SIMPOZION JUDEŢEAN
„CREAŢIA EMINESCIANĂ - OPERĂ DESCHISĂ”
15 ianuarie 2011
Ediţia I
SECŢIUNEA PROFESORI
Prof. Magdalena Dinela Anechitei
Colegiul Naţional “Roman-Vodă”, Roman
JOCUL SUPERIOR CU INEXPLICABILUL ÎN PROZA LUI
MIHAI EMINESCU
Ignorată din lipsă de înţelegere, mereu în umbra capodoperelor lirice, coborâtă în
doctrinarismul savant sau privită cu îngăduinţă ofuscantă, proza fantastică eminesciană este
reconsiderată şi evaluată corect în ansamblul beletristicii de gen graţie lui Eugen Simion,
editorul contemporan al acestuia.
Receptorul pasionat al textului eminescian descoperă cu profundă încântare pagini
remarcabile în care natura umană se integrează armonios într-o largă şi unitară perspectivă
cosmologică. Valorificând inspirat credinţele magice ale Indiei, Persiei, Greciei, Israelului
şi Egiptului antic, prozatorul ne oferă naraţiuni în care ideea fundamentală este cea a unităţii
micro- şi macrocosmosului dintr-o perspectivă magică în care fuzionează elemente
pythagoriciene, budiste, kabbalice sau din practica alchimistă atribuită lui Hermes
Trismegistul.
Identitatea mistică dintre tot şi unu (Tat twam asi în expresia sanscrită), tentaţia de
depăşire a individuaţiei, de reintegrare în marele Tot sunt alegoric prezentate în Avatarii
faraonului Tla, Archaeus, Cezara, dar mai ales în Sărmanul Dionis, „cea mai complexă
creaţie fantastică din întreaga noastră literatură” (Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică
românească).
Temele fantastice sunt racordate la arhitectura unei optice vizionare, iar naraţiunea
fantastică devine „istoria unei mari iniţieri”.
Personajul iniţiator, (Ruben, pustnicul din Insula lui Euthanasius), făptuieşte un act
taumaturgic în care eroul experimentator (Dionis, Tla, Ieronim) devine Adam Kadmon
(expresia umană a Unităţii) capabil să perceapă Punctul suprem (Kether) în care se
înglobează toate spaţiile şi timpurile.
Sunt recurente fără a crea impresia de redundanţă : titanismul, euforia naturistă,
edenismul, mutaţia metafizică în timp şi spaţiu, viaţa ca vis, instrumentul miraculos, tema
Marelui Secret, metempsihoza, umbra, călătoria miraculoasă, fiinţa androginică, tabloul
însufleţit.
O adevărată fascinaţie a beatitudinii prezentă în Cezara şi Sărmanul Dionis relevă
aspiraţia spre revenirea la plenitudinea primordială, dorul de libertate neîngrădită de nimic.
Ideea atracţiei contrariilor este cheia de boltă a complexului cosmos epic eminescian.
Apropiat de E.T.A.Hoffmann şi Chamissp, Mihai Eminescu fixează în literatura
română coordonatele fundamentale pentru o proză fantastică de reală valoare.
Mircea Eliade prin Şarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore,
12 mii de capete de vite, La ţigănci, oferă spectacolul unor hierofanii în care principii precum
coincidentia oppositorum, orizonzul deschis „eternei reveniri”, dragostea cataină aptă să
ofere resurecţia individului trimit la panorama fantastică eminesciană.
Liviu Rebreanu în Adam şi Eva fructifică concepţia unităţii spirituale a lumii,
palingenezia, ideea dragostei ca neîncetată căutare a perechii predestinate pe care Eminescu
le-a impus în beletristica românească prin proza sa.
Personajul Vintilă Voinea din Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi pare
descendent din Sărmanul Dionis, aşa cum luparul lui Voiculescu din Ultimul Berevoi
aminteşte de magii eminescieni.
Laurenţiu Fulga în Straniul paradis, Alexandra şi infernul şi îndeosebi în Moartea lui Orfeu
preia din galeria prozei fantastice eminesciene ideea Punctului suprem, convingerea
posibilităţii de Reintegrare prin dragoste.
Există, desigur numeroase alte exemple care pot completa această sumară
demonstraţie care îşi propune să proiecteze o lumină actuală asupra unui spaţiu literar
eminescian în mod nedrept ignorat.
Prof. înv. primar Valerica Aiftincăi
Şcoala cu clasele I-VIII Tămăşeni -Neamţ
EMINESCU PERCEPUT DE MICII ŞCOLARI
Copilăria cu jocurile, bucuriile şi suferinţele ei, a inspirat prin sensibilitate arta şi
creaţia poeţilor, care s-au aplecat cu înţelegere şi dragoste, asupra unui univers cu bogate
rezonanţe afective şi morale, în planul expresiei artistice. În tezaurul literaturii pentru copii
au pătruns, prin paginile publicaţiilor de specialitate, un mare număr de poezii valoroase
ale marelui poet Mihai Eminescu.
Poezia lui Eminescu oferă copilului modalitatea de excepţie pentru a-l introduce din
realitatea existenţei în universul cunoaşterii. Timpul şi spaţiul sunt cele două mari
dimensiuni esenţiale surprinse în imaginea limbajului artistic, prin care valorile eterne sunt
concret prezentate.
Având o tematică variată, poezia lui Eminescu dezvoltă o complexitate de idei şi
sentimente şi de aceea are o deosebită valoare instructiv- educativă şi artistică. Poezia
destinată copiilor se bazează pe înţelegere profundă a universului infantil definit prin
deschidere şi cunoaştere faţă de bine şi frumos. Memorarea versurilor poate fi realizată
mai uşor dacă şcolarii cunosc motivul pentru care învaţă poezia, semnificaţia titlului şi
câteva date referitoare la viaţa şi opera poetului. Gustul pentru poezia lui Eminescu se
cultivă treptat, fiind condiţionat de existenţa de viaţă, de cunoştinţele copiilor. De multe
ori aceştia se dovedesc a fi cei mai interesaţi ascultători de poezie. Candoarea vârstei le
facilitează transpunerea eminesciană.
Cine, unde şi cum îi facilitează copilului căile magice de iniţiere în taina
cunoaşterii, şi care ar fi acestea? Nu cumva ascultarea, vorbirea, scrisul şi cititul?
Desigur că vârsta şi locul sunt cele ale primei copilării, preluate şi sintetizate de
grădiniţă şi şcoală, locul de înaltă responsabilitate care cere formatorului calităţi deosebite
– dragoste, dăruire, profesionalism şi răbdare.Copilăria eminesciană are parfumul florilor
de tei, a fost scăldată de, , lacul codrilor albastru” şi unduieşte în sufletele noastre ca o
lebădă legănată de glasul buciumului.Aşa percep şcolarii poezia lui Eminescu.
Metoda proiectelor, o abordare educaţională, se dovedeşte a fi o modalitate
modernă posibil de aplicat în activităţile educative pentru optimizarea şi evaluarea
potenţialului intelectual al şcolarilor.
O altă metodă de predare, însuşire şi înţelegere de către şcolari a poeziei lui
Eminescu este metoda de aplicare a principiului integrării prin intervenţia
individualizată şi discriminarea pozitivă, cu sprijinul factorilor educaţionali. Această
metodă necesită măsuri speciale de sensibilizare a părinţilor şi a cadrelor didactice.
Metodologia întocmirii proiectului de cercetare “În lumea lui Eminescu” se
bazează pe studierea detaliată a materialului bibliografic privind viaţa şi opera lui
Eminescu.
Înv. Silvia Alexandru
Şcoala cu clasele I-VIII Nr.1, Roman
PORNI LUCEAFĂRUL ...
15 ianuarie este o zi în care sufletul fiecărui român tresare, luminat fiind de raza de
lumină a Luceafărului. Este ziua în care s-a născut Mihai Eminescu, cel mai mare poet al
neamului românesc.
Acest studiu tematic şi-a propus să răspundă la nevoia de cunoaştere a operei lui Eminescu
din mai multe puncte de vedere, dar şi la insuflarea dragostei faţă de literatură. Prin
activităţile desfăşurate se urmăreşte sensibilizarea sufletului copiilor, descoperirea a tot ce
este mai frumos şi mai pur: dragostea faţa de tot ce ne înconjoară, dragostea privită prin
ochii de copil. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea spiritului creator folosind diferite
metode şi tehnici în realizarea obiectivelor propuse.
Prof. Argentina Andronic
Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman
ASPECTE ALE UNIVERSULUI IMAGINAR EMINESCIAN
Emanaţie a subiectivităţii poetului care transfigurează realitatea sau, dimpotrivă,
rezultat al raţionamentului obiectiv prin care e denunţată opacizarea esenţei prin aparenţă,
expresie a imaginarului ivit dintr-o tensiune a reflectării ( îmi pare, se pare, parcă )
reprezintă o constantă stilistică a creaţiei eminesciene. Peste fiinţa realului se suprapune
imaginea fanteziei într-o, , dulce’’ înşelăciune; în icoana lumii se desluşesc, cu
amărăciunea decepţiei, contururile aparenţei. A fi şi a părea sunt galaxiile între care
rătăcesc spiritul creator străbătut de dorul adevărului, dar şi acela, mai adânc încă, al
desăvârşirii.
Poetul a afirmat, de nenumărate ori, puterea lucrării imaginative (, , iar mintea ta
cu partea ei cea nălucitoare/ Nu încetează în forme a plămădi, uşoare ’’ ), sub imperiul ei,
visul prinzând viaţă într-o trăire compensatorie. Astfel, farmecul nocturn înrâureşte
sensibilitatea poetică transpunând-o într-o mirifică realitate, , ireală’’:, , Se pare că-nvie a
blestemelor vremuri, / Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur’’;, , Tot mai adânc
domneşte tăcerea înţeleaptă / Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă’’. Sub lumina
selenară contururile devin incerte, permiţând înălţările fanteziei.
La Eminescu, totul este autoiluzionare (pare, parcă), dimensiunile normale
amplificîndu-se, cele nemişcate devenind unduitoare. Natura nu mai e cea dintotdeauna, ci
una eminescianizată. Numeroasele expresii ale aparenţei, în sfera vizualităţii, sunt
echivalente stilistice ale unor comparaţii:, , norii cei negri par sombre palate’’;, , Iar
stejarii par o strajă de giganţi’’(Scisoarea a IV-a). Prin sugestia creării unui dublu simetric,
sustras realităţii substanţiale, motivul oglindirii se interferează cu acela al aparenţei.
Perspectiva subiectivităţii în perceperea registruui senzorial al auditivului înseamnă
fie ezitare în stabilirea realităţii unei senzaţii (, , Din codrii singurateci, un corn părea că
sună’’ Scrisoarea a IV-a), fie obsesie a interiorităţii culpabile (, , din tainiţă adîncă părea
c-aud un vaiet’’), fie comentariul unei impresii (, , si prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie
vântul/ Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul’’ Scrisoarea a IV-a).
Atât iubirea cât şi spaţiul separator al indiferenţei creează impresia acumulării
nelimitate a timpului: un veac pare a fi durat vraja, dar tot veacuri parcă s-au scurs, , de
atunci’’, de la ruperea ei. Desprinderea totală de sentimentul trecutului culminează în
abolirea identităţii eului, veacurile cunoscând trecerea într-o altă existenţă. Pe de altă parte,
neîndestularea sau dezamăgirea, istovirea afectivă pot crea şi impresia subiectivă a
comprimării sau a suprimării totale a timpului, senzaţia de gol existenţial.
Prof. Irina Barbcaru,
Colegiul Tehnic Petru Poni
UMBRA LUI SHAKESPEARE PRIN POEZIILE SI PRIN
CRITICILE LUI EMINESCU
Asemănările dintre Eminescu şi Shakespeare sunt diverse şi pe mai multe niveluri
de interpretare. Din punct de vedere axiologic, atât Eminescu cât şi Shakespeare sunt două
personalităţi artistice care se află una în centrul culturii naţionale româneşti, respectiv
engleze. Pe de altă parte, conform Canonului Occidental al lui Harold Bloom,
Shakespeare s-ar afla chiar
în centrul culturii europene, de aceea o cercetare care pune faţă în faţă opera celor doi
autori canonici este în primul rând necesară pentru a contribui în mod fundamental la
definirea, delimitarea şi integrarea literaturii române în contextul literaturii europene şi,
implicit, universale.
Prin urmare, din prisma stabilirii de corelaţii între Eminescu şi Shakeaspeare,
făcând, dacă este cazul, apel şi la marii romantici englezi, vom realiza o cercetare
comparativă prin care să demonstrăm felul în care spiritualitatea unei epoci impune moduri
de gândire şi manifestare artistică similare, moduri de proiectare a personalităţii prin
intermediul limbajului poetic care se suprapun, se dezvoltă în paralel sau devin
complementare în virtutea unor manifestări tipice, general umane. Importantă este nu
numai descoperirea unor similitudini de teme, imagini sau scheme de gândire şi dezvoltare
poetică în general; importante sunt şi noile relaţii şi orizonturi hermeneutice pe care le
sugerează un univers imaginativ altui univers artistic. Paralelismele, întâmplătoare sau nu,
vin să-şi dezvăluie reciproc valori, să se completeze în elucidarea motivaţiilor şi
realizărilor unui anumit tip de spiritualitate care fac, în aceste condiţii, „corelaţia
tipologică” dintre doi scriitori să devină şi o „platformă a unei relecturi îmbogăţite a celor
doi, efectuată prin contextual analogic ţesut fiecăruia de opera celuilalt” ce conduce la
sporirea dimensiunii sensului poetic. Din aceste motive am şi socotit necesară o prezentare
succintă a operei shakespeariene în cadrul larg al epocii victoriene, a contribuţiilor estetice
şi imaginative pe care literatura lui Shakespeare le implică. Focalizându-ne asupra
literaturii englezeşti din secolul al XVI-lea, de la scriitori precum poetul Edmund Spenser,
prozatorul John Lyly sau dramaturgul Christopher Marlowe, consideraţi precursori ai
Marelui Will, apoi ne vom opri asupra momentelor biografice care sunt semnificative
pentru înţelegerea operei shakespeariene, urmând ca în continuare să ne referim la
originalitatea şi complexitatea literaturii lui Shakespeare. Dacă la nivel lingvistic, din cele
20.000 de cuvinte care alcătuiesc vocabularul operei lui Shakespeare, o parte din acestea
se pare că au fost create de scriitor, la nivel retoric asocierile dintre cuvinte dau naştere
unor sensuri gramaticii shakespeariene pentru o înţelegere adecvată a textelor.
Ne vom referi la câteva teme şi motive literare fundamentale pentru opera
shakespeariană şi care au un corespondent similar sau parţial diferit, în sensul că,
scriitorul român schimbă puţin perspectiva sau pune accent pe alt detaliu decât dramaturgul
englez. De aceea, în continuare ne vom ocupa de tema adevărului trunchiat, care este pus
în relaţie cu mitul platonic al peşterii şi este asociat cu motivul oglindirii, al teatrului ca
operă de artă care reflectă mai multe faţete ale adevărului, ale modului în care adevărul se
oglindeşte în lumea noastră, referindu-ne mai ales la piesa Hamlet. Acest tip de analiză ne
va favoriza înţelegerea concepţiei despre teatru a lui Shakespeare (aşa cum se va observa
din analiza pieselor Hamlet şi Visul unei nopţi de vară), fapt ce ne va permite, să detectăm
corespondenţele, similitudinile şi diferenţele la nivelul teoriei teatrale dintre Shakespeare
şi Eminescu. Pe parcurs, ne vom opri atenţia şi asupra temei dublului la Shakespeare (care
este pusă în relaţie cu mitul androginului) şi în opera lui Eminescu. De asemenea, ne vom
familiariza cu tematica şi originalitatea sonetelor lui Shakespeare pentru a le putea compara
apoi cu sonetul eminescian.
Prof. Dr. Mihaela Elena Băltoi
Colegiul Tehnic „Miron Costin” Roman
TENDINŢE PRERAFAELITE ÎN LIRICA EMINESCIANĂ
CHRIST
Apărută în Anglia la jumătatea secolului al XIX-lea şi manifestându-se cu
predilecţie în pictură, ca o reacţie la arta oficială şi academică, mişcarea prerafaelită,
formată din şase artişti englezi, impune o nouă orientare artei care, pe lângă scopuri
estetice şi formaliste, capătă valenţe didactice: revelarea religiei oamenilor, împlinirea lor
morală prin întoarcerea la simplitatea şi puritatea naturii, imprimarea unui spirit naţional
autentic, toate cu scopul de a sublinia valorile simptomatice ale artei pentru sănătatea
societăţii.
O mărturie elocventă în acest sens, în literatura noastră, o aduce poezia Christ, care
datează din anul 1869, aşadar din aceeaşi epocă în care poetul era preocupat de Epigonii.
Deşi titlul ne-ar îndreptăţi să ne aşteptăm la o poezie religioasă sau la o meditaţie
hristologică cu trimiteri soteriologice, Eminescu viza ceva cu totul deosebit: „avem într-
adevăr a face cu o calificare a artei raportată la condiţiile sufleteşti ale creatorului” (D.
Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu), manifest artistic în stil prerafaelit. Deşi nu va lua
amploare în spaţiul nostru cultural, nu poate fi trecută cu vederea această atitudine a
gândirii poetice eminesciene, care include ideologia poetică românească în circuitul celei
europene.
Prof. Maria Bârjovanu
Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman
RECEPTAREA MESAJULUI EMINESCIAN LA CICLUL PRIMAR
Creaţia lui Eminescu este o sinteză de tradiţie popular-naţională şi de cultură,
concentrată într-o personalitate genială cu o gândire socială şi filosofică profundă şi cu o
sensibilitate de acuităţi superioare.
Eminescu este universal ca poet şi este universal în poezie. În creaţia sa găsim de
toate: de la peisaje şi descrieri ale naturii, la istorie şi descrierea unor întâmplări, de la
basm la fantastic, de la dragoste şi iubire la durere şi tristeţe. Totuşi, cea mai
predominantă faţadă a poeziei eminesciene este dragostea, iubirea şi natura. În literatura
noastră Eminescu este fără îndoială cel mai mare poet al iubirii şi cel mai iscusit cântăreţ al
splendorilor naturii.
Receptarea textului eminescian la ciclul primar presupune selectarea şi întocmirea cu
rigurozitate a strategiilor didactice, iar în cadrul acestora o corelare perfectă între
obiectivele operaţionale, formele de organizare a activităţii didactice, tipurile activităţilor
de învăţare şi modalităţile de evaluare.
Prof. Laura Ciobanu
Şcoala cu clasele I – VIII Nr. 1, Roman
O BIJUTERIE LIRICĂ EMINESCIANĂ
PRIMA DOINĂ CULTĂ DIN POEMUL „CĂLIN NEBUNUL“
Cu poezia eminesciană de inspiraţie folclorică autohtonă, cu acel „folclor savant“,
cum l-a definit G. Călinescu, se întâmplă astăzi un fenomen fericit şi poate pentru mulţi
imprevizibil: îşi păstrează intact inefabilul şi îşi deplasează orizontul estetic în direcţia
modernismului. Eminescologul de prestigiu G. Călinescu observase în „ Opera lui M.
Eminescu“ vol. II, că: „Acest Eminescu e sortit să fie mai înteles în viitor şi mai plin de
urmări“, atunci când constata că spiritul critic din vremea sa ignora unele creaţii ale lui
Eminescu şi, mai ales, primul cântec liric din cele trei incluse de poet în basmul versificat
„Călin Nebunul“, poem care se înscrie în zona plutonică a creaţiei Luceafărului.
După Alain Guillermou (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu), care preţuia
această rară piesa lirică numind-o „o redescoperire aproape miraculoasă“, poetul român a
versificat basmul în perioada berlineză, deci între anii 1873 – 1874. Critica literară
modernă găseşte superioară această creaţie altor poezii de acelaşi gen – „Revedere“ sau
„Ce te legeni?“ sau „La mijloc de codru“ întrucât este mai enigmatică şi mai modernistă.
De fapt, descoperim o doină cultă de jale şi de înstrăinare de sine a eului liric în lucrătura
fină, de argint vechi a vocabulelor: „Greieraş ce cînţi în lună/ Când pădurea sună/ Cum nu
ştii ce am în mine, / Greiere streine? Că te-ai duce de-ai ajunge/ Noaptea de te-ai plânge/
Ca o pasere măiastră/ La noi la fereastră.’’
Prof. înv. primar Ştefania Cecilia Cobzaru
Liceul Teoretic “Vasile Alecsandri” Săbăoani
“PRETEXTUL” EMINESCU ÎN PEDAGOGIE
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte rezultatele unui efort de depăşire a inerţiilor
şi dogmelor unei pedagogii cu multe ancore în trecut. Consider că situaţia educativă
prezintă o mare valoare explicativă şi orientativă.
Nu pot afirma că a crea o situaţie educativă este singura „cheie” a unei pedagogii de
succes. Există un întreg „arsenal” de metode, tehnici strategii, de unde nu poate lipsi
situaţia educativă. O situaţie educativă reprezintă pentru mine ca dascăl fiecare 15 ianuarie,
fiecare studiu al operei eminesciene. Sigur că o activitate organizată de ziua naşterii
poetului nepereche are efecte imperceptibile pentru moment, însă în timp acestea sunt
constatabile sub aspectul dezvoltării cognitive, atitudinale, operaţionale. Situaţiile
educative create la fiecare 15 ianuarie au asigurat transferul, care este proba învăţării,
cadrul situaţional a condus la creşterea ingeniozităţii, manifestarea spiritului creativ, a
inteligenţei, a exersării complexului situativ al elevilor. Mergând mai departe cu explicarea
valenţelor acţiunilor educative organizate cu fiecare ocazie oferită de întâlnirea cu
Eminescu, doresc să amintesc de procesul formării atitudinilor, valorilor, convingerilor,
idealurilor personale şi sociale şi trăsăturilor caracteriale. Ajungem astfel să urmăm firul
logic al unei motivaţii care interiorizează, generalizează, ierarhizează şi stabilizează,
devenind parte integrantă a conştiinţei. Doresc să evidenţiez aici procesul invers:
motivaţiile care au fost induse situaţional pot conduce la consolidarea unor noi trăsături de
caracter. Produsele formative ale situaţiilor create „vorbesc” şi dovedesc cele afirmate.
Consider că o dată formate capacităţile situaţionale la un elev, ele apar ca şi capacităţi
stabilizate, aplicabile la noi situaţii.
Instit. Anişoara Cojocaru,
Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman
EMINESCU PRINTRE NOI
Acest parteneriat se include în cadrul activităţilor extraşcolare menit să dezvolte
dragostea pentru literarura română.
Discuţiilor cu copiii la începutul anului şcolar despre marii scriitori ai poporului
român, despre tradiţiile literare dar mai ales, despre opera marelui scriitor, Mihai
Eminescu, am ajuns la concluzia că, un parteneriat între clasa mea şi Casa Memorială ar
determina cunoaşterea mai amănunţită a vieţii şi operei scriitorului.
Născut pe meleagurile Ipoteştiului, Eminescu înseamnă simbolul românismului,
cu rădăcinile adânc înfipte în spiritualitatea românească. A cunoaşte opera sa înseamnă a
cunoaşte istoria locală şi naţională. Întâlnirile, dezbaterile, spectacolele realizate la Casa
Memorială, întreaga atmosferă eminesciana au determinat elevii să cunoască opera în
amănunt, să înţeleagă cuvântul artistic, să fie mândri că sunt aproape de versul dulce.
Schimbul cultural şi educativ prevăzut de parteneriat, completează aria lor de preocupări
extraşcolare, scopul principal fiind acela ca ei să beneficieze de o informare complexă, dar
şi de o educaţie în vederea respectului faţă de creaţiile înaintaşilor noştri.
Prof. Maria Cârjan
Liceul Teologic Romano-Catolic „Sf. Francisc de Assisi”Roman
DESPRE “REPAOS” ŞI “CHAOS” ÎN OPERA EMINESCIANĂ – REZUMAT
Acest material îşi propune să evidenţieze faptul că Eminescu a avut o solidă cultură
filosofică. El a studiat filosofia indiană şi buddhismul, filosofia greacă şi metafizica
germană, în frunte cu Kant şi Schopenhauer, fiind, de altfel, şi primul traducător român
din limba sanscrită. Ca urmare a pasiunii lui Eminescu pentru spiritualitatea hindusă, omul
de litere Amita Bhose a studiat poezia lui şi a realizat prima traducere a poeziilor
eminesciene în spaţiul asiatic, căutând să înţeleagă mai bine spiritul poeziilor, să pătrundă
în profunzimea lor enigmatică şi ispititoare şi să trăiască zbuciumul prin care a trecut
creatorul lor. În urma traducerilor făcute a constatat că semnificaţiile cuvintelor “chaos” şi
“repaos” din versurile lui Eminescu, conform traducerii gramaticii sanscrite a lui Franz
Bopp, conduc spre cosmogonia din sistemul filozofic indian Samkhya. Substantivul
sanscrit santi este tradus în manuscrisul gramaticii sanscrite al lui Eminescu prin “repaos”.
Substantivul sanscrit cuprinde nuanţele de pace, calm, linişte, odihnă eternă, în timp ce
în poezia eminesciană “repaos” este sinonim cu “eterna pace” din “Scrisoarea I” sau cu
“liniştea eternă” din “Scrisoarea a IV-a”. Cât priveşte “chaosul”, acesta este un spaţiu
mişcător şi totodată un înve1iş al creaţiei, lucru similar cu semnificaţia din gândirea
indiană, unde aspectul dinamic al universului este mereu prezent.
În concluzie, Eminescu a fost puternic ataşat de budhism, lucru amintit de mai toţi
contemporanii lui.
Prof. Florina Costin,
Colegiul Tehnic “Danubiana”, Roman
PUBLICISTICA LUI EMINESCU ŞI PROMOVAREA
VALORILOR MORALE
Numeroşi critici literari situează opera publicistică a lui Eminescu alături de creaţia
poetică, atât din punct de vedere al valorii artistice cât şi al bogăţiei de idei.
Astăzi avem la îndemână totalitatea articolelor publicate în diverse ziare şi reviste,
cuprinse în volumele IX-XIII din ediţia academică a Operelor sale, putând aprecia astfel
în mod obiectiv amploarea şi influenţa mesajului transmis.
Temperamentul dinamic, realist şi, mai ales dorinţa de informare în toate
domeniile vieţii publice, dublate de talentul poetului, fac din Eminescu un luptător
pentru promovarea valorilor şi a culturii.
Întreaga publicistică eminesciană sta sub semnul iubirii de ţară, poetul crezând cu
putere în viitorul acesteia. El considera drept repere ale progresului cultura, munca şi
adevărul, temeliile unei societăţi capabile să creeze şi să dezvolte atât valorile morale cât
şi spirituale.
Eminescu a făcut din ideea de muncă un instrument de emancipare şi progres,
legând efortul constructiv de starea de civilizaţie, de cultură, de libertate, şi bunăstare, în
general. El formulează relaţia muncă-adevăr-cultură în termeni de o permanenţă
actualitate:”niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate; …niciodată fraza culturii nu e
echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e
cultura adevărată; niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e
facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii.”
Înfocat apărător al drepturilor noastre istorice, adevărată călăuză spirituală în viaţa
noastră istorică şi culturală, Eminescu ilustrează prin opera sa, geniala putere de creaţie a
acestui popor.
Prof. Mărioara Costăchescu
Liceul cu Program Sportiv, Roman
CÂTĂ MATEMATICĂ ŞTIA EMINESCU ?
În toamna anului 2008 am avut marea onoare si fericire, ca în peregrinarile mele
prin ţară, drumul meu să se intersecteze, cu drumul domnului academician SOLOMON
MARCUS! Cu glasul gâtuit de emoţie l-am rugat sa-mi recomande una din lucrările
domniei sale, spre a o citi in momentele mele de linişte si convorbiri cu mine însămi!
Domnul academician m-a privit si mi-a spus: “ÎNTÂLNIREA EXTREMELOR” este o
carte la care ţin foarte mult!” Am făcut tot posibilul, să intru în posesia ei cât mai repede
cu putinţă!
Am citit imediat pasajele dedicate poetului naţional, MIHAI EMINESCU! Şi, iată,
ce am aflat!
George Călinescu în Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură-1964
scrie” Nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile şi de aceea lua note rele. În primul rând nu se împăca
cu matematicile şi de aceea se învoise cu Constantin Ştefanovici, ca acesta să-i facă temele
iar el să-i spună poveşti”.Poetul însuşi mărturiseşte:”eu ştiu chinul ce l-am avut cu
matematica în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel
eram unul din capetele cele mai deştepte.Şi deşi aveam si memorie fenomenală, numerele
nu puteam învăţa deloc pe de rost, încât imi intrase-n cap ideea ca MATEMATICILE, sunt
ştiintele cele mai grele de pe faţa pământului!” Totuşi, Eminescu nu a rămas certat cu
matematica şi de îndată ce s-a maturizat, matematica i-a devenit foarte apropiată.George
Călinescu, referindu-se la perioada de studenţie de la Viena(1869-1872)
observa:”Preocupările de cultură ştiinţifică au urmărit de aici înainte toată viaţa lui
Eminescu şi însemnările de fizică, de mecanică, întrerupte de oculte ecuaţii, umplu multe
din manuscrisele sale”.Apoi mai spune:”Pe coli mari de hărtie, el aşternea sârguincios,
ecuaţii şi formule, ca un om de ştiinţă, care ştie că TIMPUL este SCUMP!”
Domnul academician SOLOMON MARCUS precizează despre cele consemnate
mai sus:” Exerciţiile din caietele lui Eminescu au, de cele mai multe ori, o semnificaţie
conotativă, nu constituie calcule matematice propriu-zise.Referirile la marile idei şi
concepte ale matematicii sunt corecte şi surprind esenţa lor, dovedind capacitatea poetului
de a intui, pe baza unei informaţii minime, sensul şi motivaţia unor concepte delicate.În
raport cu timpul său, exerciţiul matematic eminescian este departe de a fi elementar,
dimpotrivă, avea în vedere unele idei care abia apăruseră în ştiinţă şi care nici măcar în
învăţământul universitar nu fuseseră încă introduse.Lui Călinescu i s-a părut a fi o aberaţie
chiar încercarea poetului de a studia matematic jocul de carţi, neştiind că studiul matematic
al jocurilor de noroc a constituit una dintre sursele istorice ale TEORIEI
PROBABILITAŢILOR! Ce cunoştinţe tehnice de matematică avea poetul nu putem
şti.Este însă neîndoielnic faptul că, în afară de afinitatea sa pentru concepte şi idei
generale, Eminescu îşi formase o autentică gândire matematică, din care nu lipseau
puterea de abstracţie şi capacitatea de a dezvolta raţionamente deductive în etape riguros
ordonate, la care valorifica şi unele proceduri algoritmice.Aceste lucruri sunt atestate nu
numai de unele însemnări din caiete, ci şi de modul în care poetul aborda unele domenii
extramatematice, cum ar fi cel al economiei.Într-un ciclu de articole, poetul foloseşte
raţionamente aritmetice şi deductive complicate, denotând o reală viziune matematică
asupra problemelor economico-financiare.Este dificil ca cineva să se familiarizeze cu acest
tip de raţionamente, altfel decât prin insuşirea unor cunoştinte matematice.”
Poate că, de unii e de neconceput ca marele nostru poet naţional MIHAI
EMINESCU să fi avut tangenţă cu matematica, mai mult decât presupune programa
şcolară, dar iată că George Călinescu şi domnul academician SOLOMON MARCUS, prin
scrierile lor, ne demonstrează contrariul! Şi mă bucur că am aflat acest lucru, chiar, aşa
târziu, acum la maturitate, demonstrându-mi mie personal şi poate şi d-stră că
EXTREMELE SE POT ÎNTÂLNI!
Prof. Elena Irina Cloşcă
Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman
SIMBOLURI MISTICE LA NOVALIS ŞI EMINESCU
Apelând la literatura romantică, literatură prin excelenţă simbolică, am
redescoperit nume marcante, care mi-au trezit din nou curiozitatea de a le studia operele.
Astfel, m-am oprit asupra temei cu titlul Simboluri mistice la Novalis şi Eminescu prin
intermediul căreia doresc să scot în evidenţă temele-simboluri ale esteticii romantice, care
trebuie înţelese prin prelungirile lor metafizice şi religioase, prin dimensiunea iraţională a
cunoaşterii, prin aspiraţia mistică spre Absolut.
Nostalgia, melancolia, visul, fantasticul, basmul, folclorul, iubirea, noaptea,
somnul, geniul, rămân teme-simbol cunoscute şi recunoscute în operele celor doi titani ai
romantismului german şi românesc.
Ele constituie totodată căi tainice, prin intermediul cărora, în poezia lor, novalis şi
Eminescu caută să ofere o reprezentare a sufletului omenesc, a lumii lăuntrice în
totalitatea sa.
Dacă Absolutul către care se înalţă sufletul romantic este dorit cu ardoare mistică,
atunci Nostalgia reprezintă, de altfel, chemarea sacrului, nevoia de comuniune cu
divinitatea; visul, basmul, fantasticul rămân şi ele căi de cunoaştere prin deschiderea către
domeniul ilimitatului, al sacrului, iar folclorul reprezintă pentru romantici o altă sursă
inepuizabilă de mituri, alegorii şi simboluri cu adânci semnificaţii.
Mai departe, în această lucrare, îmi propun să vorbesc despre celelalte teme-simboluri
întâlnite atât în operele lui Novalis, cât şi la Eminescu: natura în care Dumnezeu se
contemplă pe sine, fără a se confunda cu aceasta; iubirea care este o altă cale de cunoaştere;
tema geniului care domină romantismul de pretutindeni, descoperită încă de la confluenţa
veacurilor al XVIII-lea şi al XIX-lea; motivul nopţii, întâlnit cu precădere şi în minunatele
Geistliche Lieder sau în Hymnen an die Nacht al lui Novalis.
Întâlnirea umanului cu divinul are loc numai în suflet, care nu se poate elibera de
povara incomodă a raţiunii decât în somn, preamărit, alături de noapte în imnul lui Novalis.
Romantismul lui Enimescu (asumat de poet cu religiozitate) e atât de
evident şi asemănarea sa cu Novalis rămâne frapantă.
Prof. Elena Drăghiceanu
Seminarul Teolegic Ortodox “Sfântul Gheorghe”, Roman
EXERCIŢIU DE RE-CITIRE
LUCEAFĂRUL sau despre eterna luptă a contrariilor
Contrariată de încă recenta polemică din jurul operei şi personalităţii eminesciene,
am dat curs unei dorinţe de a reciti opera eminesciană, încercând să înţeleg mobilul care ar
fi putut fi generator al acestor controverse. L-am recitit încercând să mimez mental
universul acela miraculos, al gândirii simbolice, specifice omului vechi, atât de adorat de
romantici şi însuşit patetic şi de Eminescu. O lectură din perspectiva critică a modernităţii
ni-l poate revela pe Eminescu inactual, dar nicidecum mai puţin un mare poet romantic.
Un discurs critic într-o recitire a operei eminesciene rămâne tributar încă unor
canoane consacrate la noi de critica interbelică căreia îi putem reproşa, aşa cum a făcut-o
E. Ionescu în NU, patosul, absenţa unui limbaj teoretic adecvat, prezenţa unor clişee de
acceptare sau de contestare, înlocuirea unor idei de critică literară cu opinii critice, etc.
Paradoxal, mi-am dat seama că vorbim şi vorbesc despre Eminescu în termeni neadecvaţi,
care nu mai corespund sensibilităţii noastre moderne. Aş fi vrut să scriu despre asta, dar
am realizat un exerciţiu de admiraţie a operei eminesciene plecând de la capodopera sa,
Luceafărul.
Prof. Daniela Dăscăliţa
Grupul Şcolar „Vasile Sav”, Roman
LECTURĂ ŞI INTERPRETARE
ÎN LUCEAFĂRUL EMINESCIAN
Luceafărul lui Eminescu a provocat nenumărate interpretări în mai bine de 100 de
ani cât a trecut de la data publicării sale în Almanahul societăţii academice social-literare
România jună din Viena (aprilie 1883). Critica literară a avansat diverse modele de
interpretare: soluţii estetico-filosofice (contabilizarea motivelor literare), modelul geniului
schopenhauerian, jocul de reflexii onirice la nivelul subconştientului sau chiar o intrigă
amoroasă dintre cele mai banale. Totuşi, poemul este departe de a-şi fi dezvăluit întreaga
consistenţă semantică, mai ales că interpretările clasice au avut în vedere varianta
publicată de Titu Maiorescu în decembrie 1883. Deşi este cea mai cunoscută, această
variantă nu poate fi considerată singura bază de interpretare a poemului, ci trebuie corelată
cu celelalte variante
Este interesant că o lungă perioadă de timp eminescologii au preferat versiunea din
Almanah, probabil sub presiunea autorităţii academice a lui Perpessicius (Mihai
Eminescu, Opere, volumul I, Bucureşti, 1939). Mai târziu, Petru Creţia revine la
încercarea de a repune în circulaţie şi în drepturi versiunea lui Maiorescu, cu toate
modificările acestuia. Diferenţa între cele două variante constă, în principal, în eliminarea
a trei strofe: 82, 83 şi 84 care cuprind ofertele demiurgului şi care ar îndepărta posibilele
confuzii. În opinia Rodicăi Marian, exprimată în „Lumile”Luceafărului, cele două idei
vehiculate în jurul celor trei strofe, incompatibilitatea dintre etern şi efemer şi veşnicia
revenirilor în tiparele efemerului se relaţionează şi se justifică perfect, fiind necesare
pentru a descrie dubla apartenenţă a Luceafărului-Hyperion atât la universul creat, în
ipostaza Luceafăr, cât şi la lumea increată, eternă şi consubstanţială Creatorului
atotputernic, în ipstaza Hyperion.
Aceasta reprezintă doar una dintre problemele pe care le ridică lectura paralelă a
versiunilor poemului eminescian. Înţelesurile acestuia se dezvăluie prin lectura textului
integral, din care reiese efortul autorului de a căuta forma cea mai potrivită mesajului
intenţionat, dar şi din efortul cititorului de a găsi noi valenţe de sens prin corelarea
propriului bagaj de cunoştinţe cu sensul propus de însuşi autorul.
În contexul poveştii romantice ai cărei protagonişti aparţin unor lumi diferite, fata de
împărat ocupă un loc aparte. Se poate spune că prima parte a poemului transfigurează mitul
zburătorului, printr-o poveste fantastică, în care obsesiile onirice ale Cătălinei se reunesc
într-un personaj, iar accentul epic se deplasează de la starea stranie a fetei spre drama
personajului din vis, Hyperion. Cătălina întruchipează imaginea feminină în viziune
eminesciană, fiinţă inferioară care încearcă inutil să-şi depăşească condiţia. Deşi „ridică
ochii”, semn al aspiraţiei spre înalt, ea nu poate înţelege geniul şi nici nu este capabilă de
sacrificiu. Fie că este iubita din Floare-albastră, care oferă alternativa unei fericiri
concrete, posibile, dar efemere ca toate elementele care o susţin, fie se închină la „icoana
stelei ce-a murit”, ea rămâne un mister, întruchipând, de fapt, eternul feminin.
Prof. Roxana Gârbea
Colegiul Tehnic „Miron Costin” Roman
VISUL – FORMĂ A CONŞTIINŢEI DE SINE
„Cine sunt eu? fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte...”
(Mihai Eminescu, Avatarii faraonului Tlā)
Iată gândul ce poartă cu sine cea dintâi întrebare pe apele întinse ale uitării, precum
o luntre lin lunecătoare poartă cu sine sufletul între lumi. Un gând ce zugrăveşte neîncetat
şi în culori mereu schimbătoare lumi, umbre, chipuri trecătoare, adânc dureroasele icoane
ale nimicniciei ce-şi caută cu nesaţ izvorul în oglinda din care însăşi eternitatea îşi soarbe
frumuseţea. M. Eminescu este această nemărginită conştiinţă a tot ce „e atras în viaţă de un
dor nemărginit”: este sufletului românesc fruntea senină şi rece care în lumina sa încheagă
viitorul şi trecutul, cea care-i zădărniceşte uitarea de sine; este oricărui suflet muritor în
care lumea se încearcă ochiul ce „înlăuntru se deşteaptă”; este sieşi, sufletului său înmuiat
în visurile cele mai dragi geniu nepieritor.
Chei de aur deschid sau închid uşi către nemărginitele dogme ale trecutului, uşi de
mormânt se aşează între sine şi lume, scări urieşeşti leagă oceanele de stele de magnificele
lumi subterane, nelipsite oglinzi tulbură şi limpezesc pe rând în apele lor chipul oglindit
până relevă adevăratul şi unicul suflet, cel nemuritor, la fel cum lacurile subpământene
închid în cercul lor centrul lumii: insula paradisiacă unde se-nvaţă a muri „spre a se naşte”.
Căderea în somn şi abandonul de sine în vis se derulează conform unui scenariu ritualic de
trecere, consacrat ca un mod eminescian de a fi. Visul – cel dintâi care desface în fâşii de
lumină noaptea sufletului – umple golul de întuneric al somnului cu timp şi spaţiu, cu o
lume, cu infinite lumi posibile. Visătoria este viaţa creată înlăuntrul sufletului.
„Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă
Şi din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.” (Scrisoarea II)
Prof. Oana Ilarie
Grupul Şcolar Roznov
IUBIREA METAFIZICĂ
Iubirea eminesciană nu este numai cântec, ci este meditaţie, dramă sfâşietoare,
cataclism cosmic, bucurie şi durere, puritate şi lumină de lună. Pentru Eminescu, iubirea
nu este o relaţie întâmplătoare sau durabilă, ci se înscrie în ordinea cosmică, în principiile
fundamentale ale lumii, este similară cu aspiraţia spre ideal şi căderea în nefiinţă. În
numele acestui ideal de iubire, poetul respinge mediocritatea şi meschinăria, minciuna,
neputinţa de a depăşi condiţia biologică, fuga după aparenţe şi indiferenţa faţă de puritatea
sentimentului. Dragostea, aşa cum o visa poetul, este condiţia indispensabilă a vieţii
spirituale, a creaţiei.
Vraja şi magia vechilor astrologii, a mitologiilor şi credinţelor populare devin la
Eminescu visare şi contemplaţie, străbătute de un fior metafizic, de un sens al misterului.
Contemplaţia eminesciană identifică pierderea iubitei, ca dramă individuală, cu extincţia
cosmică. Geniul eminescian a plasat în centrul poeziei sale creatorul de geniu condiţionat
de iubire. Aşa a rezultat motivul „neînţelegerii în iubire”.
Luceafărul rămâne numele şi figura unei drame provocate de o dublă aspiraţie: a
ceea ce este pământesc spre divin şi a ceea ce e divin spre pământesc, aspiraţie simţită
însă, şi ispăşită, cu patos foarte diferit de către cei doi protagonişti.
Puterea iubirii este puterea reconciliatoare prin excelenţă, cea care purifică, înalţă şi
unifică, aceea care-l face pe eroul rănit de spectacolul imperfecţiunii lumii, să nu se mai
simtă parte divizată, ci-l readuce la o conştiinţă a realităţii primordiale, la o sete de
transcedere a lumii fenomenelor într-o direcţie ascendentă care să-i redăruiască libertatea şi
plenitudinea.
Prof. Claudia Jora
Grupul Şcolar “Dimitrie Leonida” Piatra-Neamţ
EMINESCU ŞI ETICA LUI SCHOPENHAUER
“Filosofia este oarecum rezumatul şi formula generală a culturei unei epoce”(Ms
2258, f.184) notează Eminescu în 1872, argumentând încă o dată care sunt fundamentele
filozofice ale operei sale. Apropierea dintre Eminescu şi Schopenhauer s-a făcut de atâtea
ori, încât ea poate fi considerată astăzi ca un adevăr curent al istoriei literare.Analogia
dintre pesimismul poetului nostru şi al filosofului german a fost in numeroase rânduri pusă
în lumină, în timp ce acele apropieri care ne dau dreptul a vedea în textele lui
Schopenhauer nu numai izvorul unei îndrumări generale pentru concepţia eminesciană, dar
şi locul unde se găsesc de data aceasta câteva dintre izvoarele literare precise şi al unora
dintre temele particulare ale poeziei eminesciene, au scăpat totdeauna cercetătorilor.
Să spunem însă mai intâi că dacă de atâtea ori s-a vorbit despre înrudirea de gânduri
a poetului nostru cu marele filosof al pesimismului, uneori s-a incercat a se arăta ce îi
desparte şi cât de radicală este divergenţa lor, desigur pentru motivul învăluit, dar
transparent, că negaţia pesimistă a vieţii ar alcătui o pată a caracterului de sub acuzaţia
căreia poetul nostru ar fi mai bine scos.
În această privinţă, d-l Gherasim, autorul unui studiu despre “Influenţa lui Schopenhauer
asupra lui Eminescu", scrie: " Mulţi l-au văzut numai zdrobind, din întâmplare numai
puţini l-au aflat şi clădind.Glasul celor puţini a fost prea slab pentru ca să poată întrece
strigătul celor mulţi: iată cum s-a format legenda despre Eminescu ca pesimist, numai ca
pesimist, chiar ca pesimist schopenhauerian ."
Prof. Doiniţa Lazăr,
Colegiul Tehnic “Danubiana”, Roman
PERSONAJE LUNATICE ÎN OPERA LUI EMINESCU
Personajele aflate sub semn selenar pot fi recunoscute nu numai în proză, dar şi în
versuri: Heliade, încununat de cântări asemănătoare visului (, , Ca visul e cântareace-o-
ntoarnă Eol dulce”) este un poet sele-nar(ca şi Andrei Mureşanu), în vreme ce, , junii
corupţi” nu au acces la lumina lunii -, , Că-n veci nu se îmbracă în veştede veşminte/
Misterul cel sfânt”, din cauza lipsei de sacralitate a vieţii lor.
Magia personajului selenar poate fi datorată unui strai de poezie,
nemeritat:
,, Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal.”
(Venere şi Madonă)
Ori pur şi simplu, poate fi zidită din contradicţii :
,, Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi veghează-o stâncă arsă dintre nouri de eres.”
(Epigonii)
Amestec de angelic şi demonic, personajul selenar are două constante:
cunoaşterea erotică şi aceea poetică, ambele fiind posibilităţi de a descoperi prin visare,
imaginarul.Ambiguă, luna se dovedeşte subtilă în semnificaţii multiple, falsificând şi
reproducând esenţa, mecanismul personajului selenar:prin diverse aranjări şi dispuneri ale
suprafeţelor, ea oglindeşte lumina solară, dând obiectelor un alt aspect decât cel real şi
dincolo de aranjamentele catetice, esenţialul element este dimensiunea minţii, jocul dintre
posibil şi real, dintre veridic şi valid.Cu alte cuvinte, personajul selenar este acela ce posedă
posibilitatea deformantă şi combinatorie de a mânui şi adânci propriile-i proiecţii, un mod
estetic de reproducere a unor ingenioase paradisuri, cu castele, palate şi cetăţi, fabulos
aşezate între cer şi infern.Tudor Vianu a văzut lumea eminesciană sub semnul lui theatrum
mundi ; de fapt, programul arhitectonic, imaginat de omul selenar, întru care e cuprins şi
poetul, este theatrum polydictum, un teatru metamorfic, cu demonstraţii ciudate, având
început, mijloc şi sfârşit, dar în continuă pendulare, situat într-un concret bazat pe o
presupusă identitate între jocurile minţii şi cele ale lunii. Dacă o oglindă răsucită în soare
transformă o imagine în alta, mintea lui Dan-Dionis, răsucită, transformă şi ea realitatea în
alta, iar odată deformarea produsă, s-ar putea descoperi modelul iniţial, şi un fenomen
bizar, de tipul iluziilor optice :
,, Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-un fel, şi nu aude fiecare
sunet într-alt fel – şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede aşa, altul
altfel, îi uneşte în înţelegere.Limba?-Nu.Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile
diferiţilor oameni-numai individul, acelaşi rămâind, o aude într-un fel.” (Sărmanul Dionis)
Limbajele sau viziunile oamenilor pot fi explicate, după cum luna,
ploaia, norii şi cerul, gândite ca oglinzi, sunt fundate pentru proiecţii imaginare, fiecare
fiind o suprafaţă-oglindă, necesară în producerea
mirajului. Şi Aristotel credea că proiecţia minţii umane capătă, pe suprafeţe lucioase,
concreteţe, tot aşa cum în Vechiu Testament revelările divinităţii erau efecte optice, în
cuve de bronz, în faţa tabernacolului sau în scutul sferic, convex, alcătuind capacul Sfintei
Arex
sau în scutul lui Moise.
Prof. Iulia Maria Lupu,
Colegiul Tehnic “Petru Poni”, Roman
LIMBAJUL POEZIEI EMINESCIENE
Mihai Eminescu este în literatura română “poetul nepereche”, creator al unei opere
care străbate timpul neuscată de seve prin interpretare şi netocită de repetate rostiri. Căci se
întâmplă faptul paradoxal ca „ultimul mare romantic european” să-şi păstreze o neştirbită
capacitate de a solicita sensibilitatea şi spiritul omului modern, care are nevoie de
Eminescu nu numai dintr-o curiozitate intelectuală, ci şi pentru dezlegarea de minte şi
suflet a propiilor tensiuni. Nu ştim care este ecoul romanticilor din alte literaturi, de ce şi
cum sunt ei citiţi astăzi, ştim însă că pentru români, Eminescu este poetul de-acum şi de-
aici, transgresând veacul său şi trăind într-o perpetuă actualitate, cel care ţine încă marea
lecţie de poetică a literaturii române în lumina lui înălţându-se şi Blaga, şi Bacovia, şi
Barbu, şi Arghezi, şi Nichita Stănescu şi aproape toţi ceilalţi care se înscriu în sistmeul
nostru de valori.
Explicaţia prospeţimii şi a naturaleţii limbajului eminescian îşi are punctul de
plecare în strategia poetului faţă de „ limba veche”, considerată ca temelie pentru toate
noile ei înfăţişări. El a intuit că limbajul poetic trebuie cu necesitate să pornească de la
izvoare: de la poezia populară şi de la vechile texte, care conservaseră formele cele mai
rezistente de limbă, deci cele mai apte să relifeze invidiualitatea graiul românesc. Şi poezia
lui e plină de ecourile acestei influenţe, de la armonia, uneori onomatopeică a versurilor,
de clară sorginte folclorică (cf. „Peste vârf de rămurele/ Trec în stoluri rândunele/Ducând
gândurile mele/Şi norocul meu cu ele”), până la aromele arhaice de stil cronicăresc, din
Scrisoarea III, în care bătrânul voievod îşi enumeră principiile neatârnării într-un tipar
lingvistic preluat ca model şi de alţi poeţi sau dramaturgi români.
Acesta este, în linii mari, instrumentul cu care Eminescu şi-a costruit şi fixat, în
eternitatea spiritului românesc, opera care, la rândul ei, a statornicit şi impus o înfăţişare a
limbii române considerată ca reforma lingvistică cea mai importantă a literaturii noastre
moderne. Pentru a înţelege exact valoarea acestei acţiuni şi spiritul în care a fost săvârşită,
vom apela la autoritatea lui Tudor Vianu, care încearcă să lumineze problema printr-o
comparaţie cu poeţii de după Eminescu: „Când, mai târziu, unii dintre poeţii zilelor
noastre au nutrit ambiţia de a opera o reformă lingvistică de însemnătatea aceleia care îi
izbutise atât de bine lui Eminescu, ei au crezut că o pot obţine prin acte mai mult sau mai
puţin arbitrare ale violenţei. Mai cu seamă în direcţia sintaxei şi a topicii se pot aglomera
documentele contemporane despre ceea ce a produs la unii din autorii mai noi dorinţa de a
reforma printr-o aplicare care n-a putut disimula caracterul voluntar al lucrării lor. Ceea ce
s-a obţinut pe această cale a produs uneori impresia noutăţii, nu însă pe cea a frăgezimii.
Miracolul eminescian a stat însă în faptul de a fi dobândit o limbă în acelaşi timp nouă şi
proaspătă. Pentru a atinge acest rezultat, Eminescu n-a trebuit să se lupte cu limba, aşa cum
au făcut unii din emulii săi de mai târziu. „I-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi
să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.
Prof. Cătălina Ioana Mereuţă
Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare”, Târgu-Neamţ
VIS ŞI CUGETARE FILOSOFICĂ
Proza lui Eminescu este mai redusă ca număr decît poezia, dar ca şi în poezie şi în
proză, iar Eminescu este un deschizător de drumuri. Eminescu este creatorul basmului cult prin
Făt Frumos din lacrimă. Apoi este creatorul prozei fantastice Sărmanul Dionis în care
realizează nu numai o nuvelă fantastică, ci şi una filosofică, valorificând atât idei
filosofice antice cît şi idei moderne.
În afară de acest tip de proză Eminescu a scris şi proză de dragoste estetică, ca în
Cezara, La aniversară.
Proza lui Eminescu a fost discutată mult de criticii literari şi contestată de Eugen
Lovinescu sau Garabet Ibrăileanu care au socotit proza lui un exerciţiu minor fără valoare
estetică deosebită. Alţii însă au apreciat-o şi au remarcat nota halucinantă a ei şi au apreciat-o
pentru mesajul emoţional al adolescenţei năvalnice. Dintre aceşti critici s-au remarcat George
Călinescu şi Eugen Simion.
Proza eminesciană aduce în contextul vremii visul romantic şi cugetarea filosofică. Cea
mai reprezentativă creaţie din domeniul prozei filosofice şi fantastice este “Sărmanul Dionis”.
Proza eminesciană poate fi clasificată în functie de doua criterii: cel al apariţiei şi al editării ei şi
cel al direcţiei în care se încadrează. Din punct de vedere al apariţiei şi editării ei, proza
eminesciană este antumă şi postumă. Cea antumă este restrânsa. Eminescu a publicat puţine
creaţii în proză în timpul vieţii: „Făt-Frumos din lacrimă” („Convorbiri literare” 1870),
„Sărmanul Dionis” („Convorbiri literare” 1872), „Cezara” („Curierul de Iaşi” 1876) şi „la
aniversară” („Curierul de Iaşi” 1876).
Mult mai bogată este proza postumă. Romanul „Geniu pustiu” a fost editat de I. Scurtu
(1904).
Prof. Anda Iuliana Nacu
Colegiul Naţional “Roman-Vodă”, Roman
EMINESCU – PROFIL SOCIAL ŞI POLITIC
Opera lui Mihai Eminescu oferă cititorului avizat numeroase posibilităţi de
interpretare. Fiecare nouă lectură dezvăluie, funcţie de perspectiva abordării, noi indicii cu
privire la ceea ce numim FENOMENUL EMINESCU.
Lucrarea îşi propune conturarea unui profil social şi politic al marelui scriitor,
demonstrând într-un spaţiu restrâns, că personalitatea scriitorului se încadrează în
ideologia romantică nu doar prin opera sa, ci şi prin concepţiile cu privire la ideologiile
politice, sociale şi economice care s-au constituit într-un sistem propriu şi care stau sub
semnul setei de absolut şi a inteligenţei covârşitoare a lui Eminescu. Geniul însingurat ,
conştient de propria-i superioritate îşi demonstrează încă o dată detaşarea de societatea
meschină, erudiţia şi unicitatea.
Am urmărit pe scurt atitudinea lui Mihai Eminescu faţă de ideologiile politice
îmbrăţişate de Europa secolului al XIX-lea şi putem spune cu fermitate că el nu a fost
adeptul niciuneia dintre ele. De altfel, Eminescu nici nu a făcut politică, însă a încercat să
impună propria sa ideologie centrată pe statutul individului în cadrul societăţii şi pe ideea
binelui general. Faptul că a dorit să cunoască toate doctrinele politice şi că a emis judecăţi
în legătură cu acestea nu constituie, în nici un caz, dovada că ar fi aparţinut uneia dintre
ele. Nu sunt decât dovezi concrete că un spirit însetat de cunoaştere şi o curiozitate mereu
vie ca acelea ale lui Eminescu trebuiau alimentate, satisfăcute.
Ne-am preocupat şi de reacţiile scriitorului în faţa conceptelor de cosmopolitism şi
naţionalism. Acuzele de naţionalism sunt lesne demontate căci la Eminescu, lupta pentru
apărarea rasei româneşti echivalează cu lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, a statului
naţional
românesc care, de-a lungul istoriei nu o dată şi-a văzut ameninţată existenţa. Pentru
scriitor elementul românesc include pe oricine luptă pentru apărarea fiinţei naţionale, a
unităţii limbii române naţionale, a culturii. Acestea sunt garanţiile statului românesc, ale
poporului român a cărui dispariţie Eminescu o leagă de moartea fizică, singura în măsură
de a anihila naţiunea.
Concepţia economică a lui Eminescu aşează în prim-plan încadrarea tuturor
categoriilor sociale în procesul muncii productive. Această idee este urmărită cu
consecvenţă de-a lungul operei publicistice de către Eminescu, începând cu studiul Icoane
vechi şi icoane nouă. A cunoscut concepţiile care circulau în epocă, dar şi în acest
domeniu şi-a constituit sistemul propriu: chiar dacă autorul prezintă societatea românească
veche într-o lumină favorabilă, el nu se pronunţă în favoarea trecutului şi nici nu propune o
soluţie pentru întoarcerea în trecut. Concepţia evoluţionistă eminesciană stipulează că
„Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de
alta” – progresul adevărat presupune o legătură naturală între trecut şi viitor; se inspiră din
tradiţie şi înlătură „inovaţiile improvizate” şi „ aventurile hazardoase”. Cu alte cuvinte,
Eminescu se pronunţă pentru progres în limita legilor naturale ale evoluţiei, care trebuie să
evite salturile bruşte realizându-se lent, gradual.
Iată deci că geniul se autopercepe de pe poziţia unicităţii sale şi nu se dezminte nici
atunci când se raportează la sistemul societăţii din care face parte.
Prof. Elena Oprea
Colegiul Tehnic „ Petru Poni“, Roman
THANATOS LA EMINESCU ŞI P.B. SHELLY
Moartea a fost abordată ca temă de marele nostru Eminescu dar şi de către Shelly.
Zbuciumul şi neajunsurile vieţii i-au facut pe aceşti mari poeţi să scrie despre speranţa în
izbăvirea morţii. Eminescu s-a manifestat organic, “ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi
cad...Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind... “
] De multe ori, în scurta sa viaţă, poetul a aflat de moarte. Fie că a fost vorba de
iubitul profesor Aron Pumnul, de moartea părinţilor sau de sinuciderile fraţilor, moartea a
fost prezentă în viaţa lui Eminescu şi în opera acestuia. Uneori dorită, alteori nedorită,
amânată sau neamânată, moartea a prins viaţă în poezii despre sfârşiul poetului (Mai am
un singur dor, Nu voi mormânt bogat sau Iar când voi fi pământ). Moartea e “noapte”,
„somn adânc”, „marmură”, moartea e „rece”, „eternă”, e şi „un vistiernic de vieţi” ca
în poezia Cu mâine zilele-ţi adaogi...
Thanatos şi-a pus amprenta în poemele lungi ale lui Shelly - Regina Mab, Alastor,
Adonais – dar mai ales în Adonais, poem inspirat de moartea lui John Keats, un alt mare
poet romantic englez. La Shelly, „moartea este o eternitate”, cu „obrazul îngheţat”, „un
somn mut şi care nu se plânge de nimic”, „o odihnă lichidă şi profundă”, o „uitare a tot
ceea ce e bolnav”, „o stare de repaos rece”.
Prof. Simona Onel
Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman
CULTURA SI LITERATURA FRANCEZA IN OPERA LUI MIHAI EMINESCU
Influenţa culturii germane asupra lui Mihai Eminescu este binecunoscută însă şi
cultura şi literatura franceza îşi fac loc în opera lui.
În secolul al XIX-lea tinerii români făceau studii în Franţa, tot de acolo veneau
profesori în Principate, trupele de teatru aveau în repertoriul lor piese franţuzeşti, se
făceau traduceri din literatura clasică franceză, se citeau ziare şi reviste din Franţa astfel că
influenţa franceză la Mihai Eminescu nu poate fi încadrată între anumite date, ci are loc pe
întreaga perioadă a activităţii sale.
Literatura franceza îşi pune şi ea amprenta asupra poeziei eminesciene.
Natura şi dragostea, evocarea trecutului istoric sunt teme romantice abordate de V.
Hugo, Vigny, Lamartine în operele lor care reflectă romantismul operei lui Eminescu.
Prof. Roxana Elena Otic
Şcoala Gâdinţi
PARFUMUL TEXTULUI EMINESCIAN
Transformarea adusă de Eminescu limbajului poetic românesc a avut ca urmări
producerea imediată a unui val de imitatori, dar s-au simţit şi efecte mai îndepărtate în
timp. Ca scriitor şi senteur, Mihai Eminescu a fost considerat precursor al simbolismului
românesc. Mai întâi, Ştefan Petică, apoi B. Fundoianu şi, mai ales, N. Davidescu au
avansat această idee, şocantă în contextul respectiv, bazată în esenţă pe legătura dintre
romantism şi simbolism. De altfel, nu poate fi negat faptul că simbolismul românesc a fost
marcat de modelul Eminescu atât în teorie, cât şi în creaţie.
În ciuda reticenţelor unor istorici literari, Eminescu ar fi anticipat simbolismul prin
filozofia idealistă, care conduce în textele sale la viziuni dominate de vis, de confuzia
dintre real şi imaginar. În plus, muzicalitatea poeziei eminesciene, utilizarea intensă a
aliteraţiei, a efectelor de simbolism fonetic ar anticipa căutările sonore ale simboliştilor.
Prof. Gabriela Elena Romano
Colegiul Naţional “Roman-Vodă”, Roman
EMINESCU. DE LA TEXT, LA OPERĂ
Familiarizarea timpurie cu sonoritatea poeziei eminesciene creează cititorului, după
mai bine de o sută de ani de viaţă independentă a acesteia, impresia de exhaustivitate
interpretativă. Închis în planuri curriculare, citit fragmentar şi citat la voia inspiraţiei, ceea ce
a scris poetul ajunge la locuri comune, encomiasme sau abordări şocante. Redus la text,
poetul pierde opera. De aceea propunem o citire prin semantica originară a estemelor
kalokagathia, mimesis, katharsis, diegesis, poiesis, mathesis şi kairos, având drept călăuză
Poetica lui Aristotel. Fără a continua în van acţiunea de mitizare forţată, se poate spune că
Eminescu face parte din cercul noetic, din acea lume elitistă a spiritelor care se izolează
involuntar de cei din jur prin coborârea în cotidian şi înălţarea prin cunoaştere. Scrierile lui
Eminescu devin „carte de învăţătură”, de la nivelul diletant şi declamator, până la uluirea
înaintea adevărurilor ultime recunoscute după o lectură iniţiată şi a căror percepţie a avut-o
prin genialitate.Promovând idealul kalokagathiei, poezia îşi depăşeşte substanţa, devine
cunoaştere, Opera Magna, arcană în care se pierde ”cel ce vrea o descifra”. Camuflând sacrul
în
profan, creaţia eminesciană îşi perpetuează adevărurile revelate, provocând, cu fiecare
generaţie, o altă deschidere a Cărţii. Eminescu aparţine acelor spirite care, după spusele
părintelui Andrei Scrima, nu are răspunsuri la întrebările tale, ci întrebările tale, devenind
călăuza care nelimitând înţelegerea, creează o stare de complicitate între cel care a rostit şi
cel care a înţeles rostirea.
Prof. Nicoleta-Valentina Roşu,
Şcoala cu clasele I-VIII Nr.1 Ţibucani
IPOSTAZELE ZBURĂTORULUI ÎN POEZIA EMINESCIANĂ
Opera eminesciană s-a dovedit de-a lungul timpului a fi ca o carte deschisă tuturor,
carte ale cărei simboluri mai dăinuie stinghere până astăzi aşteptând pe acel cineva care să
le tâlcuiască sensul.
Există la Eminescu, mai întâi, un spaţiu mitic. Eroul liric, personajul, intră într-un
cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet există o lume a celor vii,
precum şi o lume a celor morţi. Între ele, ca un purgatoriu şi ca un spaţiu specific, se află
tărâmul celor vii şi morţi, în egală măsură.
În tratarea acestui eseu ne vom opri atenţia asupra Mitului erotic, rezultat din
împletirea sentimentului iubirii erotice cu cel al peisajului în numeroasele lieduri, romanţe,
idile, elegii.
In mentalitatea arhaică iubirea este considerată o mare forţă şi primul impact cu
aceasta s-ar datora unei fiinţe supranaturale care reprezintă un proces de iniţiere configurat
printr-un singur
mit: mitul erotic al zburătorului. Mit fundamental al poporului român, mitul erotic este,
după cum afirma G. Călinescu personificarea invaziei instinctului puberal.
Nu sunt puţine poeziile eminesciene unde este integrat mitul Zburătorului de aceea
ne vom opri doar la câteva dintre ele. Poemul original de inspiraţie folclorică Peste codri
sta cetatea… e povestea Zburătorului. În această poezie Eminescu brodează pe schema
mitului, spunând despre Zburător tot ceea ce îi povestesc eresurile pe care de atâtea ori le
invocă. Reconstituirea mitului se face din perspectiva actualităţii eminesciene. Poetul este
pe deplin edificat că lumea zilelor noastre şi-a pierdut inocenţa şi se simte dator să i-o redea
prin această reconstituire.
În poemul Călin file din poveste iubirea este reprezentată ca o îmbinare a
contrariilor: uranic şi teluric, fata de împărat este simbolul frumuseţii superlative, portretul
ei fizic relevând sacralitatea acesteia.
În Luceafărul omul de geniu nu se poate coborî la nivelul mediu, cum nici omul
simplu nu poate ajunge la un nivel superior. Aici întâlnirea se face noaptea, prin
intermediul oglinzii, simbol al cunoaşterii, însă nu cunoaştere directă ci una reflectată.
Şi în poezia Floare albastră scrisă la numai 22 de ani Eminescu tratează acest mit.
Copila eminesciană se înscrie şi ea în acest sistem de referinţă, dar prin obsesia cu care
revine în visul erotic al bărbatului poate fi considerată un zburător întors, feminizat.
Eminescu transformă povestea, mitul în cheia de boltă nu numai a artei, ci şi a
existenţei, fiind calea regală spre Fiinţă, căci în poveşti trăieşte Archeus. Miturile sunt o
reprezentare a unei vieţi trecute, sunt o dramaturgie a vieţii sociale, o filosofie poetizată.
Eminescu, prin prelucrarea inedită pe care le-a făcut-o, s-a integrat în universul lor
miraculos şi ideal, străbătând timpul, fiind actual şi viitor, devenind el însuşi un mit
universal.
Prof. înv. primar, Cristina Sorlescu
Şcoala cu clasele I-VIII, nr.1, Roman
RECEPTAREA VALENŢELOR DIDACTICE ŞI ESTETICE ALE CREAŢIEI
EMINESCIENE ÎN CICLUL PRIMAR
Scopul studierii limbii române este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură
comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să comunice
şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, opinii, să fie
sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om. „A înţelege literatura însemnă a avea
puterea de a raporta impresiile, trăirile autorului la propria ta experienţă de viaţă, a stabili
legături nu numai cu cunoştinţele cunoscute, ci şi cu emoţiile, simţămintele pe care le-ai
trăit” (Ion Şerdean).
Explorarea operei eminesciene în ciclul primar, arată, prin specificul ei,
frumuseţea acesteia. Această formă a educaţiei are ca obiect comportamentul uman estetic
şi artistic, pentru a cărui explicare apelăm la două limbaje specifice: limbajul estetic şi
limbajul artistic.
În predarea poeziilor: “Revedere”, “Ce te legeni” sau “Somnoroase păsărele”, de
Mihai Eminescu, convorbirea introductivă trebuie să anticipeze atmosfera, climatul
emotiv, pentru ca apoi, prin mijlocirea dialogului, elevii să recepţioneze mesajul artistic
al poeziei, semnificaţiile acesteia. Cu ajutorul întrebărilor, elevii sunt conduşi către o
interpretare corectă, care să ţină seama de caracterul liric al acestor frumoase creaţii
eminesciene.
Versurile semnificative sunt memorate şi astfel se cultivă elevilor gustul pentru frumos,
pentru expresiile cu sens figurat, cu bogate valenţe expresive. Se parcurge astfel o primă
treaptă în contactul elevului cu textul literar. Valenţele estetice prezentate probează
indubitabil că operei literare eminesciene pentru copii i se pot atribui calităţi artistice
inegalabile.
Prof. Anamaria Irina Stoica
Colegiul Naţional “Roman-Vodă”, Roman
NUMAI POETUL…
Creator pentru care poezia a fost un profund modus vivendi, Eminescu nu a ezitat
să-şi pună problemele esenţiale ale artei scrisului, să nu se întrebe în legătură cu menirea
sa de poet şi cu sensul artei sale.
Primele răspunsuri la interogaţiile privind poezia şi misiunea poetului se regăsesc în
poemul sugestiv intitulat Numai poetul.
Valorificând motivul exegi monumentum, Eminescu îşi structurează poemul pe
două teme antitetice: scurgerea timpului şi eternitatea actului creator. Raportul dintre
perisabil şi etern este evidenţiat la nivel formal prin folosirea chiasmului între cele două
strofe ale poeziei: Lumea toată-i trecătoare, / Oamenii se trec şi mor - Numai poetul /
Trece peste nemărginirea timpului. Oamenii, deveniţi simpli anonimi, lipsiţi de vreun
element individualizator, se trec prin lume, disipându-se în neant, aşa cum valurile mării,
miile de unde, se disipează lovind talazurile. Poetul, în schimb, se constituie într-o
apariţie singulară, care trece peste valurile vremurilor. Căci el poate călători cu gândul
peste nemărginirea timpului, salvându-se prin actul său creator de condiţia efemeră a
muritorilor.
Încrederea în nemurirea ce poate fi atinsă prin creaţia poetică devine astfel
„strigătul de victorie” al poetului care s-a trecut în timpul mărunt al vieţii individuale şi a
sfârşit prin a trece în timpul istoriei.
Creaţia eminesciană devine, astfel, etern contemporană cu orice generaţie şi cu orice etapă
de cultură, ea ne aşteaptă, mereu deschisă, pentru a releva mereu alte semnificaţii şi
adâncimi din nesfârşita, nobila ambiguitate ce însoţeşte fiecare operă într-adevăr mare a
lumii, după cum afirma academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Prof. Mihaela Tanovici
Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman
EMINESCU ÎNTRE ISTORIE ŞI POLITICĂ
Sărbătorim anul acesta 161 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, cea mai
importantă personalitate a culturii româneşti, un om de o sensibilitate aparte, un erudit, un
poet atins de aripa geniului .
Şi atunci poate vă întrebaţi ce legătură poate avea un profesor de istorie (şi nu de
limba română) cu luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. La fel gândeam şi eu
înainte de „întâlnirea” nu cu poetul romantic ci cu analistul politic Eminescu, cu cel care a
fost un patriot ardent, lucru pe care l-a arătat de-a lungul întregii sale vieţi.
Din păcate există o parte mai puţin cunoscută a activităţii lui, opera sa filosofică,
istorică şi politică, o bună parte a acesteia fiind publicată pe parcursul carierei sale de
ziarist. A fost contemporan cu evenimente majore ale istoriei românilor: retrocedarea către
Moldova prin Tratatul de la Paris din 1856 a S Basarabiei, unirea din timpul lui Alexandru
Ioan Cuza, Războiul de independenţă când aliaţii ruşi nu se vor jena să ne ia din nou S
Basarabiei.
Am remarcat în toate articolele sale tocmai patriotismul său curat, dezinteresat şi
virulent la adresa duşmanilor neamului nostru care nu erau puţini.
De aceea eu ca profesor de istorie, îl voi preţui întotdeauna pe Eminescu. Pentru că
a fost unul ca noi, pentru patriotismul său românesc .. Ca genial om de cultură, ca jurnalist
incomod si poate mai presus de orice ca patriot militant pentru mine Eminescu este
reprezentativ, şi de aceea am dorit ca prin lucrarea mea să cunoaşteţi mai bine şi această
latură mai puţin ştiută a personalităţii sale.
Prof.Cristina Timirgaziu,
Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Roman
CORNELIU M. POPESCU,
Un înzestrat tălmăcitor din Eminescu
Dacă în poezie geniile sunt rare ( şi toţi cei care au putut realmente să cunoască
poezia lui Eminescu sunt de acord că acesta e un geniu), nu cred că a existat vreodată un
geniu al traducerii înaintea acestui tânăr român – Corneliu M. Popescu – plecat mult prea
tânăr dintre noi, în urma tragicului cutremur din 4 martie 1977. A fost laureat post-mortem
al Premiului Academiei Române pentru lucrarea Mihai Eminescu, Poems, publicată în
1978 de Editura Eminescu.
Considerând-o lucrarea care sprijină dezvoltarea culturală a relaţiilor dintre naţiuni, the
Poetry Society of National Poetry Centre in London instituie în 1983 the European
Poetry Translation Prize in memory of Corneliu M. Popescu.
Prof. Ana Maria Ticu
Colegiul Tehnic “Ion Creangă”, Târgu Neamţ
EMINESCU - FRAGMENTE POLITICE DE ACTUALITATE
Incomodul Eminescu trebuia eliminat. Acest lucru îl susţin câţiva oameni de litere
şi nu numai, persoane care au avut şi au curajul să devoaleze adevărul vieţii şi morţii lui
Mihai Eminescu.
Astfel, prezentăm un fragment din articolul ”Nici sărbătorile nu pot trece...”,
publicat în Timpul, pe 25 decembrie 1881. Notă: a se înlocui problema Dunării din articol
cu mult discutată, zilele acestea, problemă Schengen, iar pe d. I. Brătianu cu oricare
dintre oamenii ce ne conduc.
„Nici sărbătorile nu pot trece la noi în ţară fără polemică.[...]Opoziţia a fost în
drept a crede că, prin energia termenilor, d. I. Brătianu, ca prezident de Consiliu, nu
numai că urmăreşte o ţintă politică precum e menţinerea punctului său de vedere în
chestiunea Dunării, dar că ajungerea acestei ţinte este chiar asigurată şi că siguranţa
aceasta-i dictează tonul măreţ al mesajului.”
De asemenea, în manuscrisul 2264, găsim următoarele afirmaţii despre procesul
electoral, care ne amintesc de ştirile vehiculate la noi în perioada alegerilor:
“De la un capăt la altul al ţării furtul de bilete din urne, violarea secretului
voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţilor administrativi, bătăile şi încercările de
ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuiri s-au comis începând de la ministrul prezident
pân’ la scriitoraşul din sat.”
Orice frază eminesciană ce critică atitudini şi mentalităţi politice ale vremii sale, se poate
considera un palimpsest pentru articolele politice ale timpurilor noastre. Dacă Eminescu şi-
ar fi scris astăzi articolele, s-ar fi evitat conul de umbră ce l-a învăluit... Credem că sunt şi
astăzi destine ce reiau calvarul incomodului Eminescu.
Prof. Adriana Timofte
Colegiul Tehnic „Ion Creangă”, Tg. Neamţ
DE LA CUVÂNTUL POETIC LA ... CORESPONDENŢĂ
Motto: "Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri"...
“Destin unic, tensiune maximă dar singulară, Eminescu a exercitat fascinant o
covârşitoare influenţă asupra sensibilităţii naţionale”, pentru că, afirmă Nichita Stănescu
“comunică direct cu miturile”.
Farmecul limbajului eminescian este caracterizat de prospeţime şi naturaleţe, de
folosirea unor forme populare şi familiare ale vorbirii, de expresii tipice sau
intelectualizate, vizualul şi auditivul unindu-se într-o armonie muzicală perfectă. Aşadar,
miracolul eminescian a stat în faptul de a fi dobândit o limbă nouă şi proaspătă nu doar la
nivel literar, ci şi dincolo de mesajul poetic, în publicistică sau corespondenţă.
În împrejurări socio-politico-economice tulburi, pe la 1880, mijloacele de
comunicare între persoane aflate la distanţă erau reduse. În acest context, Eminescu
stabileşte o relaţie de suflet cu Veronica Micle printr-o corespondenţă bogată, mărurisiri
zilnice, mari sentimente, problemele cotidiene sau vitale încărcate afectiv, intime,
personale. Convenţia scrisorii din secolul al XIX-lea implică multiple nuanţe. Ea este,
iniţial un instrument, o necesitate cotidiană, apoi o posibilă bucurie şi în ultimul rând,
numai în lectura posterităţii, “literatură”.
Cititorul care se aşteaptă ca scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle şi,
eventual, ale ei către el, să fie poetice, să fie capodopere literare, va fi oarecum
dezamăgit. Abia dacă răzbate câte o metaforă, câte o întorsătură romantică a frazei care
amintesc de “poetul naţional”. Din fericire, Mihai Eminescu nu poetiza decât rarisim în
epistolele sale şi tocmai de aceea sunt rareori datate. Viaţa cotidiană a gazetarului de la
Timpul şi problemele lui sunt uimitor de actuale: se pare că lumea românească nu s-a
schimbat prea mult de un secol şi ceva încoace.
Din scrisori se formează spontan imaginea omului, cu tot omenescul său precum şi
aerul timpului, pe care poezia, fraza căutată le-ar fi destrămat.
Prof. Nicoleta Tudor
Liceul Teologic Romano-Catolic „Sf. Francisc de Assisi”Roman
EMINESCU ŞI ORTODOXISMUL GÂNDIRIST
- DISTINGUENDUM EST -
În 1889 Eminescu murea lăsând în urmă o tradiţie şi un curent – „curentul
eminescian” era rezultatul imediat al unei influenţe care i-a condamnat pe mulţi dintre
poeţii generaţiei următoare la epigonism. Niciun scriitor român al secolului al XIX-lea nu a
avut perspectiva uriaşă a lui Eminescu, cugetarea lui filosofică, mintea predispusă la
chestiuni abstracte şi concrete, în egală măsură. Prin valoare şi prin sensibilitate, el a
reflectat şi ceea ce era specific poporului român, dar şi ceea ce era comun tuturor
popoarelor. E justificată părerea unor critici care-l consideră pe Eminescu drept un
fenomen inedit în peisajul literar în care a apărut. În 1919, la treizeci de ani după moartea
poetului, G. Ibrăileanu încă îl evoca: „Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor
român. El este o apariţie aproape inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana
noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Întâmplarea a făcut ca unul dintre
cei mai mari poeţi lirici ai secolului al XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici,
să se nască la noi.”
Părerea lui Ibrăileanu nu este singulară. Fiind, deopotrivă, şi un miracol, şi o
sinteză a tradiţiilor, personalitatea atât de puternică şi de originală a lui Eminescu va fi
preluată ca emblemă a unei culturi naţionale, vor apărea succesori care se vor revendica de
la tradiţia lui şi vor încerca să şi-l facă aliat în efortul lor de a se impune în planul culturii.
Liniile directoare ale ideologiei eminesciene au fost: elogiul constant al valorilor istoriei
naţionale, patriotismul înfocat manifestat în cultul trecutului, interesul pentru folclor şi
erudiţia filosofică. Toate acestea se regăsesc şi ca teme poetice, dar şi în publicistică.
Influenţa lui Eminescu este indubitabilă asupra succesorilor. Tradiţionalişti sau modernişti,
cu toţii au avut ceva de revendicat din gândirea, sistemul filosofic sau stilistica acestui
scriitor. Discutat, reevaluat şi apreciat de generaţiile ulterioare, el va deveni centru de
interes mai ales în perioada interbelică şi postbelică, perioada unei restructurări de
substanţă a vieţii culturale, în toate compartimentele ei.
În calitate de conducător al revistei „Gândirea”, Nichifor Crainic încă de prin 1923 încerca
să modifice harta spirituală a ţării, plasând-o exclusiv şi definitiv în Orient. În câţiva ani,
ortodoxismul va fi absolutizat, iar latinitatea eludată total! Pentru ca acest tradiţionalist
extremist să aibă priză la public, să-şi justifice diacronismul, Nichifor Crainic va căuta în
zestrea literaturii românilor exemple care să-i servească interesele. Şi, inevitabil, atenţia i
se va opri asupra efigiei naţionale, chiar şi acum o sută de ani, a românilor, Mihai
Eminescu. Până la ce punct, până la urmă, va merge Nichifor Crainic în revendicarea lui
Eminescu ca spirit tradiţionalist gândirist? E adevărat că preocupărle eminesciene au vizat,
cum voi argumenta şi în decursul lucrării acesteia, istoria, patriotismul, folclorul, natura
autohtonă, dar gândirea genialului scriitor din Ipoteşti depăşeşte în anvergură dogmatismul
limitat al „Gândirii” târzii. Mai mult decât poezia, ziaristica lui Eminescu poate fi
elocventă în ceea ce priveşte concepţia istorică, filosofică, religioasă şi estetică a acestuia.
Ca gazetar, Eminescu se dovedeşte înainte de toate un patriot înverşunat, un apărător al
românilor nu pe criterii confesionale şi geografice, ci pe cele etnice.
Prof. Sorina-Violeta Ungureanu
Şcoala cu clasele I-VIII, Avereşti
ARMONIA “SFERELOR “EMINESCIENE
Generaţii întregi au văzut în Eminescu un ales al neamului prin prisma cunoştinţei
de sine a obştii româneşti, de coeziune a naţiunii, iar acest lucru a condus către o reaşezare
a relaţiei personalitate-operă spre un teren fertil.Cu toate că poezia sa a suferit împletiri cu
alte motive sau tendinţe din literaturile străine, aceasta nu şi-a pierdut nicio clipă din
farmecul ei tainic. Muzicalitatea interioară a versurilor duce către o seducţie a simţurilor şi
o armonie iraţională. Ceea ce se poate spune, aşadar, despre armonia eminesciană lasă
neatinsă gândirea pragmatică. Totul se raportează la nivelul contactului afectiv cu cel
cognitiv, lăsând întreaga fiinţă lipsită de orice element cunoscut mai înainte.
O anumită stare de suflet muzicală anticipează procesul creaţiei şi produce în
minte ideea poetică, afirma Schiller.În orice poem liric, sugestia muzicală constituie
punctul primordial al unei inspiraţii artistice, chiar dacă imaginile şi detaliile dispar mai
apoi.Un adevărat poet liric este totdeauna creatorul unei armonii perfecte, asigurând astfel
coeziunea tuturor sferelor artistice şi structurale ale acelei opere, iar Eminescu face parte
din acea categorie.
Pentru a realiza acest lucru, Eminescu, ca şi predecesorii săi a fost nevoit pentru
început să inventeze. Prozodia ca şi elementele figurate, precum şi temele abordate cu
trăsăturile specifice constituie începutul formării unei sfere perfecte şi întipărirea formală a
oricărei inspiraţii poetice. Astfel că învelişul general poate fi constituit din ansamblul
elementelor prozodice, iar nucleul reprezentat de totalitatea ideilor, sentimentelor de viaţă
care l-au urmărit pe poet.
Aşadar, originalitatea structurilor în ansamblul creaţiilor sunt de identificat oriunde
în trihonomia lor de nedesfăcut.