia reţinut că nerespectarea garanţiilor fundamentale, care protejează presupuşii autori ai unor fapteilicite, în faţa posibilelor abuzuri ale autorităţilor desemnate să-i urmărească şi să-i sancţioneze,reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturiloromului și a libertăţilor fundamentale.

Pentru ca dreptul la un proces echitabil să nu rămână teorec și iluzoriu, Curtea a reamint cănormele juridice trebuie să fie clare, precise şi explicite, asel încât să îl poată averza în modinechivoc pe desnatarul acestora asupra gravităţii consecinţelor nerespectării enunţurilor legale pecare le cuprind. Or, prevederile art. 58 lit. ad) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005ignoră aceste exigenţe esenţiale de redactare. În consecinţă, deficienţele de redactare evidenţiateîn ceea ce priveşte prevederile de lege cricate sunt de natură să încalce dispoziţiile art. 1 alin. (5)şi ale art. 21 alin. (3) din Constuţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

De aceea, Curtea a subliniat că revine legiuitorului sarcina ca, pe viitor, în reglementareadomeniului contravenţional, să adopte norme care să întrunească, aşa cum s-a arătat, criteriile deprecizie, claritate şi, implicit, previzibilitate, impuse de jurisprudenţa Curţii Constuţionale și a CurţiiEuropene a Drepturilor Omului.

III. Pentru aceste considerente Curtea a admis excepţia de neconstuţionalitate şi a constatatcă prevederile art. 58 lit. ad) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 privindtransporturile ruere sunt neconstuţionale.

Decizia nr. 494 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din19 iunie 2012

Eliminarea unei căi de atac în procedura soluţionării plângerilor contravenţionale.Necons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: acces liber la jus�ţie, căi de atac, plângere contravenţională, rolul ac�v alinstanţelor, prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal de contravenţie

RezumatI. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate, autorii au susţinut, referitor la prevederile

art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 și art. 34 alin. (2) dinOrdonanţa Guvernului nr. 2/2001 că acestea aduc angere accesului liber la jusţie și dreptului laun proces echitabil, deoarece elimină posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii judecătoreş princare se soluţionează plângerea împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare acontravenţiei. Prevederile art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002aduc angere dispoziţiilor constuţionale ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora „jusţia este unică,imparţială şi egală pentru toţi”, dreptului la apărare şi principiului exercitării căilor de atac, principiuce trebuie interpretat în sensul posibilităţii reale de a exercita o cale de atac, în condiţiile legii, iarnu în sensul suprimării acesteia. De asemenea, sunt încălcate și dispoziţiile art. 15 alin. (2) dinConstuţie referitor la principiul neretroacvităţii legii, deoarece textul de lege cricat este de


75

aplicare imediată, inclusiv în procesele în curs de soluţionare, lipsind autorii de calea de atac arecursului, deși, la momentul săvârșirii faptelor contravenţionale, beneficiau de această cale de atac.Drepturile constuţionale anterior menţionate sunt restrânse fără respectarea condiţiilor prevăzutede art. 53 din Legea fundamentală. Contravenienţii ar trebui, asel, să beneficieze de toate drepturilespecifice materiei penale, inclusiv posibilitatea contestării hotărârii judecătoreş pronunţate în fond,cu respectarea art. 20 şi art. 148 din Legea fundamentală. Din această perspecvă, prevederile legalecricate aduc angere atât dispoziţiilor art. 6 și art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi celor ale art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 laConvenţie.

Referitor la dispoziţiile art. XVII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerareasoluţionării proceselor, s-a susţinut că acestea aduc angere prevederilor constuţionale ale art. 16alin. (1) privind egalitatea în drepturi, deoarece, spre deosebire de alte categorii de jusţiabili,contravenienţilor nu li se mai comunică prin intermediul instanţei de judecată hotărârile pronunţateca urmare a soluţionării plângerilor formulate împotriva proceselor-verbale de constatare șisancţionare a contravenţiilor.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţade urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Curtea a constataturmătoarele:

Prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală excepţiaapare ca fiind neîntemeiată, deoarece textul de lege cricat, ce reglementează o normă deprocedură, iar nu una de drept substanţial, se aplică de la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010,prin care a fost introdus, pentru viitor. De asemenea, Curtea a observat că, în principiu, situaţia celorsancţionaţi contravenţional pentru nerespectarea regimului circulaţiei pe drumurile publice estediferită de situaţiile în care se află persoane sancţionate contravenţional în temeiul altor actenormave.

Prin raportare la prevederile constuţionale ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber lajusţie și dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 124 alin. (2)privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea jusţiei și art. 129 potrivit cărora, „împotrivahotărârilor judecătoreş, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiilelegii”, Curtea şi-a reconsiderat jurisprudenţa în sensul admiterii excepţiei de neconstuţionalitateavând în vedere că, în praccă, unele instanţe de judecată, în lipsa unei căi de atac împotrivahotărârilor pe care le pronunţă, absoluzează prezumţia de legalitate și temeinicie a procesului-verbal de constatare și sancţionare a contravenţiilor în materia circulaţiei pe drumurile publice.Aceste instanţe nu își mai exercită asel rolul acv în ceea ce privește administrarea tuturor probelorule, pernente și concludente în cauză, respingând asel plângerile contravenţionale fără a intraîn cercetarea fondului.

Analiza Curţii Constuţionale a avut în vedere, în primul rând, interpretarea art. 129 din Legeafundamentală care lasă la latudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permiteacestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărârijudecătoreş.

Curtea a reţinut că, în exercitarea prerogavelor sale privind reglementarea căilor de atac sauexceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere și respectarea celorlalte principiiși texte constuţionale de referinţă. Or, în materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurilepublice, prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate de judecătorie se aduceangere principiului accesului liber la jusţie, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare,

76

unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii jusţiei, golindu-se asel de conţinut principiul exercitării căilorde atac. Aceasta deoarece statul are obligaţia de a garanta caracterul efecv al accesului liber lajusţie și al dreptului la apărare. Lipsa căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie caprimă instanţă în materia circulaţiei pe drumurile publice echivalează cu imposibilitatea exercităriiunui control judecătoresc efecv asupra sancţiunilor principale și complementare, precum și amăsurilor tehnico-administrave, reglementate de art. 95-97 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernuluinr. 195/2002, dreptul de acces liber la jusţie devenind asel un drept iluzoriu şi teorec.

În materia circulaţiei pe drumurile publice Curtea a observat că sancţiunile principale șicomplementare, precum și măsurile tehnico-administrave au un caracter puniv și prevenv,vizând ocrorea unei valori sociale importante, respecv siguranţa pe drumurile publice, asel încâtlipsa unei căi de atac aduce angere – în substanţa sa – dreptului de acces liber la jusţie, aselcum este consacrat în art. 21 din Legea fundamentală.

Curtea a reţinut că prin conduita procesuală diferită a instanţelor de judecată, în sensul în careunele administrează probatoriul în cauze, pe când altele nu intră în cercetarea fondului, se aduceangere și art. 124 alin. (2) din Constuţie privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea jusţiei.Totodată, prin prisma argumentelor anterior reţinute, Curtea a observat că sunt încălcate șiprevederile art. 53 alin. (2) teza finală din Legea fundamentală.

Referitor la dispoziţiile constuţionale ale art. 148 privitor la integrarea în Uniunea Europeană,Curtea a observat că acestea nu au incidenţă în cauză.

Curtea a mai observat că prin Decizia pronunţată la data de 28 iunie 2011, ca urmare asoluţionării cererii nr. 40301/04, pronunţată în Cauza Ioan Pop împotriva României, paragraful 27,Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că sancţiunea contravenţională aplicatăreclamantului în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pedrumurile publice constuie o „acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie, caretrebuie aplicat sub aspectul său „penal”. Așa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar puteaconstata încălcarea art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penalădin Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Curtea a mai observat că dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001,respecv sintagma cuprinsă în acestea, „dacă prin lege nu se prevede alel” nu aduc angere, careglementare de principiu, accesului liber la jusţie și dreptului la un proces echitabil, atât mp câtinstanţele de judecată, în exercitarea rolului acv, respectă garanţiile unui proces echitabil șiprezumţia de nevinovăţie a contravenienţilor.

În final, Curtea a mai observat că nu poate fi primită nici crica potrivit căreia dispoziţiileart. XVII din Legea nr. 202/2010 aduc angere prevederilor constuţionale ale art. 16 alin. (1),deoarece prin abrogarea dispoziţiilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 212/2008,hotărârile judecătoreş irevocabile nu se mai comunică niciunei părţi în proces, indiferent de materiaîn care acestea sunt pronunţate.

III. Având în vedere aceste considerente, Curtea a admis excepţia de neconstuţionalitate adispoziţiilor art. 118 alin.(31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţiape drumurile publice şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstuţionalitate a dispoziţiilorart. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi adispoziţiilor art. XVII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionăriiproceselor.

Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din18 iulie 2012


77

Ordonanţă de urgenţă a Guvernului – condiţii de adoptare. Autonomia autorităţiloradministraţiei publice locale. Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: ordonanţe de urgenţă, situaţie extraordinară, principiul autonomiei adminis -traţiei publice locale, competenţa autorităţilor administra�ve publice locale

RezumatI. Cricile au vizat, atât sub aspectul neconstuţionalităţii extrinseci, cât şi intrinseci, dispoziţiile

art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2011 pentru modificarea şi completareaunor acte normave din domeniul sănătăţii. Asel, s-a susţinut că Ordonanţa de urgenţă aGuvernului nr. 32/2011 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constuţie,neexistând o situaţie extraordinară şi urgentă care să jusfice intervenţia legislavă a Guvernului. Înacest sens, s-a arătat că stabilirea unor măsuri de reorganizare a sistemului de îngrijiri de sănătateşi respectarea angajamentelor asumate de Guvernul României cu ocazia negocierilor acordurilor deîmprumut cu organismele financiare internaţionale, constrângerile bugetare şi necesitatea încadrăriiîn fondurile alocate pentru finanţarea serviciilor medicale furnizate la nivelul unităţilor sanitare cupaturi nu reprezintă situaţii cu caracter extraordinar. Mai mult, stabilirea unor criterii de selecţie aunităţilor sanitare cu paturi care nu pot încheia contracte cu casele de asigurări sociale de sănătate,criterii suplimentare celor stabilite în condiţiile art. 244 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, prinmetodologia elaborată la nivel naţional, nu era oportună. Asel, s-a amint că, în nota defundamentare a Hotărârii Guvernului nr. 345/2011 privind aprobarea pentru anul 2011 a Raportuluicomisiei de selecţie a unităţilor sanitare cu paturi care nu pot încheia contracte cu casele de asigurăride sănătate, precum şi a listei acestor unităţi sanitare, dată în aplicarea art. 245 din Legeanr. 95/2006, aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2011, s-a arătatcă nu poate fi precizat impactul financiar al măsurilor dispuse prin art. 245. De asemenea, s-asusţinut că excluderea administraţiei publice locale de la procesul de selectare a unităţilor sanitarepublice constuie o încălcare a principiului autonomiei administraţiei publice locale.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate din perspecva cricilor de neconstuţio -nalitate extrinsecă a dispoziţiilor art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2011,Curtea a reţinut că Guvernul şi-a jusficat intervenţia sa legislavă prin existenţa unor „constrângeribugetare şi necesitatea încadrării în fondurile alocate pentru finanţarea serviciilor medicale furnizatela nivelul unităţilor sanitare cu paturi, asel încât să nu fie afectată calitatea serviciilor medicale,fapt ce ar pune în pericol viaţa bolnavilor. De asemenea, Guvernul a invocat necesitatea respectăriiangajamentelor pe care şi le-a asumat cu ocazia negocierilor acordurilor de împrumut cuorganismele financiare, precum şi urgenţa instuirii unor măsuri de reorganizare a sistemului deîngrijiri de sănătate. Totodată, a arătat că lipsa intervenţiei urgente prin măsuri adecvate ar duce la„imposibilitatea organizării corespunzătoare a acvităţilor din domeniul sanitar şi la imposibilitateaîmbunătăţirii condiţiilor de desfăşurare a acestora” ceea ce ar afecta, în ulmă instanţă, însuşidreptul persoanelor la ocrorea sănătăţii. Prin urmare, Curtea a apreciat că aceste move nu pot ficonsiderate ca jusficând doar oportunitatea reglementării, ci pun în evidenţă existenţa unei situaţiiextraordinare, marcată de un decalaj între nevoia de asistenţă medicală şi resursele financiarealocate în acest sens, situaţie ce poate afecta, în lipsa unor măsuri adecvate şi urgente, însuşi dreptulpersoanelor de a se bucura de asistenţă medicală. Această împrejurare are un caracter obiecv,independent de voinţa Guvernului şi impune adoptarea urgentă a unor măsuri pentru contracarareaunor efecte negave asupra societăţii. Aşa fiind, Curtea a constatat că nu pot fi reţinute cricile deneconstuţionalitate raportate la dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constuţie.

78

Cât priveşte cricile de neconstuţionalitate intrinsecă, Curtea a reţinut că ceea ce autoriiexcepţiei pun în discuţie este respectarea ariei competenţei autorităţilor administrave publicelocale, considerând că, în temeiul atribuţiilor de management al asistenţei medicale conferite delege acestora, trebuie să se regăsească şi dreptul de a decide asupra criteriilor de selecţie a spitalelorîn vederea încheierii contractelor cu casele de asigurări de sănătate şi de a parcipa la aceastăselecţie. Or, Curtea a constatat că prevederile de lege cricate vizează, în realitate, gesonareamodului de cheltuire a sumelor din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, aspectasupra căruia autorităţile administrave publice locale nu sunt în drept să decidă, aceste sumenefiind în administrarea lor, ci a caselor de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, trebuie amintcă, potrivit dispoziţiilor art. 266 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, „CNAS, instuţie publică, autonomă,cu personalitate juridică, este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, careadministrează şi gesonează sistemul de asigurări sociale de sănătate”, iar, potrivit art. 11 din aceeaşilege, „în domeniul sanitar, CNAS asigură aplicarea policilor şi programelor Guvernului încoordonarea Ministerului Sănătăţii.” De asemenea, potrivit art. 267 alin. (2) din Legea nr. 95/2006,„Casele de asigurări colectează contribuţiile persoanelor fizice, altele decât cele pentru carecolectarea veniturilor se face de către ANAF, şi gesonează bugetul fondului aprobat, cu respectareaprevederilor prezentei legi, asigurând funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate lanivel local, şi pot derula şi dezvolta şi acvităţi pentru valorizarea fondurilor gesonate.” Prin urmare,Curtea a constatat că dispoziţiile de lege cricate nu aduc angere autonomiei de care autorităţileadministraţiei publice locale trebuie să se bucure sub aspect administrav şi financiar.

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia deneconstuţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2011pentru modificarea şi completarea unor acte normave din domeniul sănătăţii.

Decizia nr. 555 din 24 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din16 iulie 2012

Bugete locale – elaborare, aprobare şi executare. Retragerea de către Guvern asumelor alocate bugetelor locale din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului.Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: autonomie locală, fond de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului

Rezumat I. În movarea excepţiei de neconstuţionalitate Avocatul Poporului a arătat, în esenţă, că

potrivit prevederilor art. 138 alin. (1) din Constuţie, bugetul public naţional cuprinde bugetul destat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.Potrivit prevederilor art. 138 alin. (4) din Constuţie bugetele locale se elaborează, se aprobă şi seexecută în condiţiile legii. Potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001 bugetele locale sunt aprobate deconsiliile locale sau judeţene, după caz. Ca urmare, şi recficările bugetare se aprobă tot de aceleaşiautorităţi ale administraţiei publice locale. În lipsa unor asemenea aprobări, nu există un buget local,nu se pot deschide finanţările, iar bugetul local nu ar putea să fie executat. Constuirea veniturilorla bugetele locale se realizează inclusiv prin defalcări de la Guvern. Asel, pe baza HotărâriiGuvernului nr. 255/2012 au fost defalcate din taxa pe valoarea adăugată sumele necesare pentruechilibrarea bugetelor locale ale unor autorităţi ale administraţiei publice locale. Din momentul încare sumele defalcate au intrat ca venituri în bugetele locale recficate, aceste sume nu mai pot firetrase, decât ca urmare a încălcării prevederilor art. 120 alin. (1) din Constuţie referitoare laautonomia locală financiară. O asemenea încălcare ar avea consecinţe negave asupra drepturilor


79

şi libertăţilor cetăţenilor care formează colecvitatea locală din raza de acvitate a autorităţiloradministraţiei publice locale în cauză. Criteriul de restuire, acela al neulizării sumelor, esteneconstuţional, întrucât este indiferent dacă sumele în cauză au fost sau nu cheltuite, dacă ele aufost anterior cuprinse, prin recficare, în bugetele locale. Pe cale de consecinţă, restuirea se poateface doar dacă nu s-a realizat o recficare bugetară locală, în mp ce, în situaţia în care o asemenearecficare a avut loc, o asel de operaţiune nu mai este posibilă decât în anumite situaţii între carenu se poate afla neulizarea sumelor defalcate sau restuirea pe baza unei ordonanţe de urgenţă.

II. Cu privire la aceste crici, Curtea a reţinut următoarele: Deşi în cuprinsul legii finanţelor publice locale nu există reglementată modalitatea retragerii

de către Guvern a sumelor alocate bugetelor locale din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţiaGuvernului, din economia dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 500/2002 rezultă că din acest fond se potreparza unor ordonatori principali de credite ai bugetelor locale pentru finanţarea unor cheltuieliurgente sau neprevăzute apărute în mpul exerciţiului bugetar (chiar şi pentru plata unor arieratepotrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2012). În lipsa unor asemenea situaţii, chiar dacăprin hotărâri ale Guvernului sunt alocate asel de sume unor ordonatori principali de credite aibugetelor locale, Guvernul, în urma unei analize obiecve, este îndreptăţit să retragă sumele alocateiniţial, alel ar fi deturnat însuşi scopul acordării acestora.

Asel, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte sumele din Fondul de rezervă bugetară ladispoziţia Guvernului, acesta poate interveni prin acte normave atât în sensul majorării, cât şi însensul diminuării bugetelor locale fără a exista o condiţie referitoare la momentul intervenţieiacestuia.

Curtea a mai reţinut că restuirea sumelor neulizate de către autorităţile administrav-teritoriale care nu înregistrau arierate sau nu aveau în derulare proiecte finanţate din fonduri externenerambursabile care să necesite cofinanţare este constuţională. Eventualele situaţii urgente,apărute pe parcursul exerciţiului bugetar, pot fi rezolvate, în concret, prin acordarea de către Guverna unor sume suplimentare din Fondul de rezervă aflat la dispoziţia sa (cum, de alel, s-a şi realizatîn cazul Hotărârii Guvernului nr. 255/2012), însă alocarea şi cheltuirea acestor sume trebuie să fiefăcute numai dacă există o jusficare obiecvă şi reală care să stea la baza acestora.

În esenţă, Fondul de rezervă aflat la dispoziţia Guvernului trebuie să constuie o rezervă reală,folosită exclusiv în cazul perioadelor dificile, doar în ulmă instanţă şi numai în condiţiile în care aufost epuizate toate celelalte căi de finanţare ale unui/unei obiecv/acţiuni.

Caracterisca urgenţei însoţeşte alocarea acestor sume din momentul constatării stării denecesitate cu privire la unele cheltuieli apărute în mpul exerciţiului bugetar până în momentulefectuării plăţilor pentru care acestea au fost solicitate. Asel, inexistenţa unei situaţii care să secircumscrie stării de urgenţă care să fi stat la baza alocării sumelor din Fondul de rezervă la dispoziţiaGuvernului constuie premisa unei eventuale deturnări a scopului pentru care aceste sume au fostalocate, prin posibila direcţionare a lor spre alte desnaţii.

Dacă prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2012 au fost alocate asel de sume fără a exista ojusficare reală, Guvernul este îndreptăţit să dispună restuirea acestora fără a mai aşteptaînchiderea exerciţiului bugetar, întrucât, pe de o parte, sursa din care au fost alocate aceste sume oreprezintă Fondul de rezervă la dispoziţia Guvernului, ce reprezintă o finanţare extraordinară, iar, pede altă parte, Guvernul are obligaţia de a adopta măsuri care să prevină folosirea acestor sume înalte scopuri decât cele stabilite. Aceste două elemente jusfică urgenţa adoptării măsurii restuiriiprevăzute de dispoziţiile actului normav cricate.

Prin urmare, Curtea a constatat nejusficată susţinerea Avocatului Poporului, potrivit căreiadispoziţiile art. V alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 prin care se dispune

80

restuirea sumelor acordate prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2012 şi necheltuite ar încălca prevederileart. 120 din Constuţie în cazul restuirii sumelor neulizate şi care nici nu au o jusficare reală.

De aceea, Guvernul, prin autoritatea specială în materie, trebuie să analizeze în concret, pentrufiecare ordonator principal de credite al bugetelor locale care a beneficiat de alocarea acestor sume,dacă această alocare se jusfică şi, numai în măsura în care această jusficare lipseşte sau nu estereală, Guvernul poate dispune restuirea acestor sume.

Asel, Curtea a constatat că, în măsura în care dispoziţiile art. V alin. (1) teza I din Ordonanţade urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilorsociale de sănătate şi al finanţelor publice se aplică numai sumelor alocate prin Hotărârea Guvernuluinr. 255/2012 şi neulizate de către unităţile administrav-teritoriale care nu au înregistrat arierateaferente unor cheltuieli curente şi de capital şi nu au avut în derulare cofinanţări de proiecte cufinanţare externă nerambursabilă până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă aGuvernului nr. 15/2012, Guvernul este îndreptăţit să dispună restuirea acestora.

Curtea a mai constatat că, dacă restuirea sumelor în cauză s-ar aplica inclusiv unităţiloradministrav-teritoriale care nu au ulizat sumele până la data intrării în vigoare a Ordonanţei deurgenţă a Guvernului nr. 15/2012, dar care la acel moment înregistrau arierate aferente unorcheltuieli curente şi de capital şi aveau în derulare cofinanţări de proiecte cu finanţare externănerambursabilă, s-ar ajunge la aplicarea unui tratament juridic diferit în situaţii similare, împrejurarece ar genera o inegalitate între unităţile administrav-teritoriale bazată pe un element aleatoriu, şianume momentul concret al folosirii resurselor alocate.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. V alin. (1) teza I dinOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniulasigurărilor sociale de sănătate și al finanţelor publice, care au făcut obiectul excepţiei deneconstuţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului, sunt constuţionale în măsura în care seaplică numai sumelor alocate prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2012 și neulizate de către unităţileadministrav-teritoriale care nu au înregistrat arierate aferente unor cheltuieli curente și de capitalși nu au avut în derulare cofinanţări de proiecte cu finanţare externă nerambursabilă până la dataintrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012.


Res�tuirea unor bunuri imobile legal dobândite. Necons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: drept de proprietate privată – garantare și ocro�re, securitate juridică, stat de drept

Rezumat I. Principala crică de neconstuţionalitate a constat în susţinerea potrivit căreia Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 este neconstuţională în măsura în care dispune restuirea unorbunuri imobile care la momentul intrării sale în vigoare se aflau în proprietatea unor persoane fizice.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:În ceea ce privește imobilele ce apar ca fiind în proprietatea privată a autorilor excepţiei, în

situaţia în care au fost legal dobândite, restuirea către comunitatea maghiară din România esteneconstuţională, fiind în contradicţie cu principiul constuţional al garantării și ocrorii proprietăţiiprivate, de vreme ce imobilele în cauză nu se mai aflau în proprietatea Statului român la data intrăriiîn vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998.

În acest context, măsura legislavă cricată este de natură să conducă la înfrângereaprincipiului securităţii raporturilor juridice civile, principiu ce constuie o dimensiune fundamentală


81

a statului de drept, asel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) dinLegea fundamentală. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, spre exemplu,în Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Ștefănică și alţii împotriva României,paragraful 31, că principiul securităţii raporturilor juridice decurge din Convenţia pentru apărareadrepturilor omului și a libertăţilor fundamentale și constuie unul dintre elementele de bază alestatului de drept.

Curtea a constatat că includerea în sfera de reglementare a ordonanţei de urgenţă cricate aunor imobile, ce anterior au intrat sub incidenţa prevederilor Legii nr. 112/1995, creează un climatde instabilitate legislavă, ceea ce în ulmă instanţă este de natură să conducă la nesocoreaprincipiului așteptărilor legime ale cetăţenilor în raport cu evoluţia reglementărilor legale. În acelașisens, jurisprudenţa Curţii de Jusţie a Uniunii Europene a recunoscut în mod implicit necesitatearespectării așteptărilor legime ale cetăţenilor cărora li se adresează o reglementare legală, spreexemplu, în Hotărârea din 15 iulie 2004, pronunţată în Cauza C-459/02 – Willy Gerekens și Asociaţiaagricolă Procol pentru promovarea comercializării produselor lactate împotriva Marelui Ducat alLuxemburgului, paragrafele 23 și 24, sau Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-550/09 –Proces penal împotriva lui E. și F., paragraful 59.

III. Pentru aceste considerente, Curtea Constuţională a admis în parte excepţia deneconstuţionalitate și a constatat că prevederile referitoare la imobilul situat în Cluj-Napoca, PiaţaUnirii nr. 11, judeţul Cluj, prevăzut la poziţia 12 din Anexa care face parte integrantă din Ordonanţade urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, sunt neconstuţionale, în măsura în care privesc imobilelelegal dobândite în proprietate privată înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă aGuvernului nr. 13/1998.


Ins�tuirea unui nou termen pentru exercitarea acţiunii în anularea unor acte juridicede înstrăinare a unor imobile, după împlinirea termenului de prescripţie. Necons�tu -ţionalitate

Cuvinte-cheie: securitate juridică, proces echitabil, drept de proprietate

Rezumat I. Principala crică de neconstuţionalitate a constat în susţinerea potrivit căreia prevederile

art. II din Legea nr. 48/2004 se înscriu într-o serie de dispoziţii legale care au introdus în mod succesivnoi termene în interiorul cărora, prin derogare de la dreptul comun, se putea exercita dreptul laacţiune pentru constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce au făcut obiect dereglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuriimobile care au aparţinut cultelor religioase din România. S-a susţinut că, în acest mod, prinsuccesiunea de prevederi legale care instuiau noi termene de introducere a acţiunii, dupămomentul intervenirii prescripţiei dreptului la acţiune, în contextul neprorogării termenelor anteriorinstuite, este încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, parte componentă a dreptului la unproces echitabil.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:În contextul consolidării dreptului de proprietate asupra locuinţelor dobândite de către foși

chiriași, ca urmare a împlinirii termenului special de prescripţie exncvă a acţiunii în anularereglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, instuirea unui nou termen deexercitare a dreptului la acţiune creează un climat de instabilitate legislavă, ceea ce în ulmă

82

instanţă este de natură să conducă la înfrângerea principiului securităţii raporturilor juridice civile,principiu ce constuie o dimensiune fundamentală a statului de drept, asel cum acesta esteconsacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiulsecurităţii raporturilor juridice decurge implicit din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului șia libertăţilor fundamentale și constuie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept.În acest sens sunt Hotărârile din 20 octombrie 2011 sau din 6 decembrie 2007, pronunţate în cauzeleNejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, paragraful 56, respecv Beian împotriva României(nr. 1), paragraful 39.

Mai mult, Curtea a constatat că instuirea unui nou termen pentru exercitarea acţiunii înanularea unor acte juridice de înstrăinare a unor imobile, după împlinirea termenului de prescripţie,este de natură să înfrângă principiul securităţii raporturilor juridice civile, prin nesocoreaașteptărilor legime ale cetăţenilor în raport cu previzibilitatea legii, prin raportare la conţinutulunei norme juridice adoptate la un moment dat. În același sens, prin Hotărârea din 9 decembrie2008, pronunţată în Cauza Viașu împotriva României, paragraful 64, Curtea Europeană de laStrasbourg a statuat că, în contextul mai multor modificări ale unei norme legale, atât claritatea,cât și previzibilitatea impuse de noţiunea de „legalitate” au fost grav afectate.

De alel, și jurisprudenţa Curţii de Jusţie a Uniunii Europene a recunoscut în mod implicitnecesitatea respectării așteptărilor legime ale cetăţenilor cărora li se adresează o reglementarelegală, spre exemplu, în Hotărârea din 15 iulie 2004, pronunţată în Cauza C-459/02 – Willy Gerekensși Asociaţia agricolă Procol pentru promovarea comercializării produselor lactate împotriva MareluiDucat al Luxemburgului, paragrafele 23 și 24, sau Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunţată în CauzaC-550/09 – Proces penal împotriva lui E. și F., paragraful 59.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a admis excepţia de neconstuţionalitate a prevederilorart. II din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluateîn mod abuziv în perioada 6 mare 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unormăsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din Romania, aprobatăcu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002.


Cuantumul despăgubirii pe care expropriatorul este obligat să o plătească expro -priatului. Condiţii. Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: liberul acces la jus�ţie, expropriere – caracterul prealabil al despăgubirii,ordonanţă de urgenţă – domenii de reglementare, separaţia puterilor în stat

Rezumat I. Autorii excepţiei au susţinut că prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, asel cum

au fost modificate și completate prin art. I pct. 12 din Legea nr. 184/2008, reglementând doarposibilitatea contestării în jusţie a cuantumului despăgubirii pe care expropriatorul este obligat săo plătească expropriatului, încalcă principiul constuţional al liberului acces la jusţie, în condiţiilelipsei unei acţiuni în jusţie având ca obiect suspendarea transferului dreptului de proprietate cătreexpropriator.


83

S-a mai susţinut că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, modificată și completată prinLegea nr. 184/2008, contravin caracterului just al despăgubirii, aşa cum este instuit prin dispoziţiileart. 44 alin. (3) din Constuţie, deoarece transferul dreptului de proprietate către expropriatoroperează înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreș irevocabile asupra cuantumului exproprierii.

În ceea ce privește excepţia de neconstuţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernuluinr. 12/2009, crica autorilor excepţiei a vizat, în primul rând, faptul că această ordonanţă de urgenţăa fost adoptată cu nesocorea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constuţie, respecv interdicţia dereglementare, prin ordonanţă de urgenţă, a unor măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatepublică.

De asemenea, autorii excepţiei au susţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2009contravine principiului constuţional al separaţiei și echilibrului puterilor în stat, deoarece a fostemisă cu nesocorea unei hotărâri judecătoreș, prin care se constatase nelegalitatea hotărâriiConsiliului General al Municipiului Bucureș de declarare a caracterului de ulitate publică al lucrăriide interes local „Pasaj ruer denivelat superior Basarab”.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Reglementarea posibilităţii de a contesta în jusţie cuantumul despăgubirii consemnate pe

numele expropriatului, fără a putea contesta și transferul dreptului de proprietate către expropriator,reprezintă o condiţionare a liberului acces la jusţie, jusficată însă din perspecva scopului legimmediat urmărit de legiuitor, și anume realizarea unor lucrări de ulitate publică, de interes naţionalsau local, cu atât mai mult cu cât acest drept fundamental nu este ans în însăși substanţa sa.

Asel, Curtea a constatat că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, cu modificările șicompletările ulterioare, declanșarea procedurii de expropriere se face prin hotărâre de Guvern sauprin hotărâre a autorităţii publice locale, iar aceste acte administrave sunt supuse controluluijudecătoresc, pe calea contenciosului administrav, în condiţiile art. 7 și 8 din Legea contenciosuluiadministrav nr. 554/2004. În egală măsură, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, sunt supusecontrolului judecătoresc și ordonanţele Guvernului, iar, potrivit alin. (1) al art. 9 din același actnormav, acţiunea poate fi însoţită de excepţia de neconstuţionalitate.

În stadiul procedural reglementat de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, cu modificările șicompletările ulterioare, legiuitorul a impus posibilitatea contestării în jusţie numai a cuantumuluidespăgubirilor, întrucât, în ceea ce privește legalitatea declanșării exproprierii, aceasta a fost supusăcontrolului judecătoresc, în stadiul declanșării procedurii de expropriere, prin hotărâre de Guvern,hotărâre a autorităţii administraţiei publice locale sau prin ordonanţă de Guvern.

În esenţă, Curtea a constatat că, sub aspectul controlului judecătoresc exercitat asupra măsuriiexproprierii, ce include atât declanșarea procedurilor, cât și transferul efecv al dreptului deproprietate, legiuitorul a stabilit proceduri speciale, în cadrul cărora părţile interesate își pot exercitaîn mod liber dreptul de acces la jusţie, dar cu respectarea stadiului în care se află procedura deexpropriere.

În legătură cu prensa încălcare a dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constuţie, Curtea a maireţinut că, potrivit acestui text constuţional, una dintre condiţiile de fond ce trebuie respectate învederea asigurării constuţionalităţii măsurilor reglementate printr-o ordonanţă de urgenţă, este caaceste măsuri să nu vizeze trecerea silită a unor bunuri în proprietate publică. În vedereadeterminării sferei de cuprindere a unor asel de măsuri, dispoziţiile art. 115 alin. (6) trebuieanalizate în corelaţie cu cele cuprinse în art. 44 alin. (3) referitor la expropriere și în art. 44 alin. (4)privind naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri.

Din interpretarea sistemacă a celor două norme constuţionale, respecv art. 44 alin. (3) șiart. 44 alin. (4), referitoare la măsuri de privare de proprietate, printr-un act al puterii publice, rezultă

84

că există o diferenţă specifică între expropriere, pe de o parte, și naţionalizare și alte măsuri detrecere silită a unor bunuri în proprietate publică, pe de altă parte.

Asel, instuţia juridică a exproprierii presupune operaţiuni juridice complexe, caracterizatede existenţa unui cadru legal adecvat procedurilor de expropriere și de stabilire a despăgubirilor, învederea asigurării unor garanţii pentru tularul dreptului de proprietate privată, și anumeobligavitatea respectării unei proceduri prealabile transferului dreptului de proprietate privată,ale cărei etape sunt în mod riguros stabilite prin lege, precum și asigurarea accesului la jusţie, încazul în care tularul dreptului de proprietate privată asupra bunului supus exproprierii estenemulţumit de cuantumul despăgubirii esmate de către autoritatea publică beneficiară a lucrăriide ulitate publică, care are calitatea de expropriator.

Spre deosebire de expropriere, măsurile de trecere silită a unui bun proprietate privată înproprietate publică, la care se referă art. 44 alin. (4) din Constuţie, presupun o privare deproprietate aproape instantanee și au natura juridică a unei sancţiuni.

Rezultă că, în viziunea legiuitorului constuant, există o diferenţă de natură juridică între celedouă categorii de măsuri de privare de proprietate la care se referă dispoziţiile art. 44 alin. (3) și (4),diferenţă ce rezultă și din reglementarea lor disnctă.

De alel, din interpretarea gramacală a textului constuţional, respecv art. 44 alin. (4),rezultă că naţionalizarea este caracterizată în mod expres ca o măsură de trecere silită a unui bunîn proprietate publică. Totodată, din formula redacţională a textului constuţional, prin sintagma„orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică”, legiuitorul constuant a avut în vederemăsuri similare naţionalizării, ca natură juridică și finalitate.

Deși Constuţia nu o nominalizează în mod expres în categoria unor asel de măsuri de treceresilită în proprietate publică a unor bunuri, exproprierea este caracterizată de afectarea libertăţii devoinţă a tularului dreptului de proprietate privată asupra bunului supus exproprierii, însă acestcaracter este atenuat prin acţiunea conjugată a tuturor actelor și faptelor juridice realizate în cursulacestei proceduri, în lipsa cărora finalitatea exproprierii, constând în principal în privarea deproprietate, nu s-ar realiza.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală interzic reglementarea,pe calea unei ordonanţe de urgenţă, a unor măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatepublică, fără a menţiona în mod disnct și exproprierea.

Prin urmare, Curtea a constatat că intenţia legiuitorului constuant a fost să excludă dindomeniul de reglementare al ordonanţelor de urgenţă măsurile de trecere silită a unor bunuri înproprietate publică, la care fac referire prevederile art. 44 alin. (4) din Legea fundamentală, fără ainclude în sfera acestor măsuri și exproprierea.

În legătură cu prensa încălcare a principiului constuţional al separaţiei și echilibrului puterilorîn stat, Curtea a mai constatat că [...] autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreș estecircumscrisă unei situaţii determinate, hotărârea judecătorească neavând valoarea juridică a unuiizvor formal de drept constuţional.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, în speţă, subsecvent controlului judecătoresc asupraunui act administrav al unei autorităţi publice, și anume o hotărâre a Consiliului General alMunicipiului Bucureș, prin care a fost constatată nelegalitatea acestui act administrav, a fost emisăo ordonanţă de urgenţă, act normav cu putere de lege, prin care, în temeiul art. 2 din Legeanr. 198/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, s-a aprobat declanşarea procedurilorde expropriere pentru cauză de ulitate publică a imobilelor proprietate privată situate peamplasamentul lucrării de interes local „Pasaj ruer denivelat superior Basarab”, expropriator fiindMunicipiul Bucureș.


85

Asel, nu se poate susţine că această modalitate de declanșare a procedurilor de expropriere,respecv printr-un act normav, iar nu printr-un act administrav, contravine principiului constuţionalal separaţiei puterilor în stat, din moment ce ordonanţa de urgenţă a fost emisă cu respectareaprevederilor legii speciale în materia exproprierii, respecv Legea nr. 198/2004. Mai mult, Ordonanţade urgenţă a Guvernului nr. 12/2009 a fost aprobată prin lege, respecv Legea nr. 231/2009.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstuţio -nalitate a prevederilor art. 3 alin. (1)-(4), art. 4 și art. 9 alin. (2)-(5) din Legea nr. 198/2004 privindunele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi și drumuri naţionale, respecv, caneîntemeiată, excepţia de neconstuţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernuluinr. 12/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de ulitate publică aimobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes local „Pasaj ruerdenivelat superior Basarab”, precum și a prevederilor art. 9 alin. (1) și art. 15 din Legea nr. 198/2004.


Hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreş� cu privire la plângerile vizândhotărârile de stabilire a drepturilor salariale. Căi de atac. Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, cale de atac, drepturi salariale, jus�ţie

RezumatI. Cricile de neconstuţionalitate au vizat dispoziţiile care nu prevedeau şi pentru personalul

din jusţie o cale de atac a hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreş cu privire la plângerilevizând hotărârile de stabilire a drepturilor salariale, aşa cum se prevedea în cazul tuturor celorlaltecategorii socioprofesionale. S-a susţinut, asel, că aceste dispoziţii de lege sunt discriminatorii.

II. Examinând excepţia de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, s-amai pronunţat cu privire la constuţionalitatea unor prevederi de lege având un conţinut asemănătorcelor invocate în prezenta cauză. În acest sens, a invocat Decizia nr. 709 din 11 septembrie 2007,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007, şi Decizia nr. 407din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 20 mai 2008,prin care s-a reţinut că judecătorii, procurorii şi celelalte categorii de personal din sistemul jusţieise află într-o situaţie obiecv diferită, mov pentru care legiuitorul a reglementat salarizarea şi altedrepturi ale lor printr-un act normav special, prin care a prevăzut reguli speciale de contestare amodului de stabilire a drepturilor salariale, precum şi cu privire la exercitarea căilor de atac. Prinaceleaşi decizii, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constuţie, competenţaşi procedura de judecată se stabilesc numai prin lege. Legiuitorul, prin urmare, este în drept ca, înconsiderarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli diferite, derogatorii de la normele dreptuluicomun. Curtea a observat însă că, ulterior pronunţării acestor decizii, reglementarea privindsalarizarea personalului din jusţie a fost încadrată în contextul mai larg al Legii-cadru nr. 284/2010,care, în art. 5, a stabilit criterii unice de realizare a ierarhiei salariilor de bază, a soldelor funcţiilorde bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare pentru toate categoriilede personal plăt din fonduri publice. Totodată, art. 10 şi 11 din aceeaşi lege au stabilit un tabelunic al coeficienţilor de ierarhizare, precum şi tranşe de vechime aplicabile tuturor acestor categoriide personal. Referindu-se, de asemenea, la toate categoriile de personal, art. 30 din Legea-cadrunr. 284/2010 prevede că „(1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bazăindividuale, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezenteilegi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de

86

15 zile lucrătoare de la data luării la cunoşnţă a actului administrav de stabilire a drepturilorsalariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile întermen de 10 zile lucrătoare. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoananemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrav sau, după caz, instanţeijudecătoreş competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendarisce de la data comunicăriisoluţionării contestaţiei în scris.”

Acest text de lege consacră, aşadar, atât o procedură prealabilă, de contestare a acteloradministrave de stabilire a drepturilor salariale la ordonatorul de credite, cât şi o procedurăjurisdicţională, ce se desfăşoară în faţa instanţelor de judecată. Art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010nu detaliază cu privire la căile de atac ale hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată,aplicându-se asel prevederile dreptului comun, respecv dispoziţiile art. 274 şi art. 275 din Codulmuncii, respecv cele ale art. 377 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. Din interpretareacoroborată a acestor texte de lege, rezultă că hotărârile judecătoreş pronunţate în primă instanţăîn cauze având ca obiect drepturi salariale pot fi atacate în recurs.

Printr-o reglementare disnctă, dispoziţiile art. 7 din anexa nr. VI din aceeaşi lege prevăd căpersonalul din jusţie nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale „poate facecontestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrav al ordonatorului decredite, la organele de conducere ale Ministerului Jusţiei, Consiliului Superior al Magistraturii,Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jusţie, Direcţiei Naţionale Ancorupţie, Direcţieide Invesgare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere alÎnaltei Curţi de Casaţie şi Jusţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sauparchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.” Înmod asemănător celor prevăzute în art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010, această procedurăadministravă este urmată de posibilitatea atacării hotărârilor pronunţate cu prilejul soluţionăriicontestaţiilor la instanţele de judecată, aşa cum se stabileşte în alin. (2) al aceluiaşi arcol, potrivitcăruia „împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrav şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţieşi Jusţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Jusţie, sau, dupăcaz, a Curţii de Apel Bucureş, pentru celelalte hotărâri.” Spre deosebire însă de dispoziţiile art. 30din Legea-cadru nr. 284/2010, ulma teză a art. 7 alin. (2) din anexa nr. VI la aceeaşi lege stabileştecă „hotărârile pronunţate sunt irevocabile”, consecinţa fiind aceea a imposibilităţii supunerii acestorhotărâri unui al doilea grad de jurisdicţie, respecv recursului.

Curtea a considerat că, în contextul avut în vedere, respecv cel al reglementării unitare aLegii-cadru nr. 284/2010, se impune a fi analizat dacă diferenţa de tratament juridic dintre personaluldin jusţie şi celelalte categorii de personal mai poate fi considerată ca fiind în acord cu dispoziţiileart. 16 alin. (1) din Constuţie.

Asel, Curtea a amint că interpretarea pe care a dat-o principiului egalităţii în drepturi acetăţenilor în jurisprudenţa sa a fost îndeaproape legată de sensul pe care Curtea Europeană aDrepturilor Omului l-a dat principiului nediscriminării. În acest sens, prin Decizia nr. 82 din 7 februarie2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 13 aprilie 2012, instanţa decontencios constuţional a reţinut că „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atuncicând se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o movare obiecvă şi rezonabilăsau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.”

Raportat la aceste criterii, precum şi la materia avută în vedere, respecv salarizarea şidrepturile ce decurg din aceasta, Curtea a apreciat că, în prezent, diferenţa de tratament juridicdintre personalul din jusţie şi celelalte categorii salarizate din fonduri publice nu mai este jusficată


87

în mod obiecv şi raţional. Asel, deşi supus unui statut aparte sub aspectul drepturilor şiîndatoririlor profesionale, personalul din jusţie este, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, salarizatdupă criterii asemănătoare tuturor celorlalte persoane salarizate din fonduri publice. Aşa fiind,interdicţia acestora de a apela la un al doilea grad de jurisdicţie în ligiile privind drepturile salarialeeste lipsită de un temei obiecv şi rezonabil care să jusfice diferenţa de tratament juridic.

Curtea a constatat, aşadar, că nu orice situaţie diferită în care se află diverse persoane poatefi considerată ca jusficând instuirea unui tratament juridic diferenţiat, ci doar acel criteriudeterminant pentru textul de lege în discuţie, respecv cel care face obiectul reglementării, iar,privit din această perspecvă, art. 7 alin. (2) teza finală din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constuţie.

III. Pentru toate aceste considerente, Curtea a admis excepţia de neconstuţionalitate şi aconstatat că art. 7 alin. (2) teza finală din anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare„Jusţie” – la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plăt din fonduripublice, teză potrivit căreia „hotărârile pronunţate sunt irevocabile”, este neconstuţională.


2. Controlul de cons�tuţionalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor,hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camerereunite ale Parlamentului

Membru al Biroului permanent şi preşedinte al Senatului. Încetarea de drept astatutului ca urmare a excluderii din par�d a persoanei care ocupă aceste funcţii.Cons�tuţionalitate

Cuvinte-cheie: președintele Senatului, retragerea sprijinului poli�c, excluderea din par�d,configuraţie poli�că

Rezumat I. Curtea Constuţională a fost sesizată cu privire la neconstuţionalitatea Hotărârii Senatului

nr. 53 din 23 noiembrie 2011 privind constatarea încetării de drept a statutului de membru al Birouluipermanent şi preşedinte al Senatului și pentru suspendarea efectelor hotărârii menţionate.

În movarea sesizării se susţine că hotărârea cricată este neconstuţională, deoarece plenulSenatului a fost chemat să constate încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanental Senatului şi preşedinte al Senatului, în condiţiile în care nu se putea constata, faţă de dispoziţiileconstuţionale şi legale, acest fapt. Aceasta, întrucât art. 33 din Legea nr. 96/2006 privind Statutuldeputaţilor şi al senatorilor se referă la încetarea de drept – în situaţia pierderii sprijinului polic –a statutului de membru al Biroului permanent, iar nu a statutului de preşedinte al Camerei. În plus,excluderea din pard nu echivalează, în opinia autorului sesizării, cu retragerea sprijinului polic. Semai apreciază că numai grupul parlamentar al cărui reprezentant este parlamentarul care ocupă ofuncţie în Biroul permanent poate retrage sprijinul polic al acestuia, iar retragerea sprijinului polictrebuie expres formulată în Parlament.

II. Respingând sesizarea de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Autorul sesizării are calitate procesuală în cauză, întrucât sesizarea Curţii Constuţionale

reprezintă unica posibilitate procedurală pe care o are preşedintele Senatului de a contesta ohotărâre a plenului Senatului care priveşte funcţia sa; în aceste condiţii, a reţine lipsa calităţii

88

procesuale de a contesta această hotărâre ar reprezenta o încălcare a liberului acces la jusţie,consacrat de art. 21 din Constuţia României.

Cererea de suspendare a efectelor Hotărârii Senatului nr. 53 din 23 noiembrie 2011 nu poatefi primită, deoarece regulile procedurale invocate de autorul sesizării sunt circumscrise unui domeniuspecific – cel al contenciosului administrav –, disnct de regulile procedurale civile comune, şi, prinurmare, nu sunt aplicabile în cadrul procedurii în faţa Curţii Constuţionale.

Art. 33 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, potrivit căruia „fiecareCameră îşi alege un birou permanent, în condiţiile prevăzute de Constuţie şi de regulamente.Pierderea sprijinului polic atrage încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanentsau de tular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere polică”, se referă şi la preşedintele Senatului.

Cererea de constatare a neconstuţionalităţii unui text de lege formulată în cadrul sesizăriiprivind neconstuţionalitatea unei hotărâri a plenului Senatului este admisibilă, întrucât nu priveşteo excepţie de neconstuţionalitate în sensul art. 29-31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şifuncţionarea Curţii Constuţionale, caz în care ar fi trebuit să respecte regulile procedurale specifice,ci constuie o contestare, în raport cu dispoziţiile constuţionale, a însuşi temeiului de drept pecare s-a fundamentat emiterea actului (hotărârea plenului Senatului) a cărui neconstuţionalitatese invocă. Se observă în acest sens că autorul sesizării nu are nicio altă cale procedurală de a invocaneconstuţionalitatea textului sau textelor din lege sau Regulamentul Senatului pe care sefundamentează hotărârea contestată, asel încât o eventuală respingere ca inadmisibilă a cererii salear constui o încălcare a liberului acces la jusţia constuţională.

Movarea autorului sesizării porneşte de la o premisă eronată, respecv de la o greşităinterpretare şi aplicare a celor reţinute de Curtea Constuţională în Decizia nr. 601 din 14 noiembrie2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, cu privirela semnificaţia art. 64 din Constuţie. Prin decizia menţionată, Curtea Constuţională a statuat, deprincipiu, că, „având în vedere că textul constuţional nu stabileşte alte disncţii decât cele cuprinseîn art. 64, revocarea unui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului se poatehotărî fie ca sancţiune juridică pentru încălcări grave ale ordinii de drept, fie pentru considerenteindependente de vinovăţia acestuia în exercitarea atribuţiilor, cum ar fi pierderea sprijinului polical grupului parlamentar care l-a propus.” Ipoteza analizată de Curte în considerentele acestei deciziişi textele din Regulamentul Senatului cu privire la care aceasta s-a pronunţat privesc însă revocareaunui membru al Biroului permanent al Senatului (preşedintele Senatului) cu tlu de sancţiunejuridică, pentru încălcarea Constuţiei sau a regulamentelor parlamentare, la cererea altui grupparlamentar decât cel care l-a propus, iar nu ipoteza revocării ca urmare a retragerii sprijinului polic.Raţionamentele desprinse din decizia menţionată, pe care autorul sesizării încearcă să le aplice fărădisncţie în cauza de faţă, nu sunt aplicabile acestei din urmă situaţii, care se cantonează în sferaraporturilor dintre preşedintele Senatului, grupul parlamentar care l-a propus şi pardul din careacesta făcea parte. Ideea de neutralitate polică a preşedintelui Senatului – exprimată de Curte înconsiderentele Deciziei nr. 601/2005 – se referă la atribuţiile specifice funcţiei respecve şi nu poatefi interpretată ca având semnificaţia unei independenţe faţă de pardul polic al cărui membru estepreşedintele Senatului, calitate în considerarea căreia, de alel, a fost ales în această funcţie. Prinurmare, excluderea sa din pard nu poate rămâne fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte funcţiadobândită, funcţie eminamente polică. Aceste consecinţe juridice sunt prevăzute de art. 33 dinLegea nr. 96/2006 şi constau în încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent saude tular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere polică.


89

III. Pentru aceste considerente, Curtea a respins sesizarea de neconstuţionalitate a HotărâriiSenatului nr. 53 din 23 noiembrie 2011 privind constatarea încetării de drept a statutului de membrual Biroului permanent și președinte al Senatului a domnului senator Mircea-Dan Geoană.


Preşedinţii Camerelor Parlamentului. Alegere. Autonomie parlamentară. Mandatreprezenta�v

Cuvinte-cheie: președintele Senatului, configuraţie poli�că

Rezumat I. Curtea Constuţională a fost sesizată cu privire la neconstuţionalitatea Hotărârii Plenului

Senatului nr. 54 din 28 noiembrie 2011 pentru alegerea preşedintelui Senatului.În movarea sesizării s-a susţinut că hotărârea cricată este neconstuţională, întrucât, în

ceea ce priveşte alegerea preşedinţilor Camerelor Parlamentului, Constuţia instuie principiulaplicării algoritmului polic, aşa cum a rezultat acesta în urma alegerilor, respecv prin raportare ladata alegerilor când, prin exercitarea drepturilor fundamentale prevăzute de art. 36 şi art. 37 dinConstuţie, se exprimă voinţa cetăţenilor, voinţă care conturează configuraţia polică a Camerelor,şi nu acorduri ulterioare intervenite în exercitarea mandatelor parlamentarilor aleşi. Pierdereasprijinului polic de către fostul preşedinte al Senatului a condus la vacantarea funcţiilor acestuia,atât la conducerea Senatului, cât şi în Biroul permanent și, având în vedere principiile constuţionaleincidente, referitoare la aplicarea algoritmului polic, izvorât în urma alegerilor din voinţa corpuluielectoral, în ceea ce priveşte alegerea noului preşedinte al Senatului ca urmare a vacantării acesteifuncţii, dreptul de a face propuneri de candidaţi pentru ocuparea funcţiei vacante aparţine de dreptexclusiv Grupului parlamentar al PSD, care i-a retras sprijinul polic senatorului în cauză.

II. Cu privire la aceste crici, Curtea a reţinut următoarele:Excluderea dintr-un pard polic constuie o decizie exclusivă a pardului polic în cauză, care

nu este supusă controlului niciunei autorităţi. Asel fiind, şi având în vedere că sancţiunea prevăzutăde art. 33 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, respecv aceea aîncetării statutului de preşedinte al unei Camere ca urmare a retragerii sprijinului polic, intervine,de drept, păstrarea, în această situaţie, a dreptului exclusiv al aceluiaşi pard polic cu privire lafuncţia de preşedinte al Camerei deschide calea unor posibile abuzuri, respecv a unei instabilităţi laconducerea acesteia, întrucât pardul în cauză poate, teorec, oricând, şi pentru move care nu potfi în niciun fel cenzurate, să determine schimbarea persoanei care ocupă funcţia respecvă.

Dacă în cazul revocării, movele revocării – existenţa unor fapte de încălcare a prevederilorConstuţiei sau ale Regulamentului – au caracter obiecv şi trebuie arătate în cuprinsul propuneriide revocare, în cazul retragerii sprijinului polic ca urmare a excluderii din pardul polic, moveledeciziei pardului privesc doar raporturile cu pardul în cauză şi nu există obligaţia de a fi prezentate.Pierderea calităţii de membru a unui pard polic este guvernată de normele juridice cuprinse înstatutele pardelor şi ţin de jurisdicţia exclusivă a acestora, însă controlul pardelor police şijurisdicţia lor exclusivă nu se poate exnde, implicit, şi asupra unei instuţii fundamentale a statuluide drept, aceea de preşedinte al Senatului, ci numai asupra persoanei care ocupă la un moment dataceastă funcţie. Aceasta, întrucât preşedintele Senatului, în exercitarea funcţiei, este neutru dinpunct de vedere polic, nu reprezintă poziţia polică şi interesele unui pard polic, ci reprezintăSenatul în integralitatea sa. Statutul preşedintelui Senatului, disnct de statutul celorlalţi membri aiBiroului permanent, implică un plus de exigenţă referitoare la actele care privesc acest statut, iar

90

posibilitatea unui pard polic de a dispune în mod exclusiv, şi în orice condiţii, cu privire la aceastăinstuţie, pe tot parcursul mandatului unei Camere a Parlamentului, nu este compabilă cu aceastăexigenţă, impusă de dispoziţiile art. 64 din Constuţie interpretat în corelaţie şi în concordanţă cuprincipiile statului de drept, prevăzute de art. 1 din Legea fundamentală.

Chiar dacă s-ar admite aplicarea întocmai, şi în această situaţie juridică, a regulilor privindrevocarea, desprinse de Curte din interpretarea dispoziţiilor constuţionale, se constată că acestereguli nu se pot aplica în cauza de faţă, având în vedere structura diferită a grupurilor parlamentaredin Senat la momentul alegerii actualului preşedinte al Senatului, în raport de/cu data alegeriifostului preşedinte al Senatului. Grupul parlamentar care a desemnat candidatul pentru funcţia depreşedinte al Senatului şi care, potrivit celor statuate în Decizia nr. 601/2005, ar fi trebuit sădesemneze noul candidat pentru această funcţie nu mai exista la data de 28 noiembrie 2011, cândîn Biroul permanent al Senatului s-a luat în discuţie alegerea preşedintelui Senatului şi s-au reţinutcandidaţii desemnaţi de grupurile parlamentare ale USL şi PDL pentru această funcţie. Regulaenunţată de Curte în contextul examinării instuţiei revocării din funcţia de preşedinte al Senatuluieste evident aplicabilă numai în măsura în care nu s-a schimbat configuraţia polică iniţială. Dacăgrupul parlamentar iniţial care a desemnat candidatul pentru funcţia de preşedinte al Senatului numai există, se revine, pracc, la situaţia existentă la începutul mandatului Camerelor, cu aplicareadispoziţiilor regulamentare corespunzătoare, respecv cele ale art. 23 alin. (3) şi ale art. 24 dinRegulamentul Senatului. Prin aplicarea acestei proceduri au fost desemnaţi în cauză cei 2 candidaţila funcţia de preşedinte al Senatului şi a fost ales preşedintele Senatului, mov pentru caresusţinerile autorilor sesizării sunt neîntemeiate.

Curtea a mai reţinut că încetarea funcţiei de preşedinte al Senatului, cât şi alegerea nouluipreşedinte al Senatului constuie consecinţa juridică a unor negocieri police, compuneri şirecompuneri de forţe police care au avut loc în Senat în decursul actualului mandat al acesteiCamere a Parlamentului. Aceste mutaţii de ordin polic nu pot face obiectul controlului exercitat deCurtea Constuţională, fiind, pe de o parte, o consecinţă a instuţiei mandatului reprezentav pecare îl au, potrivit Legii fundamentale, parlamentarii, iar, pe de altă parte, o exprimare a autonomieiCamerelor Parlamentului.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a respins sesizarea de neconstuţionalitate a HotărâriiSenatului nr. 54 din 28 noiembrie 2011 pentru alegerea preşedintelui Senatului.


Acordarea încrederii Guvernului. Rolul comisiilor parlamentare în ac�vitateaParlamentului

Cuvinte-cheie: procedura parlamentară de înves�re a Guvernului, hotărârile Parlamentului,autonomia regulamentară/autonomia parlamentară, comisii parlamentare, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor cons�tuţionale, principiul „majoritatea decide, opoziţia seexprimă”

RezumatI. Autorii sesizării susţin că Hotărârea Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 este viciată de

neconstuţionalitate în ansamblu, adoptarea acesteia fiind realizată cu încălcarea normelorconstuţionale referitoare la procedura instuită pentru învesrea Guvernului, mai exact prinnesocorea regulilor aplicabile modalităţii de constuire a comisiilor parlamentare şi de obţinere aavizului de către candidaţii pentru funcţiile de ministru (lipsa cvorumului).


91

II. Examinând sesizarea de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut următoarele:Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului, în temeiul

dispoziţiilor constuţionale prevăzute de art. 64 alin. (1), dă dreptul acestora de a dispune cu privirela propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.

Regulamentele parlamentare – Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şiRegulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului –, sub aspectul naturii lorjuridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către fiecare Cameră sau de Camerelereunite, nu în virtutea calităţii de autoritate legiuitoare a Parlamentului, ci în calitate de corpuriautonome, înveste cu o putere de organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriulregulament, act cu caracter normav de sine stătător, în conformitate cu competenţa atribuită deConstuţie.

Aşa fiind, autonomia regulamentară constuie expresia statului de drept, a principiilordemocrace şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomiaregulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilorconstuţionale ale Parlamentului. Asel, între principiul constuţional referitor la autonomiaParlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiulconstuţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ceexercită, potrivit Constuţiei, atribuţii specifice democraţiei constuţionale, Curtea apreciază căexistă un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Asel, regulamentele parlamentare seconstuie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze acvitateaparlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestură acelor mai importante instuţii sau autorităţi publice în stat, precum şi regulile de organizare şifuncţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice carepermit desfăşurarea acvităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constuţionale aleParlamentului, autoritate reprezentavă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională,în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constuţie.

Ca orice act normav desnat să reglementeze un anumit domeniu de acvitate, regulamentulparlamentar trebuie să respecte cerinţele privind claritatea şi previzibilitatea normelor, să fie unelement regulator suplu, care, pe de o parte, să permită o libertate de acţiune parlamentarilor saugrupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile art. 69 din Constuţie referitoare la caracterulreprezentav al mandatului parlamentar, iar, pe de altă parte, să garanteze autorităţii legiuitoareposibilitatea de a-şi îndeplini rolul constuţional. Or, instrumentul juridic menit să asigureîndeplinirea atribuţiilor Parlamentului nu poate constui o piedică în realizarea scopului său.Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţăde Legea fundamentală.

Legea fundamentală nu consacră avizul consultav al comisiilor permanente drept criteriu deconstuţionalitate al hotărârii prin care Parlamentul acordă încrederea Guvernului. Mai mult, oride câte ori legiuitorul constuant a condiţionat exercitarea unui drept de îndeplinirea unei anumitecondiţii, precum existenţa unui act procedural a reglementat în mod expres această cerinţă. Lipsareglementării exprese în cadrul prevederilor constuţionale ale art. 103 a caracterului obligatoriu,sub aspectul existenţei actului, al/a avizelor comisiilor permanente, coroborată cu dispoziţiile art. 64alin. (4) şi (5) din Constuţie, pune în evidenţă locul şi rolul comisiilor permanente, ca organe internede lucru ale Camerelor Parlamentului a căror acvitate are caracter pregător pentru o oferi foruluideliberav toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea Decizia Curţii Constuţionalenr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994).Comisiile se constuie dintr-un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un anumit

92

domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia polică a fiecărei Camere.Potrivit prevederilor art. 10 alin. 3 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şiSenatului, parciparea deputaţilor şi senatorilor la şedinţa comună a comisiilor permanente sesizateîn fond este obligatorie. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor sefinalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregă şi facilita desfăşurarealucrărilor Camerelor, respecv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creăriiacestor organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienţei acvităţii unui corp deliberavnumeros. Din această perspecvă, rolul comisiilor în acvitatea parlamentară este unul foarteimportant, ele asigurând pregărea deciziilor plenului în scopul exercitării prerogavelor ce decurgdin dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de anchetă ale Parlamentului.

Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică arapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, cu caracter derecomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenuluifiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai subaspectul solicitării lor, iar nu şi din perspecva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi CameraDeputaţilor fiind singurele corpuri deliberave prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiileconstuţionale. Comisiile parlamentare au obligaţia de a se întruni, însă pot fi puse în situaţia de anu realiza acvitatea în scopul căreia au fost constuite, din cauza neîndeplinirii condiţiei de cvorumpentru desfăşurarea şedinţelor sau a imposibilităţii ca membrii comisiei să ajungă la un acord cuprivire la problema supusă dezbaterii. Or, dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comuneale Camerei Deputaţilor şi Senatului care reglementează aceste două ipoteze (cvorumul şimajoritatea necesară adoptării unei hotărâri în cadrul comisiilor), consacră mijloacele proceduraleminimale de protecţie în scopul respectării drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu cainstrumente de împiedicare a funcţionării Camerelor Parlamentului.

Cu privire la cerinţa de cvorum, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 67 dinConstuţie, aceasta constuie un criteriu de constuţionalitate, condiţionând constuţionalitateaexternă a actului, numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor, hotărârilor şi moţiunilor de cătreCamera Deputaţilor şi Senat, iar nu şi în ceea ce priveşte adoptarea actelor în cadrul procedurilordesfăşurate de organele de lucru ale Camerelor.

Aşa fiind, problemele legate de organizarea şi desfăşurarea şedinţelor comisiilor permanentepentru audierea candidaţilor la funcţia de ministru nu sunt probleme de constuţionalitate, ci deaplicare a dispoziţiilor Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Pe de altă parte, Curtea a observat că, deşi Parlamentul în întregul său şi fiecare dintre celedouă Camere ale acestuia se bucură de deplină autonomie în ceea ce priveşte stabilirea normelorjuridice ce le guvernează organizarea şi funcţionarea, în ansamblul sistemului normav român,hotărârile Parlamentului sunt acte juridice cu forţă juridică inferioară Constuţiei. Interpretarea şiaplicarea acestor norme care instuie reguli procedurale trebuie realizate întotdeauna cu bună-credinţă, în spiritul unui comportament loial faţă de Legea fundamentală. Într-o ipoteză contrară,rezultatul ar fi blocarea acvităţii instuţiei, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor constuţionale, cuconsecinţe negave asupra structurilor democrace pe care se întemeiază statul.

Prin urmare, situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse move, nu-şi poate duce laîndeplinire acvitatea, respecv întocmirea unui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedicaplenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiilelor. În fond, specificul acvităţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colecvă,luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de oparte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului prin atribuirea unor


93

efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă, împrejurare care excedăcadrului constuţional şi regulamentar în care acestea acvează, şi, pe de altă parte, ar echivala cuo deturnare a rolului Parlamentului, în ansamblul său, ca organ reprezentav suprem al poporuluiromân, care beneficiază de o legimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni. Or,aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabile din perspecva principiilor constuţionale pe care Curteaeste chemată să le garanteze.

Curtea a mai reţinut că, în domeniul dreptului parlamentar, principala consecinţă a naturiielecve a mandatului reprezentav şi a pluralismului polic o constuie principiul pe care doctrinal-a consacrat în mod sugesv „majoritatea decide, opoziţia se exprimă”. Majoritatea decide, întrucât,în virtutea mandatului reprezentav primit de la popor, opinia majoritară este prezumat că reflectăsau corespunde opiniei majoritare a societăţii. Opoziţia se exprimă, ca o consecinţă a aceluiaşimandat reprezentav care fundamentează dreptul inalienabil al minorităţii police de a-şi facecunoscute opţiunile police şi de a se opune, în mod constuţional şi regulamentar, majorităţii aflatela putere. Aplicarea principiului „majoritatea decide, opoziţia se exprimă” asigură, pe de o parte,legimitatea guvernării şi, pe de altă parte, condiţiile pentru realizarea alternanţei la guvernare.

Acest principiu presupune ca prin organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului să seasigure ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat, iar decizia pe care aceasta oadoptă să nu fie obstrucţionată în cadrul procedurilor parlamentare. Aşa fiind, o serie de norme dinregulamentele parlamentare au ca scop evitarea blocării majorităţii în procesul decizional(organizarea dezbaterilor, limitarea duratei unor luări de cuvânt, regimul amendamentelor,instuirea unor termene procedurale etc.), iar altele sunt desnate realizării protecţiei minorităţilorpolice (alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei police,sistemul majorităţilor necesare în scopul desfăşurării lucrărilor şi adoptării măsurilor ce fac obiectulunor dezbateri, posibilitatea sesizării Curţii Constuţionale, potrivit prevederilor art. 146 dinConstuţie, accesul egal la mijloacele procedurale parlamentare, exercitarea dreptului de iniţiavălegislavă, formularea de amendamente etc.). Din perspecva funcţiei de control exercitat deParlament asupra execuvului, dispoziţiile constuţionale prevăd ca modalităţi de acţiune:informarea Parlamentului, procedura întrebărilor şi interpelărilor, moţiunea de cenzură, angajarearăspunderii Guvernului sau delegarea legislavă.

Regula majorităţii implică în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare, evitareaoricăror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivă din partea majorităţii sau a oricărormijloace obstrucţioniste care ar avea drept scop împiedicarea desfăşurării normale a proceduriiparlamentare, culminând cu boicotul parlamentar, părăsirea lucrărilor în structurile parlamentaresau retragerea de la acvitatea Camerelor. Or, principiul „majoritatea decide, opoziţia se exprimă”implică, în mod necesar, un echilibru între necesitatea de exprimare a poziţiei minorităţii police cuprivire la o anumită problemă şi evitarea folosirii mijloacelor de obstrucţie, în scopul asigurării, pede o parte, a confruntării police din Parlament, deci a caracterului contradictoriu al dezbaterilor,şi, pe de altă parte, a îndeplinirii de către acesta a competenţelor sale constuţionale şi legale. Cualte cuvinte, parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie din cel al opoziţiei, trebuie să seabţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă deproporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publiceprealabile.

Atât în procesul legislav, cât şi în acvitatea de control a/al Guvernului sau în realizareacelorlalte atribuţii constuţionale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt, potrivitprevederilor art. 69 alin. (1) din Legea fundamentală, „în serviciul poporului”. Aceasta implicăreprezentarea în lupta polică din Parlament a dezbaterilor police din societate, a opiniilor, a ideilor

94

ce au ca sursă diferitele categorii sociale, police, economice sau culturale. În această manieră,poporul, tularul suveranităţii naţionale, îşi exercită suveranitatea nu numai cu prilejul procesuluielecv, ci pe întreaga durată a mandatului oferit parlamentarului aflat în serviciul său.

Dezbaterea parlamentară a problemelor importante ale naţiunii trebuie să asigure respectareavalorilor supreme consacrate de Legea fundamentală, precum statul de drept, pluralismul polic şidemocraţia constuţională. Acesta este movul pentru care Curtea Constuţională consideră căeste/sunt necesară/necesare exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor constuţionaleatât de către majoritatea, cât şi de minoritatea parlamentară, precum şi culvarea unei conduite adialogului polic, care să nu excludă aprioric consensul, chiar dacă movaţiile sunt diferite, atuncicând miza este interesul major al naţiunii.

III. Pentru aceste considerente, Curtea a respins, ca neîntemeiată, sesizarea deneconstuţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederiiGuvernului.

Decizia nr. 209 din 7 mar�e 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188din 22 mar�e 2012

Membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului. Numire. Competenţă. Rolul şiac�vitatea comisiilor de lucru ale Parlamentului

Cuvinte-cheie: competenţa Curţii Cons�tuţionale, comisii permanente, numire în funcţie,cvorum, hotărâre a Parlamentului

RezumatI. În movarea sesizării de neconstuţionalitate, se arată că Hotărârea Parlamentului nr. 5 din

28 februarie 2012 privind numirea unor membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului contravineprevederilor constuţionale ale art. 1 alin. (5) coroborate cu prevederile art. 64 alin. (1), (4) şi (5) şiale art. 65 alin. (2).

S-a susţinut că această hotărâre este neconstuţională, întrucât adoptarea sa a fost realizatăcu încălcarea normelor constuţionale referitoare la procedura instuită pentru numirea membrilorConsiliului Naţional al Audiovizualului. S-a arătat, în acest sens, că lucrările comisiilor permanenteîntrunite în şedinţă comună nu s-au desfăşurat în condiţii de conformitate cu prevederileRegulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, nefiind întrunit cvorumullegal de desfăşurare a şedinţei acestora.

II. Cu privire la aceste crici, Curtea a reţinut următoarele:În privinţa admisibilităţii sesizărilor de neconstuţionalitate care vizează hotărârile plenului

Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi hotărârile plenului celor două Camere reuniteale Parlamentului, Curtea a reţinut că textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instuie vreodiferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constuţionale sub aspectuldomeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normav sau individual, ceea ceînseamnă că toate aceste hotărâri sunt suscepbile a fi supuse controlului de constuţionalitate –ubi lex non dis�nguit nec nos dis�nguere debemus. În consecinţă, sesizările de neconstuţionalitatecare vizează asemenea hotărâri sunt de plano admisibile.

În privinţa hotărârilor care sunt cricate din perspecva valorilor, regulilor şi principiilorconstuţionale, instanţa constuţională a stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizareade neconstuţionalitate asel formulată, norma de referinţă trebuie să fie de rang constuţionalpentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din


95

Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiileConstuţiei, pe de altă parte.

În privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şiinstuţiilor de rang constuţional, Curtea reţine că norma de referinţă, în cadrul controlului deconstuţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang constuţional, cât şi unainfraconstuţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constuţie. O atare orientare aCurţii este dată de domeniul de maximă importanţă în care intervin aceste hotărâri – autorităţi şiinstuţii de rang constuţional –, asel încât şi protecţia constuţională oferită autorităţilor sauinstuţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în consecinţă.

Raportând considerentele de mai sus ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Constuţionale lacauza de faţă, instanţa constuţională reţine că autoritatea publică vizată prin hotărârea cricată,şi anume Consiliul Naţional al Audiovizualului, nu este una de rang constuţional. Prin urmare,Curtea constată că, nereferindu-se la o instuţie de rang constuţional, hotărârea cricată poate ficenzurată numai din punctul de vedere al exigenţelor procedurale şi substanţiale stabilite expresprin textul Constuţiei.

Având în vedere faptul că autorii sesizării invocă, în mod efecv, prevederile Constuţiei canorme de referinţă, din moment ce crica acestora vizează încălcarea unor valori, reguli sau principiiconstuţionale expres menţionate, înseamnă că sesizarea de neconstuţionalitate formulatăîndeplineşte condiţiile de admisibilitate stabilite de Curtea Constuţională pe cale jurisprudenţială.

Cu privire la aspectele care ţin de fondul sesizării de neconstuţionalitate, Curtea a reţinut căLegea fundamentală nu consacră existenţa avizului/raportului comun al comisiilor permanente dreptcriteriu de constuţionalitate al hotărârii prin care Parlamentul numeşte membrii Consiliului Naţionalal Audiovizualului.

În cazul în care legiuitorul constuant ar fi dorit condiţionarea numirii în funcţie de îndeplinireaunei anumite condiţii, precum existenţa unui act procedural, ar fi reglementat în mod expres înacest sens. Or, în privinţa numirilor în funcţii ce intră în competenţa Parlamentului, legiuitorulconstuant nu a prevăzut o atare exigenţă.

Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din Constuţie, cerinţa de cvorum constuieun criteriu de constuţionalitate, condiţionând constuţionalitatea externă a actului, numai în ceeace priveşte adoptarea legilor, hotărârilor şi moţiunilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, iar nuşi în ceea ce priveşte adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfăşurate de organele de lucru aleCamerelor. Aşa fiind, problemele legate de organizarea şi desfăşurarea şedinţelor comisiilorpermanente nu sunt probleme de constuţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor Regulamentuluişedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Cu referire la acvitatea comisiilor permanente, Curtea a statuat că în situaţia în care o comisieparlamentară, din diverse move, nu-şi poate duce la îndeplinire acvitatea, respecv întocmireaunui raport sau a unui aviz, nu este de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi dea decide direct asupra problemelor care intră în atribuţiile lor. În fond, specificul acvităţii uneiCamere a Parlamentului este de a adopta o decizie colecvă, luată cu majoritatea voturilor, după odezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o parte, cu o supradimensionare a roluluicomisiilor de lucru ale Parlamentului prin atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care acesteorgane de lucru le adoptă, împrejurare care excedează cadrului constuţional şi regulamentar încare acestea acvează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, înansamblul său, ca organ reprezentav suprem al poporului român, care beneficiază de o legimitateoriginară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni. Or, aceste ipoteze sunt cu totul inacceptabiledin perspecva principiilor constuţionale pe care Curtea este chemată să le garanteze.

96

Aşadar, Curtea a reţinut că lipsa avizului/raportului prevăzut la art. 11 alin. (4) din Legeanr. 504/2002, respecv la art. 83 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şiSenatului nu se poate constui într-un impediment de natură constuţională care să antrenezeneconstuţionalitatea Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012. Aşa fiind, în cadrul şedinţeicomune a celor două Camere, competenţa numirii în funcţie a fost exercitată de Parlament, care adecis cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi, în conformitate cu prevederile art. 76alin. (2) din Constuţie.

III. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a respins, ca neîntemeiată, sesizarea deneconstuţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012 privind numirea unormembri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului.


III. Conflicte juridice de natură constituţională

Reprezentarea statului român la reuniunile Consiliului European. Conflict juridic denatură cons�tuţională

Cuvinte-cheie: conflict juridic de natură cons�tuţională, Consiliul European, regim poli�c,reprezentarea României, poli�că externă, efectele deciziilor Curţii Cons�tuţionale

RezumatI. Prin actul de sesizare s-a solicitat Curţii Constuţionale constatarea existenţei unui conflict

juridic de natură constuţională dintre Guvern, reprezentat de prim-ministru, pe de o parte, şiPreşedintele României, pe de altă parte, generat de acţiunea Guvernului şi a prim-ministrului de a-lexclude pe Preşedintele României din componenţa delegaţiei care parcipă la Consiliul European înperioada 28-29 iunie 2012 şi, în consecinţă, de asumarea de către prim-ministru a atribuţieiconstuţionale de reprezentare a statului român la Consiliul European.

S-a arătat că ministrul afacerilor externe a transmis refuzul de a nofica la Secretariatul Generalal Consiliului Uniunii Europene delegaţia României parcipantă la reuniunea Consiliului European din28-29 iunie 2012, ce urma să fie condusă de Preşedintele României. Pracc, ministrul afacerilorexterne şi prim-ministrul au ignorat lista Preşedintelui României, transmiţând Secretariatului Generalal Consiliului Uniunii Europene o altă listă şi, evident, o cu totul altă componenţă a delegaţiei.

Movarea refuzului a constat, în principal, în faptul că, „în conformitate cu art. 102 dinConstuţie, Guvernul este instuţia care asigură realizarea policii interne şi externe a ţării.În consecinţă, competenţa Guvernului în materia policii externe este generală şi nu poate fi supusăunor limite.” Or, Guvernul este organismul execuv care asigură realizarea, la nivel naţional, a policiiinterne şi externe a ţării şi nu are rolul de reprezentare a statului la nivelul Consiliului European.De asemenea, un alt argument al Guvernului pentru reprezentarea României la Consiliul European decătre prim-ministru a fost acela că Parlamentul României a adoptat o declaraţie (Declaraţianr. 1/2012), act esenţialmente polic, fără consecinţe juridice, prin care a stabilit ca „Prim-ministrulsă aibă precădere în a reprezenta România şi a parcipa la procesul decizional al Consiliului European”.

În drept, s-a apreciat că, potrivit art. 80 alin. (1) din Constuţie şi art. 10 alin. 2 teza a doua dinTratatul privind Uniunea Europeană, rezultă că atribuţia de reprezentare la Consiliul European, avândîn vedere că reprezentate sunt statele, revine Preşedintelui României. Locul prim-ministrului şi alGuvernului este la Consiliu, şi nu la Consiliul European.


97

S-a susţinut că, din perspecva art. 10 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, rezultăindubitabil o partajare, între şeful statului şi guvern, în ceea ce priveşte reprezentarea statelormembre în cele două organisme europene. Doar în cadrul Consiliului reprezentarea este realizatănumai de către Guvern. În ceea ce priveşte Consiliul European, textul art. 10 alin. (2) din Tratat oferădreptul de reprezentare şefilor de stat „sau” de guvern. În acest context, prim-ministrul nu poatereprezenta statul român la Consiliul European, atât mp cât această reprezentare este asigurată deşeful statului, respecv Preşedintele României.

II. Curtea a constatat următoarele:Cu privire la admisibilitatea cererii formulate:Scrisoarea ministrului afacerilor externe, domnul Andrei Marga, comunicată şefului Cancelariei

prezidenţiale, domnul consilier prezidenţial Crisan Diaconescu, este un act care lato sensu emanăde la Guvern şi este dat în reprezentarea acestei autorităţi publice.

Acest schimb de scrisori între un consilier prezidenţial şi un secretar de stat din cadrulMinisterului Afacerilor Externe, dintre acelaşi consilier prezidenţial şi ministrul afacerilor externeeste realizat între persoane care reprezintă şi angajează cele două autorităţi publice. De alel, potrivituzanţelor, comunicarea acestora în materia reprezentării la Consiliul European se realizează prinAdministraţia prezidenţială şi prin Ministerul Afacerilor Externe.

Prin urmare, schimbul de scrisori sus-amint demonstrează atât punctele de vedereantagonice existente între autorităţile publice pe care le reprezintă (Guvern, pe de o parte, şiPreşedintele României, pe de altă parte), cât şi conflictul existent între prim-ministrul Guvernului şiPreşedintele României.

Mai mult, Declaraţia nr. 1 din 12 iunie 2012 referitoare la problemele actuale aflate pe agendaUniunii Europene şi obligaţiile ce revin României în baza acestora a fost adoptată de ParlamentulRomâniei după ce aceasta a fost susţinută în faţa plenului reunit al celor două Camere de către prim-ministru, acesta prezentând Poziţia Guvernului României cu privire la colaborarea inter-instuţionalăşi reprezentarea României în domeniul afacerilor europene.

Luările publice de poziţie ale acestora, precum şi poziţia acestora au determinat apariţia unortensiuni care întrunesc elementele constuve ale noţiunii de conflict. Prin urmare, situaţiaconflictuală între cele două autorităţi este una născută şi actuală datorită actelor concrete dejaefectuate de către acestea, asel încât nu se poate susţine că un conflict s-ar declanşa doar odatăcu parciparea prim-ministrului coroborată cu neparciparea Preşedintelui la Consiliul Europeandin 28-29 iunie 2012. Aceasta ar avea mai degrabă semnificaţia acuzării conflictului.

Aşadar, conflictul este unul juridic, întrucât vizează determinarea rolului pe care îl auPreşedintele şi Guvernul în definirea şi orientarea policii externe a statului.

Conflictul juridic în care se află cele două autorităţi este unul de natură constuţională, întrucâtvizează, în principiu, interpretarea art. 80 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) din Constuţie; or, Curtea astabilit că modul diferit în care autorităţile publice interpretează şi aplică o dispoziţie constuţionalăeste de natură să determine un conflict juridic de natură constuţională (a se vedea, în acest sens,Decizia nr. 270 din 5 mare 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din15 aprilie 2008).

De asemenea, conflictul juridic de natură constuţională se poartă între două autorităţi publiceprevăzute în tlul III din Constuţie, respecv Guvernul şi Preşedintele României (a se vedea, înacest sens, Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I,nr. 784 din 24 noiembrie 2008).

98

Cu privire la fondul cererii formulate de către Preşedintele României:Potrivit art. 13 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul European reprezintă

una dintre instuţiile Uniunii Europene. Consiliul European a fost prevăzut pentru prima oară înmod expres în Actul Unic European din 1986, rolul său fiind definit, ulterior, prin Tratatul de laMaastricht (1992), dar devine o instuţie odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona –1 decembrie 2009.

Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşteorientările şi priorităţile police generale, fără a exercita funcţii legislave [art. 15 alin. (1) din Tratat].

Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre [art. 15alin. (2) din Tratat], precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei, se întruneşte de douăori pe semestru la convocarea preşedintelui său, membrii Consiliului European pot decide să fieasistaţi fiecare de un ministru [art. 15 alin. (3) din Tratat] – spre deosebire de situaţia ante-Lisabona,când aceşa erau asistaţi de miniştrii de externe –, iar, atunci când situaţia o impune, preşedinteleconvoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.

Competenţa Consiliului European vizează probleme strategice ale Uniunii Europene, precumşi cele care ţin de viitorul acesteia. De aceea, Consiliul European adoptă decizii cu un pronunţatcaracter polic, decizii care pot rezolva şi conflicte între statele membre, conflicte care nu au pututfi soluţionate la un nivel inferior de reprezentare, spre exemplu în Consiliu.

Formularea cuprinsă în art. 10 alin. (2) teza a doua şi art. 15 alin. (2) din Tratat, referitor lacompunerea Consiliului European – şefii de stat sau de guvern ai statelor membre –, este unagenerică şi nu obligă statele membre care au un execuv bicefal să asigure reprezentarea lor atât prinşeful de stat, cât şi prin cel al guvernului, ci, mai degrabă, prin interpretarea teleologică a textului,se ajunge la ideea că scopul acesteia este de a asigura reprezentarea statului membru la cel maiînalt nivel de către autoritatea publică competentă.

Un regim polic este calificat ca fiind semiprezidenţial dacă în textul Constuţiei sunt întrunitetrei condiţii, respecv:

– Preşedintele să fie ales prin vot universal;– Preşedintele să dispună de competenţe considerabile;– Preşedintele este secondat de un prim-ministru şi de miniştri, parte a puterii execuve, şi care

pot rămâne în funcţie doar dacă Parlamentul nu se opune.Prima condiţie este evident îndeplinită prin chiar textul art. 81 din Constuţie, iar cea de-a

treia de art. 102 şi următoarele, precum şi de art. 114 din Constuţie. Problemacă este cea de-adoua condiţie, respecv demonstrarea faptului că Preşedintele dispune de „competenţeconsiderabile”, iar un element extrem de important în cadrul acesteia este rolul său în policaexternă a statului. Alături de alte elemente, alăturate rolului Preşedintelui României în policaexternă, precum calitatea sa de comandant al forţelor armate, preşedinte al Consiliului Suprem deApărare a Ţării, competenţa de a solicita reexaminarea legii, de a sesiza Curtea Constuţională, dea desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru, de a numi un prim-ministru interimar, de anumi miniştri, de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, de a consulta populaţia ţării prinreferendum, de a numi în funcţii publice, de a acorda graţieri individuale, regimul polic consacratde Constuţie trebuie să fie calificat ca fiind unul semiprezidenţial.

Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Preşedintele României a fost calificat ca şef al statuluiîn mod implicit (a se vedea, în acest sens, Hotărârea nr. 3 din 9 septembrie 1996, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 11 septembrie 1996) şi, ulterior, explicit (a se


99

vedea, în acest sens, Decizia nr. 147 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 162 din 7 mare 2007).

Potrivit art. 80 alin. (1) din Constuţie, Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ceînseamnă că în planul policii externe conduce şi angajează statul. Acest text constuţional îi permitesă traseze liniile viitoare pe care statul le va urma în polica sa externă, pracc să îi determineorientarea în planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţieeste legimată de caracterul reprezentav al funcţiei, Preşedintele României fiind ales de cetăţeniprin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

În planul policii externe, prim-ministrul are competenţa constuţională de a asigura realizareapolicii externe a ţării [art. 102 alin. (1) din Constuţie], ceea ce înseamnă că, în funcţie de orientareastabilită de reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului, Guvernul, prinreprezentantul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă de care statuls-a angajat. Prin urmare, Curtea constată că rolul Guvernului în polica externă este unul maidegrabă tehnic, el trebuind să urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s-a angajat lanivel de stat. Aşadar, rolul Guvernului este unul mai degrabă derivat, şi nu originar, cum este cel alPreşedintelui României; aşadar, nefiind o putere delegată, ci proprie Preşedintelui României,reprezentarea statului poate fi delegată, printr-un act de voinţă expres, de către acesta atunci cândconsideră necesar.

De asemenea, Curtea a observat că art. 80 alin. (1) din Constuţie este un text constuţionalde principiu. De aceea, el nu trebuie interpretat restricv, ci în spiritul Constuţiei, respecvcoroborat cu art. 91 şi art. 148 alin. (4) din Constuţie, acest ulm text prevăzând, în mod expres,că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească trebuie să garanteze„obligaţiile rezultate din actul aderării”. Or, una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel maiînalt nivel a României în cadrul Consiliului European, respecv de către autoritatea publică ce arecompetenţa de a angaja România la nivel de stat. Alel, s-ar ajunge la o golire de conţinut adispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constuţie în privinţa Preşedintelui României; or, este de principiuadmis că orice normă este edictată în sensul de a produce efecte juridice.

Curtea a reţinut că Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012, adoptată în temeiul art. 61 şi art. 65alin. (2) lit. k) din Constuţie coroborate cu art. 1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune aleCamerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 3 mare 1992,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 mare 1992, încearcă să creeze opartajare de competenţe între cele ale Preşedintelui României şi ale Guvernului în domeniul policiiexterne a statului, însă partajarea pe care o propune este una pe orizontală, şi nu pe vercală. Cualte cuvinte, se acreditează ideea unei partajări orizontale de competenţe în cadrul policii externe,în sensul că reprezentarea în sine a statului este realizată de două autorităţi publice; or, partajareade competenţe este, în accepţiunea textelor constuţionale referite, una pe vercală, liniiledirectoare ale policii externe a statului fiind stabilite şi definite de reprezentantul său, PreşedinteleRomâniei, iar implementarea şi realizarea în concret a acestora ţin de Guvern.

Este de principiu că un act cu caracter normav, şi cu atât mai puţin un act care exprimă ovoinţă polică, nu poate adăuga la Constuţie, nu poate schimba competenţe prestabilite prinConstuţie. Voinţa polică se subordonează principiilor, valorilor şi exigenţelor constuţionale,indiferent de relaţiile, chiar tensionate, existente între autorităţile publice.

Odată explicitate prevederile constuţionale asupra cărora pracc poartă acest conflict juridicde natură constuţională, Curtea concluzionează că Preşedintele României nu numai că are dreptul,

100

dar are şi obligaţia asumată în actul de aderare de a parcipa la reuniunile Consiliului European; încaz contrar, s-ar încălca angajamentele pe care România şi le-a asumat prin acesta.

III. Având în vedere cele de mai sus, Curtea Constuţională a constatat existenţa unui conflictjuridic de natură constuţională între Guvern, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altăparte, generat de acţiunea Guvernului şi a prim-ministrului de a-l exclude pe Preşedintele Românieidin componenţa delegaţiei care parcipă la Consiliul European în perioada 28-29 iunie 2012.Totodată, Curtea a stabilit că, în exercitarea atribuţiilor constuţionale, Preşedintele Românieiparcipă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această atribuţie poate fidelegată de către Preşedintele României, în mod expres, prim-ministrului.



101

Date post:	02-Feb-2017
Category:	Documents
Upload:	nguyentruc
View:	222 times
Download:	0 times

Sinteze din jurisprudenţa Curţii Constituţionale pe semestrul I/2012

Documents