sintagme literare

2

Poesis

FOTOGRAFII DE LA SFÎRȘITUL LUMII

Nimic nu se naşte în carne, chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care va plînge se va bucura de plînsul lui şi se va face îmblînzitor de păsări. Iar acela care rîde nu se va folosi de rîsul lui, căci nimic nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici o fugăresc toată ziua!

Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi văd altfel.

Noi nu sîntem în carne. Dacă am fi în carne, dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel de vreascuri şi n-ar rămîne nimic şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi ca o sete mistuitoare căutînd pe cineva!

Nici sfîrşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă ochii slabi văd gunoieri cum deşartă pe străzi tomberoane de narcise mirosind a ţărînă. Mulţi nu ştiu asta, dar sfîrşitul lumii a fost deja de cîteva ori.

Eu am mai multe fotografii cu el.

INIMA E CÎT PUMNUL STÎNG

Cîntă un om singur pe stradă şi nimeni nu deschide fereastra. Latră un cîine singur pe stradă şi nimeni nu deschide fereastra.

Şuieră vîntul singur pe stradă şi nimeni nu deschide fereastra.

Iubita mea din piept, deschide tu fereastra şi umple casa! Vom găsi un scăunel pentru fiecare şi un pahar cu ceva. Vom povesti despre lucruri îndepărtate şi ne vor sticli ochii.

Inima unui om e cît pumnul lui stîng. Cum să încapă atîtea şi atîtea lucruri în ea?

Sînt copii singuri pe stradă, cu inima cît pumnul lor stîng şi nimeni nu deschide

ADRIANSUCIU

fereastra. Deschide tu fereastra, să nu mai fie copii singuri pe stradă!

PUNE MÎNA!

Pune mîna pe bărbatul tău, femeie! Pune mîna pe bărbatul tău, să-i ştii fiecare muşchi

şi fiecare cută e pielii! Căci, la vremea lui, se va topi şi se va împuţina iar tu va trebui să-i strîmtezi hainele noaptea din memoria degetelor, să nu-i strici somnul. Se va trezi bărbatul tău, va îmbrăca hainele strîmtate peste noapte şi nu va şti că se topeşte şi se împuţinează! Şi vei pieptăna, mai la urmă, un bărbat îmbrăcat în haine de păpuşă, care-ţi va zîmbi cu zîmbetul de copil veşnic.

Şi nu va fi întristare şi zăpezile vor veni la vremea lor.

O VREME BLÎNDĂ

E o viteză aspră de jur împrejur. O iuţeală strașnică și sticloasă. N-ai de unde nimic să apuci. Un frig repezit năpădește coșul pieptului cum năpădesc flori înguste ochii fugarilor.

Mustăţile motanului roșu încadrează un peisaj cu trecători și cu roţi. Depouri albastre pompează trenuri de zi și de noapte.

Iarba nu încolţește pe fugă. Graba e de la diavol.

Dar va veni o vreme blîndă și dragostea se va așeza.

SĂ BEI SINGUR...

Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît să dai nume ţuicii tale. Au stat mulţi la masa pustie, dar ce să vorbești cu unii care nu știu numele ţuicii tale?

Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît să dai nume sîngelui tău. El ce-ţi mai ţine de urît. Pînă-ntr-o zi.

Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît să dai nume singurătăţii tale. Scoate tu în oraș femeia asta prăfoasă și lăcrimată! Sigur o va consola careva!

Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît nici singurătatea ta să nu mai stea cu tine la masă...

Foto

Cre

dit:

Luc

ia T

aras

e

sintagme literare

3

Semnul zeiţei

I

acum se află pecetea, semnul mare al lumiizeiţa de departe priveşteşi toţi se mişcă într-o erecţie spontanăapa, focul, pădurile, aerul şi pământulrespiră şi se revarsăse contractă aproape insesizabilşi apoi deschid larg gurilese înfierează cu fierul, cu miereaconcret şi distrugătore atât de departe, atât de înghiţitoareaceastă realitate îngheţatăpecetea se pecetluieşte singurăe aici şi dincolo

II

ocoleşte-mă acum, prinde-mi mâinile în mâinile talepriveşte-mă în ochi, uită-te la tine printr-o lentilă udămarcată de imaginea unei fâşii mototolitedintr-o haină aruncată la gunoio gesticulaţie ruptă de contextun cuib plin cu ouă pe care calci, din greşealăşi celălalt aude dintr-odată, în timp ce stă liniştit şi se uită la pecete, formă, semncrâşnetul inconfundabilal cojilor sfărâmateşi pleoscăiala coloidală lăţindu-se

III

ia-mă de mâini pentru că ţi-e fricămurdăreşte-te metodic pentru că ţi-e fricădefechează această agonieşi îmbată-te cu duhoarea eia zeiţei ce pecetluieşte în toate dimensiunile fizicepe care numai nevroza unei datorii inoculatene mai face să le distingem printr-o oglindă de urăîncolăceşte acest semn cu indiferenţă şi cu toatestările emoţionale normale şi anormaleşi anexează definiţiile lor medicale şi popularenu mă ajuta să ies din lumea aceastanu mă împovăra cu recunoştinţă veşnică

IV

seninătatea începe acolo unde se termină pământulîmi ajunge şi-mi rămâne

molecule intră în trepidaţie şi ceea ce ar trebui să uneascădesface şi împrăştiepentru că mare e puterea iubirii de a destrămamare e puterea deziluzionării şi bună inexplicabila voluptatea disoluţiei

2

e noapte şi culegem florie trupul zeiţeisunt sânii ei înstelaţi ce cad în memoria tadin câmpiile visate de un copil mic şi din cărămizile de sub care ieşeau vorbele bunicii, aricii, plasele puse în faţa uşii, şoriceii ce dorm pe umărul tatei, isteriileinfantile pe care le-ai cărat cu tine pânăla maturitate, mesele din sufragerie lăcuitede mersul tuturor generaţiilor de furnici certăreţe, abisul mi-nuscul al pâinii de casă unsă cu pietricelele culese din genunchii juliţi, viaţa plină de fulgi de găină, găluşte de aur, uşile imense ce nu se deschid niciodată, dulapurile de haine cu cheile pierduteabia acum, când deschid ochii am văzut cravata de mătase neagrăatârnată de spătarul scaunului, scările pe care le coboraiîn fugă, covorul albastru pus în hol, o hoardă de pantofi aşteptându-şi stăpânule noapte şi dormzeiţa îşi lasă sânii înstelaţi peste ei

3

mă uit seară de seară pe geamîn curtea moaşelorce mi-au moşit mamasunt cocoşatepietrele curţii sunt rotundegata să nască o altă curtedin cărămizile rozalii ies degete şi scrisori de dragostemă plimb prin dormitorul bunicilor, ies în curtea născută din pietreprin lumina aia ciudatăca o clătită cu scorţişoarăînconjurată de prietenigenunchii lor ies discret în evidenţăşosetele se desperechează singure şi dispar în groapa de varîn care a căzut o pisicăte-ai străduit o vară întreagă să o vindeciţi-ai înecat sentimentele în atitudini de om matur ai devenit o pariace zgomote inexplicabilese aud din camerele interzise ceasul a oprit chiar acum maşina de răscolit amintiricimitirele aveau aceaşi cocoaşăîmprumutată de la moaşele ce mi-au moşit mamachiar nu mi-o pot imagina proaspăt născutăcu sâmburele de nefericire înghesuit la baza craniuluicu destinul bătut în cuie pe bancăcu viaţa imaginară pusă peste faţa de masă brodată cu lalele

ADRIANACHIDU

Poesis

sintagme literare

4

Ultimele trei

(mai e puţin, mai e puţin auzeam și vom sta toţi în linie dreaptă plângând cu sânge strângând cu sete lanţurile unde ne ţinem mieii și ni se încurcă venele.ne vor bubui inimile de frică atunci când ultimele trei femei cu trupuri de sticlă vor vorbi pentru cei care sunt vii care-au murit și pentru cei pe care nu știm cum să-i numim)uite, promit, o să mă vindec de halucinaţiile astea n-o să mai fiu ghemul de lână pentru gheruţele lor ce se ascut în fiecare secundă și mă zgârie din ce în ce mai adânc.o să mă apuc de scris povești, nu o să mai visez noaptea și mai ales, nu o să-ţi mai spun despre visele mele. o să vin acasă doar la 9 seara și n-o să mai beau niciodată singură alcool.promit, promit, că o să te iubesc și o să îţi spăl hainele în fiecare zi o să îţi fac mâncare și jur, asta a fost ultima dată când mai scriu vreun cuvânt despre moarte.(da, nu o să mai scriu despre moarte chiar dacă nu o să mai scriu nimic vreodată)dar astăzi nu-mi spune și tu pe nume, mângâie-mă așa cum ai mângâia burta unei fiare flămânde și limba și dinţii caută-mă în fricile mele în tot.

Pumnul de fier al istoriei

pumnul de fier al istoriei lovește ușa.vocile din tinereţea aceasta a mea se aud din ce în ce mai tare. se sparg iarăși toate geamurile și simt cioburile de parcă ar fi mâinile reci ale mamei ce-mi mângâie faţa.până și cearceaful meu micuţ cu care-mi acopăr creștetul (înţelegi? iarăși sărutările mamei) miroase a trădare. a femei.vezi tu, istoria n-a fost niciodată de partea mea. nici mirosul transpiraţiei de pe frunte nu-i al meu. nici iubirile mele nu sunt ale mele, deși nu am vorbit vreodată despre asta.puternică, puternică această trădare. privirile bărbaţilor mei, femeile lor frumoase, vocea cu care-am pus etichete și am judecat.singurătatea, unica realitate palpabilă și trădarea mea faţă de mine din care n-am învăţat niciodată nimic.pe cine să mai judec eu și pe cine să mai părăsesc?

Casa cu miei

ea vine călare pe un cal cu copite negretrece în galopnu ne vede.

știedincolo de noi, înaintea noastrăîncep toate, se sfârșesc toate:apa neagră. nimicul,geamandura lucrată din trupurile noastre –în noi se moare de la naștere.

câteodată, i se face milăși oprește.

ne caută răbdătoare în suflete,se așează în noi de parcă s-ar opri să se odihneascăpe o bancă într-o sală de operaţieunde toţi stăm cu pieptul deschis.

cum ne mângâie ea veneleși ne strigă pe alte nume...miroase a motorină, a incendii și a Dumnezeu.

ea e atât de bună,încât ne lasă să vorbim cu vocea ei,ne dă voie să visăm la mersul pe ape într-un pantof de lemnși la ultima cină din casa cu miei.

Amintiri din mai multe vieţi

când degetele pe care număr despărţirile sunt aceleași degete ce mă sugrumă încet foarte încet începe statul pe loc.lumea se oprește dintr-odată și vezi? nu mai am degete nu mai am pe nimeni de iubit.astăzi nu mai vorbesc despre viaţă nici măcar despre moarte și nici despre dragoste.astăzi urc scările cu ochii închiși iar la capătul întunericului nu lumina ci torţionarii cu obrajii arzând se ridică din propriile mele înfundături.unii închid ochii, alţii spun sunt prea multe trepte de urcat unu doi trei patru cine mai numără cine nu e gata eu nu sunt gata învăţ numărătoarea inversă și ţin în mână lopata.uite, cum muncesc eu din greu să văd că nu e nicio scară de urcat niciun perete de care să mă sprijin frânghiile din poduri sunt destul de lungi destule pentru toţi chiar și pentru cei ce s-au grăbit să-mi ţină lumânările de parcă ceva i-ar putea apropia de mine mai mult decât nimicul(iartă-mă, Doamne! avem amintiri din mai multe vieţi și câteva uitări din aceasta)

ALINANAIU

Poesis

sintagme literare

5

în vama de la oancea

în vama de la oancea se aud cocoşiivântul piaptănă zăpada murdarăîntr-o gheretă prutul priveşteun spectacol pomposla un post rusesc de televiziuneun vameş ne caută pe sub coastede ţigări băuturi droguri pistoaleviaţă

micul război de pe scară

bătrânele din bloc îşi uitaseră ochiipe clanţa uşii de la intrare

ele ştiau precisla ce oră ies

la ce oră mă-ntorcşi cu cine

ele ştiau că fata pe care o invitam seară de searăîn apartamentul meuconsumă apă, gaz, curăţenie pe scarăşi trebuie urgent trecută la întreţinere

au sunat de câteva ori la uşă,dar făceam dragoste ascunşi într-o scoică din acvariu,aşa că nu le-am răspuns

m-au reclamat la preşedintele de scară

în replică, am pus un afişdeasupra uşii de la intrarea în bloc:

„declar pe propria răspunderecă în apartamentul treizecilocuiesc două sute de persoane”

care priveau ca trăsnitele,care mă rugau chiar pe mine să le citesc ceea ce scrie,pentru că era prea sus

două luni s-au chinuit să desprindă hârtia aia,

timp în care au mai murit câteva dintre ele,iar cu celelalte am semnat un armistiţiu

într-un tablou de rafael

în staţia din ţiglina bate crivăţul

m-ascund în spatele glugiica într-un sanctuar,aşteptând autobuzul către fericire

două babe, lângă mine, vorbesc despre deochi,doi băieţi de cartier povestescprin ce cluburi au umblat în noaptea trecută

autobuzul vine ca dintr-o altă lume;opreşte, mătăhălos, în staţie

din el coboară un bătrân cu barba albă,arătând cu degetul spre cer(anunţând, probabil, o viitoare ninsoare),alături de un bărbat între două vârstecu barba neagră, ceva mai scurtă,indicând insistent pământul(va fi paralizat traficul, clar)

abia după ce se închid uşile realizez:erau platon şi aristotel

confesiunea unui stalker

există un loc în tineunde doar eu te pot conduce

sunt un stalker blestemat, ateu,fără prestanţă socială, rude, familie,respect de sine sau alte credinţeîn afară de una singură:aceea că există un loc în tineunde doar eu te pot conduce!

sufletul meu, ieftin ca o monedă de schimb,

sufletul meu ca o pâineîn care s-au turnat prea multe chimicale,sufletul meu ca o pâinepe care-o mănânci doar de foame,sufletul meu damnat,ca de violator care n-a atins o femeie,ca de criminal care nu ştie cum arată un cuţit,sufletul meu ieftin,pe care ţi-l închiriez cu o bucurie alienatăatunci când mă plăteşti să te conduc

ce uşor îmi estecând fericirea e atât de simplă,precum cea a unui şoferfără pedale şi volanpe o autostradă cu legi de circulaţie mereu rescrise

ce dificil îţi este ţiesă ajungi în faţa unei uşidincolo de care toate adevărurile despre tinestau înşiruite ca soldaţii,gata să moară, spânzure, tragă, ucidă,iar tu să te decizi dacă să intrifără a invoca puterea magică a zarurilor

nimeni nu a deschis acea uşă,dar asta nu mă face inutil

există un loc în tineunde doar eu te pot conduce,un loc în care nimeni n-a intrat vreodată,un loc pentru care mi-am vândut ieftin sufletul

mi-ai plătit doar pentru a afla ce înseamnă speranţaşi cât dintr-o ţigară valorează certitudinea

iar dacă vei crede că e puţin,atunci află că pentru mine asta e totul!

eu nu am dumnezeu, familie sau rude,nu am prestanţă socială

eu cred doar în drumulcătre un loc din tineîn care nu vei intra vreodată

ANDREIVELEA

Poesis

sintagme literare

6

Poesis

ARMINA-FLAVIAADAMLA CEAS DE LUNĂ

Iubite, în noaptea cu streșini de foc,Mă-ngroapă în cântec sălbatic ucis,Cu ploaie mă spală de negrul baroc,Crestat amintirii pustiu indecis.

Pe umeri mă naște izvor de lumini,Cât vântul îmi bate de-a moartea în zid,Uitare cerși-voi din norii haini,Pictaţi despletire sub cerul candid.

În tine mă cerne noian de-un amurg,Mă arde cum lutu-n cuptorul străvechi,Prin vene, iubire de-o iarnă să-ţi curg,Tăcerii să-i ningem miresme perechi.

TE CAUT, ÎNTOMNARE-NSINGURATĂ

Te caut, întomnare-nsingurată,Sub pleoape unduind mărgăritare –Orfane mi-s tăcerile hoinare,Cărarea mi-i cu îngeri presărată.

Mi-i umbră limpezită-n stele clipa,Îşi picură izvor de Rai înaltul;Doar foşnetul secundei pare altul,De zboruri când îşi stâmpără arípa.

Ascunse mi-s durerile de piatră,Groparii le-au săpat în os morminte –Le-or plânge rătăciţii prin cuvinte,Cenuşa risipindu-le-o în vatră...

Şi eu voi pribegi cu ei, senină,Vienă-n strălucire îmbrăcată,De-a pururea sub toamne ferecată,Pe Charon petrecându-l în lumină.

ORFAN DE NOI

Orfan de noi, în praful altui veac,Drumeţ împotmolit în toamne albe,La gât purtând sărutul unei salbe,Un vers bolnav îi cată morţii leac.

A-mbătrânit sub streaşina de focCe-i arde în amiază răsuflarea,Păcatelor uscându-le cărarea,Cum aerul în miez de iarmaroc.

I s-au rărit nădragii-n asfinţit,Cămaşa i s-a rupt la subsuoară,Iar sub călcâi, în plânset de vioară,Ca-ntr-un mormânt, tăceri i s-au pitit.

Se lasă lin, plutire în amurg,O mierlă-i cântă lacrimi de-a nuntirea,Să-i fie întru Domnul adormirea...Secundele-n prăpăstii i se scurg.

În ritm de vals, din muguri de pământ,Îi ies timid prin coaste anotimpuri –Doar vântul îi petrece în răstimpuriNinsorile, la margini de cuvânt.

Ne-om aminti de stihul condamnatLa slujbe de eternă pomenire,Urmaşii când citi-vor din PsaltireUn vers sfinţit, în pagini îngropat.

MI-AM SUSPINAT IUBIREA

Mi-am suspinat iubirea pe-o margine de lună,În chinuri am născut-o, la braţul unui vis,I-am pus în coama albă fărâme de furtunăŞi-n piept i-am prins un înger gonit din Paradis.

Am lăcrimat-o-n taină sub sânul de luminăŞi pasu-i şovăielnic pe talpă l-am purtat,În hamul înserării, privirea alcalinăSă-i curgă lavă crudă, pe trupul de păcat.

Dar, printr-un gol din ceruri, o mână ancestralăC-un tunet a chemat-o în pântecul de var...Pumnal îi e durerea, pe-a nopţilor spiralăJertfindu-şi fecioria abisului avar.

NOI, POEŢII

Noi, poeţii, n-avem viaţă,Numai moartea ne îmbie,Atârnând ca o paiaţă,Spaimă viţelor-de-vie.

Hămesiţi de sensuri crude,Roadem miezul din cuvinte;Deghizat în paparude,Sâmburele gri ne minte.

Înghiţim în treacăt cerulDibuit pe pipăite,Cum topesc în roşu fierulDouă buze obosite.

Mestecăm pe săturateVisul descântat în piatrăSub baticuri înflorate, De ţigăncile din şatră.

Arde-le-ar să le tot ardăFocul inimii-n suflare,Spiritelor prinse-n hoardăCând le-aprindem lumânare!

RUGĂCIUNE DE LUNĂ NOUĂ

Lună nouă, bob de linte,Taine inima-n cuvinte,Scaldă lin în ochiul seriiLacrimile învierii!

Spală cer în alb de piatră,Să se-ntoarcă fiii-n vatră -Plânsului de sub năframă,Nu-i mai cere, Doamne, vamă!

Anei prinse în perete,Nu-i însângera regrete,Las-o artei jeluire,Sfinţilor tămăduire!

Nu cresta în os durere,Ia-i-o, Doamne, cui Ţi-o cere,C-au înţepenit străbuniiRugi 'nălţând sub coapsa lunii!

Iar pe mine, sclava crucii,Fă-mă chip de fum năluciiOri psaltire dimineţii,Vers pictat în praful vieţii!

sintagme literare

7

Poesis

112

pasărea om stă pe trepteși în loc de aripi are haineși în loc de cântec are lacrimiși în loc de pene are doar părul căruntși în loc de cerul albastru are o ușă în somn

se trezește din ce în ce mai greumai rarmai împuţinat

pe terenul viran o așteaptă învăţătorulomul fără înfăţișare și fără de trupomul tuturor oamenilor

- ce fapte bune ai făcut azi- ce fapte rele îmi aduci la curăţare- azi am venit doar euam lăsat ghiozdanul acasă și am venit- ești gata?- da, sunt gataspuse pasărea omașezându-și trupul ostenit pe o piatrăapoi ieși

ușa o vedea pentru prima dată

113

și ei vin cu foamea în sac și adulmecăomul bogat și locul bine mirositorși furi se vor numi toţi căutătorii de mai mult(dă-mi mie inima tadă-mi mie inima ta roșiedă-mi mie)

114

și dacă unul nu poate iubiși nu se întristează din această pricinăzilele lui frumoase vor fi și buneși toţi îl vor iubi

iar dacă va privi în groapăși va încerca să îi măsoare adâncimea

CAMELIA IULIANARADU

va coborî pe scară și se va ducenici nu se va mai vedea

iar de va rămâne sus și se va mulţumi sărac de sinescăpat va fi de moarte

115

stăpân va fi pe toate ale saleacela care va mulţumipentru cât de puţinși nu va mușca lumea aceastaispititor de frumoasă

116

undeva scrie că bine e să nu lăcomeștiiar oamenii s-au gândit imediat la ospeţeși zaiafeturinu și-au amintit de foamea lorși nici de mușcătura hămesiriide fiecare zi

nemulţumiţi de cât primesc de-a gatamult mai puţin decât visează au numărat dumicaţii și au judecat

nu s-au uitat către pofta din cap nu au văzut minţile căscate din leagăncu urletul în gură (dă-mi mie inima tainimă roșie dă-mi mie dragostea ta)

nu își repară nimic din firea tristăcare îi aspiră în neantapoi zic (deși era doar o eroare de gândire)că sunt vinovaţiși aruncă la fiecare pascâte puţin din viaţă

117

din piatră se auzea un scâncetmamamamaaaaadin piatra ziduluise auzea depărtarea dintre el și inima lui

118

când a venit și a spusvoi înghiţi tot ce e urât întunecat și tristnu a fost nimeni să îl creadăs-au gândit doar că ar fi de folos o minciunăpentru înfometaţii lumii

frumuseţea pare puţinăși durerea prea îndestulătoare deși dăm din fiecareatât cât cuprindem în braţe

iar unii s-au mulţumit să mănânce merindea stricatăs-au înmulţitau crescut copii la fel ca eiși s-au învăţat așa

119

de parcă nici nu aş avea inimăde parcă aş fi şi nu aş fi

120

toţi vin să judece şi să spună cât de mult greşeşticâte banalităţi spui atunci când traversezilumea inimii tale

şi nici măcar nu e cazul să te superi pe eiatâta vreme cât eşti fericit pe drumiar ei oricum nu vor înţelege fericirea la fel ca tine

cum te poticneşti şi cum te ridicicum întinzi cu pâine în lacrima ceruluicum înghiţi înspăimântat picătura de luminăștiind că e doar o oglindire

te privesc și nu înţeleg nimicvor râdemăcar atât

121

pe dinafara poveştii când eştidespărţit de lume cauţi şi nu găseşti culoarul prin care să fugiîn urmă să te laşica pe o haină străină

sintagme literare

8

scrie tu

despre fericirile nimănuidespre îngerul închis într-o bulă de săpundespre conștiinţa cuvântului care strigă până la surziredespre cutia neagră a sufletuluidespre doliul de sub unghiidespre fereastra care înghite noriidespre mireasa virgină în care s-a adăpostit o mare cu toţi soldaţii ei morţidespre fondul fără formă șiforma fără fonddespre ţigara de la capătul zilei din care trage cu nesaţ un bărbat vrednic de o moarte mai bună

scrie tudespre acest delir al nimiculuidespre herghelia lui de cai galopând îninversul acelor de ceasornic până cândlumea va rămâne un ţipăt curat de copil într-o naștere fără termen de valabilitate

S-a luminat

duminica aceasta nu seamănă nimănuie ca un poem cu ochii străveziidin popas în popas sufletul străbate tunelul ca un șoarece somnambul

liniștea vine de dincolocu mărturii despre ţărmuri sfâșiate

în verdele aerului se rotesc tăcerile fluturilorsimt că urmează ceva mai presus decât toate și mai înaltun timp pentru amintirea copilului îngropat în cerniște oase înfășurate într-un sâmbure de libertateun sentiment de nemurireo călătorie într-un somn cu ochii deschiși

o viaţă care aleargă pe o stradă cu dublu sensun bocet interiorun înger slabpurtându-și suferinţaca pe un trofeu

duminica aceasta nu seamănă nimănuisingură își scrie necrologulplecărilor

Inima mea ?

un bulevard fără semne de circulaţieun spaţiu largpopulat cu monștrii copilăriei și zâne fără Feţi-Frumoși!

inima mea?un dulap cu lucruri vechi și oameni simpliprea adevăraţi în simplitatea lorfără anotimpuri falsefără zâmbete falseo scoarţă de lână aspră și caldă învelind naivpăsări șchioape și fluturi slabi

inima mea?dacă treceţi pe aici scrijeliţi-vă numele frumos pentru cerul din mine și veșnicia nisipului

* * *

Chip de marmurăcuvântulîși înfige adânc rădăcinileîn frăgezimea nopţii

istorii pierdute prinanotimpul fruzeloraprind depărtările până cândîn pieptul unui copilse potrivesc toate orele luminii

Ore tulburi

torc pisicile melancolii de varăuneoripână și tăcerile dorșchiopun pui de rândunică exersează zborul pescara sufletelor de pripas

subitmi-e dor de plopul cu vârful căruia am aruncat anii în gol pentru o trăire albastră

între pământ și cerun vârf de aripă frântărotește deșertăciuni

travaliu

nu mai scrieţi poezie vă spuno să muriţi de foame și de setevă veţi amaneta lumina din suflet pentruacest demiurg cu privire de fiarăveţi tăia din voi bucată cu bucată până când nici sângele nu va mai fi de ajunsvor veni la ospăţ vulturii și vrăbiilelighioane cu nume complicate se vor hrăni cu trăirile voastre până cândveţi rămâne puţinprea puţin pentru ochii furnicilor

nu născocesc o povestepoezia e o durere în care te naștidin cel mai lung travaliu

nimic nu e definitiv

nici acest timp confuznici acest cântec fără ecounici dragostea privighetoriinici înălţimilenici căderilenici această moarte pe care o știmînvelind gropile oaspeţilor săi în lumina cleioasănimic

din întâmplare în întâmplareperpetuum mobile redefinește tiparul

IOANA BURGHEL

Poesis

sintagme literare

9

Poesis

IONEL CIUPUREANUE LOGIC ȘI E DESTUL

Dacă-ţi voi ţine de urâtspaţiul pe care l-ai inventat nu

te va devoranici aerul dintre noi nu contează

cataplasma ta e încă vie șicuvintele nu vor să se oprească

te rog ţine-mi și tu de urât e simplue destul și e logic

nici carnea mea nu te va abandonaînţelept ar fi să mai salivăm împreună

e simplu e logic și e destulși nu-i chiar așa de cumplit .

BUCĂŢI

Mi-a fost teamă șipentru a nu începe nimic am intratîn sinea mea

și era binela-nceput am vomatîn pas de dans

în apa asta cleioasăvenea cel care murisem șiceva ca saliva

curgeau oase cu gesturi lichidecurgea și sângele meu cumvadin ceva .

ȘTIU PRECIS

Îi spuneam mortului bună ziua darmortul nu mai era știu precis

și-a fost bineacum mai vorbim și despre geamuri

dacă beau m-apucă iar hărniciaam făcut un efort și-am văzut că-i ziuă .

FRUNZE

Până mai ieri eram în concediuși-odată cu florile adormisem

și mă tot gândeamcum de mai pot să mor

și-n ce împrejurare mă afluși dacă într-adevăr murisem .

NU MAI MURIM

Vasele mi se dilată iarsângele-mi curge cu ușurinţă

alcoolul e-un bun conservantașa-mi spune și lumea

nici n-ar mai trebui să murimcă doar nu suntem nebuni

unora le place poezia altora sarmalelechestia asta am văzut-o și la televizor .

DELICATEŢE

O transparenţă revărsată cu delicateţeun punct de sprijin o improvizaţie

cu delicateţe va trebui să ucidca să mă apăr de moarte

și-apoi iar o improvizaţieși-apoi tăcerea prafului strălucitor .

NU SPUN

Eu vreau acasă asta-i cam greunu-ţi mai spun ba-ţi mai spun

îţi dai seama ce-nseamnă să croșeteziși nici să merg nu mai pot

nu-mi văd nici visele din somnnici somnul

nu mai am ce să-ţi spunun bolnav ar putea sparge și-un geam .

ADIO ARME

Te visez să mă vindec de tinedar nu pot să mă mai vindec de tine

înghit o pastilă să mă târăsc înspre tineși venele mi se lipesc de imaginea organelor tale

ce porcărie pentru cine să mă închinînghit o pastilă

să-mi imaginez că existși nu mai știu ce .

CEVA MĂ COPLEȘEȘTE

În aer e ceva ca o boalănu știu de ce făcusem mătreaţă

mai aveam și-un rânjet neclarși nu era nici dracu în aer

atunci mi-ai pus unghia în gâtde-abia acum am făcut legătura .

O DEBARCARE

M-am îngrășat privind o fereastrănu-s bun de nimic

în limitele ridicolului ceva obișnuitmai târziu o toleranţă

o obsesie fără să murdăreascăo plictiseală în căutarea unei confuzii

foarte bine e-o boală ceva fidelmai degrabă o debarcare

câteva umbre sau altcevanu mai contează .

sintagme literare

10

LAURA CÃTÃLINADRAGOMIRDespre sămânţă şi germinaţia întru a crede

seminţele iniţiale nu ştiau să înoate şi aşteptau liniştite şi increzătoare drumul spre dualitate.stăpânul avea alegerea lângă piciorul stâng şi aparent, împărţea întunericul de corpul care-l cauza şi mai făcea şi alte trebi.cel mare nu ştia dacă poate să-şi asume riscul,doar câinii au credinţa completa dar oamenii trebuiau inventaţi mai înainte.avea doar două mâini şi şase zile,trebuia să fie imprudent.era puţin probabil că după naştere o să îi schimbe ceva şi trebuia să îi accepte aşa cum urmau să fie.stăpânul îşi puse mai bine piciorul stâng. oamenii muşcau şi săltau fericiti.era duminica şi seminţele ştiau c-o să meargă pe drumul ce le corespundea:el alesese adecvat şi in alte universuri.aşteptau liniştite şi încrezătoare să fie condamnate să înoate prima oară

din ochii lui Dumnezeu izvorau păsări

îmi curgeau din gură păsărişi el, şuimă privea ca şi cum m-ar fi auzit prima dată.Ssă mulţumeşti că a dat Dumnezeusă nu-ţi primească dragosteas-a dus fără s-o lungeşti, ţi-a luat necazul.mi s-a ridicat nervul la inimă şi i-am spart buza.“nici de-al dracului să nu mai umbli cu carnea altora pe tine.¨după iarna aia, mi-a părut rău!dintre toate păsările doar else născuse făptură.vino, orfanule

să ne jucăm că vorbimtată şi fiu ca-n finalurile buneunde nu se spun niciodată părţile în care toţi plâng

şi-şi acoperă spatele cu jumătate de voce.să stăm pe pământşi să-ţi spun ce mi-aş fi dorit pentru tineceilalţi deja ştiu să doarmă şi singuri.nu e aşa cum se naste distanţa?am nevoie de toată luminaşi pentru trei zile, trei nopţi, o femeie.vino, orfanule, să facă şi ochii mei frunzeîn primăvara asta.

şi ţi-am arătat un hulub care în loc de pană avea un om

să fi randuit eu peste îngericu drept de stăpânire toată ziua şi noaptea dealtfelar fi fost fiecărui om un hulub cu aurăcum toatelor, inimilor mele, doar un TU.apa din zbor ar fi umblat călcată la dungă între cele trei rânduri de aripişi eu oarbă toatăm-aş fi înconjurat numai cu tineîn mineSerafime

lucrurile mergeau obişnuit roşu

de la coajă spre lumelucrurile mergeau obişnuit roşupoate puţin crucis la muşcătura de lapte dar aşa sunt toţi merii când se caută de sâmburi...cântă spre femeile lor(ca iepurii poleiţi de luna şi teferisă le dea rodul şi să plece la somn.unde sub carne e femeieacolo se stinge zeamaşi se scutură acru lumina pe miez.oare aşa sunt toate merele când se caută de sâmburi? se prind cu gura de om spre bărbaţii lor(ca luna vie scăpătată-n jumăte)să le lege somnul să le ia rodulşi la somn să plece în ele.

Poesis

sintagme literare

11

Poesis

LUMINIÞA AMARIERăsărit Ninge și tu nu vezi cum Ninge Din aburul gurilor noastre Stele încremenesc lumina Ochii tăi luminează pielea mea săgeţi Îmbobocesc și lăcrimează Serafimi pe ramuri de brazi Ţin cerul pe umeri Imploră pământul să răsari.

Copilăria niciodată

Pâine, ceva cu carne duminica Mai mult os și suc colorat Să fie cu acid că se bucură copiii Ţigări rusești, Cafea adusă de mamele părăsite de instinct Plecate cu tot cu inima peste hotare Multe legume în ciorbă că dă gust oricumCarne este puţină, guri multe Locul este la fel de strâns somnul însă e mereu dulce Chiar dacă saltelele sunt cu paie Patul numai unul Ibricul negru încoronat cu spuma de pe aragaz Totul are gust Plapuma de la bunica moștenire Tata mereu senin Masa mereu caldă Copilăria niciodată îndeajuns.

Tablou

Să-mi pregătesc plecarea dar niciodată să nu ajung la destinaţie Să fiu așteptată, așteptată, așteptată Să privesc înlăuntrul fiinţelor niciodată să nu le ating dorinţa Cuvinte să rostesc

care mai de care mai adânci niciodată să nu mă dau nimănui în tăcere Ochii să-mi ajungă dincolo de gânduri dar nimeni să nu vadă în ei viaţa mea o viaţă trăită să fie pe marginea prăpăstiilor în care să mă rog să cad dar care să nu mă vrea niciodată Femeia aceea se roagă să moară (spun pietrele)

Să fie poezia!

Să spunem că poezia se naște din neant Poate din prea multă tristeţe Din plânsul pruncilor care nu au părinţi decât imaginari Să ni se pară că poezia vine din lumea de dincolo O lume fără cuvinte (căci poezia cuvânt nu este) Să credem că poezia este (dacă este) O înmormântare fără lumânări Doar cu lacrimi și frig Să ne imaginăm poezia mai degrabă ca fiind un jurământ O inimă pe ape, o gură de pământ Poate că este poezia un fel De a-și pregăti marea plecare Un convoi din ultimul război O coroană de roze înrourate pe Mormântul unui necunoscut erou Apoi putem spune că este poezia un Dor de ceva ce nu există Dar iubim fără să știm că iubim O privire să ni se pară poezia O privire vicleană, o privire tandră O privire dureros de frumoasă Să fie vulgaritate și pierzanie Putem spune că poezia ucide Că este monstrul din noi

Criminalul din noi Trădătorul din noi Sau însuși Dumnezeu În fuga lui prin spini Poezia să fie goliciunea noastră Urâciunea și Neputinţa Totul sau Nimic Alfa și Omega Dezonoare și desfrâu Demnitate și sinceritate Să fie poezia cărbune și lacrimă Viaţă și moarte Văzut și nevăzut Loc de odihnă, lagăr pietros, câmpul de luptă Sânge să fie poezia, să fie păcat și curăţie Să fie orice-ar fi, nimic din ce-a mai fost O torţă, o făclie, o forţă, o solie Orice Numai să fie!

Pasărea din noi

Am știut de la bun început am auzit am și citit Așa trebuia să se întâmple Am luptat involuntar pentru a ignora această Certeţe de formă a vântului din timp Toate se întâmplă cu simplitatea cu care cresc florile de câmp Nici nu mai știu pe cine să ascult Pe cine să întreb Cui să-i primesc zbuciumul Când de fapt nu există decât un singur răspuns Totuși, din neputinţă trăiesc în Acest piept din care în fiecare noapte O pasăre care poartă culori invernale Se înalţă Apoi revine muribundă în cuibul plângerii Acest trup al meu Colivie a sufletului Nici nu văd de ce spiritul s-ar întoarce mereu, dar mereu într-un loc întunecatEste ca și cum Această fiinţă din mine "Iubește oamenii, de aceea stă cât mai departe de ei...”

sintagme literare

12

Poesis

MARIUSDUMITRESCUSub cerul frumos

o sticlă goalăun pahar plinzilele mele au începutsă se mănânce-ntre elesă se urască fără cruţarecu toată ura

şi când te gândeştică nu demult amărăciuneale ţinea împreună...s-a înserat abia de vreocâteva ori de atunci

aştept un tren de noaptecăci ar cam fi să plecundeva de unde nu trebuie să mă-ntorc

e târziu şi cerule din ce în ce mai frumospaharul tot plin sticla tot goală

vinul îşi întoarcede la mine privirea

Liniştit şi întunecat

la ce bun cuvinteledacă peste mintea mease coboară pacea băutorilor de tărie?

nu mai zic nimicdoar sângerezliniştit şi întunecatrătăcind pe un câmpunde fusese cândvao linie de tren

şinele ei ruginitemai visează că se-ntâlnescîn cearcănul orizontuluinăpădite cum suntde mărăcini şi scaieţi

în rărunchii tăcerii cantoanele părăsiteoftează toate odată

Tot mai palid

de câte ori te gândeştică vine vremea să treci vama cu ceaţa de mânăclipele ţi se umplu de lupi

înveţi atunci să-ţi păstrezicumpătul înserările noriiliniştea e un ciobde oglindă cu care singurte zgârii pe suflet

şi nu se mai poate face nimic...

eşti atât de palid încâtau început să te părăseascăşi amintirile

încet încet rămâisingur în toatefotografiile

Post scriptum

când poemulîţi iese chiar binetocmai atunci te apucăun dor nebun să plângi

o părere de aripăîţi tresare muşchiioasele nerviiiar poemul îţi spunedu-te şi prefă-tecă nu ai muritsmulgându-mădin sângele tău

dar nu poţi să plângidecât odată cu cerul

cam pe când tu şi cu el veţi obosi unul de altulo să se-ntunece

Bărbatul felinarul trăsura

cum stătea singur în baltade lumină a felinaruluicu ţigara vag fumegândai fi zis că aşteaptăsă vină trăsura

până la umilinţă (spunea)trebuie să te rupă milaea mai întâi şi pe urmăpoţi să alungi flăcărilede pe comori

nimic nu te vindecăde tine precum căderile taleîn care vezi lămurit chipul morţii

trăsura întârzia nepermis

viaţa lui nu-l priviseniciodată în ochi

Cântecul bucuriei mute

bucuria mea şi-a pierdutglasul de cât a urlatîn chinurile facerii

pruncul n-a trăitfiindcă nicio bucurienu-i dăruieşte morţii nimic

tot ce spun pareneînsemnat pe lângădisperarea de a fi fericitcând toate cuvinteleîţi vin triste

dar cel mai greu e să tacpe măsura bucuriei rătăcind goală şi mută

ay cum luceştedragostea noastrăîn lama cuţitului de pe masă!

Iată-mă

într-o vreme ţineamcu tot dinadinsulfiinţa să mi-o alung...cu ea sau fără ea totunadacă până şi umbra tade tine se leapădă

când nu ştii îţi vine să te revolţi împotriva soarelui a mării a cerului când nu ştii eşti mic şi nedrept

şi pentru că orice lucru se învaţă cel mai bine pe viu mi-am luat lumea-n capcu gândul să mă vindec de naşterea meam-am însingurat cu gândulsă nu mai vin înapoidar iată-mă...

e ora când umbrele serii îmi ling sufletul iar din stradă se-aud abia se aud nişte paşi

copilul care am fostîşi duce de mână bătrânul

Vechi atelier fotografic

tot ce-mi trece de-o vremeîncoace prin viaţăare consistenţa predestinării

anotimpuri cu oasedin ce în ce mai subţirinopţi delicat înjunghiateîn spateşi retina mea ca unvechi atelier fotografic

deseori după cuvinte rămânpete de sânge pe sufletaşteptările sunt mereumai lungi mai stăruitoareiar în creier îmi danseazăun măceş înflorit

de-o vreme încoacetot mai multe-ntâmplăriau culoarea cenuşiisemn că trebuie dusecât mai departe de-aici

se aud venind gunoierii

sintagme literare

13

Poesis

OCTAVIANDOCLINLa adio

La Cina de tainăi se servi Stăpînuluiunt de castane coaptedulceaţă de nuci verzi cu spumăpeşte prăjit în ulei încins de măsline verzivişine din vişinul altoitpe cireş sălbaticdar şi smochine pomăite la soare dimineaţatoate roade crescute şi culesenumai de pe întinsurile Domeniuluise îndestulă apoi plecă se făcu nevăzut

(se zvoneşte că ar mai fi fost văzut totuşiîngenunchind lîngă o crucetăiată în două de la jumătatesub forma literei aproape Tcum o avea imprimată pe frunteîncă de la naştere drept sigiliu de recunoaştereca singur moştenitor şi Stăpîn al Domeniuluipe care la scurt timp după plecarea luise instală Noua Ordinea Dictaturii celor aflate în putrezirese mai crede că în palma lui stîngăprecum un papirus era scrijelitsingurul manuscris al Cărţii secreteneştiut de cineva din afara Domeniului

Tempus fugitlumină pură foc şi apă).

Amnezia

Nu voi participanici la înmormîntarea mearosti ironic întru sinea sa Scribul

zărindu-şi Stăpînul proprietarulsingurul al Domeniuluifără moştenitori jelindu-lpe Pivnicer lîngă piatra tombalăîl străfulgeră îndată gîndul că de data astapivniţa este nepăzită şi uşa deschisăavu pe loc halucinaţia vederii Cărţii pe care o şi putea citisimţi însă o mînă ce-i strîngea dureros umărulse întoarse ochii severi ai Pivniceruluiîi paralizară limba şi creierulnu-şi mai amintea nici un cuvînt

drept răspuns pentru gîndul său ascuns.

Cum(poem minim)

cum varul din ochitopeşte grăsimea ce-i acoperăîntăreşte pînza de indin vremea buniciicum lacrima lordecolorează un tablou nepictatcum mîna ezită în rugăciunecum orga îmbătrînind catedrala.

Sînge de vişin

Spăla în sînge de vişinîn fiecare dimineaţă Carteaaşa cum săruta în fiecare searăsemnul de pe umărul stîng al iubiteicu geamănul de pe umărul său dreptdin contopirea aceasta împotriva căreia nu se putea opuneun dat o poruncă din naşterese năştea întotdeauna un cuvînt nou

găsindu-şi firesc locul lîngă celelalteastfel că după spălarea de dimineaţăCartea sîngera într-atîtîncît nici Stăpînul n-o mai putea citide înţeles nu mai putea fi vorbauitată fiind mai repede decît crezuse

(trădată mai repede decît s-ar fi crezutgîndi surprins şi cu părere de rău Scribul).

Diamantul

Se gîndi numai şi numaila diamantul cu care să taiepoemul aşa cum celălalt sticlaşi cum văzuse el copil fiindpe Meşterul sticlar simţi nevoia să-l taie pe la colţurirotunjindu-l porni hotărîtdar cu teama de a nu trece fără să-şi dea seamade piatra Eben-Ezer.(Pînă aici, deci).

* * *

Păianjenulse urcă pe spatele meuîl simtîmi ţese o pînzăcîndva mi-o va dărui.

Scoica

Sub povara nisipuluichinuităscoica naşte perla.Pe care apoi o urăşte pînă la moarte.Nimeni şi nimic în ape şi pe pămîntnu atinge perfecţiunea.

Şi simţi pentru prima oarănevoia să numere stelele.Ca în copilărie.

Se opri (însă) la timp.

sintagme literare

14

Poesis

ROMEO IOAN ROªIIANUScrisoare despre pelerini şi mersul pe josIUBITO, am decis să plec desculţ printr-o lume improprie visului şi poezieiabia atunci când am simţit că n-o să te schimbi niciodată că niciodată n-o să vezi răsăritul ca minecă niciodată înserarea nu te va face mai bună mai caldă şi mai frumoasă ca vântul strecurat printre frunzeatunci pelerin m-am făcut fără pelerina de nori pe umerii goiam plecat luându-mi cu mine cuvintele toate şoaptele le-am uitat în patul tău lângă perna ta moaleam plecat luându-mi speranţa-ntr-o lume cu oameni mai sinceri mai drepţi.

(Mai ştii proverbul arab care spune că dacă ai mult, să dai din bogăţiile tale, dacă nu, să dai din inimă?!)

A fost greu să mă decid, Iubito, pentru că apucasem să-ţi spun că te iubesc mai mult decât zoriia fost greu pentru că ştii că ţi-am spus că dacă iubesti pe cineva cu adevăratmerită să aştepti oricât de lungă ar fi aşteptareada, aşa ţi-am zis şi te-am iubit pătimaş c-o patimă ruptă din suflet aşa ne-am strâns în braţeaşa ne-am ascuns de lumea rea de-ntunericul ce voia să ne despartă.

(Mai ştii că atunci când mi-ai zis să plec, am stiut că sufletul tău mă trăgea de mânecă să rămân, pentru că aveai cea mai mare nevoie de mine?!)

Am plecat cu greu, Iubito, şi coborând am numărat treptele scării tale din centru - of, ce lungă e deja aşteptarea şi depărtarea de tine ce grea! – îmi cer scuze primul acum pentru că mereu am fost curajosul de serviciu din colţul lumii cu demoni la colţsunt întâiul care iartă pentru că inima mea e puternică şi bate mereu gândindu-se la tinedar de uitat n-o să uit ca să fiu iar fericit pentru că pentru mine fericirea are gravat chipul tău.

Scrisoare despre oameni şi fluturiIUBITO, ţi-am mai spus că oamnii sunt ca şi fluturii efemeri şi frumoşiunii zboară mai sus alţii mai jos unii mai mult alţii mai prostn-are rost să-i compari între ei când poti să-i priveşti şi să mergi mai departeţi-am mai spus că până şi-n viaţa mea am ajuns personaj negativ atunci când ai început să fii geloasă pe metaforele meleatunci am înţeles că după ce am câştigat toate bătăliile duse cu mine am început să pierd după ce te-am întâlnit pe tine.

(Mai ştii când ţi-am spus că e mai important să ai 7 ani de acasă decât 5 de facultate?!)

Iubito, mor constelaţii absurde în zările reci şi noi ne certăm încă degeabaîmpărţim amintiri ca soţii geloşi la notar scaunul de la mamaam plecat de la tine atunci când mi-ai zis să plec deşi cu urechea sufletului te auzeam cum mă rugai să stau lângă tineam coborât în strada pustie şi rece şi printre picurii ploii vedeam urmele noastre dispărând încetvedeam umbrele noastre topindu-se pe asfaltul crăpat vedeam în intuneric, Iubito, cum vremea noastră treceacum ne risipeam singura viaţă avută şi cum lăsam timpul să-şi facă milă de noi.

(Mai ştii că ţi-am zis că vii de nicăieri şi că tot într-acolo şi pleci?!)

Iubito, eu ţi-am zis că-s capabil să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt nu pentru ceeea ce au sau îmi daueu pot să iubesc necondiţionat omul şi liniştea zborul fluturelui pot să-l las să-mi încânte retinazgomotul îl pot opri la urechea inimii ca să se poată odihni ultima speranţă din gândpot, Iubito, să ating cerul cu mâna şi mai pot să smulg o stea şi s-o ascund în surâsul tău şoptit.

(Mai ştii că ţi-am zis că niciodată n-am să înlocuiesc un suflet frumos cu un trup frumos?!)

Odată cu primele fire de păr alb am început să-mi doresc numai linişte, Iubito, nu mai vreau decât să-mi retrăiesc amintirile şi să-mi fac şiraguri din simţiri.

sintagme literare

15

Poesis

ªERBANGEORGESCUScrisoare dintr-o piramidăMotto:„Alles Erworbne bedroht die Maschine solangesie sich erdreistet, im Geist, statt im Gehorchen, zu sein”(Maşina ameninţă ce omul agoniseşte,cât timp se crede spirit şi nu doar simplă sclavă) - Rainer Maria Rilke -

Iubita mea are un suflet cu totul şi cu totul de aur.

Ea iubeşte foarte mult lumea vechilor egipteni(Hatshepsut o alintam uneori)Ea şi-a construit cu migalăo mască monumentală, cu totul şi cu totul de aur masivpe care tocmai din această pricinăo poartă cu mare greutate

spinarea ei cu miros de copilse apleacă încetîncetsub această Falsă GreutateArtificială GreutateBlestemată Povară

ea îşi cheltuieşte toată Răbdareacu această Falsă PovarăArtificială GreutateBlestemată Greutateîncât să mă mai audă ce spunnu e chip

Masca are o mică inscripţie în frunte(atât de mică de parcă un chinezşi-ar fi scris viaţa pe un bob de orez):„Casăşi maşinăşi banişi aur să fie,că restul vine DE LA SINE”

De la care „Sine” întrebcare „Sine” întrebîntreb

Iubita mea simte Poezia ca pe un buchet de flori:

îl despachetează,surâde, mângâie florile pe petale,

le retează codiţelele retează codiţelele retează codiţele,le aşează în vază,schimbă apa în fiecare zistrigă din când în când „Ce frumos! O, ce frumos!”iar după un timp le aruncă la gunoi

(printre cozi şi coji de ouăcăutăm o viaţă nouă)

Iubita mea crede că o poezie trebuie în primul rând să placă.Iubitul ei (adică eu) simte că o poezie trebuie în primul rând să fie adevărată.

Probabil că această incompatibilitate ne-a furat vederileîncât începusem să ne privim în ochiîntocmai ca orbii

Iubita mea cu sufletul cu totul şi cu totul de aur aparţine acum cu totul şi cu totul Marelui Oraş. Până şi brăţara grea de aur pe care o poartă la mâna ei de fluture nu e decât o cătuşă legată la poarta Marelui Oraş.

O tu, Marele meu Oraşcare atâta de subtil te-ai insinuat până şi sub chipul mamei mele,al mamei ei,al mamei lui,al mamei ei– şoptind încet, fără grabădar nesfârşit„Copilul meu drag, ai grijă de stomac, că dragostea vine de la sine”

De la care „Sine” întrebcare „Sine” întrebîntreb

Iubita mea are un suflet cu totul şi cu totul de aurPână şi himenul sufletului ei e din aur de nenumărate carateÎnsă adevăratele ei sentimente,fremătând captive în sufletul său de aur,se izbesc ca nişte bondari de himenul de aur al sufletului său de aurşi vin de-a berbeleacul înapoi

apoi se dezmeticesc,şi iar începe zumzăitul,şi iar se izbesc,şi iar vin de-a berbeleacul înapoimereu şi mereu şi mereu şi mereu şi mereu…un fel de Zhi-Zha-Zhu bondăresc

TotuşiTotuşi zic,aşa plecată,aşa dusă cum e eaîn Lumea Dispărutăa altoraO port în inimă, aşa dusă, aşa plecată cum e ea –şi mi-e inima grea de o naştere nu prea uşoară

Odată a plâns pe malul mării.Era noapte!Eram acolo, doar noi!Se regăsise pe sine.(Aşa mi-a plăcut mie să cred)

Lacrimile, sudoarea, saliva ei erau felu-rite feluri de feluri de ambrozie pentru ospeţele zeilor – gustate clandestin din limba mea muritoare,de pasăre care moare,de limba mea de cal nătângpe umărul pe care plâng ...

pentru că, ţineţi minte ce a spus demult un bătrân orbit de viaţă:„Orice bărbat care a fost iubit, a fost iubit de o zeiţă!”

Când ne-am întors în Marele Oraş, masca de aur era intactă pe chipul ei.

Ultima strofă:

Iubita mea îmi spunea în nenumărate feluri glumeţe că sunt nebunIar eu începusem să descopăr argumentele adaptării la condiţia de nebun:

Păi cum să nu fiu nebun dacă ...?Păi cum să nu fiu nebun dacă ...?Şi cum să nu fiu nebun dacă ...?

Şi fiecare răspuns e o piatrăla piramida pe carefără sclavi,mi-o construiesc,piramida care mă îmbracă încet,din ce în ce mai etanşădin ce în ce mai înaltăprin care n-am să las decât o fantăpentru raza tractoare la cera iubitei mele de fier.

sintagme literare

16

Poesis

gloanţele sfinţite prin geamul cărora cresc cozi imaginare aleargă spre capătul unei zile de post în care umplu borcane fără etichetă cu cenuşa unor zile mai bune şi viitoare poate pe acelaşi pământ pe care sigur e bine doar să bei şi să taci

mai e puţinnimic din ce se poate trai nu există în afara spaimei în afara fricii care îţi bubuie inima care te albește instantaneu care te face să vomiţi care îţi îngheaţă transpiraţiaam fost martor la nașterea mea (singura clipă în care lumina a avut sens se întâmpla în răcnete de groază) mai e puţin mai e puţin auzeam și restul se va petrece ca un fulger derulat cu încetinitorul

doar spaima te face viu când o simţi prin vene până la tâmpla părinţilordin dragoste înjunghii inimi ca și cum ai înţepa o cârpă apoi te duci târâș la poalele Domnului unde nu îţi mai ceri iertare pentru nimic

starea de veghesă vorbească prin tine un tată mai vechi cu vocea întinsă ca un oboz peste dealuri și să nu-l poţi traduce nici în vis nici în apă să te-ntrebe mereu ce mănânci prin locurile unde mergi să nu dormi

să vorbească prin tine o iubită mai veche cu glasul stins ca o cruce spălată de ploaie să afle ce gânduri te petrec prin tramvaie

să iubești o femeie cu ochii copilului care a desenat prima oară o casă și să crezi că într-o zi cerul tău va fi mai curat decăt depărtarea oceanelor

TUDOR VOICUmâine nu va veninu mori neapărat dar simţi cum viaţa se îngustează ca străzile prin parbrizul unei mașini în viteză și nu e ca și cum ai spune toate rugaciunile pe care le mai știi ca să fie de-ajuns să pui contră prăbușiriiîn picaj nu ai sens și nici frâne o soră vitregă a gravitaţiei te mai duce pe colo colo iţi trage de colţul buzelor îţi luminează ochii până la urmă asta contează să crezi cu adevărat că mâine nu va veni pur și simplu fără sa-ţi dea înainte o noapte cât vrei de lungă și mâine nu va trece așa pur și simplu ca o pereche de mâini reci prin amintirea copilăriei în spaima asta secretă care-ţi tărăgăneză aerul de pe o zi pe alta singura libertate e aia de a-ţi imagina că măcar în somn nu trebuie să respiri că zbori chiar și când ai coșmaruriși doar somnambulii nu au cum să te vadă

borcane fără etichetăea vine plutindca o tristete scuturată din batisetele exilaţilorîţi dă la timp pastilele pentru fricăla capătul patului o asistentă cu gâtul de sticlăîţi ascultă poveştile de pe șantierla gura imenselor tuburi de fierşuieră zgomotul demolării rătăceşte vuietul celor ce se vor prăbușicu zgomot şi fără ştiinţă

dar știi din viaţa trecută că se termină bine se va găsi cineva să îţi cumpere un costum nou nouţ pantofi care să nu te strângă și cel puţin o gagică și un beţiv să te pângă

despre ficat & chestiidacă toate zidurile vor cădea cândva să știm că doar aceste cuvinte găuresc timpul și-l fac să tremure de teamă că nu le poate îmbătrâni și se vor adânci aceste cuvinte așa cum petele scrisului se-ngroapă în ficatficatul nostru această inimă trimisă-n măruntaie ficatul nostru care se umflă și apoi se usucă fără să scoată o vorbă ficatul nostru cruce părăsită de sfinţi în mijlocul unui deșert nesfârșit

dacă exiști Doamne așa sau altfel decât îmi inchipui nu mai da niciun semn nicio piatra cu care să îmi subţiez femeia nicio roată pe care să fug de pustiu nicio apă din care să-mi răsară bunicii scoate-mă doar cum știi Tu din amintirile seci ale mării

femeia asta se trage din cei care n-au înviat singurătatea ei și numărul finit de pahare mă fac să mă evapor peste copaci arătându-le însetaţilor locul unde se învechește butoiul cu vin

curând

foarte curând din vârful vârfului va coborî lumina ca o armată de scame albe în blana câinelui înfometat

dar nu vom fi niciodată aproape

ea cu viteza ei va luneca spre poale noi tot mai sus aproape de Dumnezeu

poate doar o ciocnire să fie-ntre noi ca între două turle de aer prăbușite de respiraţia unei liniști străine

sintagme literare

17

dar știi din viaţa trecută că se termină bine se va găsi cineva să îţi cumpere un costum nou nouţ pantofi care să nu te strângă și cel puţin o gagică și un beţiv să te pângă

despre ficat & chestiidacă toate zidurile vor cădea cândva să știm că doar aceste cuvinte găuresc timpul și-l fac să tremure de teamă că nu le poate îmbătrâni și se vor adânci aceste cuvinte așa cum petele scrisului se-ngroapă în ficatficatul nostru această inimă trimisă-n măruntaie ficatul nostru care se umflă și apoi se usucă fără să scoată o vorbă ficatul nostru cruce părăsită de sfinţi în mijlocul unui deșert nesfârșit

dacă exiști Doamne așa sau altfel decât îmi inchipui nu mai da niciun semn nicio piatra cu care să îmi subţiez femeia nicio roată pe care să fug de pustiu nicio apă din care să-mi răsară bunicii scoate-mă doar cum știi Tu din amintirile seci ale mării

femeia asta se trage din cei care n-au înviat singurătatea ei și numărul finit de pahare mă fac să mă evapor peste copaci arătându-le însetaţilor locul unde se învechește butoiul cu vin

curând

foarte curând din vârful vârfului va coborî lumina ca o armată de scame albe în blana câinelui înfometat

dar nu vom fi niciodată aproape

ea cu viteza ei va luneca spre poale noi tot mai sus aproape de Dumnezeu

poate doar o ciocnire să fie-ntre noi ca între două turle de aer prăbușite de respiraţia unei liniști străine

ÎNCERCAREA CEA MAI GREAArde în minearhiva de rugăciuni nerostite

Scriu parcămă debarasez de materiale inflamabile

Scriu parcămă dezbrac de haine cuprinse de foc.

Prin cuvintele de focsau prin focul de cuvinte,inima este mai mult decât un pompier.N-au stinsnici nu sting pompierii cu apăcâte cuvinte a stinsşi stinge inima cu sânge...

Toate cuvintele ard!Cum să mai scriu astfel...?Văd gramatica destinuluica pe un foc cu ardere completă

Prin arderea completă a cuvintelornu mi-a rămas cenuşă,nu mi-a rămas fum.Cum să mai scriu la modul elementar.

Arde în minearhiva de rugăciuni nerostite.Sunt ca un preot lipsit de cuvintecare săvârşeşte slujba prin semne

DIMENSIUNEA CRIZEIPentru a se putea descrieîn cuvinte viabiledimensiunea crizei mondiale,dicţionarul tuturor locuitorilor acestui pământtrebuie inclusîn rândul materialelor reciclabile...

NINSOAREA DE ACUM

Ninge fără complemente,fără atribuţieîn al douăsprezecelea ceasFulgii minusculi nu ţinnici în loc de amintiride jucării,de bun rămas.

Fulg cu fulgnu pot reda un gând ,un joc .Ninsoarea aceasta estenepăsarea ajunsă la soroc

Iubirea noastră faţă de zăpadăcompromite legenda şi analele...Doar amintireaşi dorul de a ne lăuda cu iarnalărgesc hotarele...

Ninge fără complemente,fără atribuţie.Parcă au intrat şi mirărilesub restricţie.

Ehei, atunci ce iarnă trăiamcând de-a zăpada jucându-nenu ştiamcă de nebunii ne curăţam...

EVALUARENu se cunosc păsări carepe lângă tot ceau dobândit de la naturăsă-şi dorească şi mâini

Omul prin tot ce înfăptuieşte cu mâinilemai are multe de învăţatde la aripi

Referitor la aripile lor,zburătoarele n-au nevoie deînvăţătura pe careo primesc oamenii cu privire la mâini...

TRISTEŢEA CEA MAI MARE

Tristeţea cea mai mareeste a acelui vulturcondamnat pe viaţăsă zboare numai cu avionul

Vulturul acela uitându-se la minesuspect părea de parcăşi-ar fi doritsă-și dea aripileîn schimbul mâinilor mele.

GEOGRAFIA FĂRĂ CUVINTECulmea este căîn al douăsprezecelea ceasdezbaterile cu miez politicau introdus în geografienu în istoriepădurea furatăsau tăiată din alte motive

Geografia manifestându-se fără cuvintepentru a nu se aruncape un teren fără acoperire declaraţiile,a rămas la statutul de vis neîmplinitca pe vremea potopului

Pe timpul restructurărilor de orice felgeografia se menţine viabilă doar prin cimitirecând acesteasunt etalate prin simple imaginifără a fi prezentate în cuvintefiindcă atunci ar părea istorie.

AŞTEPTARE

Doamne de sete şi dortot ce mişcă am confundat cu tinepână şi izvoareleŞi te-ai ascuns în rai să uiţi de minecând am confundat cu tine soarele

Ridică Doamne sentimentul meula puterea taCa pe toţi compatrioţiisă-i pot alinta

Ademenindu-mă spre tinesă-mi perfecţionez zborulcum prin înviere mi-ai estimattinereţea şi dorul

VIS DE TOAMNĂÎn taină contemplam aripile păsărilorsă nu par suspectZburătoarele mirându-se pe mines-au ridicat în aer pentru migrareîntrebându-se probabil ce aştept

Doream să le spun că mâinile goaledacă nu intră în contact cu cevapot face doar semnefie de încurajaresau de disperare

Pe lângă toate astea,aripile,chiar dacă nu intră în contact cu nimicpot să zboare...

VASILE DANMARCHIª

Poesis

sintagme literare

18

Prozã

CâmpulCând îşi făcu loc prin aşternutul de nea, ce începuse să se

jilăvească, şi ajunse în faţa ferestrei împărţite în patru părţi inegale de două cercevele coşcovite şi murdare, mâncate de carii şi roase de timp, în care cu ţinte erau ţinute de două ori mai multe geamuri sparte sau crăpate pe la jumătate, femeia rămase ţintuită locului şi îşi duse pe negândite mâna la pântece. Neliniştile care îşi făcuseră pe neaşteptate loc în trupul ei gârbovit în urmă cu şase luni de zile – când plecase Mărioara, fără să fi prins de veste, Doamne, şi fără să bănuiască, iar nea Fane o chemase la zăplaz, să-i şuşotească aprins vorbe ruşinoase şi infame – şi care încet, încet, puseseră stăpânire pe ea, se învălmăşeau şi se năclăiau acum într-un mod scârbos cu sentimentul hâd şi dureros al zămislirii unei astfel de fiare fără asemănare. Căci Serafim asta era, o fiară spurcată şi vicleană, ce puţea a peşte şi catran, precum sosul acela alb şi puturos, în care-şi muia pe vremuri friptura soldatul roman. Iar în atare privinţă nu mai încăpea nicio urmă de îndoială. Chiar dacă n-ar fi aflat din gura vecinului său, zărise toamna trecută, pe când Serafim se tunsese chilug, semnul fiarei pe care singur şi-l făcuse, cu acul şi cu pixul, pe chelbe, de la o ureche la cealaltă, lăsându-şi apoi părul să crească pentru ca lumea să nu cunoască cine este cu adevărat. Şi chiar dacă nimeni altcineva nu-l vedea, ea ştia, ştia că este acolo, sub părul lins cu gel, îl zărise şi nu-l mai putea uita. Ca ars cu fierul roşu, semnul i se împlântase în minte şi începuse să se răspândească în jurul ei precum o boală molipsitoare, întinând şi punând stăpânire pe toţi oamenii pe care îi întâlnea în cale. Acum nu-l mai zărea doar în propriul său fecior, în ogorul reavăn atunci când era răscolit toamna cu plugul, în umbra soioasă a lunii pe care copacii o lăsau iarna pe stradă ori prin ogradă, sau în râul ce se lăbărţase, înghiţind porci, capre şi vaci şi scuipându-i devale, în dreptul stăvilarului. Albi, umflaţi, crăpaţi şi puţind a peşte. Semnul se mărise, murdărise zăpada, satul, oamenii, furase şunca şi mâncase cârnaţii lăsaţi pe prispă la uscat, dăduse-n cap şi tăiase prunii din fundul curţii, se răspândise în tot satul şi nu mai putea fi văzut decât de sus, de sus de tot, ca-n hărţile acelea pe care le mai arată uneori la televizor şi din care nu pricepi nimic. Jos sunt doar semnele lui, dar de acolo, de sus, dacă ai ochii să vezi şi minte să înţelegi ai să pricepi că semnul fiarei se întinde până dincolo de vale şi creşte în continuare. În fiecare zi şi în fiecare noapte, creşte, răspândit de rudari şi samsari, creşte, purtat de cămătari şi zlătari, creşte, cucereşte şi se întunecă, întunecând nu pământul, ci pe oamenii care refuză să-l muncească, nu viţa de vie, ci pe oamenii care renunţă s-o mai îngrijească, nu casele, ci pe oamenii care stau în ele, uitând să mai trăiască.

Femeia îşi apropie faţa cătrănită de marginea ferestrei acoperite pe dinăuntru de o velinţă verde prinsă în cuie

de perete şi încercă să bage de seamă, prin muzica tânguitoare, ce răzbătea din încăpere, cine glăsuieşte atât de tare. Era doar el, fiul ei, vorbind la telefon, ştia prea bine că nu putea să fie decât el, fiul ei, de astă

dată singur, aşteptându-i pe rudarii ăia de devale, ăia cu care se înhăitase şi de la care luase semnul pe care avea să-l dea mai apoi mai departe, prin pumnul ce avea să lovească, prin cuţitul ce avea să înjunghie sau prin pistolul cu bile, pe care-l cumpărase doar pentru a da mai departe prin el semnul acela maladiv, ce primejduia să cucerească întregul sat. Căci odată însămânţată, ura creşte-n om şi creşte şi ajunge prea straşnică pentru a prisosi un timp îndelungat în acelaşi trup, aşa că se revarsă şi îmboldeşte mâna să lovească, gura să ponegrească şi gândul să murdărească, urmărind în acest fel să se răspândească. Şi se răspândise şi se răspândea, iar pe Serafim nu multă vreme îl despărţea – ştia asta, ştia, ochiul gălbeniu al lunii îi glăsuise şi ochii ceilalţi, tăinuiţi în tecile de fasole, ce se veştejiseră pe uluci şi pe pârleaz, îi glăsuiseră, iar ea nu avea decât să socoată şi să adaste, temându-se – de ceasul în care avea să săvârşească o faptă murdară, dacă nu cumva o săvârşise deja. Căci ridicase mâna asupra ei, iar de când cu tărăşenia asta, cu dispariţia, femeia nu ştia ce să mai creadă. Cum, măi, Serafime, îl întrebase, cum să plece aşa de nebun fără să-mi spună nimic şi nici telefonul să nu şi-l ia cu el, îi spusese ea, iar el rânjise, ca o fiară rânjise, şi-i zise că mai pleacă oamenii, iar câteodată oamenii aceştia de mai pleacă nu se mai întorc, dar că poate, cine ştie, el avea să se întoarcă, că doar nu plecase decât până-n capitală să facă nişte afaceri. Ce afaceri, măi Serafime, să facă, că doar nu cunoaşte pe nimeni pe acolo, îi zise, iar el îşi supse gingiile, scuipă o sămânţă neagră şi goală în bătătură şi-i răspunse că a plecat cu alde Jean să ia bani de la fraieri, că sunt mulţi fraieri pe acolo care au să-i dea bani. Of, Serafime, ce o să se aleagă de tine, Serafime, i-a spus ea, dar de crezut l-a crezut, deşi s-a îndoit la început de spusele lui, mai apoi l-a crezut, gândindu-se că semnul s-a întins de la unul la celălalt, dar când acesta i-a spus că din capitală a plecat mai departe, în Franţa, să ia bani şi de pe la fraierii ăia de pe acolo, a ştiut că minte şi că Serafim sau prietenii ăia ai săi, rudarii, sau mai degrabă şi unul şi alţii deopotrivă, i-au făcut ceva şi că bărbat-su nu are să se mai întoarne niciodată. Dar îl aşteptase, chiar şi acum, în timp ce intra în odaia ei mică şi joasă, îl aştepta şi nădăjduia să se întoarne. Şi se ruga să se întoarne, să se îndure de ea şi să se întoarne, deşi nu mai credea că o să apară şi deşi într-o noapte îl visase bătut de Serafim, iar într-o alta îl visase, tot de Serafim, of, Serafime, dus la groapă. Şi nu colo, în ţintirim, la groapă, unde se duce tot mortul pe picioarele altora, ci la marginea arăturii, pe un ogor lăsat în pârloagă, unde oamenii mergeau cu pungile, sacii, căruţul ori căruţa să azvârle gunoiul, cu toate că poliţistul din comună, care tot acolo îşi azvârlea şi el zoaiele, le spusese să n-o mai facă şi deşi ţăranul care-şi avea acolo ogorul pe care îl lăsase în pârloagă (îl lăsase, săracul, ce era şi el să facă, se săturase să tot plătească de pomană tractorul şi însămânţatul şi săpatul, că oricum nu mai scotea nimic de

ALEXANDRU IOAN DESPINA

sintagme literare

19

Prozã

pe pământul lui de când se strângeau şi-i furau vara ştiuleţii, toamna cocenii, iar iarna hambarul şi cotineţele din grădină) îi ameninţase că, dacă or s-o mai facă, o să vină şi el şi o să le mute gunoiul înapoi de pe câmp în curte ori în casă. Şi-ntr-o bună dimineaţă încercase să-l strămute, venind cu noaptea-n cap şi luând la spinare un sac pe care îl cărase peste câmp, însă se lăsă păgubaş la scurt timp după aia, căci poliţistul îl zăpsise şi-l globise pentru că pătrunsese fără drept în ograda altuia, iar ăia de la primărie, care se abăteau în drumul lor spre casă pe acolo pentru a lua, când se făceau, o plasă, două, de ştiuleţi, să-i fiarbă, îl globiseră şi ei pentru că îşi lăsase ogorul în pârloagă şi făcuse din el o groapă de gunoi fără a fi împuternicit să o facă, refuzând să-l mai lucreze. Aşa că omul se lăsase păgubaş şi mai mult silit decât pornit se îngrijea de jumătate din pământ pentru alţii şi lăsa, tot pentru alţii, ailaltă jumătate să-i fie umplută cu gunoi, ce altceva ar fi putut şi el să facă decât să se lase păgubaş, însă ea, ea era plămădită din alt aluat, era prea legată de ce avea şi nu putea, sub nicio formă nu putea, renunţa. Aşa că se duse să-şi caute bărbatul prin sacii de nailon şi plasele de rafie, o zi întreagă îl căutase în vreme ce oamenii care veneau dinspre primărie şi treceau pe acolo râdeau de ea, iar ea plângea, ce altceva ar fi putut, doamne, să facă decât să plângă, să scormonească şi să deplângă zilele tot mai negre ce treceau pe lângă ea şi nopţile ce se prelingeau pe pereţii casei şi se scurgeau pe pământul bătătorit, întinzându-se ca nişte mâini, ca nişte mâini, doamne, ce scurmau în căutarea lui. Iar ea şedea în odaia aceea mică şi joasă şi fără să mai prididească de plâns privea dusă pe gânduri ştirile seci de la televizor, ca seminţele ce-i atârnă lui Samuel de limbă şi-n care nu se află nimic, ca şi-n cap şi-n inimă şi-n suflet, absolut nimic: o femeie – se făcu auzit glasul lipsit de mlădiere al unei fete tinere şi frumoase, ai cărei ochi scânteiau, de ce scânteiau, doamne, de plăcere scânteiau?, iar gura îi rânjea în timp ce spunea că pe undeva, printr-un sat uitat de lume, o femeie – şi-a pus capăt zilelor după ce şi-a petrecut singură sărbătorile. Se pare că soţul acesteia era plecat de mai mult timp la muncă în străinătate, continuă ea, încântată şi întărâ- tată, iar fiul femeii se dusese să se distreze, spuse ea sfidând nepăsătoare moartea altcuiva, o moarte fără însemnătate, cu nişte colegi de-ai săi la munte. Care munte, doamne, se gândi femeia privind-o revoltată, care munte, că şade în camera lui şi se îmbată cu ţiganii ăştia nenorociţi, apoi merg prin sat să ceară bani şi să se bată, că altceva nu ştiu să facă. Sonorul televizorului căzu brusc şi femeia auzi, prin peretele din cărămidă nearsă, brăzdat în locurile în care erau puse proptele din lemn, de crăpăturile ce-şi făcuseră loc prin cele trei sau patru rânduri de zugrăveală, sunetul dezmăţat al manelelor ce răgeau groaznic, însoţite de izbiturile celor trei petrecăreţi, duduiturile podelei din lemn şi chiuiturile lor îngrozitoare, de animale tâmpite şi stupide, bătute de soartă şi conduse de instincte. Rămase nemişcată câteva clipe, apoi se ridică în capul oaselor şi dădu o palmă în cutia televizorului. Sunetul reveni, fără ca totuşi să mai poată acoperi zgomotele acelea îngrozitoare ce veneau din camera cealaltă. Doar de s-ar fi dus la munte, doamne, să mă lase şi pe mine să-mi trag sufletul două, trei, zile, doar de s-ar fi dus, doamne.

Pe podea, în faţa ei, lumina acelui ochi urieşesc, acelui ochi ce o privea neîncetat, de parcă ar fi ştiut că a călcat strâmb şi

ar fi încercat să spună asta lumii prin razele sale ce conturau pe drum ori prin ogradă imagini sumbru prevestitoare şi desfrânate, desene în basorelief, destrăbălate şi murdare, strecurate prin cercevelele ferestrei, zămislind pe covorul dungat o cruce lugubră pe care nici lumina televizorului şi nici lucoarea flăcărilor ce se încăierau în sobă nu o puteau spăla. Îşi duse pe negândite mâna la pântecele din care se născuse acel diavol, carne din carnea ei şi sânge din sângele ei şi dacă din ea a ieşit, doamne, atunci nu înseamnă că e şi ea, într-un ungher al minţii sale, pe undeva... de ce nu-mi răspunzi, doamne, de ce, pentru că am sărit pârleazul la nea Fane, doamne, că eu nici nu ştiu dacă l-am sărit, cred că am intrat pe poartă, sau prin spate, dar am greşit că m-am culcat cu el, am ştiut că am greşit, dar a trecut o viaţă de om de atunci, doamne, şi m-am căit, ce altceva mai trebuia să fac ca să vezi şi tu că m-am căit? Că mi-am pierdut zilele şi săptămânile mi le-am pierdut şi lunile şi anii şi pentru ce, doamne, pentru ce mi le-am jertfit dacă nu pentru el, ca să-l cresc fără să-i lipsească nimic? Şi pentru ce, doamne, mi le-am jertfit, şi pentru ce? Dar ţie nu-ţi pasă, doamne, nu e aşa că nu îţi pasă, doar stai şi asculţi ca un surd şi taci ca un mut şi te uiţi la noi prin ochii tăi orbi, prin miile tale de ochi orbi, ca din degete ochi, ca din păstăi ochi, ca din găuri şi găoace şi flăcări şi vânt şi degeaba mă frământ, că ţie nu-ţi pasă, doamne, şi niciodată nu ţi-a păsat.

Prin faţa ferestrei trecu o umbră, iar un cântec cadenţat, la început slab auzit, apoi tot mai tare şi mai grăbit, îi întrerupse şirul gândurilor. Tresări. Sări din pat şi puse mâna pe telefon, după care îşi căută în grabă ochelarii pentru a citi pe ecranul albastru numele sau numărul celui care o suna, însă nu mai apucă să o facă pentru că sunetul crescuse şi el, ca şi semnul, zglobiu şi vesel, punând stăpânire pe ea, pe simţurile şi gândurile ei, aşa că răspunse şi cu sufletul la gură, încrezătoare şi bucuroasă, spuse: bărbate, tu eşti, bărbate, însă atât din micul difuzor, cât şi din şi prin perete, vocea fiului mugi înspăimântător, urlând la ea să pună lemne pe foc că moare de frig, şi de frig să nu moară, femeia s-a ridicat din pat şi a băgat lemne în sobă, peste cele care erau deja acolo şi se mistuiau, aşa cum dorul şi vina şi neputinţa o mistuiau pe ea. Luă telefonul şi sună înapoi, iar când auzi glasul fiarei răzbind prin perete şi imediat după aceea prin micul difuzor îi spuse nu vrei să te duci tu, măi Serafime, la munte, cu băieţii ăştia ai tăi, să vă distraţi şi voi acolo, la munte, iar acesta îi răspunse că pe ce bani şi râse, pe pensia ta, şi râse, moment în care femeia amuţi ruşinată, lăsând telefonul să-i cadă din mână pe podea. Of, Serafime, ce o să se aleagă de tine, Serafime. Dar era prea târziu, auzise deja, prin mu-zica jeluitoare, uşa deschizându-se în camera cealaltă şi din camera cealaltă îşi auzi fiul venind şi peste puţin timp acesta ajunse la ea şi începu să-i caute prin geantă, iar femeia nu-i spuse nimic, după atâţia ani petrecuţi sub acelaşi acoperiş ce ar mai fi putut, doamne, să-i spună, şi îl lăsă să se uite, iar după ce plecă răsuflă uşurată. Se aşeză o clipă în pat, să-şi mai tragă sufletul, că tare obosită se mai simţea, plănuind să se ducă mai târziu să caute prin magazie sau prin vecini o sfoară, ceva, ba nu, nu prin vecini, pentru că n-ar mai fi putut trăi după aceea ştiindu-se datoare cuiva, aşa că mai degrabă prin magazie sau debara. O sfoară să caute şi nimic altceva.

sintagme literare

20

Prozã

Patru furnicuţeA fost odată, ca altădată, un sătuc plin de muşuroaie cu

furnici. Mici. Aşezat pe coastă de deal, mai sus de câmpie unde aveau casele, se ştie, cele patru furnicuţe din povestea noastră. Găuri negre ca acelea galbene din cașcaval se iţeau la fiecare pas. Unele mai mari, unele mai puţin mari, dar toate făcute după aceleaşi reguli sanătoase, de construcţie. Doar toată lumea învă-ţase la aceeaşi şcoală de constructori foarte cunoscută în zonă.

Să revenim la cele patru furnicuţe drăguţe. Ele nu stăteau pe aceeaşi stradă, că doar s-au născut în săptămâni diferite. Una stătea mai spre deal şi o chema Mery. Era frumuşică foc, micuţă si pricepută la croşetat, cusut şi croit. În familia ei era foarte apreciată şi respectată. De fapt, nimeni n-o întrecea la lucru manual. Era o îndeletnicire aleasă. Avea imaginaţie şi se mişca foarte repede. Era mândria tuturor muşuroaielor. Pe cea de-a doua o chema July şi era cochetă şi discretă. Stătea puţin mai în josul dealului. Se vedea de la o poştă că e mândră şi ochioasă. O dulceaţă de furnicuţă! Şi era nevoie într-un sat de furnici hărnicuţe şi de astfel de exemple reprezentative. Cea de-a treia era cea mai cea mai. O chema Silvy şi avea mușuroiul în buricul aşezării. Era scribul tuturor muşuroaielor, din tot satul, adică însemna cu praf de cretă câte grăunţe aduce fiecare furnicuţă-n muşuroi şi, în funcţie de această muncă istovitoare, primea câte o poezie ca recompensă pentru activitatea sa de peste zi. Adica una mai mică sau una mai mare, una mai încet sau mai tare... A, uitasem să v-o prezint pe ultima furnicuţă. Era cea mai modestă. Ea doar număra câte răsărituri şi apusuri mai treceau. De fapt, stătea mai aproape de câmpie, îi era uşor să facă asta. Avea şi munca ei utilitate. Nimeni n-o făcea. O chema şi pe ea, Lina.

Întâmplarea, deloc întâmplătoare, a făcut ca ele să se împrie-tenească. Nu aşa oricum. La o chemare obștească, făcută-n gura mare, de scribul Silvy. Nu se mai putea. Erau atâtea poezii de dăruit şi de îndesat în căp’şoare că a fost nevoie de o mobilizare a celor mai bune tovarăşe de drum. Şi doar Mery, July şi Lina au răspuns dintr-o suflare. De fapt, s-au înhămat serios la o aşa muncă. Că nu e uşor să asculţi, să aprobi şi să-nţelegi în iureşul cuvintelor, sensurile lor. Devenise cunoscută în tot satul această alianţă tacită, şi de câte ori puteau, se-ntâlneau.

La o asemenea şedinţă negociată şi studiată s-au prezentat toate, la marginea satului, pe o frunză mai arătoasă. Căci tocmai plouase. Sorbeau din când în când din picăturile de apă de ploaie, fără gust şi răscoleau nişte frimituri căzute pe lângă frunză. Se odihneau. Silvy îşi lăsase în loc un batalion de locotenente ca să-i facă treaba bine. Mery făcuse propria sedinţă la ea în muşuroi trasând sarcini pe care le ştia deja încălcate. July se îngrijise de toate îndatoririle de dimineaţă, pentru că-i place să se scoale devreme, iar Linei îi era teamă că o să se ia cu sedinţa şi o să uite să adauge la numărătoare acel răsărit. Dar hotărâseră să fie foarte atente la ce se va discuta.

– Fetelor! zise Silvy. Puţină atenţie, vă rog! Îşi drese glasul emoţionată...

– Ne-am întâlnit în această dimineaţă, aici, ca să adunăm împreună acest răsărit la celelalte şi, mai important, să stabilim ce raţie să le dăm furnicuţelor, la poezie. Ca să ajungă la toată

lumea. Producţia pe cap de furicuţă a scăzut foarte mult, chiar drastic, pot să zic. În aceste condiţii trebuie să ne asumăm acestă raţionali- zare în lumea furni-cărească. Nu cred că cineva doreşte să sufere de foame, în timp ce altcineva trăieşte în huzur de frumos, înecat în cuvinte. Trebuie să fim noi cele care să avem grijă ca acest lucru să nu se întâmple. Suntem destul de în vârstă cât să ne-nţelepţim, sau nu?!

– Dragă Silvy, zise Mery, în vârstă eşti poate tu. Noi suntem tinere încă, după cum se vede, iar înţelepte ne-am născut. Bazează-te pe noi!

– Dacă poezia este să naști şi să creezi noi lumi, mai altfel decât asta, trebuie să lăsăm în grija fiecărei furnicuţe să stabilească câtă poezie îi trebuie sau nu, zise de colo Lina.

– Lasă-ne cu filozofia! Soro, dă-i înainte cu propunerea, răspunse în cele din urmă şi July.

– Serios fetelor. Situaţia este îngrijorătoare, nici raţionalizarea nu va fi suficientă. Eu zic să ne strângem, să punem mână de la mână şi să construim o fabrică de poezie, continuă Silvy. Aici, în mijlocul satului. O să muncim şi fiecare furnicuţă va vedea cum ies versurile din maşinărie şi se ambalează cu funde roşii. Or să se simtă bogate, protejate şi fără grija zilei de mâine. Totul se va desfăşura sub ochii lor, pentru ele şi binele tuturor muşuroaielor.

– Ce maşinărie? întrebă repede Mery.– Şi cele care au, deja, prea multă poezie? întrebă în acelaşi

timp July.– De ce nu facem noi poeziile, strecură repede şi Lina, ca

până acum? – Pe rând, pe rând. Şi le răspunse uitându-se la fiecare, în parte. – Maşinăria nu e complicată, are doar un motor care merge

pe bază de vânt. Vine cu manual de utilizare.– Furnicuţele care au prea multă poezie or să dorească poe-

zie nouă şi pe cea veche or s-o doneze. – Poezia n-o mai putem face noi, trebuie să ne modernizăm.

Să lăsăm vântul să aducă suflul nou, melodios. Noi doar o să fim la aparatele de comandă, mai punem o virgulă, mai aşezăm o căciuliţă pe litere. Acţiunea necesită atenţie şi multă grijă.

– Dacă furnicuţele n-or să mai muncească?! Or să stea şi-or să se uite la noi sau mai ceva, or să aştepte să se dea poezie fără muncă. Asta zise Lina îmbufnată.

– Tu vorbeşti? Cât mai numeri la răsăriturile şi la apusurile alea? gândi cu voce tare Mery.

– Gata. Fiecare cu treaba lui, stă scris în fişa postului. Doar nu degeaba stă atârnată pe pereţii din faţă, în muşuroi, concluzionă draga Silvy.

– Eu cred că e mai bine să mergem în lume, la specializare. Era Iuly care medita serios asupra subiectului. N-ar stica să fim bine pregătite.

– Eu zic că trebuie să ne gândim serios la toate aceste schim-bări majore, radicale şi neiertătoare. Vă propun să mergem fiecare la ea în mușuroi , să reflectăm, în timp ce muncim, până la următoarea ședinţă programată. Silvy se gândise mai bine la această idee.

– Parcă trebuia să discutăm pe-ndelete, între noi, patru fete. Cea care comenta era tot Lina.

– Dar nu trebuie să ne grăbim, zise Mery.– Atunci rămâne cum am stabilit. Ne mai vedem.Începuseră să se mişte greoi fiecare pe la mușuroaiele

cunoscute. Luaseră şi câte o frimitură-n spate să ducă acasă la copii, cele care aveau. Dar toate mergeau gânditoare, două câte două.

– Ptiu! S-a făcut ziuă! Am uitat să adaug răsăritul ăsta. Ştiam eu! ţipă Lina.

ALINA MARIETA ION

sintagme literare

21

Supraveghetorul ( fragment)

1. Deius

În al doilea an al domniei strălucitului Imperator Domine Deus Lucius Domitianus Aurelianus, preregrinul Deius scrise cu degetul în ţărâna din faţa colibei în care era ţinut cu forţa :

SUPRAVEGHETORUL PENTELEU SE IUBEŞTE CU NEVASTA PROCURATORULUI FĂRĂ NICIO PRIMEJDIE.

CĂUTĂTORII DE AUR SUNT FERIŢI DE DUŞMĂNIA MUNTELUI.

OAMENII AU UITAT DE ZEUL DERZELAS.

Șterse apoi cuvintele cu palma și se ridică în picioare. Paznicul său aţipise pe patul de răchită, la umbra stejarului bătrân. Deius simţi dintr-o dată căldura clocotitoare a amiezii. Întinse mâna și împinse soarele puţin în spatele său, încurcându-l în crengile frunzoase ale unui ulm, apoi se întinse din nou pe pământul fierbinte. Lui Deius i se interzisese să scrie, fiindcă tot ce întocmea el în vorbe era contrazis de realitate.

Scrijelise pe tăbliţe de lut :

23 DE SOLDAŢI ROMANI PETREC ÎN VOIE PE MALUL RÂULUI ARGENSIS.

Ploile se porniseră din senin, apele se umflaseră peste colibe și semănături, iar douăzeci și trei de soldaţi romani fuseseră prinși în burta dealului, chefuind cu vin și femei. Ei se înecaseră toţi, ca nişte şoareci.

În alte zile, Deius scrisese :

TARLAUA CU GRÂU A LUI PENTELEU SE COACE LA RAZELE LUNII.

PE GUVERNATOR ÎL IUBEŞTE SOŢIA SA.AVEREA PROCURATORULUI ESTE LA ADĂPOST DE HOŢI.SCLAVA MEDA IESE DIN TEMPLUL ZEIŢEI BENDIS ŞI SE

SMEREŞTE.OGOARELE SE RĂSFAŢĂ ÎN SOARELE VERII.SCLAVII LUI PANGORAS MUNCESC CU VOIOŞIE.

Deius era optimist de felul său, dar evenimentele se grăbeau să-l corecteze.

Fuscus primise ordin verbal de la guvernator să-l aresteze pe peregrin și să-l supravegheze, zi și noapte, să nu mai scrie. Ori să-l decapiteze. Fuscus mărturisise apropiaţilor că se teme ca Deius să nu scrie cu gândurile sale luminoase, în timp ce era executat, cine ştie ce întâmplări fericite, iar

o puzderie de nenorociri să se abată apoi peste Imperiu. Așa că îl dăduse pe Deius în grija lui Penteleu, dacul înstărit care se înţelegea foarte bine atât cu compatrioţii săi, cât și cu romanii și își îndeplinea cu devotament toate misiunile cu care îl cinstise Imperiul. Peregrinului i se con-fiscaseră beţișoarele, tăbliţele de lut și sulurile de pergament. El primise, în schimb, o colibă

încăpătoare și trei sclave. Din pivniţa lui Penteleu și de la bucătăria acestuia i se trimiteau lui Deius vin și mâncare din belșug, iar patru sclavi erau însărcinaţi să-l păzească neîntrerupt pe captiv. Ziua îl urmărea însuși Patras, mai marele peste sclavi.

Întins pe pătuiagul improvizat din crengi de frasin, Patras sforăia cu gura deschisă. O muscă mare, verde, dintre acelea care se hrănesc cu stârvuri, i se puse pe buze. Gâdilat, Patras horcăi mai tare și o înghiţi. Se înecă, începu să tușească și se trezi, înjurând. Imediat se uită cu ură la peregrin, care se întinsese pe iarbă, la umbra din faţa colibei. Cerberul întinse mâna către urciorul cu vin, ţinut într-un ciubăr plin cu apă rece, gâlgâi însetat și închise din nou ochii.

Peregrinul se ridică în capul oaselor. Îl înţepau muștele, iar cerul amiezii de august se clătina opalescent. O sclavă îi zâmbea din pragul ușii, făcându-i semnul îmbietor al hetairelor. Numai asta nu, se gândi Deius. Dacă lucrurile averau să meargă la fel, nu peste multă vreme va trebui să ceară ajutorul sclavilor pentru a le mulţumi pe femei. Vlaga care îi mai rămăsese semăna cu o oală unsă pe fund cu miere, din care nu mai puteai scurge decât două-trei picături. Acum vedea aievea lichidul unsuros al soarelui, scurgându-se pe la strașinile colibei. Dacia este, în timpul verii, un cuptor încins.

Sări în picioare și se cufundă în butoiul cu apă de lângă el. Polobocul era al lui Patras, dar ce mai conta ? Asta nu era viaţă.

2. Penteleu este vizitat de Casio

Penteleu își încheiase prânzul cu o bucată mare de caș, o duzină de turte cu mure și o ulcică de vin alb, care îi astâmpărase setea cumplită, provocată nu atât de mușchiu-leţul de căprioară sărat și de fazanul fript pe care îl dăduse gata în câteva minute, cât de arșiţa care aprinsese pământurile Daciei. Prinsese un soi de vie albă, cu ciorchini brumaţi, fără știrea lui Fuscus, comandantul castrului, chiar prin unul dintre subordonaţii acestuia, centurionul Ovidius, care se învoise să-i aducă cinci mii de butași de viţă, în schimbul a zece sclave, alese pe sprânceană. Evident că îl păcălise pe roman. Le ascunsese pe cele mai frumoase femei, iar acela alesese din ce rămăsese la vedere. Culmea e că prostul le luase chiar pe cele mai urâte, numai burţi umflate și ţâţe ca de bivoliţă, femei cu bucile cât cuptoarele cele mari de pâine ale templului lui Zamolxis, de spărgeau pietrele pe care puneau curul. Dar poţi să te caci în gustul omului, mai ales dacă acela e și roman ? Așa îi plăcea lui Ovidius, pidze încăpătoare cât burdufurile de vin, căci avea o bâtă de ștrămălău cât osia de car, cu o căpţână ca un harbuz verde.

ªERBAN TOMªA

Prozã

sintagme literare

22

Câţiva ani, Ovidius îi tot aduse viţă, de umplu două dealuri cu ea și avea vin de-și putea răcori toate zilele de vară. E drept că dimineaţa bea un vin negru, gros și vârtos, dintr-o tarla străveche, lăsată moștenire de străbunii săi, preţ de cincisprezece generaţii, de când se pripășiseră aici primii traci. Bătu din palme și sclavii, care mâncaseră și ei sub umbrarul din spatele casei, se iviră somnoroși, unși pe la gură și cu ochii împăienjeniţi. Le porunci scurt să plece către pădure, unde îi așteptau grămezile de lemne pentru foc și fânul rânduit pentru hrana de iarnă a vitelor. Erau mulţi, nici nu se ostenea să-i numere. Pe femei, în schimb, le știa pe toate, chiar dacă le vedea de la trei sute de pași, din spate, cu privirea înlăcrimată de băutură. Asta și aștepta, să se îndepărteze bărbaţii, pentru a o striga pe una dintre ele, care obişnuia să-i facă mai alunecoasă căderea în somnul de după-amiază. La gândul plăcerilor care îl așteptau, inima i se lenevi, moale, de parcă ar fi fost o turtă de grâu muiată în apă, în timp ce mădularul începu să se ridice trufaș și nerăbdător. Penteleu se îngrășase rău de când nu mai luptase în vreo bătălie și tocmai se gândea că l-a cotropit osânza și că ar trebui să mai ia sabia și să facă niște exerciţii cu ea, când Casio, sclavul eliberat de Fuscus pentru însușirile sale neobișnuite, se înfăţișă dinaintea lui, ca ieșit din pământ, îi aruncă sulul de pergament sigilat și îi lătră în faţă, cu dinţii rânjiţi a răutate :

În numele lui Cezar, citește și supune-te! Și cinstește-l pe sol!

Apoi se trânti, ca un nesimţit, pe leagănul din nuiele împletite, aflat în capul mesei și pe care Penteleu stătea atunci când oficia mesele festive. Penteleu se ridică repede, luă în mână scrisoarea, o duse la cap, la inimă, îi sărută sigiliul și se înclină. Cu voce puternică își strigă sclavii și le porunci să aducă bucatele cele mai bune și vinul cel mai parfumat pentru oaspete. Pe urmă rupse parafa și desfăcu încet, cu mâini tremurătoare, manuscrisul. Pete negre îi apărură înaintea ochilor, când văzu că documentul venea chiar de la comandantul Fuscus.

Ave Cezar !În numele Împăratului, citește cele de mai jos și urmează

întocmai poruncile ! Preastrălucitul Imperator Domine Deus Lucius Domitius Aurelianus a fost informat că un anume coate-goale umblă prin părţile dacice ale Imperiului și se recomandă ca fiind zeul Derzelas. Nemernicul mărturisește cui vrea să-l asculte că îi va alunga pe romani de pe pământurile Daciei Porolissenssis, apoi din Dacia Apulensis și, în curând, din Dacia Malvensis. Impostorul este însoţit de un așa-zis învăţat care se dă istoric și semnează cu îndoielnicul nume Merulas. În realitate e un scribălău care culege informaţii, ca un trădător ce este, despre faptele de arme ale Preamăritului Împărat, pentru a scrie o așa-zisă biografie a Cezarului. Făţarnicul Merulas nu face însă altceva decât să răspândească zvonuri și calomnii închipuite pe seama vieţii private a Împăratului și să le scrie în scârbavnica lui carte. Cum Augustul Caesar nu crede în zeii daci și nu

a autorizat pe nimeni să-i scrie biografia, îţi poruncesc să iei urma netrebnicilor și să-i ţii sub o strașnică supraveghere. Intră în vorbă cu ei, îmbie-i cu vin tămâios din pământul tău, învăluiește-i cu vorbe mieroase, încântă-i, spune-le că le ești prieten și încearcă să le afli gândurile murdare. Înainte de a-i da morţii, consider că se cuvine să aflăm care le sunt planurile. Îmi vei trimite la zece zile, prin Casio, un raport despre cum evoluează lucrurile. Dacă nu reușești să-l îndepărtezi de condei pe trădător, s-ar putea ca împăratul să dorească să i-l duc viu la Roma sau să-i trimit capul prin trimisul meu. Dacă tâlharii îţi vor scăpa, evident că îi vom trimite Împăratului căpăţâna ta. Răspunzi cu viaţa de îndeplinirea întocmai a dispoziţiilor Strălucitului Împărat !

Pace și sănătate ! Comandant Tiberius Fuscus

Între timp, Casio înghiţise două potârnichi fripte și băuse trei sferturi din ulciorul cu vin.

– E, râse el, cu ochii închiși de beţie. Ai cam feștelit-o, nu? O să te vizitez cam des de acum încolo.

Amiaza se anunţa călduroasă, iar muștele îl bâzâiau pe roman. Erau mari cât prunele din livadă și istoricul Merulas spunea că au fost aduse de romani, fiindcă numai acolo se înmulţeau, pe cadavrele de sclavi crucificaţi. Penteleu se uită cu scârbă la Casio care adormise la masă, uns cu grăsime pe la gură și cu resturi de mâncare pe tunică. „Porci de romani! Beau și mănâncă până se cacă pe gură și dup-aia se cred oameni civilizaţi! Naţie de stăpânitori…” Ca orice sclav eliberat, Casio era de o mare obrăznicie și se manifesta cu multă cruzime faţă de daci. Nu se dădea în lături de la nimic și de aceea Fuscus îl trimitea în cele mai urât mirositoare misiuni. Noroc că el, Penteleu, era bine văzut la Roma și nici Fuscus nu s-ar fi atins de un fir de păr din capul său. Dacii care mai rămăseseră îl iubeau însă și mai mult, fiindcă stră-străbunicul său fusese cel care negociase cu învingătorii și le salvase vieţile și avutul. Ba chiar îi dăduse câte o mie de dinari fiecărui luptător care supravieţuise luptelor din faţa Sarmizegetuzei. Erau și câţiva care se întrebau, cu priviri șirete, de unde luase strămoșul lui Penteleu banii aceia. Bătrânul avusese însă grijă să dea de veste tuturor, prin oamenii săi, că aurul provenea din comoara lui Decebal și fusese lăsat cu limbă de moarte pentru supravieţuitori. Înaintașul lui Penteleu fusese unul dintre oamenii de încredere ai regelui și atunci alte vorbe și semne de întrebare apărură prin colibele dacilor. Nu cumva Decebal i-a dat mai mulţi bani moșului, iar acesta i-a oprit pentru sine ? Dar banii împărţiţi cu dărnicie astupară repede gurile clevetitoare și deschiseră tuturor inimile întru iubire pentru neamul lui Penteleu.

Asta e, și-a spus Penteleu o sută cincizeci de ani mai târziu. Prostului ori nu-i dai nimic, ori îi dai și cămașa de pe tine, că altminteri dai de belea cu el.

Celor două sclave care îl așteptau întrebătoare în cadrul ușii le făcu semn să se îndepărteze și îl trimise pe slujitorul care strângea masa să îl cheme pe Delas.

Prozã

sintagme literare

23

Prozã

3. Delas

Delas, omul său de încredere, era un bărbat demn de a fi trimis sol la Zamolxis. Și asta chiar s-ar fi întâmplat, dacă dacii ar fi fost cârmuiţi de un rege al lor. Înalt, blond și frumos precum zeul Apollo, Delas avea niște braţe vânjoase cu care putea ţine în loc și un bour, pe care îl apuca de picioarele din spate, ca pe un ţap. Putea sfărâma cu pumnul pietre de mărimea unui coş de răchite și era neîntrecut în mânuirea sabiei înconvoiate și a suliţei. Delas studiase la Atena, unde își schimbase și numele getic, greu de pronunţat și de purtat într-o Dacie stăpânită de romani, cu unul grecesc. Fusese crescut și educat de Penteleu de la vârsta de doi ani, când părinţii băiatului fuseseră asasinaţi noaptea, în coliba lor. Tatăl lui Delas fusese un viteaz fără pereche și de aceea Titus Flavius, fostul guvernator al Daciei Apulensis, îl angajase în garda sa și ulterior îl pusese în fruntea acesteia. Se pare însă că Robobostes, tatăl lui Delas, găsise întâmplător, în locuinţa guvernatorului, un pergament cu un conţinut periculos. Fuse- se otrăvit, împreună cu soţia sa, de un călător misterios care îi ceruse găzduire în toiul nopţii. Manuscrisul dispăruse, dar Robobostes apucase să povestească unui prieten despre el.

Delas călătorise mult şi se instruise chiar în Elada, pe socoteala lui Penteleu, în care avea o încredere oarbă. De câtăva vreme însă, Penteleu citea în ochi lui Delas o răceală comparabilă cu gerurile lui ianuarie.

– Omor? întrebă Delas.– Nu. Urmărire.– Terminată cu arestare?– Deocamdată nu știu nici eu cum se va termina. Și fii

atent că unul dintre suspecţi spune că e zeul Derzelas. Îi urmărești pe cei doi, notezi tot ce fac și spun și îmi trimiţi un raport la zece-douăsprezece zile. Dacă deduci că plănuiesc ceva vătămător pentru Imperiu, poţi trimite raportul imediat. Poate că ar fi cazul să intri în vorbă cu ei, să-i îmbii la băutură și să-i faci să vorbească.

Delas nu mai zise nimic. Se înclină încruntat și ieși, închi-zând ușa după el.

4. Delas în tavernă

Delas nu-i găsi pe cei doi în primul mansio în care se opri. Trecuseră pe acolo, se opriseră, adulmecaseră din prag și plecaseră iute.

– Aici miroase a sânge de om, zisese Derzelas, iar piticul rotund ca o minge, care-l însoţea, se strâmbase la cei dinăuntru și le arătase dosul.

Soarele împinsese toată după-amiaza în perete, dar în afară de ușa înaltă și groasă de stejar de la intrare, larg deschisă, nicio altă deschidere nu-i dădea posibilitatea să intre în tavernă.

– Bătea-m-ar luna-n cap, dacă voi, dacii ăștia, spusese la beţie guvernatorul, nu trăiţi pe sub pământ.

O vreme își strecură razele prin găurile din pereţii de lut lipit pe ramuri de copac, iar mușteriii, bând vin negru la mese, păreau răstigniţi în lânci de aur.

– Parcă am fi vitejii trimiși la Zamolxis, mormăi un veteran știrb, cu faţa arsă și brăzdată de vicii.

– Bătu-te-ar grindina pe fudulii! Ce treabă ai tu, romanule, cu Zamolxis? interveni un bărbat falnic, care bea la masa lui Delas, împreună cu căzătura fără dinţi și cu un orb, de asemenea bătrân. Vezi-ţi de dosurile pe care le pândești! Cine te-ar trimite pe tine la Marele Zeu, ca să-I pângărești peștera sacră?

– Așa și pe dincolo să-mi facă mie Jupiter dacă aici nu e un curent care te duce direct în Hades, zise și orbul, cu glas miorlăit. Numai pânze să punem la corabia noastră și suntem gata.

Acum luna se lipise de perete și sufla răcoare pe sub strașină. Făcliile din tavernă făceau un fum gros, înecăcios, de rășină. Patru dintre nevestele lui Pangoras se agitau printre mese și aduceau oale cu vin și străchini mari, pline cu carne de zimbru, friptă. Ultima cană de vin băută de Delas avusese un gust ciudat, iar acum el abia își simţea picioarele.

– Îneca-te-ar Dionysos în butoaiele lui cu vin! Minele de aur vor trece în alte mâini, auzi el, ca prin vis, vocea veteranului.

Delas știa că ultimul transport de aur către Roma fusese furat. Soldaţii romani care asigurau escorta făcuseră popas la marginea unei păduri din apropiere de Drobeta. Un păstor costoboc îi îmbiase cu pulpă de ied coaptă în ţest, brânză de capră la burduf și cu un vin greu, cu aromă de levănţică. Ostașii petrecuseră până târziu, mai veniseră și alţi ciobani la ospăţ, aceștia cântaseră la fluier și la tulnic, iar vinul cursese gârlă. Însoţitorii convoiului s-au trezit târziu, mult după răsăritul soarelui, cu mâinile și picioarele amorţite, după un somn de plumb, năucitor. Aurul dispăruse cu lăzi cu tot, roţile carelor erau sfărâmate, dar merindele erau întregi. Păcurarii au fost căutaţi, ziua și noaptea, până crescuse luna pe cer, dar nimeni nu văzuse și nu auzise nimic.

Faptele de mirare se înmulţiseră pe teritoriul Daciei, împuind ca niște șoricioaice care fată de treisprezece ori pe an. Umbla vorba că oameni plătiţi îl urmăresc pe guvernator, pândind un moment prielnic pentru a-și spăla pumnalele în el. În acele zile, nimeni nu voia să fie în pielea mai marelui, pentru înlocuirea căruia se trăgeau sfori chiar din Dacia Porolissensis. Mai mult, minele de aur de la Alburnus Maior au rămas fără pază timp de o jumătate de zi, fiindcă Legiunea a IV-a Gemina a fost chemată de urgenţă la gra-niţa nord-estică, unde apăruse, chipurile, o armată de carpi. Ulterior se dovedise că nimeni nu dăduse niciun ordin pentru supravegherea hotarelor, unde, de altminteri, nu se semnalase nicio mișcare de trupe.

Cei trei străini pălăvrăgeau înainte.– Adevărul e o curvă care îi spune fiecărui pulărău cu

care se tăvălește: „Cu tine m-am simţit cel mai bine!”, rosti veteranul

– Ca o curvă, bine zis, șuieră orbul. Numai că aia îţi arată repede ce are mai bun. Adevărul e mereu ascuns și numai lumina lui Jupiter îi permite să se arate.

– De ce Jupiter și nu Zamolxis? întrebă o femeie singură, de la o masă alăturată.

sintagme literare

24

Prozã

– Păi, pe voi aici vă ţine numai în umbră și în întuneric, râse veteranul. Noroc că luna vă împiedică să rătăciţi cărările. Mira-m-aș ca Zamolxis să aibă un soare al lui în peșteră ca să vadă adevărul!

– Nu s-ar zice că nu sunt toate bune aici, mai ales vinul şi femeile, rosti bătrânul roman. Dar e prea întuneric, nu vezi pe unde calci şi nu ştii unde poţi ajunge.

– Lasă că avem pădurile răcoroase, iar luna ne luminează drumul, râse altcineva.

– Făcea-şi-ar Jupiter nevoile în poteca voastră! De ce nu scrieţi voi nimic? Adevărul răzbate prin veacuri numai prin scripta.

– Oare? – În mod sigur, lovi-te-ar boala zimbrului nebun! Verba

volant, scripta manent! Voi sunteţi sclavii lui verba, adică ai palavrelor şi ai zvonurilor care nu rămân. Cădea-mi-ar piatra lunii-n cap!

– Poate, prietene, dar numai cuvântul rostit înfăptuieşte miracolul de a schimba lumea vie. Râde-te-ar copiii cu bucile curului!

– Şi a schimbat-o convenabil pentru voi? Poţi să spui asta? Fugire-ar toate pizdele de tine!

– Nu, dar Zamolxis ştie ce face, pune-ţi-ar văduvele fustele-n cap!

– Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Jupiter, dacă îmi spui unde este Zamolxis!

– El stă ascuns precum comoara lui Decebal. Dar ne dă semne asupra Căii pe care trebuie să o urmăm.

– Ce-i tot dai cu Calea? Ce este Adevărul ? Căpătare-ai orbul găinilor!

– Cădea-ţi-ar mădularul în ţărână! Calea se află în sufle-tele noastre şi rareori e arătată în vorbe.

– Auzi? Ia zi-mi, nu cumva Zamolxis al vostru v-a dat ţeapă?

– Veritas filia temporis est! glăsui sentenţios orbul.– Ba nu, Calea este ceea ce este şi guvernează atât lumea

văzută, cât şi pe cea nevăzută. Arde-ţi-ar focul călcâiele!– Și vă mai zic ceva, spuse veteranul. Mi-e teamă că

Zamolxis a plecat de aici. V-a părăsit pe șest, la adăpostul beznei groase, luând cei mai buni războinici. Împiedica-v-aţi în mădularul lui Apollo!

E de rău, se gândi Delas. Nici nu putea fi vorba să înnop-teze în podul cu fân, plin de păduchi, al mansion-ului sau în groapa de oaspeţi, unde musafirii se întindeau unul lângă altul, pe paie de secară. Acolo nu puteai rămâne peste noapte decât dacă erai într-un grup care să ocupe o parte a încăperii, iar oamenii făceau de strajă, pe rând. În asemenea taverne, femeile nesătule care se încumetau să se lungească lângă necunoscuţi dispăreau fără urmă și se spunea că chiar și bărbaţii singuratici și dolofani ajungeau hrană pentru porcii proprietarului.

Simţi că nu se poate ridica.– Dacă nu mai ai bani de băutură, îţi face mandea cinste!

îi strigă la ureche bătrânul libidinos de alături, pe care Delas îl poreclise în gând Socrate.

Ceilalţi doi semănau cu Platon și cu Homer.

În tavernă își făcuse apariţia un înghiţitor de săbii. Spre el se îndreptă atenţia tuturor. În aceeași clipă femeia care stătea singură la masă se ridică repede și se îndreptă către ieșire.

– În pădure s-au înmulţit lupii, zise ea cu un glas gros, când trecu pe lângă Delas.

– Cară-te de aici și urmeaz-o pe femeie! auzi Delas o voce piţigăiată. Conspiratorii îţi vor viaţa.

Se uită în jos și văzu un pitic cu un fes roșu, bâţâindu-se la picioarele sale. În mijlocul tavernei, pehlivanul tocmai vâra în gura-i încăpătoare făclia cea mare a cărei lumină ajungea până la ușă.

5. Derzelas şi Merulas

RaportCătre ilustrul și neîntrecutul în luptă comandant Tiberius

Fuscus

Stăpâne,Luând act de poruncile Luminăţiei Voastre, am trimis de

îndată cel mai de încredere om al meu în urmărirea numiţilor Derzelas și Merulas. Trebuie să-ţi spun că războinicul trimis de mine nu i-a găsit în cel dintâi mansio în care a intrat. Fuseseră pe acolo, dar pesemne că nu le plăcuse și spăla-seră putina. După ce priviseră lung, din prag, adunarea de oameni, Derzelas spusese că acolo miroase a sânge de dac, iar piticul se strâmbase la cei prezenţi și le bătuse curul.

Când am ajuns în mansio-ul de lângă Alburnus Maior, cei doi erau singurii mușterii și înfulecau cu poftă o mâncare de prune caldă. Proprietarul tavernei a spus că uriașul Derzelas și însoţitorul său Merulas, un pitic răutăcios, sosiţi în miez de noapte, îi aruncaseră toţi mușteriii din culcușul de noapte, iar aceia, de spaimă, nu se mai întorseseră și se culcaseră prin pă- dure, cu toate că plătiseră cazarea cu bani buni. Piticul îi trezea din somn cu un șut în fund, iar Derzelas îi arunca pe ușa taver-nei, folosind o singură mână. S-a întâmplat ca doi inși să fie împreunaţi după moda romană, iar când Derzelas i-a smucit, săltându-i cu paiele de sub ei, hăndrălăul mai întărâtat și-a scrântit mădularul acela de rușine pe care, de obicei, orice luptător și-l vâră în pântecele femeilor. Acum, după cum bine ştiţi, voinicii se desfată cu dosurile altor bărbaţi.

– Cu asta v-au supus romanii, a strigat Derzelas mânios. V-au dat găoaza și băutura și v-au luat aurul și pădurile.

Pe urmă au trecut pe la mesele lungi, de scânduri și au luat hrana din faţa tuturor oaspeţilor. Luau strachina omului, o miroseau și dacă le plăcea, o turnau în vasul lor de mâncare imens, făcut dintr-un materilal sclipitor. Un călător mai voinic a protestat cu jumătate de gură, Dar piticul a urlat la el să-și ţină gura, că ei sunt zei și își pot permite fapte neîngădui-te muritorilor. Derzelas s-a întors cu spatele la cârcotaș, a slobozit un vânt și l-a sleit pe obraznic de peretele tavernei, care s-a clătinat serios. O bârnă din acoperiș a dat să cadă, dar pretinsul zeu a prins-o cu braţul său vânjos și a potrivit-o la locul ei. Derzelas a spus apoi că a vrut să-l zboare pe ușă, dar nu și-a calculat bine direcţia băşinii.

sintagme literare

25

Prozã

Au mâncat tot și au poruncit alte mâncăruri făcute din ierburi și cereale. Totodată au interzis consumul de carne în mansio, așa încât nimeni nu mai pune piciorul aici.

Stau toată ziua la taclale, dar din discuţiile lor nu reiese că vor să scrie ceva. Când și când, Derzelas scoate din desagă un sul cât toate zilele și citește din el. Apoi îi dau amândoi înainte cu palavrele.

Piticul:– Să zic că nu ţi-au priit turtele de secară coapte în cuptor?Derzelas:– Ei, aș!Piticul:– Pe mine mă doare burta!Derzelas:– Ești și tu prea lacom.Piticul:– Am mâncat numai o turtă.Derzelas:– Atunci ești prea sensibil.Piticul:– Dar mâncarea de prune?Derzelas:– Cam nefiartă, dar merge. Mai bine ar fi făcut vin din

prunele alea!Piticul:– Că bine zici! Ce să-i zic gazdei să pregătească?Derzelas:– Ce vrei. Dar o plăcintă de brânză ar fi tocmai bună.Piticul:– Numai să nu ne întărim rău la burtă. N-am ieșit afară

de două zile.Derzelas:– Eu de trei.Niciunul dintre ei n-a zis nici de bine, nici de rău despre

Împărat și despre Imperiu. Pe urmă, Derzelas a scos cartea și a început să citească. Focul troznea în soba mare și neagră, iar afară ploua mărunt și des.

Îi urmăresc pas cu pas. Cu închinările cuvenite, Supraveghetorul Penteleu

6. Adulter, iscoadă şi torturi

Rămas singur, Penteleu trase mai aproape ulciorul cu vin parfumat de Creta şi îşi turnă cu nădejde în cana de lut. Bău cu poftă şi, deşi era o amiază călduroasă de august, simţi că îl ia cu frig.

În provincie bătea vânt de schimbare. Umbla vorba că romanii se vor retrage la sud de Danubiu, peste podul lor blestemat, dar numai după ce vor lua toate avuţiile cu ei. Procuratorul trăgea sforile să-l înlăture pe guvernator. Penteleu îl spiona de ani de zile pe stăpânul banilor, prin ţiitoarea acestuia. Fatima, subţire şi aprinsă ca şi Infernul, îl târa şi pe el, ca un vârtej, în întunecimile fierbinţi, iar

Penteleu săpa şi ara carnea tare, arăbească, a femeii, în timp ce pe retina lui şerpuiau cai roşii, alungiţi, galopând către moarte. Vulcanul tocmai începuse să se cutremure, semn că nu peste mult timp va erupe, când Penteleu auzi paşii târşâiţi şi înjurăturile procuratorului care se întorcea acasă mai devreme decât anunţase. Penteleu mai avu timp să-şi înhaţe hainele şi să se năpustească alături, în cămăruţa minusculă în care intra numai Fatima pentru a se face frumoasă.

Procuratorul intră, se uită fără chef la Fatima şi întrebă dacă a dat poruncile cuvenite pentru masa de prânz. Apoi începu să se lamenteze.

– Făcea-şi-ar Apollo nevoile în poteca lui, dacă în curând nu va juca după cum îi voi cânta eu!

Penteleu trase cu urechea şi află acum mult mai multe lucruri şi mai de folos decât ar fi făcut-o dacă ar fi ispitit-o pe Fatima câţiva ani buni.

În curtea de piatră din spatele tavernei, Pangoras se uită cu atenţie la cuţitul sclipitor din mâna sa. Îl răsuci, încruntat, în lumina soarelui.

Din coliba aflată în apropierea hanului răsuna cavalul aedului. Pangoras îl descoperise în canabae, într-o noapte friguroasă de februarie, şi îl ţinea pe mâncare, băutură şi o sută de sesterţi pe an, ca să cânte la petreceri. Muzicantul cânta de bucurie, când negustorul încheia o afacere grasă, ori de tristeţe, când Pangoras mai pierdea o fărâmă din averea sa.

– Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis, dacă nu vom afla acum cum face omul minunea de a transforma în căcat toate bunătăţile pământului.

– Ce vrei să zici? întrebă bărbatul întins pe o masă de piatră şi legat zdravăn cu frânghii.

– Nimic, în afară de faptul că te voi curăţa ca pe un peşte, ca să văd ce ai în burtă. Află că eu mă consider om de ştiinţă. E, omul de ştiinţă e ros mai mereu de curiozitate. Iar eu sunt mort de curiozitate să văd cum curge căcatul prin tine, de la gură până la cur. Ce zici?

– Lovite-ar grindina în fudulii! Împăratul te va crucifica pentru uciderea unui roman, să fii sigur!

– Împăratul o să mă pupe-n cur! El nu va şti niciodată câţi romani am căsăpit eu!

– Nu, zău? Dar-ar în tine boala râsului nebun! blestemă bărbatul legat fedeleş.

Imediat însă se trezi guiţând ca un porc. Pangoras îi vârâse sub osul pieptului vârful cuţitului.

– Pişa-s-ar pe tine Hercules dacă nu-ţi voi da şansa să-ţi răscumperi viaţa! Ce dai?

– Două loturi din ager publicus, trei prisăci şi cinci sclavi.– Nţţţţ! E prea puţin!– Fura-mi-ar hoţii muştele din casă! Atâta am! Ce vrei mai

mult?– Nişte informaţii, râde-te-ar copiii cu bucile curului!– Asta nu! Nici mort! Arde-te-ar focul lui Vulcan!– Păi, aşa spune!Şi Pangoras ridică pumnalul.

sintagme literare

26

Atelier critic

DANIEL CORBU: POEZIA CA „BLESTEM”

„Nimeni nu pleacă prea departe de sine”

Îmbătrânind, fiind mai puţin „plimbăreţ”, cu Daniel mă văd rar, mai degrabă pe la Chișinău, acolo unde editorul, îndeosebi, trezește admiraţie (și invidie) prin șirul de isprăvi culturale și, bineînţeles, culege premii. Dar poetul, definitiv ieșenizat, mi-e aproape, închipuind „viziuni lirice” în / despre Iassiensis, privind lumea „cu ochiul de Duminică”, rătăcind epopeic, alături de marile umbre, predând postmodernismul „pe înţelesul tuturor”, după ce, cândva, într-o vreme tot mai îndepărtată, „gângurea” versuri pe malul Ozanei. Plin de excentricităţi, iubind aluziile livrești, bun gestionar al gloriei, încrezător în des-tinul său, Daniel Corbu va dedica un poem de dragoste unei necunoscute (cititoare) din secolul al XXIV-lea: „Aveam / patru sute / de ani / tu mi te uitai / prin / cărţi / surâzând”. Aferim!

Dar să ne întoarcem „pe vremea lui D.C.” (postmo-dernă, se înţelege), răsfoind – împreună – „documentele haosului”. Intervievat, anahoretul Daniel ne prevenea: „aparţin Postmodernismului atâta timp cât el nu înseamnă lipsă de profunzime”. Fiindcă poetul nostru, o „trestie de carne”, în pofida dozei de teatralitate, dovedeşte o responsabilitate acută şi priveşte lumea „prin mai multe răni deodată”. Are dezinvoltură postmodernă și risipește o ironie tandră; dar scriitura sa, vegheată de luciditate, nu cade în mrejele jocului intelectual, vidat afectiv. Radu G. Ţeposu lansa, cred, o observaţie fundamentală când vorbea despre o ticluită scenografie lirică. Elegiacul vede în poezie o „nevindecată rană”. Inima e „mai mare peste împărăţia de vorbe”, încât are curajul de a fi sentimental, sfidând de-romantizarea lumii. Trece de la umilinţă la penitenţă (afectată, uneori), afişează un ton gnomic, cogitabund, scriitura dorindu-se demiurgie. Traversează purgatoriul singurătăţii şi rafinamentul său, îmbibat cu limbaj metaforic, combinând vetusteţea cu ironia blândă şi aluzivitatea culturală, închipuie „ziduri livreşti”, cartea devenind o criptă. Sinele pare pierdut, în destrămare, risipit „prin cuvinte”. Textuarea afişează, inevitabil, un ideal scriptural, dar poetul, aparent spăşit, „se-aşterne” pe foile albe, visând, spuneam, gestul demiurgic. El s-a născut „în anotimpul friguros al întrebărilor” (v. Bună

seara) şi locuieşte într-un „veac corigent la visare” (aflăm de la Şcoala ieşeană de potcovit inorogi). Altfel spus, „toate gândurile duc într-o carte”. Recuzita, pornind de la „magicul Corb” (evident, corbul poesc) nu poate sugruma răbufnirile fondului. Chiar prin Intra-rea în scenă (1984), descopeream că poetul se

împarte între creier şi inimă: „în spatele sângelui ascultând marşul mărunt / al cuvintelor”. Or, poezia — zice Daniel Corbu — „e haosul condamnat la visare” (v. Weekend secret). Iar poetul, înarmat cu „un braţ de metafore”, vrea să cucerească lumea. Devorat de cuvinte, născut „pentru cântec şi moarte”, el, deşi un reflexiv, dovedeşte turbulenţă, vitalism romantic şi sentimentalism cenzurat. Acuză, cu demnitate, această damnare (sau con-damnare la poezie), pregătit pentru o nouă înfrângere: „Poezia / m-a învăţat să fiu mereu singur” (v. Elegie). Îngropat în solitudine, se descoperă înstrăinat, în pragul pierzaniei: „moartea în preajmă foşneşte”. Dar salvarea se arată la orizont, fiindcă, iată, „vine câteodată Poezia”. Şi magia ei, întreţinută de miracolul de a fi, ne absolvă, părelnic, de vina metafizică, plonjând într-o uimire „supraromantică”. Poetul aleargă „din rană în rană” şi ştie că „doar în

vorbe vei fi fericit”. Fostul tânăr furios învaţă / trăieşte singurătatea ca o sărbătoare. Suntem, din nou, preveniţi: „La academia poemului principalul subiect e uimirea” (v. Academia poemului). Utopia fericirii e răvăşită de unda deceptivă. Poetul poartă „centura neagră a Deşertăciunii” (vezi Centura neagră) şi ne asigură că „mă scriu şi mă şterg” (v. Duminica pedepselor), bântuit de apocalipsa „de fiecare zi” şi „încrustând hieroglife pe zăpezi călătoare”.

În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întremat la izvoare. Un confesiv, de fapt, el descifrează pentru noi „hieroglifele ademenitoare” ale lumii. Şi o face cu încredere romantică, purtând povara poeziei ca blestem. Are încredere nesmintită în Poezie, o simte peste tot, o trăieşte. Pendulează între tragism şi fantezism şi atacă temele mari, purtând „pecetea gravităţii”. Avem în

ADRIAN DINU RACHIERU

sintagme literare

27

Atelier critic

Daniel Corbu, într-adevăr, un poet „născut iar nu făcut”. Să reţinem că vorbele lui don’ Cezar anticipau „intrarea în scenă”.

Daniel este un spectacol. Amplitudinea gesticulaţiei, poza ori patetismul, lesne de desluşit în simpaticele şi orgolioasele sale răbufniri, invocând rădăcini tibetane, de os „regesc” (sic), dezvăluie gustul înscenărilor. Să fie vorba de o „naștere vinovată”? Să fie cel în cauză un „damnat”, un ales, învăluind „nevindecata rană” într-un limbaj sacral, în „îngereasca” limbă a poeziei, urcând „o golgotă de vorbe”? Oricum, înţelepţit, iubind și ieșirile în arenă, dar și retractilitatea contemplativă, Daniel Corbu ne averti-zează amical: „prima și ultima-nvăţătură e moartea”. Și golul stăpân, vai, „ne cere câte ceva”. Avem de-a face, cum spunea memorabil Constanţa Buzea, cu „un poet pentru totdeauna”. Care ne încredinţează propria-i Istorie: „Câte trupuri s-au zvârcolit în / iubire / câtă dragoste s-a risipit asemenea / pulberii / câte dimineţi au sărutat victorii / și Moartea / ca un plâns / străbătând / imperiile / de câte ori învinsă a fost / până să mă aleagă o naștere?”.

Dincolo de bonomie și dincoace de în-scenare, ali-mentând o biografie voit controversată, actul poetic e cheltuire de sine. Dar el, la Daniel Corbu, nu se consumă într-un gol afectiv, câtă vreme prietenii roiesc. Iar falan-ga moldavă asigură, prin această nobilă apartenenţă, infuzia de lirism, chiar dacă poetul pare a alerga după năluca Postmodernismului. În cazul lui Daniel Corbu vorbim despre un optzecism biografic (doar), satisfăcând confortul taxonomic. Poetul se vrea un nealiniat (privind scriitura) și un solitar prietenos (în legătură cu congenerii). Să amintim, în treacăt, frecventarea cenaclului lunedist în timpul studenţiei sau licenţa din 1983, susţinută cu N. Manolescu, în care, premonitoriu, vorbea (în pofida rezervelor lui Al. Piru, șeful de catedră!) despre Generaţia poetică ’80. Temperament rebel, poetul mai are la activ gesturi „scandaloase”: a pus umărul la întemeierea Școlii de poezie de la Tg. Neamţ (1984), iar, anterior, „ratase” seminarul teologic și o condamnare, devenind (definitiv?) ieșean (1998). Acest „disident” cu aplomb (cum l-a văzut Gh. Grigurcu) iubește, însă, spectacolul. Ca eseist este capabil de gesturi fraterne și formulări memorabile. Drept dovadă, schiţează portretele unor membri marcanţi ai optzecismului (vreo 15), citindu-le „urmele” textuale și existenţiale și, mereu disponibil și receptiv, fără a părăsi comportamentul liric, face figură de teoretician. Cititor harnic, poetul descifra pentru noi postmodernismul, cel atât de incriminat și, totuși, atât de permisiv. Dar el este „deasupra curentului”, observa – corect – Mioara Bahna, ignorând șabloanele generaţioniste. Un „Corb semeţ”, așadar, fie poet „ciufut și blestemat”, fie „paznic nostalgic”, cinstind urnele și istoricele umbre, puse „laolaltă” în lungi pomelnice, plin de iniţiative rodnice, de ecou.

Ar vrea, deloc convins, să ne asigure că „vremea elegiei a trecut” (v. Epistolă către Catullus). Deși, cu fermitate, între angoase și exaltări, înţelege poezia ca miracol (dat au

ba); iar poetul e, negreșit, un ales, „un locuitor al emoţiei”; scriind, alungă moartea. Daniel Corbu, circulând sub felu-rite etichete, mereu capabil de stridente extravaganţe, are la îndemână „o mască de rezervă”, intră în diverse roluri: un romantic dezabuzat, afișând „poza damnaţiunii”, încrezător în lirism, vizitat de „vise sidefii”, „histerizat de cântec”, iscând, să recunoaștem, mari dificultăţi în a-l „clasa”. Dar, cu o șăgalnică „ezitare ironică” (cf. Theodor Codreanu), lasă o portiţă pentru o altă paradigmă poetică (negreșit, transmodernitatea, pentru criticul de la Huși). Poate fi un cronicar al „vremii postmoderne”, locuind în intertextualitate, autobiografiindu-se. Vrea „străluciri eterne”, imploră Musa, nu uită pigmentul (auto) ironic, închegând – observa Cristian Livescu – „o mini-epopee

eroic-evocativă” și, desigur, aplicativă (v. Viaţa de fiecare zi la Iași pe vremea lui Daniel Corbu povestită de el însuși, Editura Feed-back, 2010), pendulând între anecdotic și mitic. Fără a uita că trăim în cotidianitatea apocaliptică, în plin haosmos, într-o lume dezvrăjită, golită de zeitate sau populată de „zei tocmiţi cu ora”. Poezia sa combină visarea, sfâșierile, spectacolul, exorcismul și penitenţa, livrând himere, deznădejdi, utopii, flirtând cu Moartea. Poate fi o odisee a singurătăţii, cotropitoare, trăită voluptuos, așternută „pe foile albe”, cu speranţe peticite și vise amputate. Râvnind, însă, pe urmele filosofului, deschiderea fiinţei. Punând la bătaie arsenalul tehnicist fără a zăgăzui fluxul liricităţii. Și urcând spre metafizic (cf. Paul Gorban), chiar dacă a fost văzut ca „un Kafka al optzecismului românesc”.

Or, vacarmul optzecist, observăm, s-a potolit, acea „zarvă cu rebelie”, cum zicea Al. Cistelecan, a devenit o „tihnă zumzăitoare” (cf. Adrian Alui Gheorghe). Încre-zător, Nichita Danilov crede că „generaţia ’80 nu a arătat încă nici jumătate din ce are de spus”. Iar Ion Simuţ, semnându-i actul de deces, rostea implacabil: „optzecismul a murit, dar a rodit”. Da, încep să apară și cărţile mari. Făcând parte dintr-o generaţie zgomotoasă, citită, genofagă, acum „spartă”, cu valori stabilizate (deși se mai pot ivi surprize, dinamitând clasamentele), Daniel Corbu a devenit un nume „de vârf”, preţuit ca atare.

sintagme literare

28

Când fiinţa (dorului) cere azil…

Amelia Stănescu & Petru M.Haş – BABILON, preme-ditarea, Ed.Zona Publishers, Iaşi, 2015

Cu un titlu destul de enigmatic, prin combinarea celor două elemente, „Babilon” şi „premeditarea”, cartea Ameliei Stănescu şi a lui Petru M.Haş ar putea concura lejer la cea mai bună carte de poezie scrisă „la patru mâini” (publicată la noi în ultimul timp) sau, dacă vreţi, la două inimi şi două raţiuni de a fi. Chiar recent am scris despre o altă carte scrisă tot la patru mâini, dar după alte principii, „Maestrul şi jumătate lebădă” de Doina Roman şi Gabriel Gherbăluţă, iar de-a lungul timpului am mai scris şi despre una scrisă de Lucian Vasilescu şi Ioan Es.Pop, ba chiar şi despre una scrisă la şase mâini, dintre care două sunt acum regretate: Ştefan Caraman, Ondine Dietz şi George Vasilievici. Ca să nu mai spunem de „Femeia în roşu” (tot la şase mâini!) sau despre Borges şi Casares!

Dar să nu ne îndepărtăm de subiect, acest turn Babel esenţializat care este… condiţia umană, cu toate dorinţele ei, cu hermafroditismul aprioric: aşadar, „BABILON, premeditarea”! Felix Nicolau sintetizează cam aşa, „la prima vedere” (pe coperta a IV-a): „nimic mai dezghinat decât dialogul eroticesco-poematic dintre calina blondă constănţeană şi răspopitul cu limbă de laser din Arad.” Iată nişte amănunte despre care nu aveam de unde să ştiu, dar care poate ar conta, şi apropo de disputa asupra importanţei biograficului asupra operei: „La o a doua ochire, însă, îţi dai seama că e cel mai inspirat duel posibil: o improvizaţie de Renaştere veneţiană între o Safo eliberată de lesbianism şi un Villon cu grumazul ros de toate culturile la care s-a înjugat.”

În primul rând, aşadar, cartea este… un flirt cultural cât se poate de serios, dacă ne este permis oximoronul, în care meditaţia asupra artei cuvintelor găseşte mijloace de expresie autentice, vii, poezia însăşi, sau o fi poezia-omului-iubit, cum mai scriam undeva, fiind subiectul…

Poezia ca o arcă a lui Noe în care se salvează câte puţin din fiinţa noastră. Arcă a lui Noe naufragiind shakespearean, pentru o nouă „furtună” lirică, în care Amelia-Miranda, fiică din litere a unui nou Prospero (ispitit nabokovian) i se poate adresa interlocutorului de la prima pagină: „Îţi deteşti durerea când ar/ trebui, de fapt, să o adori/ venerându-ţi înfrângerile/ ridicând la rang de slavă/ noroiul lipit de coapse/ promiscuitatea zilnică/ emfaza.// Nu te las să te deteşti mai mult/ decât aş putea-o face eu,/ cea mai înnorată zi din an,/ şchiopătând de inimă albastră/ peste marea lumii inimă/ de plastic.”

Evident, în plină civilizaţie a plasticului, a celuloidului şi a peturilor, invocarea unei astfel de inimi este un mijloc de protecţie, dar şi de persiflare: orice început stă sub semnul unei incertitudini, chiar şi începutul unui dialog-carte care poate fi sau nu socratic, dacă nu va cădea pseudo-epistolar în capcana

unor legături primejdioase, de Laclos fiind amintit spre final (p. 84)…

Ca două personaje din două filme rulate în acelaşi timp pe acelaşi ecran, cei doi sfârşesc prin a se înţelege, existând însă şi momente care ne aduc aminte de „Anul trecut la Marienbad”, filmul lui Resnais şi mai ales de „Invenţia lui Morel” a lui Casares, cartea care a inspirat filmul… Momente care ne aduc aminte că totuşi este vorba de o convenţie culturală, o înţelegere între cei doi, „fraze ticluite”. Importantă este alchimia

care însă se naşte şi rupe realitatea, făcându-ne să visăm frumos şi să ne imaginăm o poveste în care cuvintele chiar ajung să se iubească…

Imediatul Ameliei răspunde medierii culturale abundente a lui Petru M.Haş, poetul nemulţumindu-se cu puţin, propunând un punct de pornire de la un „paşopt” la Genezei, cu inserţii presocratice, în faţa căruia poeta nu poate decât să-şi metamorfozeze Miranda într-o amazoană: „Femeia scită/ cu aluviunile sale de şoapte/ de ochi săgetând/ moartea cu zalele ei grele,/ tăcerea…// artefacte cu zimţi de alamă/ adâncite în piele/ străpung/ diadema pudicităţii” (p.8). Ideea revine şi mai târziu, p.64: „amazoane erau femeile scite/ cu veninul spadei la cingătoare// viteaza Hippolyte şi mândra Antiope/ pesemne că se iubeau ele foarte mult/ de le prisosea tot restul/ mai ales fiii pontului euxin// cu care se întâlneau la o faptă/ o dată pe an// până le zădărniceau surâsul/ în moarte.”

Desigur, excursul istorico-mitologic este o convenţie, doar o parte a jocului de-a regândi poeticul, după cum observă şi Paul Gorban pe aceeaşi primitoare copertă a IV-a. Cei doi chiar au plăcerea de a-şi mai strica unul altuia „propunerile”, când li se par prea serioase ori când se plictisesc pur şi simplu. Astfel, dialogul continuă, din partea lui Haş, astfel, la p. 65: „ama-zoane amazoane/ cru-dere diapazoane// acum ai început să mă zăpă-ceşti/ cu farmecele dumi- tale duhovniceşti”. Replica Ameliei: „o nu mai striga atât de tare/ vreau să te aud// mătasea gândului alunece/ în falduri/ în anotimpuri calde/ de smarald// nu mă privi atât de insistent// şi nu strivi/ năluca dintre gene”. Post-blagian, ca să spunem aşa, Haş zice: „bine/ dragă/ am înţeles/ nu mai strig/ nu te privesc/ dar striveşte-mă/ bine”.

Corola lor de minuni lirice plus „o mie şi una de patimi” (este amintită şi Şeherezada pe undeva, ca să nu mai spunem de marele Will!) mai cuprind şi câte un text scris în memoria lui Rabelais (cu un titlu aproape licenţios, sic: „pi(zd)oasa utrenie de la mănăstirea vertebratelor”, p. 27), replică evidentă la mai cuminţica poemă a Ameliei: „babele dorm curtezanele-şi cântă/ singurătatea// pe gene urme de rouă/ soarele dimineţii amuşinează tăcerea/ usucă tălpile obosite// un alt început o nouă recuzită// speranţa va lua startul/ cu nici un pistolet încărcat/ către tâmplă” (p.26). Dar şi o moarte a Helenei (este un poem cu acest titlu; multe texte se leagă până la un moment dat, purtând un titlu comun): „A murit HELENA/ femeia care avea o carne barbară// i-au desprins-o greu de pe oase/ au fiert-o cu carne de capră/ de oaie de cal de viţel// pe urmă s-au ospătat din Helena// aşa că Helena nici nu mai are/ cum vorbi

Atelier critic

A. G. SECARÃ

sintagme literare

29

Atelier critic

la telefon.// Ce frumos ştia Dumneaei/ să şadă pe Spate!!!” Replica Ameliei: „Mesalina fiica morţii/ trece prin foc/ lubricul şir de mărgele/ geniul depravării sale/ cu care a sfâşiat tandru/ atâtea înfometate vieţi// mănâncă şi plângi, tu, poete,/ trăieşte-ţi melancolia barbară/ visează/ crupa ei încă mai cântă” (p. 78). Vag iritat, Petru M.Haş răspunde: „Chiar nu mi-a dat prin cap/ să visez crupa ei divină/ care cântă// am impresia că nici n-avea/ cum fi depravată// istoriceşte vorbind fiinţa respectivă/ era pur şi simplu împărăteasă”. Ca şi cum poezie n-ar fi mâncat, Amelia răspunde şi ea: „e toamnă// un fel de les deux mousquetaires/ după foarte mulţi ani// nopţile şi-au pus spadele de o parte/ acum suntem irefutabil cuminţi// nu se mai simte praful de puşcă/ în aer// cavaleria volanelor de dantelă-n/ budoar” (p. 80).

Începutul unui „Text apocrif” (semnat, totuşi, P.M.Haş) ar fi fost un bun moto pentru întregul volum: „E o dezordine de sfârşit de lume./ Ei, nici chiar aşa./ Atâtea lucruri de pus cumva la loc/ şi acest disconfort termic/ această invenţie şi toate cele ni se opun/ chiar că nu mai e nimic de făcut” (p. 81), dar toată această dezordine are farmecul ei boem (doar construind turnul Babel, oamenilor li s-au încurcat limbile!, iar din poemul haş-urat „ora de caligrafie” aflăm că „între un babilon şi alt babilon este lumea// a nu se-nţelege că totul este babilonie”, p. 54), copilul poznaş al poeziei lor (copilul-poezie) învăţând primii paşi, jucându-se, transformându-se treptat într-unul dintre actorii despre care se scrie în „Un texte sur la Loire” (şi ne întoarcem spre partea cu geneza): „după ce s-a osândit nopţi şi zile zile şi nopţi/ bricolând scena/ bătrânul avea nevoie de actori/ după cum ştim de prin scrieri/ ca să aibă şi el ceva de spus/ a sculptat mai întâi omul” (p. 14)…

Transcendând religiile, copilul lor se joacă zgomotos, ascuns de urechile „divinului” de sunetele pe care le scot cureţii, bătându-şi armele de scuturi… Într-o lume despre care ştim de la Eugen Ionescu că este un nemaipomenit bordel (asupra subiectului târfelor… politice se mai revine!, p.83, par exemple), inocenţa copilului era normal să fie greu de apărat: „acum toţi suntem depăşiţi/ important este că nimeni nu are curajul să recunoască/ sensurile cuvintelor/ curvele sunt divine/ omul e muritor/ iată de ce noi trebuie să dăm adoraţie curvelor/ şi să nu mai tratăm ca ignoranţii termenul de peiorativ”… Dar „părinţii” Amelia şi Petru ştiu să se joace frumos (quasisorescian) cu/ de-a copilul lor, îl duc în vacanţe („între timp ne facem get beget africani/ umblăm în pielea goală// şi ca să nu se spună că suntem chiar dezbrăcaţi/ ne-ncingem mijloacele cu ecuatorul”… Îi spun poeme-poveşti (Zumurrud, patruzeci de hoţi, „Allah ştie mai bine”, „ce-o fi făcut frumoasa fată/ cu cei patruzeci de tâlhari/ hei-hei”), unele de groază (precum cea în care se relatează cum se lua bătaie cu liniarul la palmă), se mai întorc la pontus euxinus, se visează (că sunt) manuscrisele de la Qumran, fac tumbe pe care cetăţenii le pot considera reprobabile, îl învaţă din bob în bob amorul („Am mare nevoie să mi se facă dor de tine”: „cât aş fi vrut să urlu atunci/ vocea mea să taie în carnea vie a/ poemului tău/ din poemul meu s-aşterne/ din toate cuvintele pe care le-am rostit…”, p. 32), hotărându-se brusc adevărul: dragostea nu este o salată, ci „o factură la curentul electric” (p. 39)… Aşa zice Amelia, dar Petru mai nuanţează, „deoarece mare invenţie este femeia/ de apreciat mai ales la tabla-nmultzirii// altfel fiind dânsa mai amară ca moartea”. Zice el, jucându-se de-a Harun al Rashid… Iar ea, jucându-se de-a curtezana veneţiană: „Azi nu primesc oferte de dragoste/ azi nu îmi vând surâsul pe-o/ herghelie de vorbe// oh, cai din Perugia, caii de cobalt/ au împlântate în carne copitele/ zeilor morţi” (p. 44)…

Micul lor decameron, al Ameliei şi al lui Petru, este totuşi, între acel Dumnezeu care ne scrie zilnic („dară noi de citit… de Crăciun şi de Paști”, p.50) şi acel soare-zeu (uneori EROS, p.59) care „spune poveşti deocheate” (vezi „Timpul… în pielea goală”: „vacanţă// limbile ceasului zac pe la glezne/ umerii-s fragezi// ceasornicarul bate regulat/ pietre preţioase în carne”, p.55), dorinţa căpătând uneori bizare aspecte ( „m-aş mărita cu BIN LADEN/ pentru o zi”, p.58), de „neruşinată erezie” alteori, „parfumuri ameliante” şi „fumuri” (sens neutru!) bărbăteşti împletindu-se iremediabil (?) livresc, urcând, urcând, ori ajungând pe rue Langlade (p.74), unde „tocurile intră batjocoritoare/ în carne”, apoi, miraculos, metamorfozându-se în pixeli de „spute de internet”, intră în pielea virtuală a generaţiilor miriapode, cei doi chiar devin doar virtuali, pierzându-şi… mădularele: „în noi există mai multe memorii/ şi o durere în mădularele pe care/ nu le mai avem// îndoială/ întuneric// mărire ţie, suflete,/ uitat în file de amor// cu cine vom răzbi în viaţă -/ cu cei ce mint/ sau cu ispita lor?”(p.76, voice of „Her”)…

Bref, ni se aduce aminte că orice carte este o cetate în care se mai refugiază şi iubiri (chiar şi - numai? - virtuale), Babelul Ameliei Stănescu şi al lui Petru M. Haş ridicându-se în aerul Pontului Euxin, poate pe o insulă a Şerpilor unde, poate, Ahille şi Helena chiar au trăit povestea lor frumoasă, dincolo de orice realitate, de Kant sau Kierkegaard, invocaţi şi ei spre final într-un chanson de geste sui generis (marca Haş), contrat ironic elegant de Amelia: „Luna doarme sub pat/ de aceea noaptea ne cresc aripi/ zburăm atât cât ne permite dormitorul// dimineaţa nu mai vezi urmă de pene/ doar nişte cearcăne adâncite sub ochi/ şi un fel de oboseală plăcută prin vintre” (p.93).

Ultimul poem, un „autoportret cu cheie” (Petru M.Haş), merită şi el atenţia noastră: „poate am o figură cel puţin mirată/ cum stau aşa cugetător în faţa uşii/ cu cheia introdusă în broască/ pe dinăuntru/ şi-mi tot pun problema/ cum aş putea să încui casa/ de mine însumi/ ca să pot şi eu odată ca lumea/ rămâne afară”…

Desigur, căderea, prăbuşirea cetăţii (casei, adăpostului) nu este niciodată un răspuns… Dar încercarea de a o ridica din nou, şi din nou, este un răspuns-întrebare la incertitudinile Fiinţei. Doar limbajul nu ascunde, ci adăposteşte Fiinţa, cu toate rătăcirile sale…

Un prophète, alternativ… Antonioni, Ma-trix, Breivik, Assange, Ásha, second life…

Andrei Zbîrnea - #Kazim (contemporani cu primă-vara arabă), Herg Benet, 2014.

Analizând cea de-a doua carte a lui Andrei Zbîrnea, am ajuns şi la comentariile terţe inserate, iritându-mă (vorba vine, dar era comod să încep pe acea linie!) observaţia Laviniei Bălulescu, care spunea (chiar şi pe coperta a IV-a!): „Dincolo de versuri, Andrei rămâne un soi de terorist poetic, sentimental, care împarte temător cadavre de hârtie în stânga şi în dreapta, pe fundalul unei muzici venite din alte lumi.”

Oricum, lirica sa nu se adresează cadavrelor ori fantomelor literare (care pot fi, desigur, şi de hârtie şi de cerneală!), dar Andrei Z. nu este „terorist” literar „dincolo de versuri”… Este incomod şi dincoace de versuri, când vrei să te faci una cu universul pe care ni-l propune, construind autentic, oarecum în maniera Andrei Rotaru…

sintagme literare

30

Atelier critic

Aşa cum observa Irina Petraş referindu-se la „Lemur”-ul poetei mai sus pomenite, aşa putem spune şi noi despre cartea lui Andrei Z.: „generalizările teoretice fac paşi înapoi, nuanţează, remaniază tipologii abia încropite. Interpretările se specializează şi ele inevitabil, obligate să inventeze instrumente ad-hoc pentru aproape fiecare carte/voce nouă.”

Aceste „instrumente” vor trebui să facă referinţe, par exemple, la cinematografie (cum observă la acest caz şi Felix Nicolau!)… Primul grupaj se intitulează „Zabriskie Point”. Cu siguranţă, dacă n-ai văzut filmul lui Antonioni, nu vei putea empatic să simţi… „nesupunerea” ca generatoare de spirit (iată, oarecum, un ecou sincron al „Supunerii” lui Houellebecq, probabil textele fiind scrise cam în aceeaşi perioadă: „kazim a tradus cuvântul revoltă în cincisprezece limbi”, p. 18), dar Mark şi Daria din film sunt înlocuiţi de Kazim şi Ásha, dacă vreţi, exagerând, „lemurii” (nu lemurienii!) lui Andrei Zbîrnea, tineri ai reţelelor de socializare: „ka-/ zim a scris/ pe clădirea/ primăriei din adana/ „regarde le ciel…”/ ásha a văzut poza pe/ facebook şi a dat like”. La un moment dat, apropo de „second life” (deoarece ce este altceva patrularea noastră pe facebook, twitter?), Kazim promite părinţilor să renunţe la acest tip de „viaţă”, iar după ce vede filmele lui Haneke renunţă la cont…

Aşadar, pentru a ne trage sufletul, Kazim pare a fi un turc (dar într-o dedicaţie se scrie că „poate nu e turc”, ci poate un musulman în general!), iar Andrei Zbîrnea un profet precum cel din filmul lui Jacques Audiard, condamnat la închisoarea literaturii române, receptând multe dintre crizele lumii actuale, nu numai cele din lumea arabă, ori accidente precum cele de la Baloteşti…

Finalul deconspiră una dintre cheile de interpretare, prin poemul „#exegeză”, care începe aşa, „în plus// rené girard spunea că/ omul nu este altceva/ decât o degenerare/ mai mult sau mai puţin violentă/ a violenţei sale” (p. 96). Aşa înţelegem şi prezenţa unui Breivik, şi aluziile la maratonul din Boston, piaţa tienanmen, maşina-capcană, transportul ilegal de arme, Ucraina cu euromaidanul…

Lavinia Bălulescu scria ceva şi despre o muzică venită din altă lume. Trimiterile muzicale din texte sunt însă cât se poate de ale lumii noastre (primul lui volum chiar se intitula „Rock în Praga” – poate are legătură cu vreun festival de pe acolo sau cu „Travka”): rock, jazz fusion, blues (cu tot cu pianul lui Herbie Hancock), sonata pentru pian (şi patine), Bach, Stravinski, Rahmaninov, merengue, Janis Joplin, Amy Winehouse, Pink Floyd ş.a.m.d., până la un moto dintr-o piesă a celor de la Riverside („Panic Room”), care se leagă de poemul „#corolar” care îl precede: „sunt/ câteva idei/ care mă obsedează/ nu există autoportrete proaste/ ci doar unghiuri/ greşite din/ care pri-/ vim” (p. 37). Şi iată şi versurile formaţiei poloneze de rock progresiv: „I’ve tried to make self-portraits before/ But they alwais turn aut so contrived/ I’ve spent too much time/ Correcting light and shade/ Hiding wrinkles/ Burning scars”…

Acest fragment de text de cântec rock (cu un videoclip lămuritor) precede partea a doua, intitulată „fractali” (chiar am crezut că nu se mai vorbi prea mult despre fractali, dar totuşi suntem într-o epocă a fragmentariumului!), unde se subliniază ideea: „nicio abordare nu/ exclude violenţa/ ca instrument de lucru”…

Aşadar, poate poezia lui Andrei Zbîrnea este impregnată de o anume violenţă, aceea a revoltei… primăverii arabe, dar nu este, literar vorbind, gratuită, chiar dacă poate fi şi fiica unui atac de panică. Dar, vorba moto-ului care deschide „meciul de tenis” (dintre imaginar şi real: primul poem este chiar „#primulset”!), „de cele mai multe ori, educaţia este mai puternică decât un atac

de panică.” (este din „Dentistul” lui Roberto Bolaño). Dar poezia sa este şi despre „cum se/ vede fragilitatea/ în high-definition” (p.71), cum se simte fragilitatea unor relaţii… digitale, mai ales, nu-i aşa, aceea dintre Kazim şi Ásha, despre care nu mai poţi şti nimic cu o certitudine obositoare şi obosită de control, mania de a controla: „kazim/ nu îi mai/ recunoaşte chipul/ (probabil că nu i l-a/ văzut niciodată)/ transfigurat/ şi/ vrea/ să/ fugă// ásha îşi etalează/ - desantul policrom/ sau/ - mingea de break salvată printr-un passing-shot de rever// neurologul prescrie joy division pentru astfel de stări” (p. 91)… Să fie vorba de joc de tenis on line, la fel de virtual ca şi relaţia lor?

Timpul nu va da vreun răspuns („timpul nostru s-a scurs în absenţa/ mărului discordiei//ca şi cum twitter nu ar fi fost/ încă interzis// ca şi cum ásha şi kazim nu s-ar/ fi cunoscut niciodată// ultimul smeş vine întotdeauna lipsit de eleganţă”…

La un pas (exagerez, sic!) ca poezia sa să devină „o aplicaţie android”, Andrei Zbîrnea seduce aici prin sugerarea posibilităţii ca tu, cititorule, să poţi deveni un avatar al posibilului Kazim („orien-tul vis/ împlinit prin cre-dinţă/ ca un embrion”), care poate alege pastila albastră sau cea roşie (din „Matrix”), între o ciocnire şi alta a civilizaţiilor, până la confirmatul sfârşit al is- toriei (în care „petrolul nu e/ decât un surogat pentru cu-vântul sânge”, istorie care, chiar moartă, tot va lovi în moalele capului, p. 64), despre care julian assange (menţionat în „#shuffle”, p. 22) nu va mai şti ce să zică. Cu el poţi inventa „balistica sentimentelor”, poţi trece de la „parasomnie la antimaterie” (cu el poezia e mai şah ca altădată, nu degeaba se şi joacă în volum, chiar şi cu dunele de nisip!), „poemele/ sunt energia/ panourilor fotovoltaice” (p. 52), ochii lui marlon brando pot deveni o piaţă dincolo de orice tango la Paris sau Istanbul, poţi descoperi o declaraţie de dragoste demnă de henric aloptculcatelea (după cum zice aproape necunoscutul Iancu Huzum): „dacă ai fi pianistă ţi-aş tăia/ degetele fără să stau pe gânduri” (p. 57)…

Misteriosul lunetist (nu credem că este cel al lui Marin Mălaicu-Hondrari!) declară la un moment dat: „ásha şi kazim nu trebuie să se întâlnească niciodată” (p. 65). Ceea ce într-un fel se şi întâmplă (sau nu!), cu „o nouă metodă de scriere un/ an diferenţă între/ planarea fluturelui de/ pandişpan şi/ declan-şarea sistemelor de/ alarmă” (p.68), cu o formă de „radicalism” (pseudo-suprarealist, pseudo-puro-oniric), „sute de/ megabiţi pe/ secundă/ o formă de/ dominaţie/ - între reality-show/ şi/ reality-blow -/ aparent/ inofensivă” (p. 72), noua formă de încantare/ cântare poate ducând la o purificare reală a hame-linului din care ne tragem poate cu toţii, şobolanii putând fi prinşi în altă poveste „construită/ din bucăţi/ de chihlimbar”, o poveste despre globalizare (despre care vorbeşte un pastor din iowa, p. 75), care te duce cu gândul şi la un film iranian uitat, „e/ timpul să trecem la/ nivelul următor”, să transcriem „gesturile de nerăbdare” transformându-le „în gloanţe oarbe” pentru… o ruletă rusească, dacă nu chiar o primăvară rusească, dacă tot Andrei Zbîrnea a (re?)introdus psihedelic geopolitica în poezie!

sintagme literare

31

Atelier critic

IONELBOTA

Despre un ceremonial al poeziei. Iniţieri, extracţii ritualice și spectacolul nostalgiilor vulnerabile în lirica Georgetei Minodora Resteman

Recent prezentată la ediţia acestui an a BookFest, noua

carte de poezie a Georgetei Minodora Resteman nu este doar o colecţie de enunţuri elegante, sensibile și nici o mostră de condensare metaforică în care, cum se-ntâmplă de obicei (prost obicei!) cu femininele liricii noastre, nu ai de-a face decât cu o altă modalitate de exorcizare a timpului vorace. Poţi gafa căutând în fiinţa textului doar viciul melancoliei sau grăbindu-te să crezi că montura sensibilităţii în poeme graţioase ori în reverii vagante nu îngăduie decât comentariul locurilor comune și al nostalgiei languroase prin care autoarea nu ar putea executa dezlipirea de pluton. Numai că lucrurile stau cu totul altfel în volumul Nerătăcitele rostiri ( București, Editura Eikon, 2015, 114 p.) și e mai indicat să faci, chiar trebuie să faci, înainte de orice, un lucru esenţial: să citești această carte de la prima la ultima pagină, cu satisfacţia finală că ai rezolvat exerciţiul unui spectacol radical în care poezia respiră peste tot ca o vrajă necontenită a unei rostiri hieratice, provocare taumaturgică a fiinţei care scrie.

Între a fi o carte a numelui, exemplu minor de revoltă împotriva efemerului pentru orice atentator la glorie literară, și a fi o călătorie simbolică prin persiflarea vanităţilor, în acest caz un fel de gramatică iniţiatică la purtător, poeta noastră a ales sinestezia unor pliuri eontice în partituri ale sufletului lumii. Pe care, cu har, le descifrează de parcă și-ar fi propus ca energizant celebrul vers al lui Rilke, în traducerea din anii 50 a lui Blaga: „O, muzică: suflu al statuilor,/tăcere a imaginii (…)”. Foarte multe din poeziile cărţii Georgetei Minodora Resteman, în special acelea din primul ciclu, Poeme „insulare”, evocă aproape o insolită imagine a „răsăririi”, Shankara (oh, liniștitoare adierea divinului!...), aceea oferind cifrul vieţii, sunya. Desigur, nu doar în textele vedice găseam adevărul că în fiecare om se opintește universul, dar în poezia Georgetei Minodora chiar și melancolia gravă suportă un recul afectiv elanurilor meditaţiei. Un lucru e foarte adevărat: pe autoare o vizitează inspiraţia pentru că mai ales are talent și cunoaște foarte bine strategia acelor raporturi de compensare prin care stilul ei își află declicul referenţial în clasicitatea vulnerabilă. Vulnerabilă fiindcă n-am zice că poeta este prizonieră a chipului propriei poezii, dar aici melancolia este o formă de pervertire și avem un onirism al ficţiunii

organizate în jurul sentimentalului, senzorialului între un joc al convenţiilor și umanitatea configurată. Până și dragostea este partea aceea esenţială dintr-un registru secret, descifrat începând cu o gesticulaţie interferând vitralii ale amintirilor: „Când, toamna, frunza se preface-n liră/Prin codru vântul șuieră zănatic,/Din trupu-i arămit rupând sălbatic/Și-n tâmpla-i tristă ploile se miră.//Din tălpi de nori durute plânge cerul,/Pe sângerânde piscuri ţipă bruma./În

vise-ngenunchează, mândră, luna/Și-un petic de senin ne e străjerul//Cu colţi de-argint înfipţi în crizanteme./Destin durut de frunză ruginie/Pe strune reci îngână-o simfonie/Copaci desculţi și fără diademe.//Mai trece-o toamnă, toamna mea și-a ta,/Doinește-a jale lutu-n pragul iernii./Cenușa geme-n umbre de vecernii,/Doar noi, iubind, mereu vom învia” (Cântecul toamnei, p. 35).

Pentru Georgeta Minodora Resteman versul e un modus videndi, cum notează în epigraful cărţii Alexandru Jurcan (comentarii, mult prea cuminţi, totuși, mai avem de la Ioan Gligor-Stopiţa și prefaţa Truda ziditorului prin cuvânt a lui Mihai-Batog Bujeniţă), poezia este irigată cu recuzita purificărilor, cu senzorialul zvâcnirilor elegiace reţinut în extracţii ritualice. Din nou melancolia supurează în inflexiuni ale meditaţiei, până și genul acesta de umilinţă în faţa frumosului are ceva solemn, instinctul artistic. Sunt de identificat nu doar montaje patetice, ar fi prea simplist asta, sunt acele elanuri meditative sugerând, firește, rădăcini arhetipale fiinţei, iar fizionomia coaptă a poemelor explică afirmarea memoriei active, aici, amintirea contaminată în raporturi de compensare, fiindcă – nu-i așa? – o altă sinestezie se creează, între scriitor și cititorul său. Viermele melancoliei lucrează intens, până și frumuseţea amurgului solicită o ipostază chirurgicală a eului lucid, ambiţiile autoarei fiind transformarea în mici scenarii de afectivitate a tuturor fragmentelor de real perceput cu bucuria cu care îţi apropii temele esenţiale ale vieţii, dragostea, familia, urmașii, patria: „Se lasă înserarea peste grinduri,/Zările-aruncă flăcări peste mare -/Taine și nori și-atât de multe gânduri/Când luna-i ca un semn de întrebare.//Amurgu-n care-mbrăţișează lutul/Trăiri și zbucium, lacrimi sau dureri,/Ori bucurii și zâmbet, ori sărutul/Nopţii albastre, tandre mângâieri,//Toate sculptate-ntr-un peisaj mirific/ Trezind în noi ades melancolii/Și-un simţământ ciudat, poate magnific,/De suflete-ntrupate în copii…” (Amurgul care…, p. 51). În al doilea ciclu al cărţii, Poeme pentru un pământ numit acasă, avem un tonus aparte în „ideologia” poemelor, ţara fiind argumentul tuturor adoraţiilor. Enunţul nu e exagerat angajat, precum greșesc cei mai mulţi confundând verbiajul declarativist-patriotard cu poezia patriotică. Dar eul liric are un discurs sincopat (regizat astfel), între expresia vindicativă și dezamăgirea insului iubind trecutul, istoria, între voinţa marilor reabilitări și dispreţul faţă de generalizarea nonvalorii în toate sectoarele societăţii românești de astăzi. A treia parte a cărţii este una în care, de-acum, masca timpului subtilizează credinţa în poezie, dar, mereu un sacrificat, poetul își asumă un program misionar, îl putem numi al iniţierii simbolice. Undeva, imaginarul e populat cu decorurile salonului romantic și toate aceste simboluri

sintagme literare

32

Atelier critic

izomorfe restaurează paradisul, dar toate desfășurările poemului se întâmplă într-o plenitudine sufletească și într-o iremediabilă explozie metaforică, desigur și firesc, un ceremonial deghizat și acesta, dar cât de încărcat de elegia timpului: „Își despletesc viorile-n surdină/Șuviţe moi, alunecând pe strune/Nepământești șoptiri, trăiri nebune/Și-un cânt sublim. Și vechea pianină//Pe care-o urmă ai lăsat în grabă -/Răvaș sfinţit cu roua din cuvinte,/Rostiri de gând în palide veșminte/Când eu credeam, purtându-le podoabă.//Strângeam în pumnul clipelor, sălbatic,/Rodiri de vise tescuite-n lutul/Ce nu voia a-și ofili tumultul/Iubindu-te, bătrâne singuratic.//Odaia caldă, mere coapte-n spuză,/Căminul vechi, scântei ameţitoare -/Un paradis brodat cu neuitare -,//Sărutul lunii, dulcea călăuză,//Te-așteaptă iar cu muguri de verbină/Printre mușcatele-nroșite-n glastre./Tu pribegești printre tăceri albastre/Când doar vioara plânge în surdină…” (Nostalgie, p. 87).

Poezia Georgetei Minodora Resteman din recenta carte arată limpede un traseu interesant în lirica noastră pentru o autoare care, în urmă cu mai puţin de un deceniu, ea însăși nu îndrăznea să asculte sfaturile unor colegi de promoţie sau oameni implicaţi mai mult sau mai puţin ca decidenţi în teme ale culturii și literaturii, să publice. Desigur, au fost reviste, multe din diaspora, a fost debutul editorial. Dar important că Georgeta Minodora este, că înfrumuseţează strălucit tot ceea ce, nu doar din recenta monografie a lui Al. Cistelecan, se știe despre ardelencele care, în habitatul montan ori la șes, în podiș și câmpie, au scris și scriu mai ales poezie. Nerătăcitele rostiri e una din cărţile apărute recent în peisajul cultural românesc, amintindu-ne că numai lirismul, distribuit și redistribuit cu talent, fantezie, subtilitate și o corectă cerebralizare a emoţiei construiesc edificiul poeziei dintotdeauna.

Cu toate simţurile în alertă, poemul…Paradă și spectacol în lirica lui Vali Orţan

O literatură se legitimează prin valori. Valorile stabilesc

perspectiva, garantează vitrina cu trofee și construcţia culturală de mâine, stabilesc bilanţul de ieri sau explică rostul opiniei actuale și al punctelor de vedere noi. Dar poţi vedea buna organizare a unei literaturi numai prin stadiul la care a ajuns/se află poezia. Poetul și poezia asigură principala escortă a proiectului literaturii. Acum, distingem o pecete particulară și în poemele lui Vali Orţan, liric fără prejudecăţi, direct precum tăișul cuţitului pe care maestrul de vânătoare îl scoate din tolba surprizelor în preajma unei noi partide.

Glonţul predestinat (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2015, 80 p.) este volumul unui autor de o radicală maturitate, pentru care „foșnetul lacrimilor” sau „umbrele chinezești”, „sufletul plagiat” sau sfidarea gravitaţiei jalonează într-un perimetru al lirismului de calibru nuanţele unor desţeleniri. Astfel, „semnele poemului” sunt „semnele vremii”, iar metafora, viciată în termenii unui optzecism al resorbţiilor realului, își păstrează fluenţele în diviziune. Chiar și „zonarea” expresivităţii, însă, e subsidiară, aici, până și ritmul e adâncime, obiectivare subtilă a imperativului identităţii.

Eul liric își „negociază”, așadar, martirajul în preajma inseparabilului, rana memoriei designând ciudate obsesii placentare: „n-am putut să-ţi ating/mâinile însângerate./umbrele trupului tău/mă plângeau/și-am înţeles, într-un târziu,/că amintirile dor/fără să fie răni” (la poalele golgotei, p. 42).

Viaţa e o experienţă personală, de aceea fiecare ne locuim, în felul nostru, memoria. Povestim/construim/particularizăm, abili și răsfăţaţi, inteligenţi, dar mereu fragili în dihotomiile unului, marele, indelebilul refren al fiinţei care conspiră între eleganţa vieţii și eleganţa morţii, „glonţul predestinat” și „sânii ce au gustul împărtășaniei”. Vali Orţan, poet născut iar nu făcut, investește în cochetăriile, ca și în delicateţile fiinţei diacronice, poezia lui instrumentează recurenţele memoriei, în vreme ce simptomatologia acestei lirici e tocmai această sfâșiere, bine și autentic exprimată, delir vital într-o paradare sentimentală precum un badinaj cromatic al pictorului impresionist. O faţă tragică a lucrurilor e „descântată” într-un exerciţiu demistificator al omului deodată dezrobit de falsele edulcorări ale clipei. Treptat, fizionomia spectacolului lumii arată configurarea unui miraj și eul participă cu toate simţurile în alertă la redactarea cronicii: „poeţii sunt niște actori./păcat că nu au ureche muzicală!/niciodată nu au destulă știinţă/să poată cânta./în faţa pianului/degetele lor/devin perii de sârmă,/rădăcini scurmând pământul/către adâncul/în care sălășluiește viaţa/bieţi păcătoși/la spovedanie” (fum, p. 55).

E și mult voluntarism în stilul pe alocuri sentenţios, dar eficace strunit, controlat cu inteligenţa poetului înzestrat. Desigur, nu e neapărat un neajuns „infidelitatea” faţă de experienţa contemporană în poezie. Dimpotrivă, ambiţionarea unui stil personal nu lasă nicio umbră de echivoc, destule poeme respiră admirabil în armura nonconformismului, patosul generat spectacular (artistic, firește) exhibând, altminteri, o demonie a spiritului erudit. În așa fel încât, uneori pagină cu pagină, poetul acesta nu încetează să ne mire. El lucrează fără calpe galanterii, de aceea dragostea e un cataclism, nu o telenovelă; dacă nu, simţurile trebuie scoase la pensie, odată cu proprietarul romanţei sectare. „Terorism poetic”, zice Marian Drăghici în prezentarea de pe coperta cărţii. Provocare tragică, am zice noi, fiindcă glonţul-poem disjunge mitul vieţii și al morţii, al dragostei și al urii în plin deconstructivism postmodern. Grenada are, deja, cuiul tras, iar arhitectul noii lumi pândește în dosul ușilor batante intrarea triumfală a utopiei. Dar cucoana capriciilor de anţărţ a uitat să-și pună neglijé-ul și de dorul textului plânsul statuilor iniţiază, iniţiază: „cuţitul împarte și taie pâinea./uneori, taie vene sau sfori,/străpunge inimi sau adaugă/detalii pe pânza pictorului.//astăzi nu-mi pare rău că ninge,/îmi pare rău că-i frig.//statuia din parc nu are inimă/și, totuși, parcă plânge…//banca a prins rădăcini,/cuvintele refuză să se nască./(lipsa ta umple așteptarea..)//copacul denunţă cuţitul/transformat în statuie” (viaţă pe o lamă de cuţit, p. 63).

Recurs interesant la curtea zeului-poem, volumul lui Vali Orţan e și o bună pledoarie pentru arta de a scrie poezia. Autorul acesta nu se mai află în sala de așteptare, e acum în preajma scenei. Chiar acum se ridică și cortina…

sintagme literare

33

OCTAVIAN MIHALCEA

TRANSFIGURĂRI ESTETIZANTENoul volum al lui Emil Niculescu, Vanitas levantina (Socie-

tatea Scriitorilor Militari, București, 2015), este traversat de unele constante neliniști, în condiţiile obiective ale erodării celor ce odată reprezentau repere incontestabile. Fiecare poezie reprezintă câte un pas pe această cale, îmbinând complexitatea fanteziei cu temele cotidiene, atât de penetrante. Va rezulta un act estetic extravagant, care privilegiază stilistica artistă și elanurile evaziunii hiperimaginative. Poetul se înscrie printre puţinii supravieţuitori ai nobilei familii idealiste, transfigurând realitatea cu ajutorul spectaculoasei erudiţii, pe alocuri de-a dreptul sclipitoare. Dacă pornim de la "fostul vechi parc Mar-ghiloman" sau de la restaurantul gării din Buzău, ce-l avea la conducere chiar pe "ilustrul Caragiale", putem observa actua- litatea unor trăsături profund invazive ce vin dinspre contem-poraneitate. Altfel, protecţia rimbaldiană ("O, anotimpuri, o, castele/ Ce suflet n-are și părţi rele?" – trad. Petre Solomon) însoţește amplitudinea vilegiaturilor din volum. Câteodată greu suportabilele istorii mundane sunt atenuate, mult aposteriori, prin apelul la consistente depozite ironice, consubstanţiale lui Emil Niculescu. Așa sunt aspectate realităţile, în general pornind de la dramă, ce ţin de fiinţarea sublunară: "Au gâtuit și fostul vechi parc Marghiloman,/ Împrejmuit cu piatră – câtă n-a fost furată -,/ Cel îngrijit, pe vremuri, de-un grădinar german/ Grilaje stau – proteze – pe-o falcă edentată.// Nechează-n foste grajduri fantomele de cai,/ Întinzând botul, după candel, spre un brit jockeu,/ Și el trecut la Domnul, precis cazat în rai -/ Avea o leafă cât un director de liceu.// Oglinda unui lac clar, de lebede translat,/ Când învăţatul Iorga era-n musafirlâcuri,/ Coclită e, cu-argintul, deja, descuamat,/ Dând, barbian, din lintiţi și broaște, cu sâc-sâc-uri.// În răvășit domeniu, cândva senioral,/ Cum vreo nenoroceală, singură, nu se-mbie,/ Băgă și-un cartier proletar dinţi de cal/ Și-mpinse,-n coasta ruptă, lăcaș de parohie.// Monografii, desigur, despre lordul valah,/ Repuneri în posesii, cu daune morale,/ Exact în perioada tranziţiei, de crach,/ Când simţi pulsând puroiul urcat la amigdale.// Unde-s salcâmii ăia de stampă, japonezi,/ Și ochii migdalaţi ai mamei, coana Irene,/ Ce la episcopie, cic-ar fi chiar dovezi,/ L-ar fi sedus pe Cuza, cu fluturări de gene?// Pensionarii unui azil pentru bătrâni/ Stau, unde,-altădată, pursângii în stănoage./ În rest, mai nicio urmă a foștilor stăpâni:/ Un secol, drept ciomag, și un car de oale doage.// Energici, intreprizi și mândri de-aceste zile,/ Intrăm în Europa-ntr-un scaun cu rotile.// P.S. Rectific. Da, din grajduri n-a mai rămas nimic,/ Nici balega uscată, nici tătăresc tizic./ Iar asistaţii sunt în, cum, precis, să vă zic,/ Clădirea destinată pentru les domestiques. (Vanitas Levantina). Poeziei nu îi poate reveni decât o înălţare autoexilantă "pe Krakatoa", desigur, supusă și aici presiunilor. Rememorările autorului au un impact deosebit asupra celor dedaţi la atât de particularele esenţe ale unei lumi

apuse. Foarte complexă, "Scrisoarea către Lisa" certifică atașamentul in aeternum pe care Emil Niculescu îl are și pentru fenomenul chinologic. Versurile din Vanitas levantina au pătrunzătoare aromă de stampă, specatacolul erudiţiei contribuind la un tip de impact estetic pour les connaisseurs. O poezie din carte, "Femeia de lemn", urmează filonul unui "desemn de Alex Ivanov", artist plastic situat și el sub himerofila lumină caracteristică

nervalianului soare negru al melancoliei. Paradigmaticul El Desdichado este recognoscibil, la diferite niveluri, în aceste ipostazieri estetice cu nimb fin de siècle. Câteva dintre atât de diversele particularităţi existenţiale sunt abordate cu aprigă ironie. Aceasta joacă și rolul unui profund dezirabil element soteriologic. Artificii din zona maximalizantei știinţe de carte (astăzi, abandonată eludărilor) pot face deliciul unei tipologii tot mai bântuită de caducitate: cărturarul. Căile aducerilor aminte vor purta mereu distinse peceţi estetizante, în timp ce mundaneitatea are ca prioritate ample deteriorări. Vanităţi aristocratice (doar în spirit, desigur) decurg din confruntările cu opacitatea exteriorului. Destructurarea valorilor naște greu ocultabile vlăguiri: "Funcţionar la cărţi. Memento mori./ Azi, demisionează cititorii/ Și Internetul ia în păstorire/ Leaturi, promoţii, în neștire,/ Tot mai hulpav, pe sticlă, ca nebunu'/ Procustizând din taste: totzi k 1./ Falii de timp, microbi, să-ntorci o filă/ Te-aruncă, brusc, în starea de godzilă,/ Între depanatori de biciclete,/ Umbrele, la-ncăr-care de brichete./ Carte, Te ridicam de subsuori/ De-atâtea ori, desigur, multe ori/ Și, în cotidienele mizerii,/ Potco-veam vise, nicidecum bacte-rii./ Basta. De-acuma poţi să stai/ La cap cu flori de mucigai,/ Când ţi se va decerne, sepulcral,/ La ani rotunzi, Meritul Cultural,/ De-aceea, mareșale, sunt mai trist/ Decât un, cred, nostalgic comunist." (Buge-tar). "Cartea", ca entitate din proximitatea funda-mentelor, este prezentă în majoritatea textelor din carte. Iată și un ipotetic final al vieţii, abordat cu ironică detașare: "Pulsu-ţi se zbate, nu fără motiv,/ Mânat, cu bici, de-un sânge exploziv.// Este în el o doză de salpetru,/ Sfidând, de sus, orice tensiometru,// Care îţi spune c-o să te împiedici,/ Cândva, -n perfuzii și în paramedici.// Drept care, lapidar, definitiv,/ S-ar dăltui: poet hipertensiv,// Iar pe colivă-ar pune, ca drajeuri,/ Frânturi confettizate: E.K.G.-uri." Concluzionând, vom reda cuvintele pe care distinsul poet Gheorghe Istrate le scrie despre Emil Niculescu, ceea ce probează o deosebită acuitate în direcţia indimenticabilelor fioruri crepusculare: "Emil Niculescu face parte din stirpea celor rari, din tagma poeţilor nocturni, din evantaiul amurgic mathein. De o artificialitate savantă și cu o seducătoare arhitectură barocă, poezia lui Emil Niculescu cultivă un livresc rafinat, prin draperiile căruia transpare ironia lucid-amară dimoviană."

Atelier critic

sintagme literare

34

Atelier critic

VASILE PISTOLEA

UN ROMAN DESPRE SINGURĂTATE, DRAGOSTE ȘI MOARTE

La editura Polirom din Iași a apărut, în 2009, romanul lui Augustin Buzura, intitulat „Raport asupra singurătăţii. Primul caiet”. Anunţată în opera anterioară („Tentaţia risipirii”) și considerată „romanul vieţii”, cartea abordează experienţe decisive ale existenţei umane: singurătatea, iubirea, moartea.

„Raport asupra singurătăţii” este un roman confesiv, cu pronunţate accente autobiografice, construit pe tehnica inserţiei sau a povestirii în ramă. Acesteia i se adaugă tehnica anvelopei, a acumulării de episoade, utilizată și în romanele anterioare, cu alternarea planurilor naraţiunii (prezent - rememorare) și cu procedeele introspecţiei și retrospecţiei. În acest sens, romanul cuprinde mai multe naraţiuni de dragoste, inserate în rama naraţiunii principale, remarcabile prin claritatea și febrilitatea stilului. Ele sunt proiectate pe fundalul unor dramatice evenimente sociale și istorice („nebunia istoriei”) prin care a trecut ţara noastră. Aria sau plaja lor de cuprindere este destul de întinsă: de la al doilea război mondial până la realităţile României contemporane. Adesea cutremurătoare prin deznodământ, ele sunt înţesate cu inserţii din operele unor celebri scriitori, filosofi sau întemeietori de religii, care pecetluiesc destinul personajelor și adesea îl generalizează. Liantul acestor istorisiri îl asigură personajul rezoner, Cassian Robert, alter ego al autorului.

De profesie medic psihiatru, ajuns la vârsta senectuţii, Cassian Robert își părăsește familia și se retrage în munţi, la o cabană construită în tinereţe, în vecinătatea unei Staţii Meteorologice. În perioada îndelungatei sale absenţe, cabana a fost lăsată în grija meteorologului Gheorghe Toma și a fiicei sale, Mara. Medicul, devenit personaj narator, recurge la această izolare alpină pentru a se elibera de obsesii (singurătate, durere, spaimă, umilinţă, eșecuri etc.), de neliniști (trăise într-o lume falsă, alienată la toate nivelele și structurile sociale, care l-a obligat mereu să „fure” liniște, dragoste, hrană, dreptul de a munci etc.) și pentru a găsi un răspuns la marile întrebări existenţiale (scopul și sensul vieţii, efemeritatea lumii și a faptelor umane în contrast cu eternitatea Universului și a morţii, cu „enigmele” ei etc.). Această dorinţă acută de eliberare din stările anxioase marchează și existenţa personajelor purtătoare de voce ale prozatorului.

Deviza lui de viaţă avea caracter aforistic („Fiecare trebuie să-și poarte propriul război cu viaţa. Totul e să fii conștient de asta și să încerci să lași o urmă cât mai durabilă în drumul tău spre moarte”), ca și principiul etic al eroilor cărţii: „Toate trebuie întâmpinate cu demnitate, și cele bune ca și cele rele, până și moartea, care îţi mijlocește întâlnirea cu Creatorul”. Aici, în singurătatea munţilor, el scrie precipitat despre

un șir de destine umane ratate, care se intersectează cu retrospecţii din viaţa sa și cu inserţii din prezentul vieţii de la cabană.

O primă idilă se petrece între erou și Teodora, soţia meteorologului Gheorghe Toma, care îngrijea de Staţie și de animalele domestice aferente. Este o dragoste mereu amânată și neîmplinită, căci Teodora a murit pe neașteptate, în urma unei încercări nereușite de avort. Toma l-a rugat să-i ia fiica copil de suflet și să-i găsească un rost în viaţă. Mara este fiinţa de care se leagă cu toate simţurile și care, la fel, are revelaţia zădărniciilor vieţii. Ea îi propune să escaladeze împreună muntele „Marginea Vieţii” (nume simbolic și oracular) unde, după război, în perioada colectivizării, s-au purtat lupte grele între refugiaţii în munţi și securitatea care-i urmărea. Pentru medic, aceasta reprezenta ultima ascensiune de depășire a limitelor organismului. Nu vor ajunge să escaladeze muntele, dar rămân personajele la care se raportează mereu prezentul narativ al romanului, intersectat de naraţiunile amintite.

Prima poveste de dragoste împlinită se derulează între Mara și călugărul Serafim, care a fost adus la Staţia Meteorologică de tatăl său, Gheorghe Toma, la slujba de înmormântare a mamei. Din confesiunea acestuia către Mara rezultă că este „un ratat”. Fost student la mai multe facultăţi (Conservator, Politehnică, Medicină), cu numele adevărat Sever Moraru, el avea la activ mai multe iubiri eșuate, care l-au determinat să îmbrace haina monahală. Călugărul reprezintă prima dragoste împlinită a Marei, care, din păcate, după o săptămână a părăsit-o.

A doua naraţiune de dragoste, cu un final tulburător, este a socrului său Darius Pop, pictor de biserici și alter ego al prozatorului. Istorisirea este proiectată pe fundalul dramatic al unor evenimente istorice: Dictatul de la Viena (1940), prin care nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei, și al Doilea Război Mondial.

Darius se căsătorește cu Madeleine (Ella), care moștenește o avere uriașă. La nuntă participă numai părinţii lui Darius, din Ardeal. Părinţii miresei au lipsit, fiindu-le frică să treacă frontiera din România în Transilvania. Ella a reușit să ia legătura cu ei, prin intermediul Consulatului român din Cluj, și au fixat o întâlnire la Turda, unde trebuia să ajungă și Darius, prin intermediul unei filiere clandestine de ghizi din Banat (Lugoj). Dar la frontieră a fost prins și întemniţat în lagărul de transfugi de la Someșeni. Aici a fost anchetat și supus la torturi insuportabile, fiind învinuit că este comunist și spion român.

sintagme literare

35

Atelier critic

Din lagăr a fost eliberat, s-a întors acasă și, după o noapte de iubire epuizantă cu Ella, a fost încorporat și trimis pe frontul războiului, în Ucraina, unde primește trei scrisori de la Ella. Aceasta îi mărturisește, printre altele, că și-a reluat meseria de medic, încercând să facă faţă greutăţilor războiului. Este rănit într-o explozie și se hotărăște să dezerteze. Terorizat de foame și de spaima morţii, reușește, cu ajutorul unui tren de marfă, să ajungă la o stână, în Bucovina, unde ciobanul l-a hrănit și l-a pus la curent cu mersul războiului. După o altă escapadă dramatică, ajunge acasă și se ascunde în debara, de unde asistă la o scenă pătimașă de dragoste între soţie și un căpitan de contrainformaţii din armata maghiară. Cuprins de sentimentul unei pierderi ireparabile, ajunge, totuși, acasă, unde, după ce părinţii i-au deschis, descoperă că avea o fetiţă de un an și jumătate, pe care o chema Daria, și că soţia sa era angajată ca medic în lagărul de la Someșeni. Este adăpostit de un văr al tatălui său la o cabană, în pădure, unde se ascundea ziua, iar noaptea se întorcea acasă. Aici a stat din primăvară până în toamnă, când războiul s-a terminat.

Întors acasă, tatăl nu-l avertizase că Ella sosise mai devreme să-și vadă fetiţa, astfel că întâlnirea lor memorabilă a fost o surpriză totală, desfășurată într-o tensiune insuportabilă. Urmează „spovedania” Ellei, care îi mărturisește că, neavând niciun semn de viaţă din partea lui, s-a aruncat în braţele ofiţerului maghiar, de frică și de spaima lagărului, căci avea sânge evreiesc, iar tatăl ei le-a dat ajutor comuniștilor. I-a povestit îngrozită despre metodele de tortură și lagărele infernale în care îi ţineau provizoriu pe evreii care urmau să fie trimiși la Auschwitz. Au plecat apoi împreună spre locuinţa din oraș, unde mărturisirile Ellei au continuat, au luat cina și, după ce s-au săturat de plâns, s-au culcat împreună. Ziua următoare, Darius a plecat acasă, la ţară, cu promisiunea că se va întoarce peste două zile și că vor căuta împreună un drum spre a-și relua viaţa de familie. Dar, la întoarcere, îl aștepta o scrisoare tulburătoare, în care Ella își făcea „mea culpa”, cu speranţa că se vor regăsi în iubirea lor totală, căci „dincolo de lovituri, dragostea înseamnă și iertare”. Scrisoarea a reprezentat o lovitură „mortală” pentru Darius, care, simţind durerea singurătăţii, își dădea seama cât de mult o iubea. Peste doi ani, Darius primește o altă scrisoare din Paraguay, în care îi spunea că Marton, ofiţerul maghiar, a părăsit-o, iar ea s-a călugărit într-o mănăstire romano-catolică, de unde dorea să plece, dacă Darius i-ar fi dat un semn de viaţă. Lui Darius i-a rămas doar chipul Ellei, îngheţat în planșele sale, iar pe Daria a convins-o că mama ei a murit. Socrii lor s-au îndepărtat de ei, iar după ce comunismul s-a înrădăcinat în ţară, au plecat definitiv din România. Dacă Darius ar fi ţinut legătura cu ei, ar fi rămas, probabil, moștenitorul unei mari averi și ar

fi restabilit relaţia cu Ella. În final, eroul invocă Providenţa divină, întrebând de ce l-a pedepsit cu atâta singurătate.

„Povestea” relatată de prozator este mult mai emoţionantă. Ea reprezintă cea mai tulburătoare secvenţă a romanului și de aceea ne-am permis s-o rezumăm în întregime. Naraţiunea amintește de un celebru roman al lui Camil Petrescu („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”), nu numai prin tematică (drama iubirii prezentată pe fundalul războiului) și numele personajului feminin (Ela), ci și prin profunzimea analizei psihologice. Un regizor talentat ar putea-o transpune pe ecran. Scenariul creionat deja în articulaţiile lui de bază are toate „ingredientele” necesare unui film de succes.

O altă secvenţă, foarte interesantă, a romanului este relatarea întâlnirii cu moartea prin care a trecut personajul narator, la o sindrofie în familie, când „timpul a dispărut și

toate se petreceau într-o secundă dilatată la maximum”. De atunci l-a urmărit mereu frica de boli, decrepitudine, paralizii și, mai ales, faptul că nu-și găsește rostul într-o lume care nu-i lui și care îl sperie. Acest „atac de panică” este și un pretext epic prin care prozatorul trece și se oprește la povestea de dragoste a Claudiei, soţia fiului său Dan. Naraţiunea este proiectată pe fundalul social al lumii interlope, cu racilele ei: comerţul cu droguri, proxenetismul, prostituţia etc. Istorisirea lasă un gust amar cititorului, ca și povestea Ellei.

Șirul acestor „felii de viaţă” („tranches de vie”, cum ar spune Flaubert) este urmat de „povestea” tragică a unei familii de medici (Andrei și Dana), foști colegi de facultate ai naratorului. Relatarea este proiectată pe

un alt fundal istoric: lupta partizanilor din munţi împotriva instalării puterii comuniste și a colectivizării forţate a satelor. În „nebunia” colectivizării, Andrei îl ucide pe secretarul de partid raional și fuge în munţi, unde este foarte grav rănit de forţele opresive. Este operat și salvat de dr. Cassian Robert, adus în spital și, la ieșire, arestat, împreună cu Dana. Ambii au fost condamnaţi pentru uneltire împotriva orânduirii sociale: Dana la 5 ani, iar Andrei la 12 ani de muncă silnică. S-a eliberat în 1964, împreună cu toţi deţinuţii politici și, la scurtă vreme, a trecut Dunărea în Iugoslavia, stabilindu-se în Austria. După doi ani l-a urmat și Dana.

Zeii tutelari ai acestor existenţe dramatice sunt Eros și Thanatos (nevoia de iubire și frica de moarte). Ele se pot salva doar prin împlinirea în dragoste, împlinire esenţială a vieţii, dar mediul social în care evoluează este potrivnic, ostil.

Pe același fundal istoric, de frământări și suspiciuni ale vieţii, sunt relatate alte fapte și întâmplări în care rezonerul preia vocea și destinul mai multor personaje. Ele sunt intersectate mereu cu reflecţii ale naratorului din singurătatea vieţii de la cabană, pigmentată, la rândul ei, cu povestea de dragoste dintre medicul narator și Mara, fiica Teodorei.

sintagme literare

36

Atelier critic

Tensiunea colectivă atinge însă punctul culminant odată cu anunţarea vizitei de lucru pe care conducătorul ţării o face în ţinutul muntos al Pădurenilor, urmată de o partidă de vânătoare. Scopul vizitei: Tovarășul voia să se convingă dacă se poate construi o hidrocentrală pe pârâul comunei. Prozatorul prezintă în detaliu și cu accente ironice întreaga „mascaradă” a vizitei: mobilizarea tuturor factorilor răspunzători (activiști de partid, miliţie, securitate, primărie, școală, dispensar etc.), precizarea sarcinilor și a activităţilor ce urmau a fi întreprinse pentru modificarea realităţii și transformarea ei într-un fel de „eden” terestru, cu tot felul de construcţii și amenajări, animale de rasă, păsări și alte „bunătăţi”, o parodie utopică a Paradisului celest. Vânătoarea a devenit și ea o comedie, cu diverși „cetăţeni turmentaţi”, astfel că nu se știa dacă Tovarășul a fost mulţumit de vizită. Dominant era doar sentimentul de vinovăţie că hidrocentrala nu se va mai construi.

A doua „mascaradă” este conturată în finalul romanului, când fiul său Dan și soţia Claudia îl invită să-i însoţească la o întâlnire cu „crema ţării”: un viitor candidat la președinţie, ce poartă un nume sugestiv, Matei Goarnă, și un viitor ministru al Economiei sau al Finanţelor, Savu Boulescu. Aceștia sunt însoţiţi de odraslele lor și de alţi profitori ai regimului democrat, instalat după Revoluţie. Participanţii asistă la un film, derulat pe un ecran imens, cu trecutul lui Goarnă (de când a fost pionier până la împușcarea lui Ceaușescu) și terminat cu efigia aurită a candidatului, deasupra României tricolore, urmată de Imnul Europei. Invitaţii asistă apoi la scene dezagreabile, cu „eroi” purtând aceleași nume hazlii (Ghika-Șorecani, Puricel etc.) și afișând atitudini cameleonice. Întreaga reuniune se transformă astfel într-o comedie bufă, cu personaje caricaturale („nulităţi morale”), dominate de instincte, între care prevalează dorinţa de mărire și înavuţire.

Ambele mascarade sunt puse în antiteză cu visul, lupta și sacrificiul partizanilor, pentru a sublinia discrepanţa enormă dintre ceea ce s-a dorit și ce s-a înfăptuit. În acest sens, referinţele la realităţile României contemporane sunt descalificante: „Și ce mi-a oferit viitorul în care crezusem nebunește? Murdărie materială și spirituală și o ţară condusă de pigmei, în care nu-mi găsesc niciun rost. Libertatea a devenit liantul cel mai preţios al mincinoșilor, hoţilor și

impostorilor. Oamenii de valoare, cei care înseamnă ceva, trăiesc singuri, impostorii în cârd, în haită...O lume asasină, dominată de haite de primitivi, care se rostogolesc peste tine, își intră în minte, în felul de a fi, sub pătură, în baie și în cele mai ascunse adâncimi ale sufletului, te obligă să fii ca ea, iar dacă nu poţi, nu ești în stare, te distruge”.

Peste toată această lume pestriţă, de indivizi grobieni și destine eșuate, se revarsă, ca un lamento tragic, șuvoiul de neliniști, obsesii și întrebări existenţiale ale naratorului, devenit „cerșetor la poarta eternităţii”, Dacă în romanele anterioare, eroii prozatorului se luptau cu „bolile” societăţii totalitare, care le depersonalizau existenţa, aici rezonerul își îndreaptă investigaţia spre propriul eu, pentru a-și clarifica sensurile vieţii și rosturile lumii și pentru a-i releva una dintre valorile ei durabile - dragostea. Constantă rămâne doar luciditatea cu care își scrutează conștiinţa. În acest sens, el are revelaţia că dușmanul său înverșunat nu este moartea, căci trăise experienţa ei, ci spaima, frica de ea. I-a mai rămas doar curiozitatea: ce va fi dincolo, în lumea umbrelor, peste care ea domnește. Și speranţa că va descoperi, prin moarte, ceea ce n-a reușit să descopere în viaţă. A găsit și un antidot împotriva morţii: scrisul. Scrie mereu pentru a se elibera de singurătate, de obsesii și neliniști, dar mai ales, pentru a crea o stavilă, un zid între el și moarte. „Călăul” tuturor frământărilor și căutărilor vieţii rămâne doar Timpul. Liantul dintre singurătate și moarte îl reprezintă iubirea, cu toate corolarele ei. Romanul constituie și un elogiu adus iubirii. După Marin Preda („Cel mai iubit dintre pământeni”), Augustin Buzura este al doilea prozator român care valorifică exemplar capitolul 13, „Iubirea”, din „Epistola 1 către Corinteni” a Sf. Apostol Pavel. Romancierul vede iubirea ca principiu catalizator al lumii și al vieţii și, deopotrivă, ca forma cea mai înaltă de împlinire umană, „un fel de capăt al drumului și ţinta tuturor căutărilor”.

Prin profunzimea analizei meandrelor sufletului uman, „Raport asupra singurătăţii” este romanul care îl situează pe Augustin Buzura în faimoasa familie a analiștilor români: Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian etc. De altfel, cum am mai spus și în altă parte, rezonerii lui și-ar putea pune întreaga existenţă sub semnul aserţiunii emblematice, rostită de un celebru personaj camilpetrescian: „Câtă luciditate, atâta dramă”.

sintagme literare

37

Eseu

CALEA ÎNSINGURĂRII

Orice sistem impus din afară rezistă prin inculcarea şi cultivarea rafinată a angoasei, a tabu-ului şi a altor elemente din industria manipulării: fanatismulul prestaţiei, al consu-mului, în fine, prin elementele tipice ale unei dictaturi a prestaţiei.

La bază însă se află teama. Dictatura o obiectivează, celelate forme de guvernare o tabuizează, manipulând-o rafinat într-o alienare de tip workaholic, sub forma maladiei consumului, a cumpărării fără acoperire reală.

Numitorul comun îl constituie eul-lumesc, al îngrădirii şi diviziunii în eu şi ceilalţi, al cantonării şi non-devenirii. Lui i se opune ca adevărată metanoia delumirea eului, treptata lui dezagregare, să-i spunem lipsa-eului, fără-de-eul, eul mistuit întru necondiţionarea dăruirii.

(Nu ne bântuie câteodată, în momentul în care luăm în mână o carte, senzaţia că o gingaşă aură palpită, radiază în palmele noastre, ca şi cum unda sufletească a celui care a scris-o, ceva din transparenţa inimii, din nobleţea spiritului celui care a elaborat-o, ne înfioară degetele, urcând înspre piept ? Şi parcă ne cutremură o rezonanţă lăuntrică cu ceva de mult aşteptat (citim spre a afla că nu suntem singuri..., Shadowland). Le deschidem la întâmplare, uitând totul în jur: cărţi scrise cu nerăbdarea gratuităţii, o nerăbdare aplanată doar de smerenia celui care, dăruit fiind, încearcă să dea acest dar mai departe. Sunt cărţi care încearcă să se uite în-lăuntru, nu cum s-ar uita în-afară. Cărţi în care lăuntrul devine vizibil în-afară. Interiorul făcut vizibil în exterior, ori lăuntrul din cele de afară.)

Devine astfel clar că atâta vreme cât se caută reînnoiri, organizări şi sisteme impuse din afară, acestea nu rezistă decât prin teamă, manipulare abilă, înregimentare fanatică, fie ea ideatică, fie de prestaţie, ale formulei „realizării în viaţă”. Tergiversare şi perpetuare într-o orbire „acceptată”, încât cei mai lucizi se vor afla în postura personajului unui romancier rus, în care acesta dezertează de pe front spre a vedea ce-i face iubita, soaţa şi care dându-şi seama de actul săvârşit, realizează-n acelaşi timp că este într-un tren care goneşte (angrenat deja deci în sistem), că nu mai are încotro (justificare generală), şi că singura „scăpare” ar fi să sară, ceea ce ar antrena după sine poate moartea (ai intrat în horă, trebuie să joci).

Dacă, sub imperiul lipsei de perspectivă, al neputinţei obiective de realizare, există iluzia unei fraternizări (cu toţii în maldăr, dar nimeni să nu-şi scoată capul), treptat se

ajunge la închinarea absolută la sfera interesului. Omul modern devine incapabil de întâlnire, de întâmpinare. El este mutilat de întâmpinare, care i se pare acum timp pierdut.

Nimeni nu mai are timp, înseamnă atunci simultan „mi-e teamă” (o altfel de teamă, tabuizată acum), neîncredere, lipsă de răspundere, egotism accelerat, înstrăinare. Însă preferinţa pentru somn

continuu, dorinţa de a nu fi trezit, poartă şuvoiul înainte. Abia când „nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit” devine stringent, se poate vorbi despre o cale.

Nu există, cred, om care să nu fi avut în viaţa lui trăiri care să-i fi atins abisul lăuntric. Scurte revelaţii, dominate de o bizară atemporalitate. Dacă începe retragerea - (ca şi în cazul celui ce aruncă o piatră, mai întâi, se înclină înapoi, îşi ia avânt), avântul retragerii, al cumulării, nu spre a cantona în această poziţie, din escapism, ori resemnare, ci în scopul unei re-adunări, re-culegeri întru o reîntoarcere -, nu mai există cale de întoarcere fără periclitarea integrităţii fiinţei.

Abia atunci când teama dispare, prin asumare şi integrare, se poate opera o revenire cu adevărat liberă, „neşantajată”. E nevoie aşadar a trece de la pericolul, ademenirea şi izolarea în virtuozitate, care în sine este şi rafinamentul manipulativ al oricărui sistem impus din afară. La fel, tot ce poate spera azi un scriitor este să fie un trezitor, de-a crea o breşă în altul, dat fiind că nici unul nu e scutit de drumul pe care trebuie să-l străbată, un drum individual, un drum al însingurării, al „pustiului” întru revenire.

O senzaţie nemijlocită, mirosul nisipului copilăriei, al lemnului ud putrezind în soare, al unei „atingeri” irepetabile, instabile, o răsfrângere de lumină. O realitate care nu are de-a face cu categoriile conştiinţei naturale, spaţiu, timp, cauzalitate, identitate, o realitate ce emană din „sărăcia duhului”, adică din tăcerea / decantarea conştiinţei noastre raţionale.

Întreaga noastră viaţă are / este o formă, pentru care într-o supra-lume există o formă opusă, aflată cu forma în armonie ori dis-armonie. Drama lumii moderne constă printre altele şi în faptul că preschimbă lăuntrul într-un obiect din care dispare vitalul. Unde vitalul devine obiect, apare o noţiune. (Novalis: „Tot ceea ce e vizibil este un invizibil ridicat la rangul de taină”). Omul este mereu cetăţean a două lumi: al celei temporale, spaţial condiţionate, şi al lumii fiinţei sale, aflate dincolo de spaţiu şi timp. Aceasta însă nu se deschide înţelegerii fixate obiectual, ci doar conştiinţei lăuntrice. Viaţa, ca drum iniţiatic, este viaţa omului trezit întru Fiinţă. Unitatea fiinţării a fost despicată de eul lumesc, cantonat într-un hybris arogant: ponderea cade pe polul raţional, exterior.

Tocmai azi în lumea modernă, când omul crede a se afla pe culme (hybris), el este mai îndepărtat ca oricând de adevărul vieţii şi al maturizării sale personale (nu-i copt, se spune). Eul-lume este privit ca singurul izvor al cunoaşterii. Aşezarea ponderii în mod unilateral (polar), ori dacă se vrea, dual, asupra polului raţional, pune-n umbră (Jung) celălalt

ANDREIZANCA

sintagme literare

38

pol, al realităţii mai adânci a omului, separându-l de fiinţare (metapatologie). Aici zace pricina nemulţumirii, a dorului, a suferinţelor, a disturbărilor şi maladiilor de tot felul. Spunând „acesta sunt eu”, omul aşează implicit un gard între el şi restul lumii, distrugând în aceeaşi clipă unitatea fiinţării.

Tot eul-lume este cel care îşi întocmeşte o ideologie în care se proiectează. Un „păcat” al cantonării, al staticului, potrivnic vieţii aflate în plin dinamism. Un călugăr din sec. 17, Sfântul Andrei din Kreta, spunea: „Omul este propriul rob al idolilor săi”. Acest păcat originar constituie însă şi şansa omului; redescoperirea fiinţei în substanţa condiţionată, a non-condiţionatului în condiţionat.

Poate o bună parte a „răului” ni se trage de la faptul că trăim în timpuri perfect individuale, diferite, unice. Fiecare – aidoma amprentei – trăieşte în timpul său. Timpul individual fiind, ca să zicem aşa, o stare calitativă a conştiinţei aflate într-un anume stadiu al evoluţiei, al devenirii. O devenire întru transparenţă. Lumea modernă este orientată înspre realizare, prestaţie; spaţiul creativ fiind redus la minimum: „to be number one” este azi sloganul, mai pretutindeni. Ce declaraţie mai elocventă a înstrăinării, izolării, însingurării şi-n acelaşi timp ce declaraţie mai limpede a dorului de tandreţe, de-a fi apreciat, în fond, de-a fi iubit?

Libertatea omului este redusă la libertatea de a-şi accepta non-libertatea. Totalitarismul este brutalitatea perfecţionată, controlul perfecţionat, care cuprinde existenţa subiectelor sub fiecare aspect, încât „singurul om, care încă mai are o viaţă particulară, este unul care doarme” (R. Ley). Azi, „eficient este cel care în timp minim, cu investiţii minime de muncă, energie şi capital, maximizează producţia” (Rifkin). Însă cine face un bilanţ al vieţii sale înşelate, decât poate – cînd în fine are timp - constrâns de o boală ori de patul morţii?

Facem o paranteză în acest sens: noul val de naţionalism, fascism, este – oricum s-ar manifesta ca teorie economică – mult mai puternic, din punct de vedere psihologic, decât fiecare concepţie hedonistă de viaţă ( în care domină principiul plăcerii în genere): dictatorii tuturor neamurilor şi-au sporit puterea împovărând până la limita suportabilului propriile popoare (Hitler nu a spus „vă ofer o viaţă frumoasă”, ci „luptă, pericol şi moarte”, şi-ntreaga naţiune i se azvârle la picioare). În fond, împărţirea polară, maniheistă în buni şi răi este o iluzie: cei răi fac deseori ceea ce cei buni visează / îşi închipuie doar, ori cum îmi spunea odată poetul Enzensberger: „fără aportul celor buni, cei răi n-ar putea fi atât de răi”.

Existenţa are un sens adânc doar acolo unde depune mărturie despre fiinţă. Tot ce vine din exterior nu poate schimba esenţial omul: tărăgănează o stare de fapt. Nici un sistem, nici o revoluţie (iscată în genere de intelectuali!), nu pot schimba omul.

Pictura antropomorfică a lui Arcimboldo sugerează cu multă vreme înainte legătura simbiotică dintre individ şi natură. Repercusiunile naturii se manifestă la o privire

atentă, antropomorfic: sporirea maladiilor, a bolilor bizare, calviţia masivă (tăierea pădurilor), metropole întinzându-se ca o cangrenă (cancerul) etc.). Lumea (istoria in extenso) poate fi considerată în acest sens ca o oglindire a conştiinţei noastre.

În fiecare conştiinţă se oglindeşte în proporţii individuale şi unice întreaga lume. În noi se află atât răufăcătorul, cît şi sfântul, dictatorul, agresivitatea şi blândeţea, toleranţa, în proporţii individual-unice, definitorii. Totul somnolează în parte, putându –se oricând manifesta. Totul se află în noi ca posibilitate, ca latenţă, ce oricând poate fi declanşată (imprevizibilitatea omului), asemenea viruşilor hibernând în noi şi care într-un mediu prielnic se declanşează. Mediul acesta este ceea ce Jung denumea „al umbrele” noastre (refulările, amânările, teama înfruntării, asumării şi integrării). Ele sunt solii bolilor şi maladiilor noastre.

Mutilaţi de întâmpinare, nu ne mai întâlnim într-adevăr unii cu alţii, o întâlnire de la fiinţă la fiinţă, ci pe roluri. Fiecare vede în celălalt doar un rol (cum medicul în bolnav, doar un caz, şeful în subaltern, doar un obiect al rentabilităţii). Întâlniri dominate de utilitate, interese şi scopuri, până şi în cele mai intime impacturi.

Omul acestei vremi se plânge de singurătate şi izolare, fie pe faţă, fie în intimitate, însă în momentul când cineva îi trece pragul, abia aşteaptă să fie din nou singur (elevii, pe de altă parte, pot vorbi ore în şir la telefon /celular... unii cu alţii, căci nu sunt nevoiţi a se privi în ochi, a se afla aproape – orice apropiere semănând cu un act de agresiune, însă când se află faţă-n faţă, amuţesc -, ce semn de maladie generală mai evidentă?)

Potrivit antropologiei, se defalcă două orientări: una care întreabă ce este omul şi cealaltă ce-nseamnă a fi om. Prima se ocupă de evoluţia fiinţei conştiente formate din trup, suflet şi spirit. Cealaltă priveşte omul ca fiinţă conştientă de sine, care suferă a nu fi, ceea ce într-adevăr este. Transcenderea eului-lume întru a-şi regăsi adâncul, rădăcinile.

Fiinţa, înţeleasă ca miez al omului, prin care acesta ia parte la realitatea spiritului universal. (Sf. Paul: “Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte-n mine”), după cum arborele-şi poartă întipărită-n sămânţă imaginea lăuntrică a vieţii lui, a adevărului lui. Imaginea lăuntrică corespunde drumului lăuntric.

Nu învăţăturile, nici cele de natură super-intelectuală schimbă ceva. Toate vin din afară. Aici apare cu pregnanţă veriga-de-est a zen-ului : a auscultării (cu pandantul său evanghelic: cine are urechi de auzit…), a contemplării, verigă asumată individual de marii mistici apuseni, spre deosebire de tradiţia estică, cuprinzând un val de iniţieri. Întâmpinarea prin girul încrederii, al vocii lăuntrice, este însă rezultatul unui stadiu – „bate şi ţi se va deschide”.

Erich Neumann, în cartea sa „Psihologia abisală şi noua etică”, arată că omul, ca parte a comunităţii, ştie – dat fiind că poartă această comunitate în el -, ce-i drept şi

Eseu

sintagme literare

39

Eseu

nedrept (vocea conştiinţei – deseori refulată -,mustrările de conştiinţă). Această voce denotă prezenţa comunităţii în el. Astfel, schimbările reale nu vin doar prin adâncire şi asumare lăuntrică, ci ca în orice polaritate atât de aici, cât şi din necondiţionata legătură externă a membrilor ei, acum răspunzători şi maturi /majori.

Existenţa întregului este acel necondiţionat trebuie al membrilor. Conştiinţa absolută (spre deosebire de cea selectivă – „lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii”) este o străfulgerare a forţei transcendente, ce ne locuieşte. Este chipul libertăţii, al slobozirii de conformism şi tabu-uri şi mai ales de teamă. Asemenea schimbări – atingeri -, aidoma satori-ului din zen, nu se permanentizează. Însă ele constituie ipoteza, punctul de plecare al unei metanoia. Cel trezit-atins, cum spunea Şestov despre Dostoievski: cel atins de aripă, nu va mai fi niciodată acelaşi.

Întemeietorul ortodoxiei franceze Jean de Saint-Denys, unul din marii teologi ai secolului, nu era un teolog abstract; el a bănuit că restaurarea ortodoxiei originare în Vest va fi unul din cele mai importante evenimente ale secolului 20. Există în noi un eu enigmatic, aflat la întretăierea dintre eul-lume şi fiinţă. Acest eu-central este capabil să discearnă între cerinţele celorlalte două, aflându-se deasupra lor. Despre el nu se vorbeşte aproape deloc. Este acel eu al auscultării iniţiatice.

Între lume, aşa cum o vedem, şi structura conştiinţei există o relaţie fără echivoc, clară. Lumea şi lucrurile ei sunt ceea ce ele înseamnă pentru noi şi există doar în relaţionare cu noi. Pe aceasta se bazează şi constructivismul unui Paul Watzlawik, despre care se va mai vorbi pe parcurs.

Noi viem în realitatea noastră, în vreme ce în ştiinţă există acel „consensus omnium”, dând fiecăruia posibilitatea să-l cunoască. Realitatea omului e diferită. Ea se află oarecum în relaţie invers proporţională cu adevărul: cu cât mai adânc adevărul, cu atât mai mic cercul celor care-l mai înţeleg.

Transcendenţa exterioară (aparţinând domeniului parapsihologiei: telepatia, prestaţiile memoriei şi ale altor capacităţi sporite) nu are însă nimic de-a face cu transcendenţa imanentă, vizând baza divină a omului. Mult lăudata lărgire a sferei de conştiinţă ar trebui privită mai degrabă ca o lăsare-n abisul din noi: trecerea de la orizontal la adânc, sub dubla ipostază a verticalităţii sale. Plinătatea fiinţării în momentele numinosului, pe care mulţi le-au trăit mai ales în anii încă fragezi, însă nu le-au acordat decât importanţa unei scurte înfiorări. Este ceea ce tinde a „mijloci” muzica, marea poezie.

Întâlnirea cu un sunet, cu o mireasmă, un obiect oarecare, un peisaj, o reverberaţie anume a luminii, marea tăcere dintre arbori, vălurirea pustie a unui câmp, ascuţita răcoare a unei nopţi senine, toate presupunând în primul rând o atitudine de tensionată de-tensionare, o atitudine ce învăluie şi cuprinde întreaga fiinţă: nezăritul în cele zărite.

Adevărata artă dintotdeauna revelează, face transparentă fiinţa. În acest sens orice mare muzică e mistică, oricare evo-luţie a unei poezii autentice se face înspre o anume mistică. (Brecht însuşi, poet absolut al obiectualului, concretului, nu se dovedeşte înspre sfârşitul vieţii sale tot astfel în splendidele sale “Elegii din Bukowa”?). În fiecare operă de artă, există ceva inefabil, aflat dincolo de aspectul natural.

În numinos se află mereu cele două aspecte fascinosum şi tremendum (cutremurarea şi fascinaţia), într-o unitate deplină (animalicul şi divinul coexistând în actul erotic, de pildă). Golul ce-şi cheamă plinătatea. Aici mistica şi zenul estic se întâlnesc, potrivit vorbei, toate căile sînt bune întru revelaţia divinului. Liturghia vechii biserici estice a lui Ioan Chrysostomos, de exemplu, care vizează întregul antropologic. liturghia, cufundând într-o lumină fără nume, în adăstarea în care distanţa obiectului dispare şi cele văzute, auzite, intră în rezonanţă cu sinele.

Însă, în mod paradoxal, orice experienţă ordonată noţional ori raţional, distanţează omul de ea, face să dispară fluidul vital ( „a avea, de parcă n-ai avea, a vedea, de parcă n-ai vedea, a auzi, de parcă n-ai auzi, a atinge, de parcă n-ai atinge, a stăpâni, de parcă n-ai stăpâni”).

E o paradoxală întoarcere de la medievala transcendere a corpului nebulos prin raţiune. Lucid e azi cel ce este capabil să se elibereze de nebulosul noţional, cel ce se deschide lăuntrului. În propoziţia replicantă: „aceasta nu-i decât ceva subiectiv” se manifestă de fapt atât măreţia, cît şi tragedia apuseană.

Aurobindo spunea undeva că fiecare sentiment este aidoma unui val: apare şi dispare, fiind însă indisolubil legat de taina oceanului. În val se concentrează întregul ocean. Conştientizarea acestui „cu totul altceva” din noi constituie punctul retragerii şi al revenirii; o retragere pregătind de fapt revenirea unei fiinţe deplin transparente, manifestându-se în aceasta ipostază în orice act, în cea mai măruntă activi-tate (care poate fi prea-bine o cale minunată – graţie unei concentrări absolute, unei aplecări totale, unei tandre, nude atenţii – întru iluminare, epurare lăuntrică, întru dumnezeu: „când mănânc, mănânc, când mi-e sete, beau, când sunt obo- sit, dorm, când merg, merg, însă voi când şedeţi, sunteţi deja în picioare, când sunteţi în picioare, mergeţi deja şi când mer- geţi aţi şi ajuns”, cum se spune într-o celebră afirmaţie zen).

De aici apare şi responsabilitatea. Eul-lume caută să-şi menţină-n static poziţia, „cuceririle” şi rangul. Acest static ucide vitalul, viaţa ca dinamică, în devenirea ei. Depăşirea staticului presupune metanoia, deci suferinţa. Suferinţă care trebuie integrată, asumată. Suferinţa ca şansă. Traversarea nopţii obscure ( la noche oscura, a lui Juan de la Cruz), totul fiind pre-luare, asumare şi integrare. Living your dying, a-ţi trăi morţile de fiecare zi, micile morţi, cotidienele morţi.

Mi-aduc aminte în acest context şi de discuţia avută cu prietenul şi poetul Dinu Flămând, de scurta noastră

sintagme literare

40

peregrinare în Turnul lui Hölderlin din Tübingen, de emoţia lui cu totul aparte, ca după un an să-mi trimită o carte minunată de la Paris, ultimul lui volum de versuri, intitulat semnificativ „dincolo”, total radical faţă de cele anterioare - şi totuşi înfiorat de presimţiri în toată creaţia sa scăpată acum de orice „stare de necesitate” acută în ceea ce priveşte tratarea metafizică a lumii copilăriei: „sporii soarelui” în vechea şură transilvană: „era o rază de miere incendiată înotând prin uimirea privirilor noastre” (…) „neatingeri lent înmugurite de dincolo”…, da, aceste atingeri, experienţe uluite ale numinosului, micile experienţe vis-à-vis de marea experienţă a fiinţării, ce determină o cotitură deplină a omului.

Am cunoscut de asemenea persoane, care, aflate într-o stare de slăbiciune totală cauzată de boală, dintr-o sperietură apropiată sperieturii morţii, dau drumul la totul, nemai-împotrivindu-se morţii şi care astfel, în mod uimitor, şi-au revenit deplin. „A da drumul”, a te des-povăra în sine, a te elibera de povara lumescului încartiruitor, de toate încorsetările şi învăţăturile, astfel încât forţelor tămăduitoare ale adâncului să li se creeze „spaţiu” , încât să se ajungă la o însănătoşire de-a dreptul „miraculoasă”.

Acest lucru înseamnă în acelaşi timp însă şi „lăsarea înăuntru” a unui Ceva, cu totul altfel. Despovărat de mica viaţă, omul se lasă pătruns de marea viaţă. Pojghiţa eului, ce ne desparte de unitate, de divin, se mistuie. Această blocadă, barieră, trebuie însă conştientizată, aflată, şi doar cel rătăcitor în eroare are şansa descoperirii fiinţei („lumina străluceşte în întuneric şi întunericul n-a priceput aceasta” - Ioan, 1,5).

Izolat de întreg, omul trebuie să străbată calvarul drumului iniţiatic (să-şi poarte crucea), de data aceasta însă nemaiexistând cale de oprire, de răzgândire, ori de întoarcere, fiindcă ar invalida astfel propria sa existenţă, ba mai mult, şi-ar rata secvenţa biografică.

Teama de distrugere, disperarea lipsei de sens, necon-solarea singurătăţii – trei tonuri esenţiale ale omului aflat în „călătorie la capătul nopţii”. Doar prin neîmpotrivirea la asumare – precum Isus -, e posibilă preschimbarea în forţă a neputinţei, a slăbiciunii.

Ce evidenţă: o realitate tărăgănată, refulată, prin care în sine se anesteziază temporar doar o stare de fapt, vis-à-vis de experienţa unei „realităţi”, în care un dor inefabil se potoleşte, chiar dacă intermitent şi pentru o foarte scurtă durată. Căci dacă n-ar fi aşa, de unde acest dor fără nume din noi?

Ce evidenţă /mărturie divină mai acută decât dorul care-l bântuie pe fiecare, oricât de contrarii ar fi actele sale? Deseori, la o privire mai atentă manifestările unui om constituie doar simptomul acestei lipse de tandreţe, al unui dor ce poate purta o înfăţişare cu totul contrarie. Goethe :

„de n-ar fi ochiul nostru solar, ar putea el vreodată zări soarele, iar de n-ar fi în noi puterea divină, cum ar putea să ne mai încânte divinul ?”

Cu alte cuvinte, n-am căuta divinul, dacă acesta nu s-ar găsi în noi. Însă omul – după cum o dovedesc înseşi evangheliile –, se află, ca şi Toma, în căutare de minuni, uitând că „neînsemnatul” cotidian se află pretudindeni la îndemâna omului aflat întru adevăr la o răscruce.

Mărturie a divinului în „neînsemnat”. Deschidere totală şi necondiţionată. Paralela ar fi pre-luarea, asumarea, integrarea necondiţionată. Preluarea /acceptarea nepreluabilului. Asumarea calvarului, nicidecum împotrivirea, amânarea ori refularea, sporind „umbrele” (Jung) din noi.

Această asumare nu are de-a face deloc cu resemnarea ori cu eroismul, care constituie de fapt două modalităţi de manifestare ale eului-lume. Asumarea întunericului nu e nicidecum resemnare (static), ci dimpotrivă dinamismul cel mai fluid cu putinţă. Preluarea, asumarea „întunericului”, înseamnă grăbirea apariţiei zorilor. Ea reprezintă în mod uluitor şi unul din adevărurile străvechi ale zen-ului şi nu numai. În sine, un act anagogic.

Psihoterapia modernă se bazează de curând tocmai pe acest principiu al asumării. Deplinătate, lege şi unitate – manifestate şi în budism prin Buda, Dharma (legea), Sangha (comunitatea discipolilor), în hinduism, Brahma, Vishnu, Shiva, în Shintoism, Sparda (forţa), oglinda: simbol al întregului, lanţul de nestemate: simbol al spiritului alipit. Specificul din spiritul creştin apare însă în noţiunea de persoană. Nu în experienţa nimicului, a naturii lui Buda dincolo de orice făptură, ci în devenirea făpturii prin persoana transparentă întru divin, emanând o mărturie a divinului.

Persoana, care nu este obiect al cunoaşterii, ci al revelaţiei, din nou presupunând asumarea. Doar capacitatea de a ierta slobozeşte deplin ( „Iartă-i, că nu ştiu ce fac”, la care se poate şi adăuga replica lui Karl Kraus: „iartă-i, că ştiu ce fac”….), încât în sine Cuvântul a fost răstignit. Acest Cuvânt, pe care cu toţii va trebui să-l traversăm. Atâta vreme cât vom fi împovăraţi de lume, făcând piedestal unui eu-umflat în pene, se vor tărăgăna la infinit (sistem după sistem, toate impuse dintr-un exterior) confuzia şi cantonarea, ele sporind în detrimentul dinamismului vieţii.

Curajul, îndrăzneala de a te întâlni cu sinele, constituie garantul eliberării întru o revenire, ce prin însăşi prezenţa ei emană în mod straniu armonie şi seninătate. Abia atunci se poate înţelege şi diferenţa esenţială dintre corp şi trup. Corpul ca „obiect” şi trupul ca unitate a gesturilor. La fel cum cuvântul meditaţie vine de la “meditari”şi nu de la “meditare”. Diferenţă extremă, dacă ne gândim la pasivul primului termen: a fi purtat / dus spre un centru / mijloc, căci în sine fiinţarea ne caută, însă noi în lume fiind, ne împotrivim ei.

– Continuare în numărul viitor –

Eseu

sintagme literare

41

Eseu

Profilul baladesc al lui Ștefan Augustin Doinaș în economia „Cercului literar

de la Sibiu”

Cuvinte cheie: Ștefan Augustin Doinaș, Cercul literar de la Sibiu, scriitori transilvani, baladă, descendenţă culturală, duplicitate, mască, recurenţă stilistică, limbaj codificat, rezisten-ţă prin cultură, cenzură, regim politic, ideologie, Mitteleuropa

Agonul ardelean (Prelogomene)

Odată cu instalarea Dictatului de la Viena (1940), unul dintre centrele de greutate ale culturii şi literaturii transilvane se disloca de la Cluj la Sibiu. Astfel, printre „grupările educative” de la „Universitatea Ardealul” se va cristaliza și Cercul literar studenţesc „Octavian Goga” (12 februarie 1942), urmașul de drept al Cenaclului literar universitar de la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, condus de profesorul universitar și scriitorul Lucian Blaga. Anume din acesta se va desprinde „Cercul literar de la Sibiu”, ca mişcare literară de opoziţie la ceea ce se numea atunci „poezia refugiului ardelean”, iar intrinsec – la blagianismul dominant al timpului. Pe atunci însuși filozoful Blaga nu putea anticipa pe deplin efectele catalitice ale acestei rezistenţe emulative, la care mă voi referi mai jos.

Ulterior corpul colectiv al cerchiștilor catapultaţi sub formă de pribegi culturali își va dobândi individualitate proprie odată cu publicarea scrisorii către E. Lovinescu (în ziarul „Viaţa”, 13 mai 1943), prin intermediul căreia junii săi membri își exprimau adeziunea la direcţia estetică Maiorescu-Lovinescu. În orice caz, din lista jucătorilor care contează pentru istoria literatuii române au făcut parte poeţii Radu Stanca și Ioanichie Olteanu, criticii literari Cornel Regman, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, epistolarul-romancier I.D. Sârbu, precum și „poetul (care) a îmbrăcat trei veşminte succesive” (Nicolae Manolescu): Ștefan Aug. Doinaș.

În timp ce republicarea ulterioară a Manifestului Cercului Literar de către Ion Negoiţescu (în volumul recuperator sugestiv „În cunoştinţă de cauză”, 1991) cu subtitlul „Texte politice” (alături de Scrisoarea de solidarizare cu Paul Goma, 1977, şi de alte texte personale apărute în exil, de exemplu) urmărește să îi confere o tentă polemică fără acoperire în realitatea vremii, mai plauzibilă mi se pare abordarea lui Petru Poantă. Cercetătorul clujean, care pretinde a fi mediatorul plauzibil al unei „introduceri în fenomenul originar” al Cercului literar sibian, contrapune anarhismul și violenţa poeţilor radicali, anticalofili și pătimași ai sudului, munteni, grupaţi la ziarele „Albatros, „Ecoul sau „Timpul” respectiv cu poeţii bunului gust, ai ordinii și rafinamentului din nordul aristocratic, transilvani.

Pentru a fi obiectivi până la capăt: o viitoare cercetare de sinteză ar trebui să-i introducă neapărat în ecuaţia estetică a perioadei respective și pe reprezentanţii literari ai „Şcolii de la Târgovişte”, care se conformează exemplar „tratamentului” de mai sus fără a perpetua antinomia geografică și mentală a ţării.

1. „Revanșarzii de la Bonn”

Sintagma din titlu este legendara poreclă lipită de către Marin Preda cerchiștilor care, la rândul lor, nu îl agreau din raţiuni extra-estetice. Într-adevăr, „în ce constă resurecţia noastră?”, îi scrie Negoiţescu lui Stanca la 8 septembrie 1946. „Desigur nu în revoluţie de genul grupului de la Jena, ci într-o directivă pur creatoare, în sensul Sturm und Drang-ului shillerogoethian”. Pe de altă parte, în scrisoarea colectiva trimisaă lui Lovinescu, cerchiștii denunţau apologia satului, dizolvarea panescă în natură, vârsta fericită a preistoriei, stihialitatea, ortodoxia ca sistem religios, invocând drept punct de interes viaţa citadină (burg-ul), individualitatea creatoare, civilizaţia, echilibrul clasic și universalismul romano-catolic. Analizand Manifestul „Cercul literar de la Sibiu”, Petru Poantă face următoarea remarcă pertinentă: „textul este o revoltă, ușor camuflată, împotriva fondului nostru nelatin și, implicit, o delimitare de viziunea blagiană asupra fenomenului spiritual românesc” Astfel, ţinta obiecţiilor la lectură atentă ar fi „elogiul satului românesc și filosofia spaţiului mioritic”.

Apelând la sintagma consacrată de Negoiţescu în epistolele sale către Radu Stanca, aș accentua anume acea construcţie „euphorionistă”, (re)crearea livrescă a lumii care îi va plasa pe cerchiști în orbita descendenţei optzeciștilor. De altfel, criticul Ion Vartic vedea în clasicismul manierist al cerchiștilor o anticipare avant la lettre în a ceea ce avea să se numeasca mai târziu postmodernism. Și din reacţia lui Cornel Regman la „Levantul” lui Mirea Cărtărescu ar trebui să concludem că întinsul epos ironic al optzecistului român i-ar aminti de „Ţiganiada” lui Budăi-Deleanu, „o acoladă paternă” inconfundabilă. Ştefan Aug. Doinaş va întregi această biografie spirituală specifică a literaţilor sibieni, privită ca un „complex de factori de cultură şi de dispoziţii interioare, structurale” va determina într-un mod specific „dinamica evoluţiei personalităţii”, conducând finalmente la configurarea efigiei creatorului. În propria „lectură a poeziei” blagiene, el deosebește „patru elemente de cultură (care) şi-l dispută simultan pe tânărul scriitor, fără ca vreunul să-l subjuge în mod deosebit, îmbinându-se într-o pecete care-l va marca definitv: Goethe (ca prototip al scriitorului complet – poet, dramaturg, prozator, om de gândire, om de ştinţă, om de cultură etc.), expresionismul (ca stil «la modă» în artele plastice, muzică şi literatură), psihologia abisală (în cadrul căreia, treptat, autoritatea lui Freud va ceda pasul prestigiului crescând al lui Jung) şi morfologia culturii (ca nouă disciplină, bogată în promisiuni, oferind un teren abia jalonat”.

Ajuns la vârsta senectituţii, Doinaş își va exprima − într-un interviu realizat de Daniel Cristea-Enache („Adevărul literar şi artistic” din 2001) − crezul artistic întreţinut din epoca juvenilă: „După mine, a trăi cu adevărat în literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură. Cultura, pentru literatul însetat de valori, nu se mănâncă cu polonicul; ea nu provoacă greaţă, ea nu-i „ciumurleşte” (cunoaşteţi acest cuvânt ardelenesc?) decât pe cei care nu au organ pentru cultură. Nu e nimic ruşinos în

IGORURSENCO

sintagme literare

42

Eseu

a nu avea organ pentru cultură, cu condiţia să nu fii literat”. Astfel, în opinia Gabrielei Gavril, fenomenul literar doinașian ar descumpăni prejudecata darwinistă a literaturii, înţeleasă ca evoluţie „de la forme rudimentare la comlicatele alcătuiri contemporane”. În acest fel sunt atacaţi în subsidiar trei dintre binecunoscuţii critici transilvani: Laurenţiu Ulici deplânge absenţa unui „călcâi al lui Ahile” care să permită săgeţilor criticii să-i pătrundă în intimitatea operei, Al. Cistelecan scoate în evidenţă „lirismul scris pe file de gheaţă” și imun la „tentaţiile lumeşti ale emoţionalului dermic şi epidermic”, iar Ion Pop îi obiectează cerebralul practicant al unei „poezii de concepţie”.

2. Descendenţă culturală și „anxietatea influenţei”

Fenomenul larg răspândit în ultimul timp al intertextualităţii aduce inevitabil în discuţie și problema valorificării „trecutului cultural”, având în vedere faptul că „influenţele sunt omniprezente şi, la fel, anxietatea lor, indiferent de gradul de conştiinţă al autorilor” (Mircea Martin). Inclusiv în Occident s-a vorbit atât despre o „cucerire a tradiţiei” ca despre un proces de transmitere benignă („an inclusive tradition”, T. S. Eliot), cât şi ca o „depăşire” a acesteia sub formă de agresivitate simbolică („an exclusive tradition”, Harold Bloom). Or, pentru primul tradiţia „nu poate fi moştenită; dimpotrivă, dacă o urmăreşti, trebuie să o cucereşti cu mare trudă”. O interpretare întrutotul identică cu cea exprimată de Doinaș în interviul la care făceam referinţă mai sus: „Pentru anumite structuri intelectuale, cultura rămâne singurul sol nutritiv. Fac parte dintre oamenii care şi-au dobândit conştiinţa de sine graţie culturii. Departe de a „timora” talentul, cultura îl provoacă şi îl stimulează. Pentru toată lumea? Nu, fireşte că nu. Pe unii, cultura îi „sperie”, deoarece concep literatura ca proces-verbal al secreţiilor lor endocrine, îndeosebi afective”.

Apelând la teoria „complexului lui Oedip” freudian, Bloom susţine că niciun poet puternic nu își poate alege precursorul poetic de o manieră mai liberă decât propriul tată fiziologic. Poetul agon nu poate crea decât sub presiunea acestei contiguităţi, fără a spera la afinităţi elective benevole: „Dacă înlocuim Eu-ul (Ego-ul) lui Freud cu efebul şi Sinele (Id-ul) cu precursorul, obţinem o formulă a dilemei poetului vizat: „nu putem fugi de noi înşine şi fuga nu e de folos împotriva pericolelor lăuntrice; aşadar mecanismele defensive ale Eul-ui sunt condamnate să falsifice percepţia internă astfel încât să ne transmită doar o imagine imperfectă şi deghizată a Id-ului nostru”. Așadar „raporturile revizioniste” cu predecesorii culturali conduc la o interpretare de „mepriză poetică” ce nu vizează doar stilistica, cât mai ales „influenţa de adâncime”.

De altfel în lucrarea sa consacrată „modelor ideologice la Ştefan Aug. Doinaș”, Virgil Nemoianu se pare că nu poate trece prea ușor de mecanismele „anxietăţii influenţei” (Harold Bloom), în caz contrar manipularea acestora ar vărsa mai multă lumină asupra „lirismului impregnat de cultură” (Alexandru Paleologu) declarată, cum e cazul poetului sibian Mircea Ivănescu, să zicem. De exemplu, se poate pune semnul omologării perfecte între bloomianul raport revizionist Apophrades (sau reîntoarcerea morţilor) conform căruia „opera, în chip paradoxal, ar părea punct de origine şi nu consecinţă a operei antecedente; (…) tirania timpului e aproape răsturnată şi putem crede, în momente de uluire, că poeţii sunt imitaţi de către strămoşii lor”

și constatarea criticului Nemoianu: „Doinaş este însă nu fiul, ci fratele poeţilor dintre cele două războaie, cel mai tânăr, ultimul. Nici unul dintre ei nu putea fi părintele său, întrucât el avea drept părinte pe cel care (…) zămislise modernismul nostru clasic (…) Macedonski. Anume din Macedonski – din poezia sa, ori din cercul său, ori din atmosfera de simbolism tardiv promovată de el – pornește o bună parte din figurile conducătoare ale anilor '20: Bacovia, Barbu, Pillat, Adrian Maniu. (...) Aproape douăzeci de ani mai târziu, atrunci când începeau să apară odrasle ale lui Barbu sau Arghezi, Doinaș preferă să le fie acestor colegi de vârstă – unchi tânăr”.

În ceea ce privește opţiunile eclectice ale autorului vizat mai sus, acestea nu pot rămâne prea mult în anonimat fără a-și etala efuziunea psihologică exprimată în blagianul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”: „Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează”.

3. Angoasa maieuticii paternale

Odată ajunși la acest punct de ebuliţie în creaţia unuia dintre reprezentanţii de marcă ai „Cercului literar de la Sibiu”, nu pot evita încadrarea sa pe linia morfologică blagiană care − în România desincronizată cultural − identifica cu bună știinţă un pattern francez modelator (străinului care o abordează ii spune „Fii cum sunt eu”!) și unul german catalitic (ea îi adresează străinului sfatul stăruitor „Fii tu însuţi”!). Parafrazându-l niţel pe criticul Daniel Cristea-Enache, aș spune că Ştefan Aug. Doinaș iese la lumina istoriei literare nu atât ca zeiţa Minerva din tâmpla lui Jupiter, cât mai ales din bagheta Ursitoarei-binevoitoare (rol jucat de paradigma poetică a lui Tudor Arghezi) și din sărutul Prinţului empatic (grila cultural-morfologică a lui Lucian Blaga), direct responsabili de trezirea la viaţă a Frumoasei Adormite (creaţia cerchiștului vizat) din povestea omonimă. De aici și anumite stigmate clare de „arghezianism”, dar și de „blagianism”, ambele identificate la filtrarea lecturilor de pe toate palierele de creaţie, ceea ce nu ne face mai puţin să asumăm proteismul recunoscut al operei sale concurat de cameleonismul caracterului și al umorilor declanșate de opresiunea regimului politic în care s-a manifestat autorul.

Se pare că aici e momentul oportun să introduc în circuitul criticii alte două figuri bloomiene revizioniste:

a) Clinamenul, adică răstălmăcirea poetică propriu-zisă, în mod necesar principalul concept de lucru al teoriei influenţei poetice, întrucât ceea ce îl separă pe orice Poet de Tatăl său Poetic (şi prin această diviziune, îl salvează) este un moment de revizionism creator. Efebul (noul scriitor) prelungeşte opera precursorului, deviind-o către punctul în care ar fi trebuit să ajungă.

Într-u mod similar cu Arghezi, ruda sa de sânge pe filiaţie maternă, Ştefan Augustin Doinaş găsește pretext de poetizare a anturajului, ambii fiind obsedaţi de omologarea topografiei între imaginea construită migălos cu sintagme corespondente. Cercetătorilor creaţiei doinașiene nu le-a scăpat faptul că baladele din studenţie diseminate prin reviste (1943-1947) ar fi suferit mutaţii artizanale continui (de la o forma „brută” până la una profund cizelată), practică motivată atât de retragerea sa din viaţa literară (1948-1955), cât si de efectele interdicţiei de semnătură (1958-1961). Coincidenţă sau nu, Ştefan Augustin Doinaş își tipăreşte volumul de debut, „Cartea mareelor”, la vârsta de 42 de ani, la fel ca autorul „Florilor de mucigai”;

sintagme literare

43

Eseu

b) Kenosis ori „golirea” în relaţie cu precursorul presupune o mişcare de discontinuitate eliberatoare faţă de acesta; o mişcare a imaginaţiei de „desfacere” (a puterii precursorului în poetul însuşi) şi totodată de „izolare” (a sinelui de postura precursorului).

Doar în acest sens putem face referire la dorinţa de rupere radicală faţă de „tatăl poetic”, care − în cazul lui Doinaș − s-a materializat manifest prin profesorul Lucian Blaga, sub conducerea căruia urma să își scrie doctoratul. Virgil Nemoianu o spune pe șleau: „tacit, undeva în adâncurile sale, Doinaș intrase (Când? De mult? În prima tinereţe? La maturitate?) într-un soi de rivalitate tacită cu Lucian Blaga. Criticul apelează la propria sa experienta ca „sursă documentară” pentru a semnala emulaţia tacită a Ucenicului Doinaș faţă de Maestrul Blaga: „De aici nevoia cunoașterii limbilor străine, de aici eforturile de traducere, de aici, mai ales, versiunea admirabilă a lui Faust, de aici încercările de teoretizare, de aici până și dorinţa de a deveni membru al Academiei Române”.

Mecanismele de apărare culturală vor înfrânge treptat emergenţa afirmarea egoistă pe plan social. În producţia sa literară matură primul va ajunge să îmbrăţișeze până la capăt lirica filozofică via Blaga („Eseu asupra rostirii lui unu”, „Variaţiuni pe tema pragului”, „Logosul”, „Psalmii la televizor”, „Cvadratura cercului”), iar în 1997 era pregătit să-i mărturisească criticului Eugen Simion: „Noi, cerchiştii, deşi fiind în apropierea lui Blaga, am început prin a fi separaţi (dacă nu departe de el): dovadă faptul că ne-am pus sub egida lui Lovinescu şi a maiorescianismului. Dar, pe măsură ce studenţia noastră s-a consumat, ne-am apropiat de marele poet şi filosof /.../ Azi, eu sau Balotă, Regman sau Eugen Ivovian (ca să mă refer numai la cei ce mai trăim) suntem mult mai blagieni decât eram în anii războiului la Sibiu. Comportamentul lui Blaga în anii dictaturii ne-a făcut să-l iubim şi să-l respectăm şi mai mult”. Și dimpotrivă, „toţi cerchiştii (formaţi la umbra biblicei Istorii... a lui Călinescu) s-au distanţat de excesele călinescianismului şi ale omului Călinescu”.

3. Janus bifrons

Dar ar fi prea simplist să ne limităm la cele trei raporturi revizioniste analizate mai sus în creaţia lui Ştefan Augustin Doinaş, care − în calitatea sa de poet original de inflexiune axiologică – ajunge să renunţe finalmente la mişcarea revizionistă de golire (kenosis), optând pentru „o trunchiere creatoare îndelung căutată”. Poetul-urmaş „îşi cedează o parte din înzestrarea umană şi imaginativă pentru a se separa de alţii; zestrea precursorului e, de asemenea, trunchiată”. Astfel ajungem la „frontiera solipsismului” care este Askesis-ul: „autocenzură căutând transformarea prin restrângerea circumferinţei creatoare a precursorului şi a efebului deopotrivă”, „o mişcare de auto-purificare prin care se intenţionează atingerea unei stări de singurătate”.

Doinaș însuși s-a descris drept „omul cu compasul”, iar criticul și congenerul său Vladimir Streinu îl caracterizează drept poetul „exactităţii interne a lumii”, insistând pe calificativul „neoclasic rătăcit printre moderni”. De aceea ar trebui să-i dau perfectă dreptate lui Virgil Nemoianu atunci când afirmă că „piatra unghiulară a poeziei lui Doinaș este efortul gnoseologic”, care totodată îi marchează și limitele: „cea mai cumplită dintre imperfecţiunile modelului de univers, teama că Eul privește

numai în Eu”. În acest mod, scriitorul se identifică, într-un caz, cu ochiul neadormit al lui Cusanus, același resort indreptăţindu-l să o facă și cu Apollo, în celălalt: „Un singur zeu privea ceremonia / și conţinea în corzi eufonia / de năvi, cortegii, fumuri și splendori”. Așa se explică, probabil, și supranumele de Doinaș, ca instrument supraindividual al lui Ștefan Popa (numele său adevărat din certificatul de naștere), născut pe 22 aprilie 1922 ca fiu al ţăranului Augustin Popa din comuna arădeană Caporal Alexa.

Având în vedere că Ştefan Aug. Doinaş „e un poet pentru care filosofia, ca exigenţă implicită a spiritului, dă sens lucrurilor” (Alexandru Paleologu), așa se explică, probabil, intrarea sa de departe zgomotoasă – adică fără gesturile de frondă specifice debutanţilor precoce sau a grafomanilor teribiliști − în circuitul literar autohton. Au existata cazuri când hermeneutica intrinsecă a creaţiei sale, cu efecte de anamnesis platonician, a fost interceptată ca simptom al unei sincope culturale, o revenire subită la forme poetice anterioare. Sesizându-i „vocea uşor anacronică”, criticul Constantin Ciopraga îl plasează mai curând în imediata vecinătate a scriitorilor interbelici (undeva între Lucian Blaga şi Alexandru Philippide) decât a celor contemporani. Pentru Cornel Regman însă, fostul co-cerchist ar fi personalitatea cea mai împlinită din cultura română, mult mai puternică decât autorii de vârf ai promoţiilor literare ’60-’70. În acest context era necesară următoarea precizare: acuzaţiile voalate ale ultimului gen „numele lui Nichita Stănescu (…) e coincident pe o bună porţiune a operei cu inegalitatea, improvizaţia patentată şi incoerenţa” se referă în egală măsură și la protejatul arădean-sibian prin adopţie, căruia i se curăţă în subsidiar drumul spre Parnasul românesc. În orice caz, pentru cerciștii sibieni în general și Doinaș în particular rămâne valabil modelul weimarian din „Scrisorile despre educaţia estetică a omului” (1795), în care Schiller face apologia echilibrului dintre omul material-senzorial și cel ideal-abstract. Așa cum susţine Virgil Nemoianu, „arta nu mai este pur și simplu un model al lumii, ea acţionează ca model (reconciliant – n.m.) al lumii. Ea se propune pe sine ca analogie de soluţionare a tensiunilor existenţiale în alte sfere ale funcţionării umane – în primul rând în cea etică”.

Odată cu „scriitura de tip Bidermaier” (Virgil Nemoianu) se declanșează și „orizontul intelectual al budaidelenilor și drăgușenilor” (Ion Negoiţescu), responsabil de reactualizarea românească a fenomenului Mitteleuropa care, să anticipez, va deveni conștiinţa postmodernă prin excelenţă. Probabil din această reminiscenţă a Imperiului habsburgic, prototip al descătușării dandyste europene, s-a născut revista cu titlul evocator „Euphorion”, rodul genetic rezultat din efemeră trecere a goticului Faust prin braţele controversatei Elena din Troia. Pentru că − în cazul solidarizării intelectuale a cerchiștilor sibieni − nu a fost vorba doar despre „un fapt pur literar”, din simplul motiv că aceștia au încercat să acopere „o zona teatrală, folozofică și psihiatrică” (Virgil Nemoianu). Astfel, unul dintre cerciștii scoși recent la suprafaţă, Arthur Dan, în jurnalul său publicat postum pornește din teoria lui Siegmund Freud spre delimitarea unui teren comun literaturii și psihiatriei și recomandarea unor Shakespeare, Dostoievski sau Nietzsche ca maeștri incotestabili. Într-un mod similar acesta investighează cu aceeași predilecţie legăturile insurmonabile dintre mitic și psihic, boală și societate, cultură și mecanismele ei simptomatice, la care se adaugă emanciparea femeilor sau a

sintagme literare

44

Eseu

minorităţilor (etnice ori sexuale). Astfel se conturau, inevitabil, toate premizele pentru „resuscitarea” unei specii lirice apuse odată cu intrarea Evului Mediu în modernitatea egolatră.

4. Nexus baladesc: între Simbol, Alegorie și Troglodism

Prin „Resurecţia baladei”, articolul programatic publicat în numarul 5 al efemerei „Reviste a Cercului Literar” (penultimul din perioada ianuarie-august 1945), Radu Stanca îi stabilea acesteia o tipologie trinomică (lamentaţia baladescă, alegoria specifică legendei sau dramaticul eroic), o „resentimentalizare a liricii” în fapt (Petru Poantă). Semnatarul venea și cu precizarea necesară că „resurecţia baladei” nu presupune neapărat „o restauraţie”, ci ieșirea din secătuirea puristă prin decantarea aliajelor alternative eroic – mitic – demonic – tragic – etic.

De altfel, se pare că a fost întrunit consensul general al cerchiştilor privind „versurile de o tăietură narativă, fie ea şi minimă, care să conducă la o declanşare dramatică pe parcurs, într-o atmosferă misterioasă, legendară”. Or, pentru aceștia balada presupunea o marjă de acţiune estetică extrem de cuprinzătoare şi flexibilă, ca dovadă fiind și faptul că Ştefan Augustin Doinaş a preferat termenul de baladesc celui de baladă („o zonă imaginativă unde epicul şi dramaticul se scaldă în lirism”), dar obligă totodată la rigori de natură prozodică (ritm, rimă, refren și cadenţă). Probabil așa se explică faptul că, fără a face trimitere la eseul lui Stanca ce făcuse carieră nu doar în epocă, Virgil Nemoianu propune în analiza celor „Patru trepte ale baladei” o tipologie axiologică proprie. Acesta îi atribuie lui Doinaș paternalismul baladei „fantast-simbolice”, lui Stanca – al baladei „decorului”, iar lui Ioanichie Olteanu − cel al baladei „ironice”, înghesuindu-i laolaltă în specia „baladei ambigue” pe inegalabilii Leonid Dimov și Mircea Ivănescu, respectiv Ion Gheorghe și Adrian Gheorghe.

Există mărturii incontestabile că atât studiul lui Nicolae Iorga intitulat „Balada populară română. Originea şi ciclurile ei” (1910), dar și regimul de „practica textuală” urmat maeștri străini – e vorba, în primul rând, despre europeni (François Villon, Goethe, Schiller, Coleridge, Hugo, Musset) și transatlanticul Edgar Allan Poe − i-ar fi condus pe cerciști să împingă baladescul asumat cu bună știinţă dincolo de zona de confort intelectual. De altfel, evocările culte ale baladei fuseseră anterior legate de semnătura stângace a lui Dimitrie Bolintineanu și mai ales de „Cânticele bătrâneşti” adunate și îndireptate de către Vasile Alecsandri, esenţialmente „Monastirea Argeşului” și „Mioriţa”, ambele diseminate intertextual-epigonic de-a lungul timpului printre urmașii săi literari.

(Precizez, între aceste paranteze, că scriitorii ardeleni și regăţeni ai fost seduși preponderent de prima paradigmă, vezi cazurile: Octavian Goga („Meşterul Manole”, 1920), Adrian Maniu („Meşterul”, 1922), Victor Eftimiu („Meşterul Manole”, 1925), Lucian Blaga („Meşterul Manole”, 1927), Nicolae Iorga („Zidirea mînăstirii din Argeş”, 1932), Horia Lovinescu („Moartea unui artist”, 1964); în schimb creatorilor moldoveni le-a surâs, ca dovadă interesul lui Mihail Sadoveanu manifestat în romanul „Baltagul” și povestirea „Orb sărac”, dar și„Balada morţii” lui George Topârceanu sau „Cantilena” lui Dan Botta. Totodată e necesar de menţionat că revirimentul liricii basarabene din anii ’60, în plin totalitarism sovietic, se producea, și el, sub formă de „încălzire globală” a conștiinţei naţionale tot la energia

compensatoare a celor două „balade-matrice” românești.)Și dacă singur talentul dădea în mod clar măsura estetică a

celor doi pașoptiști, ideologia politică ajunsă peste ani la rang de „estetică oficială” a statului român avea să delimiteze la sânge „baladele vesele şi triste” ale lui George Topârceanu de „baladele de detenţie” ale lui Radu Gyr. Venea tăvălugul istoriei cu epoca proletcultistă ce avea să declanșeze moda nefastă a poemelor epice făre de sfârșit, adesea degradate în reportaje versificate ale actelor eroice săvârşite de oamenii muncii în „lupta pentru construirea noii orânduiri”. Se pare că modelul îl dăduse bardul socialist Alexandru Toma cu băsnuiala pseudo-civică „Silvestru Andrei salvează abatajul”, urmat îndeaproape de rapsozi celebrând oamenii muncii înzestraţi cu dimensiuni fantastice (Ion Gheorghe, de exemplu), dar și un menestrel de curte pur-sânge ca Adrian Păunescu, cel care recurgea la tehnici estetice de meta-manipulare a conștiinţei politice perpetuate de un regim dictatorial exemplar. Chiar la un moment dat puţin a lipsit ca producţiile baladeşti să nu devină prisma proletcultistă de bază în literatura română, aşa cum s-a constituit coabitarea hidoasă cu regimul Dej-Ceaușescu în cazurile intelectualilor-esteţi devenite deja antologice: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu Maria Banuş, Radu Boureanu și Eugen Frunză. Dincolo de orice glumă sinistră, Miron Radu Paraschivescu își îngropa „Cântecele Ţigănești (1941) cu aceeași non-șalanţă de care dădea dovadă bătrânul maestru Tudor Arghezi care, după aclamatele „Cuvinte potrivite” interbelice (1927) comitea dezgustătoarea „Cântare Omului” (1955) pomenit deja în epoca totalitaristă.

Înainte de a-și clarifica pentru sine faptul că „intelectualul nu poate fi decât cu sau împotriva Puterii, nu abţinându-se de la politică, ci practicând-o în lumina moralităţii pe care i-o dictează conştiinţa”, însuși Ştefan Augustin Doinaş a trebuit să-și înfrângă duplicitatea actanţională, rămas cu propria conștiinţă sub cerul kantian înstelat. Mi-aș dori să cred din toată inima că direcţia baladescă a sibienilor s-a dorit să fie o replică directă, și nu doar „un anumit nonconformism sui-generis în cadrul epocii” (Cornel Regman). În schimb subscriu în totalitate că sunt de găsit în „resurecţia baladei” pe linia avansată de către Doinaș „o întreagă etică a luptei dintre haos și ordine, a conflictului creator între haosul originar și al ieșirii din acesta întru numinos” (Virgil Nemoianu), dar de o manieră cu totul personală: ceremonialul solemn care aduce supremaţia legilor estetice asupra celor etice.

Ultima Thulle și grila „decembriștilor ruși”

Urmărind „viabilitatea tradiţiilor poetice” și demonstrând „continuitatea scopurilor artistice” în alternanţa istorică a scriitorilor cu argumente pertinente (în cartea sa „Despre lirică”, 1964, ce a revoluţionat poetica universală într-o măsură incomparabilă cu mult invocata „La Révolution du Langage Poétique” a Juliei Kristeva, de exemplu), excelentul culturilog rus Lidia Ghinzburg face epocala observaţie:deja la „începutul secolului al XIX-lea poetica genurilor este substituită, în esenţă, de poetica stilurilor durabile”. Dincolo de a se decripta într-o profetizare ce arunca buzduganul în curtea epocii post-moderne, precizez că aserţiunea a fost deja filtrată atât prin creaţia formaliștilor, dar și prin cea a complexei avangarde ruse din anii ’30 ai secolului XX, de care erudita literată a fost apropiată sufletește. Receptat anume prin această optică, eseul „Orfeu şi tentaţia realului” semnat de Ştefan Aug. Doinaş va vărsa, sper,

sintagme literare

45

Eseu

mai multă lumină asupra viziunii despre poezia care „tratează” realul, adică îl prelucrează prin procese intensive (notaţie revelatoare, suprapunere, aglomerare voită, redimensionare, contrast), reductive (convertire la substrat, stilizare, selecţie absolută, abstractizare) și proiective (vitale, antropomorfice, cosmotice, istorice și culturale, simbolice, transportatoare în absolut). O confirmare indirectă vine și din articolul ce deschide numărul de debut al Revistei Cercului Literar (ianuarie 1945), în care Ion Negoiţescu protesta împotriva etichetei „esteţii din Ardeal” aplicată membrilor Cercului: „Ni s-a spus, de unii cu maliţie, „esteţii din Ardeal”. Formulă de două ori maliţioasă şi de două ori odioasă. Întâi, fiindcă literatura agreată în Cercul Literar se revendică tocmai de la refuzul localismului cultural, şi apoi fiindcă estetismul, depăşit şi anarhic, impropriu năzuinţelor noastre, se aplica la un nume cu faima tradiţiei îndărătnice”.

Pentru a da o proiecţie apărării invocate dar nefinalizate logic de către Ion Negoiţescu, voi susţine că pentru cerchiștii sibieni – urmând filiaţia compensatoare a „decembriștilor ruși” pe linia sugerată de Lidia Ghinzburg − termenul de „generaţie” este pur speculativ, având în vedere că „nu este o vârstă biografică reală, ci una mai curând civică”. Or, dincolo de „gradul zero al lecturii simbolice” (Ştefan Aug. Doinaş) sunt decelabile anumite nivele semantice care trebuiesc dezgropate din contextul social-cultural al vremii, fiind „cheia pentru lecturare”, „structura ce permite poemului să se desfășoare în timp” (Lidia Ghinzburg). Trăitori sub un regim autarhic atent la ideile vehiculate, decembriștii ruși din perioada 1810-1820 recurg la un tertip cultural pentru a-i adormi vigilenţa veghetoare, operând cu așa-zisele „cuvinte-semnal” (Viktor Hoffman) adunate într-un dicţionar poetic ocult. De exemplu, asocierea șirului de vocabule „Libertate”, „Lege”, „Cetăţean”, „Tiran”, „Samovlast′ye”, „Lanţuri” urma să declanșeze în mintea cititorului ideea revoltei populare, originat în antecedentul frazeologiei politice configurate sub cupola Revoluţiei Franceze de la finele secolului XVIII. La rândul lor, cerchiștii sibieni au fost poate printre primii scriitori din România care au conștientizat metoda amintită, fie și la nivel inconștient, valorificând o arie semantică preferenţială și o cromatică specializată, dublate de o recurenţă retorică perfect recognoscibilă. De altfel, criticul Virgil Nemoianu este primul care, se pare, îl scoate pe Doinaș din sfera aulică pentru a-l integra mișcării de rezistenţă politică, declarându-și perplexitatea de a fi găsit textul „Cvinta” acuzat ca gest de compromis faţă de regimul (comunist) în curs de instaurare. Mai mult, într-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache, la precizarea „care ar fi fost destinul lui Doinaș dacă nu s-ar fi suprapus regimului comunist”, apărătorul său feroce admite franc aceeași feritiliate generativă, dar presupunând că (fără suferinţa fioroasei ere bolșevice, fără tortura luptei cu limba) întreaga sa creaţie „nu ar fi fost la fel de bogată și interesantă și citează imediat un aforism german: cenzura rafineaza stilul, precum duelul bunele maniere.

Fără a pune problema evoluţiei literare, este inevitabil să aducem în discuţie problema unei recurenţe stilistice notabile: cerhiștii sibieni reactualizează − pe terenul comun al unor regimuri politice oprimante dintre cele mai diverse − experienţa confraţilor de condei francezi și ruși. Dacă realizau acest mecanism ocult de codificare, poate că și Ovid. S. Crohmălniceanu și Klaus Heitman ajungeau să justifice − în lucrarea lor capitală dedicată Cercului literar de la Sibiu − preferinţele lui Doinaș pentru antichitatea greco-romană, spre

deosebire de a lui Radu Stanca, să zicem, care ar fi rezonat realităţilor Evului Mediu. Pentru că Ulisse, Achile, Siegfried, Don Juan, Parsifal, Orfeu, Laookon, Apollo și Oedip − ca sa citez doar câteva personaje doinașiene referenţiale și declanșatoare de acţiune − nu sunt personaje mai puţin dramatice decât scenele în care „Alexandru refuză apa” ori Lucullus plânge pe ruinele cetăţii Amisus. Și cu asta am invocat numai două apelative-semnal ce codificau realitatea socialistă în care activau literaţii sibieni. Acum devine clar că nu „prinţii care vânează mistreţi fabulosi” sau „reginele care adorm sub ulmi și apoi dau naștere la copaci dormitori” gestionează funcţionalitatea specifică a baladei, ci mesajul lor eminamente esopic. Fie că acţinea se desfășoară în Levantul bizantin (Mistreţul cu colţi de argint) sau într-un burg din Ţările de Jos (Trandafirul negru), ethosul si eticismul sunt primordiale în structura esteticului baladesc. Chiar și balada „Regele, fiul copacului” – dincolo de a fi povestea stranie a Ulmului ajuns Domnitor – e un model de Monarhie ... Vegetală opusă celei din Epocă.

Astfel că la la sacramentala întrebare „La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?” − întrebarea valabilă a lui Höderlin dechisă peste epoci − Doinaș s-a pomenit că răspunde cu poemul profetic „Moartea în zmeuriș”, unde recognoscibilul tiran Ion-Vodă „era mai mult decât un prinţ: polemiza / cu speciile. Inventase noi insecte / și desenase fagurii: o fină za / le ocrotea de trubaduri și câini, perfecte / arhitecturi – de apă, foc și proiectil” (evidenţerea mea). O anticipare, în opinia mea, mai mult decât estetică urmând cheia „Posedaţilor” dostoievskieni a evenimentelor românești din decembrie ’89!

Mai mult chiar, dincolo de a se constitui în gesturi civili-zatoare formale, utopiile lui Doinaș sunt o replică realistă a fanariotismului românesc: „...noi, răcoriţi pe umeri de ștriș de brize, / ne vom urca, domestici, din ultimul fiord / pe una din acele fantastice banchize / ce fug cu vântu-n faţă spre nord, mereu spre nord”. Eu o găsesc mai curând o replică intertextuală, dar nu polemică, la shakespearean-ul monolog al lui Hamlet: „I am but Mad from North-North-West” („Eu mi-s nebun doar dinspre Nord-Nord-Vest”).

„La început de anotimp fermecat” (Evaluare retroactivă)

Acum mult invocata „Baladă a mistreţului cu colţi de argint” (1966), care în majoritatea cazurilor a fost catalogată drept abulaţie meștesugită a unui tărâm bizantin, din perspectiva configurată mai sus trebuie citită în relaţie obligatorie cu „Vână- toare cu șoimi” (1985), ultima culegere pe care Doinaș a publi-cat-o în anii socialismului și care trimite, fără drept de apel, la clica dictatorului Ceaușescu. Tot aici aș încadra și subversivele sale texte baladești: „Pădurea de la Dusinante”, „Cheia”, „Dialog la Rudolf II, pictat de Messer Giuseppe Arcimboldo”. Ultimul e, după cum reiese chiar din titlu, o trimitere la o altă curte autarhică, în care artiștii sunt: „nu văd decât / o mână de verde-ţuri cromatică mixtură/ de morcovi, conopidă și ţelină cu cât / mă uit mai mult descopăr în orice trăsătură / imaginea-legumă a marelui urât”. În opinia lui Virgil Nemoianu, și unele poezii sunt structurate pe scheletul unei anecdote care permite inter- pretarea voalată a stării social-politice din deceniul ’7-’9: de exemplu, „Sentinţa”, „Renul”, „Somnambulul”, „Alibi”, „Tubularia” sau „Reportaj din sac”: ultima mă duce cu gândul la „Reportaj cu ștreangul la gât” scris de jurnalistul ceh antifascist Julius Fucik.

sintagme literare

46

Eseu

De altfel masca de truver medieval a cerchiștilor pare să fie chiar sugestia unui rol pe care ar trebui să îl joace artistul în vremi de cumpănă istorică: sfetnic înţelept care cedează ispitei solitudinii egoiste a unui plural colectiv în general („Viţa-de-vie la paralela 80”). Dincolo de a se manifesta ca primă filiaţie clară a baladelor scandinave în literatura română, textelele doinașiene își relevă originalitatea notabilă anume prin denclașarea scenariilor latente ce decurg din așa-zisele fenomene Second life sau realitate virtuală (Antonin Artaud), culminând cu materializarea lor propriu-zisă.

Ajunși foarte aproape de zona inflexiunii dintre Bine și Rău, nu pot evita să pun problema măsurii în care hybris-ul estetic îi afectează pe creatori într-un mod cel puţin la fel de compensator ca și pe alter-ego-urile / măștile auctoriale / personajele pe care aceștia le gestionează cu mână de fier printre paginile de papirus absorbante. Nu poţi decât să-l compătimești pe Ştefan Aug. Doinaş care, odată cu multiplicarea editorială a înregimentării sale operate nefericit de către criticul Nicolae Manonescu, a fost perceput de breaslă exclusiv în ipostază de „baladist”, pentru ca valenţele sale prismatice de poet, eseist și critic să intre, pentru mult timp încolo, într-un con de umbră al ignoranţei; nu poţi să nu-l admiri pe Ştefan Aug. Doinaş cunoscut și cu supranumele „Asul pe Pică” în analele cerchiste sibiene; dar nu poţi mai mult decât să nu-l dispreţuiești pe același Ştefan Aug. Doinaş care semna „Andrei Golfin” sau „Gogu Ivan” în scriptele delatorilor de la Poliţia politică bucureșteană, dovedit a fi responsabil, așa cum se pare, de soarta tragică a colegului și prietenului Ion Negoiţescu: tot aici aș semnala, în trecere, abuzul incredibil de borfaș-estet al lui Ștefan Pop-„doinaş”-ul care, pomenindu-se cu interdicţie de semnătură la începutul anului 1950, a publicat numeroase însăilări realist-socialiste gen „Te preamăresc, Partid nebiruit…!” cu numele elevului Ion Motoarcă, și răsplătite pecuniar cu multă generozitate prin grija Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.

Se pare că finalul ambiguu al baladei din 1966 care îl consacra iremediabil în istoria literaturii române are mult mai puţine piste cu care l-ar putea credita restul comentatorilor de acum încolo. Să sfârșești stupid sub colţii de argint ai mistreţului intangibil îţi mai poate conferi un aer de erou nobil (pentru Ovid. S Crohmalniceanu, „finalul tragic dă dreptate obsedatului de fantasme”, iar Ion Negoiţescu, de exemplu, are dreptul din lume susţinând că „moartea prinţului doborât de propria plăsmuire fantasmagorică” demonstrează că idealul său este „mai adevarat ca ironia slugilor”), atâta timp cât plătești un singur tribut: și anume să te asiguri irefutabil că „vânătorile cu șoimi” sau alte fiare nu se fac cu specimene ţinute în captivitate fie și pentru preţ de o clipă.

Bibliografie critică

1. Crohmălniceanu, Ovid. S, Heitman, Klaus. Cercul literar de la Sibiu, Editura Universalia, Bucureşti, 2000

2. Nemoianu, Virgil. Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, Editura Eminescu, Bucureşti, 1994

3. Nemoianu, Virgil. Patru trepte ale baladei, în Calmul valorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971

4. Vartic, Ion. Privire asupra Cercului Literar de la Sibiu, pref. la I. D. Sârbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1996

5. Regman, Cornel. Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzecişti”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1997

6. Poantă, Petru. Cercul de la Sibiu (Introducere în fenomenul originar), Editura Ideea europeană, 2006

7. Balotă, Nicolae. Labirint: eseuri crtice, Editura Eminescu, 19708. Gavril, Gabriela, De la „Manifest” la „Adio, Europa!” (Cercul

literar de la Sibiu), Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 20039. Balotă, Nicolae. Caietul albastru (Timp mort 1955-1956,

Remember 1991-1998), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucu-reşti, 1998

10. Regman, Cornel. „Curajul civic şi puterea de abnegaţie”, în Caiete critice, nr. 10/12, 1995.

11. Streinu, Vladimir. Pagini de critică literară, vol.III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974

12. Simion, Eugen. Ștefan Augustin Doinaș, în Scriitori români de azi, I (ediţia a doua revăzută și completată), Editura Cartea Româ-nească, 1974

13. Neagoe, George. Asul de pică: Ștefan Aug. Doinaș, Editura Cartea Românească, colecţia „Critică și istorie literară”, Bucureşti, 2013

14. Ciopraga, Constantin. Între Ulysse şi Don Quichotte, Editura Junimea, Iaşi, 1978

15. Paleologu, Alexandru. Alchimia existenţei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983,

16. Valea, Lucian. Generaţia amânată, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002

17. Maiorescu, Titu. Istoria contimporană a României (1866-1900), Bucureşti, Editura Socec, 1925

18. Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române: cinci secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008

19. Martin, Mircea. O apologie agonică a canonului estetic (occidental). Prefaţă la Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, Bucureşti, Editura Art, 2007

20. Blaga, Lucian. Influenţe modelatoare și catalitice, în „Spaţiul mioritic”, Editura Cartea Românească, 1936

21. Frye, Northrop. Anatomy of Criticism, Princeton, New Jersey, 1965

22. Гинзбург, Лидия. О лирике (издание второе, дополненное), Издательсво „Советский Писатель”, Ленинградское отделение, Ленинград, 1974

23. Гофман, В.А. „Литературное дело Рылеева», în „Рылеев К.Ф, Полное собрание стихотворений, Москва, Издательсво „Academia”, 1934

Interviuri

24. Simion, Eugen, în dialog cu Ştefan Aug. Doinaş, în „Caiete critice”, nr. 3-4, Bucureşti, 1997.

25. „Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează”, interviu realizat de Daniel Cristea-Enache, în „Adevărul literar şi artistic”, anul X, 2001, nr. 582, 28 august 2001

Bibliografie lirică

26. Ştefan Aug. Doinaş. Lectura poeziei, Editura Cartea Româ-nească, 1980

27. Doinaş, Ştefan Aug. Orfeu şi tentaţia realului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974

28. Doinaş, Ştefan Aug. Omul cu compasul, Editura pentru Lite-ratură, Bucureşti, 1966

29. Doinaş, Ştefan Aug. Cartea mareelor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966

30. Doinaş, Ştefan Aug. Lampa lui Diogene, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970

31. Doinaş, Ştefan Aug. Vânătoare cu şoim, Editura Cartea Româ-nească, Bucureşti, 1985.

sintagme literare

47

Universalia

SPOVEDANIE AD HOC Îmi vine să spun un cuvântO poruncă de sufletCare îmi sugrumă respiraţiaAni de zileS-o spun sau să nu o spunDin adânc mă chinuieŞi îmi spuneScrie diseară şi scoate la luminăCa un vers sau ca o spovedanieNu vezi oare că patria a rămasO hartă ruptă-n bucăţiAlbanie sau IlirieKosova sau Dardania şi MacedoniaCum să le spunemCu vocabularul politiciiCare termen îi corespundeVisului cel mai tânărPentru a intra în rândulPopoarelor uniteAle statelorEuropene

VIS MARE DE EXILAT

Din Balcani am pornit în această primăvarăCu un vis mare de exilattŞi cu traista săracă a muncitoruluiCa în inima Europei să învăţămAlfabetul ciberneticii Şi cea mai perfidă lege a exploatăriiDin Balcani am pornit cu trenul Ca să mergem dintr-o metropolă în cealaltă Cu traista visurilor noastreSă le purtăm în braţe fiecare dintre noiDintr-o generaţie în cealaltă.Spuneţi-mi vă rog în care gară să coborâmÎn care metropolă să atârnăm traista noastră plină de Nostalgie unde să căutăm un loc provizoriu de muncă Cu care tren să purtăm durerea noastră balcanică

Din acest continent în cel transatlanticDin Balcani am pornit în această primăvarăPrieten drag exilat.Împreună cu rândunicile ne-am coptCui să-i povestim aceste griji suferinţeCine va înţelege vocabularul nostruÎn această uzină de computereUnde se comunică în limba exploatării.

VERSUL ILEGAL

Secolele au îngreunat versul strecuratScris departe de ţară-ntre străiniDin acea zi când am descoperit calea necunoscutăCâte un pic m-am mirat descoperind adâncul oceanuluiRespiraţia mi s-a tăiat trecând frontiera ilegalÎn calea spre Montpelier ca să-ntâlnesc un prietenCare venea să spună despre uciderea poetuluiNi l-au ucis pe poetul acelaPe chitara şi CANIUŞA cea galbenă ni le-au rănitSoarelui voiau să-i fure magmaPlanetei noastre forţa gravitaţieiŞi să distrugă stelele din visele noastreDar noi toţi ne-am ridicatŞi am devenit poeţi exilaţi şi patrioţi

NOSTALGIA IUBIRII

Ascultă-mă, prieten drag,A sosit timpul să-mpărţim IubireaCu stelele visele să le vindecăm în cascadăŞi plânsul să-l reîntoarcem în surâs de fecioarăDestul ni l-au rănit versul, inimaNe-au ucis şi Soarele patrieiCum să coborâm Luna la valeCurcubeul zorilor să-l aşezăm la masa ospitalităţii

Şi să vorbim despre zilele sărbătorilor mari pe care le aşteaptă patriaAh, vise mari, versuri şi nostalgie de secole Iubire ce fierbe şi pârjoleşte ca foculAdânc în suflet explodând ca un vulcanCa o magmă şi cascadă ce varsă sângele Munţilor BlestemaţiA Karadakului şi Muntelui SecatŞi cobori în versul meu în sufletul rănitAl neamului care aşteaptă visândLibertatea deplină a spovedaniei...

ANIVERSAREA VISULUI CEL MARE

Soarele strălucitorAl patriei,Vis mare de generaţiiCurcubeu rumenit de primăvarăDupă ploaieDupă focRâurile s-au unitCu subcerul iliricPentru patria mumăAnii vin şi se ducÎmpreună cu aniversările

VISUL

Precum cursul DrinuluiCel alb şi cel negruCât Vardarul spre visulCel mare al străbunilorDin leagăn şi mormântSimţit zi şi noapte

CÂT DE DEPARTE DE PATRIE!

Ce grea respiraţia, visele, nostalgiaCe mare iubirea retrăirea ei seteaPentru un pic de apă din izvorul satului, a patrieiCe adâncă privirea în orizontCând voi porni spre patrieO să arunc acest vers cât mai departe Împreună cu suferinţele bunicului, tatăluiLeagănul drag îl voi păstra învelit cu steag Eh, măi Mamă, ce mult am iubit acest pământSoare, Lună și subsoare de nostalgie ilirică

Traducere de BAKI YMERI

SAMISHERIFI

sintagme literare

48

RAÚLCALVOAMANŢII

Fericirea şi declinul, graviditatea ritualurilor.Linia oblică a iubirii închisă în geamantanul călătorului.Câinii îşi latră zbuciumul în cosiţeledoamnei.Ranchiună găunoasă, blesteme antice.Cine-a furat bastoanele orbuluicăutând lumina în beznă?Nimic nu separă trupurile de pământdar ei, amanţii, nu aşteaptă orgasmulca să-şi potolească setea de-acele împliniri mult râvnite.

CĂDERE

Cineva îşi însuşeşte lucrurileCa să le dea un alt nume;Dar nu numele este acelaCare predispune la vid.

Cineva precipită cu propria-i privireCăderea lumii,Doar pentru a inventa alte ţinuturiCare să ne restitueCe odinioară-am pierdut.

Dar câţi nu se salvează fugind copleșiţi,Ca o femeie contemplând tulburatăComesenii singuratici și triști?

Memoria în flăcăriInvadează alte timpuri.

VIAŢA REALĂ

Viaţa reală este o preoţieErodată.In măreţele orașeMii de credincioși își încredinţează sufletele,Ca să-și potolească focul cărniiLa mila aurită a pomenilor,Ordinul religios al zilelorCe vor veni.

Am lăsat totul în mâinile zeilor,Am lăsat totul pe seama Divinităţii,A Postului Paştelui şi a sfintelorEvanghelii.Eram buni şi curaţi şi solulParadisului constituiaAverea noastră cea mai de preţ.

Dar tu, cel care ai renegat dogmele şi obiceiurileŞi ai ales libertatea orbilorÎn locul promiselor împărăţiiAle înţelepciunii, hoinăreşti aziPrin ceaţa groasă a amurgului,Şovăind cu capul plecatŞi mâinile împleticite într-un banchet îndoielnic.

CUVÂNTUL FRUMOS

Miticul: aura ignorată a înţelepţilor.Atâta frumuseţe sculptată în profunzimea stridiilor.Tu ţii în mâini cuvinte care întreabă.Dar nu orice răspuns duce la catastrofă.Van Gogh zidit între cranii ce nu sângerează.O hoardă de călugăriţe îngrămădite în mormânt.Sălbatica iniţiere în poezie pornită din ochii robului.

SINGURĂTATEA VETUSTĂ A CASEI

Singurătatea vetustă a caseiContinuă să se perpetuezeÎntr-un spaţiu necontrolatde raţiune.

În așteptare, la graniţatăceriiPrelungirea vocii taleVa prinde rădăciniȘi somnul morţii se va înfruptaDin rămășiţele unui teren fertil.

În locul acestaNeprielnic dorinţelorGestaţia celui așteptatVa umple hăul.

INVOCÂNDU-L PE EROS

Să recunoștiÎn pântecul tăuTeritorii încă neexplorate.

Să-l recunoști pe Eros,Invocându-l,În originile epidermei tale.

Și să descoperi dis-de-dimineaţăFascinaţia unei iubiriRămasă grea prin absenţă.

CELĂLALT ÎNTUNERIC

Pactul încheiat cu impostorii sordiziReprezintă celălalt întuneric.

Cine a transformatZdrenţele calcinate în visările nebunilor?

Revolta pielii devine acumUn leac împotriva minciunii.

Noi, albii baricadaţiÎn lumânări de plumb,Ne străduim să iscodim bluzele galbeneAle femeii iubite;Reciclăm parfumul ei aşa cum alţiiReciclează cele mai mari mizerii umane.

Iată starea reală a lucrurilor,Fragmentata dizolvare a sufletuluiÎn carnea celor dezgropaţi.

Și poate de aceea, iubirea asta cangrenatăÎi zguduie pe cei ce se iubesc şi îi transpuneChiar la Notre Dame, acolo unde bătrânul cocoşatSe reîncarnează în clopotniţe de argint,Bâjbâind după mătăniile ce atârnă înstrăinate,Şi care într-o bună ziÎl vor face să-şi revină-n simţiri.

Traducere de FLAVIA COSMA

Universalia

sintagme literare

49

„Festivalul Internaţional de Literatură” Galaţi, Brăila, Tulcea, Sulina - ediţia a XVII-a,

revista „Antares”, filiala Sud-Est, Galaţi (președinte, Corneliu Antoniu)

Multe, contestate și judecate ca inutile sunt festivalurile de poezie organizate în România în decursul unui an. Dar judecata nu a lăsat-o bunul Dumnezeu oamenilor decât ca o pedeapsă, o pedeapsă de a avea încă o treaptă de urcat, pe lunga scară a înţelegerii că orice lucru și orice om pe care l-a așezat pe pământ își are rostul lui, iar adevărata judecată îi ′aparţine doar Lui.

Eu, partener ne-poet al Asociaţiei Culturale Direcţia 9, am fost călduros și insistent invitată să particip la Festivalul Internaţional Serile de Literatură ale Revistei Antares, orga-nizat de Fundaţia Culturală Antares și USR Filiala de Sud-Est, aflat la ediţia a 17-a și desfășurat în perioada 29 mai – 3 iunie 2015. În primul rând nu știu să existe un festival-turneu ca acesta, pentru că „serile de literatură” nu au fost statice și nu au fost doar seri, evenimentele fiind desfășurate pe întreaga zi în cinci orașe: Galaţi, Brăila, Isaccea, Tulcea și Sulina. Nu

întâmplător, cu o lună în urmă, l-am auzit pe patronul acestui festival, neobositul Corneliu Antoniu (pre- ședinte al USR filiala de Sud-Est), spunând că prima și cea mai frumoasă poezie a lu-mii a fost mersul pe ape al lui Hristos. El

însuși reușește să refacă puţin din acest mers pe ape, pentru care are ajutoare de nădejde.

Iar călătoria poeziei nu s-a făcut în beneficiul poeţilor, ci mai degrabă pe seama eforturilor lor de-a se trezi și a căra după ei bocceluţele de cărţi și suflul de-a recita în mod repetat și fără repetiţii (ordinea venirii poeţilor în faţa publicului fiind stabilită ad-hoc de dl. Antoniu). Beneficiul, dacă poate cineva să-l vadă mai mult decât Cel de Sus, a fost la cei care s-au oprit câteva minute în orașe uitate de lume și și-au amintit că viaţa are și poezie în ea. Să fi fost doar atât, și tot e destul.

Ca la orice festival care se desfășoară cu sprijinul primă-riilor locale, locurile alese pentru diversele activităţi de pre-zentare și recitaluri au fost marcante pentru tradiţia culturală locală. Amintesc doar Casa Memorială Panait Istrati, unde am aflat din destinul unui scriitor, care n-a fost și nu va fi singular, că nu criticii și critica literară creează un mare scriitor. Altceva dă pecetea unei opere literare, dar ce anume unii dintre noi vor afla, alţii poate niciodată.

Așadar eu, martor a două zile din acest festi-val, am călătorit mai mult decât am măsurat cu pașii, și nu îndrăznesc să spun decât că nu tre-buie să fii un scriitor extraordinar pentru a te alătura echipei Festivalului Antares. Trebuie doar să ai sufletul mare, căci Corneliu Antoniu îl va simţi și va ști cum să-l facă să vorbească oamenilor.

Menţionez dintre poeţii/ prozatorii și purtătorii altor profesii cultural-literare care au

participat, în ordine aleatorie: Dragomir Dumitrache, Laurent Bayart (Franţa), Yavuz Ozdem și Metin Cenghiz (Turcia), Menachem Falek (Israel), Alina Naiu, Maria Timuc, Aida Hancer, Liviu Ioan Stoiciu, Andrei Velea, Lucian Vasilescu, Adrian Suciu, Silvia Bitere, Marius Dumitrescu, Tudor Voicu, Simona Toman, Constantin Gherghinoiu, Valentin Popa, Păun Condruţ, Violeta Craiu, Adelina Pop, Radu Voinescu, Paul Spirescu, Florin Ciocea, Costel Bunoiaca, Gheorghe Stroe, Valeriu Mititelu, Viorel Coman, Stela Iorga, Anca Șerban etc. Cu toţii au făcut eforturi de a fi alături unei cauze, pentru care merită să fie aplaudaţi, indiferent de culoarea versurilor, lungimea prozei sau supărările critice pe care le-ar avea.

Felicitări și ape liniștite în anii următori!

CRISTINABERINDE

Premiul naţional pentru debut în poezieTraian T. Coşovei – ediția a II-a

Ca toţi creatorii autentici, poetul Traian T. Coșovei a fost generos. Lista tinerilor poeţi pe care i-a încurajat, prezentat și promovat, este impresionantă. Suntem, astfel, încredinţaţi că avem acordul său în acest demers.

Asociaţia Culturală Direcţia 9, în parteneriat cu Editura Tracus Arte, acordă Premiul naţional pentru debut în poezie Traian T. Coşovei. Volumul premiat va fi publicat de către Editura Tracus Arte și va fi anunţat în octombrie 2015, cu ocazia celei de-a doua ediţii a Galei Tinerilor Poeţi Traian T. Coşovei.

Se pot înscrie concurenţi nedebutaţi în volum, indiferent de vârstă și fără nicio condiţionare. Concurenţii vor înscrie un grupaj de minim 30 de poeme, în format electronic. Grupajele vor fi culese cu caractere Times New Roman, corp 14, și vor fi expediate pe e-mail directia9@yahoo.com de pe un e-mail care nu conţine indicii privind identitatea autorului. Grupajele trimise de pe e-mail-uri care conţin nu-mele autorului sau indicii privind acesta vor fi descalificate. De asemenea, precizarea unor indicii publice în legătură cu grupajul trimis, de către autor sau apropiaţi ai acestuia, din care să rezulte o legătură între poet și grupajul trimis, va duce la descalificare. Data limită pentru expedierea grupajelor este 1 septembrie 2015, ora 24.00.

Juriul ediţiei 2015 a Premiului naţional pentru debut în poezie Traian T. Coşovei este compus din scriitorii Dan Mircea Cipariu, Adrian Suciu și Robert Șerban. Fiecare din-tre membrii Juriului va juriza separat grupajele înscrise în concurs și va furniza un clasament cuprinzând primele trei poziţii. Toate grupajele nominalizate de către cei trei membri ai Juriului vor intra în faza finală și vor beneficia de o a doua jurizare, câștigătorul urmând să fie decis cu minim două voturi din trei în această fază a jurizării.

Colegiul Director al Asociaţiei Culturale Direcţia 9

Varia

sintagme literare

50

FRANKENSTEIN VERSUS FRANKENSTEIN

Victor Frankenstein1 s-a născut în Genova, din părinţi distinși, cu strămoși consilieri și magistraţi.

Victor Frankenstein s-a născut în Ingolstadt, din mate-riale procurate de la morgă și abator și puţină electricitate.

Victor Frankenstein e tânăr, e frumos, are puterea minţii. E atras de știinţele naturii și este convins că are un destin aparte. Caută piatra filosofală și elixirul vieţii. Îi citește pe Cornelius Agrippa, pe Paracelsus și Albertus Magnus. În câţiva ani, împinge înainte cunoașterea uma-nă, învaţă să însufleţească materia inertă, devine stăpânul unei puteri uimitoare.

Victor Frankenstein e hidos, e diform, are puterea trupului. În câţiva ani, (re)trăiește toată istoria omenirii: descoperă focul și uneltele, învaţă să-și prepare hrana, să-și construiască un adăpost, învaţă de la oameni să articuleze cuvintele, devine un bun vorbitor de franceză. Îi citește pe Milton, pe Plutarh și Goethe. În cele din urmă, învaţă de la oameni și lecţia ticăloșiei, devine un monstru deplin – la trup și la suflet.

Victor Frankenstein vrea să ajute omenirea, sperând să-i poată oferi leacul magic.

Victor Frankenstein îi ajută pe oameni, strângându-le recoltele, adunându-le lemne din pădure, salvându-le copiii.

Victor Frankenstein are familie, are prieteni și o iubită.Victor Frankenstein nu-l are decât pe Victor Franken-

stein.Victor Frankenstein se izolează de familie, de prieteni,

de iubită.Victor Frankenstein caută cu disperare mai întâi prie-

teni, apoi o iubită. Victor Frankenstein râvnește glorie.Victor Frankenstein caută afecţiune.Lui Victor Frankenstein îi este ucisă soţia în noaptea

nunţii.Lui Victor Frankenstein i se refuză dreptul de a avea

o soţie. Ambilor li se refuză dreptul la nuntire, adică la pro-

creare.Victor Frankenstein este creatorul.Victor Frankenstein este creatura. Deși a decis să-i dea viaţă, obligându-se prin acest gest

faţă de ea, creatorul nu-i poate oferi creaturii afecţiunea. Nici pe a sa, nici pe a altora.

Creatura, trezită la viaţă fără voia sa, își subjugă și își distruge creatorul. Ești creatorul meu, dar eu îţi sunt stăpân! Supune-te!

La început, Victor Frankenstein fuge din calea lui Victor Frankenstein.

Mai apoi, Victor Frankenstein aleargă după Victor Frankenstein.

Victor Frankenstein moare, învins de Victor Frankenstein.

Victor Frankenstein rămâne să bântuie lu-mea.

Cine este, de fapt, monstrul? Creatura Frankenstein sau creatorul Frankenstein? Întotdeauna creaţia se în-toarce împotriva creatorului? Când devine creatorul un monstru?

Genovezul imaginat de Mary Shelley are răspunsul, dar acesta vine prea târziu pentru el: O fiinţă umană care caută perfecţiunea trebuie să-și păstreze în permanenţă liniștea și limpezimea minţii și să nu permită niciodată patimii sau unei dorinţe vremelnice să le influenţeze.

Stăpânit de patimă, Victor Frankenstein are nemăsu-ratul orgoliu de a fi asemenea Creatorului. Victor se joacă de-a Dumnezeu, dar, spre deosebire de Creatorul suprem, el zămislește un monstru atât de hidos de care el însuși se simte profund dezgustat. Dumnezeu făcuse omul după chipul său, Victor creează o caricatură a chipului său. Dumnezeu crease îngeri, Victor zămislește un demon.

Pygmalion2 întors, genovezul declanșează furia zeilor, eliberează în lume demonul distrugerii, iar eforturile sale de a împiedica răspândirea răului sunt zadarnice. Destinul lucrează în defavoarea lui, precum în tragediile antice. Soarta se dovedea atotputernică, iar legile ei imuabile deciseseră groaznica mea distrugere.

Este romanul Frankenstein sau Prometeul modern cartea din care omul învaţă lecţia cunoașterii și respectării limitelor sale?

Se pare că da, căci, în fond, romanul doamnei Shelley propune TREI trepte, trei ipostaze ale creatorului: unul ratat, umilit și dezamăgit din această cauză – căpitanul Robert Walton (un an trăise, ca poet, în Raiul propriei creaţii, apoi, plecat în călătoria ce urma să aducă un inestimabil câștig întregii omeniri, se întoarce din drum sub presiunea marinarilor, dar fără a fi învăţat ceva din povestea lui Victor), altul care, substituindu-se Creato-rului suprem, plătește cu viaţa cutezanţa sa – Victor Frankenstein, și autoarea însăși – Mary Shelley, cea care ne predă această lecţie.

Ea este singura care, la câţiva ani după scrierea roma-nului, își pune întrebarea pe care personajul ei a evitat-o cu obstinaţie:

Cum am putut eu, o fată foarte tânără, să mă gândesc și să dezvolt o idee atât de hidoasă?

Câţi creatori de idei hidoase și-au pus această între-bare?

1 Mary Shelley, Frankenstein sau Prometeul modern2 Pygmalion, fiul lui Belus, un sculptor singuratic care a modelat

din fildeș imaginea unei femei. Îndrăgostindu-se de propria crea- ţie, a rugat-o pe Venus (Afrodita), zeiţa frumuseţii și a dragostei, care din milă pentru artist, a dat viaţă sculpturii.

RODICALÃZÃRESCU

Varia

sintagme literare

51

Poezia riturilor de însănătoșire

(NUMĂRĂTOAREA MARE ȘI ALTE DESCÂNTECE)

– III –

„Șî se luă Maica DomnuluiPe niște dealuri ascuţiteCa tăișele la cuţite,Tot plângând Șî suspinând,Grele lacrămi vărsândȘî căutând pe Fiul Sfânt.Șî se-ntâlniC-un maistor de fier în cale:- Bună zâua, maistor de fier!- Mulţămim, Maica Sfântă-a noastă!De ce plângi, De ce te tânguiești?- Da’ cum să nu plângȘî să nu mă tânguiesc,Că de când am pornitToţi fiii de maică I-am găsâtȘî i-am cetitȘî i-am odresât,Da’ p-al meu Fiu SfântNu-l mai găsăsc pă pământ.Nu cumva l-ai văzut?- Maică Sfântă,De văzut, Nu l-am văzut,D-auzit, Am auzitCă L-or prins cânii De jâdoviȘî L-or pirolatPe cruce de brad.Ș-or zâs cătră mineSă-i fac piroanele Măi mari,Da’ io, Maică,I Le-am făcut Măi mici…- O, maistore de fier,Alduit să fiiȘî de mine

Șî de Fiul Sfânt!Puţân să ciocănești,Mult s-agonisești!...”10

În varianta a doua descoperită în zona Făgetului, versurile sunt:

„Șî Maica SâmtăMărie MareIar pleca pe cale,Pe cărare,Șî măi tare plângeaȘî să cișcola.Se întâlni cu maistoru De fier în cale:- Bună zâua, maistore de fier!- Mulţămesc dumitale,Maică SâmtăMărie Mare,Ce plângi, Ce te cișcolezi?- Cum să nu plâng,Să nu mă cișcolez,Că numa’ un fiu am avutȘî mi l-or furat cânii,Șî mi-l chinuie?!...- O, Maică SâmtăMărie Mare,Ce-aș grăiNaintea dumitale?Îi la zâlele lu’ Pilat,RăstignitPă cruce de brad,Baș euI-am făcut cunilePin mâni,Pin picioareȘî pin inimă!- Maistore de fier,De-ai făcut cunile mari,Să lucri multȘî să ai puţân preţ!De-ai făcut cunile mici,Să lucri puţânȘî să ai mult preţ!...- O, Maică SâmtăMărie Mare,M-or dat fier,Să fac cuni

ION CÃLIMAN

La curtile dorului,

Pin inimă;Io l-am furatȘî l-am ascunsȘ-am spusCă n-o ajiuns!...- O, maistore de fier,Puţân să lucriȘî mult preţ să ai!Fier să furiȘî păcat să n-ai!...”11

În variantele din zona Făgetului, Sfânta Maria, necăjită, merge mai de-parte, să-și caute Fiul. De data aceasta, se întâlnește, în primul descântec descoperit, cu o „roască-broască”, iar aceasta o întreabă de ce este necăjită. Sigur, Fecioara Maria îi răspunde că nu știe nimic despre fiul său. Broasca o sfătuiește să nu se întristeze, că și ea a avut nouă copii, care au ieșit „în drum de car” unde a venit „o roată forforoată” („roată-porhoroată” sau „roată-borboroată” – în zona Făgetului) și i-a călcat, omorându-i opt dintre ei (într-una dintre variantele zonale îi omoară pe toţi). Astfel, i-a rămas în viaţă doar fiul cel mai mic, Toma – Forforoma (N, în zona la care ne referim, infor- matoarea numindu-l cu numele celui căruia i se făcea descântecul de apă mare). Sfânta Maria dorește să-l vadă. Broasca îl cheamă și acesta apare:

„Un broscoiMai urât ca un strigoi,Cu niște picioareCa și rășchitoare,Șî cu mânureleCa și fusurele,Șî cu faţa în turtitură,Schimonosită sperietură,Dar mărimea ochilorÎn forma talgerelor…”12

Când îl vede, Maica Sfântă râde, se înseninează o clipă, potolindu-și ne-cazul, apoi pornește mai departe.

– Continuare în numărul viitor –

Note:10 Ion Căliman, Pragurile lumii albe (Tri-

logia vieţii și riturile însoţitoare). O viziune descriptiv-monografică, Ed. Nagard, Lugoj, 2011, p. 188 – 189

11 Ibidem, p. 198 – 199 12 Aurel Turcuș, op. cit., p. 97