1. Istorie

Data de 1 Decembrie 1918 reprezinta cel mai important moment al istoriei Romaniei. Unirea Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei cu Vechiul Regat nu a fost un act politic rupt din contextul european, ci o consecinta logica a luptei romanilor pentru unitate nationala. Aceasta a inceput in anul 1600, cand Mihai Viteazul a reusit unirea militara a provinciilor, pentru o perioada scurta de timp, si a continuat prin unirea Tarii Romanesti cu Moldova, in anul 1859, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza.

Prin intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial, in 1916, s-a urmarit realizarea deplinei unitati nationale prin unirea Vechiului Regat cu Transilvania, Bucovina si Basarabia. In ciuda pacii umilitoare de la Bucuresti, din 1918, si a prezentei trupelor straine pe o mare parte a teritoriului tarii, Romania - redusa la Moldova - a continuat sa fie un stat de sine statator. In 1918, Puterile Centrale sufereau mari infrangeri, imperiile multinationale s-au prabusit sub actiunea avantului revolutionar. Paralel cu lupta politico-diplomatica si militara a Romaniei pentru supravietuire s-a desfasurat lupta romanilor din provinciile aflate sub stapanire straina pentru libertate nationala. Acestea au hotarat intr-un cadru democratic, reprezentat de adunarile populare si printr-o consultare larga, sa se uneasca cu Tara. Deplasarea armatei romane in provincii s-a facut doar la chemarea conducerilor reprezentative ale populatiei romanesti, atunci cand era posibila o interventie straina. Basarabia

Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat a survenit pe fondul dezmembrarii Imperiului Tarist, o data cu principiul autodeterminarii pana la desprinderea statului multinational. In 1917 s-a constituit Partidul National Moldovean care a coordonat miscarea de eliberare nationala. Dupa congresul ostasilor moldoveni de la Chisinau din 25 septembrie/8 octombrie 1917 s-a format un organ reprezentativ, "Sfatul Tarii", acesta avea ca for coordonator "Consiliul Directorilor", care a anuntat autonomia Basarabiei, presedinte fiind ales Ioan Inculet. In conditiile in care Ucraina isi manifesta tendintele de a ocupa Basarabia, folosindu-se de prevederile Declaratiei drepturilor popoarelor din Rusia, in decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratica Moldoveneasca, iar Consiliul a cerut armatei romane sa patrunda in provincie. La 27 martie/ 9 aprilie 1918, Sfatul Tarii ce cuprindea reprezentanti ai tuturor nationalitatilor, a adoptat hotararea Basarabiei de a se uni cu Romania.

BucovinaIn toamna anului 1918 se vehicula ideea anexarii de catre habsburgi a Bucovinei la Galitia,

iar Ucraina ridica pretentii pentru stapanirea provinciei romanesti si ameninta cu interventia armata. Din initiativa lui Iancu Flondor si a lui Sextil Puscariu s-a convocat la 14/27 octombrie 1918 o adunare a reprezentantilor populatiei romanesti din provincie, care a decis unirea cu Romania. S-au ales un Comitet Executiv si un Consiliu National. Interventia trupelor ucrainene l-a determinat pe Iancu Flondor, liderul politic al provinciei, sa ceara sprijinul armatei romane. La 15/28 noiembrie 1918, la Cernauti, Congresul General al Bucovinei a votat unirea neconditionata cu Romania, reprezentantii celorlalte etnii neopunandu-se hotararii romanilor.

TransilvaniaLiga pentru unitatea politica a tuturor romanilor desfasoara o intensa activitate in sprijinul

idealului national. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul National Roman Central din care au facut parte sase reprezentanti ai Partidului National Roman - Theodor Mihaly, Vasile Goldis, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voievod, Stefan Cicio-Pop, A. Lazar - si sase ai Partidului Social Democrat - Ioan Flueras, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Elena Grapini, Iosif Jumanca. Consiliul a avut sediul la Arad si a devenit structura centrala a luptei romanilor pentru Unire. Ulterior s-a numit Marele Sfat al Natiunii din Transilvania si Ungaria. La 9/22 noiembrie 1918, Consiliul National Roman Central anunta la Budapesta ca va prelua puterea deplina in Transilvania. S-a hotarat organizarea Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia. Adunarea a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1.228 de delegati si peste 100.000 de participanti. Gheorghe Pop de Basesti a proclamat unirea "acelor romani si a teritoriilor locuite de

1

dansii cu Romania". A doua zi s-au ales conducerile provizorii ale puterii de stat: Marele Sfat National (for legislativ), condus de Gheorghe Pop de Basesti, si Consiliul Dirigent, care a fost prezidat de Iuliu Maniu. Unirea a fost recunoscuta si de nationalitatile din Transilvania.

România până la 1918

Din 1859 până în 1877, România a evoluat de la o "uniune personală" a două principate, Moldova şi Ţara Românească, la un regat condus de un singur prinţ, Carol I de Hohenzollern, care este ales domn al României. În 1877/1878 România îşi obţine independenţa. Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano şi Berlin, România obţine a patra sa provincie (Dobrogea de Nord), cu judeţele Tulcea şi Constanţa. Carol I este încoronat mai apoi ca Rege al României în 1881. În 1913 Carol I împinge România în al II-lea război balcanic, care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la Bucureşti din 1913 consfiinţeşte statutul regatului României ca putere regional-balcanică şi, totodată, aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, cu judeţele Durostor şi Caliacra. În 1914 regele Carol I moare şi rege al României devine Ferdinand I (1914-1927).

Ascendenţa din 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de Domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti sub suzeranitatea nominală a Imperiului Otoman a unit naţiunea românească in jurul unui singur conducător. În 1862 cele două principate s-au unit formal sub numele de România, cu capitala la Bucureşti. Pe 23 februarie 1866 o aşa-numită Monstruoasă coaliţie, compusă din conservatori şi radicalii liberali, l-a forţat pe Cuza să abdice. Prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost desemnat Prinţ al României, în speranţa asigurării sprijinului german pentru o viitoare unire şi independenţă. Descendenţii săi au devenit regii României, până la venirea comuniştilor în 1947. În 1877, după un război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul Basarabiei este reanexat la Rusia. Carol a fost încoronat ca prim rege al României în 1881. Noul stat, situat geografic intre imperiile Otoman, Austro-Ungaria şi Rusia şi Regatul Serbiei, privea înspre vest, în special spre Franţa, pentru modelele sale culturale, educaţionale şi administrative. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deşi forţele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârşitul războiului, imperiile austriac şi rus s-au dezintegrat; Adunarea Nationala în Transilvania şi Sfatul Ţării în Basarabia şi Bucovina şi-au proclamat Unirea cu România, iar regele Ferdinand s-a incoronat Rege al Romaniei la Alba Iulia in 1922.

Vechiul Regat este un termen colocvial utilizat pentru a nominaliza teritoriile acoperite de primul stat românesc independent: Principatele Unite - Moldova şi Ţara Românească. Locuitorii acestor ţinuturi sunt numiţi regăţeni. Termenul a apărut după primul război mondial, când Vechiul Regat s-a unit cu Banatul, Basarabia, Bucovina şi Transilvania.

Participarea României la eliberarea popoarelor balcaniceÎn a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Ţarist şi Imperiul

Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion. C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţia din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte "integritatea existentă" şi "drepturile politice" ale României

Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale "de facto" de către acesta pe întreaga linie a Dunării. La 9 mai 1877 Adunarea Deputaţilor a proclamat independenţa de stat a României. De la tribuna Parlamentului, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, declara: "Sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine

2

stătătoare. [...] Sîntem o naţiune liberă şi independentă". Proclamarea independenţei era expresia voinţei tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit diferit în funcţie de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obţinerii recunoaşterii independenţei pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porţii Otomane, singura cale de urmat în situaţia dată.

Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877 şi s-a desfăşurat pe 2 fronturi: unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armatele ruse a luptat armata română, la solicitarea expresă a Curţii de la Sankt-Petersburg, dar şi sârbi, muntenegreni şi bulgari, organizaţi în trupe de voluntari pe teritoriul României. Principalele operaţiuni s-au desfăşurat în Balcani. Dealtfel, utilizarea teritoriului românesc de către armata rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Ţarist.

Un tratat de alianţă militară între Rusia şi România nu a existat, dar a devenit o realitate prin îndeplinirea de către armata română a unor operaţiuni militare în lunile aprilie-iulie 1877, care au constat în ocuparea unor dispozitive de apărare în lungul Dunării de la Turnu Severin la Ismail, concentrarea în Oltenia a 4 divizii care au asigurat flancul drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre şi imobilizarea unor forţe turceşti care nu au putut astfel interveni în sectorul unde ruşii forţau Dunărea, dar şi înlocuirea de către divizia 4 română a trupelor ruse care asigura garnizoana cetăţii Nicopole pentru că aceasta din urmă să poată lua parte la a doua luptă de la Plevna.

În august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră.

În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificaţiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a Vidinului. Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populaţie românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului şi în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează şi primirea pe care Primarul Vidinului şi locuitorii săi au făcut-o armatei române şi principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă.

Luptele de la GriviţaLa 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la Kazanlîc.România a participat la război cu o armată de 58700 oameni şi 190 de tunuri moderne.

Pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la peste 10000 persoane. Curajul şi abnegaţia cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri în presa românească, în presa străină şi de către personalităţi europene precum marchizul Gramez de Wardes, Prinţul Gorceakov sau Izzet Fuad Paşa. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă către agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, care spunea: „România a participat la războiul din 1877-1878 în modul cel mai activ şi mai onorabil, ea a adus servicii de seamă acţiunii militare dusă în comun. În timpul cât s-au purtat lupte, România a avut în chip notoriu şi oficial rolul unui stat aliat şi nu a precupeţit nimic pentru a-şi îndeplini cu lealitate acest rol.”.

Pacea de la San-Stefano şi BerlinPacea de la Berlin

Modificările teritoriale hotărâte Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru

campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost admis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878. România, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia

3

administrativă a Bosniei şi Herţegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg la 1856.

Conform tratatului de la San Stefano, graniţa româno-bulgară în Dobrogea pornea de la un punct de pe malul Dunării situat la nord de localitatea Rasova, şi ajungea la mare într-un punct situat la sud de localitatea Agigea.

Dar tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat şi prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiul Ţarist, prin apariţia unui puternic stat al Bulgariei, căruia îi atribuia cea mai mare parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică (cu excepţia oraşului Salonic, care ar fi devenit o enclavă), care ar fi avut un litoral întins la Marea Egee, şi ar fi fost un primejdios cap de pod al tradiţionalelor interese ruseşti în zona Strâmtorilor. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forţe paneuropean.

Ca urmare în iunie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. România (şi Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa acestora nu fusese încă recunoscută "de jure". Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării conform „dreptului cel vechi” şi jertfelor făcute în război. Expunerea delegaţilor români nu a fost luată însă în consideraţie.

Prin Tratat s-a recunoscut independenţa României în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia de la est de Silistra - sud de Mangalia.

Opoziţia categorică a delegaţiei ţariste, lesne de înţeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul al panslavismului, a dus la eşecul intenţiei puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra şi de capul Caliacra, traseul definitiv al frontierei româno-bulgare urmând a fi stabilit abia în 1880 de către o comisie internaţională.

Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad şi Ismail - reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei judeţe mai sus-amintite. O va face însă Curtea imperială de la Sankt-Petersburg, prin "forţarea" unui schimb de teritorii româneşti, care nu i-au aparţinut niciodată de drept, stârnind revolta unanimă a clasei politice româneşti faţă de cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei, stare de altfel interpretată ulterior de istoriografia bulgară ca fiind o lipsă de dorinţă a românilor pentru a prelua teritoriul „eminamente bulgăresc" dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Alipirea Dobrogei la Regatul RomânieiIntrarea Armatei Române în DobrogeaUnirea Dobrogei, străvechi pământ getic intrat primul în lumina istoriei, a însemnat în

realitate împlinirea aspiraţiilor românilor dobrogeni. Pe tot parcursul războiului, românii dobrogeni, autohtoni ai regiunii, au sperat victoria armatei române şi posibilitatea unirii cu România, după cum o demonstrează primirea cu toată cinstea din iunie 1877 făcută la Măcin trupelor ruse şi apoi în decembrie 1877 petiţia dobrogenilor care, acoperită de nume şi semnături, cerea unirea Dobrogei cu România.

Mai mult, numeroşi români dobrogeni s-au înrolat în armată ca voluntari în timpul războiului. Unirea Dobrogei cu ţara a fost dorinţa guvernului şi populaţiei româneşti în aceaşi măsură şi nu o situaţie impusă de ruşi, pe care oamenii politici români ar fi încercat să o evite. (Geograful Grigore Cobălcescu scria referindu-se la Dobrogea: "În aceste circumstanţe nu văd ce am putea face decât să privim Dobrogea ca o proprietate a noastră şi să ne gândim ce vom face cu ea, pentru a profita de această stăpânire legală, şi desigur să facem tot ce putem pentru a-i mulţumi pe etnicii stabiliţi pe acest pământ şi să căutăm să păstrăm frăţia lor."; poetul Mihai Eminescu vorbind despre Dobrogea afirma: "Din punct de vedere istoric, noi avem dreptul indisputabil asupra Dobrogei. Roman în perioada lui Augustus, locul de exil al lui Ovidius, marele poet, cândva a bizantinilor, trecând de la dinastia Assanizilor la Valahia, a continuat să rămână Valahiei, până la momentul când ne-a fost luată de turci"; I. C. Brătianu, cu ocazia unui discurs în Senat pe 28

4

septembrie 1878 pleda de asemenea pentru dreptul istoric al României asupra Dobrogei: "Provoc pe oricine poate demonstra cu dovezi că Dobrogea ar fi aparţinut statului bulgar. La începutul secolului al XV-lea turcii au furat Dobrogea de la noi cu sabia. […] Nimeni nu trebuie să îndrăznească să spună că Dobrogea a aparţinut Bulgariei; noi suntem stăpânii legali prin sânge, am pierdut-o prin sabie şi acum este a noastră... prin sabie!")

Ceea ce a încercat în fapt clasa politică românească, a fost evitarea pierderii sudului Basarabiei, pentru că nu s-a dorit o tranzacţie teritorială pe seama unor teritorii româneşti. România obţinea deci, prin ceea ce avea să devină cunoscut drept "Războiul de Independenţă", recunoaşterea suveranităţii sale asupra teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.

Al doilea război balcanic. Alipirea CadrilateruluiCu totul altfel stau însă lucrurile, în privinţa Dobrogei de Sud (Cadrilaterul), unde populaţia

de creştini (minoritară faţă de Turci) era bulgărească în proporţie de opt zecimi conform recensământului otoman, şi pe care România nu o revendicase niciodată (cu excepţia Silistrei) înainte de 1913. Constantin Dobrogeanu-Gherea a protestat vehement împotriva acestei politici care, afirma el, va provoca duşmănia vecinilor sudici ai României pe o frontieră de peste 700 de km. Dacă populaţia turcească, majoritară în cele două noi judeţe Durostor şi Caliacra, a primit alipirea la România cu indiferenţă sau chiar favorabil (România fiind pentru Turci un stăpân mai puţin anti-otoman), populaţia bulgărească în schimb s-a socotit ocupată, colonizată, şi a rezistat prin toate mijloacele, inclusiv violente.

Dobrogea şi "Marele Război"Desăvârşirea unităţii naţionale a tuturor românilor la sfârşitul primei conflagraţii mondiale

trebuie înţeleasă ca o firească împlinire, ca o fructificare promptă a unor circumstanţe politice niciodată mai favorabile, mai puţin ca rezultanta efortului militar al României, ce-i drept inegalabil, pe teatrul de război est-european.

Nu "Marele Război", cum a rămas prima conflagraţie mondială în conştiinţa contemporanilor şi în paginile istoriografiei mondiale, a creat România Mare. El a fost doar ocazia. România a intrat în acest război pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea neamului, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Sacrificiile în campaniile militare ale anilor 1916-1917 au fost răsplătite prin izbânda idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii marilor imperii şi afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor.

În primăvara şi vara anului 1915, în condiţiile intrării Italiei în război alături de Antanta, asupra României neutre s-au făcut noi presiuni din direcţia ambelor tabere beligerante. Drept consecinţă, ţara noastră a acceptat să intre în război alături de Antanta, singura alianţă militară care a promis împlinirea dezideratelor naţionale româneşti, declarând război Austro-Ungariei.

Astfel, în vara lui 1916 România se afla în război cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman. Primele succese ale armatei române în eliberarea Transilvaniei nu au putut fi consolidate. Din partea alianţei Puterilor Centrale, Bulgaria intrase în război cu interesul manifestat deja în numeroase rânduri, al reanexării Dobrogei de Sud (Cadrilaterului), ce revenise României prin tratat în urma războaielor balcanice din anii 1912-1913.

Trecerea Carpaţilor în 1916Ofensiva trupelor bulgare începe chiar înainte ca declaraţia de război să fie înaintată

ministrului României la Sofia. De partea românilor, Dunărea şi frontiera terestră erau apărate de Armata a III-a, aflată în vara anului 1916 într-o poziţie de inferioritate faţă de Armata a III-a bulgară, bine dotată graţie armamentului austro-german, beneficiind de susţinerea ofiţerilor şi

5

trupelor specializate germane. Elementul esenţial care dădea forţă acestei armate îl reprezenta comandamentul său german şi însăşi experienţa şefului ei suprem, mareşalul von Mackensen.În aceste condiţii, la 1 septembrie 1916 a avut loc bătălia de la Turtucaia, ce avea să marcheze prima mare înfrîngere militară a României în acest război. După cinci zile, în urma gravelor pierderi suferite, silit să facă faţă inevitabilului, anume războiului pe două fronturi, tânărul stat modern român avea să piardă întregul teritoriu al Dobrogei. În această bătălie, conform prevederilor lui C. Dobrogeanu-Gherea cu trei ani mai devreme, ostaşii români măcelăriţi (inclusiv o parte din răniţi şi din prizonieri) de armata bulgară îndoctrinată cu ura faţă de ocupantul român, au plătit un sângeros tribut pentru politica de extindere teritorială voită de cercurile politice şi militare bucureştene în 1913.

Sub ocupaţia BulgarieiLa 22 octombrie 1916, coloane de trupe germano-bulgare îşi făceau intrarea în Constanţa,

devastată de bombardamente şi în mare parte pustie, autorităţile şi populaţia românească locală fiind în prealabil evacuate. Ceea ce îndeobşte se cunoaşte mai puţin de către publicul larg, este că ocuparea vechii cetăţi a Tomisului a reprezentat un episod tragic, nedemn faţă de secolul în care se desfăşura. Soldaţii bulgari, în ciuda regulilor războiului şi a acordurilor internaţionale în vigoare privind teritoriile ocupate, populaţia civilă şi prizonierii de război, se simţeau eliberaţi de orice regulă, în numele răzbunării pentru pierderea Cadrilaterului în 1913, şi s-au dedat la acte de o cruzime deosebită, comportament cu totul diferit de cel al aliaţilor germani, "oameni practici" care, deşi aflaţi în stare război au oprit abuzurile.

Constanţa, la momentul ocupării de către trupele Puterilor Centrale, reprezenta principalul debuşeu economic al României şi cel mai mare port comercial la Marea Neagră, găsindu-se într-o situaţie prosperă, dacă ar fi să dăm ca exemplu doar faptul că "nu era an să nu se construiască 300-400 locuinţe"

Poate tocmai de aceea, oraşul de la malul mării a avut de suferit de pe urma distrugerilor ocupantului bulgar. Acestea, pe lângă rechiziţia militară de bunuri, au permis etnicilor bulgari din Constanţa să dispună şi de avutul românilor evacuaţi. Statuia lui Ovidius a fost dată jos de pe soclu şi a trebuit intervenţia superiorilor militari germani pentru ca statuia să fie repusă la locul său.) Bătălia de la Mărăşeşti 1917

Vara anului 1917 avea să aducă însă victoriile româneşti istorice de pe frontul din sudul Moldovei, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au răsturnat toate calculele militare pe Frontul de est, spulberând mitul invincibilităţii armatelor Kaiserului. La aceste momente de epopee militară şi-au adus o importantă contribuţie şi ostaşii Diviziei a 9-a Constanţa.

Din păcate, retragerea Rusiei din război a izolat total România în faţa puterilor centrale. În ciuda victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz care au permis menţinerea unei "Românii Libere" în teritoriul Moldovei dintre Carpaţi, Siret şi Prut, Regatul României, prin tratatul de pace de la 9 decembrie 1917, a fost obligat să cedeze Austro-Ungariei pasurile Carpaţilor şi o fâşie de teritoriu de-a lungul graniţei comune, iar Bulgariei teritoriul Dobrogei situat la sud de o linie Rasova-Techirghiol (nordul Dobrogei, lăsat României, rămânând totuşi sub ocupaţia militară Bulgaro-Germană).

La sud de linia Rasova-Techirghiol, limba bulgară era declarată limbă oficială, făcându-se totodată importante schimbări de denumiri toponimice în sens favorabil intereselor Regatului Bulgar. Constanţa şi Dobrogea aveau să rămână sub această grea ocupaţie timp de doi ani.

Aceasta era, de altfel, situaţia şi în cea mai mare parte a întregii ţări, unde distrugerile materiale şi umane erau extrem de mari. Două treimi din teritoriul statului român antebelic erau sub ocupaţie militară străină (cca. 100.000 km.p. şi 3,5 milioane de locuitori), fiind supus unui regim de exploatare a tuturor resurselor naturale şi economice. Pierderea Constanţei şi a Dobrogei la sud de linia Rasova-Techirghiol a implicat şi slăbirea considerabilă a forţelor militare româneşti.

ReîntregireaSituaţia României se va agrava însă odată cu ieşirea Rusiei Sovietice din război şi încheierea

armistiţiului de la Brest-Litovsk (22 noiembrie/5 decembrie 1917). Rămasă singură, România a fost obligată să încheie Armistiţiul de la Focşani la 7-9 decembrie 1917 şi apoi să ia în discuţie Pacea de

6

la Buftea la 24 aprilie/7 mai 1918, prin care recunoştea ocupaţia militară a Puterilor Centrale asupra teritoriului dobrogean, Bulgaria anexând teritoriul situat la sud de linia Rasova-Techirghiol, iar accesul României la Marea Neagră fiind permis numai de-a lungul unui îngust drum militarizat Cernavodă-Constanţa. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de către regele Ferdinand, astfel încât acesta a rămas nul de drept.

Toamna lui 1918 a înclinat definitiv balanţa armelor de partea Antantei pe Frontul de Vest, momentul de derută al Puterilor Centrale fiind în mod just sesizat de conducerea politico-militară a României, care a decis reintrarea în "Marele Război" pentru eliberarea teritoriilor ocupate vremelnic de forţele militare străine şi pentru împlinirea idealului naţional al tuturor românilor: Marea Unire. Astfel, după ce în septembrie 1918 Bulgaria a fost înfrântă decisiv de Antantă, Dobrogea a redevenit parte a României. Armistiţiul cu Germania (11 noiembrie 1918) avea să găsească România în stăpânirea teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Populaţia dobrogeană a reuşit să înlăture în mod rapid toate vicisitudinile create de război, ceea ce o demonstrează nivelul dezvoltării sale generale din perioada interbelică. Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional n-ar fi cunoscut împlinirea fără revenirea Dobrogei, cu accesul la Marea Neagră, la patria-mamă. Cu ocazia marii sărbători închinate acestui act, la Iaşi, la 7 decembrie 1918, un student constănţean afirma: "Noi dobrogenii privim cu bucurie şi cu veselie acest ceas ce ne-a fost dat să trăim, ca să vedem după atâtea jertfe unirea tuturor românilor în România Mare".

2. Sistemul politicMonarhia până la 1947, trecerea la la un sistem pluripartitist la unul monopartitistActul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului national si, apoi, de

participarea la razboiul antihitlerist. Desi s-a voit un act ce va repune principiile democratiei in drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii si Statelor Unite, Romania a evoluat intr-o directie contrara intereselor sale, instaurandu-se, treptat, un regim politic si economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea regim a fost instaurat in tara noastra in patru etape, cu alte doua repere ulterioare importante in cadrul unui stat comunist:

a) 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. si sustinut de sovietici

b) 19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor in favoarea comunistilorc) iulie – octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. si procesul liderilor said) 30 decembrie 1947 – abdicarea silita a regelui MihaiAcapararea puterii de catre comunisti s-a realizat in mare parte datorita prezentei Armatei

Rosii pe teritoriul Romaniei pe toata perioada acestui proces si inca timp de multi ani (pana in 1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni antisovietice. Cu prilejul conferintelor de la Teheran (inca din 1943, deci), Yalta, Potsdam sau in timpul unor intalniri neoficiale, Stalin a reusit sa-si impuna punctul de vedere in fata aliatilor occidentali, care au inteles sa salveze unele tari prin sacrificarea altora in favoarea sovieticilor. Acesta este sensul faimoasei tocmeli intre Churchill si Stalin, o bucata de hartie care a hotarat un destin tragic pentru milioane de oameni din intreaga Europa de Est. “Acordul de procentaj”, stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasa, printre alte tari, Romania in proportie de 90% in sfera de influenta a U.R.S.S. In perioada razboiului, Moscova a instruit si pregatit militanti comunisti care sa preia responsabilitatile unor guverne prosovietice. Echipa moscovita din Romania avea in frunte pe: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnaras (Bodnarenko), Gheorghe Pintilie (Pantiusa), etc.

In perioada 1944-1945, Romania, la fel ca si celelalte tari ocupate, a fost supusa unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru obiective:a) Sindicatele – s-a urmarit politizarea lor, atragerea liderilor in partidul comunist sau promovarea

comunistilor de incredere la conducerea acestor organizatii. Cu precadere doua au fost sindicatele vizate de catre comunisti: cel al lucratorilor din CFR (cu ajutorul lor putand fi paralizata, daca interesul PCR ar fi cerut-o, intreaga activitate din tara) si al tipografiilor (care

7

aveau sa blocheze tiparirea ziarelor “burgheze”, privandu-i astfel pe adversari de posibilitatea a-si expune punctele de vedere).

b) Partidele democratice – s-a cautat „spargerea” lor si crearea de disidente ale caror sefi sa fie castigati, defaimarea si compromiterea liderilor si a istoriei acestor partide (indeosebi PNT si PNL). In climatul de teroare creat, au fost oameni politici care s-au gandit ca o activitate normala nu se poate duce si ca este mai bine sa plece in Occident pentru a aduce la cunostinta opiniei publice gravele atentate ce savarsesc in Romania autoritatile comuniste. Numai ca fruntsii PNT ce au voit sa paraseasca tara (1947) au fost arestati la Tamadau, fiind tradati de pilotul care urma sa-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit pentru a scapa de cei mai seriosi adversari ai politicii lor. Un rasunator proces a fost organizat, Iuliu Maniu si ceilalti lideri fiind acuzati de tradare si spionaj in favoarea puterilor capitaliste, partidul desfintat si liderii sai condamnati la diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la inchisoare pe viata; avea sa moara in 1953 in inchisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul lor, G. Bratianu, murind in inchisoare. Acestor fapte se adauga executarea maresalului Antonescu la 1 iunie 1946.

c) Armata – multe dintre unitati au fost trecute in mod abuziv sub comanda sovietica, mii de ofiteri au fost dati afara sub pretextul colaborarilor trecute cu nazistii si inlocuiti cu tineri fara experienta, usor de manipulat si indoctrinat. Regimentul 22 Garda si Protocol, garda personala a regelui, a fost dezarmat. Interventia regelui a facut sa intarzie deznodamantul.

d) Fasificarea alegerilor - o trasatura a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare si actiuni legale. Se observa o grija deosebita pentru salvarea aparentelor, fie prin pastrarea secretului actiunilor ilegale, fie dand un aspect legal presiunilor sau interventiilor in forta. Aceasta explica de ce comunistii s-au straduit sa castige alegerile, prin orice mijloace. Frauda electorala a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedita formal. Era aplicat principiul lui Stalin comform caruia “nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara voturile”. Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfasrat int-o atmosfera de tensiune maxima. Rezultatele indicau o victorie a comunistilor si a acolitilor lor, “tovarasii de drum” ce au fost indepartati ulterior, cu aproximativ 70% din voturi. Dovezile descoperite dupa 1989 arata ca in realitate alegerile au fost castigate de PNT.

Pe masura ce comunistii se indreptau spre monopulul asupra puterii politice, monarhia devenise, in opinia lor, o anomalie. Partidul se temea ca acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea sa devina un centru de opozitie in noua societate (in 1947 Romania era singura tara din sfera de influenta sovietica ce mai pastra aceasta institutie, de remarcat, deci, opozitia regelui). In acest context, comunistii au facut ultimul pas in asigurarea dominatiei lor asupra tarii, fortandu-l pe regele Mihai sa abdice la 30 decembrie 1947 si sa paraseasca tara.

Proclamarea Republicii Populare Romane in aceeasi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.

1989 – Forma de guvernare bicameralăI. Procesul de transformare a României într-un stat de drept democratic şi social, în care

demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, început în decembrie 1989, după căderea regimului comunist, a cunoscut o amplă reformă la nivel instituţional şi implicit, modificarea cadrului legal din domeniul electoral. Una dintre primele reglementări adoptate de autorităţile nou înfiinţate a fost Decretul lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România, care afirmă principiul pluralismului politic. Decretul-lege prevedea ca înfiinţarea şi organizarea partidelor politice să respecte suveranitatea, independenţa şi integritatea naţională, democraţia, libertăţile şi drepturile cetăţenilor şi demnitatea naţiunii române. Se interzicea constituirea partidelor care propagau concepţii contrare ordinii de stat şi de drept. În procesul de reconstrucţie a instituţiilor statului, un rol important l-a avut Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Prevederile Decretului-lege nr. 92/1990 au constituit cadrul legal pentru desfăşurarea alegerilor din 20 mai 1990. Decretul-lege prevedea că

8

Parlamentul României va avea o structură bicamerală –Adunarea Deputaţilor şi Senat, iar deputaţii şi senatorii vor fi aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, conform principiului reprezentării proporţionale. Preşedintele României era ales prin vot universal, secret, egal, direct şi liber exprimat. Întrucât Constituţia României din 21 august 1965 nu mai corespundea realităţilor politice şi sociale ale momentului, s-a impus necesitatea adoptării unei noi Constituţii. Astfel, Parlamentul constituit în urma alegerilor din 20 mai 1990, potrivit Decretului-lege nr. 92/1990, sa constituit în Adunare Constituantă, cu scopul adoptării unei noi Constituţii, după care Adunarea Constituantă urma să se autodizolve şi să se organizeze noi alegeri. Constituţia din 8 decembrie 1991 Adunarea Deputaţilor şi Senatul, alese la 20 mai 1990, s-au constituit, de drept, în Adunare Constituantă. Prin Hotărârea nr. 1 din 11 iulie 1990, Adunarea Constituantă a prevăzut înfiinţarea unei Comisii de redactare a Constituţiei, care a supus spre aprobare Adunării Constituante noua Constituţie a României. Prin referendumul de la 8 decembrie 19911, noua Constituţie a României a fost aprobată cu 8.464.624 (77,3%) voturi „pentru” şi 2.235.085 (20,4%) voturi „contra” şi a intrat în vigoare de la această dată, abrogând, în întregime, Constituţia din 21 august 1965.

1 Organizat conform Legii nr. 67/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 23 noiembrie 1991.

2 Titlul III al Constituţiei cuprindea reglementări privind organizarea şi funcţionarea statală a puterii poporului, bazată pe principiul statului de drept şi cel al separaţiei puterilor în stat. Art. 34 şi 35 ale Constituţiei prevedeau dreptul de vot, respectiv dreptul de a fi ales. Au drept de vot cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii români cu drept de vot cărora nu le este interzisă asocierea în partide politice. Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale, şi vârsta de cel puţin 35 de ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României. Constituţia consfinţeşte principiul pluralismului politic în societatea românească, care este „o garanţie a democraţiei constituţionale” (art. 8). Totodată, Constituţia din 1991 consacră şi instituţii noi, care în contextul vieţii politice interne, au tangenţă cu procesul electoral. Astfel, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. De asemenea, veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. Curtea de Conturi efectuează controlul finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale, în baza rapoartelor de venituri şi cheltuieli electorale pentru fiecare partid politic sau candidat independent.

2Avocatul Poporului (Ombudsman) are rolul de a veghea la apărarea drepturilor (inclusive electorale) şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice. Consiliul Legislativ avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. Rolul acestor instituţii este de a garanta corectitudinea, transparenţa procesului electoral şi de a contribui astfel la consolidarea statului de drept. La 26 noiembrie 1991 a fost adoptată Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale. În conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. a) din Constituţie, au fost adoptate Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României, care au abrogat Decretul-lege nr. 92/1990. Cele două legi organice au suferit în timp o serie de modificări şi completări.

Revizuirea Constituţiei Evoluţiile sociale, politice, precum şi perspectiva integrării României în structurile

euroatlantice au impus necesitatea adaptării Constituţiei din decembrie 1991 la noile realităţi.Astfel, la 25 iunie 2002 a fost constituită Comisia pentru elaborarea propunerii privind revizuirea Constituţiei, care, în aprilie 2003, a redactat prima variantă a propunerilor de revizuire a Constituţiei.

Rolul preşedintelui în conducerea actuală a RomânieiPreşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naționale, al

unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei

9

şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. (Articolul 80 – Constituţia României)

Alegerea Preşedintelui Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. [...] Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi succesive. (Articolul 81 – Constituţia României)

Durata mandatuluiMandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii

jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. (Articolul 83 – Constituţia României)

Incompatibilităţi şi imunităţiÎn timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate

îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele României se bucură de imunitate. Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin doua treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. (Articolul 84 – Constituţia României)

Suspendarea din funcţieIn cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele

României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui.  Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui. (Articolul 95 – Constituţia României)

Vacanţa funcţieiVacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din

funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte. (Articolul 96 – Constituţia României)

Interimatul funcţieiDacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie ori

dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Pe durata interimatului nu se pot transmite mesaje adresate Parlamentului, nu poate fi dizolvat Parlamentul şi nu se poate organiza referendumul. (Articolul 97 – Constituţia României).

3. Aspectele economiceSituaţia economică a României la momentul actualOricât ar fi dorit analiştii europeni care studiază viaţa  şi starea economică a celor  27 naţiuni

ce compun Uniunea Europeană să mai retuşeze pesimismul românilor, datele statistice indică un regres care ar putea să se accentueze. Dar să vedem ce răspund românii la întrebările lor despre:

Starea economiei româneştiDoar 7% dintre români cred că economia naţională performează mai bine decât media

Uniunii Europene, în timp ce 88% cred că aceasta merge mai puţin bine. Din acest punct de vedere, România se apropie de media grupului celor 12 noi state membre (13%). Un contrast clar însă se observă între evaluările cetăţenilor din NSM12 şi cei din vechile state membre ale Uniunii Europene. Astfel, în statele din UE-15, 39% dintre respondenţi au declarat că situaţia economiei naţionale este mai bună decât a mediei statelor Uniunii Europene.

Situaţia locurilor de muncă

10

Există o degradare a percepţiei între noiembrie 2008 şi noiembrie 2009 privind situaţia locurilor de muncă din România comparativ cu restul statelor membre UE. Aşadar, procentul celor care credeau că situaţia locurilor de muncă din România este mai bună decât media UE scade de la 16% la sfârşitul lui 2008 la 7% la finalul anului trecut.

Costul vieţiiPrivind comparativ evaluarea situaţiei costului vieţii în România, constatăm o uşoară creştere

de 4 puncte a procentului respondenţilor care cred că situaţia cheltuielilor cu traiul în România este mai puţin bună decât în restul Uniunii Europene, de la 10% în noiembrie 2008 la 6% în noiembrie 2009. La nivelul celor 27 de state membre ale UE, nu există nicio diferenţă între cele două momente.

Aşteptările privind evoluţia situaţiei economiceDacă evaluările curente ale românilor privitoare la situaţia socio-economică din ţară în

comparaţie cu celelalte ţări europene sunt majoritar negative, cum se situează România din punctul de vedere al optimismului privind evoluţia în următoarele 12 luni a situaţiei economice interne şi europene?

În noiembrie 2009, datele arată că românii sunt în continuare mai pesimişti decât media cetăţenilor europeni în privinţa evoluţiei vieţii lor în general: 29% dintre români cred că următoarele 12 luni vor fi mai proaste, comparativ cu doar 15 procente înregistrate pe ansamblul UE.

De asemenea, şi în privinţa celorlalte aspecte, românii îşi menţin pesimismul: 45% (faţă de 31% media europeană) în privinţa situaţiei economice interne, 31% (faţă de 19% media UE) referitor la situaţia financiară a gospodăriei, 53% (comparativ cu 40% media europeană) referitor la situaţia locurilor de muncă în ţară, iar 21% (faţă de 11% în UE-27) în ceea ce priveşte situaţia locului de muncă personal.

Comparativ cu valul precedent al cercetării, derulat în iunie 2009, în România creşte pesimismul: de la 23 la 29% în privinţa vieţii în general, de la 41 la 45% în ceea ce priveşte situaţia economică internă, de la 26 la 31% pentru situaţia financiară a gospodăriei, de la 44 la 53% în ceea ce priveşte situaţia locurilor de muncă din ţară, şi de la 15 la 21% în privinţa situaţiei locului de muncă personal.

Situaţia economică a fost mai proastă decât ceea ce era prevăzut. În luna martie, prognoza la descreşterea PIB- ului era de -4,9%. Acum FMI consideră că descreşterea va fi între  -8 şi -8,5%. Inflaţia va fi mai mare decât s-a estimat, în jurul lui 4,3% la sfârşitul anului.

Balanţa de plăţi urmează o curbă mai rapidă decât cea aşteptată iniţial, din cauza diminuării producţiei. 

Deficitul de cont curent va fi de 5,5%, faţă de 7,5%, cum era prognozat, pentru că la nivel internaţional situaţia economică externă s-a înrăutăţit mai mult decât era anticipat şi cererea internă a fost mai slabă decât cea anticipată. 

Într-adevăr, dacă la finalul lui 2008 ar fi fost un alt set de politici, mai bine orientate, situaţia ar fi fost mai bună acum, însă, odată ce a început criza, problema se pune altfel şi este vorba de influenţa indusă de evoluţia la nivel internaţional.

Este adevărat că -8 sau 8,5% reprezintă o recesiune severă, însă trebuie subliniat că majoritatea faptelor care duc la acest lucru reflectă ceea ce s-a întâmplat până acum, nu ceea ce se va întâmpla în viitor", a declarat şeful delegaţiei FMI.

Deficitul bugetar al României este estimat la un nivel "sub 6% din PIB" în 2010, în condiţiile în care efortul de ajustare a bugetului pentru anul viitor "trebuie să fie de 2-2,5% din PIB", corelat însă cu o evoluţie a economiei care va rămâne slabă, a spus şeful misiunii FMI.

Pentru 2010, efortul suplimentar făcut la buget ar trebui să fie de 2-2,5% din PIB. Astfel, deficitul bugetar va ajunge de la 7,3% din PIB în 2009, sub 6% din PIB în 2010. Ajustarea de 2-2,5% nu se va reflecta î această scădere, deoarece evoluţia economiei va rămâne slabă"

Măsurile de austeritate anunţate de Guvern influenţează prognozele care fac referire la mersul economiei româneşti. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a redus prognoza de creştere economică a României pentru acest an de la 1,3% la zero, apreciind că noile măsuri de reducere a deficitului bugetar vor limita cererea internă. Instituţia financiară internaţională mai anticipează o creştere economică de 3% în 2011 pentru ţara noastră.

11

Aprecierile venite de la BERD sunt în concordanţă cu cele ale autorităţilor române şi ale FMI, care pentru acest an au estimat o creştere economică zero, după ce anterior prognoza a fost redusă de la 1,3% la 0,8%.

România are în derulare un program de împrumuturi externe în valoare de 20 miliarde euro de la FMI, Uniunea Europeană, Banca Mondială şi BERD, condiţionat printr-o serie de obiective economice, fiind vizată în principal reducerea deficitului bugetar.

O delegaţie din partea instituţiilor financiare internaţionale s-a aflat în ultimele două săptămâni la Bucureşti pentru cea de-a patra evaluare a derulării programului economic convenit în cadrul acordurilor de împrumut extern.

În urma negocierilor, partea română s-a angajat faţă de partenerii externi la măsuri de reducere drastică a cheltuielilor bugetare şi urmează să reducă fondul de salarii al sectorului public cu 25%, pensiile cu 15%, să restrângă semnificativ programele şi ajutoarele sociale şi să taie masiv subvenţiile de stat.

Guvernul va efectua până la sfârşitul acestui an o analiză pentru a restructura personalul bugetar, astfel încât să poată reveni anul viitor, cel puţin parţial, asupra reducerilor salariale.

Situaţia agriculturiiÎn prezent, agricultura românească este preponderent de subzistenţă, caracterul său comercial

destul de redus. Cauzele acestei stări ţin, în bună parte, de refugiul pe care ea îl constituie pentru forţa de muncă disponibilizată din alte sectoare sau pentru persoanele care nu-şi găsesc locuri de muncă în alte domenii. Acestea reprezintă, de asemenea, una dintre cauzele pentru care competitivitatea agriculturii româneşti este extrem de scăzută. Experienţa a arătat că, în general, competitivitatea agriculturii nu se poate realiza de la sine, în cadrul economiei naţionale existând un raport istoric destul de rigid între costurile, salariile şi preţurile diferitelor produse şi ramuri. În condiţiile actuale ale economiei româneşti, caracterizată printr-o competitivitate scăzută şi lipsă de structuri funcţionale, este greu de conceput că se va putea ajunge rapid la o agricultură de mare performanţă şi competitivitate. Productivitatea redusă şi salariile scăzute din sectorul secundar şi terţiar şi cheltuirea acestor salarii în proporţie de aproximativ 2/3 pe alimente, reprezintă un factor de presiune care ţine preţurile produselor agricole mult sub nivelul celor mondiale şi care nu permite creşterea costurilor intermediare care ar reprezenta de fapt motorul modernizării şi creşterii producţiei agricole. Competitivitatea agriculturii noastre este sacrificată prin preţuri mici care asigură protecţia socială şi contribuie la menţinerea salariilor mici şi a unui echilibru economic şi social care împinge întreaga economie spre o competitivitate redusă. Acesta este unul dintre motivele pentru care trebuie pus un accent deosebit şi pe analiza pieţei muncii, mai ales din perspectiva integrării în UE.

Producţia agricolă şi comerţul exterior cu produse agroalimentare ale României Este unanim acceptat faptul că datorită climatului şi calităţii solului, considerate ca printre

cele mai favorabile din Europa de Sud-Est, precum şi dimensiunii terenurilor agricole (cca. 14,8 mil. ha, din care 2/3 terenuri arabile şi 1/3 păşuni) şi abundenţei forţei de muncă, România dispune de un potenţial agricol enorm. Din păcate, potenţialul agricol este numai parţial pus în valoare, recoltele la hectar şi productivitatea fiind cu mult în urma celor din UE; acest lucru poate fi explicat, între altele, prin dimensiunile mici ale exploataţiilor agricole (în medie 2,33 ha. în comparaţie cu 18,4 ha. în UE), prin sprijinul insuficient acordat de stat producţiei agricole în comparaţie cu alte state şi prin eficienţa redusă a activităţilor din amonte şi din aval, care au rămas multă vreme în proprietatea statului. Concomitent cu factorii amintiţi mai sus, liberalizarea preţurilor, în 1997, şi reducerea taxelor de import la unele produse agricole, în urma negocierilor cu diverşii parteneri internaţionali, au determinat o creştere a presiunilor competitive asupra agriculturii româneşti, găsind-o, în mare măsură, nereformată.

Ponderea producţiei vegetale în totalul producţiei agricole globale a variat, în perioada de tranziţie, între 53% şi 63%. Producţia de cereale a fluctuat în această perioadă, în special datorită impactului reformei funciare, condiţiilor meteorologice, deteriorării sistemului de irigaţii, utilizării

12

pe scară foarte redusă a îngrăşămintelor şi pesticidelor şi aplicării unor tehnologii uzate moral, învechite, şi în general datorită lipsei de finanţare a agriculturii.

În ceea ce priveşte producţia zootehnică, aceasta a înregistrat o creştere în anul 1990, după care a început să scadă, până în 1998, când a fost cu 12% mai redusă decât în 1989. Evoluţia descendentă a nivelului producţiei zootehnice s-a datorat în principal reducerii cererii de carne pe piaţa internă, dar şi altor factori puternic negativi care au determinat diminuarea cu 50% a efectivului de animale în ultimii 15 ani: eliminarea subvenţiilor pentru fermele de stat specializate în creşterea porcinelor şi a păsărilor şi privatizarea parţială şi lichidarea acestor ferme, desfiinţarea cooperativelor specializate în producţia zootehnică şi dimensiunile necorespunzătoare ale clădirilor şi echipamentului tehnologic rămase după desfiinţare, lipsa de eficienţă a sectoarelor din aval şi din amonte, care au transferat costurile mari de producţie asupra producătorilor şi consumatorilor de produse animaliere, incapacitatea de adaptare a sistemelor de marketing la agricultura practicată la scară redusă, creşterea preţurilor la materiile prime, la un nivel inaccesibil producătorilor mici. Astfel, efectivele de animale au fost ajustate la un nivel corespunzător nevoilor de consum propriu micilor producători, precum şi la posibilităţile destul de limitate de comercializare a produselor pe piaţa internă. Producţia de lapte s-a majorat în ultimii ani, ca urmare a creşterii producţiei pe animal. Însă predominanţa activităţii la scară redusă în producţia de lapte va constitui şi în viitor un obstacol major pentru dezvoltarea ulterioară a acesteia, întrucât micii producători nu dispun de resurse financiare suficiente pentru investiţii. La acestea se adaugă şi faptul că întreprinderile de prelucrare a laptelui întâmpină greutăţi în procesul de colectare a laptelui şi în respectarea standardelor de calitate adoptate de România.

Deşi potenţialul agricol al României este impresionant, ea este o importatoare netă de produse agricole şi alimentare. Înainte de 1989 România era exportator net de produse agricole. Exporturile acestor produse au fost diminuate în a doua jumătate a anilor ‘80, chiar dacă erau forţat orientate spre onorarea datoriilor externe ale ţării. Din 1990, România a devenit importator net de produse agricole şi alimentare, păstrându-şi această calitate până în prezent. După 1989, se constată trei faze mai importante: 1990-1993, când balanţa comercială agricolă a fost negativă; 1994-1997, când decalajele balanţei comerciale agricole s-au redus; 1998-2000; când s-au înregistrat puternice fluctuaţii în cadrul balanţei respective.

Una dintre trăsăturile comerţului exterior al României cu produse agroalimentare este importul net însemnat de produse alimentare prelucrate, băuturi şi tutun. În perioada 1994-1998, importul acestei categorii de produse a reprezentat cca. 2/3, iar în 1999-2000 a depăşit jumătate din totalul importurilor de produse agroalimentare. Exporturile sunt reprezentate, în principal, din produse agricole neprelucrate, cu valoare adăugată redusă, cum sunt animalele vii, seminţele oleaginoase şi cerealele. Dintre produsele agricole prelucrate exportate în cantităţi relativ considerabile putem reţine uleiul de floarea-soarelui şi vinul. Putem conchide astfel că industria alimentară din România nu este competitivă şi obstrucţionează îmbunătăţirea balanţei comerţului cu produse agroalimentare. Competitivitatea agriculturii româneşti este influenţată negativ şi de alţi factori, cum ar fi lipsa standardelor de calitate pe deplin armonizate cu cele recunoscute pe plan internaţional, infrastructura neadecvată pentru colectarea şi manipularea produselor agricole de la micii producători şi lipsa de informare asupra evoluţiilor pieţei agricole internaţionale.

UE este principalul partener al României şi în domeniul comerţului cu produse agroalimentare, peste 30% din comerţul cu aceste produse derulându-se cu aceasta. România înregistrează un deficit al comerţului cu produse agroalimentare şi în relaţiile cu UE. În anul 2002, exporturile României de produse agroalimentare către UE s-au cifrat la 157,4 mil. $ (în special animale vii, legume, plante, rădăcini şi tuberculi, fructe comestibile, cereale, produse alimentare, băuturi şi tutun), iar importurile de produse agroalimentare au atins 328,2 mil. $ (în special animale vii, carne şi organe comestibile, fructe comestibile, cereale, produse ale industriei morăritului, grăsimi şi uleiuri animale şi vegetale, produse alimentare, băuturi, tutun, zahăr şi produse zaharoase). În concluzie, putem afirma că exploatarea la maxim a potenţialului agroalimentar al României ne-ar permite să redevinm o ţară net exportatoare de produse agroalimentare.

13

În cele ce urmează vor fi prezentate sintetic cauzele majore care ne conduc către ideea că politicile agricole au fost în mare parte ineficiente, precum şi condiţiile care le-au determinat şi în care au fost aplicate aceste politici.

Lipsa unei strategii realiste de dezvoltare a agriculturii româneşti pe termen mediu şi lung acceptate de întregul spectru al forţelor politice din ţară constituie una dintre cauzele care a determinat ineficienţa politicilor agricole aplicate în perioada de tranziţie. Inexistenţa consensului a generat o stare de confuzie cu inevitabile consecinţe asupra procesului de dezvoltare rurală. În plus, interesele private au primat în faţa intereselor generale, naţionale. Numeroasele cazuri de deturnări de fonduri, de privatizări frauduloase, de acordare de credite preferenţiale au determinat în rândul populaţiei o stare de neîncredere în măsurile propuse de stat. Mai mult, insuficienţa posibilităţilor financiare la nivelul agriculturii a fost interpretată de populaţie ca un efect al politicilor dezordonate prin care nu s-au stabilit acele măsuri necesare determinării unei creşteri a sectorului. Nu s-a acordat o atenţie suficientă procesului de ajustare structurală a sectorului agricol, în două din componente esenţiale ale acestuia: reforma întreprinderii şi formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale.

Existenţa unui mediu economic prea puţin favorabil dezvoltării activităţilor economice din agricultură, volumul redus al resurselor bugetare alocate susţinerii procesului investiţional şi lipsa unor pieţe funcţionale ale bunurilor agroalimentare şi ale inputurilor necesare producţiei agricole au constituit, de asemenea, cauze ale rezultatelor negative înregistrate în agricultură. Criteriile de alocare a resurselor bugetare au fost insuficient de bine stabilite şi precizate, pentru a putea asigura, pe de o parte, facilitarea adoptării de către producătorii agricoli a unor decizii fundamentale, care urmau să angajeze pe termen mediu şi lung exploataţia agricolă, iar pe de altă parte, transparenţa şi informarea necesară, inclusiv pentru evitarea presiunilor inflaţioniste. Una dintre cauzele specifice a fost reprezentată de reforma politicii de susţinere financiară a producătorilor agricoli, iniţiată începând cu anul 1997 şi care nu a fost finalizată. Astfel nu s-a asigurat o susţinere transparentă, neinflaţionistă, care să ajungă direct la producătorul agricol pe baza unor criterii de eficacitate economică şi egalitate a şanselor tuturor categoriilor de agenţi economici. Întreaga perioadă s-a caracterizat prin ezitări, inconsecvenţă şi chiar abandon al unora din principiile iniţiale, neatingându-se astfel obiectivele stabilite iniţial. În plus, s-a menţinut caracterul monosectorial al politicii rurale, şi după anii 1997-1998, punându-se un accent excesiv pe agricultură. Deşi în ultimii ani se poate constata o accentuare a preocupărilor legate de dezvoltarea rurală, datorate şi necesităţii de aliniere la acquis-ul comunitar, acestea nu au reuşit să ofere alternative reale pentru populaţia rurală ocupată strict în agricultură. Rezultatul continuu îl reprezintă blocaje semnificative la părăsirea activităţilor cu specific agricol. O altă cauză specifică o reprezintă conceperea şi promovarea unei politici defectuoase a creditului rural în perioada 1992-1996. Această politică a avut drept rezultat raţionalizarea creditului agricol, prin mecanisme fiscale şi cvasifiscale, în avantajul fermelor mari de stat, care au determinat costuri ridicate la nivelul contribuabililor şi consumatorilor. Agenţii economici rurali neagricoli nu puteau împrumuta capital decât cu dobânzi la cursul pieţei. Această politică a avut astfel un pronunţat caracter discriminatoriu, dezavantajând micii producători şi pe întreprinzătorii rurali neagricoli. Ea a avut efecte negative asupra investiţiilor şi a potenţialului de producţie al acestor categorii de agenţi economici care erau nevoiţi să-şi amâne planurile de investiţie, în aşteptarea unor credite obţinute în condiţii favorabile. În afara acestor inconveniente, creditele comerciale nu era acordate decât pe bază de garanţii. Mai mult, politica instituţiilor financiare-bancare a fost defectuoasă şi datorită practicării unor rate ale dobânzii real pozitive mari pentru a acoperi primele de risc ridicat şi a compensa povara unui portofoliu de credite neperformante. Astfel, lipsa de eficienţă a acestor instituţii în alte sectoare s-a repercutat asupra dezvoltării spaţiului rural. În plus, prin intermediul politicilor economice generale s-a realizat în fapt un transfer al avantajelor creditului agricol preferenţial unui mic număr de ferme de stat ineficiente. Din păcate, pe parcursul întregii perioade de tranziţie, resursele foarte limitate ale bugetului au fost orientate spre susţinerea nevoilor curente ale producătorilor agricoli, în detrimentul procesului investiţional. Această politică a avut drept rezultat, în cele mai fericite cazuri, acoperirea unui minim necesar de subzistenţă. Ca urmare, procesului investiţional i s-a imprimat un curs extrem de nefavorabil, în condiţiile în care marea majoritate a exploataţiilor şi întreprinderilor agricole nu a

14

dispus de posibilităţi de formare a capitalului. Prin urmare, politicile agricole adoptate au demonstrat o anumită neînţelegere a necesităţii asigurării premiselor necesare relansării procesului investiţional în sectorul agricol bazat pe capitalul privat; a fost ignorată necesitatea creării mediului economic care ar fi urmat să tranforme agricultura într-o zonă atractivă pentru plasament de capital.Identificarea cauzelor de mai sus poate sprijini demersului de a trage învăţămintele necesare pentru evitarea unor erori ale trecutului în anii următori. Putem considera oportun să prezentăm pe larg o evaluare retrospectivă a caracteristicilor definitorii ale politicilor agricole punând în evidenţă blocajele şi/sau restricţiile remanente în calea performanţelor care ar permite dezvoltarea agriculturii României.

Activităţile şi performanţele producătorilor agricoli români sunt limitate de un complex de factori, dintre care amintim: mediu concurenţial subdezvoltat şi puternic dezechilibrat în favoarea comercianţilor, distribuitorilor şi furnizorilor de inputuri pentru agricultură şi în defavoarea producătorilor agricoli; mediul economic în care se desfăşoară agricultura este foarte puţin predictibil şi foarte instabil datorită lipsei unui set clar şi riguros de obiective şi măsuri în acest domeniu; pregătire profesională insuficientă în domeniul economico-financiar (cunoştinţe economice generale, de management, marketing etc.) a majorităţii managerilor unităţilor agricole, dar şi de studii de specialitate; surplus semnficativ al resurselor de muncă în sectorul agricol, în condiţiile în care se menţin puternice restricţii şi blocaje la părăsirea activităţilor agricole. Poziţiile pe piaţă sunt determinate de nivelul competitivităţii, asigurat la rândul său prin mediul economic în care acţionează participanţii economici precum şi de performanţele economice ale acestora. Din punct de vedere al determinanţilor fundamentali ai competitivităţii, producătorii agricoli români sunt net dezavantajaţi faţă de cei din ţările UE. Mai concret, se înregistrează carenţe semnificative în ceea ce priveşte starea factorilor de producţie fundamentali (mai puţin cel funciar, atât cantitativ cât şi calitativ), potenţialul economic şi comportamentul agenţilor economici, mediul concurenţial, legăturile cu industriile furnizoare de materii prime, cu cele prestatoare de servicii pentru agricultură şi cu cele beneficiare ale produselor agricole.

În asemenea condiţii, o prioritate maximă ar trebui să se acorde focalizării politicii economice, în speţă a politicii agricole, pe crearea şi consolidarea determinanţilor fundamentali ai competitivităţii, măcar în sectoarele sau domeniile de producţie în care am avea avantaje clare faţă de producătorii europeni sau mondiali. Se poate opina că România va deveni, mai mult decât este în prezent, o piaţă de desfacere pentru agricultura UE, în detrimentul numeroşilor producători autohtoni condamnaţi la stagnare, regres economic sau la practicarea deja a clasicei agriculturi autarhice de subzistenţă183.

Propunem în cele ce urmează o serie de opţiuni strategice posibil a fi aplicate de către decidenţii politicii economice în vederea restructurării reale a agriculturii, pentru a corespunde într-un grad mai ridicat cerinţelor pentru aderare la UE. Coordonatele principale ale principiilor pe care factorii de decizie le pot avea în vedere în formularea politicilor agricole şi de dezvoltare rurală trebuie să aibă la bază, în primul rând, transformarea politicii exclusiv agricolă într-o politică de dezvoltare rurală reală, în scopul facilitării ocupării forţei de muncă în sectoarele neagricole din mediul rural (prin oferirea şi încurajarea dezvoltării unor alternative ocupaţionale în spaţiul rural), reducând astfel ocuparea resurselor de muncă în agricultură. În acelaşi timp, ar trebui eliminate parţial politicile intervenţioniste de stimulare directă a ofertei, de genul subvenţiilor pentru reluarea ciclurilor anuale de producţie, reglementarea pieţelor prin politici de susţinere financiară, substanţiale subvenţii pentru export etc., şi îmbinarea acestora cu politici structurale, cum ar fi promovarea şi aplicarea reformei întreprinderii, formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale etc.

Una dintre modalităţile cele mai utilizate de interpretare a procesului de extindere a UE este analiza cost-beneficiu aplicată economiilor sau diferitelor sectoare ale acestora din statele care aderă. Faptul că în ţara noastră procesul de aderare la UE se suprapune celui de tranziţie la economia de piaţă liberă face ca distincţia între efectele produse de cele două procese paralele să fie destul de dificilă, datorită, în principal, lipsei de transparenţă şi informare reală şi obiectivă a populaţiei.

15

Apariţia câştigătorilor şi perdanţilor reprezintă cel mai important efect economic al tranziţiei la economiei de piaţă liberă, al proceselor de globalizare şi de transformare, precum şi al pregătirii pentru aderarea la UE.

Chestiunea agricolă ridică numeroase probleme în legătură cu negocierile de aderare şi cu aderarea la UE. Efectele extinderii acesteia în general şi, în cazul nostru, integrarea agriculturii României în structurile comunitare, pot fi privite din două puncte de vedere:

Din punctul de vedere al UE. „Mesajul este clar: odată cu extinderea Uniunii, toată lumea va avea de câştigat” a declarat preşedintele Comisiei Europene Romano Prodi în aprilie 2003 cu ocazia prezentării tratatului de aderare al celor zece noi state membre. Se apreciază că în perioada 2004 – 2006 cei zece noi membri vor primi „ajutoare europene” în valoare de 40,8 miliarde de euro, luând în considerare şi ultima tranşă, de aproximativ 400 de milioane de euro, negociată la Copenhaga. Contribuţia noilor membri la bugetul comunitar va fi de doar 3,3 miliarde euro în primul an, urmând ca în următorii doi ani să crească la 5 miliarde. Astfel, costurile pentru membrii dinainte de 1 mai 2004 se vor reduce la 27,5 miliarde euro pe parcursul a trei ani, ceea ce reprezintă mai puţin de 25 de euro pe an pentru fiecare locuitor al UE, iar în ţările care aderă, ajutorul se va ridica la aproximativ 120 de euro pentru fiecare locuitor.

Din punctul de vedere al României.Agricultura reprezintă sectorul cel mai reglementat şi mai protejat din UE, atât în interiorul

pieţei unice, cât şi în raporturile cu terţe ţări. De exemplu, din întreaga legislaţie comunitară, care însumează peste 140.000 de pagini, peste 56.000 reprezintă legislaţia agricolă, prin aceasta punându-se în practică cele două categorii de politici din domeniul agriculturii: politica de control al pieţei şi politica structurală. Comisia Europeană a agreat respectarea cadrul financiar pentru lărgire, care a fost stabilit de şefii statelor şi ai guvernelor Statelor Membre ale UE, la Berlin, în 1999, şi care se referă la cheltuielile (respectiv plăţile) pentru agricultură ale celor zece noi membri, redate în tabelul următor.Dintre probleme cu care UE s-ar putea confrunta după extinderea de la 1 mai 2004 şi după cea viitoare, le menţionăm pe următoarele:

• Creşterea concurenţei după lărgirea UE va determina o adâncire a disparităţilor regionale; aceasta nu va putea fi evitată, ci doar atenuată prin utilizarea fondurilor structurale şi va constitui o sursă sigură de crize sociale regionale. Introducerea PAC în noile ţări integrate determină creşterea preţurilor la consumatori, ceea ce va afecta, în special, păturile sărace ale populaţiei acestor state;

• Instrumentele politice nu sunt, în totalitate, adecvate pentru a face faţă pe deplin noilor necesităţi post-extindere: fondurile structurale care ar trebui să prevină creşterea disparităţilor economice şi sociale din UE-27 favorizează vechii membri faţă de cei noi şi pe cei din primul val faţă de cei din al doilea;

• Exodul de forţă de muncă din noile State Membre către membrii anteriori. Irlanda şi Marea Britanie sunt cele mai liberale şi dinamice state din vest, ele fiind singurele care nu şi-au închis pieţele forţei de muncă în faţa noilor veniţi ai UE. Ceilalţi membri ai acesteia vor să profite cât pot de mult de pe urma excepţiilor temporare

prevăzute prin tratatul de aderare. Confom acestui document, restricţiile existente în ceea ce priveşte libera circulaţie a forţei de muncă vor putea fi menţinute încă cinci sau chiar şapte ani;

• O altă sursă de îngrijorare o constituie problema delocalizării. Deja toată lumea se aşteaptă ca multe companii vestice să îşi deplaseze activităţile de producţie în noile State Membre, în căutarea unui cost mai redus cu forţa de muncă;

• Probleme de securitate crescute, în condiţiile migraţiei şi crimei organizate transfrontaliere. Comunitatea Economică Europeană s-a format şi cristalizat într-o perioadă în care asigurarea bunăstării cetăţenilor devenise unul dintre principalele obiective ale liderilor ei. Crizele apărute ulterior au condus la necesitatea reformării unor politici comune. Obiectivele generale nu au putut fi, totuşi, schimbate (ar fi infirmat “ţelurile ambiţioase” ale iniţiatorilor

16

CEE). Cu toate acestea, au avut loc unele reforme sub presiunea celorlalte state care atacau, destul de vehement, intervenţia statului (denumit în mod generic) în economia CEE. O schimbare majoră (necesară de altfel) a bazelor tratatelor ar fi fost şi ar fi foarte

periculoasă întrucât politicienii ar risca să-şi piardă susţinerea electoratului naţional care agreează existenţa UE atât timp cât i se asigură un nivel de trai ridicat. Un liberalism pur, atât de necesar, ar fi condus, fără îndoială, la destrămarea UE sau la apariţia unor probleme cu mult mai mari decât cele care au existat anterior în cadrul ei. Forţele politice naţionale au demonstrat şi cu aceste ocazii maleabilitatea necesară care să le asigure deţinerea în continuare a puterii decizionale. Este un exemplu clar de subordonare a doctrinei şi de înlăturare a influenţei pe care aceasta ar putea să o aibă asupra decidenţilor politici.

Oricum, UE s-a format şi s-a extins nu pe căi coercitive, ci prin liberul consimţământ, dar s-a menţinut prin compromisuri considerabile şi prin cheltuieli imense. Dorinţa oamenilor de a face sau nu parte din UE variază destul de mult, uneori atingând procente minoritare225. Dacă se ţine cont de faptul că politica şi deciziile oficiale se iau la nivelul unui grup restrâns de oameni ne vom da seama că opiniile electoratului nu contează foarte mult sau contează destul de puţin în această privinţă226. Dar dacă opoziţia electoratului este foarte ridicată, atunci este posibil ca decidenţii să înceapă schimbarea politicilor care îl va afecta pe acesta, direct sau indirect. Rezolvarea problemelor naţionale ale oamenilor politici devine de primă necesitate, întrucât ar putea conduce la respingerea lor de pe poziţiile pe care le ocupă în sistemul politic naţional.

Pentru a putea exista şi funcţiona liber, uniunea trebuie condusă de reprezentanţi populari ai cetăţenilor uniunii. Problema dobândirii popularităţii este oarecum dublă - „popularitatea câştigată” şi „popularitatea cumpărată”. Primul caz corespunde aproape în totalitate cu modalitatea liberului consimţământ de creare şi menţinere a uniunii. Decidenţii politici, reprezentanţi ai majorităţii satisfac şi acţionează pentru satisfacerea necesităţilor celor care i-au ales. Al doilea caz: chestiunea “cumpărării” popularităţii conduce la apariţia unei alte întrebări. Cât costă şi cine plăteşte? Este clar astfel că această situaţie corespunde modalităţii financiare de unificare. Conştientizarea de către populaţie a necesităţii contribuirii în proporţii diferite pentru asigurarea bunăstării tuturor conduce, fără nici o îndoială, la apariţia unor nemulţumiri. Şi astfel cercul vicios se roteşte, ajungându-se în unele momente la un echilibru precar, apărând din nou dezechilibre, se caută din nou soluţii pentru reechilibrare ...

Sistemul politic comunitar reprezintă încă un deziderat, unii oameni sperând să devină realitate. Totuşi, forţa politică comunitară este cu mult mai redusă decât cele naţionale care primează în momentul luării deciziilor de orice fel. Un alt aspect care nu ar trebui neglijat este acela al tehnocraţiei, reprezentativ pentru UE. Tehnocraţia îmbracă, nu rareori, unele forme destul de ciudate. S-ar putea spune că este chiar prea multă tehnocraţie, aceasta fiind împinsă, uneori, până la limita absurdului. Un aspect rămâne totuşi important: implicarea într-o măsură foarte mare a statului în economie, prin aceasta urmărindu-se în principal, după cum s-a menţionat mai sus, asigurarea bunăstării populaţiei.

Criteriile de aderare, cunoscute şi sub numele de Criteriile Copenhaga sunt imperative pentru ca un stat să poată intra în UE. Acestea pot fi sintetizate după cum urmează: (a) stabilitatea instituţiilor care să garanteze democraţia, forţa legii, drepturile omului şi respectarea şi protejarea drepturilor minorităţilor; (b) existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi a capacităţii concurenţiale în cadrul pieţei libere a UE; (c) capacitatea de a-şi asuma obligaţiile care decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv convergenţa cu scopurile uniunii politice, economice şi monetare. Apare ca evident faptul că nu sunt prezente criterii explicite prin care s-ar demonstra motivaţia tehnică/economică relativ scăzută pentru extindere către Est. Criteriile generale, care lasă loc unor interpretări mai mult sau mai puţin subiective, sunt preferate criteriilor tehnico-economice, explicit formulate. Replica ultimă la această provocare este “că nimeni nu este forţat să adere la UE şi, în plus, nimeni nu va adera până nu va demonstra că este gata pentru a face faţă cerinţelor comunitare”. În mod normal, decizia aparţine fiecăruia….

17

4. GeostrategieDupă 1947, în evoluţia României se remarcă câteva etape:- 1948 - 1964 - perioada preluării, organizării şi consolidării puterii de către comunişti în

cadrul uriui proces specific de stalinizare - 1965 - 1974 - perioada unei relative destinderi interne - 1974 - 1989 - perioada regimului ceauşist de esenţă neostalinistă. După 1948, comuniştii au introdus modelul Stalinist în toate componentele societăţii, prin

mijloace economice şi politice paşnice, dar, mai ales, violenţe împotriva celor care lupta pentru pluralism

- adept al dirijismului economist, regimul comunist a luptat împotriva proprietăţii private (11 iunie 1948 naţionalizarea a 1.060 de întreprinderi industriale şi miniere, extinzându-se până în 1950 asupra restului de unităţi economice, social-culturale şi locuinţe.

- comuniştii şi-au intensficat prezenţa în lumea satelor spre a desăvârşi colectivizarea- după 1958 este o relansare către un Stalinism rigid, legate de neânţelegerile cu URSS pe

tema integrării în CAER- s-a dus o politică de industrializare forţată a cărei baze s-a dorit industria siderurgică,

chimică, metalurgică, constructoare de maşini- asupra economiei naţionale, comuniştii au impus planurile cincinale- în martie 1948 au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă câştigate de Frontal

Democratic Popular- în aprilie 1948 s-a dat o nouă Constituţie, inspirată după cea sovietică s-a adoptat sistemul

monopartinic- forul suprem pe linie de stat era Prezidiul Marii Adunări Naţionale- ca organ suprem al puterii de stat s-a organizat "Consiliul de Stat" - între 1948 - 1949 s-au creat securitatea şi miliţia populară; securitatea a devenit un

instrument de teroare şi represiune politică îndreptat împotriva oricărui opozant al noului regim, era coordonată de generali agenţi ai serviciilor sovietice de spionaj ca: Alexandru Nikolski, P.Bodnarenco. în 1952 şi-a început activitatea de torţionar Alexandru Drăghici - devenit ulterior ministru de interne

- sistemul detenţionar în România comunistă a cuprins nenumărate închisori şi lagăre de muncă: Gherla, Aiud, Sighet, Piteşti, Râmnicul Sărat, Portiţa, Canalul Dunăre-Marea Neagră

- instituţia Bisericii a fost crunt reprimată, mulţi preoţi au fost arestaţi şi numeroase mănăstiri închise

- Legea cultelor din 14 august 1948 a supus Biserica statului comunist.

Războiul receDin perspectiva sfârşitului său, "războiul rece" ne apare ca un deznodământ inevitabil al

antagonismului aflat la baza marii alianţe, dar eclipsat o vreme de presiunea interesului comun al îngenucherii Germaniei naziste. Odată obiectivul atins, factorii de dezunire s-au dovedit mai puternici decât cei de unitate. Democraţia occidentală şi totalitarismul comunist nu au putut găsi nicio modalitate de conlucrare pentru edificarea lumii postbelice. Atribuindu-şi unul altuia intenţii agresive, Washintonul şi Moscova s-au angajat într-o escaladă de măsuri şi contramăsuri care au lărgit până la prăpastie fisura din alianţa acum muribundă.

"Războiul rece" început în 1947 ca un confict cu temei ideologic pentru a bara expansiunea comunismului în Europa Răsăriteană, a fost de fapt o confruntare între cele două superputeri pentru hegemonie în lume, dusă fără menajamente, cu costuri uriaşe pentru toţi.Fără a ţine cont de protestele liderilor occidentali, tot mai neliniştiţi de evoluţia situaţiei din Europa răsăriteană, sovieticii au impus regimuri comuniste în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Romănia, Bulgaria, Iugoslavia, Albania între anii 1945-1948. S-a creat o linie de demarcaţie care rupea Europa în două regiuni disttincte , separate ideologic şi politic pe care Churchill a numit-o "Cortina de fier".

18

SUA au iniţiat în 1947 politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de vest şi în restul lumii. Fondatorul acestei politici a fost diplomatul american George F. Kennan, iar cel care a iniţiat-o a fost preşedintele Harry Truman. Teama că economia ruinată a Europei occidentale va favoriza accensiunea comunismului l-a determinat pe preşedintele Truman să intervină prin lansarea, în 1947, a planului Marshall prin care s-a realizat reconstrucţia economiilor occidentale.

Planul Marshall a marcat ruptura definitivă dintre răsăritul comunist şi apusul capitalist. Rusia, care a împiedicat ţările din răsăritul Europei să folosească sprijinul oferit de americani, a iniţiat înfiinţarea în 1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc.

Relaţiile interaţionale intraseră într-o altă fază, în care disputa dintre cele două lumi, cea comunistă şi cea capitalistă, separate ideologic, a îmbrăcat forma războilui rece. Cei doi rivali au creat alianţe politice şi militare pentru a-şi promova interesele. în aprilie 1949, SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Portugalia şi Islanda au înfiinţat Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Lor li s-au alăturat Grecia şi Turcia în 1952, R.F.G. în 1955, Spania în 1982. Crearea N.A.T.O. a fost expresia politică şi militară a doctrinei americane de stăvilire a expansiunii comuniste spre vest. Intrarea sub influenţa sovietică a Europei de Est a însemnat şi subordonarea armatelor acestor state intereselor Moscovei. Aceasta, ca răspuns la înfiinţarea N.A.T.O., a înfiinţat Organizaţia Tratatului de la Varşovia în 1955, bloc militar alcătuit din URSS, Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Albania.

Perioada "războiului rece" a fost dominată de o amploare fără precedent a cursei înarmărilor. Superioritatea militară a SUA (deţineau bomba atomică din 1945) s-a diminuat după ce, în 1949, sovieticii au creat şi ei această armă. După această dată lumea a evoluat sub spectrul echilibrului nuclear şi al ameninţării cu bomba atomică.

Aria de coflict între cele două superputeris-a extins şi în afara Europei unde ca expresie a amestecului acestora au apărut crizele politico-militare. Prima criză gravă situată în afara Europei a fost criza coreeană, care a îmbrăcat forma unui conflict militar care a durat trei ani între nord şi sud şi s-a finalizat cu divizarea naţiunii coreene în două state aflate şi azi în război.O altă criză similară celei din Coreea a avut loc în Vietnam, cu deosebirile că războiul a durat 12 ani , că de partea Vietnamului de Sud (capitalist) au luptat SUA, şi că prin victoria Vietnamului de Nord s-a realizat unificarea Vietnamez. Cea mai gravă criză politico-militară a fost criza cubaneză din 1962 care a adus cele două superputeri pe punctul de a declansa războiul nuclear. Americanii au decoperit că sovieticii instalează rachete nucleare în Cuba şi au impus blocada navală . Criza a fost depăsită prin retragerea rachetelor sovietice şi angajarea SUA că nu vor inteveni în treburile interne cubaneze.în evoluţia relaţiilor internaţionale postbelice perioadele de tensiune au alternat cu cele de destindere, când raporturile dintre est şi vest s-au îmbunătăţit. Relaţiile economice şi culturale s-au intensificat. S-au făcut eforturi în direcţia limitării armamentului şi asigurării securităţii în Europa, direcţie în care se însecrie Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975. Limitele destinderii au fost observate în condiţiile apariţiei unor noi zone de conflict, cum a fost Afganistanul. în 1979, URSS au invadat acest stat, determinând astfel o criză în relaţiile dintre marile puteri.

După 1990, ca urmare a slăbirii Uniunii Sovietice şi dezarmării acesteia în 1991, a fost marcată încheierea "războiului rece".

Aderarea la NATORomânia a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost

primul stat care răspunde invitaţiei lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.

În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acţiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România şi-a elaborat propriul Plan national anual de pregătire pentru aderare (PNA), care stabileste obiective, măsuri şi termene de

19

realizare în vederea orientării, susţinerii şi evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianţă.

La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, şefii de state şi de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de alte şase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la Alianta Nord-Atlantică.

Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România şi celelalte şase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitătile Aliantei, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorităţii structurilor aliate.

La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.

Geostrategie

Dimensiunea geoistorica de interes european Pentru Romania pozitia geoistorica a teritoriului sau este definita de confruntarile intre

comunitatile dacice, daco-romane si romanesti, in procesele complicate ale marilor migratii ale popoarelor, atat din vest (celtii), cat mai ales din est, migratii de tipul inflagratiilor, invazii ori revarsari al caror scop a fost contopirea de teritorii ale bastionului carpatic, dunarean si pontic. Acest spatiu a cunoscut socul de stepa si silvostepa, a padurilor de codrii si in mod deosebit spatiul delimitat de coroana carpatilor, deci relieful montan.

Prima poarta pontica dunareana a fost fortata de valurile mareelor stepice din est indreptate spre centrul, vestul si nordul Europei. Poarta Silvania a fost fortata in zona de codrii, iar cea banateana in spatiul montan propriu-zis. De aici au ramas pana in zilele noastre toponimele de poarta ca: Poarta de Fier a Transilveniei, Poarta Mezesului, Poarta Orientala, Coridorul banatean, poarta maritima, puntea dobrogeana s.a. Ele poarta denumiri cu semnificatii locale, recunoscute prin functiile lor de veritabile parti continentale.

Realitatea a confirmat la ce pericol s-a expus imperiul Roman in urma disparitiei vechii Dacii (poarta a Europei antice), cand prin spatiul ramas liber, au penetrat valurile de migratori ce au rupt limesurile construite si au fortat pe cel Dunarean, ajungand pana la portile Cetatii Eterne, pe care au anihilat-o si au cucerit-o. La randul lor, imparatii habsburgi si rusi au inteles importanta acestui spatiu ca zona de siguranta. Sunt cunoscute, in acest sens, proiectele de refacere a vechii Dacii, actualizate, mai ales in perioadele cand Principatele erau slabe si nesigure. Insasi Poarta Otomana a simtit nevoia, chiar in vremurile de maxim expansionism, sa prezerve spatiului romanesc rolul de tampon, mentinut sub supraveghere, intre ea si imperiile vecine. Acestea au muscat deseori cate o felie din teritoriul nostru national, dar nu au putut merge pana la a-l absorbi integral. Viabilitatea acestui proces legitim, care s-a chemat stabilitatea romaneasca, avea sa-si gaseasca implinirea in construirea Romaniei moderne si faurirea statului national.

Din perspectiva istorica intelegem foarte bine ca atunci cand spatiul romanesc s-a consolidat si stabilizat, vecinii acestuia si Europa au vegheat in mai multa liniste la propriile interese, iar cand acest spatiu a ramas deschis, Europa a suferit alaturi de Romania consecintele negative si nelinistea prezentei factorilor generatori de insecuritate.

Ca zona geopolitica cheie, constatare care se impune din perspectiva analizei istorice, Romania indeplineste doua functii, cu temeiuri geografice si geopolitice incontestabile:

o o functie in momentele de criza europeana, de aparare in caz de defensiva sau pivot de manevra in caz de ofensiva;

o o functie specifica in momentele de liniste europeana, de a desfasura o actiune de neutralizare, unificare si impacare a influentelor ori tendintelor divergente care se incruciseaza aici.

Putem spune ca stravechiul popor din Carpati a avut timp sa se adapteze ambiantelor multiple ale locurilor si sa poata stapani taina atenuarii antagonismelor si neutralizarii fortelor,

20

intereselor si influentelor care s-au incrucisat si se vor incrucisa in spatiul coarpato-danubiano-pontic romanesc. Ca o argumentare semnificativa vom prezenta si avertismentul pe care Vintila Mihailescu il aducea in atentia specialistilor si oamenilor politici referitor la un asemenea pivot geopolitic cum este Romania: cine lupta pentru intregirea si consolidarea statului carpatic romanesc lupta pentru pacificare de durata a Europei, iar cine sustine trunchierea acestei tari si acestui popor, pledeaza, cu voie sau fara voie, constient sau subconstient, pentru intoarcerea la vechile imperialisme, adica la framantarea trecutului. Fireste, cazul pamantului si poporului romanesc este numai unul din numeroasele semne dupa care se poate intrevedea viitorul continentului nostru.

Dimensiunea etnopolitica Factorul etnic a fost inevitabil implicat in procesele geopolitice. In afara faptului in sine al

apartenentei etnice, care se constituie intr-un sistem de referinta pentru fiecare membru al unei comunitati, particularitatile etnice au multiple urmari de ordin psihologic si material in plan geopolitic. Prin coordonatele fizice-geografice si geomatematice, Romaniei i se confera si pozitia cea mai inaintata a Europei latine in fata Asiei, bineinteles cu avantaje si mai ales dezavantaje cunoscute de intreaga istorie a Europei.

Asezarea Romaniei la marginea Europei continentale ne-a situat la inceputurile inaintasilor nostri, intr-o pozitie benefica, unica fata de teritoriile altor state actuale din zona: vechea Dacie detinea o pozitie prioritara la contactul culturii elene (dinspre sud-estul Europei) si culturii latine dinspre sud-vestul Europei. La contactul acestor doua mari civilizatii, favorizata de conditionari naturale s-a statornicit si consolidat o structura etnica omogena, un popor omogen, unitar destul de numeros, recunoscut prin vigoarea lui de peste doua milenii, geto-dacii, respectiv poporul roman de mai tarziu. Unitatea etnica romaneasca ramane remarcabila prin intinderea ei peste intreg teritoriul carpatic, prin aceeasi limba vorbita si inteleasa fara dificultate din Tisa pana dincolo de Nistru si din Maramures pana dincolo de Dunare, prin fondul aceleiasi civilizatii materiale si spirituale prin constiinta originii si intereselor comune.

Desi poporul nostru a fost nevoit sa traiasca sute de ani despartiti in formatii statale romanesti diferite, unitatea sa etnica a atras atentia multor cercetatori. Amintim aici aprecierea facuta de Jacques Ancel: L'unite roumaine fait de geographie humaine. Dar nu trebuie sa uitam dificultatile care caracterizeaza procesul realizarii si mentinerii unitatii etnice romanesti.

Care este situatia actuala a Romaniei Dupa cum se poate observa dinamica structurii etnice a populatiei Romaniei dupa 1930 pana astazi, constatam mentinerea unitatii etnice a acesteia, demonstrata prin faptul ca 89% din populatie este romana.

Dupa 1989 asistam la anumite recrudescente ale revizionismului maghiar, la luari de pozitie in legatura cu necesitatea alipirii Transilvaniei la Ungaria si a manifestarii separatismului etnic ce a capatat accente alarmante. Unitatea teritoriala si etnica a Romaniei a fost supusa agresiunii si din est prin interventii repetate ale Rusiei. Dimensiunea etnopolitica a Romaniei a fost perceputa ca un obstacol in calea unitatii slave, intrucat Romania reprezinta o insula de latinitate in marea popoarelor slave. Sub aspect etnic fenomenul manifestarii obiective a populatiei romanesti a cunoscut in Ungaria, Basarabia si Bucovina, in Cadrilaterul cedat Dobrogei un amplu si profund proces de maghiarizare, rusoficare si bulgarizare.

Romania a dovedit clarviziune in anticiparea si rezolvarea raporturilor interetnice cu implicatii asupra dinamicii politice, prin adoptarea unei conduite de corectitudine mutuala si eliminarea tendintelor de etnocentrism sau separatism etnic, reusind realizarea polului geostrategic etnic romanesc intr-o maniera ce asigura importante urmari pozitive la nivel zonal si continental.

Aspectul etnic nu poate constitui, evident criteriul unic al decupajelor frontierelor. Constienti de consecintele geopolitice ale unuia dintre itemii geopolitici esentiali care il reprezinta, omogenitatea unei populatii, subliniem ca a insista numai pe unicitatea lui inseamna a induce la nivel european fie conflicte interminabile fie situatii insurmontabile din punct de vedere practic. Este nevoie sa avem in vedere consideratii geopolitice de alta factura ce pot interveni si devansa acest criteriu. Neindoielnic, daca am face abstractie de orice alta consideratie, principiul etnografic poate insa produce modificarea garantiei noastre actuale.

21

Daca luam in considerare actuala dimensionare de la Atlantic la Urali, suntem nevoiti sa acceptam existenta, din punct de vedre geopolitic si geostrategic a doua Europe: una peninsulara in Vest si alta continentala spre Est. Linia de legatura intre ele formeaza istmul ponto-baltic, la ale carui extreme se planeaza Romania si Polonia. Europa peninsulara e romano-germana si preponderent catolica, iar Europa continentala e slavo-asiatica (Euroasia) si in cea mai mare parte, ortodoxa. Retinem astfel ca superioritatea geopolitica a spatiului romanesc e data si de presiunile religioase si implicatiile geopolitice la acestora.

Dimensiunea geoeconomica a spatiului romanesc Romania gratie asezarii ei si a bogatiilor naturale de care dispune, prin reteaua de drumuri,

canale, cai ferate, circuite comerciale, drumuri aeriene ca si prin ocuparea la nivel european a locului 8 ca suprafata si 9 ca populatie prezinta intreg ansamblul caracteristicilor care sa-i confere dimensiunii geoeconomice valoare cel putin zonala daca nu europeana. Interesul geoeconomic pentru Romania nu numai ca se va mentine, determinat cel putin de aceste argumente, dar va creste, avand in vedere miza economica pe care o poate reprezenta utilizarea acestei zone in viitor.

Romania se afla pe drumul istoric al Indiei. In trecut in scopul functionarii reale a acestui plasament s-a ridicat faimosul pod proiectat de inginerul Anghel Saligny, pe atunci cel mai lung pod din lume, si tot in acest scop s-a nascut si dezvoltat un insemnat port la mare: Constanta.

Aceasta pozitie geopolitica de prim rang se reflecta elocvent in istoria noastra Cand turcii, in secolul al XV-lea, alaturi de intreaga lume musulmana solidarizata din punct de vedere politic, obtureaza iesirea la mare a celor doua principate prin bararea vechilor rute comerciale europene spre Orient, intreaga Europa apuseana simte agresiunea ca un soc. Se porneste chiar o adevarata competitie in gasirea unui alt drum al Indiei. Est motivul principal de decadenta economica si politica a Europei central-orientale, iar apogeul acestei noi replieri geopolitice va fi atins in Principatele Romane in epoca fanariotilor. Fenomenul a fost general si a afectat nu numai Romania. Statele Europei centrale intra intr-o criza prelungita in care Ungaria se transforma in pasalac, iar Polonia dispare de pe harta.

Decaderea puterii turcesti nu duce din pacate schimbarea scontata. Puterea ruseasca crestea exponential si incerca sa transforme Marea Neagra intr-o mare proprie, impiedicand astfel comertul romanilor si al Europei centrale cu regiunea Crimeii sau tarile Caucazului. Bilantul creste destul de clar.

Situata la marginea dintre cele doua lumi, Romania a cunoscut epoci de culminatie numai in masura in care si pozitia ei geoeconomica a putut fi fructificata. Inca din 1943 geograful Victor Tufescu acorda atentie problemelor economice si demografice ale Europei viitoare. ...una din problemele ce-si propune Europa viitoare este europenizarea acestei jumatati a continentului nostru, intoarcerea lui cu fata spre vest, nu cu spatele cum statea pana acum; schimbarea mentalitatii asiatice, cu alte cuvinte, stramutarea hotarului Europei cu adevarat la Caspica si Urali7. Geograful identifica in aceasta schimbare prognozata sansa Romaniei de a-si relua misiunea ce-i revine din punctul de vedere al raporturilor economice Occident - Orient. Se pare ca aceasta sansa a aparut acum, din nou, cu mai mare vigoare.

Descoperirea uriaselor zacaminte de petrol si gaze naturale din Asia Centrala si Caucaz (compatibile cu cele din Golf) a starnit un interes enorm din partea marilor puteri si a consortiilor internationale pentru racordarea acestora la circuitul mondial (extractie, transport, distributie). Exploatarea insemnatelor resurse naturale cucaziano-caspice va deschide o perspectiva infloritoare zonei geopolitice si geoeconomice in care ne situam. Studii si analize pertinente releva ca cel mai scurt si mai sigur traseu al petrolului caspic, in drumul sau catre oleoductele occidentale, este prin Romania, prin portul liber Constanta (via tronsonul georgian).

Investitiile gigantice, de mii de miliarde de dolari, care vor fi atrase in zona exploatabila au nevoie de o serie de conditii si de garantii (geografice, politice, economice, de securitate etc.) pentru traseul petrolului, atuuri strategice pe care Romania le detine si care o recomanda in acest sens (pozitia de rascruce; riveranitatea danubiana si pontica; stabilitatea interna: reglementarea relatiilor cu vecinii; logistica proprie de transport si de procesare a titeiului; capacitatea pietei inconjuratoare

22

de absortie a petrolului, (majoritatea tarilor vecine neavand productie proprie), furnizarea de securitate etc

De asemenea, pozitia geostrategica a tarii noastre va impune, intr-o perspectiva mai apropiata sau mai indeopartata, conexarea deplina a acesteia la fluxurile est-vest (energetice, rutiere, economice, comerciale, umane etc.), precum si la intreaga infrastructura moderna, adiacenta acestora (drumuri, cai ferate, aeroporturi, porturi, cai de transport, energie etc.).

Proiectele de dezvoltare regionala intocmite pana acum prevad, printre altele, interconectarea retelelor electrice la sistemele din vestul Europei, dezvoltarea infrastructurilor de transport (sunt vizate in special coridoarele Creta - Dunare, Marea Neagra, Marea Adriatica si Marea Baltica - centrul Rusiei - Marea Azov - Marea Neagra), construirea de oleoducte si gazoducte, precum si interconectarea sistemelor de telecomunicatii cum ar fi: proiectul ITUR, care prevede asigurarea legaturii prin cablu optic submarin intre Italia, Turcia, Ucraina si Rusia, proiectul KAFOS care urmareste realizarea legaturii prin fibra optica intre Turcia, Bulgaria, Romania si Republica Moldova.

Constituirea euroregiunilor Prutul superior si Dunarea de jos, precum si a zonei libere Constanta ofera la fel avantaje si oportunitati deosebite in spatiul economic al Marii Negre. Asigurand eliminarea unor discrepante intre stadiile de dezvoltare, aceasta colaborare transfrontaliera regionala favorizeaza nu numia colaborarea transregionala, ci si potentarea raporturilor dintre Romania si vecinii sai. Prin urmare extinderea colaborarii transfrontaliere a forurilor locale poate asigura si promovarea intelegerii intre popoare, implicand astfel un efect integrator general. Colaborarea transfrontaliera devine astfel o baza lucida de depasire a unor neintelegeri istorice.

Pentru prezent si mai ales pentru viitor, daca asemenea posibilitati pe care le ofera spatiul romanesc prin bogatia resurselor sale naturale, prin realizarile poporului roman, este adevarat care inca nu se inscriu la nivelul unor performante asteptate, si prin situarea in acest pol geopolitic regional si european nu vor fi fructificate, Romania ar putea intra intr-o situatie primejdioasa care la randul ei poate deveni generatoare de disfunctionalitati cu urmari nebanuite in spatiul zonal si continental.

5. Concluzii privind politica Guvernului RomânieiS-a creat un decalaj nepermis între punctul de vedere al Guvernului şi cel al BNR asupra

soluţiilor de ieşire din recesiune. Nu s-a realizat de către Guvern legătura necesară între politica monetară şi cea fiscală. Întârzierea măsurilor, lipsa de viziune a politicii economice a Guvernului a condus la situaţia ca România să apeleze la împrumuturi. Politica bugetară din 2009 a agravat situaţia la nivel macroeconomic, nu s-a realizat o corelaţie clară cu politica monetară a BNR, s-a impus un număr record de rectificări bugetare soldate cu un enorm deficit bugetar. Responsabilitatea Ministerului de Finanţe pentru această situaţie nu poate fi trecută cu vederea.

Este necesară suprimarea privilegiilor materiale şi salariale ale demnitarilor, stricta monitorizare a cheltuielilor publice la nivelul fiecărui ordonator de credite, accelerarea măsurilor de prevenire şi eliminare a evaziunii fiscale şi a avantajelor clientelei politice.

Pensia minim garantată să nu fie redusă cu 15%, aşa cum se arată în memorandumul suplimentar încheiat cu FMI, sectorul public să fie tratat nediferenţiat, global, prin includerea Educaţiei, Sănătăţii şi Ordinii publice, sectoare care au deja un deficit de finanţare şi de personal.

Este necesară, deasemenea, reducerea numărului secretarilor de stat şi al cabinetelor lor, ca şi a excesului de personal ministerial din departamentele de protocol şi relaţii publice ale ministerelor.

23