Silvobiologie

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008 ________________________________________________________________________________________________________________________

- 1 -

CAPITOLUL 1. CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Definirea silviculturii. Părţi componente

După cum indică şi etimologia cuvântului, silvicultura se ocupă de cultura pădurii, fiind definită

actualmente în Europa drept ştiinţa aplicativă care se ocupă cu îndrumarea ecosistemelor forestiere în

scopul satisfacerii nevoilor societăţii (produse şi servicii) într-un mod ecologic durabil. Pentru realizarea

acestui obiectiv, silvicultura utilizează şi integrează teoreme, teorii, principii şi metode ale ecologiei,

biologiei şi economiei, aşa cum acestea rezultă din pădurile naturale sau spontane (xxx, 1996).

Termenul de silvicultură s-a format în limba română din două cuvinte de origine latină: silva-silvae -

pădure şi cultura-culturae - cultivare.

Noţiunea de pădure derivă din latinescul palus-paludis (baltă), de la care s-a preluat acuzativul

paludem, care a trecut la palude iar apoi, prin inversiune (padule) şi rotacism s-a ajuns la românescul pădure

(Drăcea, 1923).

Pădurile, împreună cu terenurile destinate împăduririi, care servesc nevoilor de cultură, producţie sau

administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, formează fondul forestier

(xxx, 1996).

Considerată atât ştiinţă cât şi artă (Boppe, 1889; Jacquot, 1931; Nyland, 1996), silvicultura a fost

definită în ţara noastră în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, silvicultura tratează problemele privind

crearea şi îngrijirea pădurilor, recoltarea şi valorificarea produselor obţinute, precum şi organizarea şi

administrarea întregului proces de gospodărire (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În sens restrâns însă,

silvicultura se ocupă numai de cultură propriu-zisă a pădurilor, adică de (a) întemeierea lor pe cale naturală

sau artificială, (b) conducerea şi ameliorarea acestora în timpul dezvoltării lor, precum şi de (c) recoltarea

lemnului şi a celorlalte materii prime produse (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). De aceea, se consideră

că silvicultura este compusă din două părţi distincte:

1. Silvobiologia (biologia pădurii, silvologia), care se ocupă cu studiul pădurii din punctul de vedere al

organizării şi funcţionării acesteia. Silvobiologia include:

- studiul elementelor constituente ale pădurii şi al modului său de organizare;

- studiul legilor şi proceselor care guvernează viaţa pădurii.

2. Silvotehnica (silvicultură aplicată, ecologie forestieră aplicată – Smith et al., 1997), care studiază

metodele tehnice folosite pentru întemeierea (regenerarea), îngrijirea-conducerea şi exploatarea-

regenerarea pădurii în conformitate cu natura acesteia şi cu sarcinile gospodăriei silvice.

În mod evident, cele două componente menţionate se împletesc şi se condiţionează reciproc, definind

caracterul unitar şi specific al silviculturii (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).


- 2 -

1.2. Scurt istoric al silviculturii

Primele informaţii cu caracter silvic sunt întâlnite în diverse tratate de botanică forestieră, aşa cum este

monografia coniferelor din Elveţia De arboribus coniferis resiniferis (Belon, 1563), precum şi în lucrarea Le

théâtre de l’agriculture et menage des champs a genevezului Olivier de Serres (1600) (xxx, 1977).

În general, paternitatea ştiinţelor silvice la nivel mondial este atribuită francezului Henry-Louis

Duhamel du Monceau care, între 1755 şi 1767, a publicat impresionanta lucrare (în cinci volume) Traité

complet des bois et forêts, din care primul volum se intitulează Traité des arbres et arbustes qui se cultivent

en France en pleine terre (1755) (xxx, 1977). În Marea Britanie, rolul de precursor al ştiinţelor silvice pe

glob este atribuit lui John Evelyn, autor al lucrării Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of

timber in His Majesty’s Dominions (1664).

Chiar dacă numeroase lucrări apărute în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea

(Silvicultura oeconomica – Hans von Carlowitz, 1713; Anweisung zur Holzzucht für Förster – Georg Ludwig

Hartig, 1791; Anweisung zum Waldbau – Heinrich Cotta, 1816) au inclus diverse aspecte ale silviculturii,

totuşi primul curs clasic de Silvicultură este cel datorat profesorilor francezi Bernard Lorentz şi Adolphe

Parade (Cours élémentaire de culture des bois) şi publicat în anul 1837.

Epicentrul silviculturii moderne este, fără îndoială, Germania sfârşitului de secol al XVIII-lea şi

începutului de secol al XIX-lea, unde au apărut şi s-au dezvoltat primele unităţi de învăţământ forestier de

diverse niveluri, cum sunt:

1. Şcoli de maiştri silvici, la Werningerode-Ilsenburg (Harz) (înfiinţată de von Zanthier în 1763), Zilbach

(Saxa - înfiinţată de Heinrich Cotta în 1785), respectiv Hungen (Hessa, a lui Georg Ludwig Hartig şi

înfiinţată în 1789);

2. Academii silvice, la Berlin (1821), Eisenach (1830), Münden (1868);

3. Catedre cu profil silvic sau facultăţi forestiere propriu-zise la universităţile din Berlin (1770), Göttingen

(1775), Freiburg im Breisgau (1787), Tübingen (1817), Giessen (1825) etc. (Hough, 1878; Badré, 1977;

EUROFOR, 1998).

Celălalt pol al silviculturii mondiale l-a constituit Franţa, unde Bernard Lorentz, primul silvicultor

francez absolvent în Germania, a înfiinţat în 1824 Şcoala regală forestieră de la Nancy.

Şcolile silvice germane şi franceză au contribuit determinant la înfiinţarea facultăţilor sau

universităţilor cu profil silvic de la Stockholm-Suedia (1828), Gorki-Rusia (1848), Lisabona-Portugalia

(1855), Zürich-Elveţia (1855), Lampen-Socken-Finlanda (1859), Petrovsk (Moscova)-Rusia (1865),

Vallombrosa-Italia (1869), Copenhaga-Danemarca (1869), Viena-Austria (1875) etc. (Hough, 1878).

În România, prima şcoală cu profil silvic a fost înfiinţată lângă Bucureşti în anul 1850, având trei

profesori francezi. După numeroase transformări (desfiinţată în 1853, după plecarea cadrelor franceze,

reînfiinţată şi înglobată în Şcoala de Agricultură de la Pantelimon respectiv Herăstrău între 1862 şi 1883,

transformată în Şcoală Specială de Silvicultură între 1883 şi 1886 etc.), aceasta şi-a dobândit statutul de

instituţie de învăţământ superior numai în 1901, odată cu acceptarea la examenul de admitere numai a

absolvenţilor de liceu cu bacalaureat (Popovici, 1920, Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Ivănescu,

1972; Giurescu, 1976).


- 3 -

Până în anul 1948, învăţământul superior silvic a funcţionat la Bucureşti sau în apropierea acestuia

(Herăstrău, Brăneşti), de unde a fost mutat pentru o periodă scurtă (1948-1953) la Câmpulung-Moldovenesc

şi Braşov. În intervalul 1953-1990, după unificarea acestor două facultăţi, în România a existat o singură

şcoală silvică de nivel superior, la Braşov, la care s-au adăugat apoi, în învăţământul de stat sau particular,

unităţi similare la Suceava, Oradea, Cluj-Napoca, Timişoara, Arad, Craiova, Bucureşti, etc.

În cadrul şcolilor silvice din ţara noastră, cursul de Silvicultură a fost predat de numeroase

personalităţi ale domeniului forestier, între care demni de amintit sunt mai ales profesorii N.R. Danilescu,

N.G. Popovici, M.D. Drăcea şi E.G. Negulescu.

1.3. Obiectul şi scopul silviculturii

Este evident, din ceea ce a fost deja precizat, că obiectul silviculturii este pădurea, aceasta stând în

centrul preocupărilor întregului sector forestier (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Scopul silviculturii este punerea cât mai complet posibilă în valoare a diverselor produse şi influenţe

binefăcătoare ale pădurii, conform intereselor sociale şi economice ale societăţii prezente şi viitoare.

În acest context, este demn de menţionat faptul că pădurile ocupau la nivel mondial, în urmă cu 8-

9.000 de ani, când populaţia globului nu depăşea 10 milioane de locuitori, cca 70-75 % (aproximativ 7

miliarde ha) din suprafaţa uscatului (Giurgiu, 1982; Ionescu, 1991). Pe măsura creşterii demografice şi a

extinderii agriculturii, pădurile s-au redus dramatic astfel încât acestea se mai găsesc actualmente doar pe

aproximativ 4 miliarde ha (27% din suprafaţa Terrei), adică de cca 3 ori mai mult decât suprafaţa terenurilor

cultivate. Acest fapt face ca pădurile să fie formaţia vegetală care acoperă cea mai mare suprafaţă terestră

(tab. 1).

Tab. 1. Pădurea, un “super-biom” pe suprafaţa globului

(după Encyclopaedia Universalis şi Larousse de la Nature, 1992, din Arnould et al., 1997)

Planeta Pământ Suprafaţa, miliarde ha

% din suprafaţa Pământului

% din suprafaţa globului (exceptând mările şi oceanele)

Mări şi oceane 36,1 70,8 - Deşerturi 4,8 9,4 32,2 Păduri 4,0 7,8 26,8

Continente

Altele (prerii, stepe, savane, terenuri cultivate)

6,1 12,0 41,0

Total continente 14,9 29,2 100,0 Total Pământ 51,0 100,0 100,0

Pe glob, speciile de foioase sunt dominante (ocupă cca 2/3 din suprafaţă) şi, în ansamblu, două grupe

mari de păduri îşi împart acest spaţiu:

• păduri tropicale (47%) şi subtropicale (9%), care se întâlnesc în special în emisfera sudică;

• păduri boreale (33%) şi temperate (11%), localizate mai ales în emisfera nordică (tab. 2).


- 4 -

Tab. 2. Repartiţia pădurilor globului pe zone ecologice în anul 2000 (prelucrare după FAO, 2001)

Zona ecologică Total păduri

(%) Africa

(%) Asia (%)

Europa (%)

America de N şi Centrală (%)

Oceania (%)

America de Sud (%)

Păduri tropicale 47 28 18 - 5 1 47 Păduri subtropicale 9 2 42 7 37 7 5 Păduri temperate 11 - 17 39 39 4 2 Păduri boreale 33 - 2 65 34 - - Total mondial 100 17 14 27 14 5 23

La nivelul continentelor, pădurile sunt concentrate mai ales în America de Sud şi Europa (inclusiv

Federaţia Rusă), zone unde proporţia lor din suprafaţa uscatului depăşeşte consistent valoarea caracteristică

globului (tab. 3).

Tab. 3. Repartiţia pădurilor globului pe continente (după FAO, 2001)

Suprafaţa păduroasă

Continentul Suprafaţa terestră

(miliarde ha) Total păduri (miliarde ha)

% din suprafaţa terestră

Suprafaţa pe locuitor

(ha)

Plantaţii forestiere

(milioane ha)

Volum lemnos la ha (m3)

Biomasă lemnoasă la ha (t)

Africa 2,978 397 0,649 866 21,8 0,8 8,036 72 109 Asia 3,084 746 0,547 793 17,8 0,2 115,847 63 82 Europa (inclusiv Federaţia Rusă)

2,259 957 1,039 251 46,0 1,4 32,015 112 59

America de Nord şi Centrală

2,139 966 0,549 304 25,7 1,1 17,533 123 95

Oceania 0,849 096 0,197 623 23,3 6,6 3,201 55 64 America de Sud 1,754 741 0,885 618 50,5 2,6 10,455 125 203 Total mondial 13,063 900 3,869 455 29,6 0,6 187,086 100 109

Suprafaţa repartizată pe locuitor în zonele amintite este foarte ridicată (2,6 ha în America de Sud, 1,1

ha în America de Nord şi Centrală, respectiv 1,4 ha în Europa), faţă de doar 0,6 ha la nivelul globului.

În Europa (fără Federaţia Rusă), unde pădurile ocupau înaintea apariţiei omului 70-80% din suprafaţa

continentului, acestea se mai întâlnesc doar pe cca 27% (Kuusela, 1994). Speciile de răşinoase, care se

întâlnesc mai ales în nordul Europei, sunt dominante (60%, din care pinii 30%, molidul 24% etc.) faţă de

foioase (40%, din care cvercineele 15%, fagul 10%, etc.), cantonate mai ales în centrul şi sudul continentului

(Dincă, 1983).

Pe timpul dacilor, pădurile României ocupau între 70 şi 80% din suprafaţa terestră a ţării (Giurescu,

1976; Giurgiu, 1982; Chiriţă, 1986). Din păcate, datorită exploatării intense a acestora în timpul ocupaţiei

străine (romani, turci, sovietici) şi a dezvoltării economice mai ales după Pacea de la Adrianopole din 1829

(Giurescu, 1976), suprafaţa pădurilor României s-a redus mult, ajungând actualmente la doar 26,7% din

fondul funciar al ţării (peste 6,3 milioane ha, din care 6,2 milioane ha păduri). Cu aceste valori, România

ocupă locul 11 în Europa după suprafaţă şi locul 25 după procentul păduros (tab. 4).


- 5 -

Tab. 4. Situaţia fondului forestier din ţările europene (după FAO, 2001)

Suprafaţa pădurilor Suprafaţa pădurilorŢara

milioane ha % Ţara

milioane ha % Suedia 27,134 65,9 Cehia 2,632 34,1 Finlanda 21,935 72,0 Bosnia-Herţegovina 2,273 44,6 Franţa 15,341 27,9 Slovacia 2,177 45,3 Spania 14,370 28,8 Estonia 2,060 48,7 Germania 10,740 30,7 Lituania 1,994 31,9 Italia 10,003 34,0 Ungaria 1,840 19,9 Ucraina 9,584 16,5 Croaţia 1,783 31,9 Belarus 9,402 45,3 Elveţia 1,199 30,3 Polonia 9,047 29,7 Slovenia 1,107 55,0 Norvegia 8,868 28,9 Albania 0,991 36,2 România 6,342 26,7 Macedonia 0,906 35,6 Austria 3,886 47,0 Belgia şi Luxemburg 0,728 22,2 Bulgaria 3,690 33,4 Irlanda 0,659 9,6 Portugalia 3,666 40,1 Danemarca 0,455 10,7 Grecia 3,599 27,9 Olanda 0,375 11,1 Letonia 2,923 47,1 Moldova 0,325 9,9 Jugoslavia 2,887 28,3 Islanda 0,031 0,3 Marea Britanie 2,794 11,6 Liechtenstein 0,007 46,7

În raport cu populaţia actuală a ţării, România dispune de cca 0,27 ha/locuitor, situându-se sub media

mondială (0,66 ha/locuitor) şi cea europeană (0,28 ha/locuitor).

Pe regiuni geografice, fondul nostru forestier este neuniform repartizat. Astfel, 58,5% din acesta se

găseşte în regiunea montană, 32,7% la dealuri şi coline şi doar 8,8% la câmpie şi în lunci.

Procentul de împădurire este de asemenea foarte variabil, oscilând de la 5-6 la câmpie la 27 la dealuri

şi coline, respectiv 79 la munte.

Compoziţia prezentă a pădurilor României pe grupe de specii este (SILV1, 2002):

- foioase = 70,1% (fag = 31,5%, cvercinee = 17,9% (din care gorunul 10,6%, stejarul pedunculat

2,2%), diverse tari (salcîm, acerinee, frasini, cireş, etc.) = 15,7%, diverse moi (tei, plopi şi sălcii) =

5,0%);

- răşinoase = 29,9% (molidul = 22,7%, bradul = 4,8%, pinii = 1,8%, alte răşinoase (larice, duglas,

etc.) = 0,6%).

Volumul mediu al pădurilor României a fost estimat la 218 m3/ha, iar creşterea curentă la 5,6 m3/an/ha

(6,5 m3/an/ha la răşinoase, 5,5 m3/an/ha la fag, 4,7 m3/an/ha la cvercinee, 4,7 m3/an/ha la foioase tari şi 7,4

m3/an/ha la foioase moi) (xxx, 1999).


- 6 -

CAPITOLUL 2.

ROLUL ŞI ZONAREA FUNCŢIONALĂ A PĂDURILOR

2.1. Rolul şi importanţa pădurilor

Încă de la apariţia lor, pădurile au jucat un rol important în viaţă planetei noastre, contribuind de multe

ori hotărâtor la dezvoltarea societăţii omeneşti.

La apariţia omului, pădurile constituiau sursa principală de hrană şi adăpost, precum şi prima sursă

de energie (prin lemnul de foc produs) pentru acesta. Mai târziu, ele au fost preţuite de către omul vânător

sau crescător de animale datorită cantităţii şi calităţii vânatului adăpostit ori după fructele sau iarba produse.

De peste 5.000 de ani, începând din epoca fierului, lemnul s-a impus ca principalul produs al pădurii,

acesta reprezentând cel mai important combustibil şi material de construcţie în cele mai diverse zone ale

globului. Astfel, fără marile cantităţi de lemn recoltate din păduri, marile civilizaţii ale Sumerului, Asiriei,

Egiptului, Chinei, Cretei, Micenelui, Greciei şi Romei Antice, Europei de Vest şi Americii de Nord nu s-ar fi

dezvoltat niciodată. Acesta este şi motivul pentru care se consideră, pe bună dreptate, că “lemnul a fost eroul

nelăudat al revoluţiei tehnologice care ne-a adus de la cultura osului şi pietrei până în prezent” (Perlin, 1989).

Din păcate, datorită rolului său de “fundaţie pe care s-au clădit civilizaţiile primitive” şi care a fost

recunoscut deja de către Platon (427-347 î.e.n.), Cicero (106-43 î.e.n.), Lucreţiu (99-55 î.e.n.), Pliniu cel

Bătrân (23-79 e.n.) (Perlin, 1989), pădurea a fost exploatată intens, mai ales pentru mărirea suprafeţei

cultivate agricol (“apariţia agriculturii a fost un torent în impactul omenirii asupra pădurii” – Rietbergen,

2001), iar suprafaţa acesteia s-a redus şi se reduce încă la un nivel alarmant pentru viitorul planetei (fig. 1).

Fig. 1. Acţiunea antropică asupra ecosistemelor forestiere (după Dansereau, din Dincă, 1983)


- 7 -

În linii mari, de multă vreme se consideră că pădurile îndeplinesc un dublu rol, (1) fizico-geografic şi

(2) antropo-geografic (Fankhauser, 1921; Jacquot, 1931; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Rolul fizico-geografic al pădurilor se manifestă în câteva direcţii:

1. Rolul geomorfologic (influenţa pădurilor asupra formării şi modelării scoarţei terestre)

Pe lângă rolul pe care pădurile l-au jucat în acumularea marilor depozite de cărbuni din subsol, ele au

întârziat producerea eroziunilor şi a alunecărilor de teren în părţile ridicate ale reliefului, favorizând în

acelaşi timp depunerile în depresiuni. De asemenea, prezenţa pădurilor a împiedicat acţiunea destructivă a

vânturilor (“Prin despăduriri omul seamănă vânt şi culege furtună” – Jacquot, 1931).

2. Rolul climatic (influenţa pădurilor asupra climei)

În acest sens, s-a constatat că pădurile:

• îndulcesc extremele de temperatură din timpul iernii şi al verii, exercitând o influenţă similară cu cea a

oceanelor;

• sporesc umiditatea absolută şi relativă a aerului, putând să acţioneze favorabil asupra precipitaţiilor;

• reduc viteza vântului;

• înlesnesc depunerea zăpezii;

• împiedică evaporarea apei din sol şi transpiraţia excesivă a plantelor.

3. Rolul edafic (influenţa pădurilor asupra solului)

Această influenţă se manifestă prin:

• contribuţia arborilor, datorită sistemului radicelar, la dezagregarea rocilor şi sporirea profunzimii solului,

precum şi la întreţinerea umidităţii, afânării şi bunei structurări a acestuia;

• îmbogăţirea solului în elemente asimilabile, datorită litierei bogate, în descompunere;

• consolidarea terenurilor expuse alunecărilor de teren şi spălărilor de suprafaţă, ca şi împiedicarea

formării avalanşelor;

• fixarea şi punerea în valoare a dunelor de nisip şi a nisipurilor zburătoare.

4. Rolul hidrologic (influenţa pădurilor asupra regimului apelor)

Acest rol se realizează prin:

• absorbţia apelor de suprafaţă şi regularizarea debitelor lichide, care devin mai constante şi mai ridicate,

împiedicându-se astfel producerea inundaţiilor (“Pădurea este regulatorul suveran al regimului apelor” –

Jacquot, 1931);

• drenarea biologică la care contribuie toate etajele de vegetaţie din pădure, fapt datorat transpiraţiei

puternice a masei foliare.

Rolul antropo-geografic al pădurilor constă din:

1. Rolul pădurilor ca producătoare de materii prime

Pădurea reprezintă una dintre sursele principale de materii prime, neexistând nici o ramură economică

care să nu folosească lemnul sau celelalte produse ale acesteia. În mod convenţional, materiile prime produse

de pădure s-au împărţit în produse lemnoase şi produse nelemnoase, acestea din urmă numite uneori, în mod

impropriu, produse accesorii (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935). Produsele lemnoase sunt reprezentate

prin masa lemnoasă produsă de arbori şi recoltată din păduri după anumite reguli. Aceasta este utilizată, după


- 8 -

împrejurări, ca lemn de lucru (folosit în diverse ramuri economice) şi ca lemn de foc. Timp de mii de ani (de

la apariţia omului până la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a

cărbunilor), lemnul a constituit principala sursă de energie primară pe glob. Ponderea sa ca sursă de energie

a scăzut însă continuu după 1850 astfel că aceasta reprezintă actualmente doar 2-3% (fig. 2).

Fig. 2. Evoluţia valurilor succesesive de surse de energie primară (după Marchetti, 1983, din Cogălniceanu şi Cogălniceanu, 1998)

Dacă, în 1950, se consumau anual pe glob cca 1,5 miliarde m3 de lemn, actualmente se utilizează cca

3,4 miliarde m3/an, în condiţiile în care populaţia planetei a crescut de la 2,5 miliarde locuitori (1950) la cca

6,3 miliarde locuitori în prezent (Schmincke, 1996). Din volumul de lemn recoltat anual, mai mult de

jumătate este lemn de foc, din care 90% este produs şi consumat în ţările în curs de dezvoltare. Astfel, lemnul

constituie încă principala sursă de energie pentru circa 2 miliarde de locuitori ai Terrei, care reprezintă

aproximativ 3/4 din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare (Perlin, 1989). Lemnul de lucru industrial este

produs şi consumat (79%) mai ales în ţările dezvoltate (FAO, 2001).

Este evident că unul dintre scopurile principale ale silviculturii este producerea a cât mai mult lemn de

lucru, cu o mai mare valoare de întrebuinţare, “căci pe când, la nevoie, lemnul de lucru se poate întrebuinţa

şi drept combustibil, lemnul de foc nu-l putem întrebuinţa la construcţii” (Drăcea, 1923-1924).

Deşi există tendinţa de înlocuire a lemnului cu alte materii prime sau prelucrate (sticlă, metale, mase

plastice, ciment, beton armat etc.), odată cu evoluţia societăţii acesta îşi găseşte utilizări tot mai variate.

Astfel, dacă în urmă cu peste 40 de ani, lemnul avea cca 5.000 de întrebuinţări (Negulescu, în Negulescu şi

Ciumac, 1959), actualmente acesta se utilizează în cca 10.000 de scopuri diferite (FAO, 2001).

Produsele nelemnoase sunt reprezentate prin toate celelalte produse vegetale sau animale ale pădurii,

respectiv vânatul, coaja, substanţele tanante, coloranţii, răşina, gutaperca, fructele, florile, liberul de tei,

plantele medicinale, ciupercile, etc. Produsele nelemnoase au reprezentat, la începuturile silviculturii,

principalul produs al pădurilor, demn de amintit fiind mai ales vânatul. Deşi se folosesc pe scară largă în

numeroase industrii (chimică, farmaceutică, alimentară, etc.), acestea au fost frecvent subevaluate şi, de

aceea, nepuse plenar în valoare, neacordându-li-se importanţa datorată imensului potenţial economic pe care

îl au.

2. Influenţa pădurilor asupra culturilor agricole şi creşterii animalelor


- 9 -

Rolul menţionat se datorează modificărilor care apar în climatul şi solul unei regiuni şi sunt datorate

pădurii, care contribuie astfel indirect la ameliorarea condiţiilor de vegetaţie ale culturilor agricole

învecinate. Păşunile, fâneţele şi culturile de plante furajere adiacente pădurilor, care se dezvoltă mai viguros

şi produc mai mult şi mai constant, au şi ele de câştigat din prezenţa vegetaţiei forestiere.

3. Rolul igienic, estetic şi social al pădurilor

Acest rol se datorează caracteristicilor pădurii care:

• constituie un puternic filtru natural deoarece reţine praful şi fumul, fixează şi distruge microbii;

• asimilează dioxidul de carbon produs în industrie, refăcând stocul de oxigen atmosferic necesar

respiraţiei;

• prin fitoncidele degajate de frunzele şi florile plantelor de pădure se distrug unele microorganisme

patogene (bacterii), realizînd în plus ozonificarea şi ionizarea aerului;

• înfrumuseţează peisajul unei regiuni, oferind satisfacţii vizuale deosebite şi constituind un motiv de

inspiraţie şi imbold creator în artă. În acest sens, sunt demn de menţionat creaţiile picturale ale lui Jacob van

Ruysdael (1629-1682), Ivan Şâşkin (1832-1898) sau ale şcolii de la Barbizon din Franţa, de care au fost

legaţi şi maeştrii români Nicolae Grigorescu (1838-1907) şi Ion Andreescu (1850-1882), creaţiile literare ale

lui Mihai Eminescu (1850-1889), Alphonse de Lamartine (1790-1869), Victor Hugo (1802-1885), Rainer

Maria Rilke (1875-1926) etc.;

• prin bunurile şi binefacerile exercitate de-a lungul timpului au creat o permanentă legătură cu societatea

omenească, realizănd o importantă funcţie socială. În legătură cu acest aspect, romancierul şi dramaturgul

Camil Petrescu scria în 1954: “Poporul român este un popor al codrilor; trăirea laolaltă şi contopirea

codrului cu poporul, în decurs de veacuri, este prelungită până azi, după o existenţă milenară, în cântecul

popular căruia tocmai această dăinuire vie îi dă specificul său, modalitatea sa concretă, ceea ce numim, cu un

termen din afară, stilul său”. Acest rol social al pădurii este evident luînd în considerare şi populaţia angajată

în activităţi specifice sectorului silvic şi prin care îşi asigură mijloacele de existenţă.

Toate aceste influenţe trec de multe ori neobservate mai ales în regiunile bogate în păduri. În schimb,

atunci când pădurile, din diverse motive, au dispărut sau sunt reduse drastic, rolul şi efectele pozitive ale

prezenţei acestora devin evidente, distrugerea lor fiind resimţită la nivelul cadrului general (fizico-geografic,

biogeografic şi socio-economic) al regiunii. Acesta este, spre exemplu, cazul a întinse regiuni din China,

S.U.A., India, Bangladesh, sudul Europei dar şi al ţării noastre, unde inundaţiile catastrofale din ultimele

secole au fost datorate în special reducerii drastice a suprafeţei păduroase în bazinul superior ale cursurilor

principale de apă.

2.2. Zonarea funcţională a pădurilor

Încă din secolul al XVI-lea, în regiuni ale globului cu silvicultură avansată, covorul forestier a fost

împărţit în păduri destinate producţiei de lemn (păduri de producţie) şi păduri destinate să îndeplinească

anumite funcţii de protecţie (păduri de protecţie) (Endres, 1922, în Rucăreanu, 1967). Astfel de preocupări s-

au manifestat, însă mult mai târziu, şi în ţara noastră, cu precădere în perioada interbelică, conducând la

adoptarea Legii pentru pădurile de protecţie (1935).


- 10 -

După cel de-al doilea război mondial s-a trecut la reglementarea prin lege a funcţiilor pădurilor, atât

pentru a se evita unele greşeli de gospodărire, cât şi pentru a orienta gospodărirea lor în conformitate cu

specificul fiecărei zone geografice de cultură. Prima reglementare privind zonarea funcţională a pădurilor din

România s-a realizat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M) nr. 114/1954, bazată pe “Criteriile de

clasificare funcţională a pădurilor” elaborate de prof.dr. Ion Popescu-Zeletin în anul 1953. H.C.M-ul

respectiv a fost completat prin Codul silvic din 1962 şi Ordinul M.E.F nr. 3134/1963.

Actualmente, prin modificările survenite odată cu apariţia Legii nr. 2/1987 şi a seturilor de norme

tehnice în silvicultură elaborate la mijlocul anilor ’80 şi în anul 2000 (mai ales Norme tehnice pentru

amenajarea pădurilor, respectiv Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor), pădurile ţării se

împart astfel (tab. 5).

Tab. 5. Zonarea funcţională actuală a pădurilor României (din xxx, 1999 şi SILV1, 2002))

Grupa Subgrupa %

1. Păduri de protecţie a apelor 2. Păduri de protecţie a solului 3. Păduri de protecţie climatică 4. Păduri de interes social, cinegetic, agrement

I. Păduri cu funcţii speciale de protecţie

5. Păduri rezervaţii ştiinţifice şi monumente ale naturii

52,1

II. Păduri de producţie şi protecţie - 47,9

Se observă că pădurile din grupa I au o pondere mai mare decât a celor din grupa a II-a şi care a

crescut în permanenţă după 1954 dar mai ales după 1980 (tab. 6).

Tab. 6. Evoluţia suprafeţei pădurilor cu funcţii speciale de protecţie în România în

ultima jumătate de secol (din Dissescu, 2001)

Suprafaţa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie în anul….. (%) 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1994 14,2 14,7 16,2 19,4 22,1 28,8 36,2 50,0

În plus, la nivelul grupei I şi al celor cinci subgrupe componente au fost definite 58 categorii

funcţionale, ceea ce face ca, în România, să se ajungă la "cea mai evoluată teorie a funcţiilor şi la cea mai

avansată zonare funcţională a pădurilor din Europa" (Giurgiu, 1993).

În legătură cu zonarea funcţională prezentată se observă faptul că tuturor pădurilor României li s-au

stabilit funcţii de protecţie de diferite tipuri, chiar şi în cazul în care arboretele au rolul de producere a

lemnului cu diverse utilizări industriale sau de a favoriza cultura intensivă a vânatului.


- 11 -

CAPITOLUL 3.

PĂDUREA, COMUNITATE DE VIAŢĂ (ECOSISTEM FORESTIER)

3.1. Părţi componente ale pădurii, organizare, relaţii între părţile componente

Aşa cum s-a precizat, prin întinderea, complexitatea şi varietatea sa, pădurea reprezintă una dintre

componentele majore ale biosferei. Datorită existenţei sale multimilenare, pădurea a demonstrat că este

deosebit de viguroasă, rezistentă şi durabilă, în acelaşi timp, datorită multiplelor produse şi servicii pe care

le oferă, dovedindu-şi oriunde şi oricând utilitatea şi eficienţa.

Pe de altă parte, pădurea reprezintă o sursă autoregenerabilă extrem de complexă, care îndeplineşte

funcţii de producţie şi protecţie multiple şi variate. Aceasta este alcătuită din numeroase specii de plante şi

animale care formează împreună biocenoza pădurii, din condiţiile de mediu (staţionale), cu acţiune indirectă

asupra biocenozei (aşezare geografică, relief, aer, climă, substrat, sol), care formează geotopul, precum şi din

factorii ecologici, cu acţiune directă asupra biocenozei (radiaţie solară, apă, elemente chimice nutritive), care

formează ecotopul (biotopul) (Negulescu, în Negulescu et al., 1973; Doniţă et al., 1977).

Biocenoza cuprinde componenta biotică vegetală (fitocenoza, care include producătorii primari,

respectiv plantele verzi care produc biomasă prin procesul de fotosinteză) şi componenta biotică animală

(zoocenoza, formată din consumatori de diverse ordine – primari, secundari şi terţiari, respectiv reducători-

descompunători) (fig. 3).

Fig. 3. Schema principalelor componente ale unei păduri (din Doniţă et al., 1977)

În cazul ambelor componente ale biocenozei se manifestă atât influenţele solului şi subsolului, din care

arborii îşi extrag apa şi sărurile minerale necesare, ale atmosferei, care le asigură lumina, căldura, apa,

dioxidul de carbon, oxigenul, cât şi ale factorilor orografici (forma de relief, altitudinea, expoziţia,

înclinarea), care produc modificări evidente ale regimului climatic local şi al solurilor forestiere.

Pădurea reprezintă un sistem biologic deschis (biosistem), cu următoarele proprietăţi esenţiale

(Kimmins, 1997; Otto, 1998):


- 12 -

- este o unitate structurală între factorii de mediu biotic şi abiotic (arbori, arbuşti, vegetaţie din sol,

animale, humus, sol, rocă-mamă, atmosferă, climă);

- este o unitate funcţională, cu un flux permanent de energie care intră şi iese din sistem, făcând să

existe şi un flux permanent de materie;

- este o unitate complexă, deoarece presupune o asociaţie diversificată şi variabilă de fiinţe vii, de

populaţii şi de calităţi;

- este o unitate de echilibre instabile (echilibre de flux), unde fiinţele vii, aflate în interdependenţă,

sunt supuse la interacţiuni pozitive şi negative, constituind o reţea;

- este o unitate dinamică, supusă modificărilor în timp şi temporare ale comunităţilor de specii şi

mediului lor de viaţă;

- este o unitate deschisă, fără delimitare spaţială exactă, care schimbă în permanenţă energie şi

materie cu mediul său biotic şi abiotic.

Din aceste motive, pădurea a fost considerată o comunitate de viaţă (Dengler, 1935), un ecosistem

(termen introdus de ecologul britanic Tansley în 1935) forestier, respectiv o biogeocenoză (noţiune introdusă

de savantul rus Sukacev în 1944 – Odum, 1971).

Datorită organizării structurale şi funcţionale a pădurii, biocenoza acesteia se caracterizează prin

integralitate şi autoreglare şi dispune de capacitatea de a rezista la acţiunea perturbantă a factorilor de

mediu, rămânând într-o stare de echilibru dinamic (homeostazie). În acest mod, datorită legăturilor complexe

dintre componentele sale, în interiorul pădurii se realizează un anumit mediu propriu (specific), care se

deosebeşte evident de mediul exterior acesteia şi care este atât o creaţie directă a pădurii, cât şi o condiţie de

bază în existenţa şi dezvoltarea acesteia (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).

Caracteristicile care deosebesc pădurea de alte sisteme biologice sunt (a) prezenţa arborilor în stare

gregară şi (b) mediul său specific. Oricum, nu orice grupare de arbori constituie o pădure. În România, “sunt

considerate păduri şi sunt cuprinse în fondul forestier naţional terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o

suprafaţă mai mare de 0,25 hectare“ (xxx, 1996). La nivel mondial păduri sunt considerate “terenurile

acoperite de vegetaţie forestieră unde proiecţia orizontală a coronamentului etajului arborilor ocupă cel puţin

20% din suprafaţă. Această vegetaţie este compusă din arbori care ating în general peste 7 m înălţime şi pot

furniza lemn” (CEE-ONU/FAO, 1993, în Arnould et al., 1997).

Datorită interacţiunii dintre arbori şi mediul lor de viaţă, pădurea trece printr-o succesiune de etape şi

faze de dezvoltare, în interiorul acesteia apărând procese noi, cu caracter colectiv (de masă), cum sunt (a)

regenerarea, (b) constituirea stării de masiv, (c) creşterea şi dezvoltarea, (d) îndreptarea şi elagajul natural,

(e) eliminarea naturală, (f) succesiunea.

Prin distribuţia lor pe întreaga suprafaţă a globului, de la regiunile tropicale la cele boreale, precum şi

prin evoluţia lor multimilenară, din era paleozoică până în prezent, pădurile reprezintă un fenomen geografic

şi istoric complex.

Ca fenomen istoric este important de reflectat la faptul că pădurea a evoluat de la cea virgină,

“originală în structura ei şi care s-a dezvoltat întotdeauna în condiţii naturale, influenţele antropice directe

sau indirecte fiind de asemenea excluse” (Leibundgut, 1982, în Schuck et al., 1994), la cea cultivată, evident


- 13 -

influenţată de intervenţia omului. În zilele noastre, la nivelul planetei, “încă sunt păduri virgine acolo unde

civilizaţia nu a intervenit în nici un fel” (Drăcea, 1923-1924). Din motive mai ales economice, majoritatea

pădurilor globului au fost accesibilizate prin reţele de drumuri pentru a face posibilă recoltarea lemnului de

lucru sau pentru foc, astfel încât pădurile cultivate sunt predominante, acestea fiind create, îngrijite şi puse în

valoare pentru realizarea obiectivelor impuse de gospodăria silvică.

3.2. Arborele, element caracteristic şi fundamental al pădurii

Din cele prezentate mai sus rezultă că, indiscutabil, arborii sunt cei mai importanţi componenţi ai

ecosistemului forestier. Încă din momentul în care pădurea s-a instalat, în mod spontan sau cu ajutorul

omului, pe un anumit teritoriu, arborii îşi pun în valoare capacitatea de luare în stăpânire a acestuia. La scurt

timp după instalare, datorită creşterii în înălţime şi măririi dimensiunilor coroanei, arborii acoperă integral

solul şi participă determinant la realizarea aşa numitei stări de masiv, care este o condiţie obligatorie pentru

crearea mediului specific al pădurii.

Ajunşi în scurt timp la înălţimi superioare plantelor de talie mai mică (arbuşti, ierburi), unde au acces

nestingherit la lumina solară, arborii îşi impun dominaţia asupra acestora şi le determină ritmul de creştere şi

chiar existenţa.

Arborii sunt componenta fitocenotică capabilă să utilizeze în cel mai înalt grad resursele (substanţe

minerale şi energie) oferite de mediul extern supra- şi subteran, ceea ce face ca majoritatea (în general peste

90%) biomasei vegetale existente în pădure să se concentreze în rădăcinile, tulpina şi coroana arborilor.

În general, conceptul de arbore matur evocă o fiinţă vie longevivă, cu înălţime mare şi având o tulpină

cu un diametru mare (Fischesser, 1981). În acest sens, la nivelul pădurilor globului sunt cunoscuţi arbori cu

dimensiuni impresionante şi vârste milenare, ale căror valori maxime sunt prezentate în tab. 7.

Tab. 7. Recorduri mondiale în lumea arborilor

Arborele cel

mai…din lume Caracteristici

Înalt 114,6 m; un exemplar de Sequoia sempervirens cu diametrul de bază de 6,10 m şi vârsta de cca 2.200 ani din Redwood National Park (California, S.U.A.) (din Alden, 1997)

Gros 13,4 m; un exemplar de Taxodium mucronatum, poreclit “El Gigante”, de la Santa Maria del Tule (Oaxaca, Mexic) (din Riou-Nivert, 1996)

Greu

5.500 t, din care rădăcina 340 t şi scoarţa 6,7t; un exemplar de Sequoiadendron giganteum, cu diametrul de 10,1 m, înălţimea de 83,8 m şi vârsta de cca 3.000 ani, din Sierra Nevada National Park (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)

Bătrân 4.900 ani; un exemplar de Pinus aristata (Pinus longaeva), poreclit “Matusalem”, din White Mountains (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)

În acelaşi timp, fiecare arbore poate fi considerat un microcosmos, un univers în miniatură

(Fischesser, 1981). Astfel, în frunzişul său, în cavităţile trunchiului şi crăpăturile scoarţei, pe ramurile şi

rădăcinile sale se întâlnesc numeroase fiinţe vii (mamifere, păsări, insecte, licheni, muşchi, etc.), care îşi

găsesc aici hrană şi adăpost.


- 14 -

De aceea, datorită dimensiunilor impresionante, longevităţii şi influenţei arborilor asupra celorlalte

componente vii ale pădurii, aceştia sunt consideraţi elementul caracteristic şi fundamental al pădurii

(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Odată ce arborii dispar, însăşi existenţa pădurii încetează.

Fiecare arbore crescut în pădure interacţionează cu exemplarele din jur, care îl stânjenesc în

creştere. Pe de altă parte, arborii forestieri beneficiază de protecţia laterală sau de sus a exemplarelor

coabitante împotriva acţiunii vântului, insolaţiei etc.

Arborii situaţi în afara pădurii (izolat) au o libertate deplină, astfel că pot folosi întregul spaţiu (în

sol şi atmosferă) de care au nevoie pentru creştere. În schimb, arborii izolaţi suportă individual acţiunea

directă a factorilor de mediu (vânt, insolaţie, etc.).

Datorită acestor condiţii diferite de viaţă, între cele două categorii de arbori există numeroase

diferenţe morfologice şi fiziologice (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Din punct de vedere

morfologic, arborii se diferenţiază atât după aspectul exterior cât şi după structura lor internă (Boppe, 1889;

Jolyet, 1916; Drăcea, 1923-1924; Poskin, 1926; Jacquot, 1931).

În funcţie de aspectul exterior, se consideră că arborii prezintă porturi diferite denumite formă

specifică (habitus), la arborii crescuţi izolat, respectiv formă forestieră, la cei din masivul pădurii (Boppe,

1889) (fig. 4).

Fig. 4. Forma specifică şi forma forestieră la arbori de molid şi stejar (din Fischesser, 1981) Evident că există şi forme intermediare între cele două menţionate, aşa cum este cazul la arborii de

pe liziera pădurii. Arborii izolaţi sunt scunzi şi au coroane mari, întinse până spre sol, ceea ce face ca procentul crăcilor

(mai groase şi mai multe) din volumul total al lemnului să fie mare. Tulpina acestora se îngroaşă puternic la

bază, luând o formă conică. În plus, pentru a asigura o bună ancorare în sol (deci o rezistenţă superioară la

acţiunea vântului şi zăpezii), rădăcinile arborilor izolaţi cresc viguros în suprafaţă şi adâncime, ceea ce le

asigură şi o bună aprovizionare cu apă şi substanţe minerale.


- 15 -

Prin comparaţie cu cei crescut izolat, arborii din pădure, care nu se pot extinde lateral datorită

concurenţei exemplarelor din jur, au înălţimi mai mari dar coroane mai mici şi înguste. Din raţiuni de

concurenţă în sol, şi sistemul radicelar al arborilor forestieri este mai puţin extins, ceea ce le asigură o

stabilitate mai redusă la vânt şi zăpadă. Ramurile de la baza coroanei, datorită lipsei luminii laterale şi de sus,

se usucă devreme şi nu lasă urme pe trunchi, ceea ce face ca acesta să fie curăţat de crăci prin procesul de

elagaj natural.

În pădure, arborii au tulpini mai subţiri şi mai drepte decât cei crescuţi izolat, deci produc un volum

mai mare de lemn de calitate superioară şi apt pentru întrebuinţări variate.

Deoarece arborii din pădure au diametre (d) mai mici dar înălţimi (h) mai mari decât cei crescuţi

izolat, indicele lor de zvelteţe (indice de stabilitate), definit ca raport între h şi d, prezintă valori mai ridicate,

ceea ce face ca aceştia să fie mai uşor afectaţi de vânt şi zăpadă.

Din punctul de vedere al însuşirilor interne ale lemnului, arborii crescuţi izolat formează un lemn cu

inele anuale mai late şi cu lăţime inegală, care prezintă multe noduri de dimensiuni mari şi conduc la

limitarea sau chiar imposibilitatea folosirii acestuia pentru producerea sortimentelor superioare (furnire

estetice sau tehnice) sau la structurile de rezistenţă ale construcţiilor.

Între arborii crescuţi izolat şi în pădure există şi diferenţe fiziologice (Negulescu, în Negulescu şi

Ciumac, 1959). Astfel, arborii din pădure înfrunzesc mai târziu, au mai multe frunze de umbră, ajung mai

târziu (cu 15-20 de ani – Morozov, 1952) la maturitate, fructifică mai rar şi mai puţin.

Din cele prezentate rezultă că mediul intern al pădurii este factorul care modifică însuşirile

arborilor. Intensitatea acestor modificări depinde de starea de desime a pădurii, deoarece cu cât pădurea este

mai deasă cu atât modificările sunt mai intense (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

În general, aşa cum sublinia Drăcea (1923-1924), “Interesul nostru în silvicultură este de a realiza

forme forestiere, forme ce ne dau cel mai bun lemn de lucru; pentru aceasta vom creşte arborii în masiv

strâns, fără a depăşi însă limita strângerii masivului, în acest caz am avea arbori firavi, puţin viguroşi, uşor

de rupt de vânt şi atacaţi de insecte”.


- 16 -

CAPITOLUL 4.

ETAJELE DE VIAŢĂ DIN PĂDURE ŞI RAPORTURILE DINTRE ELE

4.1. Generalităţi

În comunitatea de viaţă a pădurii, datorită unui proces îndelungat de organizare, adaptare şi

restructurare, componentele biocenozei nu se grupează la întâmplare ci sunt asociate şi repartizate într-o

manieră proprie. Datorită acestui fapt, plantele forestiere, care au dimensiuni şi exigenţe diferite faţă de

factorii de mediu (în special lumină), ocupă în plan vertical poziţii variabile, ceea ce face posibilă distingerea

mai multor etaje de vegetaţie. Acestea includ totalitatea plantelor care se ridică aproximativ la acelaşi nivel,

având în consecinţă talie, port şi comportament mai mult sau mai puţin asemănător (Negulescu, în

Negulescu et al., 1973). Într-o secţiune verticală prin pădure se pot distinge următoarele etaje de vegetaţie

(fig. 4):

Fig. 4. Etajele de vegetaţie ale pădurii (din Dengler şi Röhrig, 1980)

• etajul arborilor, care constituie arboretul;

• etajul arbuştilor (subarboretul);

• etajul puieţilor, lăstarilor sau drajonilor aparţinând speciilor arborescente (seminţişul sau lăstărişul);

• etajul plantelor erbacee (pătura erbacee sau pătura vie).

La aceste etaje supraterane se adăugă pătura moartă (litiera), constituită din resturile organice

vegetale şi animale căzute pe solul pădurii, solul şi substratul litologic (Negulescu, în Negulescu et al.,

1973).

4.2. Arboretul

În silvicultura românească, noţiunea de arboret are un dublu sens:

• reprezintă totalitatea arborilor care participă la constituirea pădurii ca ecosistem, alcătuind etajul

arborilor.


- 17 -

• cuprinde o porţiune de pădure omogenă în ce priveşte condiţiile staţionale şi de vegetaţie – în special

etajul arborilor – şi care se deosebeşte evident de restul pădurii din jur (Negulescu, în Negulescu et al.,

1973).

În cuprinsul lucrării de faţă, dar mai ales al capitolului 4, termenul de arboret se va utiliza în prima sa

accepţiune, aceea de etaj al arborilor.

În mod concret, la descrierea arboretului interesează caracteristicile sale structurale, precum şi cele

calitative. În cazul aspectelor de ordin structural, deşi există o singură structură, în practică se vorbeşte atât

despre caracteristicile arboretului în structura (proiecţia, profilul) orizontală, cât şi în structura (proiecţia,

profilul) verticală (Dengler, 1935; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

4.2.1. Caracteristicile structurale ale arboretului 4.2.1.1. Caracteristicile arboretului în structura orizontală

Din acest punct de vedere, principalele elemente de caracterizare sunt (1) compoziţia, (2) consistenţa,

(3) desimea, (4) densitatea, (5) gradul de umbrire a arboretului, la care se adaugă (6) diametrul mediu şi

suprafaţa de bază ale arboretului.

Prin (1) compoziţie se înţelege numărul speciilor care intră în constituirea arboretului şi proporţia de

participare a acestora (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Speciile se înscriu prin denumirea lor

prescurtată (tab. 8), iar proporţia lor de participare se exprimă în mod obişnuit în unităţi întregi sau, în lucrări

mai pretenţioase, în zecimi sau sutimi.

Tab. 8. Codurile standardizate ale speciilor arborescente (după xxx, 1984)

Denumirea speciei Cod Denumirea speciei Cod Denumirea speciei Cod

A. Răşinoase Cer Ce Plop cenuşiu PLC Brad BR Cărpiniţă CR Plop tremurător PLT Duglas DU Cenuşer CS Plop euramerican PLX, PLY Larice LA Diverse moi DM Păr pădureţ PR Molid MO Diverse tari DT Platan PL Pin silvestru PI Dud DD Salcie albă SA Pin cembra PIC Fag FA Salcie căprească SAC Pin negru PIN Frasin comun FR Sorb SB Pin strob PIS Frasin pufos FRP Salcâm SC Taxodiu TA Gârniţă GI Scoruş SR Tisă TI Gorun GO Stejar pedunculat ST Diverse răşinoase DR Jugastru JU Stejar brumăriu STB

B. Foioase Măr pădureţ MA Stejar pufos STP Alun turcesc ALT Mesteacăn ME Stejar roşu STR Anin alb ANA Mojdrean MJ Tei argintiu TE Anin negru ANN Nuc comun NU Tei cu frunză mare TEM Arţar american ARA Nuc american NUA Tei pucios TEP Carpen CA Paltin de câmp PA Ulm de câmp ULC Castan bun CAS Paltin de munte PAM Ulm de munte ULM Castan porcesc CAP Plop alb PLA

Proporţia de participare a fiecărei specii se stabileşte, de regulă, după inventarieri, ca raport între:

- numărul de arbori al fiecărei specii şi numărul total de arbori al arboretului (compoziţia pe număr de

arbori - cazul arboretelor tinere);


- 18 -

- suprafaţa de bază (volumul) a fiecărei specii şi suprafaţa de bază (volumul) a arboretului

(compoziţia pe suprafaţă de bază sau compoziţia pe volum - cazul arboretelor mature sau bătrâne).

În funcţie de numărul de specii participante, arboretele se clasifică în:

• pure (constituite exclusiv dintr-o singură specie);

• practic pure (când specia preponderentă participă cu cel puţin 90% din numărul total al arborilor

(arborete tinere), respectiv din suprafaţa de bază sau volumul arboretului (arborete mature sau bătrâne);

• amestecate (de amestec), alcătuite din două sau mai multe specii şi în care fiecare participă cu cel puţin

10 (20)% în compunerea arboretului) (tab. 9).

Tab. 9. Exemple de compoziţie a arboretului

Categorii de arborete după compoziţie

Perfect pure Practic pure Amestecate 10MO 10MO dis. PAM, FA 5BR5FA 10FA 9 FA1BR 6ST3CA1DT (TE, ULC) 10CE 9 CE1GI dis. PAM 4MO3FA3BR dis. PAM 10ANA 8GO2DT (PAM, FR, TEP) 7MO2BR1FA

Speciile care realizează mai puţin de 10% din compoziţie se numesc diseminate (notate dis. în tabelul

8) şi se menţionează fără a mai fi precizată proporţia lor în compoziţie.

La rândul lor, arboretele amestecate au fost diferenţiate după modul de grupare a arborilor componenţi

în două categorii:

• amestecuri uniforme (regulate), în care diferitele specii arborescente se grupează cu o anumită

regularitate (rânduri, fâşii, ca în cazul plantaţiilor);

• amestecuri neuniforme (neregulate), în care speciile se amestecă într-o manieră cu totul întâmplătoare.

Amestecurile neuniforme, care sunt cele mai obişnuite în pădurile regenerate pe cale naturală (“Natura

crează de obicei amestecuri neregulate” – Drăcea, 1923), au fost împărţite în (tab. 10):

Tab. 10. Clasificarea arboretelor după felul amestecurilor (după Popescu-Zeletin, 1955, din xxx, 1984)

Felul amestecului Arborete cu vârsta până la 40 ani Arborete cu vârsta peste 40 ani

Intim (I) Individual (exemplare separate) Individual (exemplare separate) În buchete (b) Fiecare specie ocupă 20-100m2 Fiecare specie participă în fiecare punct cu 2-5 arboriÎn grupe (g) Fiecare specie ocupă 100-500m2 Fiecare specie participă în fiecare punct cu 6-20

arbori În pâlcuri mici (ochiuri) (p)

Fiecare specie ocupă 500-1.000m2 Fiecare specie participă în fiecare punct cu 20-50arbori

În pâlcuri mari (P) Fiecare specie ocupă 1.000-5.000m2 Fiecare specie grupează la un loc peste 50 arbori

Amestecurile, după durata lor, s-au împărţit în permanente (când toate speciile din amestec ajung până

la vârsta exploatabilităţii) şi temporare (când mai curând sau mai târziu una sau mai multe specii vor fi

eliminate din amestec) (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935).

Dacă suprafaţa ocupată de exemplarele unei specii într-un loc este mai mare de 5.000 m2, acestea

formează un arboret pur.


- 19 -

În arboretele amestecate, datorită valorii culturale şi economice diferite a speciilor componente, s-au

diferenţiat specii principale şi specii secundare (ajutătoare). Speciile principale sunt de bază (cu pondere

mare în arborete şi care constituie ţelul principal în gospodărirea pădurilor – stejar pedunculat, gorun, molid,

brad, fag, etc) şi de amestec (cu pondere redusă, dar uneori cu importanţă economică foarte ridicată, cum este

cazul frasinului, ulmilor, teilor, acerineelor, sorbilor etc.).

Compoziţia arboretului are un caracter dinamic, în timp putând să se modifice atât numărul speciilor,

cât şi ponderea lor de participare. Datorită acestui fapt s-au definit diferite tipuri de compoziţii, respectiv:

• compoziţia actuală (reală, momentană), determinată într-un moment din viaţa arboretului;

• compoziţia-ţel de regenerare, de etapă de dezvoltare sau la exploatabilitate, respectiv combinaţia de

specii considerată optimă din punct de vedere ecologic sau economic.

Prin (2) consistenţa (notată cu K) unui arboret se înţelege gradul de apropiere ce există între

coroanelor arborilor componenţi sau gradul de închidere al masivului (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac,

1959). Consistenţa ia în considerare numai etajul arborilor, nu şi arbuştii, şi se exprimă prin indici de

consistenţă de la 1,0 la 0,1, deosebindu-se următoarele categorii de arborete:

• cu consistenţa plină (K = 1,0);

• cu consistenţa aproape plină (K = 0,7 - 0,9);

• cu consistenţa rărită, luminate sau brăcuite (K = 0,4 - 0,6);

• cu consistenţa degradată (poienite) (K = 0,1 - 0,3) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

În general, consistenţa se poate determina prin două modalităţi:

1. Aprecierea vizuală a ponderii suprafeţei proiecţiei orizontale a coronamentului arboretului din suprafaţa

totală a terenului pe care acesta este instalat. Aprecierea se face în orice perioadă a anului în arboretele

pure de răşinoase cu frunze persistente şi doar în sezonul de vegetaţie, după dezvoltarea integrală a

frunzişului, în arboretele pure de foioase sau în amestecurile de răşinoase şi foioase. Stabilirea pe cale

vizuală a consistenţei constituie modalitatea folosită în mod obişnuit în practică silvică, dar metoda are

un caracter subiectiv deoarece depinde de experienţa observatorului (“Consistenţa este o noţiune foarte

relativă; cel care o apreciază trebuie să aibă foarte dezvoltat simţul de a judeca…” Drăcea, 1923-1924).

2. Pe cale analitică, prin utilizarea aerofotogramelor sau a fotografiilor de la sol, pe care se delimitează

proiecţia orizontală a coroanelor arborilor. Împărţind suprafaţa acestei proiecţii, determinată prin

planimetrare, la întreaga suprafaţă a imaginii fotografice studiate, se poate determina indicele de

consistenţă. Stabilirea pe cale analitică a consistenţei este o modalitate de lucru mult mai precisă dar cu

aplicabilitate practică foarte limitată datorită costurilor ridicate (aparatură, timp etc.).

Datorită caracterului subiectiv al determinării vizuale a consistenţei, de multă vreme (Drăcea, 1923-

1924) se recomandă în România folosirea indicilor de desime şi de densitate, caz în care se procedează la

compararea arboretului real cu modelele teoretice expuse în tabelele de producţie (Giurgiu et al., 1972).

Astfel, (3) indicele de desime al unui arboret se determină ca raport între numărul de arbori existenţi la

hectar şi numărul de arbori din tabelele de producţie pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de

producţie şi vârstă. Desimea arboretului se poate exprima şi prin raportul dintre suprafaţa de bază reală la


- 20 -

hectar şi suprafaţa de bază considerată normală, extrasă din tabelele de producţie [(4) indicele de densitate

sau de suprafaţă], respectiv prin raportul dintre volumul real la hectar şi cel extras din tabelele de producţie

[(4) indice de densitate sau de productivitate] pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de producţie

şi vârstă (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Indicii de desime şi densitate pot lua atât valori

subunitare cât şi supraunitare.

În comparaţie cu consistenţa, care are o valoare aproximativă, desimea şi densitatea sunt noţiuni mult

mai precise dar mai laborioase, deoarece stabilirea valorii lor implică atât lucrări de teren (inventarieri), cât şi

lucrări de birou, prin care se prelucrează datele de teren şi se compară rezultatelor obţinute (suprafeţe de bază

şi volume reale) cu cele preluate din tabelele de producţie. Cu toată precizia lor teoretic mai ridicată, indicii

de desime şi densitate pot fi însă şi ei afectaţi de erori datorate stabilirii incorecte a vârstei sau clasei de

producţie, ceea ce conduce la folosirea, pentru arboretul considerat normal, a unor valori incomparabile cu

cele care caracterizează arboretul real.

Indicii de consistenţă, de desime şi de densitate ai unui arboret nu au, de regulă, aceeaşi valoare,

datorită modului lor diferit de determinare. Aşa se întâmplă, spre exemplu, în arboretele bătrâne (cazul

făgetelor), în care un număr mic de arbori, crescuţi rar şi având, în consecinţă, coroane bogate, dezvoltate

lateral, suprafeţe de bază şi volume mari, realizează o consistenţă ridicată, chiar şi plină.

(5) Gradul de umbrire se referă la umbrirea exercitată efectiv de arboret asupra solului (Negulescu,

în Negulescu şi Ciumac, 1959). Acest parametru este mai dificil de determinat şi, în general, nu se ia în

considerare la caracterizarea etajului arborilor.

Gradul de umbrire diferă de la o specie la alta şi variază cu vârsta arboretului. Astfel, acesta este mai

redus în arborete din specii de lumină (salcâm, plopi, larice, mesteacăn), cu frunziş rar, care se luminează de

timpuriu şi acoperă mai slab solul, decât în cele cu specii de umbră gen brad sau fag, care au un frunziş des.

Gradul de umbrire a solului descreşte la fiecare specie pe măsura înaintării în vârstă, deoarece arboretul se

luminează (consistenţa se reduce treptat), ceea ce face posibilă instalarea seminţişului sau a speciilor de

arbuşti (Drăcea, 1923-1924).

(6) Diametrul mediu al arboretului reprezintă mărimea medie a grosimii arborilor componenţi şi se

determină pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau pe elemente de arboret. În general, se

pot determina diferite tipuri de diametre medii: diametrul mediu aritmetic (d), diametrul mediu al suprafeţei

de bază (dg), diametrul central (median) al numărului de arbori (dM), diametrul central al volumului (dVM),

diametrele medii Hohenadl d+ şi d-, etc. În practica silvică românească (la alcătuirea actelor de punere în

valoare A.P.V.) se recomandă folosirea diametrului central (median) al suprafaţei de bază dgM, care prezintă

o mai mare stabilitate în raport cu fluctuaţiile curbei de frecvenţă a diametrelor (Giurgiu, 1979).

4.2.1.2. Caracteristicile arboretului în structura verticală

Aceste caracteristici sunt (1) etajarea arboretului, (2) profilul arboretului, (3) închiderea arboretului şi

(4) înălţimea medie a arboretului.


- 21 -

(1) Etajarea arborilor se referă la modul în care diferitele categorii de arbori ce participă la

constituirea arboretului se repartizează pe etaje sau straturi mai mult sau mai puţin distincte şi durabile

(Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Drept urmare, s-au distins (fig. 5):

Fig. 5. Schema unui arboret monoetajat (a), bietajat (b) şi multietajat (c) [din Burschel şi Huss, 1997 (a şi b) şi Whitmore, 1992 (c)]

• arborete unietajate (monoetajate), în care toţi arborii, ajungând aproximativ la acelaşi nivel (chiar dacă

există diferenţe de înălţime între aceştia), constituie un singur etaj de vegetaţie. Este cazul arboretelor de

aceeaşi vârstă (echiene) şi pure, ca şi al arboretelor amestecate, formate din specii cu ritmuri de creştere

similare.

• arborete bietajate, în care arborii formează două etaje de vegetaţie (principal sau dominant şi secundar,

dominat sau subetaj), cum este cazul în şleauri (cvercete amestecate în care pe lângă specia de Quercus

participă ca elemente de amestec obligatorii, de egală importanţă, specii de Tilia şi Carpinus – Doniţă şi

Purcelean, 1975).

În astfel de arborete, etajul superior este alcătuit din stejar pedunculat (gorun), frasin, tei, paltin de

câmp sau paltin de munte, în timp ce în etajul inferior se întâlnesc carpen şi jugastru.

Arboretele monoetajate pot trece cu timpul în arborete bietajate (cazul unor amestecuri de fag, brad şi

molid). În acelaşi timp, din unele arborete bietajate în tinereţe (amestecuri provizorii, de tip molid-mesteacăn

sau amestecuri de răşinoase şi fag cu specii pioniere - plop tremurător, salcie căprească sau mesteacăn) pot

rezulta arborete monoetajate la maturitate sau bătrâneţe.

• arborete multietajate, constituite din trei sau mai multe etaje, care se întâlnesc doar în pădurile tropicale

umede (în pădurile temperate, cum sunt şi cele din ţara noastră, există numai arborete mono- şi bietajate).

În lucrările de amenajare a pădurilor din România se consideră etajate numai arboretele în care

diferenţa dintre înălţimile medii ale două etaje succesive este de cel puţin 25% din înălţimea etajului

superior iar masa lemnoasă (volumul) unui etaj reprezintă cel puţin 30% din masa (volumul) arboretului

întreg (xxx, 1984).


- 22 -

La nivelul fiecărui etaj arborescent se disting suprafaţa superioară a coronamentului, indicată de

vârfurile celor mai înalţi arbori, precum şi suprafaţa inferioară a coronamentului, reprezentată de ultimele

ramuri cu frunze verzi de la baza coroanelor (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Distanţa dintre suprafaţa

superioară şi cea inferioară defineşte adâncimea sau grosimea coronamentului (Drăcea, 1923-1924).

În cazul arboretelor monoetajate, pe măsura înaintării în vârstă şi odată cu diferenţierea arborilor după

înălţime, coronamentul se împarte în două plafoane:

• plafonul superior, care este constituit din arborii cei mai înalţi şi mijlocii şi are aspect continuu;

• plafonul inferior, format din arborii mici, rămaşi în urmă cu creşterea, repartizaţi numai ici şi colo sub

cel superior (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

În arboretele caracterizate prin prezenţa arborilor de toate vârstele şi dimensiunile (arborete pluriene)

nu se pot diferenţia etaje de vegetaţie.

(2) Profilul arboretului se referă la alura pe care o prezintă suprafaţa superioară a coronamentului

(Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Astfel, se deosebesc (fig. 6):

Fig. 6. Profilul arboretului: continuu (a), ondulat (b), în trepte (c) şi dantelat (d) (după Negulescu, din Negulescu şi Ciumac, 1959)

• arborete cu profil continuu, când coroanele arborilor ajung la aceeaşi înălţime (cazul arboretelor echiene

şi pure, cum sunt monoculturile de plopi euramericani);

• arborete cu profil ondulat, când înălţimile arborilor cresc şi descresc astfel încât, în secţiune verticală,

suprafaţa superioară a coronamentului prezintă un profil sinuos;

• arborete cu profil în trepte, când arborii din suprafeţele alăturate diferă evident între ei ca înălţime, care

descreşte sau creşte gradat (cazul arboretelor parcurse cu tratamentul tăierilor rase în benzi în diferite

variante– vezi capitolul de Regime şi tratamente);

• arborete cu profil dantelat (zdrenţuit), când arborii sunt foarte diferiţi ca înălţime, dând suprafeţei

superioare a coronamentului un aspect cu totul neregulat (cazul arboretelor virgine sau grădinărite)

(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).


- 23 -

(3) Închiderea arboretului se referă la modul în care diferitele categorii de arbori cu înălţimi egale

sau diferite participă la realizarea stării de masiv (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În mod concret,

închiderea arboretului se poate produce în trei moduri: pe orizontală, pe verticală şi în trepte (fig. 7).

Fig. 7. Închiderea arboretului: pe orizontală (a), pe verticală (b), în trepte (c) (din Dengler, 1935)

Închiderea pe orizontală se realizează atunci când coroanele arborilor sunt situate relativ la aceeaşi

înălţime şi se ating lateral între ele, constituind un coronament cu profil continuu sau ondulat. În acest caz

(arborete monoetajate), coroanele sunt umbrite de exemplarele din jur şi nu se pot dezvolta prea mult lateral,

iar elagajul este activ. În astfel de arborete, exemplarele individuale, cu înălţimi apropiate, se protejează

reciproc (efect de bloc) iar acţiunea vânturilor periculoase se resimte puţin (Negulescu, în Negulescu şi

Ciumac, 1959)

Închiderea pe verticală se realizează când arborii nu au aceleaşi înălţimi, iar trecerea de la o coroană la

alta se face la niveluri diferite (cazul arboretelor bietajate sau pluriene). În astfel de situaţii, coroanele

arborilor mai înalţi acoperă parţial sau total coroanele exemplarelor alăturate, ceea ce face dificilă evaluarea

consistenţei. Arborii nu se mai sprijină lateral contra vântului însă fiecare are o rezistenţă individuală mult

sporită deoarece, fiind expus de timpuriu acţiunii directe a vântului, şi-a creat o bună ancorare în sol iar

tulpina rămâne mai scurtă şi îngroşată puternic la bază (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Închiderea în trepte se realizează când înălţimea arborilor creşte sau descreşte gradat, în secţiune

verticală având aspectul unor trepte. O astfel de situaţie apare mai ales pe pante repezi, pe locuri umede

expuse acţiunii de doborâre a vântului, precum şi la limita superioară altitudinală a pădurii (Dengler, 1935).

(4) Înălţimea medie a arboretului reprezintă o mărime medie a înălţimii arborilor componenţi,

determinându-se (ca şi diametrul mediu) pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau elemente

de arboret. Deşi se cunosc numeroase tipuri de înălţimi medii, prezentate pe larg în manualele de

Dendrometrie, în practica silvică de la noi se folosesc cu precădere aşa-numitele înălţimi medii condiţionate


- 24 -

(corespunzătoare anumitor diametre medii = înălţimea arborelui mediu aritmetic, înălţimea arborelui mediu

al suprafaţei de bază, înălţimea arborelui central al numărului de arbori, etc), iar dintre acestea înălţimea

corespunzătoare diametrului central (median) al suprafeţei de bază hg.

În arboretele regulate (echiene şi relativ echiene), monoetajate, au fost imaginate diverse clasificări

ale arborilor după înălţime, dintre care cea mai cunoscută şi utilizată la nivel european este cea datorată

profesorului german Gustav Kraft (1884). Prin aprecierea vizuală a poziţiei arborilor (înălţimii relative) şi a

gradului de dezvoltare a coroanelor arborilor, acesta a diferenţiat cinci clase poziţionale (fig. 8):

Fig. 8. Clasificarea lui Kraft (1884) (arboret de pin silvestru) • clasa 1 - arbori predominanţi, care sunt cei mai înalţi şi cu coroanele cele mai dezvoltate.

• clasa a 2-a - arbori dominanţi, care au înălţimi apropiate de predominanţi, dar coroanele lor sunt mai

puţin dezvoltate.

• clasa a 3-a - arbori codominanţi, cu înălţime ceva mai redusă decât arborii din primele două clase şi cu

coroanele înghesuite şi mai slab dezvoltate.

• clasa a 4-a - arbori dominaţi, care au înălţimi mai mici şi coroane înguste, înghesuite şi uneori dezvoltate

numai într-o parte. Arborii dominaţi au fost împărţiţi în două subclase:

- 4a - arbori cu partea superioară a coroanei în lumină.

- 4b - arbori numai cu vârful în lumină.

• clasa a 5-a - arbori copleşiţi (cu totul umbriţi, înăbuşiţi), care fie mai prezintă încă frunziş viu (subclasa

5a - cazul speciilor de umbră), fie sunt deperisanţi sau complet uscaţi (subclasa 5b).

Arborii din clasele 1, a 2-a şi a 3-a formează plafonul superior, în timp ce exemplarele din clasele a 4-

a şi a 5-a fac parte din plafonul inferior al arboretului.

În unele ţări anglo-saxone (S.U.A., Marea Britanie), încă de la mijlocul anilor 1940 s-a renunţat la

categoria arborilor predominaţi (clasa 1) din clasificarea lui Kraft, pe baza constatării practice că este extrem

de dificilă diferenţierea arborilor predominanţi de cei dominanţi (fig. 9).


- 25 -

Fig. 9. Clasificarea poziţională a arborilor în arboretele echiene din S.U.A. (după Society of American Foresters, 1944, din Toumey şi Korstian, 1947)

Clasificarea lui Kraft se face prin apreciere vizuală şi are, în consecinţă, un caracter subiectiv.

Deoarece, mai ales la vârste mici, datorită concurenţei intra- şi mai ales interspecifice, arborii îşi pot schimba

poziţia pe verticala arboretului, clasificarea utilizată trebuie revizuită periodic.

4.2.2. Caracteristicile calitative ale arboretului

Din aceste caracteristici fac parte (1) originea, (2) modul de regenerare, (3) vârsta, (4) clasa de

producţie, (5) calitatea, (6) starea de vegetaţie şi (7) starea fitosanitară a arboretelor.

(1) Originea arboretelor. În raport cu originea lor, arboretele se clasifică în:

- naturale, care apar pe cale generativă (din sămânţă) sau vegetativă (din lăstari sau drajoni);

- artificiale, create de om prin semănături directe, prin plantaţii cu puieţi sau prin butăşiri.

Arboretele naturale, la rândul lor, se împart în:

• virgine. Acestea “… sunt originale în structura lor şi s-au dezvoltat întotdeauna în condiţiii naturale.

Solul, climatul, întreaga lor floră şi faună, precum şi procesele lor de viaţă, nu au fost deranjate sau

modificate prin exploatarea lemnului sau păşunatul animalelor domestice. Toate celelalte influenţe

antropice directe sau indirecte sunt, de asemenea, excluse din aceste suprafeţe” (Leibundgut, 1982, în

Schuck et al., 1994);

• cvasivirgine (virgine secundare), care sunt “păduri în stare naturală sau aproape naturală, care nu

prezintă vreo influenţă antropică evidentă sau doar la un nivel minim în prezent” (Mayer şi Brünig, 1980,

în Schuck et al., 1994);

• cultivate, apărute sub influenţa factorilor mediului natural, dar şi datorită unei evidente intervenţii

umane.

După (2) modul de regenerare se diferenţiază (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):

- arborete din sămânţă (de codru), provenite în totalitate sau în proporţie de minim 70% din sămânţă (pe cale

naturală - însămânţare naturală; pe cale artificială - din plantaţii sau prin însămânţare artificială).


- 26 -

- arborete din lăstari (drajoni) (de crâng), regenerate pe cale vegetativă în proporţie de cel puţin 70%.

- arborete cu provenienţă mixtă (de crâng compus), regenerate atât din sămânţă, cât şi din lăstari (drajoni), în

proporţii apropiate dar care nu ating în nici un caz 70% (50% din sămânţă + 50% din lăstari; 60% din

sămânţă + 40% din lăstari etc).

(3) Vârsta arboretului. În funcţie de vârsta arborilor componenţi se disting arborete echiene, pluriene

şi de vârste multiple (xxx, 1984) (fig. 10).

Fig. 10. Arborete echiene (a), pluriene (b) şi de vârste multiple (c) (din Smith et al., 1997)

Arboretele echiene sunt constituite din arbori care au practic aceeaşi vârstă sau diferă cu cel mult 5

ani, provenind din plantaţii, însămânţări naturale sau artificiale, regenerări din lăstari sau drajoni. Aceste

arborete au un număr relativ redus de categorii de diametre, numărul de arbori variind după o curbă mai mult

sau mai puţin apropiată de cea sub formă de clopot (gaussiană).

În silvicultura noastră se mai consideră arborete relativ echiene şi cele în care vârsta arborilor variază

cu peste 5 ani dar nu cu mai mult de 30 ani, în astfel de condiţii nediferenţiindu-se etaje distincte (xxx,

1984). În general, datorită faptului că arborii din cele două tipuri de arborete de mai sus sunt foarte

asemănători ca vârstă şi dimensiuni, acestea sunt considerate arborete regulate.

Arboretele pluriene cuprind arbori din toate categoriile de diametre şi vârste, de la un an până la vârste

foarte înaintate, apropiate sau chiar egale cu longevitatea speciei în condiţiile staţionale date. Numărul de

arbori variază după o curbă mai mult sau mai puţin apropiată de cea a funcţiei exponenţiale descrescătoare

(de Liocourt, 1898), în astfel de arborete neputând fi separate etaje distincte.

Între arboretele relativ echiene şi arboretele pluriene a fost distinsă şi o treaptă intermediară,

reprezentată prin arboretele relativ pluriene, caracterizate prin faptul că arborii fac parte din 2-3 generaţii

care se dispun în mod natural în etaje distincte (xxx, 1984). Arboretele pluriene, ca şi cele relativ pluriene,

sunt considerate arborete neregulate.

Arboretele de vârste multiple cuprind arbori grupaţi în mai multe generaţii, fiecare dintre acestea

având ca vârstă un multiplu al vârstei exploatabilităţii generaţiei celei mai tinere. Această structură se


- 27 -

realizează în pădurile tratate în crâng compus, unde generaţia cea mai tânără este cea de crâng (vârsta

exploatabilităţii = n), iar celelalte generaţii (aşa-numitele rezerve) au vârsta egală cu 2n, 3n, 4n etc.

În mod practic, vârsta arboretelor echiene se determină prin următoarele modalităţi (Giurgiu, 1979):

1. Folosirea documentelor de arhivă.

2. Numărarea verticilelor, atunci când acestea se pot distinge cu claritate, aşa cum este cazul exemplarelor

tinere de răşinoase (cu excepţia laricelui) şi al plopilor euramericani (în special clona R-16). Vârsta arborilor

este egală cu numărul verticilelor vizibile, la care se adaugă numărul de ani necesari pentru apariţia primului

verticil (patru ani la brad şi molid - Stănescu et al., 1997).

3. Numărarea inelelor anuale pe probe (carote) recoltate cu burghiul de creşteri (Pressler). Metoda se

bazează pe însuşirea arborilor crescuţi în zonele subarctice, temperate şi subtropicale, de a forma inele

distincte de la an la an, ca urmare a creşterii lor sezoniere.

4. Numărarea inelelor anuale pe cioate proaspăt tăiate.

În cazul arboretelor pluriene, determinarea vârstei medii este imposibilă, fiind în acelaşi timp şi lipsit

de sens calculul unei valori medii.

(4) Prin clasă de producţie se înţelege, în linii mari, capacitatea de producţie a unui arboret, care

este influenţată de condiţiile edafo-climatice în care creşte arboretul respectiv (Negulescu, în Negulescu şi

Ciumac, 1959). În mod practic, clasa de producţie se determină cu ajutorul tabelelor de producţie, însă în

mod diferit pentru arborete echiene şi pluriene (fig. 11).

a. b.

Fig. 11. Grafice pentru determinarea clasei de producţie în arborete echiene (a) şi pluriene (b)

(din Giurgiu, 1979)

Astfel, în cazul arboretelor echiene, aceasta se stabileşte pentru fiecare specie în funcţie de vârsta şi

înălţimea medie, folosind graficele pentru determinarea clasei de producţie relativă şi absolută.

În arboretele pluriene, clasa de producţie se stabileşte cu acelaşi gen de grafice (dar având pe axa

absciselor diametrul şi nu vârsta), în funcţie de înălţimea realizată la diametrul de referinţă de 50 cm.

Tabelele de producţie sunt alcătuite pentru cinci clase de producţie relative. Cele mai mari dimensiuni

şi cea mai ridicată producţie se realizează de arboretele din clasa I, iar valorile cele mai reduse în cele din

clasa a V-a.


- 28 -

În comparaţiile dintre specii, clasa de producţie relativă este needificatoare deoarece, spre exemplu, un

molidiş din clasa a II-a de producţie este mai productiv decît un pinet din clasa I de producţie.

(5) Calitatea arborilor se apreciază după proporţia lemnului de lucru pe care îl conţin, în funcţie de

care se realizează indicele de utilizare a lemnului, definit ca raport între volumul lemnului de lucru şi

volumul total (xxx, 2000).

Arborii pe picior (în pădure) se grupează în patru clase de calitate, în funcţie de proporţia din înălţimea

lor totală aptă pentru lemn de lucru, după următoarele criterii (tab. 11):

Tab. 11. Criterii de încadrare a arborilor în clase de calitate (din xxx, 1986)

Procent mediu de utilizare din volumul fusului la răşinoase şi din volumul arborelui întreg la

foioase

Grupa de specii

Clasa de calitate

Proporţia din înălţimea totală a arborelui aptă pentru lemn de lucru

(%) Lemn de lucru Lemn de foc

Coeficienţi de echivalenţă

I Peste 60 98 2 1,00 II 40-60 92 8 0,94 III 10-40 79 21 0,81

Răşinoase

IV Sub 10 15 85 0,15 I Peste 50 86 14 1,00 II 25-50 70 30 0,81 III 10-25 49 51 0,57

Foioase

IV Sub 10 15 85 0,17

Deci, o atenţie deosebită se acordă porţiunii situate în prima jumătate a trunchiului, deoarece (xxx,

2000):

- volumul porţiunii respective reprezintă, în funcţie de specie şi forma arborelui, 75-86% din volumul

fusului;

- din această porţiune se obţin sortimente de lemn valoros cu diametre mari.

Dacă în prima jumătate din înălţime la foioase sau în primele 60% din înălţime la răşinoase nu există

defectele menţionate mai jos, arborele respectiv se încadrează în clasa I de calitate. Dacă însă pe respectiva

porţiune de trunchi există defecte care impun declasări la lemn de foc, analiza se va extinde pe circa 70% din

înălţimea totală a arborelui. Nu este necesar să se analizeze restul de 30% din înălţime deoarece aceasta are

doar o pondere de 4-6% din volumul total al fusului iar lemnul obţinut din această porţiune are o

întrebuinţare redusă.

Aprecierea calităţii arborilor se face vizual, astfel că operatorul trebuie să cunoască atât prevederile

standardelor în vigoare în privinţa condiţiilor de admisibilitate ale sortimentului lemnos cu cele mai largi

limite, precum şi corelaţia dintre aspectul exterior al arborelui nedoborât şi defectele interioare ale lemnului.

La stabilirea calităţii arborelui nedoborât se iau în considerare doar defectele care limitează folosirea

materialului pentru lemn de lucru, declasându-l la lemn de foc. Aceste defecte sunt:

- defecte de formă: curbură şi înfurcire (bifurcare).

- defecte de structură: alteraţii-putregaiuri, inimă stelată de gelivură, noduri vicioase (mari sau nesănătoase).


- 29 -

Celelalte defecte de formă şi de structură (ovalitate, conicitate, lăbărţare, coajă înfundată, fibră torsă,

inimă roşie, etc.) nu se iau în considerare deoarece ele nu declasează porţiunea respectivă la lemn de foc.

Aceste defecte sunt însă importante pentru stabilirea sortimentelor de mare valoare economică (lemn pentru

furnire la gorun, stejar, paltin, cireş; lemn de derulaj la fag; lemn de rezonanţă la molid), ele putând

determina declasarea lemnului dintr-un sortiment de lemn de lucru de calitate superioară la lemn de lucru de

calitate inferioară (xxx, 2000).

Odată realizată încadrarea arborilor pe clase de calitate se poate trece la clasificarea calitativă a

arboretelor, realizată separat pe specii (12 categorii de calitate pentru răşinoase (100, 95, 90, 85,…..45%),

respectiv 14 categorii pentru foioase (100, 95, 90,……35%). În scopul întocmirii unor evidenţe privind

calitatea arboretelor a fost întocmit un sistem unitar (independent de specie) de clasificare a acestora,

încadrarea în sistem făcându-se după procentul arborilor din clasa I de calitate (tab. 12):

Tab. 12. Clasificarea calitativă a arboretelor (din Leahu, 1994)

Procentul arborilor de lucru sau din clasa I de calitate 91-100 81-90 71-80 61-70….1-10 Clasa de calitate a arboretelor I II III IV…….X

(Prin arbori din clasa I de calitate se înţeleg arborii din clasa I efectiv inventariaţi, la care se adaugă cei atribuiţi acestei clase prin echivalare, adică prin înmulţirea arborilor din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a cu coeficienţii de echivalenţă corespunzători, indicaţi în tabelul 10).

La răşinoase, majoritatea arboretelor se încadrează în clasele I-IV, iar la foioase în clasele II-VI

(Giurgiu, 1979).

(6) Starea de vegetaţie (vitalitatea) se referă la vigoarea de creştere şi rezistanţa la intemperii a unui

arboret (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Din acest punct de vedere, arboretele au fost diferenţiate în

următoarele categorii (xxx, 1984):

- arborete cu stare de vegetaţie foarte activă (viguroasă), când arborii înregistrează în ultimii ani creşteri în

diametru şi înălţime foarte mari în raport cu vârsta şi bonitatea staţiunii. De obicei, frunzişul este foarte bogat

şi de o culoare verde foarte închis, iar ritidomul este frumos şi curat;

- arborete cu stare de vegetaţie activă (viguroasă), când ultimele creşteri anuale în diametru şi înălţime

depăşesc pe cele normale. Frunzişul este bogat, de culoare verde închis, iar ritidomul este curat şi fără

licheni;

- arborete cu stare de vegetaţie normală, când ultimele creşteri în diametru şi înălţime sunt mijlocii în raport

cu vârsta şi bonitatea staţiunii. Dezvoltarea frunzişului este normală, culoarea frunzelor fiind de un verde

obişnuit, iar ritidomul este acoperit cu licheni doar la baza tulpinilor;

- arborete cu stare de vegetaţie slabă, când ultimele creşteri în diametru şi înălţime sunt subnormale (mai

mici decât valorile medii). Frunzişul este mai rar, de un verde mai deschis, iar tulpinile au uneori vârfuri

uscate şi sunt acoperite în bună parte de licheni;

- arborete cu stare de vegetaţie foarte slabă (lâncedă), când ultimele creşteri în diametru şi în înălţime sunt

practic nule. Frunzişul este foarte rar, de o culoare palidă, tulpinile sunt în general acoperite cu licheni, iar

unele vârfuri şi părţi din coroană sunt uscate sau pe cale de a se usca.


- 30 -

(7) Starea fitosanitară se referă la starea de sănătate a arborilor şi arboretelor. Aceasta se apreciază

la nivelul continentului nostru în cadrul monitoringului forestier. Acesta se realizează în Europa începând din

anul 1985 (în România din 1990) în peste 6.000 de suprafeţe de probă permanente (caroiaj de 16 x 16 km)

(Elvingson, 2001). Prin intermediul monitoringului forestier, arborii sunt încadraţi în clase de defoliere,

respectiv clase de decolorare a frunzişului (tab. 13).

Tab. 13. Clasificarea arborilor după gradul de defoliere-decolorare (din xxx, 1990)

Clasa Gradul de defoliere/decolorare Proporţia de frunze sau ace lipsă sau decolorate (%)

0 Fără defoliere/decolorare 0-10 1 Slab defoliat (decolorat) 11-25 2 Moderat defoliat (decolorat) 26-60 3 Puternic defoliat (decolorat) Peste 60 4 Arbore mort (complet uscat) 100

Sistemul de clasificare prezentat mai sus conduce la caracterizarea satisfăcătoare a stării de sănătate a

arboretului. Astfel, se apreciază că arborii din clasa a 3-a, care nu mai sunt capabili să revină la o stare de

sănătate normală, evoluează în direcţia uscării. În acelaşi timp, cu cât ponderea arborilor din clasele a 3-a şi a

4-a este mai mare, cu atât starea sanitară a pădurii este mai precară şi sunt necesare măsuri specifice de

conducere. Acestea încep cu lucrări de igienă (prin care se elimină numai exemplarele uscate, deperisante,

rupte, care pot deveni focare de infecţie) şi pot culmina cu refacerea-substituirea pădurii când consistenţa s-a

redus datorită uscării arborilor la valori de 0,1-0,3 şi aceasta a devenit exploatabilă după stare.

Prin utilizarea monitoringului forestier s-a constatat că, la nivelul ţării noastre, în anul 2001, din

numărul total de arbori inventariaţi, 86,7% din arbori au fost sănătoşi (clasele de defoliere-decolorare 0-1), în

timp ce 13,3% au fost vătămaţi (clasele de defoliere-decolorare 2-4). Aceste valori au inclus România în

categoria ţărilor europene cu păduri moderat vătămate (proporţia arborilor din clasele de defoliere-

decolorare 2-4 cuprinsă între 11 şi 20%) (Badea şi Tănase, 2002).

4.3. Subarboretul

Prin subarboret se înţelege totalitatea arbuştilor care cresc sub acoperişul arboretului, constituind cel

de-al doilea etaj de vegetaţie al pădurii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Subarboretul, “născut din oroarea pe care natura o are de vid” (Drăcea, 1923-1924), joacă un rol

important în viaţa pădurii, deoarece:

• prin umbrirea solului împiedică instalarea vegetaţiei erbacee, limitând în acelaşi timp evaporarea apei din

stratul superior al solului;

• prin litiera depusă anual îmbogăţeşte solul;

• la vârste mici contribuie la realizarea stării de masiv;

• reprezintă o sursă de adăpost şi hrană pentru păsări şi vânat;

• este un important producător de materii prime valoroase (fructe, flori, gutapercă, tanin, etc.);


- 31 -

• îngreunează accesul animalelor domestice, limitând păşunatul în pădure (Drăcea, 1923-1924; Morozov,

1952; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Chiar dacă are şi diverse efecte negative (este gazdă pentru unii dăunători ai pădurii; împiedică o parte

din precipitaţiile atmosferice să ajungă la sol; mai ales pe solurile sărace concurează arborii la substanţele

hrănitoare şi apă, etc.), subarboretul “este o binefacere pentru pădure şi trebuie ajutat la instalarea lui…”

(Drăcea, 1923-1924).

În descrierea subarboretului se iau în considerare următoarele caracteristici:

• compoziţia, apreciată vizual şi exprimată prin enumerarea speciilor participante (tab. 14), înscrise în

ordinea descrescătoare a proporţiei lor de participare.

Tab. 14. Codurile standardizate ale speciilor arbustive (din xxx, 1984)

Nr. crt Denumirea speciei Codul Nr. crt Denumirea speciei Codul

1. Alun A 14. Porumbar N 2. Anin verde B 15. Salbă râioasă O 3. Caprifoi C 16. Salbă moale P 4. Cătină albă D 17. Jneapăn Q 5. Cătină roşie E 18. Soc negru R 6. Clocotiş F 19. Soc roşu S 7. Corn G 20. Sânger T 8. Dracilă H 21. Cruşin U 9. Lemn câinesc I 22. Dârmox V

10. Liliac J 23. Scumpie W 11. Măceş K 24. Amorfă X 12. Păducel L 25. Ienupăr Y 13. Verigariu M 26. Călin Z

• suprafaţa ocupată, evaluată vizual şi exprimată în zecimi din suprafaţa arboretului întreg. La aprecierea

suprafeţei se are în vedere să fie realizat sau depăşit numărul normă de indivizi la hectar (cel puţin un

exemplar la 2-3 m2), altfel subarboretul se consideră diseminat (xxx, 1984).

La descrierea subarboretului se mai utilizează şi caracteristica mod de răspândire, după care acesta

lipseşte, are răspândire uniformă, grupată ori izolată doar spre lizieră sau acolo unde arboretul este mai rărit.

Uneori se mai indică şi vigoarea de vegetaţie a etajului arbustiv, aspect important cu precădere acolo unde

un subarboret prea abundent şi alcătuit din specii competitive poate afecta mai ales capacitatea de regenerare

a pădurii.

4.4. Seminţişul (lăstărişul)

Seminţişul (lăstărişul) include totalitatea puieţilor sau lăstarilor din speciile arborescente, care

formează un etaj de vegetaţie distinct.

În decursul schimbărilor pe care pădurea le suferă în timp, seminţişul (lăstărişul) ocupă pe verticala

acesteia o poziţie şi funcţie variabilă. Rolul său este însă esenţial în regenerarea pădurii, deoarece prin el

aceasta se reface sau reînnoieşte din generaţie în generaţie.

După caracterul şi rolul său, seminţişul este de două feluri (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959;

Negulescu, în Negulescu et al., 1973):


- 32 -

1. Provizoriu (trecător), care apare repetat pe solul pădurii încă de la primele fructificaţii dar, mai ales din

lipsa luminii, dispare la scurt timp (câţiva ani) de la instalare.

2. Preexistent, care se instalează cu puţin timp înainte de exploatarea pădurii şi din care se poate constitui

un nou arboret. După rolul jucat în regenerarea pădurii, seminţişul preexistent poate fi:

• utilizabil (de viitor), care poate fi folosit cu ocazia apropiatei regenerări a pădurii. Acesta este constituit

din specii valoroase şi include puieţi sănătoşi şi viguroşi, cu o înălţime de cel puţin 30 cm la răşinoase şi

40 cm la foioase.

• neutilizabil, care este nevaloros ca specie şi conformare şi nu poate fi integrat în viitorul arboret.

Seminţişul neutilizabil, în lipsa subarboretului, contribuie la protejarea şi ameliorarea solului.

Lăstărişul se instalează după tăierea tulpinilor în arboretele (crânguri) constituite din specii care

dispun de capacitate de lăstărire.

În descrierea seminţişului (lăstărişului) preexistent utilizabil se iau în considerare (xxx, 1984):

• compoziţia, notată ca în cazul arboretului (10FA dis. CA; 8FA2CA; 5FA4CA1DT, etc.) şi apreciată

vizual (cazul cel mai obişnuit) sau pe baza unor inventarieri în suprafeţe de probă.

• suprafaţă ocupată, evaluată vizual şi exprimată în zecimi din suprafaţa întregului arboret.

• vârstă medie, apreciată pe baza documentelor de arhivă (mai ales proiecte de amenajare a pădurilor) ori

determinată pe teren prin numărarea inelelor anuale pe tăietura de la colet sau a verticilelor.

4.5. Pătura erbacee (pătura vie)

Aceasta include totalitatea plantelor ierboase (anuale şi perene), unii arbuşti şi subarbuşti, muşchii şi

lichenii care se găsesc pe solul pădurii.

Pătura erbacee creşte atât sub influenţa solului pe care este fixată şi din care îşi obţine hrana, cât şi a

arboretului sub care trăieşte, de aceea se consideră a fi un indicator sensibil al acestor condiţii (Negulescu, în

Negulescu şi Ciumac, 1959).

În mod practic, pătura erbacee se descrie cu ajutorul releveelor floristice, realizate în cursul sezonului

de vegetaţie (de la sfârşitul primăverii până în plină vară, prin intermediul aşa-numitei flore estivale),

indicându-se fie speciile componente în totalitate, fie doar speciile de plante cu rol indicator. Cu ajutorul

speciilor indicatoare se definesc tipurile generale de pătură erbacee, diferenţiate pe formaţii sau grupe de

formaţii forestiere (molidişuri, brădete, făgete etc.) şi denumite după numele uneia sau a 2-3 specii cu rol

indicator, care sunt abundente sau dominante în tipul respectiv (Beldie şi Chiriţă, 1967).

Uneori, la denumirea tipului general de pătură erbacee se mai adaugă suprafaţa ocupată, exprimată în

zecimi, vigoarea de creştere şi, în situaţii speciale (specii de graminee), gradul de înţelenire.

4.6. Alte componente fitocenotice ale pădurii

Pe lângă etajele de vegetaţie amintite, la constituirea pădurii participă numeroase specii de

microorganisme vegetale care formează microflora (microfitocenoza). Compoziţia şi densitatea speciilor care

alcătuiesc microflora depind de poziţia geografică şi structura pădurii, de însuşirile litierei şi ale solului, de

intervenţiile silviculturale practicate etc.


- 33 -

Microflora ocupă poziţii diferite în structura pădurii:

• pe scoarţă se pot găsi muşchi, licheni şi alge corticole capabile de fotosinteză cu intensitate redusă;

• în aerul din pădure se găsesc numeroase bacterii;

• în litiera şi solul pădurii participă mai ales flora (ciuperci, bacterii, actinomicete) care realizează

decompunerea materiei organice moarte din sol. Dintre aceste organisme, un rol deosebit îl joacă

ciupercile de micoriză (endotrofă, ectotrofă, peritrofă), care trăiesc în simbioză cu rădăcinile unor specii

de arbori. Lor li se adaugă actinomicetele din nodozităţile rădăcinilor de anin, speciile de Rhizobium din

nodozităţile rădăcinilor de leguminoase, ciupercile de pe rădăcinile speciilor de Elaeagnus şi Hippophäe,

toate având rolul de fixare a azotului atmosferic necesar în nutriţia arborilor (Boulard şi Moreau, 1962, în

Doniţă et al., 1977).

În litiera şi solul pădurii, caracteristice pentru organismele vegetale descompunătoare sunt:

• densitatea foarte ridicată, de ordinul 1012 - 1015/m2 (tab. 15);

Tab. 15. Concentraţia numerică a microorganismelor vegetale din litiera diverselor arborete (după Runov şi Misuştina, 1960, din Doniţă et al., 1977)

Natura pădurii Număr

total* Bacterii

nesporogene* Bacterii

sporogene* Actinomicete* Ciuperci

microscopice* Stejăret 84.388 77.200 258 6.150 780 Mestecăniş 240.764 236.200 104 2.200 2.260 Molidiş 44.414 35.680 136 6.500 498 Pinet 35.351 30.170 529 3.900 752 Laricet 185.944 175.600 1352 7.800 1192

* în mii exemplare la 1 gram substanţă uscată în litieră.

• biomasa extrem de redusă (zeci sau sute de grame la m2, respectiv zeci sau sute de kilograme la ha)

(Doniţă et al., 1977);

• localizarea mai ales în rizosferă, cea mai bogată zonă în microorganisme găsindu-se în primii 1-2 cm din

preajma rădăcinii (Chiriţă et al., 1974).


- 34 -

CAPITOLUL 5. ZOOCENOZA FORESTIERĂ

În comunitatea de viaţă a pădurii trăiesc reprezentanţii tuturor grupelor de animale terestre, de la cele

monocelulare (ex. protozoarele) până la vertebrate. Numărul şi densitatea acestora pot varia în limite foarte

largi (tab. 16).

Tab. 16. Densitatea şi efectivele unor populaţii de animale din pădure

(după Schwerdtfeger, 1965, din Doniţă et al., 1977)

Specia Un individ pe… Număr de indivizi la hectar Râs (Lynx lynx) 100 km2 0,0001 Cerb (Cervus elaphus) 1 km2 0,01 Piţigoi (Parus major) 1 ha 1 Nona (Lymantria monacha) 100 m2 100 Miriapodul Lythobius calcaratus 1 m2 10.000 Elateridul Athous subfuscus 1 dm2 1.000.000 Colembole (Colembola) 1 cm2 100.000.000 Rotiferi (Rotatoria) 1 mm2 10.000.000.000

Astfel, în pădurile de fag din Europa centrală s-a constatat existenţa a cel puţin 6.800 specii de

animale, artropodele (insecte, arahnide, miriapode, cu cca 5.830 specii) fiind dominante (Dajoz, 1998). Între

acestea, insectele, din care numai 1% sunt cu adevărat vătămătoare pentru pădure (Dajoz, 1998), au o

importanţă deosebită. Cel mai nefavorabil rol îl joacă insectele defoliatoare care, cu precădere în fazele

culminante ale unei gradaţii, când se înmulţesc foarte puternic, consumă frunzişul arborilor. Pierderea de

creştere înregistrată de arbori este, în general, proporţională cu intensitatea defolierii (tab. 17).

Tab. 17. Pierderile de creştere datorate unor insecte defoliatoare în păduri din Europa

(după Kulman, 1971, din Speight şi Wainhouse, 1989)

Defoliatorul Specia de arbore vătămată

Defoliere…. Reducerea creşterii trunchiului (%)

Ţara

Neodiprion sertifer pin silvestru puternică timp de 2 ani 39-52 Suedia Neodiprion sertifer pin silvestru uşoară/puternică 10-45 Ungaria Diprion pini pin silvestru 20-85% 21-57 Olanda Lygaeonematus abietinus molid uşoară/foarte puternică 24-32 Danemarca Cephalcia alpina larice japonez 20-85% 10-50 Olanda Zeiraphera diniana molid completă 16 Germania Coleophora laricella larice european 40% 33-45 Germania Lymantria monacha molid puternică 50-80 România Dasychira pudibunda fag 90% timp de 2 ani 7-13 Germania Pygaera anastomosis plop 1-2 defolieri în acelaşi an 12-30 Italia

Datorită diverselor vătămări produse de insecte la nivelul frunzelor, lujerilor, rădăcinilor, scoarţei,

lemnului, florilor, fructelor, seminţelor, etc., este necesară cunoaşterea biologiei acestora, a naturii

vătămărilor posibile, precum şi a mijloacelor de prevenire şi combatere (Tudor, 1968; Ene, 1971; Marcu şi

Simon, 1995).


- 35 -

În pădure se întâlnesc numeroase specii de păsări. Acestea prezintă adaptări diverse care le permit

ocuparea nişelor ecologice foarte variate oferite de mediu de viaţă forestier. Densitatea populaţiilor de păsări

variază mult în funcţie de compoziţia, vârsta, consistenţa pădurii sau dezvoltarea subarboretului (tab. 18).

Tab. 18. Densitatea unor specii de păsări (perechi la km2) în diferite păduri

(după Schwerdtfeger, 1965, din Doniţă et al., 1977)

Specii Pădure de luncă Pădure de pin Pădure de molid ParcCinteză (Fringilla coelebs) 9 36 56 211 Fâşă de pădure (Anthus trivialis) 2 7 3 - Pitulice mică verde (Phylloscopus collybita) 3 2 4 13 Codros (Phoenicurus phoenicurus) 2 1 5 92 Măcăleandru (Erithacus rubecula) 4 2 13 -

Populaţiile de mamifere din pădure sunt destul de bine reprezentate. Acestea trăiesc în arbori (veveriţa,

pârşul, jderul, pisica sălbatică), în sol (bursucul, şoarecii de pădure, cârtiţa) sau pe sol (copitatele pădurii gen

cervide, mistreţ). Ca regulă, efectivele mamiferelor sunt invers proporţionale cu talia lor şi variază de la un

exemplar sau chiar mai puţin la 1.000 ha (răpitoare gen lup, râs), 1-2 exemplare la 100 ha (cervide) până la

sute sau chiar mii de exemplare la ha (şoareci de pădure) (Doniţă et al., 1977; Negruţiu, 1983).

Populaţiile de animale nevertebrate din sol şi litieră aparţin, în majoritate, categoriei

necroconsumatorilor, care realizează descompunerea materiei organice moarte şi încorporarea ei în solul

mineral. Biomasa organismelor animale din sol, între care viermii sunt cei mai importanţi, poate ajunge la

1.000 kg/ha (tab. 19).

Tab. 19. Numărul şi biomasa organismelor animale din solurile forestiere

(după Bornebusch, din Negulescu et al., 1973)

A B C Specii nr/m2 g/m2 nr/m2 g/m2 nr/m2 g/m2

Râme (Lumbricidae) 93 27,29 122 61,00 18 0,90 Moluşte (Gasteropodae) 66 3,89 68 5,30 2 0,15 Miriapode (Diplopodae) 67 1,87 110 4,70 2 0,10 Păianjeni (Acarina) 1.919 0,17 967 0,06 7.828 0,62 Muşte (Diptera) 216 0,03 271 3,10 336 4,31 Viermi-sârmă (Elateridae) 12 0,53 112 0,18 249 3,31 Alte animale 1.751 11,72 1.247 1,61 2.046 1,33 TOTAL 4.124 45,50 2.978 78,81 10.712 12,22

Din cele prezentate mai sus se poate considera că biocenoza forestieră prezintă o structură trofică

foarte complexă. Astfel, dacă se ţine seama doar de biomasă, lanţurile trofice cuprind 4-5 verigi (producători,

erbivore, carnivore de ordinele I, II şi III), la care se adăugă 2-3 verigi de consumatori de necromasă şi

descompunători (Doniţă et al., 1977) (fig. 10).


- 36 -

Fig. 10. Exemplu de reţea trofică într-un ecosistem forestier (din Otto, 1998)

(1 – uliu; 2 – liliac; 3 – gaiţă; 4 – porumbel; 5 – cintezoi; 6 – sfrâncioc, 7 – vulpe; 8 – arici; 9 – broască; 10 – furnici; 11 – şarpe orb; 12 – şoarece de câmp; 13 – fluture de noapte; 14 – cărăbuş; 15 - melc limax;

16 – elateride; 17 – coropişniţă)

Complexitatea structurală şi trofică evidentă a pădurii face ca aceasta să reprezinte un ecosistem

foarte stabil, capabil să reziste şi să reacţioneze la factorii destabilizatori biotici şi abiotici care nu depăşesc

un anumit nivel critic.


- 37 -

CAPITOLUL 6. PROCESELE ECOSISTEMICE ÎN VIAŢA PĂDURII

6.1. Generalităţi

Odată cu trecerea arborilor de la existenţa izolată la traiul în comun, pe lângă procesele fiziologice

individuale încep să se manifeste şi procese colective (ecosistemice), ca rezultat al condiţionărilor reciproce

dintre componentele pădurii. Seria acestor procese începe cu regenerarea, se continuă cu constituirea stării

de masiv care, condiţionând creşterea fiecărui exemplar arborescent în parte, contribuie la elagarea

tulpinilor, grăbind diferenţierea înălţimilor. La rândul său, diferenţierea stă la baza eliminării naturale a

arborilor, prin care se pregăteşte şi întreţine desfăşurarea succesiunii speciilor forestiere.

La realizarea acestor procese colective participă totalitatea organismelor vii şi în special etajul

arborilor, de aceea au un caracter de masă, a căror desfăşurare depinde de două grupe de factori (cauze):

• factori interni (biologici), reprezentaţi prin ansamblul însuşirilor ereditare ale arborilor.

• factori externi (bioecologici), reprezentaţi de complexul factorilor mediului intern şi extern al

pădurii, de natură climatică, edafică, orografică, biotică şi antropică.

În desfăşurarea proceselor colective, de fiecare dată, unul din factorii menţionaţi ajunge, prin influenţa

exercitată, să se impună ca factor determinant.

În acelaşi timp, procesele colective nu se desfăşoară independent, ci au loc în cele mai diferite şi mai

complexe legături cauzale. Fiecare dintre aceste procese prezintă un program propriu şi este guvernat de

anumite legi specifice. Dar, cu toate că au loc într-o succesiune organică, ele acţionează de fiecare dată

asupra pădurii prin rezultanta lor globală. Din nevoi metodologice, înţelegerea conţinutului şi mecanismului

lor de influenţare asupra structurii şi funcţionării pădurii se va face prin analiză şi prezentare separată.

6.2. Regenerarea pădurii 6.2.1. Definiţii şi clasificări

În sens larg, regenerarea se referă la procesul de reînnoire sau de refacere a unei păduri îmbătrânite,

exploatate sau distruse din vreo cauză oarecare (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Prin regenerare, în locul fiecărei generaţii de pădure se instalează o alta tânără şi, astfel, regenerarea se

impune ca o verigă de legătură între generaţii, asigurând continuitatea acesteia în timp şi în spaţiu.

Regenerarea pădurii este înţeleasă, în mod obişnuit, ca regenerare a arboretului dar, în cadrul

ecosistemului forestier are loc, concomitent şi cu ritmuri diferite, şi reproducerea din generaţie în generaţie a

tututor componentelor vegetale şi animale ale acestuia.

Regenerarea pădurii (virgină sau cultivată) se desăvârşeşte în strânsă legătură cu toţi factorii interni

(biologici) şi externi (bioecologici) menţionaţi, care pot favoriza, îngreuna sau chiar împiedica desfăşurarea

sa normală.

Astfel, pădurea virgină se regenerează exclusiv din sămânţă şi numai sub influenţa factorilor mediului

natural în trei modalităţi: sub masiv (adăpost), în marginea masivului sau pe teren descoperit. Regenerarea


- 38 -

sub adăpost a pădurii virgine prezintă caracter continuu în pădurile pluriene şi periodic în cele echiene. Cu

toate că şi în pădurea virgină arborii unor specii produc lăstari sau drajoni, aceştia pot da naştere unei noi

păduri doar în mod excepţional.

Şi în pădurea cultivată procesul de regenerare se poate desfăşura sub masiv, în marginea masivului şi

pe teren descoperit, desfăşurarea procesului amintit având o dinamică diferită de la caz la caz. În pădurea

cultivată, modalităţile specifice de regenerare sunt mult mai diverse, respectiv (Drăcea, 1923-1924; Toumey

şi Korstian, 1947):

• regenerarea naturală (din sămânţă, lăstari, drajoni, sămânţă şi lăstari, sămânţă şi drajoni), atât sub

influenţa factorilor de mediu, cât şi a omului.

• regenerarea artificială (din sămânţă sau butaşi), numai sub influenţa omului şi care se aplică pe scară

largă în silvicultura practică.

• regenerarea mixtă (naturală şi artificială), apărută datorită nevoii ca procesul, odată declanşat, să fie

desăvârşit cât mai rapid, cu eforturi financiare cât mai mici şi cu efecte cultural-economice cât mai mari.

În funcţie de materialul de regenerare utilizat în întemeierea pădurii cultivate s-au diferenţiat:

• regenerarea generativă (din sămânţă, sexuată), naturală sau artificială.

• regenerarea vegetativă (asexuată), fie naturală (din lăstari sau drajoni), fie artificială (din butaşi sau

puieţi produşi prin multiplicare vegetativă, din culturi de celule sau ţesuturi).

• regenerarea mixtă (generativă şi vegetativă).

Procesul de întemeiere a pădurii se încheie atunci când masa exemplarelor tinere instalate pe suprafaţa

de regenerat ajunge la independenţă biologică şi constituie o nouă stare de masiv, fiind capabilă să

inlocuiască vechea pădure matură sau bătrână.

6.2.2. Regenerarea naturală a pădurii cultivate 6.2.2.1. Regenerarea naturală din sămânţă Regenerarea naturală a pădurii se bazează pe capacitatea arborilor de a produce, timp îndelungat,

sămânţa care, ajunsă în condiţii de mediu prielnice, poate da naştere la noi indivizi.

Pentru asigurarea regenerării arboretului se cer îndeplinite trei condiţii, respectiv:

1. Să existe suficienţi arbori maturi, capabili să fructifice abundent şi să însămânţeze corespunzător întreaga

suprafaţă.

2. Solul să prezinte insuşiri favorabile germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor.

3. Seminţişul valoros instalat să beneficieze în continuare de condiţiile necesare pentru creşterea şi

dezvoltarea normală până la constituirea noii păduri tinere.

În linii mari, în desfăşurarea procesului de regenerare naturală din sămânţă se disting trei etape

distincte: (1) fructificarea arborilor, (2) germinarea seminţelor şi răsărirea plantulelor, respectiv (3)

creşterea şi dezvoltarea seminţişului.

(1) Fructificarea arborilor. Aceasta începe la o anumită vârstă, când arborii ajung la maturitate, şi se

desăvârşeşte printr-o succesiune de faze, respectiv:


- 39 -

(a) Maturitatea arborilor

(b) Diferenţierea şi formarea mugurilor floriferi

(c) Înflorirea şi polenizarea

(d) Fecundarea şi formarea seminţelor

(e) Maturaţia seminţelor şi coacerea fructelor

(f) Diseminarea fructelor şi seminţelor,

faze care au o dinamică variabilă cu natura speciei, condiţiile staţionale şi acţiunea factorilor perturbanţi.

Astfel, (a) maturitatea arborilor are loc după culminarea creşterii în înălţime când, pe măsura răririi

coronamentului, arborii beneficiază de mai multă lumină şi încep să producă şi organe de reproducere.

Trecerea la maturitate a arborilor se realizează la vârste diferite, în funcţie de specie (tab. 20), temperament,

mod de regenerare, clasă Kraft etc.

Tab. 20. Vârsta la care începe fructificarea la principalele specii forestiere (din Miulescu şi Bakoş, 1972)

Vârsta la care începe fructificarea…(ani) Specii În stare izolată În masiv

Larice, pini 25-30 30-40 Molid 30-35 50-60 Brad 50-60 60-70 Stejar pedunculat, fag 40-50 70-80 Gorun 50-60 70-80 Tei, paltin de câmp, carpen 20-25 30-40 Mesteacăn, anin, plop tremurător 15-20 20-30 Salcâm 5 6-10

Astfel, speciile de lumină şi cu sămânţa uşoară (larice, pini, mesteacăn, salcâm etc.) încep să fructifice

la vârste mai mici decât cele de umbră şi cu sămânţa grea. La aceeaşi specie, arborii proveniţi din lăstari

fructifică mai repede decât cei din sămânţă. În masivul pădurii, cel mai repede fructifică arborii cei mai înalţi

(predominanţi) şi cei de la lizieră, în timp ce arborii cei mai mici (dominaţi sau deperisanţi) pot să nici nu

ajungă la fructificaţie până la termenul exploatării. Fructificaţia începe mai timpuriu şi angajează mai mulţi

arbori în arboretele rărite, iar producţia lor de sămânţă într-un an de fructificaţie este mai mare.

Condiţiile staţionale influenţează sensibil vârsta trecerii la maturitate (dar şi durata, periodicitatea şi

intensitatea fructificaţiei). În acest sens, s-a constatat că pe staţiunile călduroase şi uscate de pe versanţii

însoriţi, unde arborii au, în general, o longevitate mai scurtă şi creşterea vegetativă mai diminuată,

fructificaţia începe mai timpuriu. În schimb, în regiunile mai nordice şi pe staţiunile mai înalte, mai umede şi

mai răcoroase, arborii ajung la fructificaţie mai târziu.

(b) Diferenţierea şi formarea mugurilor floriferi. Formarea mugurilor este dependentă de însuşirile

ereditare individuale, în care mecanismele hormonale joacă un rol decisiv, dar depinde şi de mersul vremii,

de desimea arboretului, de gradul de luminare a coroanelor arborilor etc.

În general, la speciile care înfloresc primăvara devreme (alun, anin, plopi, sălcii, ulmi), mugurii floriferi

se diferenţiază în primăvara sau vara anului precedent. La celelalte specii, mugurii floriferi se formează la

sfârşitul verii anului precedent şi chiar în primăvara anului în care are loc înflorirea.


- 40 -

(c) Înflorirea şi polenizarea. Epoca înfloririi diferă în funcţie de specie, de ansamblul condiţiilor de

mediu şi mai ales de mersul vremii în anul respectiv. Astfel, înflorirea la aceeaşi specie întârzie, de regulă, cu

4-6 zile la creşterea altitudinii cu 100 m dar, în raport cu orografia terenului, se pot produce şi modificări în

decalarea înfloririi, generate de inversiunile termice sau de expoziţia versantului (tab. 21).

Tab. 21. Date fenologice medii pentru principalele specii forestiere

(prelucrare după Tomescu et al., 1967)

Specia Staţia fenologică Altitudinea, latitudinea şi longitudinea

Înflorirea (început)

Începutul coacerii

seminţelor

Perioada generală de coacere a seminţelor

Molid precoce

Şapte Izvoare (O.S. Borsec)

980-1100 m 46°56’ lat. N; 25°22’ long. E

21 V 29 IX 21 X

Molid tardiv

Şapte Izvoare (O.S. Borsec)

980-1100 m 46°56’ lat. N; 25°22’ long. E

7 VI 18 X 16 XI

Molid Arboretumul Mihăeşti

430 m 45°17’ lat. N; 25°02’ long. E

6 V 29 IX 9 X

Molid Poiana Stânii (O.S. Sinaia)

1255 m 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E

26 V 25 IX 4 X

Brad Piatra Arsă (O.S. Sinaia)

1020 m 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E

17 V 26 IX 7 X

Brad Arboretumul Mihăeşti

430 m 45°17’ lat. N; 25°02’ long. E

2 V 23 IX 2 X

Larice Piatra Arsă (O.S. Sinaia)

1020 m 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E

23 IV 24 IX 1 X

Larice Ciolpani (O.S. Snagov)

100 m 44°41’ lat. N; 26°05’ long. E

12 IV - 9 IX

Fag Piatra Arsă (O.S. Sinaia)

1020 m 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E

19 V 11 IX 20 IX

Fag Teiş (O.S. Orşova)

300 m 44°42’ lat. N; 22°24’ long. E

13 IV 5 IX 21 IX

Gorun Tismana 360-460 m 45°04’ lat. N; 22°55’ long. E

12 IV 22 IX 7 X

Gorun Cioanca (Cluj)

500 m 46°46’ lat. N; 23°36’ long. E

5 V 26 X 13 XI

Stejar Noroieni (Satu-Mare)

128 m 47°48’ lat. N; 22°53’ long. E

30 IV 14 IX 1 X

Stejar Bratovoieşti (Craiova)

70 m 44°19’ lat. N; 23°48’ long. E

22 IV 30 IX 15 X

Răcirea bruscă a vremii sau apariţia îngheţurilor târzii în timpul înfloririi pot însă compromite parţial

sau total înflorirea.

La cele mai multe specii, receptivitatea pentru polenizare a florilor femele coincide cu perioada

diseminării polenului şi durează 2-3 zile la pin şi 2-5 zile la carpen, stejar, paltin, mesteacăn etc. Diseminarea

polenului se face mai ales cu ajutorul vântului (anemofilă) dar şi al insectelor (entomofilă), ca la tei, salcâm,

paltin, scoruş. La speciile cu polenizare anemofilă, producţia de polen este mult mai mare decât la cele

entomofile.

(d) Fecundarea şi formarea seminţelor. Perioada scursă între polenizare şi fecundare la speciile

forestiere este de numai câteva zile la larice, ulm, salcie, plop, creşte până la 4-6 săptămâni în cazul stejarului

şi ajunge la 12-14 (sau chiar mai multe) luni la pin, cer şi ienupăr. Florile nefecundate produc seminţe sterile

sau se usucă şi cad la scurtă vreme după trecerea epocii fecundării.


- 41 -

(e) Maturaţia seminţelor şi coacerea fructelor. Maturaţia seminţelor se consideră realizată atunci

cînd embrionul este complet dezvoltat şi capabil să germineze. Concomitent cu maturaţia seminţelor sau

după aceasta se realizează şi coacerea fructelor, atunci cînd toate învelişurile sunt definitiv formate,

căpătând coloraţia şi consistenţa specifice.

În general, maturaţia şi coacerea se realizează în anul înfloririi, dar la pin silvestru, cer, stejar roşu, etc.

acestea au loc numai în toamna celui de-al doilea an (specii cu maturaţie bienală), iar la ienupăr în al doilea

sau chiar al treilea an. După cum se observă din tab. 21, epoca coacerii variază cu natura speciei şi condiţiile

staţionale, între care mersul vremii în anul respectiv joacă un rol determinant.

(f) Diseminarea fructelor şi seminţelor. Diseminarea (modul natural de răspândire a fructelor şi

seminţelor) are loc, la unele specii (ulmi, plopi, sălcii, mesteacăn, castan, fag, stejar, brad, pin strob), la scurt

timp după maturaţie şi coacere. La alte specii (molid, pini, larice, duglas, frasin, salcâm, tei, carpen, anin,

paltin de munte etc), diseminarea întârzie mult timp peste iarnă şi se prelungeşte până în primăvara anului

următor.

Fructele şi seminţele care diseminează toamna după coacere se păstrează peste iarnă în stare latentă pe

solul pădurii, menţinerea calităţii lor fiind condiţionată de însuşirile mediului în care ajung. La speciile cu

diseminare întârziată, menţinerea calităţii seminţelor este condiţionată în special de starea vremii din

perioada de latenţă, în care fructele rămân pe arbori.

Viteza de diseminare, ca şi distanţa până la care pot fi împrăştiate seminţele, depind în mod obişnuit

de greutatea şi forma acestora, precum şi de agenţii de diseminare (vânt, păsări, animale, ape, înclinarea

versanţilor etc). Astfel, la speciile cu seminţe uşoare ori cu organe specializate de zbor gen aripioare sau

smocuri de peri (anini, frasini, acerinee, mesteacăn, sălcii), diseminarea cu ajutorul vântului sau apei se poate

face la depărtări de ordinul zecilor sau sutelor de metri (tab. 22).

Tab. 22. Distanţa de diseminare prin vânt a seminţelor unor specii forestiere din Europa (din Baker, 1950)

Distanţa de diseminare, exprimată în….. Genul înălţimi medii de arboret (Schlich, 1910) metri (Vanselow, 1931)

Betula 4-8 - Ulmus 4-8 50 Larix 4-8 50 Picea 3-4 50 Pinus (sylvestris) 3-4 50 Alnus 3-4 50 Acer 2-3 30 Fraxinus 2-3 30 Tilia 1-2 30 Abies 1-2 30

Speciile cu seminţe grele (stejar, castan, fag, brad) se împrăştie, în general, pe cale gravitaţională, doar

prin simpla cădere sub coroana arborilor. Acestea sunt diseminate, pe distanţe şi în proporţii mai mici, şi de

către animale şi păsări, ca şi prin alunecare pe versant, fără însă ca şansele lor de a se regenera în spaţii care

depăşesc proiecţia suprafeţei coroanelor semincerilor să crească simţitor.


- 42 -

Ca rezultat al capacităţii de diseminare s-a produs în timp migraţiunea speciilor sau deplasarea lor şi

colonizarea unor teritorii noi. Migraţiunea speciilor se poate realiza în două moduri (Dengler, 1935):

• treptat (migraţiunea treptată), care are loc din aproape în aproape şi este caracteristică speciilor cu

sămânţa mai grea.

• pe sărite (migraţiunea pe sărite) care are loc prin împrăştierea seminţelor mai uşoare la distanţe mari. În

acest mod, seminţele ajung în centre de migrare de unde, pe măsură ce produc din nou sămânţă, speciile

se deplasează atât din aproape în aproape cât şi pe sărite, putând pune mai repede stăpânire pe spaţii

întinse. Se apreciază că, prin migraţiunea pe sărite, viteza de migrare se poate mări de până la 1.000 de

ori.

Periodicitatea fructificaţiei reprezintă numărul de ani, mai mult sau mai puţin constant, care se

scurge între două fructificaţii abundente, în acelaşi arboret (Drăcea, 1923-1924). Periodicitatea diferă în

funcţie de însuşirile speciei (tab. 23).

Tab. 23. Periodicitatea fructificaţiei la principalele specii forestiere

Periodicitatea fructificaţiei după… (ani) Specia Vanselow, 1931 Rubţov, 1958 Miulescu şi Bakoş, 1972

Molid 3-5 3-4 3-5 Pin silvestru 2-4 2-4 2-4 Larice 6-10 3-5 3-5 Brad 2-3 3-4 2-3 Fag 5-6 4-7 4-8 Gorun 5-6 4-6 Stejar 2-4 3-7 4-8 Tei ± anual ± anual 1-2 Anin ± anual 2-3 anual Carpen 2 2-3 anual Mesteacăn ± anual 2-3 anual

Între doi ani consecutivi cu fructificaţie abundentă, numiţi ani de fructificaţie generală sau ani de

sămânţă, pot exista şi ani cu fructificaţie slabă, numiţi ani de fructificaţie parţială sau ani de stropeală

(stropitură) (Drăcea, 1923-1924).

În condiţii staţionale mai favorabile, periodicitatea fructificaţiei este mai mică iar cantitatea şi calitatea

fructelor şi seminţelor sunt mai ridicate. Cu cât speciile se îndepărtează de optimul ecologic, cu atât

periodicitatea creşte. Astfel, pinul silvestru fructifică la limita superioară a pădurii abia o dată la 50-100 ani,

în pinetele din Scandinavia periodicitatea se reduce la 10-20 ani, iar la noi, în Belgia sau în Marea Britanie,

este de numai 3-4 (5) ani (Boudru, 1989; Savill, 1991). De asemenea, în timp ce stejarul pedunculat fructifică

în România la 4-8 ani, în pădurile din nord-vestul Franţei (Normandia) sau în Marea Britanie fructifică

abundent la 3-4 (5) ani sau chiar mai des (Savill, 1991), iar în cele belgiene la 8-10, chiar 12 ani (Boudru,

1989).

Intensitatea fructificaţiei (producţia de fructe şi seminţe) depinde de natura şi starea pădurii, de

vârsta şi însuşirile arborilor componenţi, precum şi de condiţiile staţionale. Aceasta se exprimă în mod


- 43 -

obişnuit prin producţia de fructe sau seminţe estimată la unitatea de suprafaţă (număr de seminţe/ha sau kg

seminţe/ha) (tab. 24).

Tab. 24. Producţia de seminţe la hectar a principalelor specii forestiere (din Enescu, 1969)

Producţia de seminţe, kg/ha Specia

Medie Amplitudinea de variaţie* Molid 13 0,2-90 Pin 10 0,02-80 Brad 25 3-100 Larice 15 2-80 Fag 150 5-300 Gorun 300 10-1.000 Stejar pedunculat 400 20-1.500 Frasin comun 30 15-100 Tei 50 10-200 Paltin de câmp 100 20-225 Salcâm 10 1-20 Anin negru 20 1-40 *amplitudinea maximă nu reprezintă cifra-record

Într-un an de fructificaţie, cantitatea de fructe şi seminţe produsă depinde de poziţia ocupată de arbori

(clasa Kraft) în structura verticală a pădurii. Astfel, arborii predominanţi, cu coroanele bine luminate, ajung

mai repede la maturitate şi fructifică mai intens.

La arborii dominanţi şi codominanţi intensitatea se reduce evident, în timp ce arborii dominaţi şi

copleşiţi fructifică extrem de slab (tab. 25).

Tab. 25. Producţia arborilor de molid din diferite clase Kraft, raportată la producţia recoltată din arborii din clasa I, considerată 100% (după Tomescu et al., 1960, din Constantinescu, 1973)

Clasa Kraft I II III IV V Producţia de seminţe, în procente 100 42 11 1,5 0,4

Producţia de fructe şi seminţe se distribuie inegal în coroana arborilor. În acest sens, în arboretele de

molid, brad, duglas, pin strob, cvercinee, s-a constatat că treimea superioară a coroanei, care beneficiază de

cel mai mare aflux de lumină, produce cea mai mare cantitate de fructe şi seminţe. În schimb, la larice, pin

silvestru, mesteacăn (specii cu temperament de lumină), fructele se formează în toată coroana.

Se apreciază că, în perioada maturităţii, intensitatea fructificaţiei sporeşte treptat până după momentul

culminării creşterii în volum, se menţine apoi constantă o anumită perioadă de timp, după care începe să

scadă.

Reuşita regenerării naturale este puternic influenţată de numărul arborilor seminceri, de repartiţia lor

mai mult sau mai puţin uniformă pe suprafaţa de regenerare, precum şi de factorii ecologici care favorizează

sau împiedică procesul amintit. De aceea, pregătirea pădurii pentru o mai bună regenerare constă din

extragerea arborilor necorespunzători ca specie sau conformare, prin care se favorizează fructificaţia

speciilor sau exemplarelor mai valoroase sub raport fenotipic sau genotipic.


- 44 -

2. Germinarea seminţelor şi răsărirea plantulelor. În mediul pădurii, seminţele căzute pe sol în

urma diseminării parcurg o perioadă de repaus vegetativ (stare latentă, dormanţă), care poate dura câteva

zile (ulmi, sălcii, plopi), câteva luni (răşinoase, fag, stejar, gorun) sau chiar peste un an, cum este cazul la

frasin, tei, carpen. Chiar şi la brad, fag, gorun şi duglas, unde majoritatea seminţelor căzute toamna

germinează şi răsar în cursul primăverii, rămân încă seminţe care răsar în perioada de vară sau chiar în

primăvara anului următor.

Seminţele speciilor cu tegument gros şi foarte rezistent (salcâm, glădiţă, zâmbru) germinează cu

dificultate în mediul pădurii, ceea ce obligă la regenerarea acestor specii pe alte căi, după forţarea

seminţelor.

Procesul germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor este condiţionat de realizarea unor temperaturi

pozitive, de umezeală ridicată şi aeraţie suficientă, condiţii care sunt în general asigurate în mediul intern al

pădurii şi în apropierea masivului. În plus, germinarea seminţelor este influenţată şi de grosimea litierei,

precum şi de acţiunea unor factori ecologici perturbatori.

Germinarea şi răsărirea se consideră încheiate când tulpiniţa străbate solul de deasupra şi, apărând la

suprafaţă, începe nutriţia autotrofă. Este evident că acest proces prezintă durată şi dinamică de desfăşurare

diferite de la o specie la alta, iar plantulele au o vitalitate variabilă, ca urmare a însuşirilor individuale de

natură genetică, a modului de înrădăcinare, a momentului de apariţie, a mersului vremii, a competiţiei cu

pătura erbacee etc.

3. Dezvoltarea seminţişului. În cadrul acestei ultime etape în regenerarea naturală, din sămânţă, a

pădurii se diferenţiază două faze cu particularităţi şi momente de realizare diferite: (a) faza de plantulă şi (b)

faza de tineret.

(a) Faza de plantulă. Prin plantule se înţelege seminţişul în dezvoltarea lui din primul sezon de

vegetaţie, de la apariţie până la lignificarea completă. Cu toate că, după o fructificaţie bogată, se instalează

un număr mare de plantule (uneori de ordinul milioanelor), ele prezintă o sensibilitate pronunţată faţă de

diverşii factori ai mediului şi, ca urmare, eliminarea naturală este extrem de intensă şi se soldează fie cu

reducerea drastică a concentraţiei plantulelor, fie cu dispariţia lor integrală (tab. 26).

Tab. 26. Variaţia numărului plantulelor într-un făget pur şi echien (din Stănescu et al., 1970)

Specificări u.m. 20 IV* 5 V 18 V 16 VI 15 VII 15 VIII 13 IX 14 X 13 XINumăr de plantule la hectar mii buc - 1079,2 1060,8 930,8 732 408,8 361,2 312 312 Procent de eliminare la plantule % - - 1,7 13,7 32,2 62,1 66,5 71,1 71,1

În aceasta fază, factorii climatici joacă un rol foarte important, uneori chiar decisiv. Astfel, reducerea

cantităţii de lumină sub punctul de compensaţie poate conduce la dispariţia în masă a plantulelor şi

compromiterea regenerării (Negulescu şi Damian, 1966; Stănescu et al., 1970). De aceea, arboretul matur

trebuie rărit la timp, corespunzător exigenţelor ecologice ale seminţişului speciilor de valoare, fără însă ca

ansamblul celorlalţi factori ecologici să devină nefavorabil. Plantulele speciilor de umbră (fag, brad), fiind

mai sensibile la geruri, arşiţe şi uscăciune, suportă bine o umbrire nu prea puternică a arboretului matur, fiind

însă serios afectate de mediul terenului complet descoperit. Acesta este însă suportat fără probleme de


- 45 -

seminţişul speciilor de lumină (pin silvestru, larice, mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească), precum şi

al molidului, care este mai puţin sensibil la factorii ecologici vătămători de tipul gerurilor, arşiţei sau secetei.

Căldura poate fi uneori hotărâtoare în existenţa plantulelor, aşa cum este cazul îngheţurilor târzii sau

chiar timpurii, ca şi al arşiţelor şi secetei estivale, care sunt mult mai periculoase pe terenul descoperit decât

sub masiv. Ca urmare, plantulele apărute în interiorul masivului au mai multe şanse să se menţină decât cele

de pe teren descoperit.

Umiditatea solului şi atmosferei pot juca un rol de seamă în supravieţuirea şi creşterea plantulelor, aşa

cum este cazul exceselor de apă sau al uscăciunii din orizonturile superioare de sol care, chiar dacă sunt de

scurtă durată, pot fi extrem de dăunătoare.

Caracteristicile fizice, troficitatea minerală şi azotată ale solului pot avea un rol considerabil,

condiţionând vigoarea de creştere a plantulelor şi capacitatea lor de concurenţă în competiţia cu celelalte

etaje de vegetaţie (Badea, 1966).

Factorii orografici se reflectă de asemenea sensibil, mai ales indirect, în existenţa şi dezvoltarea

plantulelor (Negulescu şi Ciumac, 1959).

Plantele şi animalele pădurii au asupra seminţişului o acţiune cu atât mai nefavorabilă cu cât

concentraţia lor numerică este mai mare.

(b) Faza de tineret. Începe din al doilea sezon de vegetaţie şi durează până în momentul constituirii

pentru prima oară a stării de masiv.

În aceasta fază, seminţişul dispune de o capacitate mereu sporită de rezistenţă la factorii vătămători

periculoşi. Odată ce puieţii cresc şi se dezvoltă sporesc însă şi exigenţele lor faţă de lumină, apă şi săruri

minerale, iar arboretul matern, care îndeplinea un rol protector în cazul regenerării sub masiv, devine factor

limitativ pentru dezvoltarea noii generaţii. Astfel, seminţişul de mesteacăn rezistă sub masivul pădurii doar

un an, cel de stejar pedunculat 2-3 ani, cel de gorun 4-6 ani, cel de molid 20-30 de ani în timp ce seminţişul

de brad poate suporta umbra arboretului matern până la 40-50 de ani, rămânând însă de talie redusă (1-2 m

înălţime) (Negulescu şi Săvulescu, 1965). Dacă însă umbrirea masivului se prelungeşte mai mult decât

duratele amintite puieţii se usucă şi există riscul compromiterii regenerării.

Pe măsură ce arboretul matern este supus la intervenţii (tăieri) repetate, cu rolul de reducere progresivă

a consistenţei acestuia până la înlăturarea sa integrală, se activează şi creşterea seminţişului, care pune

temeinic stăpânire pe sol şi ajunge la independenţă biologică, constituind starea de masiv.

6.2.2.2. Regenerarea naturală vegetativă

Se bazează pe însuşirea de care dispun arborii anumitor specii de a se reface sau reîntineri din

anumite părţi ale tulpinii sau rădăcinii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Regenerarea naturală vegetativă a pădurii se realizează din lăstari sau drajoni. La anumite specii,

regenerarea vegetativă se poate produce şi prin marcotare sau altoire, însă aceste procese au doar caracter

individual şi nu angajează pădurea în ansamblu.


- 46 -

a. Regenerarea din lăstări a pădurii. Aceasta constă din proprietatea unor specii lemnoase de a

forma lăstari pe cioata rămasă după tăierea tulpinii. Lăstarii se formează în două modalităţi (Hartig, 1852, în

Boppe, 1889):

- pe partea exterioară a cioatei, între tăietură şi nivelul solului, din mugurii dorminzi (proventivi) şi se

numesc lăstari proventivi.

- la partea superioară a cioatei, în ţesutul de cicatrizare (zona de calus) format între scoarţă şi lemn,

din mugurii adventivi (întâmplători), numiţi lăstari adventivi (fig. 11).

Fig. 11. Formarea lăstarilor proventivi (P)şi adventivi (A) pe o cioată (din Piussi, 1994)

Dintre aceştia, lăstarii proventivi sunt mai valoroşi deoarece se fixează mai bine pe cioată, au o

vigoare superioară, îşi formează repede rădăcini proprii şi se individualizează în timp scurt, sunt mai puţin

expuşi la putregai şi au o longevitate mai mare.

Lăstarii cresc la început primind seva brută absorbită de rădăcinile cioatei pe care s-au format, dar cu

timpul îşi crează sisteme radicelare proprii, în timp ce cioata putrezeşte. Aşa este cazul la tei, unde lăstarii

proventivi apar la nivelul coletului, ceea ce permite individualizarea lor relativ rapidă (figura 12).

Fig. 12. Formarea lăstarilor la tei (din Drăcea, 1923-1924)

a - imediat după tăiere; b – cioată în curs de putrezire; c – individualizarea lăstarilor

Capacitatea de lăstărire a arborilor variază în funcţie de diverşi factori, dintre care natura speciei,

vârsta arborilor şi condiţiile staţionale sunt cei mai importanţi. Astfel, această facultate este prezentă la

majoritatea foioaselor între care lăstăresc viguros şi pe o perioadă mai lungă doar stejarul, gorunul, cerul,


- 47 -

gârniţa, carpenul, aninii, sălciile, plopii, teii, jugastrul, arbuştii (corn, sânger, alun, soc negru, păducel, salbă,

etc.).

Lăstăresc bine, dar numai în tinereţe, salcâmul, fagul, paltinii, frasimul şi mesteacănul. Între

răşinoasele autohtone lăstăreşte doar tisa, la care se adaugă între cele exotice Sequoia sempervirens,

Sequoiadendron giganteum, Cryptomeria japonica, Taxodium distichum, Pinus rigida, P. serotina etc.

Capacitatea de lăstărire variază cu vârsta în sensul că este foarte viguroasă în primii ani, după care

slăbeşte pe măsura înaintării în vârstă astfel încât, de la 30-40 ani, practic încetează. Excepţie de la această

situaţie fac cvercineele, castanul bun, carpenul, ulmul, aninii, la care capacitatea de lăstărire se prelungeşte

peste această vârstă şi poate chiar depăşi 100 de ani, ca la cvercinee (Fron, 1923), deşi vitalitatea lăstarilor

descreşte considerabil cu vârsta cioatei (Drăcea, 1923-1924)

La aceeaşi specie şi vârstă a arboretului, capacitatea de lăstărire este mai viguroasă pe staţiunile cele

mai bogate şi slăbeşte pe măsură ce condiţiile de vegetaţie se înrăutăţesc. În regiunile mai calde, aşa cum

sunt limita inferioară a arealului unei specii sau expoziţiile însorite, cioatele produc mai mulţi lăstari, dar se

epuizează mai repede.

De remarcat că regenerarea din lăstari a pădurii poate avea loc numai în anul tăierii tulpinilor astfel

încât, dacă, dintr-o cauză oarecare, lăstarii produşi după tăiere sunt distruşi, regenerarea vegetativă poate fi

compromisă.

Lăstarii prezintă la început o creştere mai viguroasă decât puieţii din sămânţă, întrucât beneficiază de

sistemul radicelar al cioatei (fig. 13).

Fig. 13. Variaţia creşterii medii a producţiei totale în salcâmetele din clasa a I de producţie regenerate din lăstari şi puieţi din sămânţă (din Giurgiu et al., 1972)

Dar, deşi pot constitui starea de masiv chiar în primul sau al doilea an, scăpând mai repede de

concurenţa celorlalte etaje de vegetaţie, după 10-15 ani lăstarii de salcâm sunt depăşiţi în creştere de

exemplarele din sămânţă şi rămân evident inferiori în privinţa producţiei de masă lemnoasă.

Arborii proveniţi din lăstari prezintă curburi la bază, sunt frecvent atacaţi de putregai transmis de la

cioată iar, la aceeaşi vârstă, realizează dimensiuni mai mici şi au o proporţie a lemnului de lucru (lemn gros)

mai scăzută decât cei din sămânţă (figura 14).

89

1011121314151617181920

0 5 10 15 20 25 30 35vârsta, ani

creş

tere

a m

edie

a p

rodu

cţie

ito

tale

, m3/

an/h

a

SC (lăstari) SC (sămânţă)


- 48 -

Fig. 14. Variaţia procentului de lemn de lucru gros (diametrul la capătul subţire mai mare de 24 cm) în

gorunetele din clasa a II-a de producţie regenerate din lăstari şi samânţă (din Giurgiu, 1979)

Arboretele regenerate repetat din lăstari prezintă, la fiecare nouă generaţie, o proporţie tot mai ridicată

de putregai, au o stare de vegetaţie tot mai lâncedă şi calitate a tulpinilordin ce în ce mai slabă.

(2) Regenerarea din drajoni a pădurii. Drajonii sunt lăstarii care iau naştere din mugurii adventivi

formaţi pe rădăcini (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Fenomenul apariţiei drajonilor este întâlnit

la arborii sănătoşi cu rădăcini trasante, superficiale (situate nu mai profund de 5-6 cm de la suprafaţa solului)

şi subţiri (diametrul, în general, de maximum 1 (2) cm) (fig. 15).

Fig. 15. Drajonarea la arborii forestieri (din Fischesser, 1981)

Drajonii apar şi ca rezultat al rănirii rădăcinilor superficiale aparţinând unor specii de foioase.

Capacitatea de drajonare variază, ca şi lăstărirea, cu specia, vârsta şi condiţiile staţionale. Astfel,

dintre speciile forestiere întâlnite la noi drajonează viguros cenuşerul, plopii (tremurător, alb, negru),

salcâmul, aninul alb, teii, ulmii, unele sălcii, cireşul, sorbul, arbuştii (cătina albă, porumbarul, sângerul,

alunul, etc).

Spre deosebire de lăstărire, realizată pe cioată sau mai ales pe părţile laterale ale acesteia, drajonii se

întind până la distanţe apreciabile de cioata-mamă. Astfel, drajonii salcâmului apar uneori la 10 m de cioată

(Popescu, 1954), valoare egală cu cea specifică cireşului (Pryor, 1988, în Nicolescu şi Nicolescu, 2002).


- 49 -

Drajonii de sorb se întind până la 10, chiar 20 m (Lanier et al., 1990, în Nicolescu şi Nicolescu, 2003), în

timp ce cei de plop tremurător apar până la 35 m de cioată (Gulisaşvili, în Tkacenko, 1955).

La aceeaşi specie (cum este cazul salcâmului), exemplarele din drajoni cresc, în primii 10-15 ani, mai

lent decât cele din lăstari, după care raportul dintre ele se inversează. În schimb, drajonii nu prezintă curburi

la bază, se individualizează mai rapid de rădăcina-mamă (la 4-5 ani în cazul salcâmului – Tănăsescu, 1971)

şi sunt mai sănătoşi (prezintă o pondere a putregaiului, care este transmis din rădăcina-mamă, mai redusă

decât la arborii din lăstari).

În plus, regenerarea pădurii prin drajonare este mai sigură deoarece drajonii se formează atât în anul

tăierii tulpinilor, cât şi în următorii 2 (chiar 3) ani, apariţia acestora fiind favorizată de rănirea rădăcinilor

superficiale prin colectarea lemnului exploatat.

După cum s-a menţionat, (3) marcotarea la speciile forestiere este caracteristică doar unor exemplare

(arbori) şi nu arboretelor. În mod natural, pot fi întâlnite cazuri de marcotaj la fag, jneapăn, molid, etc.

(4) Concreşterea este o altă modalitate de regenerare pe cale vegetativă, întâlnită foarte frecvent în

pădure. Acestea pot să apară între ramurile aceluiaşi arbore, între tulpinile arborilor vecini sau, cel mai

frecvent, între rădăcinile arborilor aceleiaşi specii sau ale unor specii înrudite. Fenomenul concreşterii

prezintă importanţă deoarece unele exemplare pot beneficia în plus de aportul de sevă brută adus prin

rădăcinile arborilor exploataţi. Tot ca rezultat al concreşterii, unele cioate (numite cioate vii) ajung să

vegeteze un timp după tăiere, prin aceasta efectul hidrologic şi antierozional al pădurii menţinându-se şi după

eliminarea arboretului.

6.2.3. Regenerarea pădurii virgine

Regenerarea pădurii virgine are loc numai din sămânţă şi este dependentă de capacitatea de fructificare

a arboretului, de modul de diseminare a seminţelor, de calitatea acestora, precum şi de mediul în care au loc

germinarea seminţelor, răsărirea plantulelor, creşterea şi dezvoltarea seminţişului instalat.

În general, pădurea virgină produce suficientă sămânţă şi oferă condiţii ecologice favorabile

regenerării fără riscuri, astfel încât continuitatea sa nu este decât rareori ameninţată de diverşi factori

vătămători, între care intervenţia umană joacă un rol central.

În pădurea virgină s-au evidenţiat două căi principale pentru regenerarea acesteia: (1) sub masiv şi (2)

pe teren descoperit.

(1) Regenerarea sub masiv, care a asigurat perenitatea pădurilor virgine, reprezintă calea sa normală

de reînnoire. Acest mod de regenerare este favorizat de capacitatea ridicată a arborilor maturi de a produce

sămânţa necesară, precum şi de condiţiile ecologice ale masivului care favorizează instalarea şi dezvoltarea

seminţişului. Ca factor limitativ principal în regenerarea sub masiv acţionează regimul de lumină din pădure,

care poate fi deficitar în anumite perioade şi tipuri de structuri, acestuia putându-se adăuga alţi factori

perturbanţi, care acţionează în special pe parcursul desăvârşirii regenerării.

Regenerarea sub masiv a pădurii virgine se poate produce în două moduri, continuu şi în valuri.

Regenerarea sub masiv cu caracter continuu este specifică pădurilor pluriene constituite din specii

mai rezistente la umbrire. În astfel de păduri unii arbori groşi, ajunşi la vârsta longevităţii fiziologice, se


- 50 -

usucă şi cad şi lasă loc pentru instalarea şi dezvoltarea unei noi generaţii de seminţiş. În acest fel, în spaţiul

pădurii virgine are loc permanent, dar mereu în alte locuri şi după fiecare an de fructificaţie, însămânţarea

unor porţiuni favorizate în actul regenerării. Ca rezultat, eliminarea naturală şi natalitatea se desfăşoară după

o dinamică asemănătoare, iar în pădure se menţine aproximativ acelaşi număr de arbori, precum şi acelaşi tip

de structură.

Regenerarea sub masiv în valuri este specifică arboretelor cu structură echienă sau relativ echienă.

Aceste arborete sunt formate din numeroşi arbori cu vârste şi dimensiuni apropiate care, o perioadă lungă, nu

permit regenerarea însă, pe măsura înaintării în vârstă, arboretul se răreşte continuu şi fructifică abundent,

permiţând instalarea unei noi generaţii, a unui val nou. Într-o perioadă de timp variabilă, noul arboret pune

stăpânire pe întreaga suprafaţă, împiedicând, asemenea generaţiei anterioare, orice nouă regenerare, până

când şi acesta îmbătrâneşte şi se răreşte suficient, permiţând apariţia unui nou val de regenerare.

(2) Regenerarea pe teren descoperit reprezintă calea de refacere a pădurii virgine distrusă sub

acţiunea unor calamităţi naturale. Prin eliminarea integrală a etajului arborescent solul rămâne complet

descoperit şi, în consecinţă, dispare şi mediul specific pădurii virgine. Astfel, regenerarea întâmpină serioase

dificultăţi, factorii limitativi fiind lipsa materialului seminologic şi a protecţiei arboretului matur. Aceasta

este condiţionată de capacitatea de migraţie a seminţelor produse de arborii şi arboretele vecine, de rezistenţa

puieţilor la condiţiile mediului extern, de presiunea competiţiei la care sunt supuşi etc.

În condiţiile terenului descoperit, refacerea pădurii se realizează în urma unor procese succesionale,

adesea de lungă durată, între speciile pioniere, care sunt primii ocupanţi ai terenurilor goale, şi cele de bază.

Un caz particular al regenerării pe teren descoperit îl reprezintă înaintarea pădurii virgine în staţiuni

unde nu a existat sau a dispărut cu mult timp în urmă, staţiuni care i-au (re)devenit în timp favorabile şi în

care aceasta se poate instala prin migraţie din aproape în aproape sau pe sărite.

Este evident că, dacă nu intervin alţi factori perturbatori, pădurea virgină instalată pe teren descoperit

se va regenera în generaţiile ulterioare sub masiv, prin una din formele amintite (continuu sau în valuri).

6.3. Constituirea stării de masiv

Acesta este procesul de realizare a consistenţei pline în dezvoltarea unui arboret nou întemeiat

(Florescu, în Negulescu et al., 1973).

Constituirea stării de masiv, care urmează procesului regenerării pădurii, se realizează după ce masa

puieţilor trece de la existenţa izolată la traiul în comun, formează un coronament continuu şi, în consecinţă,

un nou mediu specific.

Aşa cum s-a menţionat, procesul amintit echivalează cu realizarea consistenţei pline , dar nu se reduce

la aceasta deoarece, odată cu constituirea stării de masiv, exemplarele componente trec la viaţa gregară şi, în

condiţiile noului mediu intern format, creşterea şi dezvoltarea fiecărui exemplar sunt condiţionate şi de

exemplarele vecine.

Iniţial, la realizarea stării de masiv participă, pe lângă speciile arborescente, şi cele arbustive, dar

acestea rămân pe parcurs în urmă cu creşterea şi contribuie la alcătuirea etajului de vegetaţie al

subarboretului ori sunt treptat eliminate din pădure.


- 51 -

Prin constituirea unei noi stări de masiv se întemeiază de fapt o nouă pădure, cu însuşiri, fizionomie şi

structură mai mult sau mai puţin asemănătoare cu ale vechii păduri din care a luat naştere. Din acest moment,

noua pădure se va manifesta ca o comunitate de viaţă relativ stabilă, capabilă să-şi exercite susţinut funcţiile

productive şi protectoare, luând efectiv în stăpânire un anumit teritoriu şi imprimând o dinamică adecvată

proceselor individuale şi colective specifice acesteia.

În pădurea plurienă, fie naturală (virgină) fie cultivată (grădinărită), starea de masiv se menţine cu

continuitate (este permanentă) cât timp se păstrează structura neregulată specifică. În astfel de păduri,

spaţiile create prin eliminarea naturală sau extragerea unor arbori sunt ocupate de exemplare tinere, apărute

prin însămânţarea şi regenerarea naturală a golurilor create.

Spre deosebire de aceasta, în pădurea echienă, naturală sau cultivată, fiecare generaţie debutează cu

regenerarea şi realizarea stării de masiv. Cu timpul însă pădurea echienă ajunge să fie exploatată sau să

dispară dintr-o cauză oarecare şi, odată cu ea, se destramă şi starea de masiv. Acest moment este urmat de

întemeierea unui nou arboret şi realizarea unei noi stări de masiv, succesiune prin care se asigură perenitatea

pădurii şi continuitatea funcţiilor sale.

De starea de masiv depind unele procese ecosistemice ulterioare (creşterea şi dezvoltarea, elagajul,

diferenţierea, eliminarea naturală), cu toate consecinţele cantitative şi calitative asupra producţiei şi protecţiei

exercitate. De aceea, constituirea şi menţinerea stării de masiv reprezintă condiţia de bază, obligatorie,

pentru punerea în valoare a funcţiilor de producţie şi protecţie ale pădurilor.

Constituirea stării de masiv depinde de aceleaşi două grupe mari de cauze, de natură biologică şi

bioecologică, respectiv însuşirile genetice ale exemplarelor componente, precum şi mediul biotic şi abiotic în

care acestea îşi duc viaţa.

Procesul amintit depinde de natura speciilor, de desimea şi structura arboretului, de condiţiile

staţionale, de natura intervenţiilor silvotehnice, precum şi de acţiunea unor factori perturbatori (vânt, zăpadă,

avalanşe, poluare, dăunători biotici, păşunat, etc.). Astfel:

- speciile repede crescătoare şi de lumină constituie starea de masiv mai repede decât cele încet

crescătoare şi rezistente la umbrire. Spre exemplu, culturile de plopi euramericani realizează starea

de masiv după 2-4 ani (în funcţie de desimea iniţială), faţă de 7-15 ani în seminţişurile de molid,

brad sau fag (Florescu, în Negulescu et al., 1973).

- la aceleaşi specii sau acelaşi amestec de specii, starea de masiv se realizează cu atât mai devreme cu

cât desimea iniţială este mai ridicată, iar condiţiile mediului de viaţă sunt mai favorabile.

- în pădurile regenerate pe cale naturală, unde desimea iniţială este foarte ridicată (milioane sau sute

de mii de plantule/ha), constituirea stării de masiv este mai rapidă decât în cele artificiale, unde

desimea culturilor este doar de mii ori sute de puieţi sau butaşi la ha.

- arboretele provenite din lăstari, care au o creştere mai susţinută în tinereţe, constituie mai devreme

starea de masiv decât seminţişurile aceleiaşi specii. Aşa este cazul salcâmetelor provenite din lăstari,

care pot realiza starea de masiv chiar din primul an, faţă de 3-4 ani, cât sunt necesari plantaţiilor de

salcâm.


- 52 -

- cu cât condiţiile staţionale sunt mai prielnice (specii în optimul ecologic), cu atât creşterea arborilor

este mai susţinută iar starea de masiv se realizează mai devreme.

- prin intervenţiile silvotehnice se reduce desimea pădurii, ceea ce afectează şi consistenţa, respectiv

starea sa de masiv. Dacă aceasta rărire nu depăşeşte un anumit nivel considerat critic, starea de

masiv se reface în câţiva ani prin mărirea anvergurii coroanelor arborilor rămaşi. Dacă însă, în

anumite puncte, starea de masiv se destramă sub acţiunea vântului, zăpezii, incendiilor, atacului de

insecte etc., eficacitatea funcţională a arboretului afectat se reduce simţitor şi uneori acesta trebuie

refăcut prin intervenţii silvotehnice specifice.

În pădurea echienă cultivată, întârzierea constituirii stării de masiv, ca şi destrămarea sa pe parcursul

dezvoltării arboretului, influenţează negativ producţia şi productivitatea arboretului, precum şi capacitatea sa

de protecţie hidrologică, antierozională, climatică etc.

În condiţiile în care multe din pădurile României (mai ales cele montane şi de dealuri înalte) sunt

situate pe terenuri în pantă, cu potenţial ridicat de eroziune şi alunecare, este necesar ca starea de masiv să se

realizeze cât mai rapid. Ulterior, prin maniera de aplicare a lucrărilor silvotehnice, trebuie să se prevină

destrămarea stării de masiv până când, la vârste înaintate, se poate trece la întemeierea unei noi generaţii.

6.4. Creşterea pădurii

Creşterea este procesul colectiv de sporire treptată, stabilă şi ireversibilă, a dimensiunilor şi

volumului organismelor vii, vegetale şi animale, din pădure.

În mod obişnuit însă, prin creşterea pădurii se înţelege creşterea dimensională, în suprafaţă de bază şi

volum, a arborilor şi arboretelor, proces desfăşurat în cadrul general al schimbului de materie şi energie din

mediul pădurii.

Ca orice proces colectiv, şi creşterea pădurii este influenţată de cele două grupe de cauze (factori)

cunoscute, respectiv:

• interne (biologice), care depind de însuşirile individuale ale arborilor;

• externe (bioecologice), reprezentate prin ansamblul însuşirilor mediului abiotic şi biotic al pădurii.

De aici rezultă că, în pădure, creşterea nu este numai un proces fiziologic cantitativ de nivel individual,

ci şi unul complex, cu caracter de masă, specific acesteia ca ecosistem.

După caracteristicile biometrice la care se referă, se vorbeşte despre creşterea în înălţime, creşterea în

grosime (diametru, radială), creşterea în suprafaţă de bază, creşterea în volum, creşterea în substanţă uscată.

Aceste forme de creştere sunt exprimate în valori absolute (cm, m, m2, m3, t) sau relative (%).

După timpul în care se adaugă, au fost distinse creşterea anuală, creşterea periodică şi creşterea totală

(pentru întreaga durată de viaţă a arborelui sau arboretului). În plus, pentru aceste trei forme de creştere se

pot determina:

• creşterea curentă (Cc), care se adaugă pe o anumită perioadă de timp şi se calculează făcând diferenţa

dintre dimensiunea, volumul sau biomasa de la sfârşitul şi de la începutul perioadei. Dacă lungimea

perioadei este de un an rezultă creşterea curentă anuală.


- 53 -

• creşterea medie (Cm), stabilită ca raport între sporul dimensional, volumetric sau de substanţă uscată

acumulat într-o anumită perioadă şi numărul de ani din acea perioadă. Dacă se ia în considerare suma

creşterilor anuale, începând de la primul an până în momentul determinării, se obţine creşterea medie

anuală.

La arbori şi arborete, mersul creşterilor se cercetează prin măsurarea succesivă a caracteristicilor

biometrice (înălţimi, diametre, suprafeţe de bază, volume) ale acestora. Prin reprezentarea grafică a

creşterilor realizate anual sau periodic de către aceşti parametri se obţin curbele de creştere. Dacă se

reprezintă grafic creşterile acumulate de la an la an se obţin curbe de acumulare, denumite impropriu curbe

de dezvoltare (fig. 16).

Fig. 16. Curba de acumulare (sus) şi curba de creştere (jos) (prelucrare după Giurgiu, 1979)

Curba de acumulare are forma unei integrale sau a unui S alungit. Începe de la originea sistemului de

coordonate, urcă încet apoi îşi măreşte panta şi, după ce trece printr-un punct de inflexiune, se ridică din ce

în ce mai încet. Acolo unde curba de acumulare realizează punctul de inflexiune, curba de creştere realizează

un maxim. La vârste mari, curba de acumulare devine asimptotică la axa absciselor.

Curba creşterii curente are un maxim şi două puncte de inflexiune, care delimitează trei faze în viaţa

arborilor şi arboretelor (Stinghe şi Sburlan, 1958; Giurgiu, 1969, 1979):

• faza tinereţii – pe prima porţiune, de la originea axelor de coordonate până la primul punct de inflexiune

(zona 0-a);


- 54 -

• faza maturităţii sau aşa-numita mare perioadă de creştere (a lui Sachs) - între primul şi al doilea punct

de inflexiune (zona a-c);

• faza bătrâneţii - de la al doilea punct de inflexiune, când valorile creşterii scad treptat (c-).

Între creşterea curentă şi creşterea medie, prezentate în figura de mai sus, există următoarele relaţii,

valabile pentru toate tipurile de creştere (în înălţime, diametru, suprafaţă de bază, volum) ale arborilor

consideraţi individual sau în arborete echiene:

• maximul creşterii medii se realizează mai târziu decât maximul creşterii curente;

• valoarea maximă a creşterii medii este mai mică decât valoarea maximă a creşterii curente;

• valoarea maximă a creşterii medii se realizează atunci când cele două curbe se intersectează (când

creşterea medie este egală cu cea curentă);

• atâta timp cât valoarea creşterii medii sporeşte, aceasta este mai mică decât cea curentă; când creşterea

medie se reduce, este mai mare decât cea curentă.

În continuare, se va face abstracţie de problemele specifice fiziologiei creşterii, precum şi de cele

referitoare la metodologia determinării acesteia (auxometrie), făcându-se referire doar la principalele

particularităţi ale creşterii arborilor şi arboretelor.

6.4.1. Creşterea arborilor Creşterea arborilor începe din momentul fecundării celulei-ou şi şi se realizează mai întâi pe planta-

mamă, prin creşterea embrionului în sămânţă. După diseminarea şi germinarea seminţei, respectiv răsărirea

plantulei, începe creşterea puieţilor şi apoi, după constituirea stării de masiv, a arborilor, creştere care se

continuă până când arborele se usucă şi dispare din pădure sau este extras.

În cazul arborilor interesează în primul rând creşterea de biomasă a trunchiului, ca şi a unei părţi din

crăci, adică a acelor părţi care, după recoltare, se transformă în produs lemnos valorificabil.

Pe parcursul unui sezon de vegetaţie (sezonal, anual), creşterea arborilor are o dinamică diferită în

raport cu poziţia geografică a pădurilor din care fac parte. Astfel, în pădurile temperate, procesul de creştere

a arborilor este discontinuu şi depinde de alternanţa zi-noapte, sezon de vegetaţie-repaus vegetativ.

Creşterea în înălţime (lungime) a tulpinii se datorează înmulţirii celulelor meristematice ale

mugurelui terminal. Aceasta porneşte primăvara devreme (adesea înainte ca sezonul lipsit de îngheţ să

înceapă), în general în aprilie-mai, şi se realizează mai ales pe seama rezervelor (carbohidraţi, produşi de

fotosinteză) depozitate în rădăcină, tulpină şi solzii protectori ai mugurilor în anul precedent (lunile iunie-

august) deschiderii mugurelui terminal. Creşterea în înălţime culminează rapid şi se încheie, în general, la

sfârşitul lui iunie-începutul lui iulie, odată ce, la extremitatea lujerului anual, un nou mugure destinat să se

deschidă doar anul următor este complet format şi acoperit de solzii săi. La speciile de la noi creşterea

sezonală în înălţime durează, în general, între 15 şi 90 de zile, respectiv.

• 2-3 săptămâni: stejar, paltin de munte, frasin;

• 2-3 luni: molid, pin silvestru, anin negru.


- 55 -

La stejar, dar uneori şi la fag, carpen, mesteacăn, larice, molid, duglas, după încetarea creşterii în

înălţime de primăvară-vară, datorită abundenţei apei în sol se poate realiza mai târziu şi a doua creştere,

formându-se aşa-numiţii lujeri de sânziene (fig. 17) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Fig. 17. Mersul normal al creşterii anuale în înălţime la unele specii forestiere (după Burger, 1926, din

Dengler, 1935); PI – pin silvestru; ST – stejar; ANN – anin negru; FA – fag; MO - molid

Creşterea în grosime (în diametru, radială) se datorează multiplicării celulelor din zona cambială şi

are la bază substanţele elaborate în procesul de fotosinteză din sezonul de vegetaţie al anului curent.

Creşterea în grosime începe primăvara, mai târziu decât creşterea în înălţime, după apariţia frunzelor (când

temperatura aerului depăşeşte un prag termic de cca 6 °C la răşinoase şi 8-10 °C la foioase – Doniţă et al.,

1977) şi se încheie toamna, mult mai târziu decât cea în înălţime. Prin creşterea în grosime se formează

inelul anual (inel de creştere), care conţine două porţiuni (Boppe, 1889; Boppe şi Jolyet, 1901, în Fron,

1923):

• lemn de primăvară, format la începutul sezonului de vegetaţie, mai poros şi în consecinţă mai uşor;

• lemn de vară (toamnă), format mai târziu şi care este mai greu şi mai dur. Adesea cele două zone de

lemn sunt asemănătoare, ceea ce face dificilă distingerea inelelor de creştere, aşa cum este cazul la fag,

mesteacăn, carpen etc.

Maximul creşterii sezonale în grosime se realizează mai târziu decât maximul creşterii în înălţime,

după terminarea procesului de înfrunzire, respectiv în a doua jumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie.

Acest maxim se realizează cel mai devreme la pin, larice şi duglas, apoi la molid şi fag şi cel mai târziu la

stejar (Giurgiu, 1967).

Durata perioadei de creştere anuală în grosime este mai lungă decât cea a creşterii în înălţime şi,

pentru principalele specii forestiere de la noi, variază în general între 75 şi 150 zile (tab. 27):


- 56 -

Tab. 27. Lungimea perioadei de creştere radială la câteva specii de arbori (după Popescu-Zeletin şi Mocanu, 1971; Mocanu, 1973; Bândiu, 1973;

Popescu-Zeletin et al., 1975, toţi în Doniţă et al., 1977)

Specia Perioada de creştere radială (zile)

Specia Perioada de creştere radială (zile)

Molid 160 Stejar brumăriu 90-120 Larice 150-160 Stejar pufos 90-100 Brad 150 Tei argintiu 60-120 Fag 130 Carpen 60-120 Gorun (dalechampii) 100-140 Frasin 60-90 Stejar 150

După oprirea creşterii şi până la pornirea ei în primăvara anului următor, grosimea arborilor variază

prin contrageri, reveniri parţiale sau totale sau gonflări. Acestea variaţii ale grosimii apar sub influenţa

secetei (deshidratărilor şi rehidratărilor parţiale sau totale ale ţesuturilor), care se manifestă între momentul

opririi creşterii şi sfârşitul perioadei de vegetaţie, respectiv a variaţiilor de temperatură din timpul iernii

(Popescu-Zeletin şi Mocanu, în Popescu-Zeletin (sub red.), 1971) (fig. 18).

Fig. 18. Curba de acumulare a diametrului la trei arbori pe o perioadă de doi ani (zonele punctate

reprezintă contrageri în timpul repausului vegetativ) (după Popescu-Zeletin, 1967, din Giurgiu, 1969)

Referitor la creşterea anuală a rădăcinilor se consideră că aceasta începe mai devreme decât creşterea

lujerilor şi decurge foarte intens. La speciile forestiere există două perioade de creştere maximă a rădăcinilor

în decursul sezonului de vegetaţie (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Parascan, 1967):

- prima la sfârşitul primăverii (aprilie-mai), care corespunde creşterii maxime în înălţime a tulpinilor;

- a doua spre toamnă (august-octombrie), datorită acumulării unei cantităţi mari de apă în sol.


- 57 -

Între aceste perioade, în timpul verii, rădăcinile se găsesc într-un repaus forţat datorită uscăciunii din

sol. Rădăcinile îşi continuă creşterea până toamna, în septembrie-octombrie, după încetarea creşterii

organelor supraterane (Poskin, 1926) (fig. 19).

Fig. 19. Mersul anual al creşterii tulpinii (zona haşurată) şi rădăcinilor (zona neagră) la stejar roşu (A), pin

silvestru (B), molid (C), Populus trichocarpa (D), salcâm (E), mesteacăn (F) şi larice japonez (G) (după Lyr şi Hoffmann, 1967, din Kozlowski, 1971)

În schimb, în pădurile tropicale cu frunze persistente (sempervirescente), creşterea tulpinii şi

rădăcinilor are un caracter de relativă continuitate, reprezentând o adaptare la condiţiile de căldură specifice

acestei zone. Cu toate acestea, şi în pădurile tropicale (însă cu frunze căzătoare) creşterea poate înceta,

datorită existenţei unor perioade de uscăciune accentuată.

Dacă se consideră creşterea arborilor la nivel multianual se constată că aceasta, ca toate curbele de

creştere, este unimodală, având un moment de debut, o fază ascendentă, urmată de una descendentă şi un

moment de încetare (fig. 20).

Fig. 20. Variaţia creşterii în înălţime în decursul vieţii arborelui la câteva specii forestiere

(după Dengler, 1935); ANN – anin negru; ST – stejar; PI – pin silvestru; MO – molid, BR – brad; FA - fag


- 58 -

Este evident că realizarea acestor momente depinde de specie, provenienţă, condiţii staţionale, mod de

conducere a arboretului etc.

Ca regulă generală, la nivel multianual, creşterea în înălţime este cea care culminează la început,

urmată cu un anumit decalaj dependent de specie şi condiţiile staţionale de cea în diametru, în suprafaţă de

bază, în volum şi în substanţă uscată. În toate cazurile, creşterea curentă culminează inaintea celei medii.

În general, procesul de creştere a arborilor variază cu natura speciilor, vârsta şi starea arboretelor,

condiţiile staţionale, natura intervenţiilor silvotehnice aplicate şi acţiunea factorilor perturbanţi. Astfel:

- speciile de lumină şi repede crescătoare, care sunt mai puţin longevive (pin silvestru, salcâm,

mesteacăn), realizează maximul creşterii mai devreme decât cele de umbră, încet crescătoare şi

longevive (brad, fag, molid);

- arborii cei mai înalţi (predominanţi) din arboret au creşterile cele mai active, fiind principalii

producători de lemn, în timp ce arborii cei mai scunzi (copleşiţi) au creşterile cele mai reduse şi,

dacă nu sunt extraşi la timp, se usucă şi dispar;

- pe staţiunile de bonitate superioară maximul creşterii se realizează mai devreme şi este mai mare

decât pe cele de bonitate inferioară;

- la aceeaşi specie şi vârstă, arborii crescuţi izolat prezintă înălţimi mai mici decît cei crescuţi în

masiv. În schimb, datorită aportului suplimentar de lumină, diametrele arborilor izolaţi sunt mai

mari decât ale arborilor crescuţi în masiv;

- în acelaşi arboret, exemplarele din lăstari prezintă dimensiuni (înălţimi) superioare celor din

sămânţă în primii 10-15 (20) ani.

- rărirea accentuată a arboretului prin intervenţii silvotehnice favorizează creşterea în diametru în

detrimentul celei în înălţime. Dacă însă arboretele sunt neparcurse sistematic cu lucrări se activează

mai ales creşterea în înălţime, producându-se arbori înalţi şi subţiri, cu zvelteţi supraunitare şi

predispuşi la vătămări de zăpadă şi vânt;

- ritmuri diferite se întâlnesc la aceeaşi specie în arborete pure sau amestecate, echiene sau pluriene.

6.4.2. Creşterea arboretelor

Creşterea arboretelor se referă la procesul colectiv care începe odată cu constituirea stării de masiv

(dar care include şi creşterea realizată de arborii individuali până la constituirea acesteia) şi durează până

când arboretele sunt exploatate sau distruse dintr-o cauză oarecare.

În pădurea virgină plurienă, creşterea arboretului se menţine relativ constantă, deoarece rata creşterii

arborilor este apropiată de rata pierderilor prin mortalitate. Factorii perturbanţi care afectează structura

pădurii virgine (incendii, atacuri de insecte şi ciuperci, alunecări de teren etc.) pot însă provoca modificări

sensibile ale regimului creşterii arborilor şi arboretelor.

În pădurea cultivată, procesul de creştere este puternic influenţate de intervenţiile umane care se pot

solda cu efecte negative şi pozitive, cele din urmă datorându-se unei serii de măsuri silvotehnice şi

amenajistice, cum sunt:


- 59 -

• alegerea corespunzătoare a speciilor.

• dirijarea proporţiei amestecurilor şi a raporturilor spaţiale dintre specii.

• aplicarea corectă şi la timp a intervenţiilor silvotehnice (operaţiuni culturale şi tratamente).

• prevenirea şi combaterea dăunătorilor biotici şi abiotici ai pădurii.

• folosirea provenienţelor mai productive şi mai rezistente la adversităţi.

• adoptarea corectă a ciclurilor de producţie.

În general, atât în pădurile virgine, cât şi în cele cultivate, creşterea arboretelor este rezultatul a două

tendinţe contrare: una pozitivă, de creştere a arborilor componenţi, şi alta negativă, constând din reducerea

treptată a numărului de arbori prin procesul de eliminare naturală.

Creşterea în înălţime a arboretului se cercetează cu ajutorul curba înălţimilor medii în funcţie de

vârstă. Aceasta prezintă deosebiri evidente în funcţie de temperamentul speciei, bonitatea staţiunii şi modul

de regenerare a arboretului (fig. 21-23).

Fig. 23. Curba creşterilor în înălţime la arboretele de stejar de

productivitate mijlocie provenite din lăstari (linie întreruptă) şi sămânţă (linie continuă) (din Giurgiu, 1979)

Culminarea creşterii în înălţime se realizează mai devreme la speciile de lumină, repede crescătoare, în

arboretele instalate pe staţiuni de bonitate superioară sau provenite din lăstari.

Din punctul de vedere al creşterii în grosime (diametru), arboretul se descrie în scop auxologic cu

ajutorul diametrului mediu al suprafeţei de bază dg. Dinamica acestuia, precum şi a creşterii sale în raport cu


- 60 -

vârsta, urmează legitatea prezentată în cazul înălţimii medii dar, spre deosebire de creşterea în înălţime,

diametrul mediu poate înregistra creşteri sensibile chiar şi la vârste înaintate, când condiţiile staţionale sunt

favorabile.

În arboretele parcurse sistematic cu lucrări silvotehnice, care au diametre mai mari decât cele

neparcurse dar de aceeaşi vârstă şi instalate în condiţii staţionale asemănătoare, creşterea în diametru

culminează mai devreme şi are o valoare absolută mai mare. Aceasta face ca, la exploatare, deşi producţia

totală de masă lemnoasă poate să fie aceeaşi sau chiar mai mică în arboretele parcurse, în acestea din urmă să

se înregistreze un surplus de sortimente valoroase şi de mari dimensiuni (în special lemn gros).

Spre deosebire de creşterea în înălţime şi diametru, cea în volum se stabileşte mai ales în funcţie de

producţia totală, care însumează creşterile tuturor arborilor existenţi la un moment dat în pădure (arbori pe

picior şi care definesc arboretul principal), la care se adaugă creşterea arborilor extraşi sau uscaţi pe parcurs

(produse intermediare). Pe baza producţiei totale şi ca raport între valoarea acesteia şi vârstă se determină

creşterea medie a producţiei totale, noţiune folosită pentru definirea şi caracterizarea rapidităţii de creştere şi

a potenţialului productiv ale arboretelor. Astfel, în funcţie de momentul culminării creşterii medii a

producţiei totale, când arboretul atinge cea mai mare productivitate şi realizează vârsta exploatabilităţii

absolute (tab. 28), se defineşte rapiditatea de creştere a speciilor.

Tab. 28. Vârsta la care se realizează maximul creşterii medii a producţiei totale (vârsta exploatabilităţii absolute) la principalele specii forestiere din România (din Giurgiu, 1979)

Vârsta exploatabilităţii absolute pe clase de producţie (ani) Specia I II III IV V

Molid 60 65 75 85 95 Brad 70 80 90 100 105 Pin silvestru 50 55 60 65 70 Fag 80 80 90 90 100 Mesteacăn 40 40 45 50 55 Gorun (sămânţă) 65 65 70 80 100 Gorun (lăstari) 50 50 55 60 60 Carpen 45 50 55 60 65 Stejar (sămânţă) 75 80 85 90 95 Stejar (lăstari) 50 55 60 60 70 Tei 50 60 60 65 70 Cer 50 55 60 65 65 Gârniţă 75 80 85 85 95 Salcâm (plantaţie) 20 25 30 30 30 Salcâm (lăstari) 15 20 20 25 25 Plopi indigeni 25 25 25 30 30 Plopi euramericani (3-5 m2) 18-22 18-22 18-22 20-22 22 Plopi euramericani (6-9 m2) 18 18-22 20 20-22 22 Salcie albă (sămânţă) 18-20 22 26 26-28 30 Salcie albă (scaun) 10 10-14 14 14-16 18

Pentru condiţiile de la noi sunt considerate specii repede crescătoare cele care, pe staţiuni favorabile,

ajung la vârsta exploatabilităţii absolute cel mai târziu la 40 de ani. Aşa este cazul cu plopii euramericani,

plopii indigeni (alb şi negru), salcia albă, salcâmul, mesteacănul etc.


- 61 -

În plus, cu ajutorul mărimii creşterii medii maxime a producţiei totale (m3/an/ha) se poate stabili

potenţialul productiv al speciilor, aşa cum se observă din tab. 29.

Tab. 29. Potenţialul productiv (productivitatea potenţială) al speciilor forestiere din România, stabilit în funcţie de creşterea medie maximă a producţiei totale pe staţiuni proprii (din Giurgiu, 1979)

MO BR PI FA ME GO (s)

GO (l)

CA ST (s)

ST (l)

TE CE GÂ SC (p)

SC (l)

PL PLEA (1)

PLEA (2)

SA (re)

SA (sc)

Clasa de pro-

ducţie Creşterea medie maximă a producţiei totale, m3/an/ha I 17,1 14,2 13,1 11,8 9,8 10,5 10,3 10,5 12,7 11,3 14,0 10,5 8,0 19,2 18,3 20,9 30,2 25,6 29,3 27,7II 14,0 11,7 10,0 9,8 8,1 8,5 8,4 8,9 10,1 8,9 11,5 8,7 6,8 14,7 13,3 15,9 23,8 20,0 24,0 22,0III 11,1 9,7 7,5 7,8 6,5 6,7 6,6 7,5 8,2 7,0 9,2 6,9 5,7 10,7 9,3 11,7 18,2 15,1 19,2 17,3IV 8,3 7,8 5,2 6,1 4,9 5,1 5,0 6,2 6,4 5,5 7,2 5,4 4,7 6,7 5,9 7,8 13,1 10,9 15,1 12,8V 5,8 5,9 3,1 4,3 3,1 3,8 3,6 5,1 4,8 4,1 5,7 3,9 3,7 3,7 3,4 4,8 8,6 7,2 11,1 8,5Legendă: PL – plop negru şi alb; s – sămânţă; l – lăstari; p – puieţi; PLEA (1) – 3-5 m2; PLEA (2) – 6-9 m2; re – reniş; sc - scaun

Prin combinarea datelor din cele două tabele anterioare este posibilă clasificarea complexă,

bidimensională, a speciilor forestiere din ţara noastră (tab. 30):

Tab. 30. Gruparea speciilor forestiere după productivitatea şi rapiditatea lor de creştere pe cele mai favorabile staţiuni (din Giurgiu, 1979)

Productivitatea (creşterea medie maximă) (m3/an/ha) Rapiditatea de creştere (vârsta

exploatabilităţii absolute) peste 15 între 10 şi 15 sub 10 sub 40 plopi euramericani, salcie,

plopi indigeni, salcâm mesteacăn

40-60 pin silvestru, pin negru, larice, tei

carpen, cer, stejar pufos, stejar brumăriu

peste 60 molid, brad fag, gorun, stejar gârniţă

Din tabel rezultă, spre exemplu, că plopii euramericani sunt specii repede crescătoare şi de

productivitate superioară, molidul şi bradul sunt specii încet crescătoare şi de productivitate superioară iar

carpenul este o specie relativ încet crescătoare şi de productivitate inferioară.

Clasificarea prezentată, care ia în considerare creşterea în volum, nu este însă pe deplin edificatoare în

sens practic şi, de aceea, ar trebui utilizat criteriul de diferenţiere al substanţei lemnoase uscate (exprimată în

tone), care se determină cu ajutorul volumului şi al greutăţii specifice convenţionale (densitatea aparentă a

lemnului). Prin utilizarea acestuia se obţine următoarea ierarhizare a speciilor noastre forestiere, care diferă

în mod evident faţă de cea în funcţie de creşterea medie în volum (tab. 31).

Tab. 31. Clasamentul speciilor forestiere din România după creşterea potenţială, în volum şi în substanţă uscată, a arboretelor echiene (prelucrare după Giurgiu et al., 1972)

Specii Condiţii de producţie Creşteri în % din

creşterea molidului Mo Br Fa St (s) St (l) Go (s) Go (l) Ce (l) Gâ (l) Te Ca (l)În volum 100 90 77 80 63 66 58 61 49 76 58 La limita superioară

de producţie În substanţă uscată 100 83 105 126 112 103 99 96 76 99 110 În volum 100 111 76 89 65 70 70 93 57 102 65 La limita inferioară

de producţie În substanţă uscată 100 111 116 142 121 116 105 111 116 130 179 (s) = sămânţă; (l) = lăstari


- 62 -

Creşterea arborilor şi arboretelor stă la baza producţiei totale de biomasă a biocenozelor forestiere,

care include biomasa acumulată în părţile aeriene (mai ales trunchi) şi subterane ale arborelui. Aceste

componente ale biomasei totale prezintă valori variabile, care pot atinge în stejărete şi făgete pure de

productivitate superioară 48-51% (trunchi şi crăci), 34-40% (aparat foliar), respectiv 10-15% (sistem

radicelar) (Giurgiu, 1979).

6.5. Dezvoltarea pădurii

Spre deosebire de creştere, care este un proces cantitativ, dezvoltarea pădurii este un proces calitativ

(Morozov, 1952) şi se referă la trecerea succesivă a acesteia printr-o serie de stări noi, prin etape şi faze de

organizare şi funcţionare diferite. Cu toate că toate componentele vii ale pădurii sunt angajate în procesul

dezvoltării, importanţă practică pentru silvicultură prezintă numai dezvoltarea arborilor şi arboretelor.

Timpul în care se realizează succesiunea de modificări (etape şi faze) pe care le suportă pădurea în

fiecare generaţie poartă denumirea de ciclu de dezvoltare. Acesta are o durată variabilă, care depinde de

longevitatea fiziologică a speciilor în pădurea virgină, precum şi de ciclul de producţie în pădurea cultivată.

Dacă, la arbori, ciclul de dezvoltare începe cu fecundarea celulei-ou şi se încheie odată cu moartea sau

extragerea exemplarului respectiv, la arborete acesta începe din momentul constituirii stării de masiv şi se

încheie când arboretul este exploatat sau distrus dintr-o cauză oarecare.

6.5.1. Dezvoltarea arborilor

Arborii au o mare longevitate şi realizează, odată cu creşterea lor, modificări calitative succesive

ireversibile, dar mai dificil de delimitat în comparaţie cu fazele de creştere. În general, se consideră că

plantele (deci şi arborii individuali) parcurg în dezvoltarea lor patru etape (stadii de dezvoltare) distincte: (a)

etapa embrionară, (b) etapa tinereţii, (c) etapa maturităţii şi (d) etapa bătrâneţii (Miciurin, 1949 şi Lîsenko,

1950 - teoria dezvoltării stadiale, în Morozov, 1952).

(a) Etapa embrionară se desfăşoară pe planta-mamă, începe cu fecundarea celulei-ou şi durează până

la completa dezvoltare a embrionului în sămânţă, când aceasta devine capabilă să germineze. La marea

majoritate a speciilor forestiere, etapa embrionară durează un singur an; la cer, stejar roşu şi anumiţi pini

durează doi ani, iar la ienupăr doi sau chiar trei ani.

(b) Etapa tinereţii începe cu momentul germinării seminţei şi răsăririi plantulei şi se încheie odată cu

formarea, pentru prima oară, a organelor de reproducere (flori şi fructe). Durata acestei etape este variabilă

de la individ la individ şi de la specie la specie. În general, în etapa tinereţii arborii parcurg următoarele faze

de dezvoltare:

• faza de plantulă, care durează de la răsărirea acesteia până la sfârşitul primului sezon de vegetaţie.

Plantulele apărute, după ce consumă rezervele acumulate în endospermul seminţelor sau în cotiledoane,

trec la nutriţia autotrofă. La sfârşitul sezonului de vegetaţie plantulele se lignifică şi întră în repausul

vegetativ.


- 63 -

• faza dezvoltării individuale, care începe din al doilea an de viaţă şi durează până când masa puieţilor

ajunge să constituie starea de masiv. La arborii izolaţi, această fază se prelungeşte până în momentul

primei fructificaţii.

• faza dezvoltării în masiv, care este specifică doar arborilor din pădure şi care se încheie odată cu

diferenţierea şi formarea, pentru prima oară, a mugurilor floriferi.

(c) Etapa maturităţii este cea mai lungă şi durează din momentul primei fructificaţii până când

arborii ajung la o stare avansată de decrepitudine, caracterizată prin faptul că sporul de biomasă acumulată

prin creştere (asimilaţie) devine inferior pierderilor prin dezasimilaţie, se constată putrezirea ramurilor şi

rădăcinilor, apariţia scorburilor etc. Plasticitatea şi adaptabilitatea arborilor la condiţiile de mediu, ca şi

capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice, slăbesc, iar conservatorismul ereditar este tot mai

accentuat.

(d) Etapa bătrâneţii începe în momentul când arborii ajung la decrepitudine şi durează până la

dispariţia lor fizică.

Este evident că, în pădurile echiene, arborii parcurg împreună, în acelaşi timp şi cu ritmuri

asemănătoare, etapele şi fazele de dezvoltare amintite, în timp ce în arboretele pluriene, arborii componenţi

se găsesc în acelaşi timp în etape şi faze diferite.

6.5.2. Dezvoltarea arboretelor

Ca şi în cazul arborilor individuali, în dezvoltarea pădurii echiene au fost diferenţiate mai multe etape

(a tinereţii, maturităţii şi bătrâneţii) şi faze (stadii) de dezvoltare, dependente de schimbările care au loc în

structura şi în mediul propriu pădurii, după cum urmează (fig. 24):

Fig. 24. Dezvoltarea unui arboret echien şi amestecat (prelucrare după Burschel şi Huss, 1997)

(a) Etapa tinereţii începe odată cu instalarea noii generaţii arborescente şi constituirea de către

aceasta a stării de masiv şi durează până când arboretul respectiv ajunge la prima fructificaţie abundentă.

Durata acestei etape variază, fiind mai scurtă la speciile de lumină şi repede crescătoare faţă de cele de

umbră şi mai lent crescătoare. În acelaşi timp, etapa tinereţii este parcursă cu atât mai repede cu cât pădurea


- 64 -

se găseşte în condiţii staţionale mai favorabile. Arboretele provenite din lăstari sau drajoni, precum şi cele

parcurse cu intervenţii silvotehnice aplicate timpuriu şi cu intensitate mare, parcurg de asemenea mai repede

această etapă.

În cadrul etapei tinereţii s-au distins următoarele faze (stadii, stări) de dezvoltare:

1. Faza de seminţiş, care începe cu momentul apariţiei în masă a plantulelor şi se încheie odată cu

constituirea stării de masiv, când arborii trec de la existenţa izolată la starea gregară specifică noului arboret.

Caracteristic acestei faze este faptul că numărul mare de exemplare existente este condiţionat în creştere de

mediul impus de terenul descoperit sau de arboretul matur sub care se dezvoltă. Deoarece biocenoza pădurii

se găseşte într-o stare de nesaturare accentuată, staţiunea este expusă la o serie de fenomene nedorite gen

accentuarea scurgerilor, a eroziunii, a denudării şi torenţializării versanţilor sau migrarea în adâncime a

compuşilor nutritivi din sol şi deci la reducerea fertilităţii acestuia. În acelaşi timp, celelalte etaje de vegetaţie

ale pădurii, ca şi unele specii arborescente mai robuste, dar cu valoare economică mai redusă (cazul celor

pioniere), constituie concurenţi redutabili pentru seminţişul instalat. În cazul regenerării din sămânţă, faza de

seminţiş include două subfaze, a plantulelor (de la instalarea noii generaţii până la completa lignificare, la

finele primului sezon de vegetaţie) şi a puieţilor (de la finele subfazei anterioare până la constituirea stării de

masiv). În ambele subfaze, puieţii trebuie să reziste, în mod individual, acţiunii factorilor mediului de viaţă,

ceea ce face ca un număr mare de exemplare să poate dispărea la scurt timp de la instalare.

2. Faza de desiş (hăţiş), care începe odată cu constituirea stării de masiv şi durează până la începerea

elagajului natural. Această fază reprezintă un moment important în viaţa arboretului deoarece, odată cu

realizarea consistenţei pline, exemplarele componente trec la traiul în comun şi realizează un nou mediu

intern specific. Creşterea arborilor componenţi, dar în special cea în înălţime, se intensifică tot mai mult,

astfel încât biocenoza poate conţine numai exemplare arborescente (etajele subarboretului şi păturii erbacee

dispar în totalitate).

În acelaşi timp, datorită competiţiei inter- şi intraspecifice, procesele colective din pădure, care întreţin

şi însoţesc dezvoltarea acesteia, se desfăşoară cu o dinamică tot mai accentuată. În arboretele amestecate,

constituite din specii cu ritmuri de creştere diferite, acest fapt conduce la diferenţieri în înălţime ample, fiind

frecvente cazurile când speciile pioniere, care sunt şi repede crescătoare, pot copleşi sau chiar elimina

speciile de bază, mai încet crescătoare. De aceea, deşi noul arboret tânăr a parcurs faza critică precedentă, în

pădurea cultivată este necesară intervenţia cu lucrări silvotehnice (degajări) care să elimine riscurile

menţionate.

3. Faza de nuieliş, care începe odată cu declanşarea elagajului natural al arborilor şi se consideră

încheiată când majoritatea arborilor componenţi ajung la diametrul de cca 5 cm. În această fază de

dezvoltare, arboretul prezintă un coronament bine încheiat şi o desime mare, celelalte etaje de vegetaţie fiind

puternic dominate şi, în consecinţă, adesea eliminate. Creşterea în înălţime, diferenţierea arborilor şi

eliminarea naturală se intensifică, iar în arboretele amestecate apare riscul ca speciile mai încet crescătoare să

fie copleşite şi eliminate.


- 65 -

Deşi arboretul este capabil să susţină singur şi în condiţii superioare funcţiile pădurii, şi în faza de

nuieliş este necesară aplicarea unor lucrări silvotehnice (curăţiri), prin care se poate recolta o anumită

cantitate de masă lemnoasă.

4. Faza de prăjiniş, care cuprinde perioada în care diametrul mediu al arboretului este cuprins între 5 şi

10 cm. În această perioadă, când capacitatea de regenerare vegetativă a arborilor este încă ridicată, creşterea

în înălţime se intensifică în continuare, diferenţierea arborilor (mai ales în înălţime) se accentuează, iar

eliminarea şi elagajul natural sunt active. Arboretul este încă destul de des şi bine încheiat, fapt care face ca,

uneori, trunchiurile arborilor să fie excesiv de zvelte iar acesta să devină vulnerabil la rupturi şi doborâturi

provocate în special de zăpadă.

5. Faza de păriş, ultima din etapa tinereţii, începe când diametrul mediu al arboretului a atins 10 cm şi

durează până la producerea primei fructificaţii abundente (diametrul mediu este de cca 20 cm), când acesta

intră în etapa maturităţii. În faza de păriş au loc culminarea creşterii curente în înălţime a arboretului,

intensificarea creşterilor în grosime şi volum, dezvoltarea susţinută a sistemului radicelar, slăbirea intensităţii

eliminării naturale, precum şi realizarea celei mai bogate mase foliare şi cantităţi de pătură moartă pe

unitatea de suprafaţă. În aceste condiţii, arborii manifestă exigenţe maxime faţă de lumină şi fertilitatea

solului, ceea ce poate conduce la un alt moment de criză, dacă cerinţele arboretului depăşesc oferta mediului

care îl susţine. Către finele fazei de păriş, pe fondul creşterii exigenţelor lor faţă de lumină, coroanele

arborilor se răresc tot mai mult şi permit imigrarea, instalarea şi dezvoltarea celorlalte etaje de vegetaţie.

(b) Etapa maturităţii începe odată cu prima fructificaţie abundentă a arboretului şi durează până când

acesta ajunge într-o stare de avansată lâncezire şi depericiune. Pădurea cultivată, din raţiuni ecologice şi

economice evidente, ajunge la termenul exploatării fără a parcurge integral această etapă. În etapa maturităţii

se disting două faze (stadii) de dezvoltare:

1. Faza de codru tânăr (codrişor), care începe odată cu prima fructificaţie abundentă şi durează cât

timp diametrul mediu al arboretului variază între 21 şi 35 cm. Arboretul încă dispune de o creştere foarte

activă şi prezintă o capacitate ridicată de regenerare din sămânţă. În schimb, regenerarea din lăstari sau

drajoni se reduce drastic şi practic nu mai contează. Creşterea în înălţime se reduce, în timp ce cele în

grosime, în volum şi în substanţă uscată culminează, după care încep şi ele să se micşoreze. Coronamentul

arboretului se deplasează în sus la o înălţime tot mai mare faţă de sol şi se răreşte treptat, ceea ce asigură un

aport de lumină suficient pentru instalarea, creşterea şi dezvoltarea viguroasă a etajelor subarboretului şi

păturii erbacee, care pot deveni un obstacol în calea regenerării naturale a pădurii. De aceea, intervenţiile

silviculturale (rărituri) practicate în faza de codrişor se preocupă nu numai de stimularea creşterii în grosime,

ci şi de asigurarea unor condiţii cât mai favorabile pentru instalarea în viitor a unei regenerări naturale de

bună calitate.

2. Faza de codru mijlociu (codru) se referă la perioada când diametrul mediu al arboretului depăşeşte

35 cm (variază în general între 36 şi 50 cm) şi se consideră încheiată atunci când arborii prezintă semne

evidente de depericiune (creşterile - curentă şi medie - ale arboretului intră în declin, deoarece asimilaţia

devine inferioară dezasimilaţiei, apar putregaiul, scorburile etc). Pe măsura înaintării în vârstă capacitatea de

folosire integrală a staţiunii de către etajul arborilor se reduce, acesta permiţând creşterea şi dezvoltarea mai


- 66 -

susţinută a subarboretului, a păturii erbacee (care poate produce înţelenirea solului şi împiedică desfăşurarea

normală a regenerării din sămânţă) şi, eventual, a unei noi generaţii arborescente. În plus, procesele colective

de creştere, diferenţiere şi eliminare naturală, precum şi capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice,

slăbesc tot mai mult.

Ţinând seama de faptul că, în mod frecvent, arboretul realizează dimensiunile (sortimentul-ţel)

stabilite ca obiectiv de producţie cu mult înainte de apariţia semnelor de depericiune şi încheierea etapei

maturităţii, exploatarea pădurii nu poate întârzia peste momentul respectiv decât în cazul când aceasteia nu i

s-au atribuit funcţii de producţie şi joacă un rol protectiv deosebit.

(c) Etapa bătrâneţii începe atunci când arboretul, format dintr-un număr mic de arbori, prezintă

simptome evidente de lâncezire şi depericiune, intrând într-o fază de degradare avansată, şi se încheie cu

uscarea tuturor exemplarelor din respectiva generaţie arborescentă. În această etapă, care are o singură fază

(codru bătrân), acumulările de biomasă sunt mai mici decât pierderile, creşterea în înălţime încetează,

vârfurile şi o mare parte a coroanei se usucă, vitalitatea şi metabolismul arborilor se reduc la minim, după

care încetează.

6.6. Elagajul natural

Elagajul natural reprezintă procesul (fenomenul) lepădării (dispariţiei, curăţirii) naturale a crăcilor de

la baza tulpinii (Jolyet, 1916).

Lepădarea crăcilor bazale este un fenomen obişnuit la arbori, aceste ramuri putând contribui cu până la

30% la litiera depusă anual în pădure (Kozlowski, în Kozlowski (ed.), 1973).

În arborete, elagajul natural începe numai după constituirea stării de masiv şi se desfăşoară în

următoarea succesiune de faze (Drăcea, 1923-1924; Kozlowski, în Kozlowski (ed.), 1973; Millington şi

Chaney, în Kozlowski (ed.), 1973; Negulescu, în Negulescu et al., 1973):

- uscarea şi pierderea frunzelor de pe ramurile joase (bazale). Acest fapt este datorat scăderii intensităţii

luminii sub punctul de compensaţie (nivelul intensităţii luminii la care absorbţia CO2 prin fotosinteză este

egală cu emisiunea lui prin respiraţie şi care reprezintă (0,5) 1-1,5% din lumina plină la specii rezistente la

umbrire (brad, fag, molid), respectiv 10-20% la cele iubitoare de lumină (larice, mesteacăn, pini) (Larcher,

1975) (fig. 25).

Frunzele (mai ales cele de umbră) de pe ramurile joase ale arborilor au oricum un rol fiziologic

minor, contribuţia acestora la creşterea arborilor fiind nulă sau foarte redusă (Kramer, 1958, în Millington şi

Chaney, din Kozlowski (ed.), 1973).

- uscarea şi căderea (lepădarea) ramurilor – nemaifiind alimentate cu produse de fotosinteză sau ajungând

la o fază de senescenţă fiziologică, ramurile se usucă şi sunt apoi atacate de ciuperci saprofite şi insecte, care

le slăbesc legătura cu trunchiul şi le descompun. Crăcile astfel afectate cad (sunt lepădate) datorită greutăţii

proprii, acţiunii animalelor, vânturilor puternice, gheţii sau zăpezii ori prin atingerea coroanelor arborilor

învecinaţi.

- putrezirea cioturilor - se datorează acţiunii ciupercilor saprofite, în condiţiile umidităţii ridicate din mediul

forestier.


- 67 -

Fig. 25. Reducerea intensităţii luminoase în coroana unui molid de 25 de ani; a – arbore dominant; b - arbore codominant; pe abscisă intensitatea luminii (%) (după Ladefoged, din Schütz, 1990)

- cicatrizarea (acoperirea completă a) rănilor - are loc sub acţiunea cambiului, care creşte tot mai activ în

apropierea ciotului, până ce îl acoperă complet.

Elagajul natural se consideră încheiat (complet, perfect) numai după acoperirea integrală a urmei

rămasă pe tulpină prin căderea ramurii şi a ciotului. La majoritatea speciilor forestiere însă, elagajul natural

este incomplet (imperfect), deoarece ramurile uscate rămân mult timp ataşate de tulpina arborilor iar cioturile

lor nu putrezesc ci sunt înglobate treptat în masa lemnoasă formând noduri negre, care depreciază lemnul.

Elagajul natural depinde de o serie de factori, respectiv:

1. Este un proces dependent de specie, în sensul că:

- în general, speciile de foioase se elaghează mai bine decât cele de răşinoase. Dar, indiferent de

grupa din care fac parte, unele specii îşi pierd în mod natural crăcile moarte (larice, fag, cvercinee,

majoritatea celorlalte foioase), în timp ce altele şi le conservă (molid, brad, pini, duglas, cireş, plopi,

strejar roşu, stejar de baltă) şi, acoperindu-le prin activitatea cambială, prezintă noduri negre în lemn

(fig. 26);

- speciile repede crescătoare se elaghează mai uşor decât cele încet crescătoare, iar arborii cei mai

viguroşi (din clase Kraft superioare), datorită unei activităţi cambiale mai intense, îşi cicatrizează

rănile de elagaj mai rapid decât arborii din clasele de creştere inferioare;

- speciile iubitoare de lumină, care nu tolerează umbrirea (specii de lumină, specii intolerante) se

elaghează mai bine decât cele o tolerează (specii de umbră, specii tolerante). În plus, speciile

intolerante se pot elaga chiar şi crescând izolat, dar mai puţin perfect decât în masiv. Elagarea

speciilor tolerante este posibilă doar în arborete dese, în timp ce la creşterea izolată ramurile lor

joase se întind până aproape de sol. Pe aceste constatări se bazează faptul că, de multă vreme,


- 68 -

rapiditatea elagajului natural este considerată un indicator al toleranţei la umbrire a speciilor

forestiere (Toumey şi Korstian, 1947; Baker, 1950).

Fig. 26. Modul în care se realizează elagajul natural la speciile forestiere (după Schulz, 1959, din Schütz, 1990)

2. Elagajul natural este stimulat de desimea mare a arboretelor tinere naturale sau artificiale, care măreşte

viteza de creştere în înălţime şi realizarea mai devreme a consistenţei pline, condiţii de bază pentru

începerea elagajului natural. În acest sens, încă din 1757 (Moser, în Martinet, 1876) se consideră că

“Arborii răşinoşi se debarasează ei înşişi de ramurile lor cu atât mai repede cu cât cresc mai deşi;…şi la

foioase această “curăţire” se efectuează la fel de bine în aceleaşi condiţii”. În plantaţiile mai rare,

elagajul natural începe mai târziu iar ramurile de la bază au diametre mai mari, se usucă şi mor mai lent,

lăsând un ciot care, prin incorporarea progresivă în lemn, îl depreciază. Dacă însă arboretele sunt excesiv

de dese, deşi elagajul este activ, tulpinile arborilor sunt lungi şi subţiri (prezintă indici de zvelteţe h/d

supraunitari), ceea ce face ca arboretul să devină vulnerabil la acţiunea vântului şi zăpezii.

3. Amestecul de specii favorizează producerea elagajului natural, datorită competiţiei pentru lumina de sus

şi laterală, precum şi posibilei umidităţi suplimentare care promovează o descompunere mai rapidă a

crăcilor uscate.

4. Elagajul natural se realizează mai bine în arboretele etajate; aşa este cazul şleaurilor, unde speciile de

împingere (carpen, jugastru) umbresc tulpina cvercineelor (stejar, gorun) şi le favorizează elagarea

naturală, protejându-le în acelaşi timp împotriva apariţiei crăcilor lacome. Acelaşi rol favorabil pentru

elagarea naturală a speciilor de bază îl joacă şi speciile de arbuşti, a căror contribuţie în această direcţie

este recunoscută de multă vreme şi indiscutabilă.

5. Elagajul natural este mai rapid în regiunile calde şi umede, unde acţiunea ciupercilor saprofite care

“slăbesc” crăcile uscate şi le ajută să cadă este mai activă decât în cele reci şi uscate.


- 69 -

6. Staţiunile bogate conduc la apariţia arborilor cu creştere viguroasă, ale căror crăci bazale au diametre

mai mari şi se leapădă mai greu decât cele mai subţiri de pe arborii cu creştere mai puţin viguroasă din

staţiunile sărace.

Elagajul natural perfect are o importanţă majoră asupra calităţii tehnologice a arborilor. Dacă însă

elagajul este imperfect se constată prezenţa în lemn a unei nodozităţi importante, care constituie o perturbare

gravă a structurii acestuia, fiind principalul său factor de depreciere (Schütz, 1990). Cunoscând influenţa

nedorită a prezenţei nodurilor în lemn, precum şi realitatea că “interesul major al silviculturului este de a

produce în pădure cea mai mare cantitate posibilă de lemn fără noduri” (Jolyet, 1916), în arboretele cu specii

valoroase unde elagajul natural este imperfect se recomandă a fi executate lucrări de elagaj artificial, a căror

tehnică va fi prezentată pe larg într-un capitol special al părţii de Silvotehnică.

6.7. Diferenţierea arborilor

Într-un arboret echien şi pur se constată că arborii se deosebesc între ei din punct de vedere

dimensional (al diametrului şi înălţimii), morfologic (după mărimea şi forma coroanei, conformaţia

trunchiului, volumul masei lemnoase etc.), precum şi în funcţie de vigoarea lor de creştere. Aceste deosebiri

(diferenţe), exprimate prin intermediul coeficienţilor de variaţie, sunt minime la nivelul formei trunchiului şi

cresc dacă se iau în considerare înălţimea, diametrul şi mai ales volumul arborilor, unde mărimea

coeficientului de variaţie este maximă (Tretiakov, în Nesterov, 1954).

Diferenţierea dimensională şi morfologică a arborilor de aceeaşi specie şi vârstă este determinată de

cele două categorii de cauze cunoscute:

• interne (biologice), reprezentate de zestrea genetică (însuşirile ereditare) a fiecărui exemplar;

• externe (bioecologice), care constau din condiţiile de viaţă ale arborilor consideraţi.

Deosebit de importantă pentru evoluţia pădurii, prin rolul pe care îl are asupra celorlalte procese

colective din pădure (mai ales eliminare naturală şi succesiune), este diferenţierea arborilor în înălţime, care

depinde de natura speciei, vârsta şi consistenţa arboretului, condiţiile staţionale etc.

Astfel, în funcţie de natura speciei, se constată că diferenţierea arborilor din pădure este cu atât mai

activă cu cât specia creşte mai rapid în tinereţe (tab. 32).

Tab. 32. Diferenţierea arborilor în arborete pure cu diferite compoziţii şi vârste (după Flury, din Dengler, 1935)

Înălţimea, cm Specia minimă (hmin) maximă (hmax)

Amplitudinea de variaţie (hmax – hmin), cm

Brad, 9 ani 70 43 27 Molid, 9 ani 138 93 45 Mesteacăn, 4 ani 311 72 239 Salcâm, 4 ani 302 56 246

În arboretele amestecate din specii încet şi repede crescătoare, diferenţierile în înălţime pot fi evidente

încă din primii ani. Dacă specia încet crescătoare este rezistentă la umbrire aceasta poate forma etajul inferior

în arboretul respectiv, în caz contrar putând fi copleşită şi chiar eliminată din amestec.


- 70 -

Aceeaşi diferenţiere activă se înregistrează şi în arboretele pure şi echiene regenerate mixt, unde

lăstarii sau drajonii, care cresc la început mai repede, depăşesc cu mult în înălţime, chiar din primul an,

exemplarele din sămânţă.

Procesul de diferenţiere a arborilor este influenţat şi de vârstă în sensul că se desfăşoară mai activ în

tinereţe, pe durata creşterii intense în înălţime, după care intensitatea lui se reduce treptat spre bătrâneţe.

Astfel, dacă în fazele de seminţiş şi desiş, arborii din arboret nu pot fi diferenţiaţi evident după înălţime,

deosebirile dintre ei se accentuează în faza de nuieliş-prăjiniş, pe măsura intensificării creşterii curente în

înălţime (fig. 27).

Fig. 27. Diferenţierea arborilor din arborete echiene şi pure la vârste mici (coroanele înnegrite aparţin arborilor eliminaţi natural) (din Smith, 1986)

După ce această creştere a atins maximul şi începe să se reducă, diferenţierea în înălţime a arborilor nu

mai este la fel de intensă iar în arborete cu vârsta de peste 100-120 de ani şi mai ales în etapa bătrâneţii, când

creşterea în înălţime este aproape nulă şi arborii au atins cote asemănătoare, procesul încetează cu totul.

Diferenţierea arborilor este influenţată şi de condiţiile staţionale; cu cât acestea sunt mai favorabile, cu

atât creşterea în înălţime este mai activă iar deosebirile dintre arbori sunt mai evidente.

În fine, diferenţierea în înălţime a arborilor depinde şi de consistenţa arboretului, fiind mai intensă

acolo unde valoarea consistenţei este mai ridicată iar concurenţa pentru spaţiul de hrană supra- şi subteran

este mai puternică.

Ca o consecinţă a procesului de diferenţiere în înălţime, atât din considerente teoretice, cât mai ales

din nevoi practice, arborii din arborete au fost incluşi în diverse sisteme de clasificare poziţională

(sociologică). După cum s-a menţionat deja, în cazul arboretelor echiene şi monoetajate, cea mai cunoscută

şi utilizată clasificare la nivel european este cea introdusă de profesorul german Gustav Kraft în 1884, care a


- 71 -

luat în considerare înălţimea relativă a arborilor, dimensiunea şi forma coroanei, precum şi proporţia în care

coroanele cresc liber, luminat sau înghesuit, umbrite lateral sau de deasupra.

Din păcate, clasificarea lui Kraft nu oferă indicaţii privind calitatea lemnului produs de către arbori,

precum şi referitor la forma şi calitatea trunchiului acestora. În plus, ea prezintă un caracter static, oferind

doar imaginea într-un moment dat a arborilor şi arboretului. Aceştia însă, în timp, îşi modifică poziţia pe

verticala arboretului, tendinţa lor dominantă fiind de migrare din clase superioare spre cele inferioare.

Deplasarea inversă a arborilor, din clase inferioare spre cele superioare, este rar întâlnită, chiar şi în

arboretele parcurse cu lucrări silvotehnice (tab. 33).

Tab. 33. Corelaţia dintre clasele Kraft ale arborilor la vârste diferite (arboret pur de molid, neparcurs cu lucrări şi inventariat succesiv, la interval de 5 ani, timp de 30 de ani) (din Giurgiu et al., 1989)

Clasa Kraft la prima inventariere Clasa Kraft la ultima inventariere 1 2 3 4

Total

1 20 3 - - 23 2 11 94 5 - 110 3 45 21 1 67 4 16 30 4 50

Eliminaţi 2 60 77 50 189 Total 33 218 133 55 439

Din aceste motive, pe măsura înaintării în vârstă a arboretelor pure şi echiene se constată eliminarea

exemplarelor cu potenţial redus de creştere şi mărirea proporţiei arborilor din clasele poziţionale superioare

(1-3 Kraft), mai ales în molidişuri, pinete şi cvercete (Giurgiu, 1979).

Pentru a se elimina unele din dezavantajele clasificării lui Kraft, la cel de-al XII-lea Congres Mondial

IUFRO de la Oxford (1956) a fost adoptat sistemul de clasificare a arborilor elaborat de profesorul elveţian

Hans Leibundgut. Acestea este mai complex decât sistemul lui Kraft deoarece ia în considerare două grupe

de criterii, poziţionale şi economice şi, în plus, se poate aplica atât în arborete regulate cât şi neregulate

(tab. 34).

Clasificarea IUFRO poate fi utilizată în paralel cu cea a lui Kraft, oferind o imagine mai completă a

arboretului cercetat (fig. 28).

Fig. 28. Aplicarea clasificărilor lui Kraft şi IUFRO în arborete echiene (din Burschel şi Huss, 1997)


- 72 -

Tab. 34. Sistemul de clasificare IUFRO (din Constantinescu, 1976 şi Lanier, 1986)

Criterii Clase Notări Semnificaţie

100 Arbori din stratul superior; înălţimea lor este mai mare de 2/3 dinînălţimea dominantă

200 Arbori din stratul mijlociu; înălţimea lor este cuprinsă între 1/3 şi 2/3 dinînălţimea dominantă

Înălţimea

300 Arbori din stratul inferior: înălţimea lor este mai mică de 1/3 dinînălţimea dominantă

10 Arbori viguroşi (cu creştere viguroasă) 20 Arbori normali (cu creştere normală)

Vitalitatea (Starea sanitară +

vigoarea) 30 Arbori piperniciţi (cu creştere redusă) 1 Arbori care tind să avanseze ierarhic 2 Arbori care nu îşi modifică poziţia socială

Poziţionale (cifrele 1, 2

şi 3)

Tendinţa ierarhică

3 Arbori care tind să regreseze ierarhic 400 Arbori principali (de valoare, elită); prin calitate, potenţial de creştere,

alte calităţi silvice, vor fi favorizaţi 500 Arbori secundari utili (folositori); ajută arborii de valoare

Valoarea

silvică 600 Arbori secundari dăunători; stânjenesc arborii de valoare 40 Arbori cu tulpina de calitate bună; cel puţin 50% din lemnul trunchiului

este de valoare (calitate superioară) 50 Arbori cu tulpina de calitate normală; cel puţin 50% din lemnul

trunchiului este de calitate mijlocie

Calitatea

trunchiului (tulpinii)

60 Arbori cu tulpina de calitate mediocră (slabă); mai puţin de 50% dinlemnul trunchiului este de calitate mijlocie

4 Arbori cu coroana lungă; lungimea coroanei ocupă mai mult de 1/2 dinlungimea totală a arborelui

5 Arbori cu coroana mijlocie; lungimea coroanei este între 1/4 şi 1/2 dinlungimea totală a arborelui

Economice (cifrele 4, 5

şi 6)

Lungimea coroanei

6 Arbori cu coroana scurtă; lungimea coroanei mai puţin de 1/4 dinlungimea totală a arborelui

Un arbore având indicativul 111445 este situat în stratul (etajul) superior, creşte viguros, are tendinţa

să depăşească în înălţime arborii din aceeaşi clasă; este de valoare, are un trunchi de calitate bună, fără

defecte, şi o coroană de lungime mijlocie.

6.8. Eliminarea naturală a arborilor în pădure

În arboretele apărute pe cale naturală (din sămânţă, lăstari, drajoni), numărul iniţial de exemplare la

hectar poate ajunge la sute de mii sau chiar milioane de indivizi. Chiar şi în arboretele regenerate pe cale

artificială (prin puieţi sau butaşi), numărul iniţial de exemplare la hectar poate ajunge la 5-10.000, din care,

la termenul exploatării (vârsta exploatabilităţii), se mai găsesc în pădure, ca şi în arboretele instalate pe cale

naturală, doar câteva sute de indivizi (tab. 35).

Procesul de autoreglare a biocenozei forestiere, care constă din dispariţia treptată a arborilor în

cursul existenţei unei păduri, poartă numele de eliminare naturală.

Acest fenomen este redat concludent în tabelele de producţie, unde numărul de arbori descreşte pe

măsura înaintării în vârstă a arboretului, reducerea numerică depinzând de specie şi clasă de producţie (tab.

36).


- 73 -

Tab. 35. Reducerea numărului de exemplare la ha cu vârsta într-o pădure de fag

de productivitate superioară regenerată pe cale naturală (prelucrare după Assmann, 1961)

Vârsta luni ani

Numărul de arbori la ha, buc

Diametrul mediu, cm

3 7.200.000 - 12 1 4.300.000 -

5 1.750.000 - 10 530.000 - 20 50.000 1,5 40 2.520 10,4 80 665 24,8 100 405 32,0 140 185 47,9

Datele respective au însă o relevanţă oarecum limitată deoarece tabelele de producţie sunt întocmite

doar pentru arboretul principal (pe picior) şi încep doar de la 10-20 de ani, neindicându-se şi desimea iniţială

a arboretului.

Tab. 36. Reducerea numărului de arbori cu vârsta în arborete pure, din diferite specii şi clase de producţie (prelucrare după Giurgiu et al., 1972)

% din numărul de arbori la ha la vârsta de 20 ani pe specii şi clase de producţie

MO BR LA PI FA ST (s) GO (s) CE T, ani

I III V I III V I III V I III V I III V I III V I III V I III V 20 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 10030 56 56 60 42 41 52 66 42 62 61 57 57 43 53 63 50 48 54 52 55 52 68 65 6840 35 37 41 23 22 31 44 32 41 44 42 40 29 32 44 35 32 32 46 35 33 52 48 4450 26 26 30 16 15 28 33 24 27 34 34 31 21 22 32 27 24 22 29 26 21 41 40 3560 20 23 23 12 10 16 28 20 20 28 26 26 16 16 26 33 19 16 5 21 16 33 32 2970 17 16 18 9 8 12 23 17 19 25 25 24 13 13 21 19 16 13 21 17 12 28 27 2480 14 14 15 8 7 10 22 15 16 23 22 22 11 11 18 17 14 11 19 15 10 25 23 2290 12 13 12 7 6 9 19 13 14 9 10 16 15 12 9 17 13 8 22 20 19

100 11 11 11 6 5 8 17 12 12 8,5 9 15 14 11 8 15 11 7 20 19 17110 10 10 10 6 5 7 16 11 11 7,7 8 14 13 10 7 14 10 7 18 18 16120 9 9 9 5 4 6 7,3 7 12 9 6 13 10 6

Cele mai mari pierderi în masa seminţişului se înregistrează în primii ani, fiind datorate influenţei

puternice a arşiţei, uscăciunii, îngheţurilor, competiţiei buruienilor, acţiunii animalelor sălbatice ori

domestice respectiv unor boli criptogamice, care pot duce la dispariţia uneori în masă a plantulelor. Ca efect

al acestor pierderi intense, din numărul foarte mare de plantule răsărite există la închiderea masivului doar

zeci de mii de exemplare la ha.

După constituirea stării de masiv, puieţii trec la traiul în comun în condiţiile mediului specific pe care

şi l-au creat, iar între arborii componenţi intervine condiţionarea reciprocă în sol şi atmosferă, determinată de

starea de desime a pădurii. Datorită acestei condiţionări, exemplarele componente intră în competiţie (inter-

şi intraspecifică) pentru mijloacele de trai, ajungând inevitabil la lupta pentru existenţă, care conduce la

selecţie şi eliminare naturală.

Odată cu constituirea stării de masiv, starea de desime acţionează prin umbrirea laterală, care

contribuie la stimularea creşterii în înălţime a arborilor, la îndreptarea lor şi la declanşarea elagajului natural.


- 74 -

După accentuarea diferenţierii în înălţime a arborilor, ca rezultat al rămânerii în urmă a unora dintre

aceştia, în dinamica eliminării naturale intervine şi umbrirea superioară (de sus), datorată exemplarelor din

plafonul superior (clasele 1, 2 şi 3 Kraft). În această situaţie se pune în evidenţă rolul esenţial al luminii în

existenţa arborilor, viaţa acestora “ajungând să fie o luptă continuă pentru lumină şi spaţiu” (Perrin, 1952)

(fig. 29).

Fig. 29. Rolul umbririi laterale şi de sus în procesul eliminării naturale; cu negru coroanele arborilor

copleşiţi şi eliminaţi; 1-5 – momente succesive în viaţa arboretului (prelucrare după Baker, 1950)

De la an la an, acestă luptă pentru lumină se intensifică şi culminează cu eliminarea naturală cu

precădere a arborilor care fac parte din clasele Kraft inferioare (tab. 37).

Tab. 37. Repartiţia arborilor eliminaţi natural într-un molidiş neparcurs cu lucrări silvotehnice şi inventariat

succesiv, din 5 în 5 ani, timp de 30 de ani (din Giurgiu et al., 1989)

Clasa Kraft la prima inventariere 1 2 3 4

Total

nr 2 60 77 50 189 Arbori eliminaţi natural % 1,1 31,7 40,7 26,5 100

În pădurea cultivată, intervenţiile silvotehnice (degajări-depresaje, curăţiri, rărituri) aplicate începând

după constituirea stării de masiv conduc la modificări importante ale procesului de selecţie şi eliminare, care

nu mai este guvernat, ca în pădurea virgină, doar de programele sale proprii, ci se subordonează şi strategiei

impuse de silvicultor pentru realizarea ţelurilor de gospodărire fixate.

Ca regulă generală, eliminarea naturală a arborilor apare ca un proces bioecologic colectiv, care nu

periclitează stabilitatea şi perenitatea acesteia ca biosistem.

Acest proces nu include însă şi distrugerea bruscă a pădurii, provocată de acţiunea unor factori de

mediu abiotic sau biotic ori de recoltarea arboretelor ajunse la vârsta exploatabilităţii. În anumite situaţii,

factorii perturbanţi ai mediului pot însă influenţa procesul eliminării naturale a arborilor în pădure. Astfel,

gradaţiile de insecte, incendiile, zăpada, vânturile puternice etc. pot produce modificări bruşte ale ritmului


- 75 -

eliminării naturale sau chiar dispariţia integrală a arboretului şi a pădurii. Prin modul de gospodărire adoptat

în fiecare dintre pădurile cultivate se încearcă prevenirea apariţiei acestor dereglări nedorite şi înlocuirea

eliminării naturală cu selecţia artificială judicioasă realizate prin intervenţii silvotehnice.

Dacă în arboretele pure, eliminarea naturală se soldează cu reducerea treptată cu vârsta a numărului de

exemplare, în arboretele amestecate, unde acţionează raporturi intra- şi interspecifice, se poate ajunge chiar şi

la dispariţia integrală a uneia sau mai multor specii din comunitatea de viaţă a pădurii. În acest caz pot avea

loc modificări importante ale compoziţiei, în concordanţă sau nu cu ţelurile social-economice urmărite,

modificări care culminează cu succesiunea vegetaţiei forestiere.

În pădurea echienă, procesul eliminării naturale prezintă câteva trăsături esenţiale, care sunt

considerate de multă vreme adevărate legi biologice (Morozov, 1952; Negulescu, 1957; Negulescu, în

Negulescu şi Ciumac, 1959):

1. Intensitatea eliminării naturale slăbeşte în mod treptat de la întemeierea arboretului către bătrâneţe (fig.

30).

2. Eliminarea începe mai devreme, este mai intensă iar numărul de arbori existent în pădure la orice vârstă

este mai mic în arboretele constituite din specii de lumină şi repede crescătoare faţă de cele de umbră şi

mai încet crescătoare (fig. 30).

Fig. 30. Descreşterea numărului de arbori în raport cu vârsta în arborete pure din clasa a III-a de producţie (după Giurgiu et al., 1972)

Aceasta se datorează faptului că speciile de lumină, care frecvent cresc mai repede, închid mai

devreme masivul şi se diferenţiază mai pronunţat în înălţime, ceea ce conduce la o eliminare naturală mai

timpurie şi mai intensă.

3. Procesul de eliminare naturală este cu atât mai intens cu cât pădurea este instalată în condiţii staţionale

mai prielnice. Ca rezultat, în arboretele cu aceeaşi compoziţie, numărul de exemplare este, la aceeaşi

vârstă, mai mic în staţiunile de bonitate superioară (respectiv în arborete din clase de producţie

superioare) şi mai mare în cele de bonitate mijlocie şi inferioară (fig. 31). Acest fapt, în aparenţă

paradoxal, se explică prin aceea că, în staţiunile mai bogate, unde fiecare exemplar are creşteri viguroase,

0500

1000150020002500300035004000450050005500600065007000

10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110 120 130 140

Vârsta, ani

N, a

rbor

i/ha

FA ME MO GO LA


- 76 -

masivul se închide mai devreme şi diferenţierea se realizează în scurt timp. Aceasta face ca eliminarea sa

înceapă mai de timpuriu şi să fie mai rapidă, făcând să rămână în picioare un număr mai redus de

exemplare la ha.

Fig. 31. Descreşterea numărului de arbori la hectar cu vârsta în făgete din clasele I, a III-a şi

a V-a de producţie (după Giurgiu et al., 1972)

Un caz particular îl prezintă eliminarea naturală în arboretele situate în condiţii climato-edafice sau

orografice extreme.

În astfel de staţiuni (de exemplu, în molidişurile de la limita superioară a pădurii ori stejăretele de

stejar brumăriu sau pufos din silvostepă), condiţiile de viaţă dificile nu pot susţine decât un număr mic de

arbori astfel că arboretul se răreşte puternic şi nu este capabil să realizeze starea de masiv încheiat. Aici,

eliminarea naturală are totuşi loc, dar cu intensitate mai mică, fiind condiţionată de factorii mediului

respectiv (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

8.9. Succesiunea vegetaţiei forestiere

În natură, nimic nu este permanent şi imuabil ci totul se găseşte într-o continuă transformare şi

evoluţie. Prin urmare, schimbările afectează şi vegetaţia forestieră, mai ales în privinţa compoziţiei acesteia,

care se modifică mai mult sau mai puţin.

Procesul de modificare în timp a compoziţiei floristice de pe o suprafaţă oarecare de teren, ca rezultat

al eliminării şi înlocuirii unor specii prin altele, a fost denumit succesiunea vegetaţiei (Negulescu, 1955).

Succesiunea este un proces general şi neîntrerupt, care are loc atât în păduri virgine cât şi în cele

cultivate, naturale sau artificiale, şi care contribuie la evoluţia la scară geologică a ecosistemelor forestiere.

În plus, prin faptul că depinde integral de eliminarea naturală, se consideră că succesiunea reprezintă un

proces culminant în ansamblul proceselor colective specifice pădurii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac,

1959).

Succesiunea vegetaţiei constă dintr-o serie de stadii (faze) care alcătuiesc o serie succesională şi care

au fost diferenţiate de Clements (1916, 1928) în ordinea următoare:


- 77 -

1. Denudarea teritoriului, datorată acţiunii unor factori perturbanţi topografici (alunecări, eroziune,

depunere), climatici (secetă, îngheţ, zăpadă, vânt) sau biotici (prin acţiunea umană – prin incendii,

defrişări – sau a altor organisme – insecte, ciuperci, rozătoare, cervide etc.).

2. Migraţia speciilor disponibile spre habitatul “proaspăt” (gol sau denudat prin acţiunea factorilor

perturbanţi) şi “umplerea” nişelor ecologice vacante.

3. Eceza (colonizarea), prin care speciile imigrate se adaptează noului lor mediu de viaţă. Această fază

include procesele de germinare a seminţelor şi răsărire a plantulelor, creştere şi înmulţire (reproducere) a

arborilor. Prin gruparea (agregarea) ulterioară a acestor organisme, mai devreme sau mai târziu, se

ajunge la:

4. Competiţia (inter- şi intraspecifică), între indivizii şi speciile prezente în biotopul colonizat. Competiţia

are rol de control în succesiune şi este intensă între indivizii de aceeaşi talie (arbori-arbori, arbuşti-

arbuşti) şi mai redusă între cei de mărimi diferite.

5. Reacţia, prin care biocenoza migrată acţionează în diverse moduri asupra biotopului colonizat.

Competiţia şi reacţia nu se succed ci acţionează simultan.

6. Stabilizarea biocenozei, care atinge o stare de echilibru dinamic (stabilitate relativă) cu mediul său de

viaţă, cunoscută drept stadiu de climax (stadiu de maturitate) şi care pare a reprezenta un stadiu final,

imuabil, în dinamica vegetaţiei.

7. Regresiunea, care apare când comunitatea de plante este distrusă în diferite grade de factorii perturbanţi

care acţionează ca agenţi de denudare. O dată ce acţiunea acestor factori încetează, succesiunea se reia în

aceeaşi manieră ordonată.

În cazul când procesul succesional începe pe un teren gol sau denudat într-un fel oarecare prin

acţiunea factorilor amintiţi, se realizează o succesiune primară (cazul fitocenozelor de salcie, răchită sau

plop instalate pe aluviunile recente depuse de râuri). Dacă însă vegetaţia existentă se modifică după ce a fost

vătămată dar nu distrusă prin acţiunea factorilor perturbanţi (deci nu s-a ajuns la denudarea teritoriului),

succesiunea care apare se numeşte secundară (cazul pădurilor incendiate, defrişate sau tăiate ras şi

abandonate în speranţa că se vor regenera pe cale naturală). Deosebirea esenţială între cele două tipuri de

succesiuni este faptul că succesiunea secundară începe pe un teren “pregătit”, modificat prin activitatea

biocenozei anterioare. Succesiunea secundară beneficiază de la început de o cantitate mai mică sau mai mare

de energie (substanţă organică, detritus, elemente nutritive, sol structurat etc.), ceea ce permite ca întregul

proces al succesiunii să se desfăşoare mai repede decât în cazul succesiunii primare.

În plus, dacă în cazul succesiunii primare trebuie să se parcurgă toate stadiile prezentate mai sus,

succesiunea secundară poate începe de la faza migraţiei speciilor şi continua până la cea de regresiune.

La începutul cercetărilor privind succesiunea vegetaţiei s-a considerat că toate comunităţile de plante

dintr-o zonă converg spre o singură comunitate climax, care este determinată exclusiv de condiţiile climatice

locale (teoria monoclimaxului – Clements, 1916, 1928).

Pe parcursul secolului trecut s-a acceptat însă şi realitatea că într-o regiune climatică pot exista mai

multe comunităţi climax, determinate de alţi factori decât climatul (teoria policlimaxului – Tansley, 1920,

1935, 1939). Din acest motiv, actualmente se vorbeşte de succesiuni climatogene (prin acţiunea climatului),


- 78 -

edafogene (datorită solului), geomorfogene (datorită alunecărilor, eroziunii, depunerilor torenţiale), pirogene

(datorită incendiiilor), anemogene (datorită vântului), zoogene (datorită animalelor domestice sau sălbatice),

antropogene (prin acţiunea omului) etc., în funcţie de factorul care influenţează în mod determinant

desfăşurarea procesului amintit (Sukaciov, 1964).

În cursul desfăşurării succesiunii, la nivelul biocenozei se remarcă numeroase modificări structurale,

energetice şi informaţionale. Astfel, structura biocenozei este din ce în ce mai complexă, trecându-se de la

asociaţii de plante unistratificate (la începutul succesiunii) la asociaţii bistratificate, tristratificate, respectiv

multistratificate în faza de climax, ceea ce conduce la creşterea progresivă a cantităţii de biomasă B. La

rândul său, producţia primară netă (PPN) creşte odată cu colonizarea biotopului de către plantele erbacee, se

stabilizează pentru o perioadă, după care se măreşte din nou odată cu instalarea şi dezvoltarea populaţiei de

arbori.

Diversitatea specifică creşte doar la începutul succesiunii şi apoi se reduce treptat, devenind minimă la

nivelul fazei de maturitate (cazul făgetelor nude) (fig. 32).

Fig. 32. Variaţiile producţiei primare nete (A), biomasei (B) şi diversităţii ecologice (C) în cursul formării

unei păduri de foioase (după Whittaker, 1975, din Stugren, 1984)

Stratificarea din ce în ce mai accentuată, precum şi trecerea de la specii puţin longevive şi cu potenţial

redus de concurenţă (în general specii pioniere, nomade) la începutul procesului la specii logevive şi foarte

competitive (specii post-pioniere sau driade) spre stadiile mature, conduce la stabilitatea relativă (echilibrul

dinamic) realizată în cursul fazei de climax. Aceasta fază, când informaţia creşte iar entropia scade spre

minim, este caracterizată şi prin capacitatea biocenozei de a răspunde la perturbări. Ambele trăsături

(stabilitate şi capacitate de reacţie) se înscriu în conceptul de homeostazie, care conduce la realizarea

mediului intren al pădurii şi prin care aceasta este capabilă să “tamponeze” perfect stresul (perturbaţiile) de

diverse origini dar cu precădere climatice (Rameau, 1987).

Pe scurt, diversele transformări pe care le suportă biocenoza în cursul evoluţiei sale de la stadiile tinere

la cel de maturitate (climax) sunt prezentate în tab. 38.


- 79 -

Tab. 38. Modificările suportate de biocenoză în cursul succesiunii

(după Botnariuc şi Vădineanu, 1982 - modificat)

Stadiu tânăr Stadiu matur (climax) Biomasa (B) mică mare Producţia primară brută (P)/respiraţie (R) supraunitar tinde către 1 Producţia primară brută (P)/biomasă (B) mare mic Diversitatea speciilor mică mare Cicluri de viaţă scurte, simple lungi, complexe Stabilitatea scăzută ridicată

Succesiunile forestiere au o durată foarte variabilă şi pot fi (Sukaciov, 1954, în Doniţă et al., 1977):

• rapide, care se desfăşoară de la câţiva ani până la câteva decenii. Exemplul cel mai cunoscut este

reinstalarea vegetaţiei forestiere din zona de munte pe suprafeţele rămase descoperite prin distrugerea ei

bruscă în urma acţiunii omului sau a unor fenomene naturale (tăieri rase, incendii, doborâturi). În această

situaţie, primii ocupanţi ai terenurilor sunt speciile pioniere (mesteacăn, plop tremurător, salcie

căprească), care formează arborete provizorii. Acestea sunt apoi înlocuite rapid de speciile fundamentale

(molid, brad, fag), care constituie arborete permanente şi realizează în scurt timp (adesea chiar în cursul

unei singure generaţii) un arboret asemănător celui original distrus brusc.

• lente, care se desfăşoară pe durata mai multor decenii, uneori chiar şi un secol. Aşa este cazul

succesiunii stejarului cu gorunul (Podişul Transilvaniei) sau al amestecurilor de răşinoase şi fag.

• seculare, care pot dura mai multe secole sau chiar milenii, cum este cazul celor produse în postglaciar

(holocen) în făgete.

Dacă succesiunile rapide pot fi sesizate uşor prin observaţie directă, cele lente şi seculare se pot

observa, în decursul vieţii unui silvicultor, numai ca fragmente neînsemnate, ceea ce crează impresia

stabilităţii, a permanenţei arboretului (xxx, 1949).

Pentru stabilirea dinamicii procesului succesional este important de determinat şi sensul acesteia,

respectiv direcţia (în favoarea cărei specii sau grupe de specii) în care se desfăşoară procesul respectiv.

În mod practic, sensul succesiunii se stabileşte cu ajutorul (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):

• documentelor aflate în posesia proprietarului de pădure, între care planurile de amenajament, întocmite la

anumite intervale, sunt cele mai sugestive;

• informaţiei verbale de la personalul silvic care a activat în pădurea cercetată;

• toponimiei locale;

• “urmelor păstrate în arboret şi în sol”.

În cazul din urmă (modificări stabilite pe teren, prin analiza “urmelor păstrate în arboret şi în sol”),

pentru sesizarea sensului în care s-a desfăşurat sau se va desfăşura în viitor procesul de succesiune se poate

face apel la câteva indicaţii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):

• suprafeţele descoperite şi neregenerate sunt luate în stăpânire, în mod frecvent, de specii pioniere;

• dacă sub speciile pioniere s-a instalat un seminţiş tolerant la umbrire aparţinând speciilor fundamentale,

acesta contribuie la înlocuirea speciilor pioniere,


- 80 -

• dacă sub un arboret dintr-o specie s-a instalat un seminţiş bogat dintr-o altă specie, se poate considera că

succesiunea este gata să se producă;

• dacă într-o pădure bietajată etajul superior este format din exemplare vârstnice şi rare de stejar sau gorun

iar etajul inferior din carpen, procesul de succesiune poate să evolueze către reducerea proporţiei

gorunului sau stejarului;

• dacă sub un seminţiş sau lăstăriş de carpen, tei şi jugastru există un seminţiş de stejar sau gorun, atunci

cele două specii de cvercinee pot fi copleşite şi eliminate.

O dată cu sesizarea sensului în care se desfăşoară procesul de succesiune se pune problema dacă acesta

corespunde sau nu intereselor economico-sociale de pespectivă. Când procesul succesional constatat conduce

la promovarea speciei sau speciilor valoroase, acesta trebuie doar intensificat şi grăbit prin măsuri

silviculturale. Dacă însă sensul succesiunii nu coincide cu obiectivele social-economice urmărite, este

necesar să se ia unele măsuri speciale pentru dirijarea succesiunii, prin care să fie asigurată proporţionarea

convenabilă a amestecului de specii. Aceste măsuri, care se aplică fie (1) cu ocazia regenerării arboretului pe

cale naturală sau artificială fie (2) o dată cu aplicarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor,

constau din:

• executarea tăierilor în anul când fructifică specia care se urmăreşte să fie promovată, permiţând astfel o

însămânţare cât mai abundentă a acesteia;

• stabilirea formulelor de împădurire pe baza cunoaşterii ecologiei speciilor, a modului cum vor evolua în

viitor raporturile dintre speciile alese, în funcţie de condiţiile staţionale date;

• instalarea anticipată a speciilor valoroase de lumină şi mai încet crescătoare, pentru a nu fi copleşită de

celelalte specii;

• realizarea de amestecuri în grupe sau buchete suficient de mari pentru ca, din fiecare grupă, specia

principală să nu fie eliminată de exemplarele din jur;

• intervenţia cu operaţiuni culturale (degajări, curăţiri, rărituri), din momentul constituirii stării masiv, ori

de câte ori este nevoie pentru promovarea exemplarelor aparţinând speciilor de valoare;

• eliminarea prin rărituri şi tăieri pregătitoare executate înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii a cât

mai multe din exemplarele aparţinând speciilor mai puţin valoroase, care trebuie să participe în pondere

mai redusă în actul regenerării, prevenindu-se astfel producerea unor succesiuni nedorite;

• luarea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea incendiiilor, a atacurilor de insecte sau doborâturilor

de vânt, deoarece acestea sunt urmate în mod frecvent de succesiuni nedorite şi necorespunzătoare

ţelurilor diverse urmărite.

Din toate cele expuse mai sus rezultă că succesiunea vegetaţiei, proces bioecologic complex, general,

neîntrerupt şi culminant, are o deosebită importanţă teoretică şi practică. Dacă din punct de vedere teoretic,

aceasta ajută la înţelegerea modificărilor care au avut loc sau pot apărea în dinamica vegetaţiei, în sens

practic succesiunea se poate utiliza atât în tipologia pădurilor (pentru stabilirea tipurilor de pădure şi

formaţiilor forestiere naturale) cât mai ales pentru stabilirea măsurilor silvotehnice (tratamente, lucrări de

îngrijire a seminţişurilor, lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor) prin care se asigură dirijarea pădurii

spre realizarea ţelurilor de gospodărire fixate.


- 81 -

Producerea succesiunii în cele mai importante păduri din România

A. Păduri din regiunea de munte

În astfel de păduri se pot observa câteva tipuri de procese succesionale, respectiv:

1. Instalarea bradului în făgete, fapt uşor explicabil prin temperamentul de umbră al bradului, acestea fiind

transformate în arborete amestecate, fără vreo modificare vizibilă a condiţiilor staţionale.

2. Înlocuirea gorunului cu bradul în unele regiuni mai joase (cazul pădurii Cristian-Braşov).

3. Înlocuirea bradului prin foioase, mai ales fag, în condiţiile unor modificări în sol care fac imposibilă

existenţa în continuare a bradului.

4. Înlocuirea pinului silvestru cu molid, brad şi fag, acolo unde staţiunea este favorabilă speciilor de umbră.

5. Înlocuirea arboretelor provizorii, formate din speciile pioniere cunoscute (plop tremurător, salcie

căprească, mesteacăn, la care se mai asociază uneori aninul alb şi scoruşul) şi instalate după distrugerea

bruscă a pădurii, cu arborete permanente, constituite din brad, molid şi fag.

B. Păduri din regiunea de dealuri

Una dintre cele mai interesante succesiuni este cea dintre gorun şi fag, care se realizează la zona de

contact dintre cele două specii, unde fagul înaintează lent în gorunete pe suprafeţe mici, sub forma unor

benzi înguste. În pădurile amestecate de gorun şi fag procesul se poate realiza pe o suprafaţă mare şi tot în

favoarea fagului, care este favorizat de fructificaţia sa mai timpurie, precum şi de temperamentul de umbră.

În aceeaşi regiune se constată şi înlocuirea nedorită, pe suprafeţe mari, a gorunului cu carpenul sau

chiar cu teiul atât în arboretele pure cât mai ales în şleaurile de deal. Această succesiune este provocată cu

precădere de măsurile silviculturale necorespunzătoare, deoarece carpenul (specie de umbră, cu sămânţa

uşoară, fructificaţie frecventă şi abundentă), într-o pădure condusă judicios, se menţine doar în rolul

subordonat de specie secundară, cu rol de împingere şi ajutor.

C. Păduri de câmpie

Cazul cel mai interesant de succesiune este cel al întinderii carpenului (teiului, jugastrului) în şleaurile

de câmpie cu stejar pedunculat, care conduce la apariţia unor arborete derivate. Acest proces este mult mai

pronunţat şi mai periculos decât în şleaurile de deal, deoarece stejarul pedunculat, cu temperamentul său mai

de lumină şi fructificaţia mai rară decât la gorun, este mai puţin înzestrat şi capabil să facă faţă concurenţei

carpenului. Şi în astfel de arborete cauza principală o constituie măsurile silvotehnice (aplicarea

tratamentului tăierilor succesive, care favorizează instalarea speciilor de umbră gen carpen, tei, jugastru;

regenerarea din lăstari prin aplicarea tăierii de crâng la vârste mari, când stejarul lăstăreşte slab)

necorespunzătoare (Rădulescu, 1952).

D. În lunci

În astfel de condiţii, după retragerea apelor de inundaţie se instalează seminţişuri foarte dese de (a)

salcie, de (b) plop alb sau negru sau de (c) plop şi salcie, numite popular renie sau reniş. Acestea cresc foarte

repede şi la 6-7 ani iau aspectul unei adevărate păduri. Prin rezistenţa foarte puternică pe care o opun

curentului de apă, renişurile provoacă depunerea aluviunilor în abundenţă astfel încât la fiecare inundaţie

nivelul terenului se ridică. Acest fapt, cumulat cu luminarea intensă a renişurilor (denumite zăvoaie începând


- 82 -

din faza de păriş) datorată eliminării naturale intense, face posibilă instalarea, în zăvoaiele de pe staţiuni mai

înalte, a unor specii de foioase gen stejar pedunculat, frasin, vânj, ulm de câmp, arţar tătăresc, uneori stejar

brumăriu şi frasin pufos, ceea ce poate conduce la formarea a două tipuri de păduri:

• şleauri de luncă, care au compoziţia cea mai complexă, formată din stejar pedunculat, frasin şi ulm

(eventual şi vânj), la care se pot adăuga arţar tătătresc, jugastru şi unii arbuşti;

• arborete (mai mult sau mai puţin) pure de ulm, frasin sau, mai rar, de stejar. Uneori se întâlnesc şi cazuri

când se formează amestecuri formate numai din două specii principale.


- 83 -

BIBLIOGRAFIE

1. Alden, H.A., 1997: Softwoods of North America. United States Department of Agriculture, Forest Service, Forest Products Laboratory, General Technical Report FPL-GTR-102, Madison, Wisconsin.

2. Antonescu, P., 1910: Stejarul şi cultura lui. Tipografia “Gutenberg”, Bucureşti. 3. Archibold, O.W.,. 1995: Ecology of world vegetation. Chapman & Hall, London-Glasgow-Weinheim-

New York-Tokyo-Melbourne-Madras. 4. Arnould, O., Hotyat, M., Simon, L., 1997: Les forêts d’Europe. Édition Nathan, Paris. 5. Badea, M., Mihalache, V., Vlase, Il., 1966: Contribuţii la studiul regenerării naturale a făgetelor din

Republica Socialistă România. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti. 6. Badea, O., Tănase, M., 2002: Starea de sănătate a pădurilor din România în anul 2001. În: Revista

Pădurilor, nr. 2. 7. Badoux, H., 1919: La forêt suisse et la guerre. Rascher & Co., Verlag, Zürich. 8. Badoux, E., 1946: Relations entre le développement de la cime et l'accroissement chez le pin sylvestre.

Contribution à l'étude de l'éclaircie. În: Annales de l'Institut fédéral de recherches forestières, XXIV Band, 2. Heft, Zürich.

9. Badré, M., 1977: Evolution comparée des sylvicultures françaises et allemandes depuis deux siècles. În: Revue Forestière Française, no. spécial.

10. Bagneris, G., 1878: Éléments de Sylviculture. 2ème édition. Imprimerie Berger-Levrault et Cie, Nancy. 11. Barthod, Ch., 1996: La gestion durable des forêts temperées: au racines du débat international actuel.

În: Revue Forestière Française, no. spécial “La gestion durable des forêts temperées”. 12. Bastien, Y., 1999: Les modes de traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des

Forêts, Nancy. 13. Beldie, Al., Chiriţă, C., 1955: Plantele indicatoare din pătura vie a pădurilor. În: Manualul Înginerului

Forestier 80, Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 456-461. 14. Beldie, Al., Chiriţă, C., 1967: Flora indicatoare din pădurile noastre. Editura Agro-Silvică, Bucureşti. 15. Boppe, L., 1889: Traité de Sylviculture. Berger-Levrault et Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy. 16. Borel, W., 1929: Guide pour l’application du controle aux futaies jardinées. Imprimerie Jacques et

Demontrond, Besançon. 17. Bormann, F.H., Likens, G.E., 1979: Pattern and process in a forested ecosystem. Springer-Verlag, New

York-Heidelberg-Berlin. 18. Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1982. Ecologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 439 p. 19. Boudru, M., 1989: Forêt et sylviculture: sylviculture appliquée. Les Presses Agronomiques de

Gembloux, Gembloux. 20. Boudru, M., 1989: Forêt et sylviculture: traitement des forêts. Les Presses Agronomiques de Gembloux,

Gembloux. 21. Broilliard, Ch., 1881: Le traitement des bois en France à l’usage des particuliers. Berger-Levrault et

Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy. 22. Buffet, M., 1978: La régéneration du chêne rouvre en forêt soumise. În: Exposés, Symposium feuillus

précieux, Nancy-Champenoux, INRA, Document no. 78/08. 23. Buffet, M., 1980: La régéneration du chêne rouvre. În: Bulletin technique, ONF, no. 12. 24. Buffet, M., 1984: Sylviculture du Pin sylvestre de plaine. În: Bulletin technique, O.N.F., no. 15. 25. Burns, R.M., Honkala, B.H. (tehn. coord.), 1990: Silvics of North America. Volume 1. Conifers.

USDA, Forest Service, Agriculture Handbook 654, Washington, D.C. 26. Burns, R.M., Honkala, B.H. (tehn. coord.), 1990: Silvics of North America. Volume 2. Hardwoods.

USDA, Forest Service, Agriculture Handbook 654, Washington, D.C. 27. Burschel, P., Huss, J., 1997: Grundriss des Waldbaus. Ein Leitfaden für Studium und Praxis. Parey

Bucheverlag, Berlin. 28. Chantreuil, A., 1965: La futaie jardinée. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy. 29. Chiriţă, C.C., Popescu, M. Şt., 1933: Contribuţii la problema regenerării naturale a gorunului în

România. Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucureşti. 30. Chiriţă, C., Andrei, S., Papacostea, P., Hondru, N., 1974: Ecopedologie cu baze de pedologie

generală. Editura Ceres, Bucureşti. 31. Chiriţă, C., 1986: Pădurile României: probleme actuale şi de viitor. În: Pădurile noastre: ieri, astăzi,

mâine (ed. V. Giurgiu), ICAS, seria a II-a, Bucureşti. 32. Ciubotaru, A., 1998: Exploatarea pădurilor. Editura Lux Libris, Braşov.


- 84 -

33. Ciumac, Gh., 1967: Contribuţii la studiul regenerării naturale a gorunetelor, goruneto-stejăretelor şi a şleaurilor de deal. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.

34. Cochet, P., 1971: Étude et culture de la forêt. 3-ème édition. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy.

35. Constantinescu, N., 1955: Stadiile de dezvoltare ale arboretelor şi operaţiile culturale corespunzătoare. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 512-516.

36. Constantinescu, N., 1973: Regenerarea arboretelor. Ediţia a II-a. Editura Ceres, Bucureşti. 37. Constantinescu, N., 1976: Conducerea arboretelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti. 38. Copăcean, D., Bălănescu, E., Ghica, P., Rusu, Gh., 1983: Tehnologia exploatării lemnului. Editura

Ceres, Bucureşti. 39. Costea, C., 1989: Economia şi conducerea întreprinderilor forestiere. Editura Ceres, Bucureşti. 40. Cotta, H., 1841: Principes fundamentaux de la science forestière. 2ème édition corrigée. Bouchard-

Huzard, Paris, George-Grimblot, Thomas et Raybois, Nancy. 41. Crowther, R.E., Evans, J., 1984: Coppice. Forestry Commission Leaflet 83, HMSO, London. 42. CRPF, 1991: Les éclaircies résineuses. Centre Régional de la Propriété Forestière, Clermont-Ferrand. 43. Daia, M., 1996: Perspective privind ameliorarea tehnicilor de aplicare a degajărilor şi curăţirilor în

pădurile de cvercinee. În: Lucrările sesiunii ştiinţifice "Pădurile şi protecţia mediului", Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, Braşov.

44. Daia, M., 1998: Cercetări privind accesibilizarea interioară a arboretelor tinere de cvercinee în scopul ameliorării condiţiilor de efectuare a lucrărilor de îngrijire. Teză de doctorat. Universitatea Transilvania, Braşov.

45. Dajoz, R., 1998: Les insectes et la forêt. Rôle et diversité des insectes dans le milieu forestier. Technique et Documentation, Paris, Londres et New York.

46. Damian, I., 1978: Împăduriri. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 47. Danilescu, N.R., 1893: Deteriorarea rezervelor din pădurile de stejar. Istoric-cauze-remedii. Cum să se

aplice crângurile cu rezerve în România. Tipografia G.A. Lăzureanu, Bucureşti. 48. Danilescu, N.R., 1895: Restabilirea bradului în făgeturile din care tinde să dispară. În: Revista

Pădurilor, nr. 4-5. 49. Dămăceanu, C., 1975: Cercetări privind tehnica de aplicare a tratamentelor în făgete. Redacţia materiale

de propagandă agricolă, ICAS, seria a II-a, Bucureşti. 50. Dămăceanu, C., 1984: Cercetări privind perfecţionarea metodelor de regenerare naturală a gorunetelor

şi şleaurilor de deal, corelat cu exploatarea mecanizată a lemnului. Ministerul Silviculturii, Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.

51. Dediu, A., Miron, V., 1955: Întemeierea arboretelor prin semănături şi plantaţii. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 550-615.

52. Dengler, A., 1935: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Ein Lehr- und Handbuch. Verlag von Julius Springer, Berlin.

53. Dengler, A., Röhrig, E., 1980: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Erster Band. Verlag Paul Parey, Hamburg und Berlin.

54. Dincă, I., 1983: Resursele forestiere ale Europei. Editura Ceres, Bucureşti. 55. Dissescu, R., Purcelean, Şt., Florescu, I.I., 1968: Metode de transformare a pădurilor pluriene naturale

în arborete grădinărite. În: Studii şi cercetări, INCEF, vol. XXVI, Bucureşti. 56. Dissescu, R., 2001: Din retrospectiva forestieră a ultimului mileniu. În: Almanahul Pădurii, Editura

Snagov, Bucureşti. 57. Doniţă, N., Purcelean, Şt., 1975: Pădurile de şleau din R.S. România şi gospodărirea lor. Editura Ceres,

Bucureşti. 58. Doniţă, N., Ceianu, I., Purcelean, Şt., Beldie, Al., 1977: Ecologie forestieră (cu elemente de ecologie

generală). Editura Ceres, Bucureşti. 59. Drăcea, M., 1923-1924: Silvicultură. Şcoala Politehnică, Bucureşti. 60. Drăcea, M.D., 1942: Curs de Silvicultură. Vol. I. Regime şi tratamente. Editura Politehnicei, Bucureşti. 61. Duchiron, M.-S., 1994: Gestion des futaies irregulières et mélangées. Édition par l’auteur, Nancy şi

Paris. 62. Elvingson, P., 2001: Largely unchanged. În: Acid News, nr. 4. 63. Ene, I.M., 1971: Entomologia forestieră. Editura Ceres, Bucureşti. 64. Enescu, Val., 1956: Seminţe de arbori şi arbuşti. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, 144p.


- 85 -

65. Enescu, Val., Enescu, V., 1956: Lucrări practice la Tehnica împăduririlor. I. Seminţe de arbori şi arbuşti. Litografia Învăţământului, Oraşul Stalin.

66. Enescu, Violeta, Ionescu, D.D., 1962: Tehnica culturilor silvice. Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 344p.

67. Enescu, Val., 1975: Ameliorarea principalelor specii forestiere. Partea specială. Editura Ceres, Bucureşti.

68. EUROFOR, 1998: L’Europe et la forêt/Europe and the forest. European Parliament, Luxemburg. 69. Evans, J., 1984: Silviculture of broadleaved woodland. Forestry Commission Bulletin no. 62, HMSO,

London. 70. Evans, J., 1992: Plantation forestry in the tropics. Second edition. Clarendon Press, Oxford. 71. Evans, J., 1992: Coppice forestry – an overview. În: Ecology and management of coppice woodlands

(ed. G.P. Buckley). Chapman & Hall, New York-Tokyo-Melbourne-Madras. 72. Evelyn, J., 1664: Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of timber in His Majesty’s

Dominions. Ed. Guy de la Bédoyère (ediţie Internet). 73. Everard, J.E., 1985: Management of broadleaved forests in western Europe. Forestry Commission,

Edinburgh. 74. FAO, 2001: Situation des forêts du monde. FAO, Rome. 75. Favre, L.-A., Oberson, J.-M., 2002: 111 années d’application de la méthode du contrôle à la forêt de

Couvet. În: Journal Forestier Suisse, no. 8. 76. Fengyou, W., Jingwen, L., 1995: Silvicultural systems in boreal forests of East Asia. În: Innovative

silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton. 77. Filipescu, C., 2001: Codrul grădinărit – puncte de vedere. În: Revista pădurilor, nr. 2. 78. Florescu, I.I., 1981: Silvicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 79. Florescu, I.I., 1991: Tratamente silviculturale. Editura Ceres, Bucureşti. 80. Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1998: Silvicultură. Vol. II. Silvotehnica. Editura Universităţii

Transilvania, Braşov. 81. Furnică, H., Beldeanu, E., 1985: Exploatarea pădurilor cu elemente de industrializare a lemnului.

Editura Ceres, Bucureşti. 82. Gava, M., 1969: Cercetări privind aplicarea elagajului artificial la molid şi brad. Centrul de documentare

tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti. 83. Giurescu, C.C., 1976: Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi. Ediţia a II-a.

Editura Ceres, Bucureşti. 84. Giurgiu, V., Decei, I., Armăşescu, S., 1972: Biometria arborilor şi arboretelor din România. Editura

Ceres, Bucureşti. 85. Giurgiu, V., 1978: Conservarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti. 86. Giurgiu, V., 1979: Dendrometrie şi auxologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti. 87. Giurgiu, V., 1982: Pădurea şi viitorul. Editura Ceres, Bucureşti. 88. Giurgiu, V., 1988: Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Editura Ceres, Bucureşti. 89. Giurgiu, V., Armăşescu, S., Zaharescu, Cl., Decei, I., Manole, Gh., Buga, S., 1989: Fundamente

auxologice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor (Creşterea şi calitatea arboretelor în raport cu lucrările de îngrijire şi condiţiile staţionale). ICAS, seria a II-a, Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă, Bucureşti.

90. Giurgiu, V., 1993: Salvaţi pădurile României! Societatea "Progresul Silvic", Bucureşti. 91. Giurgiu, V. (red.), 1995: Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor României. Editura Arta Grafică,

Bucureşti. 92. Glöde, D., 2001: Final cutting of shelterwood. Harvesting techniques and effects on the Picea abies

regeneration. Doctoral thesis. Swedish University of Agricultural Sciences, Umeå. 93. Gurnaud, A., 1886: La sylviculture française et la méthode du controle. Librairie Agricole de la Maison

Rustique, Paris. 94. Hagner, S., 1995: La sylviculture en forêt boréale. În: Unasylva, no. 2. 95. Haveraaen, O., 1995: Silvicultural systems in the nordic countries. În: Innovative silviculture systems in

boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton. 96. Hamilton, G.J., 1980: Line thinning. Forestry Commission Leaflet 77, HMSO, London. 97. Hanique, M., 1990: Renouvellement des peuplements de hêtres. În: Forêts de France, nr. 339. 98. Hanique, M., 1991: Renouvellement des peuplements de chênes. În: Forêts de France, nr. 343. 99. Haralamb, At., 1967: Cultura speciilor forestiere. Ed. a III-a. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.


- 86 -

100. Hartig, G.L., 1805: Instruction sur la culture du bois à l’usage des forestiers. L’Imprimerie de C.F. Patris, Paris.

101. Helms, J.A. (ed.), 1998: The Dictionary of Forestry. The Society of American Foresters and CABI Publishing, Bethesda & Wallingford.

102. Herbert, I., 1994: Gestion des futaies jardinées dans le Jura. În: Bulletin technique, ONF, no. 26. 103. Hibberd, B.G. (ed.), 1989: Forestry practice. 11th edition. Forestry Commission Handbook no. 6,

HMSO, London. 104. Hoellinger, G., 1986: Premières éclaircies. În: Informations-Forêt, fascicula 292, AFOCEL-

ARMEF. 105. Hough, F., 1878: Report upon Forestry. Government Printing Office, Washington. 106. Hubert, M., Courraud, R., 1998: Elagage et tailles de formation des arbres forestiers. 2-ème

édition. Institut pour le développement forestier, Paris. 107. Huffel, G., 1907: Economie forestière. Tome troisième. Lucien Laveur, Éditeur, Paris. 108. Ionescu, A., 1991: Ecologie şi societate. Editura Ceres, Bucureşti. 109. Ivănescu, D., Rubţov, Şt., Bîndiu, C., 1966: Teiul. Editura Agro-Silvică, Bucureşti. 110. Ivănescu, D., 1972: Din istoria silviculturii româneşti. Editura Ceres, Bucureşti. 111. Jacquot, A., 1931: Manuel pratique de Sylviculture. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris. 112. Jolyet, A., 1916: Traité pratique de Sylviculture. 2e édition. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris. 113. Kershaw, K.A., Looney, J.H.H., 1985: Quantitative and dynamic plant ecology. Edward Arnold,

Ltd, London. 114. Kimmins, J.P., 1997: Forest Ecology. A foundation for sustainable management. Prentice Hall,

Upper Sadle River. 115. Klein, D., 1915: Cu privire la suprafeţele exploatate ras şi împădurirea lor. În: Revista pădurilor. 116. Köstler, J., 1956: Silviculture. Oliver and Boyd, Edinburgh-London. 117. Kraft, G., 1884: Beiträge zur Lehre von den Durchforstungen, Schlagstellungen und

Lichtungshieben. Klindworth’s Verlag, Hannover. 118. Kuusela, K., 1994: Forest resources in Europe. EFI Research Report 1, Cambridge University Press,

Cambridge. 119. Lafouge, R., 1964: Les taillis-sous-futaie et ses problèmes. Ameliorations et transformations. Ecole

Nationale des Eaux et Forêts, Nancy. 120. Lanier, L., 1994: Précis de Sylviculture. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts,

Nancy. 121. Leahu, I., 1994: Dendrometrie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 122. Lorentz, B., Parade, A., 1867: Cours élémentaire de culture des bois. 5-ème édition. Mme Ve

Bouchard-Huzard, Paris, Nicolas Grosjean, Nancy. 123. MacLaren, J.P., 1987: A manual for selecting crop trees when pruning and thinning radiata pine.

FRI Bulletin no. 133, New Zealand Forest Research Institute, Private Bag, Rotorua. 124. Maheut, J., 1994: Sept siècles d'éclaircies, principalement en Allemagne. În: Revue Forestière

Française, no. 4. 125. Majcen, Z., 1994: Historique des coupes de jardinages dans les forêts inequiénnes du Quebec. În:

Revue Forestière Française, no. 4. 126. Majcen, Z., Bédard, S., 2000: Accroissement après 15 ans dans une érabliere à la suite de coupes de

jardinage de diverses intensités. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy. 127. Marcu, O., Simon, D., 1995: Entomologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti. 128. Matthews, J.D., 1989: Silvicultural systems. Clarendon Press, Oxford. 129. Metro, A., 1975: Terminologie forestière. Sciences forestières, technologie, pratiques et produits

forestiers. Conseil international de la langue française, Paris. 130. Michaud, D., 1988: Le triclopyr. În: Informations-Forêt, fascicula 341, AFOCEL-ARMEF. 131. Miulescu, I., Bakoş, V., 1972: Tehnica culturilor silvice. Seminţe şi butaşi. Editura Ceres,

Bucureşti. 132. Morariu, I., 1955: Morfologia plantei. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi

Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 255-276. 133. Mormiche, A., 1991: Histoire du traitement des forêts en relation avec l’écologie. Centre National

de Formation Forestière, Velaine-en-Haye. 134. Morozov, G.F., 1952: Studiul pădurii. Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti. 135. Negruţiu, A., 1983: Vînătoare şi salmonicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.


- 87 -

136. Negulescu, E.G., 1955: Succesiunea vegetaţiei. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 431-441.

137. Negulescu, E.G., 1957. Eliminarea naturală în pădure, în lumina concepţiei biologice sovietice. În: Lucrări ştiinţifice, vol. III, Institutul Politehnic – Oraşul Stalin, Facultatea de Silvicultură, Oraşul Stalin, pag. 5-18.

138. Negulescu, E.G., Săvulescu, Al., 1957: Dendrologie. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti. 139. Negulescu, E.G., 1957: Regime şi tratamente. Litografia Învăţământului, Oraşul Stalin. 140. Negulescu, E.G., Ciumac, Gh., 1959: Silvicultura. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti. 141. Negulescu, E.G., Damian, I., 1966: Dendrologia, cultura şi protecţia pădurilor. Vol. II. Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 142. Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tîrziu, D., 1973: Silvicultura. Vol I. şi II. Editura

Ceres, Bucureşti. 143. Nicolescu, L., Nicolescu, N.V., Cherecheş, D., 1992: Deschiderea de culoare (compartimentarea),

tehnică fundamentală în silvicultura franceză. În: Pădurea noastră, nr. 78. 144. Nicolescu, N.V., 1999: Artificial pruning - a review. Reprografia Universităţii Transilvania, Braşov. 145. Nicolescu, N.V., 2001: Expresii alometrice ale eliminării naturale – între acceptare şi negare. În:

Lucrările sesiunii ştinţifice “Pădurea românească la cumpăna mileniilor”, Editura Universităţii “Transilvania”, Braşov, p. 111-116.

146. Nigi, T., 1984: The selection-cutting system at Aomori National Park in Japan. În: Proceedings, IUFRO Symposium on forest management planning and managerial economics, University of Tokyo, Tokyo.

147. Nigi, T., 1988: Relation between forest management system and forestry technique. În: Research bulletin of the College Experiment Forests, Faculty of Agriculture, Hokkaido University, Sapporo, vol. 45 (1).

148. Niţescu, C., Achimescu, C., 1979: Tehnica culturilor silvice. Lucrări de îngrijire şi conducere a pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.

149. Nyland, R.D., 1996: Silviculture. Concepts and applications. The McGraw-Hill Companies, Inc., New York.

150. Odum, E., 1971: Fundamentals of ecology. Third edition. W.B. Saunders Company, Philadelphia-London-Toronto.

151. Oprea, I., Sbera, I., 2000: Tehnologia exploatării lemnului. Vol. II. Fundamente metodologice de proiectare tehnologică. Editura Universităţii Transilvania, Braşov.

152. Otto, H.-J., 1998: Écologie forestière. Institut pour le développement forestier, Paris. 153. Packham, J.R., Harding, D.J.L., 1982: Ecology of woodland processes. Edward Arnold, Ltd,

London. 154. Parascan, D., Danciu, M., 1975: Studii fitocenologice în tăieturile de pădure din Munţii Bîrsei. În:

Noutăţi în Economia forestieră, vol. XVII, Universitatea din Braşov, p. 31-40. 155. Parviainen, J., 1994. Finnish silviculture. Managing for timber production and conservation. În:

Journal of Forestry. 156. Paşcovschi, S., 1967: Succesiunea speciilor forestiere. Editura Agro-Silvică, Bucureşti. 157. Perlin, J., 1989: A forest journey. The role of wood in the development of civilization. W.W.

Norton & Company, New York-London. 158. Perrin, H., 1954: Sylviculture. Tome II Le traitement des forêts. Ecole Nationale des Eaux et Forêts,

Nancy. 159. Petrescu, C., 1954: Codrul în literatură. În: Revista Pădurilor, nr. 4. 160. Petrescu, L., 1971: Îndrumător pentru lucrările de îngrijire a arboretelor. Editura Ceres, Bucureşti. 161. Plinius, 2002: Naturalis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate. Volumul al III-lea

Botanica. Ed. Polirom, 352 p. 162. Popescu, C.I., 1954: Condiţiile de instalare a perdelelor forestiere de protecţie a câmpului în

Oltenia. Editura Academiei R.P.R., Bucureşti. 163. Popovici, N.G., 1920: Curs de silvicultură (redactat după note). Şcoala Superioară de Silvicultură,

Bucureşti. 164. Popovici, N.G., 1922: Silvicultura. Şcoala Superioară de Silvicultură, Bucureşti. 165. Pryor, S., Savill, P.S., 1986: Silvicultural systems for broadleaved woodland in Britain. O.F.I.

Occasional Papers no. 32, Oxford Forestry Institute, Oxford. 166. Purcelean, Şt., Ciumac, Gh., 1965: Cercetări privind regenerarea naturală a gorunului şi stejarului

pedunculat în pădurile de şleau din Podişul Tîrnavelor. Centrul de documentare forestieră, Bucureşti.


- 88 -

167. Rameau, J.-C., 1987: Contribution phytoécologique et dynamique à l’étude des écosystèmes forestiers. Applications aux forêts du nord-est de la France. Thèse, Faculté des Sciences et des Techniques, Université de Franche-Comté, Besançon, 344p.

168. Rameau, J.C., Mansion, D., Dumé, G., Timbal, J., Lecointe, A., Dupont, P., Keller, R., 1989: Flore Forestière Française. Guide écologique illustré. 1. Plaines et collines. Institut pour le développement forestier, Paris.

169. Rădulescu, A., 1956: Silvicultura generală. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, 336p. 170. Rădulescu, M., 1893: Câteva cuvinte asupra regeneraţiunei pădurilor de munte în România.

Tipografia B. Davidescu, Buzău, 10p. 171. Rădulescu, M., 1894: În cestiunea tăierilor rase la pădurile de munte. În: Revista pădurilor, nr. 7. 172. Rădulescu, M., 1928: Observaţiuni din cultura stejarului pedunculat în Câmpia Română. În: Revista

pădurilor. 173. Rădulescu, M., 1935: Din cultura stejarului în România. În: Revista pădurilor. 174. Rădulescu, M., 1937: Evoluţia ideii de regenerarea şi cultura pădurilor. În: Revista pădurilor. 175. Rădulescu, M., 1952: Substituirea arboretelor de tip provizoriu cu arborete de tip permanent, mai

valoroase. Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică, Bucureşti, 18p. 176. Redhead, J.F., Hall, J.B., 1992: Tropical forestry. Longman Group U.K. Limited, Harlow. 177. Rietbergen, S., 2001: The history and impact of forest management. În: The Forests Handbook.

Vol. 2. Applying forest science for sustainable management (ed. J. Evans). Blackwell Science, Oxford-London-Edinburgh-Malden-Carlton-Paris.

178. Rittershofer, F., 1994: Waldpflege und Waldbau. Rittershofer Verlag, Freising. 179. Rucăreanu, N., 1967: Amenajarea pădurilor. Editura Agro-Silvică, Bucureşti. 180. Rucăreanu, N., Leahu, I., 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti. 181. Sambeek, J.W., Van., Abugarshall Kai, D., Shenaut, D.B., 1995: Chemical release of pole-sized

trees in a central hardwood clearcut. În: Proceedings (ed. Gottschalk, K.W., Forsbroke, S.L.C.). 10th Central Hardwood Forest Conference, General Technical Report NE-197, Northeastern Forest Experiment Station, Radnor, PA.

182. Savill, P.S., Evans, J., 1986: Plantation silviculture in temperate regions. Clarendon Press, Oxford. 183. Savill, P., Evans, J., Auclair, D., Falck, J., 1997: Plantation silviculture in Europe. Oxford

University Press, Oxford-New York-Tokyo. 184. Schlich, W., 1910: Manual of Forestry. Vol. II. Silviculture. Bradbury, Agnew & Co., London. 185. Schmincke, K.H., 1996: World forest resources – trends and prospects. În: Forest industries

towards the third millenium – economic and environmental challenges (ed. Solberg, B., Palo, M., Hyttinen, P.), EFI Proceedings, no. 11, Joensuu.

186. Schuck, A., Parviainen, J., Bücking, W., 1994: A review of approaches to forestry research on structure, succession and biodiversity of undisturbed and semi-natural forests and woodlands in Europe. EFI Working Paper no. 3., Joensuu.

187. Schütz, J.-Ph., 1981: Que peut apporter le jardinage à notre sylviculture. În: Journal Forestier Suisse, no. 4.

188. Schütz, J.-Ph., 1985: La production de bois de qualité dans la forêt jardinée. În: Annales de Gembloux, vol. 91.

189. Schütz, J.-Ph., 1989: Le régime du jardinage. Chaire de sylviculture, ETH – Zürich. 190. Schütz, J.-Ph., 1990: Sylviculture 1. Principes d’éducation des forêts. Presses polytechniques et

universitaires romandes, Lausanne. 191. Schütz, J.-Ph., 1997: Sylviculture 2. La gestion des forêts irrégulières et mélangées. Presses

polytechniques et universitaires romandes, Lausanne. 192. Schwappach, A., 1904: Forestry. The Temple Primers, London. 193. Schwappach, A., Eckstein, K., Herrmann, E., Borgmann, W., 1914: Manual silvic. Partea a V-a.

Cultura pădurilor. Alfred Baer, Bucureşti. 194. Sharpe, G.W., Hendee, C.W., Sharpe, W.G., Hendee, J.C., 1995. Introduction to forest and

renewable resources. 6th edition. McGraw-Hill, Inc., New York-Sydney-Tokyo-Toronto. 195. Sheedy, G., Bertrand, V., 1997: Résultats de dix ans concernant les éclaircies en ligne réalisées

dans les plantations de la forêt de Drumondville. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy. 196. Shigo, A., 1984: Tree decay and pruning. În: Arboricultural Journal, no. 8. 197. Shutov, I.V., 1995: Trends and use of silvicultural systems in the boreal forests of Russia. În:

Innovative silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.


- 89 -

198. SILV1, 2002: Raport statistic. Fondul forestier naţional în anul 2001. Regia Naţională a Pădurilor, Bucureşti.

199. Silvy-Leligois, P., 1964: La futaie jardinée. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy.

200. Smith, D.M., Larson, B.C., Kelty, M.J., Ashton, P. Mark S., 1997: The practice of silviculture: applied forest ecology. John Wiley and Sons Ltd. New York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore-Weinheim.

201. Speight, M., Wainhouse, D., 1989: Ecology and management of forest insects. Clarendon Press, Oxford.

202. Stănescu, V., Florescu, I.I., Marcu, M., Ochiu, I., Parascan, D., Popescu, O., 1970: Cercetări privind regenerarea naturală în făgete – pădurea Warthe-Braşov. În: Buletinul Institutului Politehnic din Braşov, vol. XII, seria B – Economie forestieră, pag. 25-36.

203. Stănescu, V., Parascan, D., 1971: Contribuţii la studiul florei şi vegetaţiei din tăieturi (brădete-Cristian). În: Comunicări de Botanică, vol. XII, pag. 359-371.

204. Stănescu, V., 1983: Genetica şi ameliorarea speciilor forestiere. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

205. Stănescu, V., 1984: Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Editura Ceres, Bucureşti. 206. Stănescu, V., Şofletea, N., Popescu, O., 1997: Flora forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres,

Bucureşti. 207. Stătescu, G., 1886. Sistemul de exploatare aplicabil la cea mai mare parte a pădurilor noastre din

munţi. În: Revista pădurilor, no. 11 şi 12. 208. Stătescu, G., 1895: Tratamentul în codru şi tăierile pe suprafaţă. În: Revista pădurilor, nr. 2. 209. Stinghe, V., Sburlan, D.A., 1941: Agenda forestieră. Ediţia a III-a. Monitorul Oficial şi

Imprimeriile Statului, Bucureşti. 210. Stoddard, C.H., Stoddard, G.M., 1987: Essentials of forestry practice. John Wiley & Sons, New

York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore. 211. Stugren, B., 1982: Bazele ecologiei generale. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 212. Şofletea, N., Curtu, L., 2000: Dendrologie. Volumul I. Determinarea şi descrierea speciilor. Editura

“Pentru viaţă”, Braşov. 213. Tănăsescu, S., 1971: Drajonarea salcâmului. În: Buletin de informare – Silvicultură, nr. 8-9, pag.

133-141. 214. Târziu, D.R., 2003: Ecologie generală şi forestieră. “Vasile Goldiş” University Press, Arad. 215. Thivolle-Cazat, A., 1986: Premières éclaircies dans les résineux: quelle methode adopter?. În:

Informations-Forêt, fascicula 297, AFOCEL-ARMEF. 216. Tkacenko, M.E., 1955: Silvicultura generală. Ed. a II-a. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti. 217. Tomescu, A., 1959: Fazele periodice de vegetaţie la speciile forestiere în anul 1956. Editura Agro-

Silvică de Stat, Bucureşti. 218. Troup, R.S., 1928: Silvicultural Systems. Clarendon Press, Oxford. 219. Tudor, I., 1968: Entomologie forestieră. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 220. Vaczy, C., 1980: Dicţionar botanic poliglot. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 221. Vanselow, K., 1931: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Neumann

Verlag, Hamburg. 222. Vanselow, K., 1949: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Zweite

Auflage. Verlag J. Neumann-Neudamm, Hamburg. 223. Vasilescu, M., 1892: Aplicaţiunea modalităţilor codrului. În: Revista pădurilor, nr. 3 şi 4-5. 224. Vaucher, H., 1986: Elsevier’s dictionary of trees and shrubs. Elsevier Science Publishers, B.V.,

Amsterdam-Oxford-New York-Tokyo. 225. Veselý, L., 1995: Initial phases of the natural regeneration of oak. În: Lesnicky časopsis, vol. 41(3). 226. Vlad, I., 1955: Studiul general al arboretelor. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura

pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 461-471. 227. Vlad, I., Chiriţă, C., Doniţă, N., Petrescu, L., 1997: Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura

Academiei Române, Bucureşti. 228. Vlase, Il., 1955: Tehnica împăduririlor. Partea I Seminţe forestiere. Litografia Învăţământului,

Oraşul Stalin, 167p. 229. Vlase, Il., 1982: Conservarea seminţelor forestiere. Editura Ceres, Bucureşti. 230. Vuokila, Y., 1969. Present thinning practice in Finland. În: Thinning and mechanization, IUFRO

Meeting, Royal College of Forestry, Stockholm.


- 90 -

231. Whitmore, T., 1992: An introduction to tropical rain forests. Clarendon Press, Oxford. 232. Whittaker, R.H., 1970: Communities and ecosystems. The Macmillan Company, Collier-

Macmillan, London, 158 p. 233. Willoughby, I., Dewar, J., 1995: The use of herbicides in the forest. Forestry Commission Field

Book 8, HMSO, London. 234. Zaric, N., Schneider, O., 1992: La forêt jardinée. Couvet, Val-de Travers, Pays de Neuchâtel.

Imprimerie Apex, Fleurier. 235. xxx, 1669: Ordonance de Louis XIV, roi de France et de Navarre, sur le fait des Eaux et Forêts.

Saint-Germain en Laye. 236. xxx, 1914: Şedinţa Societăţii Progresul Silvic. În: Revista pădurilor. 237. xxx, 1949: Îndrumări tehnice în silvicultură. Ministerul Silviculturii, Bucureşti. 238. xxx, 1951: Definiţia şi modul de aplicare al tăierilor succesive şi progresive. Editura Tehnică,

Bucureşti. 239. xxx, 1965: Dicţionar forestier poliglot. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră,

Bucureşti. 240. xxx, 1969: Quelques nouveautes en matière d'éclaircie. În: Revue Forestière Française, no. spécial

Sylviculture. 241. xxx, 1977: Chronologie forestière. În: Revue Forestière Française, no. spécial. 242. xxx, 1984: Îndrumar pentru amenajarea pădurilor. Vol. I. şi II. Ministerul Silviculturii, ICAS,

Bucureşti. 243. xxx, 1986: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul Silviculturii,

Redacţia de propagandă tehnică agricolă, Bucureşti. 244. xxx, 1990: Bilan de l'état sanitaire des forêts 1989. Commission des Communautes Européenes,

Direction Génerale de l'Agriculture, Bruxelles-Luxembourg. 245. xxx, 1993: Dicţionar enciclopedic. Vol. I A-C. Editura Enciclopedică, Bucureşti. 246. xxx, 1996: Întâlnirea Profesorilor de Silvicultură din Europa (grupul de lucru IUFRO S6.06-04

Education and Research in Silviculture), 4-9 septembrie 1996, Portugalia şi Spania. 247. xxx, 1996: Codul Silvic (legea nr. 26/24.04. 1996). 248. xxx, 1999: Strategia de dezvoltare durabilă a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020.

Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. 249. xxx, 2000: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul Apelor, Pădurilor

şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. 250. xxx, 2000: Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor 3. Ministerul Apelor, Pădurilor

şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. 251. xxx, 2000: Norme tehnice pentru evaluarea volumului de lemn destinat comercializării 4. Ministerul

Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti. 252. xxx, 2000: Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor 5. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei

Mediului, Bucureşti. 253. xxx, 2002: Norme tehnice privind stabilirea termenelor, modalităţilor şi procedeelor de exploatare a

masei lemnoase din păduri şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 91/13 II 2003.


- 91 -

Anexa 1 Mic dicţionar de termeni silvici

(după xxx, 1965; Weck, 1966, Metro, 1975; Helms (ed.), 1998)

Română Engleză Germană Franceză an de sămânţă seed year, mast year Samenjahr, Mastjahr année de semence arbore tree Baum arbre arbore codominant co-dominant tree mitherrschender Baum arbre codominant arbore dominant dominant tree herrschender Baum arbre dominant arbore dominat suppressed tree,

overtopped tree unterständiger, unterdrückter Stamm

arbre opprimé

arbore înfurcit forked stem, forked tree Zwieselbaum arbre fourchu arbore de viitor crop tree, future crop

tree Z-Bäume, Pflegestamm arbre-objectif, arbre de

place, arbre d’elite arbore predominant predominant tree vorherrschender Baum arbre prédominant arbore semincer seed-tree, seed bearer Samenbaum,

Samenträger arbre porte-graines

arbore tăiat în scaun pollard Kopfholz, Kopfstamm têtard arboret crop, stand Bestand peuplement arboret amestecat mixed crop, mixed

stand Mischbestand peuplement mélangé

arboret artificial artificial stand künstlicher Bestand peuplement artificiel arboret bietajat two-storeyed stand zweischichtiger Bestand peuplement à double

étage, peuplement biétagéarboret de protecţie protection stand Schutzbestand peuplement de protection arboret echien even-aged stand,

uniform crop, uniform stand

gleichförmiger Bestand, gleichalteriger Bestand

peuplement équiènne, peuplement uniforme

arboret monoetajat one-storyed stand einschichtiger Bestand peuplement à un seul étage

arboret natural natural stand natürlicher Bestand peuplement naturel arboret pe picior growing crop, standing

timber Holzbestand peuplement sur pied

arboret plurien uneven-aged stand ungleichalteriger Bestand peuplement inéquienne arboret principal main crop, main stand Hauptbestand peuplement principal arboret pur pure crop, pure stand Reinbestand peuplement pur arboret regulat regular stand regelmässiger Bestand peuplement régulier arboret uniform uniform stand, uniform

crop gleichförmiger Bestand peuplement uniform

arbust arborescent (h – 1-7m)

shrub baumartiger Strauch arbuste

areal natural natural range, habitat natürliches Verbreitungsgebiet

aire naturelle

burghiu de creşteri (b. lui Pressler)

increment borer, Pressler’s borer

Zuwachsbohrer tarrière de Presssler

calitatea arboretului stand quality, quality of standing crop

Bestandesqualitat qualité du peuplement

calus callus Kallus callus, bourrelet cicatricielcapacitate de lăstărire sprouting capacity Ausschlagsvermögen capacité de rejet cicatrice (de elagaj) branch scar Astnarbe cicatrice de branche cioată stump, stub Wurzelstock, Stubben,

Baumstumpf souche

ciocan silvic marking hammer Waldhammer marteau forestier clasă de diametre diameter class Durchmesserklasse classe de diamètre clasă de grosimi size class Stärkeklasse classe de grosseurs


- 92 -

clasă de înălţimi height class Höhenklasse classe des hauteurs clasă de vârstă age-class Altersklasse, Altersstufe classe d’âge clupă caliper Kluppe compas forestier cod silvic forest code, forest law Forstgesetzbuch code forestier codrişor (codru tânăr) young high forest angehendes Baumholz jeune futaie, haut-perchis codru bătrân old high forest, over-

mature timber stage starkes Baumholz vieille futaie

codru mijlociu (codru) high forest Hochwald futaie codru grădinărit selection system Plenterwald futaie jardinée codru regulat - geschlossener Hochwald,

schlagweiser Hochwald futaie régulière

compoziţia arboretului stand composition Bestandeszusammensetzung

composition du peuplement

consistenţa arboretului crown density (of the stand)

Kronendichte, Kronenschluss

consistance du peuplement

coroană crown Krone cime, couronne, houpier coronament canopy, crown layer Kronenschicht étage des cimes, canopée cracă (ramură) branch Zweig branche, rameau cracă lacomă epicormic branch, water

sprout, epicormic sproutWasserreis, Wasserschoss

branche gourmande

cracă (ramură) uscată dry branch, dead branch Trockenast branche sèche crâng coppice, coppice forest,

coppice stand Niederwald taillis

crâng compus coppice-with-standards Mittelwald taillis-sous-futaie, taillis composé

crâng cu tăiere în scaun pollarding system Kopholzbetrieb exploitation en têtards crâng simplu simple coppice system reiner Niederwald taillis simple crâng grădinărit coppice selection

system geplenterer Niederwald taillis fureté

creştere increment, growth, accretion

Zuwachs accroissement

creştere curentă anuală current annual increment (c.a.i.)

laufender jährlicher Zuwachs

accroissement courant annuel

creştere medie anuală mean annual increment (m.a.i.)

mittlerer jährlicher Zuwachs

accroissement moyen annuel

curăţire cleaning, respacing Reinigungshieb, Bestandesreinigung

nettoiment

degajare release cutting, weeding Auflockerung, Durchreiserung

dégagement

dendrometru dendrometer, hypsometer

Baumhöhenmesser dendromètre

densitatea arboretului stand density Bestandesdichte densité du peuplement desiş sapling Dickung fourré dezvoltarea (arboretului) stand development Bestandesentwicklung développement du

peuplement diametru de bază diameter at breast height Brusthöhendurchmesser diamètre à hauteur de

poitrine diametru mediu mean diameter, average

diameter Mitteldurchmesser diamètre moyen

distribuţie pe clase de vârstă

age-class distribution Alterklassenverteilung dispositif des classes d’âge

doborârea (tăierea) arborilor

tree felling, tree cutting Fällung der Bäume; Baumfällung

abattage des arbres

doborâtură de vânt windthrow, windfall Windbruch chablis drajon root sucker Wurzelspross drageon elagaj artificial artificial pruning Aufastung élagage artificiel


- 93 -

elagaj natural natural pruning, self-pruning

natürliche Astung elagage naturel

emondaj trimming out Entasten émondage etaj superior (dominant) overstory, upper story,

main stand, overwood Oberstand, Oberholz, Oberbestand

étage dominant

etaj inferior (dominat) understory, lower story, underwood

Unterholz, Unterwuchs, Niederholz

sous-bois, sous-étage

exploatarea pădurilor (ca acţiune)

Logging, timber harvesting

Holzeinschlag Exploitation des forêts

fus bole, stem Schaft, Stamm fût inel anual growth ring, annual

ring, growth layer Zuwachsring, Jahrring cerne annuel

instalarea (întemeierea) arboretului

stand establishment Bestandesbegründung création d’un peuplement

înălţime height Höhe hauteur înălţime medie mean height mittlere Höhe hauteur moyenne înălţime dominantă (superioară)

dominant height Oberhöhe hauteur dominante

închiderea rănilor (de elagaj)

occlusion of wounds, healing over, callousing

Überwallung recouvrement d’une plaie

înfurcire (bifurcare) forking, bifurcation, forked growth

Zwieselwuchs, Zwieselung

croissance fourchue

însămânţare naturală natural seeding Naturbesamung semis naturels lăstar sprout, shoot Spross, Schössling, rejet, pousse lemn de primăvară (timpuriu)

earlywood Frühholz bois initial, bois de printemps

lemn de toamnă (lemn târziu, lemn de vară)

latewood, summer wood, autumn wood

Spätholz, Sommerholz, Engholz

bois final, bois d’été, bois d’automne

lemn de cherestea saw timber, lumber Sägeholz bois de sciage lemn de foc fuelwood, firewood Brennholz bois de chauffage, bois de

feu lemn de foioase hardwood Laubholz bois de feuillu lemn de lucru industrial wood, timber Werkholz, Bauholz,

Nutzholz bois d’oeuvre

lemn de răşinoase softwood Nadelholz bois de résineux lemn rotund roundwood Rundholz bois rond lizieră edge, border, skirt Waldessaum, Waldrand lisière lucrări de îngrijire (operaţiuni culturale)

improvement cutting, tending operations

Pflegehieb, Pflegemassnahmen

soins culturaux, soins sylvicoles

ocol silvic forest district Oberförsterei, Forstamt cantonnement forestier, division forestière

marca, a (arbori) to mark (trees) auszeichnen (des Holzes) marteler, griffer (du bois) metoda controlului check method, control

method Kontrollmethode méthode du contrôle

nod knot Knoten noeud nuieliş-prăjiniş (faza de…) thicket stage Gertenholz état de gaulis pădure de foioase hardwood forest,

deciduous forest, broadleaved forest

Laubwald forêt feuillue

pădure de răşinoase softwood forest, coniferous forest

Nadelwald forêt résineuse

pădure virgină virgin forest, primary forest, primitive forest

Urwald forêt viérge

păriş (faza de…) pole forest, pole stand Stangenholz perchis păşunat grazing Beweiden, Beweidung pâturage


- 94 -

pepinieră (silvică) forest nursery Pflanzschule, Pflanzgarten

pépinière

periodicitatea răriturii thinning cycle, thinning interval, thinning period

Durchforstungperiode rotation des éclaircies

perioadă de regenerare regeneration period Verjüngungszeitraum durée de régénération plan de amenajament management plan,

working plan Forsteinrichtungsplan plan d’aménagement, plan

de gestion posibilitate anuală annual allowable cut Jahreseinschlag,

Jahrhiebessatz possibilité annuelle

producţie production, yield Produktion, Erzeugung production rană wound Verletzung, Wunde blessure rădăcină root Wurzel racine rădăcină pivotantă tap-root Pfahlwurzel racine pivotante rădăcină superficială shallow root Flachwurzel racine superficielle răritură thinning Durchforstung,

Durchforstunghieb éclaircie

răritură de jos low thinning, thinning from below, German thinning

Niederdurchforstung éclaircie par le bas

răritură de sus high thinning, thinning from above, Danish thinning, Frenchthinning

Hochdurchforstung éclaircie par le haut

răritură grădinărită selection thinning Plenterdurchforstung éclaircie jardinatoire, éclaircie furetée

răritură moderată moderate thinning, medium thinning

mittelstarke Durchforstung

éclaircie moyenne

răritură puternică (forte) heavy thinning, severe thinning

Starkdurchforstung éclaircie forte

răritură mecanică (schematică, sistematică)

mechanical thinning systematische Durchforstung

éclaircie systematique, éclaircie géométrique

răritură slabă light thinning schwache Durchforstung éclaircie faible regenerare regeneration Verjüngung régénération regenerare naturală natural regeneration Naturverjüngung régénération naturelle regenerare artificială artificial regeneration Kunstverjüngung régénération artificielle regim regeneration method,

reproduction method, silvicultural system

Verjüngungsmethode, Verjüngungssystem, Betriebsart

méthode de régénération

regimul codrului high forest system Hochwaldbetrieb régime de futaie regimul crângului coppice system Niederwaldbetrieb régime du taillis regimul crângului compus coppice-with-standards

system Mittelwaldbetrieb régime du taillis-sous-

futaie rezervă (arbore) reserve tree, standard Überhälter baliveau, réserve, arbre de

réserve ruptură de vânt windbreakage,

windslash Windbruch bris de vent

ruptură de zăpadă snowbreak(age) Schneebruch bris de neige scosul lemnului extraction of timber Holzbringung,

Nachtransport des Holzesextraction du bois

adunatul lemnului skidding Rücken débusquage scosul lemnului din pădure (apropiatul l.)

hauling Holzbringung débardage

secuire girdling Ringelung annélation semănătură directă direct seeding, direct

sowing Freisaat semis à la volée

seminţiş (faza de….) seedling stage, seedlings Aufwuchsalter, stade de semis


- 95 -

Aufwuchsstadium seminţiş preexistent advance growth Vorwuchs semis préexistant silvicultură silviculture Waldbau;

Forstwirtschaft; Forstwissenschaft

sylviculture

specie indigenă native species, domestic species

Einheimische Art essence indigène

specie exotică exotic species, exotics, foreign species

Exot essence exotiques

specie de lumină light demanding species, intolerant species

Lichtholzart essence de lumière

specie de umbră shade enduring species, shade bearing species, tolerant species

Schattenholzart essence d’ombre

specie pionieră pioneer species Pionierbaumart essence pionière structura arboretului stand structure Bestandesgefüge structure du peuplement suprafaţă de bază basal area Grundfläche surface terrière tabelă de producţie yield table Ertragstafel table de production tăiere felling, cutting,

extraction Hieb, Schlag coupe

tăiere definitivă final cutting, final felling

Räumungshieb, Endnutzung

coupe définitive, coupe finale

tăiere de dezvoltare (tăiere secundară)

secondary felling, removal cutting

Nachhieb, Lichtunghieb coupe secondaire

tăiere grădinărită selection cutting, selection felling

Plenterhieb, Femelhieb coupe de jardinage

tăiere de igienă sanitation cutting, sanitation felling

Reinigungshieb, Auszughieb

coupe d’hygiene, coupe sanitaire

tăiere de însămânţare seeding cut, seeding felling

Besamungshieb, Besamungsschlag

coupe d’ensemencement

tăiere de regenerare regeneration cutting, regeneration felling

Verjüngungshieb coupe de régénération

tăiere jardinatorie irregular shelterwood system

Gruppenschirmschlag, badischer Femelschlag

coupe jardinatoire

tăiere preparatorie preparatory cutting, preparatory felling

Angriffshieb, Vorbereitungshieb

coupe préparatoire

tăiere principală harvesting cutting, principal felling

Haupthieb, Hauptabtrieb, Erntehieb

coupe principale

tăiere progresivă group shelterwood system

Schirmhieb, Schirmschlag

coupe progressive

tăiere rasă clear cutting, clear felling

Kahlschlag, Kahlhieb coupe rase, coupe à blanc étoc

tăiere rasă în benzi strip cutting, strip felling

Gassenhieb, Streifenschlag

coupe par bandes

tăiere rasă în benzi alterne (în culise)

alternate clear-strip felling

Kulissenhieb, Kulissenschlag

coupe rase par bandes alternes

tăiere succesivă uniform shelterwood system

Schirmhieb coupe d’abri, coupe succesive

trunchi (tulpină) trunk, stem Stamm tige umbrire shading Beschattung ombrage umbrire de sus over-head shading,

vertical shade Schirmbeschattung, Schirmschatten

ombrage par le haut

umbrire laterală side shade Seitenschatten, Randbeschattung

ombrage par coté

unitate de producţie management unit Wirtschaftseinheit unité d’aménagement,


- 96 -

unité de gestion vârsta arboretului stand age Bestandesalter âge du peuplement vârsta exploatabilităţii cutting age, felling age,

exploitation age, rotation age

Hiebsalter âge d’exploitation

verticil whorl Quirl verticille


- 97 -

Anexa 2 Denumirile principalelor specii de arbori forestieri

(după Vaucher, 1986; Rameau et al., 1989, Şofletea şi Curtu, 2000)

Latină+română Engleză Franceză Germană Abies alba (brad) European silver fir,

common silver fir, silver fir

sapin blanc, sapin pectiné, sapin argenté

Weisstanne

Acer campestre (jugastru) field maple, hedge maple, common maple

érable champêtre, azeraille, petit érable

Feldahorn

Acer platanoides (paltin de câmp, arţar)

Norway maple érable plane, érable blanc Spitzahorn

Acer pseudoplatanus (paltin de munte, paltin)

sycamore, plane tree érable sycomore, faux platane, sycomore, érable de montagne

Bergahorn

Alnus glutinosa (anin negru) common alder, black alder

aulne glutineux, aulne commun, verne

Schwarzerle

Alnus incana (anin alb) grey alder, European alder, speckled alder, silver leaved alder

aulne blanc, aulne de montagne

Grauerle

Betula pendula (mesteacăn) common silver birch, silver birch, European white birch, weeping birch

bouleau commun, bouleau blanc, bouleau verruqueux, boulard

Weissbirke, gemeine Birke

Carpinus betulus (carpen) common hornbeam, European hornbeam, white beech

charme commun, charme blanc, charmille

Hainbuche

Castanea sativa (castan bun) Spanish chestnut, sweet chestnut tree

châtaignier, castagnié Edelkastanie

Fagus sylvatica (fag) common beech, European beech

hêtre commun, fayard, foyard

Rotbuche, gemeine Buche

Fraxinus excelsior (frasin comun)

common ash, European ash

frêne commun, grand frêne

gemeine Esche

Fraxinus ornus (mojdrean) manna ash, flowering ash

frêne à fleurs, frêne à manne

Mannaesche, Blumenesche

Juglans nigra (nuc negru) black walnut noyer noir, noyer noir d’Amérique

Schwarznuss, Schwarze Walnuss

Juglans regia (nuc comun) common walnut, Persian walnut, English walnut

noyer commun, noyer royal

Walnuss

Larix decidua (larice) European larch, larch, white larch, common larch

mélèze commun, mélèze d’Europe

Europäische Lärche, Lärche

Malus sylvestris (măr pădureţ) wild crab, European wild apple

pommier sauvage Holzapfel

Picea abies (molid) Norway spruce, European spruce, common spruce

épicéa commun, sapin rouge, sapin de Norvège, pesse

gemeine Fichte, Rotfichte

Pinus cembra (zâmbru) arolla pine, Swiss stone pine, alpine stone pine

arolle, pin arolle, pin cembro, cembro

Arve, Zirbe

Pinus mugo (jneapăn) mountain pine pin de montagne, pin mugo, pin mugho

Bergkiefer, Bergföhre

Pinus nigra (pin negru) European black pine, Austrian pine

pin noir, pin noir d’Autriche

Schwarzkiefer, Schwarzföhre

Pinus sylvestris (pin silvestru) Scots pine, Scotch pine pin sylvestre, pin de Russie, pin d’Ecosse

gemeine Kiefer, Föhre


- 98 -

Platanus hybrida (platan) London plane, plane tree

platane commun, platane hybride, platane à feuilles d’érable

Platane

Platanus occidentalis (platan occidental)

buttonwood, American sycamore, western plane

platane d’Occident, platane d’Amérique

Amerikanische Platane

Platanus orientalis (platan oriental)

oriental plane platane d’Orient Orientalische Platane

Populus alba (plop alb) white poplar peuplier blanc, aube Silberpappel Populus deltoides (plop negru american)

eastern cottonwood, necklace poplar, eastern poplar

peuplier deltoïde, peuplier noir d’Amérique

Amerikanische Schwarzpappel, Kanadische Schwarzpappel

Populus x canadensis (plop euramerican)

hybrid black poplar peuplier hybride euraméricain

Schwarzpappel-Hybride

Populus nigra (plop negru) black poplar, old English poplar

peuplier noir, peuplier commun, liard

Schwarzpappel

Populus tremula (plop tremurător)

aspen, European aspen, trembling poplar

tremble, peuplier tremble Zitterpappel, Aspe, Espe

Prunus avium (cireş pădureţ) gean, wild cherry, sweet cherry, birdcherry

merisier, cerisier sauvage, cerisier des bois, cerisier des oiseaux

Vogelkirsche, Wildkirsche

Pseudotsuga menziesii (duglas verde)

Douglas fir, Oregon Douglas fir, Oregon pine

douglas, douglas vert, sapin de Douglas

Douglastanne, Douglasie

Pyrus pyraster (păr pădureţ) wild pear, common pear, pear tree

poirier commun, poirier sauvage

Holzbirne

Quercus cerris (cer) Turkey oak, European Turkey oak

chêne chevelu, lombard, chêne lombard

Zerreiche

Quercus frainetto (gârniţă) Hungarian oak, Italian oak

chêne de Hongrie, frainetto

Ungarische Eiche

Quercus petraea (gorun) durmast oak, sessile oak chêne rouvre, chêne sessile

Steineiche

Quercus pubescens (stejar pufos)

pubescent oak, downy oak, white oak

chêne pubescent, chêne blanc, chêne truffier

Flaumeiche

Quercus robur (stejar) common oak, English oak, pedunculate oak

chêne pédonculé, chêne blanc, chêne à grappes, chêne d’Angleterre

Stieleiche

Quercus rubra (stejar roşu) red oak, northern red oak

chêne rouge, chêne rouge d’Amérique

Amerikanische Roteiche, Roteiche

Robinia pseudacacia (salcâm) locust, false acacia, black locust

robinier, robinier faux-acacia, acacia de Robin

Robinie, falsche Akazie

Salix alba (salcie albă) white willow, water willow

saule blanc, saule argenté, osier blanc

Silberweide, Weissweide

Salix caprea (salcie căprească)

goat willow, common willow, pussy willow

saule marsault, saule mâle, marsaule

Salweide

Salix viminalis (răchită) common osier, osier, basket osier, basket willow

saule des vanniers, osier blanc, osier vert

Korbweide

Sorbus aucuparia (scoruş de munte)

mountain ash, rowan, European mountain ash, quickbeam

sorbier des oiseleurs, sorbier des oiseaux, sorbier sauvage

Eberesche, Vogelbeere

Sorbus torminalis (sorb) wild service tree, mountain ash, beam-tree

alisier torminal, alisier commun, alizier

Elsbeere

Taxus baccata (tisă) common yew, English yew, European yew

if commun, if d’Europe, if d’Angleterre, ifreteau

gemeine Eibe

Tilia cordata (tei pucios) small-leaved lime, tilleul à petites feuilles, Winterlinde,


- 99 -

common linden tilleul des bois kleinblättrige Linde Tilia platyphyllos (tei cu frunză mare)

broad-leaved lime, big leaf linden

tilleul à grandes feuilles Sommerlinde, grossblättrige Linde

Tilia tomentosa (tei argintiu) European white lime, silver lime, silver linden

tilleul argenté, tilleul d’Hongrie

Silberlinde

Ulmus glabra (ulm de munte) wych elm, Scots elm, mountain elm

orme de montagne, orme à grandes feuilles

Bergulme, Bergrüster

Ulmus laevis (vânj) European white elm, spreading elm, fluttering elm

orme diffus, orme lisse, orme blanc

Flatterulme, Flatterrüster

Ulmus minor (ulm de câmp) smooth-leaved elm, field elm, common elm

orme champêtre, orme commun, orme à feuilles de charme

Feldulme, Feldrüster

Ulmus procera (ulm păros de câmp)

English elm orme d’Angleterre Englische Ulme


- 100 -

CUPRINS

Capitolul 1. Consideraţii generale……………………………………………………………………. 1

1.1. Definirea silviculturii şi părţile ei componente………………….……...……………………… 1 1.2. Scurt istoric al silviculturii……………………………………………………………………… 2 1.3. Obiectul şi scopul silviculturii…………………………………………………………………. 3

Capitolul 2. Rolul şi zonarea funcţională a pădurilor………………………………………………. 7 2.1. Rolul şi importanţa pădurilor…………………………………………………………………… 7 2.2. Zonarea funcţională a pădurilor………………………………….……………………………... 10

Capitolul 3. Pădurea, comunitate de viaţă (ecosistem forestier)…….……….…………………….. 12 Capitolul 4. Etajele de viaţă din pădure şi raporturile dintre ele………………………………….. 15

4.1. Generalităţi……………………………………………………………….…………………….. 15 4.2. Arboretul……………………………………………………………………………………….. 15 4.2.1. Caracteristicile structurale ale arboretului……………………………………………………. 16 4.2.1.1. Caracteristicile arboretului în structura orizontală…………………………………………. 16 4.2.1.2. Caracteristicile arboretului în structura verticală…………………………………………… 20 4.2.2. Caracteristicile calitative ale arboretului……………………………….…………………….. 25 4.3. Subarboretul…………………………………………………………………………………….. 30 4.4. Seminţişul (lăstărişul)…………………………………………………………………………… 32 4.5. Pătura erbacee (pătura vie)……………………………………………………………………… 32 4.6. Alte componente fitocenotice ale pădurii………………………………………………………. 33

Capitolul 5. Zoocenoza forestieră…………………………………………………………………….. 35 Capitolul 6. Întemeierea (regenerarea) pădurii cultivate…………………….…………………….. 38

6.1. Aspecte generale………………………………………………………………………………… 38 6.2. Condiţii de producere a regenerării în pădurea cultivată……………………………………….. 38 6.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)…………………………………… 38 6.2.2. Regenerarea pe teren descoperit………………………………………………………………. 40 6.2.3. Regenerarea în margine de masiv………………………….…………………………………. 41

Capitolul 7. Îngrijirea şi conducerea pădurii………………………………………………………… 43 7.1. Generalităţi……………………………………………………………….……………………… 43 7.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii………………………………………. 43 7.3. Degajările şi depresajele………………………………………………………………………… 45 7.4. Curăţirile………………………………………………………………………………………… 49 7.5. Răriturile………………………………………………………………………………………… 53 7.5.1. Generalităţi……………………………………………………………………………………. 53 7.5.2. Răritura de jos…………………………………………………………………………………. 55 7.5.3. Răritura de sus………………………………………………………….……………………… 56 7.5.4. Răritura mixtă (combinată)……………………………………………………………………. 57 7.5.5. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective……………………….……………………… 60 7.5.6. Răritura schematică (simplificată)……………………………….……………………………. 62 7.6. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor…………………..…………………….. 63 7.6.1. Lucrări de igienă………………………………………………………………………………. 63 7.6.2. Lucrări de elagaj artificial……………………………………………………………………… 64

Capitolul 8. Regime şi tratamente…………………………………………………………………….. 69 8.1. Noţiuni generale despre regime şi tratamente…………………………………………………… 69 8.2. Clasificarea tratamentelor……………………………………………………………………….. 73 8.3. Tratamente din regimul codrului………………………………………………………………… 74 8.3.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare pe teren descoperit…………………………………… 74 8.3.1.1. Generalităţi…………………………………………………………………………………… 74 8.3.1.2. Tăierile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari,

tratamentul tăierilor pe parchete……………………………………………………………… 74 8.3.2. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv…………………………………………. 78 8.3.2.1. Generalităţi…………………………………………………………………………………… 78 8.3.2.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)…………………………………………………… 78 8.3.2.3. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)……….………………………………………… 84 8.3.3. Tratamente cu tăieri continui………………………………….………………………………… 90


- 101 -

8.3.3.1. Tratamentul codrului grădinărit……………………………………………………… 90 8.4. Tratamente din regimul crângului……………………………………………………….. 98 8.4.1. Tratamente cu tăieri de jos…………………………………………………………….. 98 8.4.1.1. Tratamentul crângului simplu……………………………………………………….. 98 8.4.2. Tratamente cu tăieri de sus…………………………………………………………….. 102 8.4.2.1. Tratamentul crîngului cu tăieri în scaun……...……………………………………… 102 8.5. Tratamente din regimul crângului compus……………………………………………… 104 8.5.1. Tratamentul crângului compus………………………………………………………… 104 8.6. Alegerea regimului şi a tratamentului…………………………………………………… 107

Bibliografie……………………………………………………………………………………… 110 Anexa 1. Mic dicţionar de termeni silvici………………………………………………………. 117 Anexa 2. Denumirile principalelor specii de arbori forestieri…………………………………… 121

Date post:	31-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	ionu-i-veronica-gavrilescu
View:	171 times
Download:	6 times

Silvobiologie

Documents