Ecumenism practic. Live and let live. Relaţiile ecumenice

dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Anglicană

Să învăţăm să fim ecumenici

În prima jumătate a secolului XX, Mişcarea Ecumenică, al cărei act de naştere a

fost semnat, în anul 1910, la Edinbourgh, iniţiază un concept nou, ,,learning ecumenical”,

referitor la intensificarea efortului Bisericilor creştine, de cunoaştere reciprocă, în drumul

lor spre unitatea în Hristos. Astfel la cea de a 5-a Adunare Generală a Consiliului

Ecumenic al Bisericilor (W.C.C.), de la Nairobi, a fost definită ideea de învăţare a

ecumenismului, de educare pentru dialog, ca activitate separată a tuturor Bisericilor. În

structura acestui program au fost incluse: acţiunea, participarea şi parteneriatul, ca

materializări ale ecumenismului practic. Acesta se doreşte a fi, prin urmare un spaţiu al

dialogului, reconcilierii şi păcii dintre oameni ca răspuns la Rugăciunea lui Iisus ,,pentru

ca toţi să fie una.” (In 17, 21 )

Să vedem însă care sunt poziţiile ocupate în comunitatea ecumenică de două

dintre cele mai importante Biserici creştine din Europa, cea Ortodoxă şi cea Anglicană.

Pentru ca dezbaterea propusă de noi să fie cât mai eficientă, vom face referire strictă doar

la ortodoxia românească şi, implicit la religia oficială a insulelor Marii Britanii. Care este

din punct de vedere ecleziologic statutul Bisericii Anglicane, în viziunea bisericii

majoritare din România, iată o întrebare cu răspuns nuanţat, care deseori împarte opinia

publică din această ţară:

1. Aripa dură, sau cei care resping cu tărie orice tip de experienţă în comun cu

creştinii aparţinând altor culte. Întâlnim în această tabără şi o anumită manifestare

extremă, de ordin dogmatic şi liturgic, referitoare la nerecunoaşterea botezului practicat

în afara bisericii, chiar dacă, referindu-ne la subiectul nostru, Biserica Anglicană botează

catehumenii în numele Sf. Treimi, lucrare ce ar putea fi considerată perfect validă. De

multe ori glasul celor care nu dau ecumenismului nici o şansă s-a făcut auzit prin

intermediul câtorva declaraţii regretabile, făcute în numele Bisericii Ortodoxe din

România (B.O.R), de voci importante, mai ales din zona monahismului (părintele Iustin

Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă sau regretatul duhovnic din Dobrogea, Arsenie

1

Papacioc, vieţuitor al Mănăstirii Techirghiol). Uneori, ca adevărate unelte

propagandistice, pe seamă acestora au fost puse anumite idei anti ecumenice dar căre nu

le aparţin.

2. Aripa moderată al cărei dicton principal ar putea fi: ,,Se ştie unde este Biserica,

însă nu se ştie unde nu este!”, reprezintă poziţia oficială a Sfântului Sinod al B.O.R., care

încearcă să răspundă la problematica religioasă internaţională, foarte complexă în

vremurile noastre. Din punct de vedere al ortodoxiei nu se poate evalua o altă biserică

creştină fără o cunoaştere îndelungată şi fără prezenţa unui dialog viu. Există ramuri ale

creştinismului, în cazul nostru anglicanii, care se apropie foarte mult de ortodoxie, prin

păstrarea formelor succesiunii apostolice sau prin apelul la Sinoadele Ecumenice, la

Părinţi şi la Tradiţia Bisericii de dinainte de despărţirea din 1054. Spre deosebire de

sceptici, cei care împărtăşesc ideea unei reconcilieri prin rugăciune reciprocă fac parte

din pătura teologilor cu o anumită pregătire, cu un anumit orizont cultural, dar care nu

exclud nici un moment apelul la tradiţie, canoane şi Sf. Părinţi.

3. A treia opinie, care dă naştere unui ,,fals ecumenism”, (având drept lozincă

următoarea exprimare-,,Reducând credinţa care ne uneşte, vom reuni pe toţi creştinii într-

o singurã Biserică”) este marcată de relativism şi deseori indiferentism religios. Aceasta a

dat naştere aşa numitei ,,teorii a ramurilor”, potrivit căreia, confesiunile sunt părţi ale

aceluiaşi trunchi-Biserica. Din nefericire, Biserica este una şi nedespărţită, dar diferite

confesiuni se abat de la acest principiu ecleziologic, printr-o serie de învăţături

neconforme cu Evanghelia lui Hristos: Primatul papal, Filioque, Imaculata Concepere

ş.a.. Această opinie nu poate fi acceptată, în principiu de nici una dintre bisericile aflate

în dialog ecumenic, deoarece introduce compromisul dogmatic şi relativismul credinţei.

Toate aceste opinii trebuie formulate însă pornind de la nişte adevăruri perfect

valabile pentru cele două părţi:

-Anglicanii şi ortodocşii reprezintă două mari tradiţii creştine, dezvoltate însă în

circumstanţe culturale şi politice diferite, vorbind limbi diferite, avînd moduri de gândire

variate.

2

-Pot fi găsite soluţii de ambele părţi în privinţa unor probleme de ordin teologic

şi nu numai, cum ar fi adaosul Filioque sau hirotonirea femeilor, numai printr-un dialog

fundamentat pe Sf. Scriptură şi Tradiţia Bisericii.

-În contextul actual când Mişcarea Ecumenică se află oarecum într-un anumit

impas, este mai necesară cooperarea practică decât discuţiile teologice. Este semnificativă

de exemplu vizita pe care patriarhul Rusiei a făcut-o Arhiepiscopului de Canterbury, în

1991, unde s-a exprimat ideea că ecumenismul trebuie să se dezvolte într-o lume aflată

într-o permanentă schimbare.

The Community of the Resurrection

O încercare de răspuns la problematica ecumenică postmodernă

Răspunsul telogic pe care Biserica Anglicană l-a formulat în nenumărate rânduri,

am vrea să-l ilustrăm cu un exemplu concret de ecumenism, care depăşeşte domeniul

teoretic. Vorbim aici de Comunitatea din Mirfield-West Yorkshire, fondată iniţial la

Oxford (1892) de către Charles Gore şi Walter Howard Frere, mutată ulterior în locul

unde o găsim până astăzi. Numele (The Commnity of the Resurrection) este unul

profetic, cu referire directă la ,,misterul Învierii lui Hristos”, trăit prin rugăciune şi

misiune în slujirea aproapelui. Cei doi episcopi-întemeietori1 ai comunităţii monastice din

Mirfield au avut ca priorităţi pe agenda lor de lucru nenumărate vizite făcute bisericilor

ortodoxe răsăritene, printre acestea numărându-se şi cea din România. Ulterior aceste

contacte s-au multiplicat. Vom expune în continuare câteva jaloane de bază ale acestui

dialog, care poate oricând fi privit ca paradigmă a ecumenismului.

1. Descoperirea unei frumuseţi nepieritoare a vieţii monastice ortodoxe,

fundamentată pe tradiţia Bisericii şi experienţa isihastă a părinţilor filocalici. Au fost

semnalate astfel nenumărate similitudini dintre celor două tradiţii, privitoare la rugăciune,

post, lecturarea textelor Sf. Scripturi, meditaţie. Ca o expresie a acestei împărtăşiri

reciproce, unul din membrii comunităţii, Fr. Nicholas Stenberg, şi-a elaborat lucrarea de

doctorat... după o muncă asiduă, îmbinată cu experienţa mistică a mănăstirilor din

1 De menţionat că Episcopul anglican Charles Gore a fost, printre altele şi Preşedintele Comitetului de

dialog anglican-ortodox.

3

Moldova, pe care le-a vizitat. Superiorul aşezământului anglican, Fr. George cunoaşte de

asemenea limba şi trăirea românească, prezente în mănăstirile şi parohiile de aici. Putem

întâlni în mod surprinzător, în rafturile impunătoarei Biblioteci a Comunităţii din

Mirfield: Filocalia, Scrierile Sf. Părinţi, Colecţia patristică Migne, Cărţi de rugăciune ş.a.,

toate mărturii ale dorinţei de aprofundare şi apropiere dintre cele două tipuri de

spiritualitate.

Icoană ortodoxă a Sf. Apostol Petru în Catedrala Anglicană din York (U.K.)

2. Pentru pelerinul din România care vizitează aşezământul din Mirfield este

izbitoare asemănarea dintre spiritualitatea ortodoxă românească din mănăstirile

bucovinene şi cea anglicană. Aceeaşi tonalitate sobră a rugăciunii, împletită cu postul şi

retragerea sunt prezente aici, în Anglia dar şi la Sihăstria, Secu, Agapia, Văratec sau

codrii Neamţului, acelaşi miros de tămâie în sărbători şi duminici, aceleaşi reguli din

mănăstire, aspre dar rânduite pentru îndreptare şi îndumnezeire, într-un cuvânt acelaşi

Duh Sfânt, care face ca Biserica lui Hristos să fie vie.

3. Nu trebuie să uităm nici permanentele schimburi de experienţă care au loc

între studenţii teologi bursieri din România care vin la Mirfield şi cei aparţinând

4

Colegiului aflat sub patronajul Comunităţii anglicane, care vizitează la rândul lor

instituţii de învăţământ teologic din ţara est europeană. Personal, în calitate de bursier

Erasmus al Universităţii Al. Ion Cuza mărturisesc dragostea cu care am fost primiţi în

Community of the Resurrection şi mai ales maturitatea de care dau dovadă vieţuitorii de

aici în tratarea ecumenismului, care trebuie să recunoaştem este una din problemele

sensibile cu care creştinătatea postmodernă se confruntă nu de puţine ori.

În loc de concluzii

Personal, ca unul care am intrat în contact direct cu realităţile expuse mai sus,

cred că, în continuare că ar trebui să privim ecumenismul ca pe o mare şansă a Bisericii,

şi nu ca pe o piatră de poticnire. Est nevoie astăzi mai mult ca oricând de dialog pentru că

trăim momente de confuzie şi criză la toate nivelurile mai ales cel spiritual şi moral. Atât

viaţa bisericească din România cît şi cea din Marea Britanie au cunoscut de a lungul

istoriei lor perioade foarte sensibile ( ex. Dictatura comunistă şi domnia regelui Henric

VIII), care ar fi de dorit să nu se mai repete. De aceea este foarte necesară toleranţa ca

răspuns la porunca Mântuitorului, de a ne iubi unii pe alţii, ca urmaşi ai Lui. Atunci când

fac referire la experienţa Comunităţii din Mirfield mă gândesc la scrierea Sf. Grigorie de

Nyssa, ,,Viaţa lui Moise”. Ne aflăm cu toţii, ortodocşi şi anglicani într-un urcuş

duhovnicesc ce trebuie să-l parcurgem împreună, acesta ducându-ne la ,,Cel vechi de

zile”, Hristos-Dumnezeul nostru. Nu este o cale uşoară, fiind presărată, cu multe

obstacole, dar la final bucuria vederii luminii dumnezeieşti va fi mai mare deoarece ea se

multiplică odată cu efortul comun pe care l-am depus. Aceasta ar trebui să fie icoana

ecumenismului de astăzi!

FR. DANIEL, ROMANIA

5