+ All Categories
Home > Documents > Sfatul psihologului

Sfatul psihologului

Date post: 02-Jul-2015
Category:
Upload: lumyana
View: 205 times
Download: 6 times
Share this document with a friend
120
http://psiholog.proeducation.md/recomand/2.html Pentru mulţi copii, şcoala reprezintă o "a doua şansă" - ocazia de a căpăta un alt sentiment al Sine-lui şi o altă viziune asupra vieţii, decît ceea ce li s-a oferit acasă. Un profesor care îi transmite unui copil încredere în potenţialul şi calităţile sale poate fi un antidot puternic faţa de o familie în care o asemenea încredere lipseşte sau în care copilului i se transmite chiar contrariul. Un profesor, tratînd băieţi cu egală consideraţie, poate să aducă o iluminare pentru un copil care se luptă să înţeleagă relaţiile umane şi care provine dintr-o casă unde o asemenea consideraţie este inexistentă. Un profesor care refuză să accepte concepţia negativă despre sine a unui copil şi care promovează continuu o imagine mai bună despre competenţele acestuia are uneori puterea de a salva o viaţă. Dar pentru unii copii, şcoala este o întemniţare consolidată în mod legal în mîinile profesorilor cărora le lipseşte fie respectul de sine, fie pregătirea, fie ambele, pentru a-şi face meseria cum trebuie. Sînt profesori care nu stimulează, ci umilesc. Ei nu vorbesc limbajul politeţii şi stimei, ci pe cel al ridiculizării şi sarcasmului. Prin comparaţii care stîrnesc invidia, ei laudă un elev, jignind un altul. Cu o nerăbdare necontrolată, asemenea profesori adîncesc frica copilului de a greşi. Nu au nici o altă noţiune despre disciplină, în afară de ameninţările cu pedeapsa. Ei nu reuşesc să motiveze oferind valori, ci făcînd apel la teamă. Ei nu cred în posibilităţile copilului; cred numai în limitele lui, aprinzînd flăcări în minţile copiilor, ci stingîndu-le. Cine nu-şi aminteşte să fi întîlnit măcar un singur profesor de acest fel în timpul anilor de scoală? Majoritatea profesorilor doresc să-şi aducă o contribuţie pozitivă la dezvoltarea minţilor ce li s-au încredinţat. Dacă uneori însă fac rău, acesta nu este intenţionat. Astăzi majoritatea sînt conştienţi că una dintre modalităţile prin care pot interveni este cultivarea respectului de sine la copil. Profesorii ştiu că acei copii care au încredere în ei înşişi şi ai căror profesori proiectează o imagine pozitivă asupra potenţialului lor se descurcă mai bine cu şcoala decît copiii fără aceste avantaje. Într-adevăr, dintre toate grupele profesionale, profesorii sînt cei care au manifestat cea mai mare receptivitate faţă de importanţa respectului de sine. Poate un elev să aibă o reuşită scăzută la învăţătură şi totuşi să aibă un bun respect de sine? Desigur. Există totdeauna motive pentru care un elev oarecare nu are mari succese la învăţătură, de la o stare de dislexie şi pînă la lipsa unei stimulări corespunzătoare. Notele nu sînt neapărat un indicator demn de încredere pentru eficacitatea Sine-lui şi pentru consideraţia faţă de sine. Dar elevii cu un respect de sine sănătos nu se vor autoînşela spunîndu- şi că reuşesc la şcoală cînd ei, de fapt, nu fac faţă exigenţelor şcolare. Nu facem nici un serviciu dezvoltării armonioase a tinerilor dacă le spunem că respectul de sine se poate obţine declarînd întruna: "Sînt deosebit(ă)", sau mîngîindu-ţi faţa şi spunînd: "Mă iubesc", ori prin identificarea valorii proprii cu apartenenţa la un anumit grup ("mîndria etnică") şi nu cu caracterul personal. Să ne reamintim că respectul de sine ţine de ceea ce se deschide alegerii noastre volitive. El nu poate depinde de familia în care ne-am născut, de rasă, de culoarea pielii sau de realizările strămoşilor. Pe de altă parte, principiul împăcării cu sine poate avea aici o importantă ilustrare. Unii elevi care provin din culturi etnice diferite, dar
Transcript
Page 1: Sfatul psihologului

http://psiholog.proeducation.md/recomand/2.html

 Pentru mulţi copii, şcoala reprezintă o "a doua şansă" - ocazia de a căpăta un alt sentiment al Sine-lui şi o altă viziune asupra vieţii, decît ceea ce li s-a oferit acasă. Un profesor care îi transmite unui copil încredere în potenţialul şi calităţile sale poate fi un antidot puternic faţa de o familie în care o asemenea încredere lipseşte sau în care copilului i se transmite chiar contrariul. Un profesor, tratînd băieţi cu egală consideraţie, poate să aducă o iluminare pentru un copil care se luptă să înţeleagă relaţiile umane şi care provine dintr-o casă unde o asemenea consideraţie este inexistentă. Un profesor care refuză să accepte concepţia negativă despre sine a unui copil şi care promovează continuu o imagine mai bună despre competenţele acestuia are uneori puterea de a salva o viaţă.     Dar pentru unii copii, şcoala este o întemniţare consolidată în mod legal în mîinile profesorilor cărora le lipseşte fie respectul de sine, fie pregătirea, fie ambele, pentru a-şi face meseria cum trebuie. Sînt profesori care nu stimulează, ci umilesc. Ei nu vorbesc limbajul politeţii şi stimei, ci pe cel al ridiculizării şi sarcasmului. Prin comparaţii care stîrnesc invidia, ei laudă un elev, jignind un altul. Cu o nerăbdare necontrolată, asemenea profesori adîncesc frica copilului de a greşi. Nu au nici o altă noţiune despre disciplină, în afară de ameninţările cu pedeapsa. Ei nu reuşesc să motiveze oferind valori, ci făcînd apel la teamă. Ei nu cred în posibilităţile copilului; cred numai în limitele lui, aprinzînd flăcări în minţile copiilor, ci stingîndu-le. Cine nu-şi aminteşte să fi întîlnit măcar un singur profesor de acest fel în timpul anilor de scoală?    Majoritatea profesorilor doresc să-şi aducă o contribuţie pozitivă la dezvoltarea minţilor ce li s-au încredinţat. Dacă uneori însă fac rău, acesta nu este intenţionat. Astăzi majoritatea sînt conştienţi că una dintre modalităţile prin care pot interveni este cultivarea respectului de sine la copil. Profesorii ştiu că acei copii care au încredere în ei înşişi şi ai căror profesori proiectează o imagine pozitivă asupra potenţialului lor se descurcă mai bine cu şcoala decît copiii fără aceste avantaje. Într-adevăr, dintre toate grupele profesionale, profesorii sînt cei care au manifestat cea mai mare receptivitate faţă de importanţa respectului de sine.     Poate un elev să aibă o reuşită scăzută la învăţătură şi totuşi să aibă un bun respect de sine? Desigur. Există totdeauna motive pentru care un elev oarecare nu are mari succese la învăţătură, de la o stare de dislexie şi pînă la lipsa unei stimulări corespunzătoare. Notele nu sînt neapărat un indicator demn de încredere pentru eficacitatea Sine-lui şi pentru consideraţia faţă de sine. Dar elevii cu un respect de sine sănătos nu se vor autoînşela spunîndu-şi că reuşesc la şcoală cînd ei, de fapt, nu fac faţă exigenţelor şcolare.    Nu facem nici un serviciu dezvoltării armonioase a tinerilor dacă le spunem că respectul de sine se poate obţine declarînd întruna: "Sînt deosebit(ă)", sau mîngîindu-ţi faţa şi spunînd: "Mă iubesc", ori prin identificarea valorii proprii cu apartenenţa la un anumit grup ("mîndria etnică") şi nu cu caracterul personal. Să ne reamintim că respectul de sine ţine de ceea ce se deschide alegerii noastre volitive. El nu poate depinde de familia în care ne-am născut, de rasă, de culoarea pielii sau de realizările strămoşilor.     Pe de altă parte, principiul împăcării cu sine poate avea aici o importantă ilustrare. Unii elevi care provin din culturi etnice diferite, dar care sînt nerăbdători să se "adapteze", pot să-şi nege sau să-şi denigreze contextul etnic propriu. În asemenea cazuri, evident că este bine să ajutăm elevii să-şi aprecieze aspectele unice ale rasei sau culturii, să-şi "asume" istoria proprie aşa cum a fost, şi să nu-şi considere moştenirea ca fiind nereală sau ruşinoasă.    Or, şcolile nu au cum să furnizeze soluţii pentru toate problemele din viaţa elevilor. Dar şcolile bune - ceea ce înseamnă profesori buni - pot să determine o diferenţă enormă, în încercarea de a creşte respectul de sine la clasă.

    Obiectivele educaţiei    Obiectivul primordial al educaţiei este acela de a pregăti tinerii pentru a deveni "buni cetăţeni", nu? În acest caz, se va pune preţ nu pe cultivarea autonomiei sau pe încurajarea gîndirii independente, ci pe memorarea unui corp de cunoştinţe şi convingeri, pe asimilarea "regulilor" unei anumite societăţi, şi adesea pe învăţarea obedienţei faţă de autoritate.     Multe minţi strălucite au comentat pe seama experienţelor lor dezamăgitoare din scoală, a plictiselii, lipsei de stimulare şi cultivare intelectuală, avînd sentimentul că de fapt ultimul lucru care se dorea în şcoală era acela de a cultiva mintea. Şcolile nu erau interesate de autonomie, ci de "implementarea" noţiunii de "bun cetăţean".    ,,Prin educaţie", scria Carl Rogers în Devenirea persoanei, "avem tendinţa de a deveni conformişti, stereotipi, indivizi a căror educaţie este "încheiată", şi nu gînditori liberi, creativi şi originali."    Comentînd această înclinaţie a profesorilor (şi a părinţilor) de a cere copiilor obedienţă şi conformare drept principale valori, de a descuraja şi nu de a sprijini progresul normal şi sănătos către autonomie, Jean Piaget scria în Judecata morală a copilului: "Dacă ne gîndim la rezistenţa sistematică opusă de oameni în faţa metodelor autoritare şi la ingeniozitatea de care dau dovadă copiii din lumea întreagă pentru a evada din constrîngerile disciplinare, nu putem să considerăm altfel decît deficient un sistem care permite o risipă atît de mare de energie ce ar putea fi pusă în slujba cooperării."    Există motive să sperăm că această orientare se schimbă. Banda rulantă a încetat de multă vreme să mai fie simbolul locului de muncă, întrucît am parcurs trecerea de la societatea producătoare la cea informaţională, iar munca intelectuală a înlocuit, în mare măsură, munca fizică. Ceea ce este necesar şi cerut astăzi, în epoca truditorului în domeniul cunoaşterii, nu este o obedienţă de robot, ci persoane capabile să gîndească; apte să inoveze, să creeze şi să funcţioneze în mod responsabil faţă de sine; capabile de autocontrol; persoane care să

Page 2: Sfatul psihologului

rămînă indivizi şi în acelaşi timp să lucreze eficient ca membri ai unei echipe; care să fie încrezătoare în puterile lor şi în capacitatea lor de colaborare. Locul de muncă are nevoie astăzi de respect de sine. Iar nevoile locului de muncă devin, mai devreme sau mai tîrziu, priorităţi ale şcolilor.     Pentru ca şcolile să se adapteze, obiectivele educaţiei trebuie să cuprindă mult mai mult decît simpla stăpînire a unui anumit set de cunoştinţe pe care elevii să le "verse" la examene. Ţinta trebuie să fie aceea de a-i învăţa cum să gîndească, cum să recunoască falsurile logice, cum să fie creativi şi cum să înveţe. Ultimul punct este important datorită vitezei cu care cunoştinţele de ieri devin inadecvate necesităţilor de azi: în ziua de azi, munca presupune în mare măsură angajamentul de a învăţa pe tot parcursul vieţii. Printre altele, tinerii trebuie să înveţe cum să utilizeze calculatoarele şi bibliotecile pentru a avea acces la cunoştinţele în continuă expansiune, esenţiale pentru progresul la locul de muncă.    Şcolile sînt astăzi criticate deoarece este posibil ca cineva să termine liceul fără să fie în stare să scrie un paragraf coerent sau să verifice nota de plată într-un restaurant. Dar capacitatea de a scrie o compunere simplă sau de a face calcule banale, deşi esenţială, nu se ridică nici pe departe la nivelul cunoştinţelor pe care le presupune astăzi cea mai modestă slujbă.     Deci, cultivarea respectului de sine trebuie să se integreze în programele şcolare cel puţin din două motive. Unul este acela de a-i sprijini pe tineri în a persevera la învăţătură, în a-i feri de droguri, în a împiedica graviditatea la tinerele fete, în a-i ţine departe de vandalism, în a obţine educaţia de care au nevoie. Cel de-al doilea motiv este acela de a-i ajuta să se pregătească psihic pentru o lume în care mintea este capitalul cel mai important al fiecăruia.     Dacă obiectivul corect al educaţiei este acela de a furniza elevilor fundamentul în ceea ce priveşte nevoile esenţiale funcţionării eficiente în lumea modernă, atunci nimic nu este mai important decît iniţierea în arta de a gîndi critic. Iar dacă respectul de sine înseamnă încredere în capacitatea noastră de a depăşi provocările vieţii, există ceva mai important decît a învăţa cum să ne folosim mintea?    

 

PESIMISMUL: LUCIDITATE SAU ORBIRE?

„A fi fericit, nu-i un semn bun:înseamnă că nefericirea a ratat ocazia;

o să vină cu trenul următor”Marcel Ayme

   Pesimist este acela care, în faţa incertitudinilor, va prefera întotdeauna o certitudine negativă. Mi-am pierdut portofelul? Nu-l voi mai găsi (şi mi-a fost, cu siguranţă, furat!). Prietenii sînt în întîrziere? Nu vor mai veni. Întotdeaun a este mai bine sa prevezi ce e mai rău, ne asigură pesimiştii.   Pînă la urmă, pesimismul nu este decît o formă de anxietate, cu o aparenţă calmă şi resemnată, dar mai ales erijată în sistem de gîndire: pesimistul încearcă să-l impună anturajului ca şi cum ar fi vorba de clarviziune, îi ironizează cu blîndeţe pe naivii care preferă să pornească de la prezumţia că răul nu e niciodată sigur. Pentru pesimist, dacă răul e posibil, atunci el va avea loc: poate că acest raţionament este util dacă sînteţi inginer de aeronave şi vă aflaţi la post, căutînd să descoperiţi pînă şi cel mai mic risc de accidente şi să-l preveniţi. Dar este oare acest raţionament la fel de util şi în viaţa cotidiană? Pe ce se întemeiază el?    Motivaţiile pesimiştilor sînt destul de pasionante şi, din punctul lor de vedere, perfect logice:   - daca te gîndeşti la ce e mai rău, spun ei, nu poţi fi dezamăgit, în cazul în care fericirea aşteptată nu mai soseşte: pesimism preventiv.   - în felul acesta, eşti în acelaşi timp pregătit să înfrunţi nefericirea, dacă aceasta se produce: pesimism pregătitor.   - în sfîrşit, mulţi pesimişti sînt superstiţioşi: dacă dacă se aşteaptă la ce e mai rău, dar sperînd în acelaşi timp la ce e mai bun, dar fără să o spună - ba spunînd chiar contrariul - nu poartă ghinion fericirii.

 

Page 3: Sfatul psihologului

      Acesta e, de exemplu, cazul studentului care, după un examen, preferă să susţină sus şi tare că a greşit tot şi că e foarte neîncrezător, deşi, în sinea lui ştie că nu s-a descurcat chiar atît de rău şi speră în taină. Însă el e convins că discursul său pesimist comportă mai multe beneficii: nici el, niciv anturajul nu vor fi prea dezamăgiţi dacă va pica examenul; gîndul că va trebui să dea din nou examenul în sesiunea din toamnă e mai puţin dureros dacă începe să se „pregătească” de pe-acum; şi, în sfîrşit, „nu se ştie niciodată”, zeii s-ar putea să se supere dacă te bucuri prea devreme...      Acest „pesimism defensiv”, studiat de cercetători, se bazează pe nişte mecanisme destul de cunoscute astăzi. Psihologul american Martin Seligman, pioner al cercetărilor pe tema optimismului, a elaborat un model larg utilizat de psihoterapeuţi: teoria atribuirilor. Atribuim fiecărui eveniment din viaţa noastră variate caracteristici, în funcţie de circumstanţe. Putem, de exemplu, să ne gîndim:   - că un succes se datorează eforturilor noastre (atribuire internă) sau norocului (atribuire externă);   - că e dovada valorii noastre ca persoană (atribuire globală) sau că nu demonstrează nimic altceva decît capacitatea noastră de aduce la bun sfîrşit acest tip de îndatorire (atribuire specifică);   - că ne permite să credem că vom mai avea şi alte reuşite în viitor (atribuire stabilă) sau că nu înseamnă deloc că vom mai reuşi vreodată (atribuire instabilă);      În cazul pesimismului, atribuirile au tendinţa să fie în mod sistematic părtinitoare, în sens negativ, indiferent de context. Ceea ce face ca în cazul pesimiştilor să persiste o viziune despre lume prea puţin confortabilăşi operaţională.

Atribuirile psihologice în cazul pesimismului

Evenimente pozitive („am reuşit să fac ceva”) Evenimente negative („am ratat ceva”)

Nu e meritul meu (atribuiri externe) E vina mea (atribuiri interne)

Nu va dura sau nu se va mai repeta (atribuiri instabile) E de durată sau se va mai repeta (atribuiri stabile)

Lucrul acesta nu înseamnă nimic (atribuiri specifice)Acest eşec poate să însemne orice şi spune multe despre problemele mele (atribuiri globale)

     În ce fel ne împiedică pesimismul să fim fericiţi    

Pesimismul şi fericirea nu fac casă bună, din mai multe motive:

  Pesimismul întunecă momentele bune ale vieţii: nu trebuie să profităm dinainte (fericirea anticipată e interzisă), ci să nu ne bucurăm sau să ne bucurăm numai în ultima clipă, şi chiar şi atunci cu prudenţă şi parcimonie. Motivul: ne determină să trăim aproape întotdeauna în siajul neliniştii precedente şi în anticiparea următoarei.   

  Pesimismul nu ne pregăteşte în eventualitatea nefericirii, contrar argumentului pesimiştilor („voi fi mai puţin dezamăgit dacă nu iese”). Căci dacă nefericirea se produce, pesimiştii se cufundă în ea cu o anumită delectare şi cu o satisfacţie amară: „eram sigur(ă)...”. Iar apoi suferă la fel de mult ca optimiştii. Numeroase studii au demonstrat legătura strînsă dintre pesimism şi riscul depresiei.

   Pesimismul se autovalidează: pesimiştii nu reţin şi nu reamintesc anturajului decît momentele în care au avut dreptate (mai există şi din acestea...). În schimb, uită sau trec sub tăcere toate predicţiile eronate pe care le-au formulat (deşi, sînt majoritare). Acelaşi lucru îl fac, încă din negura vremurilor, clarvăzătorii şi astrologii, pentru a convinge lumea de competenţele lor: ori de cîte ori se fac verificări sistematice ale tuturor previziunilor lor, bilanţul este stupefiant.

   Pesimismul poate obosi anturajul şi poate crea probleme în relaţiile cu ceilalţi.

EXISTĂ O PREDISPOZIŢIE SPRE FERICIRE?

   Iulia, în vîrstă de opt ani, îi citeşte o poveste fratelui ei mai mic, Marius, de patru ani: „Prima ursitoare s-a aplecat asupra pătuţului şi a spus: îţi dăruiesc frumuseţe. A doua ursitoare s-a aplicat şi ea şi a spus: eu îţi dăruiesc deşteptăciune. Şi iată că şi a treia... Ce-i oferă a treia ursitoare, Marius?”   Atunci Marius, un băieţel zîmbitor şi optimist, lăudat adesea de părinţii săi din acest motiv, răspunde, după o

 

Page 4: Sfatul psihologului

scurtă ezitare:   „Ea îi dăruieşte... ea îi dăruieşte... Îi dăruieşte să fie întotdeauna bine dispusă!”.   Darul celei de-a treia ursitoare a fost cel mai bun şi cel mai dezirabil dintre toate cele trei cadouri...      Buna dispoziţie   „E bine dispus astăzi”, „Şi-a regăsit cheful de viaţă”...   Una dintre manifestările cele mai tangibile ale temperamentului este ceea ce numim dispoziţie (mood, în engleză), această stare emoţională elementară ce ne colorează percepţiile şi reacţiile la mediul cotidian. Dispoziţia este un fenomen discret, care adesea este ignorat cel puţin de către persoana în cauză (de multe ori, cei din anturajul nostru ne sesizează dispoziţia mai repede şi mai uşor decît noi). Aceasta este un fel de fundal, de peisaj, de plan îndepărtat al stărilor noastre mentale. Dispoziţia a fost comparată cu lentilele colorate ale ochelarilor: imaginea lucrurilor nu se modifică, dar se schimbă întreaga ambianţă a ceea ce vedem, în funcţie de ochelarii pe care îi purtăm: cu lentile de nuanţe mai închise sau mai deschise, în culori calde sau reci.   Totuşi, psihologia este mai complicată decît optica şi, spre deosebire de ochelarii cu lentile incolore, dispoziţia nu este niciodată neutră: sîntem întotdeauna ori într-o dispoziţie bună ori într-o dispoziţie proastă.   Dispoziţia pare adesea să vină de nicăieri (out of blue, spun americanii). Dar ea are o influenţă profundă asupra privirii pe care o aruncăm lumii şi, prin urmare, asupra comportamentului nostru. Atunci cînd sînteţi bine dispus, vedeţi „viaţa în roz”, în vreme ce proasta dispoziţie vă va face mai insensibil la micile detalii plăcute şi înduioşătoare ale vieţii. Dacă sînteţi „întors pe dos”, aveţi mai puţină răbdare şi sînteţi mai puţin tolerant cu ceilalţi, în aceleaşi situaţii în care o dispoziţie veselă v-ar face să fiţi indulgent cu defectele lor. Dar cum dispoziţia cunoaşte rareori extreme, spre deosebire de emoţii, discreţia sa ne face să o ignorăm cu totul: ni se pare că perspectiva noastră asupra lumii depinde de judecăţile noastre, cînd, de fapt, ea este profund influenţată de starea noastră de spirit.   Dispoziţia nu este stabilă, ci este ca temperatura în decursul unei zile, susceptibilă de importante variaţii de dimineaţa pînă seara. Ea poate fi influenţată de mici evenimente anodine: astfel, cercetările efectuate au demonstrat că starea vremii sau rezultatele echipei favorite de fotbal, pot să influenţeze dispoziţia de moment.   Însă aceste variaţii constante sînt raportate la un nivel mediu, relativ stabil pentru o anumită persoană. Unul dintre cele mai complete studii efectuate asupra acestor oscilaţii ale dispoziţiei a monitorizat 459 de voluntari, urmărindu-le zi de zi starea de spirit timp de cel puţin 35 de zile consecutiv. Pe parcursul acestei perioade, subiecţii au evaluat zilnic şi cu precizie dispoziţia dominantă a zilei: stabilirea afectelor, atît pozitive, cît şi negative, era remarcabilă la majoritatea participanţilor, în ciuda multitudinii de evenimente care nu întîrziau să se ivească. Începînd cu cea de-a patra sau a cincea zi a studiului, dispoziţia medie era identificabilă şi nu înceta să se confirme cu timpul. Sigur, unii subiecţi erau mai instabili emoţional decît alţii (anglo-saxonii îi numesc pe aceştia moody), dar şi ei aveau un nivel mediu al oscilaţiilor.   Alte studii au fost consacrate influenţei vremii asupra bunei dispoziţii, iar cele mai riguroase au arătat, spre marea surpriză a cercetătorilor, că, pe termen lung, ploaia şi vremea bună au un impact modest asupra nivelului mediu al moralului: nici temperatura, nici presiunea atmosferică, nici vremea însorită nu joacă un rol semnificativ, dacă ne dăm osteneala de a le studia efectele într-o perioadă destul de lungă. Vi se pare că aceste constatări sînt contrare stării de fapt? Şi contrare expresiilor populare care stabilesc o legătură ântre aceste elemente: a avea o personalitate „lunatică”, o faţă „însorită” sau una „plouată”? Fără îndoială, dar scopul cercetărilor ştiinţifice nu este acela de a confirma sau infirma ceea ce pare evident. Chiar dacă o zi frumoasă cu cer senin ne va face puţin mai fericiţi, pe termen lung acest efect nu ne va apăra de demonii lăuntrici. Poţi fi deprimat şi nefericit chiar şi la tropice...   Şi-atunci, de ce avem impresia că lucrurile stau invers? Se pare că cei mai mulţi dintre noi memorează mai bine concordanţele logice între starea de spirit şi starea vremii: ne amintim mai uşor de zilele însorite în care eram bine dispuşi sau, invers, de zilele ploioase în care nu aveam chef de nimic. Mai mult, se pare că avem tendinţa să ignorăm şi să refulăm discordanţele: nu reţinem cu uşurinţă zilele însorite în care sîntem trişti, nici zilele ploioase în care ne simţim fericiţi.   În absenţa unor eforturi personale orientate către o scimbare, nivelul nostru mediu al bunei dispoziţii tinde, deci, să fie relativ stabil. În urma unor cercetări efectuate timp de mai mulţi ani, percepţia subiectivă medie pe care o are un individ în privinţa fericirii sale nu variază deloc, indiferent de evenimentele din viaţă (mediu stabil sau schimbător).

SCHIMBĂRI CONTINUE

Timp de secole, oamenii au utilizat aproximativ aceleaşi instrumente, au repetat aceleaşi gesturi şi au trăit într-un mediu similar. Diferenţa dintre un ţăran din secolul al XI-lea şi un ţăran din secolul al XIII-lea era extrem de nesemnificativă. Istoria se derula cu o anumită regularitate de-a lungul timpului, chiar dacă descoperiri fundamentale sau mutaţii socio-istorice marcau o accelerare în viaţa cotidiană şi în mentalităţi: anumite epoci, ca Renaşterea în Europa sau secolul al XIX-lea, au fost, este adevărat, nişte momente deosebit de efervescente. La începutul secolului al XX-lea roata timpului începe deja să se învîrtă mai repede, dar mutaţiile rămîn moderate: astfel, un brutar născut în secolul al XX-lea a văzut apărînd aragazul, dar nu a cunoscut nici o altă bulversare în

 

Page 5: Sfatul psihologului

cariera sa.După cel de-al Doilea Război Mondial, schimbarea a devenit una dintre cele mai vizibile caracteristici ale societăţii noastre. Astăzi, vieţile noastre cunosc o accelerare vertiginoasă. Este suficient, pentru a ne convinge, să trecem în revistă toate obiectele pe care le utilizăm zilnic: cu doar douăzeci de ani în urmă jumătate dintre ele nu existau. Or, ritmul „înnoirii” va fi din ce în ce mai rapid. Ştim, de exemplu, că medicina - şi este valabil pentru ansamblul domeniilor ştiinţifice - a acumulat în ultimii treizeci de ani tot atîtea cunoştinţe ca de pe vremea lui Hipocrate pînă în prezent şi se consideră că în următorii zece ani va asista la tot atîtea schimbări, dacă nu chiar mai multe, ca în ultimii treizeci de ani.În întreprinderi, dinamica schimbării intervine iniţial la un nivel macroscopic: este vorba despre valsul fuziunilor, al restructurărilor organizaţionale. Se schimbă numele, nu mai este românesc, devine englezesc, de exemplu. Aceste schimbări au, bineînţeles, consecinţe considerabile pentru fiecare. Au devenit o constantă a vieţii noastre la locul de muncă. Flexibilitate, mobilitate, reorganizare, adaptare, fuziune etc., cuvintele aparţinînd sferei schimbării sînt omniprezente în vocabularul factorilor de decizie.Mobilitatea profesională se intensifică. Acest fenomen atinge, în special, personalul de conducere, care rămîne din ce în ce mai puţin timp în acelaşi post. O anchetă realizată de Asociaţia pentru utilizarea personalului de conducere (iunie, 2001, Franţa) indică, astfel, că în anul 2000 aproximativ o persoană de conducere din trei a cunoscut o formă de mobilitate, de altfel, chiar în cadrul aceleiaşi întreprinderi. Proporţia mobilităţii externe (adică schimbarea instituţiei), deşi mai puţin spectaculoasă, este în continuă progresie (4% în 1997 şi 12% în 2000).Unele schimbări sînt discrete, iar finalitatea lor nu este alta decît cea de menţinere a lucrurilor în aceeaşi stare. Altele se dovedesc a fi mai impresionante, brutale, dureroase chiar. Nimic surprinzător în acest fapt, cînd se ştie că schimbarea se defineşte ca un stres, mai exact, ca un răspuns de adaptare al individului la schimbare.Schimbarea, introdusă într-o întreprindere pentru a-i ameliora sau a-i optimiza performanţa, se poate dovedi negativă, chiar dacă este justificată din punct de vedere tehnic şi managerial şi este bine condusă. Dificultatea o reprezintă, deseori, factorul uman. „Atunci cînd schimbările organizaţionale nu îşi ating obiectivele, motivele acestui eşec sînt legate de factorul uman în 30% pînă la 70% din cazuri”, susţine J.R.Galosy, American Societz for Training and Development.Acest fapt se explică frecvent printr-o necunoaştere a mecanismelor psihologice de adaptare la schimbare şi prin nerespectarea cîtorva reguli fundamentale care ar trebui să guverneze introducerea schimbării în cadrul instituţiei.

Derularea carierei

Orice cariera profesionala este jalonata de etape, fiecare putind genera un stres specific.

Debutul carierei: decalajul dintre asteptarile dvs. profesionale, uneori naive, si realitatea mediului profesional poate fi sursa de anxietate sau de insatisfactii.Mijlocul carierei: oportunitatile profesionale se reduc si puteti avea sentimentul de "plafonare", ceea ce produce frustrari. Este, de asemenea, perioada in care pot aparea conflicte intre viata profesionala si cea familiala.Sfirsitul carierei: conservarea competentelor dvs. Si adaptarea la noile tehnologii pot genera anxietate. Sentimentul de a nu mai fi util favorizeaza demotivarea.Pensionarea: este momentul in care energia trebuie reorientata spre alte activitati, caci lipsa de activitate poate sta la baza unei depresii.

Mituri şi realităţi despre schimbare: digest

Mitul Realitatea

Schimbarea se poate efectua fără durere Orice schimbare implică o adaptare şi, prin urmare, stres

Schimbarea se poate efectua instantaneuSchimbarea este un proces în mai multe etape, deci, rareori, imediat

Doar marile schimbări suscită mari problemeSchimbarea este percepută într-o manieră foarte subiectivă şi deseori iraţională

În deosebi cei mai puţin competenţi sînt cei care se adaptează greu la schimbare

În mod paradoxal, cei mai profesionişti au deseori, cele mai mari dificultăţi în a suporta schimbarea

Pentru o schimbare reuşită este necesară uitarea rapidă Orice schimbare implică pierderi şi, deci, regrete

Page 6: Sfatul psihologului

a trecutului şi concentrarea asupra viitorului

FACILITAREA - INSTRUMENTUL DE BAZĂ A CONVINGERII      Aplanaţi dificultăţile   Instrumentul facilitare este complementul natural al instrumentului convingerii. Într-o formă atenuată, poate fi asociat cu alte instrumente. Scopul lui este să-1 ajute pe interlocutorul dumneavoastră să-şi realizeze dorinţa.    Declanşaţi trecerea la faptă   Puteţi ajuta prin vorbă, dar şi prin faptă (slujindu-vă de un mijloc material, de exemplu). În acest caz facilitarea poate deveni costisitoare şi de aceea trebuie administrată cu chibzuinţă. Două cazuri sînt posibile:   • aţi reuşit să vă convingeţi interlocutorul. Acum el e hotărît să acţioneze. Pentru a-i înapoia cumva favoarea, îi facilitaţi situaţia, în măsura posibilităţilor pe care le aveţi, fără să preluaţi însă ceea ce îi incumbă lui.   • interlocutorul dumneavoastră este deja convins în forul lui interior. Se poate mobiliza pentru realizarea proiectului dumneavoastră, dar încă mai aduce nişte obiecţii de ordin practic: nu are mijloacele materiale, resursele umane care să-i permită să acţioneze, sau nu se simte în stare să-şi realizeze propriile proiecte. Vă veţi folosi, aşadar, în mod paşnic puterea personală pentru :             • a-i insufla (dar nu impune) încrederea dumneavoastră în el şi pentru a-i reda curajul; el este în stare, dar nu e conştient de asta.             • a-1 ajuta să-şi procure mijloacele care îi lipsesc pentru a-şi realiza planurile       Arta şi maniera de facilita   Aceste trei reguli, dacă le veţi respecta, vă vor permite să facilitaţi eficace.   Interveniţi în mod pertinent la momentul oportun   Dacă nu sînteţi sigur că interlocutorul dumneavoastră este convins asupra fondului problemei, trebuie să începeţi mai degrabă să-1 convingeţi decît să riscaţi să facilitaţi prematur. Condiţia prealabilă este, aşadar, să clarificaţi contextul în care urmează să interveniţi, ca să nu facilitaţi dacă nu e cazul.   Credeţi în interlocutorul dumneavoastră şi valorizaţi-l   Puteţi construi şi dezvolta în dumneavoastră imaginea pozitivă a interlocutorului care acţionează uşor şi cu plăcere.   Influxul pe care-1 transmiteţi va fi mai puternic, deschiderea şi atenţia dumneavoastră faţă de interlocutor mai mari.      Localizaţi sursa dificultăţilor   Demersul este acelaşi în faţa obiecţiilor practice ca şi în faţa obiecţiilor referitoare la obiectul convingerii: nu vă epuizaţi forţele într-o facilitare treptată, ci folosiţi tehnica localizării pentru a detecta nu dorinţa majoră, ci nevoia majoră a interlocutorului dumneavoastră. Se poate întîmpla ca această explorare să scoată la iveală existenţa unui obstacol, ascuns eventual chiar şi persoanei respective din cauza dificultăţilor practice.   Trebuie să acţionaţi înţelept, cu respect faţă de intimitatea interlocutorului dumneavoastră. După ce aţi descoperit care este nevoia lui majoră, se pune problema rezolvării pentru a găsi soluţia, după care trebuie să vă asiguraţi că această soluţie duce la un acord net şi deschide calea realizării.   Exemplu   Laura are paisprezece ani. Cu cinci ani în urmă, ea a hotărît să înveţe a cînta la violă. În cursul anului trecut, Laura şi-a manifestat în mai multe rînduri intenţia de a renunţa, deoarece şcoala îi răpea tot timpul. Cursurile urmează să înceapă şi Laura le spune părinţilor că nu se va mai duce la şcoala de muzică. Sătui de atîtea discuţii despre cursurile de violă, aceştia acceptă. Mama Laurei anunţă la şcoală; George, directorul, dezaprobă această hotărîre, invocînd talentul fetei şi cere ca Laura să vină să discute cu el.   George: - Bună ziua, Laura.    Laura: - Bună ziua, domnule director.   George: - Ce-am aflat? Vrei să renunţi la violă? Un instrument atît de frumos!   Laura: - Da, am prea mult de învăţat la şcoală.   George: - Hai, nu cred că vorbeşti serios! Nu trebuie decît să faci un efort. Cu talentul pe care-1 ai, sînt sigur că te vei descurca.    Laura: - Nu, ar însemna prea mult.   George: - Dar nu poţi să laşi totul baltă aşa, şi pe urmă e vorba şi de orchestră!   Laura: -Tocmai! repetiţiile...    George (îi taie vorba): - Nu se poate spune că te-ai spetit, de cîte ori a trebuit să ţi se facă observaţie !    Laura: - Nu mai vreau să continui.    George: - Dar îţi dai seama ce faci ? (Discuţia continuă cam în doi peri. Fiecare rămîne pe poziţii.)    George (capitulează pînă la urmă) - Bine, din moment ce nu vrei să asculţi deloc... Dar, ai să vezi, o să-ţi pară rău...   George n-a reuşit s-o convingă pe Laura. Dimpotrivă, reproşurile sale nu fac decît să întărească hotărîrea

 

Page 7: Sfatul psihologului

acesteia de a abandona viola.      Iată acum felul în care George reuşeşte s-o convingă pe Laura să nu renunţe la muzică:      Exemplu   George: - Bună ziua, Laura.   Laure: - Bună ziua, domnule director.   George: - Mă bucur să te văd.    Laura tace.   George: - Mama ta mi-a spus că eşti îngrijorată în privinţa orarului tău.    Laura: - Da, e-adevărat.    George: - Te înţeleg, faci foarte bine că-ţi iei lecţiile în serios. (Tăcere). Noi, aici, te apreciem mult. Eşti talentată, poate puţin neastîmpărată, dar te implici, şi asta contează. Pînă aici ai făcut ce-a fost mai greu, vreau să spun munca de rutină, acum ai ajuns la un nivel la care vei putea face lucruri cu adevărat interesante, e momentul să mergi mai departe.    George va anticipa căutînd să uşureze lucrurile pentru Laura; el răspunde la obiecţiile practice ale fetei (mai ales lipsa de timp) prin soluţii: propune nişte aranjamente (să i se îngăduie unele absenţe).    George: - N-ai nevoie să cînţi mult, important e să cînţi cu regularitate.    Laure obiectează: - Dar repetiţiile?    George: - Ascultă, dacă într-o zi eşti prea ocupată, pentru că ai lucrare, de exemplu, găsim noi un mijloc să aran-jăm lucrurile, numai să ne anunţi cu ceva timp înainte ca să putem găsi o soluţie.   Laura: - Bine, dacă-i aşa...    George: - Atunci te înscriu pentru cursul de violă şi orchestră.    Laura: - De acord.    George: - La revedere, Laura, şi bravo! ai luat hotărîrea care trebuia. Ne pare bine că rămîi alături de noi. Vino să mă vezi cînd doreşti, eşti mereu binevenită.   Laura: - Mulţumesc, domnule director. La revedere.      Evitaţi concesiile inutile   Pentru asta, atenţie la următoarele comportamente:      A facilita în loc de a convinge   Această manevră greşită se datorează tentaţiei de a scăpa de efortul de a-şi convinge interlocutorul. E, de exemplu, cazul vînzătorului care-şi vede clientul deja hotărît, şi care-şi imaginează că-i grăbeşte hotărîrea „lăsînd din preţ”. Dacă respectivul client nu vrea să cumpere, ideea de a „face un chilipir" nu va fi de-ajuns ca să-1 motiveze. Vînzătorul va trebui, aşadar, să se întoarcă la etapa convingerii, pe care crezuse că a depăşit-o, aceasta fiind acum mai grea decît dacă ar fi avut loc încă de la început. Clientul, după ce va fi în sfîrşit convins, va pretinde condiţiile propuse anterior. Acestea n-ar fi fost poate necesare, dacă vînzătorul ar fi procedat imediat la convingere. În definitiv, bilanţul trebuie să fie: mai mult timp, mai mult efort şi mai puţini bani.   A convinge în loc de a facilita   Este cazul clientului care este efectiv convins, dar care nu se simte în stare să cumpere sau nu are cu ce. Cu cît vînzătorul insistă mai mult să-1 convingă, cu atît mai mult clientul se simte într-o postură de inferioritate, pînă cînd, nemaiputînd suporta, îşi va descărca asupra vînzătorului sentimentul de neputinţă şi de lipsă. Nu va mai fi el cel neputincios, ci vînzătorul şi soluţia lui. În general, se recomandă să se înceapă cu convingerea, doar dacă nu aveţi motive întemeiate să credeţi că interlocutorul dumneavoastră este deja convins, şi să se termine cu facilitarea, străduindu-vă să-1 ajutaţi pe celălalt să treacă la fapte.   Facilitare justificată, dar excesivă   Vă lăsaţi antrenat de interlocutorul dumneavoastră care caută „să facă un chilipir”, fie dintr-o greşeală de apreciere din partea dumneavoastră, fie pentru că vă simţiţi vinovat că aţi reuşit să obţineţi ceea ce doreaţi şi faceţi atunci cadouri pentru a fi iertat (e vorba de proasta intervenţie a cenzorului interior evocat la începutul părţii a treia).   Absenţa facilitării   Invers, se poate ca singurul lucru care vă interesează cu adevărat să fie atingerea scopului dumneavoastră, şi atunci, în momentul în care aţi reuşit, îl lăsaţi pe celălalt să se descurce.   Facilitarea practicată într-un mod devalorizant, reproşîndu-i celuilalt incapacitatea    Vă ajutaţi interlocutorul, vă deranjează că nu este, sau nu se simte capabil, şi îl faceţi să plătească pentru asta printr-o proastă dispoziţie evidentă.      

A FACILITATrebuie: Nu trebuie:

1. să-l faceţi pe celălalt să simtă că e în stare să treacă a. să-i spuneţi celuilalt că e uşor să treacă la fapte, să-l faceţi

Page 8: Sfatul psihologului

la fapte; 2. să-i puneţi celuilalt la dispoziţie mijloacele s-o facă.

să aibă o atitudine rezonabilă; b. să-i reproşaţi celuilalt incapacitatea.

     Apreciaţi impactul propriei dumneavoastră intervenţii   Antrenaţi-vă     1. Cînd cineva încearcă să vă convingă, observaţi în ce moment şi în ce fel apelează, eventual, la facilitare. Fiţi atent la ce simţiţi şi la ce manifestaţi.     2. După ce aţi încercat să facilitaţi, constataţi rezultatul şi întrebaţi-vă dacă demersul dumneavoastră a fost întemeiat.     3. Înainte de a facilita, construiţi-vă o atitudine mentală pozitivă faţă de interlocutor.     4. Făceţi-1 pe celălalt să simtă că e în stare să treacă la fapte şi puneţi-i la dispoziţie mijloacele de a realiza ceea ce doreşte.

Rezolvarea problemelor - puneţi laolaltă informaţiile şi ideile

În forma ei completă, rezolvarea este procesul conştient care duce la luarea unei decizii în doi sau mai mulţi. Rezolvarea poate fi însă realizată şi de unul singur.În mod normal, rezolvarea ar trebui să fie consecinţa unei explorări bine făcute. Foarte adesea însă, rezolvarea este rudimentară şi se practică fără o explorare prealabilă, ceea ce duce la soluţii precare sau chiar inaplicabile. Felul în care se procedează în mod curent la rezolvarea unei probleme nu poate avea drept rezultat decît ineficacitatea ei, deoarece rezolvarea se mărgineşte de cele mai multe ori la a evoca un singur aspect al problemei, în special:             • acţiune, o realizare („Ce facem sîmbătă?");             • dorinţă („Aş vrea să văd un film...");             • un subiect („Auzi, tu ai văzut filmul cutare?");             • soluţie („Auzi, ce-ar fi să mergem la filmul cutare?").Dacă vom folosi rezolvarea cum se cuvine, vom avea mult de cîştigat, atît în plan personal, cît şi în plan profesional.Luaţi şi aplicaţi deciziile în comunRezolvarea răspunde la diferite nevoi:1) Utilitatea ei cea mai mare constă în adunarea tuturor competenţelor, în culegerea ideilor şi a informaţiilor în scopul luării şi aplicării celor mai bune decizii, în doi sau în grup.2) O puteţi folosi de unul singur, dacă nu puteţi sau nu vreţi să împărţiţi puterea cu altcineva sau dacă este vorba de o decizie personală.3) O puteţi aplica în minte, în cursul unui dialog, în special, la negocieri.4) Vă puteţi folosi de ea pentru a culege, a cere, a furniza informaţii în vederea .unor acţiuni sau probleme ulterioare, sau chiar din simplă curiozitate.Condiţiile reuşiteiPentru ca rezolvarea unei probleme să fie eficace, trebuie îndeplinite mai multe condiţii:• Dreptul fiecăruia de a rezolva Rezolvarea se încheie cu o hotărîre care va fi aplicată. Pentru a rezolva în doi sau mai mulţi, condiţia este ca fiecare să aibă, în ochii celorlalţi, dreptul de a dezbate şi de a decide ce urmează să fie rezolvat.• Comunitatea de vederi şi de intereseCulegerea şi exploatarea în comun a tuturor informaţiilor şi ideilor disponibile privitoare la problema respectivă nu sînt posibile decît dacă persoanele în cauză au interese comune sau sînt animate de aceleaşi idealuri. Trebuie să fii întru totul de acord pentru „a pune totul pe masă" şi a exploata împreună datele adunate.• Paritatea Fiecare trebuie să vină cu o participare de un nivel calitativ echivalent sau apropiat în privinţa pertinenţei

 

Page 9: Sfatul psihologului

informaţiilor sau ideilor. Fiecare participant trebuie să posede acelaşi simţ al responsabilităţii.• Grija pentru obiectivitateObiectivitatea implică deopotrivă imparţialitatea, lipsa de prejudecăţi şi concentrarea asupra obiectivului, eliminînd subiectivitatea şi tendenţiozitatea şi conflictele. În plus, orice informaţiile trebuie emisă în absenţa oricărei forme de presiune.• O puternică implicareObiectivitatea nu constă în a face abstracţie de experienţa dumneavoastră ca persoană, ci în asumarea ei, fiind capabili să discerneţi cazurile în care trebuie să ţineţi seama de ea (cînd e vorba, mai ales, de perspectiva de a pune în practică soluţia găsită), şi cele în care va trebui să o subordonaţi interesului general.• Cunoaşterea clară a puterii pe care o aveţi   Este indispensabil să ştiţi foarte clar ce putere aveţi: aveţi putere de decizie, la fel ca eventualii dumneavoastră parteneri? Puterea dumneavoastră se limitează la alegerea problemei? La propunerea unei soluţii, fără posibilitatea de a trage concluzii şi de a le aplica?   Exemplul care urmează arată cum un demers prea personal, care nu ţine seama de situaţia celuilalt, conduce la un impas. Dialogul nu poate în acest caz continua decît în mod agresiv şi ca o răfuială.Maria începe prin a anula angajamentul luat cînd hotărîseră ce vor face: „Doar n-o să...", apoi, pe terenul astfel curăţat, îşi instalează propriile constrîngeri: „mai trebuie să şi...", „Ar trebui să..." şi îşi construieşte propria soluţie : „să mergem la concertul trupei X diseară". Ea hotărăşte pentru celălalt, ceea ce este exact operaţiunea contrară rezolvării. Negarea atrage negarea, Maria „obţine" refuzul lui Ion, pe care îl consfinţeşte declarînd: „Ideea asta cu munca în continuu nu ţine".Maria uită aici cu desăvîrşire ce înseamnă a rezolva, în termeni de dialog: a te angaja să aplici soluţia adoptată în comun. Acest comportament nu are nimic excepţional, dacă ţinem seama de toate renunţările pe care le implică rezolvarea:   • renunţarea la puterea personală şi ţinerea sub control a impulsurilor de a vă impune propriile decizii;   • înăbuşirea dorinţei de a avea dreptate;   • renunţarea la posibilităţile oferite de celelalte soluţii;   • pierderea libertăţii de a vă hotărî în ultimul moment, lucru pe care unii îl resimt ca pe o încătuşare.   Rezolvarea este un instrument adeseori ignorat de femei, care au tendinţa fie să „se văicărească" atunci cînd dau de greu, fie să hotărască pe baza intuiţiei, şi nu a unui proces analitic. Bărbaţii o fac de multe ori prost, fie pentru că se lasă antrenaţi într-o luptă pentru putere („Trebuie să..."), („Este necesar să..."), fie pentru că evadează în intelect şi în tehnică. Femeile fug de raţionalitate, bărbaţii o cultivă excesiv...   Aceste atitudini sînt rezultatul unei necunoaşteri a adevăratei naturi a rezolvării, care face apel atît la raţiune, cît şi la intuiţie.¦  • Culegeţi şi confruntaţi date şi soluţiiRezolvarea cuprinde trei etape precedate de o etapă preliminară, necesară pentru alegerea problemei.¦ • Etapa preliminară: Alegerea problemei    Această primă etapă constituie graniţa dintre explorare şi rezolvare. Ea se face automat în toate cazurile de decizie practică menită a fi luată imediat sau în termen foarte scurt sub presiunea vieţii de zi cu zi: alegerea unui mijloc de transport, alegerea unui film pe care să mergem să-1 vedem, alegerea a ceea ce vrem să comandăm la un restaurant etc.    Alegerea unei probleme într-un domeniu mai vast este frînată din diverse motive: dificultatea de a vedea" realitatea în toată amploarea ei, teama de a explora situaţia, obişnuinţa intelectuală dobîndită încă de pe băncile şcolii de a rezolva probleme de matematică deja formulate, şi nu de a le identifica, şi apoi de a le formula etc. Problemele sînt, aşadar, abordate, în general, cu întîrziere şi (sau) subiectiv, fără să fi fost înţelese bine : apar atunci alte probleme, care au legătură cu problemele selectate spre rezolvare şi care creează interferenţe dăunătoare.   Fie că a existat sau nu o explorare prealabilă, alegerea unei probleme răspunde unor preocupări de natură: - strategică : avem oare acum puterea de a interveni în acest domeniu?- tactică: avem interes să începem de-aici ?- practică: ce avantaj putem avea ?- psihologică : care va fi impactul asupra minţii ? etc.

   Etapa întîi: Definirea scopului pe care-l urmărim   Scopul trebuie definit în termeni de acţiune, limpede, precis şi concret într-o frază scurtă care trebuie să indice:- puterea de care dispun persoanele în cauză („să hotărîm împreună ce vom face pentru..." sau „să hotărîm împreună ce vom propune pentru...")- obiectul hotărîrii ce trebuie luată („vom hotărî împreună ce vom propune mîine pentru a remedia urmările incendiului şi pentru ca o asemenea nenorocire să nu se mai repete").   De foarte multe ori, scopul este definit în termeni de dificultăţi şi repetat de mai multe ori, dar în feluri diferite. În confuzia care rezultă, fiecare îşi va făuri propria definiţie... („Dragi colegi, ne amintim cu toţii de ultimul 14 iulie... am fost aproape de o catastrofa... asemenea riscuri sînt intolerabile... e vremea să punem capăt amatorismului... această problemă trebuie studiată în profunzime... trebuie să stabilim nişte reguli etc.").   Datele constituie criteriile cu care sunt confruntate soluţiile pentru a se ajunge la concluzie; ele trebuie să fie

Page 10: Sfatul psihologului

controlate, inclusiv cele care provin de la o explorare prealabilă (de vreme ce nu au fost cu acea ocazie).    Datele sunt repartizate în patru rubrici, citate mai jos în ordinea importanţei pe care o au privitor la repercusiunile asupra concluziei.

1. MobiluriInformaţiile legate de mobiluri se află în centrul problemei - şi cu toate acestea deseori ele lipsesc sau sunt incomplete. Sunt toate informaţiile care privesc:- motivaţiile care împing la rezolvarea problemei;- obiectivele urmărite (finalitate, sau proiect sau subproiect, sau scop);- strategia elaborată pentru a atinge un obiectiv.

2. Legi şi reguliLegi, reguli, obiceiuri etc. spirituale, etice, morale, sociale, juridice, fiscale, economice, tehnice etc., care au legătură cu problema şi pe care înţelegem să le respectăm.

3. Mijloace şi constrângeriMijloacele personale şi materiale de care dispunem sau de care nu dispunem, dar care par a fi necesare; constrângeri în întrebuinţarea mijloacelor, de exemplu, constrângerile privind termenul de rezolvare etc.

4. Situaţia actuală, cauze, consecinţe, perspectiveÎn vreme ce informaţiile corespunzătoare sînt deseori cele mai puţin prioritare şi mai puţin fiabile, aceste date sînt în general cele de care partenerii actului rezolvării se ataşează cel mai mult. Diverse motive militează în acest sens:- încrederea într-o logică simplă, determinarea cauzei fiind primul lucru ce trebuie făcut pentru a găsi soluţia;- influenţa subiectivităţii, care duce la sporirea dificultăţilor şi este propice protestelor şi reproşurilor;- dorinţa mai mult sau mai puţin conştientă de a găsi responsabili, deci vinovaţi şi de a-i pedepsi etc.Nu e cazul, aşadar, să acordăm prioritate acestei rubrici, aşa cum se face de multe ori, ci să ne mulţumim să culegem informaţiile care au legătură cu ea, atunci cînd ele se prezintă.

    Soluţiile sînt informaţiile care permit remedierea problemei şi luarea în considerare a oricărei soluţii posibile sau pur şi simplu imaginabile. Ele comportă:- principiul soluţiei;- modalităţile de realizare, de aplicare;- consecinţele calitative şi cantitative (fiabilitate, cost, termen, măsuri de precauţie, riscuri...);- modalităţile de control.   Soluţiile constituie un ansamblu din care va rezulta concluzia; nu contează dacă unele din ele ţin de fantezia pură, deoarece nu vor fi reţinute, dar evocarea lor poate suscita, prin contradicţie, o soluţie serioasă, iar refuzul de a le lua în consideraţie ar da impresia unui control, susceptibil de a descuraja eforturile de creativitate.   Ele trebuie primite, într-o primă fază, fără verificare. Verificarea va trebui să fie făcută, înainte de a se trage concluziile, pentru soluţia/soluţiile reţinută/reţinute.      Etapa a doua: Culegerea şi confruntarea datelor şi a soluţiilor   Rezolvarea pune în joc prelucrarea a două tipuri de informaţii:- datele - informaţii privitoare la elementele problemei mei şi cadrul soluţiei;- soluţiile - informaţii privitoare la modalităţile de remediere a problemei.Această distincţie este fundamentală şi totuşi, ea este frecvent necunoscută, probabil din pricina vitezei cu care se desfăşoară rezolvarea cînd nu este formalizată.   Fiecare partener poate, în orice moment, să furnizeze sau să ceară o dată sau o soluţie.   Informaţiile trebuie lăsate să vină în dezordine, orice tentativă de a organiza primirea lor n-ar face decît să le sterilizeze; tocmai acest du-te-vino între date şi soluţii stimulează mintea.A vrea să începi prin a strînge toate datele pentru a trece de-abia după aceea la adunarea soluţiilor ar fi un nonsens.

   Etapa a treia: Concluziile   După ce persoana (sau persoanele) în cauză socoteşte (socotesc) că a(u) adunat toate informaţiile disponibile privitoare la problemă, vine momentul concluziilor.   Concluzia rezultă din confruntarea soluţiilor cu datele: este soluţia (sau ansamblul de soluţii parţiale complementare) care răspunde totalităţii datelor.Adeseori, în timpul unei şedinţe, participanţii se confruntă, fiecare dorind să fie adoptată soluţia lui şi contestînd-o pe cea a celorlalţi, deşi aceste soluţii sînt complementare.   În cazul în care mai multe soluţii globale sînt compatibile cu totalitatea datelor, e suficient să le departajăm introducînd o clauză discriminatorie. În cazul în care nici o soluţie nu este total compatibilă, trebuie făcut un efort de creativitate sau coborît nivelul de exigenţă cu una sau mai multe date.   Cînd există o comunitate de interese între participanţi, dar se ajunge la vot pentru a concluziona, înseamnă că problema n-a fost studiată cum trebuie. Procedura de vot nu-şi are rostul decît dacă participanţii sînt de acord să

Page 11: Sfatul psihologului

rezolve, dar nu au aceleaşi interese; e vorba aşadar, de fapt, de o procedură de negociere. Rezolvarea problemei este în acest caz o rezolvare dirijată.

DEHIPNOTIZAŢI-VĂ DE CONVINGERILE FALSE       Cunoscutul psiholog dr. Alfred Adler a avut o experienţă în copilărie care ilustrează cît de puternică poate fi convingerea în direcţia comportamentului şi a capacităţii. El a început-o prost la aritmetică şi profesoara era convinsă că este „prost la matematică". Profesoara i-a informat pe părinţi despre acest „fapt" şi le-a spus să nu aştepte prea mult de la el. Şi părinţii, de altfel, s-au lăsat convinşi de asta. Adler a acceptat pasiv evaluarea care i s-a făcut. Notele la aritmetică au dovedit că era o evaluare corectă. Într-o zi totuşi, a avut un fel de străfulgerare şi i s-a părut că acum ştie să facă o problemă pe care profesoara o scrisese pe tablă şi pe care nici un alt elev nu o putuse rezolva. El i-a spus profesoarei. Aceasta, ca de altfel întreaga clasă, a început să rîdă. Băieţelul s-a indignat, a ieşit la tablă, şi spre uimirea tuturor, a rezolvat problema. Făcînd-o, el şi-a dat seama că, de fapt, înţelege aritmetica. El a căpătat încredere în capacităţile sale şi din acel moment se considera un bun elev la matematică.   Experienţa lui Adler seamănă foarte mult cu cea a unui cunoscut de-al meu de acum cîţiva ani, un om de afaceri care voia cu orice preţ să exceleze în oratorie, pentru că avea de comunicat un mesaj important referitor la un succes răsunător într-un domeniu dificil. El avea o voce bună şi un subiect important, dar era incapabil să vorbească în faţa străinilor şi să transmită mesajul. Îl reţinea convingerea sa că n-ar putea ţine un bun discurs şi că n-ar putea impresiona publicul, pur şi simplu, pentru că nu avea o prezenţă impunătoare... „nu arăta ca un director care a reuşit”. Convingerea era atît de puternică, încît vomita de fiecare dată cu puţin înainte să apară în faţa unui grup de oameni şi să le vorbească. În felul acesta, el trăsese o concluzie greşită, şi anume că i-ar trebui o operaţie care să-i modifice aspectul fizic, pentru a cîştiga încrederea necesară. O asemenea operaţie putea sau nu să ajute... Conform experienţelor, schimbarea fizică nu garantează întotdeauna şi o schimbare de personalitate. Soluţia în cazul acestui om a venit în momentul în care şi-a dat seama că această convingere negativă îl împiedica să expună acea informaţie vitală pe care o deţinea. El a reuşit să-şi modifice convingerea negativă transformînd-o într-una pozitivă, şi anume, că are un mesaj extrem de important pe care numai el îl poate transmite, indiferent de chipul său fizic. Peste un timp, el a devenit unul dintre cei mai importanţi purtători de cuvînt din lumea afacerilor. Singura schimbare a intervenit în convingerea sa şi în imaginea sa personală.   De fapt voiam să subliniez următorul lucru: Adler era hipnotizat de o falsă convingere despre sine şi nu este o exprimare la figurat, ci realmente este vorba de hipnoză. Puterea hipnozei constă în puterea de a crede. Să vă repet explicaţia dr. Barber referitoare la „puterea hipnozei": „Am descoperit că hipnotizaţii sînt capabili să facă lucruri surprinzătoare doar cînd sînt convinşi că vorbele hipnotizatorului reprezintă afirmaţii adevărate... Cînd hipnotizatorul îl ghidează pe cel hipnotizat într-un punct în care este convins că vorbele hipnotizatorului sînt lucruri adevărate, hipnotizatul se comportă diferit pentru că el gîndeşte şi crede diferit."   E important pentru dumneavoastră să reţineţi că nu contează deloc cum v-a venit ideea sau de unde v-a venit. S-ar putea să nu fi întîlnit niciodată un hipnotizator de profesie sau să nu fi fost hipnotizat niciodată. Dar dacă aţi acceptat o idee care venea din partea dumneavoastră, a profesorilor, a părinţilor, a prietenilor sau din reclame, sau din orice altă sursă, şi mai mult, dacă sînteţi ferm convins că ideea este reală, ea are aceeaşi putere asupra dumneavoastră precum cuvintele hipnotizatorului asupra hipnotizatului.   Cercetările ştiinţifice au demonstrat că experienţa dr. Adler n-a fost „una la un milion", ci una foarte obişnuită pentru aproape toţi elevii cu note proaste. În alte materiale plasate pe acest site am vorbit despre felul în care Preseott Lecky a obţinut progrese aproape miraculoase în notele şcolarilor, atunci cînd i-a învăţat să-şi schimbe imaginea personală. După mii de experienţe şi mulţi ani de studii, Lecky a ajuns la concluzia că notele proaste de la şcoală sînt aproape în toate cazurile datorate „concepţiei de sine" şi „autodefinirii" elevului. Aceşti elevi pur şi simplu au fost hipnotizaţi de idei de genul: „Sînt un prost", „N-am personalitate", „Sînt jalnic la matematică", „Nu sînt în stare să scriu corect", „Sînt urît", „Nu am o memorie sistematică” etc. Cu asemenea autodefiniţii, elevul n-avea cum să aibă alte note decît proaste, care să fie în concordanţă cu imaginea făcută despre sine. Inconştient, notele proaste deveneau o „chestiune morală". Ar fi fost „greşit" din propriul său punct de vedere să ia note mari, aşa cum n-ar fi fost normal să fure, dacă se autodefinea drept o persoană cinstită.

Cazul unui agent de vînzări hipnotizat

   În cartea sa Secretul vînzărilor reuşite, John D. povesteşte că Elmer Wheeler a folosit teoria Iui Lecky pentru a spori cîştigurile unui agent de vînzări.     Elmer Wheeler a fost angajat consultant de vînzări la o firmă. Directorul de vînzări i-a atras atenţia asupra unui

 

Page 12: Sfatul psihologului

caz remarcabil. Unul dintre agenţii de vînzări reuşea de fiecare dată să facă aproape exact aceeaşi suma, şi anume, 5 000 de dolari pe an, indiferent în ce zonă era trimis sau ce comision i se dădea.     Cum acest agent de vînzări s-a descurcat destul de bine pe o zonă restrînsă, i s-a dat una mai largă şi mai bună. Dar anul următor comisionul lui s-a ridicat la aproape aceeaşi sumă, pentru că a făcut vînzări mici de 5 000 de dolari. Anul următor compania a mărit comisionul agenţilor de vînzări, dar respectivul tot n-a reuşit să facă mai mult decît 5 000 de dolari. După care i s-a dat una dintre cele mai proaste pieţi el a făcut aceeaşi sumă obişnuită - 5 000 de dolari.     Wheeler a stat de vorbă cu agentul şi a descoperit că problema nu era zona, ci evaluarea de sine a agentului. El se socotea drept un tip care nu poate face mai mult de 5000 de dolari pe an şi atîta vreme cît avea această părere despre sine, condiţiile exterioare nu mai aveau nici o relevanţă.     Cînd i se dădea o zonă proastă, muncea din greu ca să facă 5 000 de dolari. Cînd i se dădea o zonă bună, îşi găsea tot felul de scuze ca să se oprească atunci cînd se apropia de suma de 5 000 de dolari. O dată atins scopul, se îmbolnăvea şi era incapabil să mai muncească în anul respectiv, deşi doctorii susţineau că n-are nimic şi, de altfel, îşi revenea în mod miraculos în prima zi a anului următor.

DESCOPERIREA MECANISMULUI INTERIOR AL SUCCESULUI

   S-ar putea să pară ciudat, dar este totuşi adevărat că pînă acum cîţiva ani cercetătorii nici măcar nu ştiau cum funcţionează creierul uman şi sistemul nervos atunci cînd urmăresc atingerea unui scop, deci „cu ţintă". Ei ştiau ce se întîmplă, pentru că făcuseră nenumărate şi meticuloase observaţii, dar nici o teorie nu scotea în evidenţă principiile prin care se stabileşte legătura dintre aceste fenomene şi un concept care să aibă un sens în sine. R.W. Gerard scria în iunie 1946 în Scientific Monthly referitor la creier şi imaginaţie, că este trist, dar adevărat că înţelegerea noastră ar fi aceeaşi chiar dacă n-am avea în craniu decît vată.   Totuşi, cînd omul a hotărît să-şi construiască un „creier electronic” şi un mecanism de a-şi atinge scopul, a trebuit să descopere şi să utilizeze anumite principii fundamentale. Descoperindu-le, oamenii de ştiinţă au început să se întrebe: Oare tot aşa funcţionează şi creierul omenesc? Aşa ne-a conceput Creatorul, cu un servomecanism cu mult mai performant decît orice creier electronic sau sistem de ghidare visate vreodată de om, dar care operează conform aceloraşi principii fundamentale. Conform părerilor unor celebri ciberneticieni, cum ar fi dr. Norbert Wiener1, dr. John von Neumann2 şi alţii, răspunsul este un „da” fără rezerve.

Sistemul încorporat de ghidare   Fiecare fiinţă vie are un sistem de ghidare încorporat sau un mecanism de atingere a scopului, instalat de Creator pentru a ajuta la atingerea scopului, care în termeni largi înseamnă „viaţa". Într-o formă mai simplă, scopul este „să trăieşti", adică să supravieţuieşti fizic în lupta cu cei din specia ta sau din alte specii. Mecanismul încorporat al animalelor se limitează la găsirea hranei şi a adăpostului, la evitarea sau înfruntarea duşmanilor şi a întîmplării şi la reproducere pentru asigurarea supravieţuirii speciilor.   La om, scopul „de a trăi" înseamnă mai mult decît o simplă supravieţuire. Pentru un animal, a „trăi" înseamnă pur şi simplu împlinirea unor nevoi fizice. Omul are însă şi nişte necesităţi afective şi spirituale pe care animalele nu le au. În consecinţă, pentru om a „trăi" presupune mai mult decît supravieţuirea fizică şi reproducerea pentru continuarea speciei. Înseamnă în egală măsură anumite satisfacţii spirituale şi afective. „Mecanismul încorporat al succesului" este mult mai performant decît al animalului. În plus, pe lîngă faptul că-l ajută să evite sau să depăşească primejdiile şi „instinctul sexual" care ajută la păstrarea rasei, mecanismul succesului la om îl poate stimula să găsească răspunsuri la diverse probleme, să inventeze, să scrie poezii, să conducă o afacere, să vîndă mărfuri, să exploreze noi orizonturi în ştiinţă, să-şi găsească o cît mai mare linişte sufletească şi să-şi dezvolte o personalitate mai complexă sau să atingă succesul sub orice altă formă de care este strîns legat în ideea de „a trăi" sau a-şi face viaţa mai intensă.

„Instinctul" succesului

   O veveriţă nu trebuie învăţată cum să-şi adune alunele şi nici nu trebuie învăţată cum să şi le păstreze pentru iarnă. O veveriţă născută primăvara încă nu ştie ce e iarna. Şi totuşi, în toamna anului respectiv, o vezi adunîndu-şi cu grijă alunele pe care le mănîncă în lunile de iarnă, cînd nu are altă hrană la dispoziţie. O pasăre nu are nevoie să ia lecţii ca să-şi facă un cuib. Şi nici să urmeze cursuri de navigaţie. Şi totuşi, păsările străbat uneori mii de kilometri, deasupra oceanului. Ele nu au ziare sau televizor care să le dea informaţii despre starea vremii şi nici cărţi scrise de exploratori sau pionieri ai păsărilor, care să le facă hărţi pentru a le indica cînd să plece în ţările

 

Page 13: Sfatul psihologului

calde. Şi totuşi pasărea „ştie" exact cînd vine vremea rece şi unde este climă caldă, chiar dacă e la o distanţă de mii de kilometri.   În încercarea de a explica aceste lucruri, de obicei spunem că animalele au un „instinct" care le ghidează. Analizaţi acest instinct şi veţi descoperi că îl ajută pe animal să se adapteze excelent la mediul înconjurător. Pe scurt, animalele au „instinctul succesului".   Deseori uităm faptul că şi omul are un instinct al succesului, cu mult mai evoluat şi mai complex decît cel al animalului. Creatorul nu l-a nedreptăţit pe om. Ba chiar omul a fost binecuvîntat în această direcţie.   Animalele nu-şi pot alege scopurile. Scopurile lor (supravieţuirea şi reproducerea) sînt pre-fixate, ca să zic aşa. Mecanismul succesului lor este limitat la aceste imagini încorporate ale scopului pe care noi le numim „instincte".   Pe de altă parte, omul are ceva ce animalele n-au - imaginaţie creatoare, căci omul, dintre toate creaturile, este mai mult decît atît, este un creator. Cu imaginaţia lui, el poate formula o multitudine de scopuri. Omul singur îşi poate direcţiona Mecanismul succesului folosindu-şi imaginaţia sau capacitatea de a-şi imagina.   Deseori ne gîndim că „Imaginaţia creatoare" este caracteristică doar poeţilor, inventatorilor şi celor asemeni lor. Dar imaginaţie creatoare este în tot ceea ce facem. Chiar dacă nu au înţeles de ce sau cum este fixat mecanismul creator pentru a intra în acţiune, marii gînditorii ai tuturor timpurilor, precum şi încăpăţînaţii „practici" au recunoscut acest fapt şi l-au explorat. Napoleon spunea că „Imaginaţia conduce lumea". „Imaginaţia, dintre toate resursele omului, este cea mai asemănătoare lui Dumnezeu", spunea Glenn Clark. „Imaginaţia este cel mai important izvor al activităţii umane şi sursa progresului... Distrugeţi-o şi condiţia umană va stagna şi vom ajunge nişte brute", spunea Dugold Stewart, celebrul filozof scoţian. Henry J. Kaiser susţinea că „îţi poţi imagina viitorul". EI atribuia mare parte a reuşitei sale în afaceri imaginaţiei sale creatoare, dar şi folosirii ei în mod pozitiv şi constructiv.

1Norbert Wiener (1894-1964), un matematician precoce american şi inventator al ciberneticii. A fost profesor la Massachusetts Institute of Technology din 1919 pînă la pensionare. A pus bazele ciberneticii (teoriei matematice a predicţiei) în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd se ocupa cu studiul tirului asupra ţintelor mobile; a publicat cartea despre cibernetică în 1948.2John von Neumann (1903-1957), unul dintre cei mai mari matematicieni ai secolului XX. De origine maghiară şi educaţie germană, şi-a desfăşurat activitatea ştiinţifică la Princeton, S.U.A. Pe lîngă contribuţia sa la evoluţia matematicii şi fizicii matematice, von Neumann a avut un rol esenţial în construcţia primelor maşini electronice de calcul.

DEZAVANTAJELE UNEI ÎNALTE STIME FAŢĂ DE SINE

De la încredere la înfumurare   Azincourt, 25 octombrie 1415. Forţaţi să se încaiere cu invadatorii, nobilii armatei regelui Franţei, Charles al VI-lea, şi-au lansat cavaleria împotriva arcaşilor englezi, în condiţiile cele mai rele cu putinţă: cu soarele în faţă, pe un teren îngust şi noroios. Englezilor nu le-a venit să creadă ochilor: „Francezii erau pe pămînt mlăştinos, pînă la genunchi, ceea ce le dădea mult de lucru, pentru că de-abia reuşeau să-şi scoată picioarele şi să iasă din pămînt (...). Cînd au ajuns faţă în faţă, francezii erau deja fără suflare (...) În final, arcaşii englezi, deşi slab înarmaţi, i-au bătut şi i-au doborît pe francezi, i-au făcut una cu pămîntul, de parcă i-ar fi lovit pe nicovală." Reprezentanţii cei mai viteji ai nobilimii franceze, care erau în componenţa cavaleriei armatei regale, aveau, fără îndoială, o sporită stimă faţă de ei înşişi. Aceasta nu i-a împiedicat să ajungă la dezastru şi, o dată cu ei şi ţara, fără să ţină cont de precedentul de la Crecy, cu 70 de ani înainte, cînd acelaşi gen de atac prost pregătit s-a soldat un masacru asemănător. Acest scenariu a fost reprodus de mai multe ori în istoria Franţei, pînă la acea exaltantă doctrină a „atacului cu orice preţ" promovată de Şcoala de război şi care a făcut ca o întreagă generaţie de tineri francezi să fie secerată de mitralierele germane pe cîmpul de bătălie, în toamna anului 1914.Întreprinderi foarte pretenţioase   Acest lucru poate fi urmărit şi în lumea afacerilor, care trebuie să facă faţă „întreprinderilor pretenţioase". Victime ale unui „elitism orb", ale „siguranţei liderului" sau ale „suficienţei tehnologice", marile firme precum Coca-cola, la sfîrşitul anilor '60, IBM şi Jaguar, în anii '70, erau pe punctul de a dispărea. Un exces de stimă faţă de

 

Page 14: Sfatul psihologului

sine le-a făcut să nu mai ţină cont de necesităţile clienţilor şi fapt ce a condus la o lipsă de vigilenţă faţă de dinamismul concurenţilor mai mici.   O stimă faţă de sine prea mare poate să scadă în mod periculos vigilenţa indivizilor aflaţi în situaţii competitive - iar războiul este una dintre acestea. Pentru că ei desconsideră adversarul sau pentru că nu ţin cont de sfaturile pe care le oferă subiecţii cu stimă faţă de sine mai scăzută, dar care sunt mai realişti, ei află ce este eşecul. Acesta-i şi mesajul fabulei lui La Fontaine, „Iepurele şi Ţestoasa", care pune în scenă un iepure cu o sporită stimă faţă de sine, întrecut de o ţestoasă, evident mai lentă, dar mai constantă în eforturile sale... Aceste fenomene se regăsesc în sport. Să ne amintim de cuvintele jucătorului brazilian Romario, în iulie 1998, chiar înainte de finala Cupei Mondiale de fotbal, cînd a declarat ziarului „L'Equipe" că „francezii ar putea încasa uşor trei goluri". Cunoaştem finalul: 3 la 0 marcat de o echipă a Franţei, fără vedete cu un „eu” hipertrofiat.   În general, o stimă faţă de sine ridicată poate fi închisă în faţa unor informaţii importante: ştim că persoanele cu înaltă stimă faţă de sine suportă mai bine eşecurile, în parte pentru ca aceştia au tendinţa de a le „externa", adică de a le atribui motivaţiile unor cauze străine de ele însele. Dar, procedînd astfel în mod sistematic, se evită unele reconsiderări, cîteodată salutare. Se ştie că cei aflaţi la putere se înconjoară de curtezani şi linguşitori, ceea ce face ca uneori ori să piardă contactul cu realitatea.De la perseverenţă la înverşunare: a nu-şi pierde prestigiul   S-a putut demonstra că subiecţii cu înaltă stimă faţă de sine în ciuda sfaturilor care li se oferă persistă uneori în eforturile lor, chiar dacă acestea nu sunt eficiente. Există două condiţii pentru asta: este suficient ca ei să fi investit personal în atingerea obiectivului (ei nu se înverşunează pentru un obiectiv în care nu şi-au investit stima faţă de sine) şi ca ei să fie a priori convinşi că există o soluţie.   Şi în această privinţă istoria militară este bogată în exemple de astfel de comportament. În timpul primului război mondial, generalul Nivelle a întocmit, în primăvara anului 1917, planul unei ofensive împotriva forţelor germane, pe care o voia decisivă (înaltul comandament se temea, pe de o parte, de sosirea iminentă a întăririlor armatei americane care le-ar fi „furat" victoria, şi de stoparea luptei de către ruşi, care ar fi degrevat armata germană). Dar, vai, puţin înainte de data fixată, generalul prusac Ludendorff şi-a întărit considerabil apărarea în sectorul prevăzut. Nivelle şi-a menţinut totuşi planificat. În prima seară, francezii n-au înaintat decît 500 m, în loc de 2 km, cum era plănuit. Au murit mii de oameni. Din primele zile, tancurile Schneider, care trebuiau să asigure victoria, s-au dovedit a fi prea grele, prea lente, prea vulnerabile. Surd la avertismentele unora dintre ofiţerii superiori şi sigur pe el, în ciuda îngrijorării oamenilor politici, generalul Nivelle s-a încăpăţînat să continui ofensiva sa. În două săptămîni francezii au pierdut 147 de mii de oameni. Nivelle a fost, în final, înlăturat din funcţie, în timp ce în 68 dintre cele 112 divizii ale armatei franceze au izbucnit revolte.   Acest mecanism care leagă înalta stimă faţă de sine de încăpăţînare poate fi observat şi în viaţa obişnuită, atunci cînd o persoană prea încrezătoare în capacităţile sale se îndîrjeşte imprudent pe o cale foarte riscantă, aşa cum ne explică şi Dinu, 32 de ani, care se bucură de o înaltă stimă faţă de sine:   „Am avut întotdeauna senzaţia că viaţa este prea uşoară pentru mine. Părinţii mei erau simpatici, mă lăsau foarte liber, aveam ceea ce se numeşte „o fire bună", surorile mele mă admirau. La şcoală aveam o mulţime de prieteni, eram de regulă şeful bandei şi, chiar dacă rezultatele mele şcolare erau mai degrabă limitate, făceam doar ce trebuia, ca să „trec", iar asta nu mă împiedica sa dorm bine. Păstrez o amintire foarte frumoasă din adolescenţa mea: plăceam fetelor şi nu făceam decît să mă distrez şi să practic sporturile preferate. Mi-am cîştigat existenţa escortînd veliere, dînd iarna lecţii de schi, revînzînd maşini sport de ocazie, pe care le cumpăram la preţ redus şi, de asemenea, trebuie să o spun, „tapîndu-i" de bani din cînd în cînd pe părinţii mei, care ar fi făcut orice pentru mine. Nu aveam ambiţie profesională, îmi spuneam că trebuie mai întîi să profit de tinereţea mea şi că vom vedea ce-o mai fi pe urmă. În orice caz, aveam impresia că aş fi putut reuşi în multe domenii.   La urma urmelor, fata cu care m-am căsătorit a fost cea care m-a determinat să mă „aşez", cum se spune. Şi am avut atunci ideea să deschid un magazin de surfing şi ambarcaţiuni într-o staţiune pe ţărmul mării. Cunoşteam bine domeniul, şi apoi asta-mi permitea să-mi păstrez ceva din stilul de viaţă care-mi plăcea. Tatăl meu, care era comerciant, a vrut să mă dezic de această idee: acest gen de piaţă i se părea prea saturată în regiune, considera că mai întîi trebuie să mă specializez urmînd un stagiu, să învăţ ceva contabilitate, să-mi iau un asociat experimentat... Dar eu am procedat invers: cum reuşisem aproape întotdeauna în tot ce întreprinsesem; a încheia o afacere sau a seduce o fată, credeam că e floare la ureche - aveam o mare încredere în mine. Şi apoi, eram sigur că, cu vorbăria şi cunoştinţele mele tehnice, afacerea mea va prospera. Ei bine, n-a fost aşa! Dar şi atunci, în loc să mă retrag la timp, am practicat fuga înainte, am reuşit să împrumut mai mult convingîndu-mi prietenii şi băncile de interesul afacerii mele şi am cumpărat material foarte sofisticat. Dar asta nu mi-a restabilit afacerea. Pe scurt, mi-au trebuit încă doi ani ca să mă restabilesc şi să sfîrşesc să-mi depun bilanţul. Acum, „vîslesc" să-mi plătesc datoriile.   În fine, acesta a fost primul eşec al vieţii mele şi m-a durut tare, dar într-un fel este o lecţie bună. Cred că aveam tendinţa de a mă considera Superman, iar asta este o atitudine prea riscantă pe termen lung."Stima faţă de sine şi asumarea riscului   Indivizii cu înaltă stimă faţă de sine au, probabil, mai multe şanse să trăiască o viaţă fericită, dar ea riscă să fie mai scurtă! Comportamentul riscant pare într-adevăr asociat frecvent cu o sporită stimă faţă de sine: multiple studii au arătat că unii dintre subiecţii cu stimă faţă de sine sporită aveau mai multe autovehicule, conduceau adesea sub influenţa alcoolului, erau adesea amendaţi pentru exces de viteză etc. Studiile asupra amatorilor de sporturi periculoase lipsesc, dar ne putem imagina că riscul pe care şi-1 asumă este de asemenea expresia unei sporite stime faţă de sine.

Page 15: Sfatul psihologului

Cînd înalta stimă faţă de sine devine un păcat   Ca şi modestia - scăderea voluntară a stimei faţă de sine - este valorizată de numeroase religii, orgoliul - o formă de înaltă stimă faţă de sine - este considerat un păcat care te îndepărtează de Dumnezeu şi de semenii săi. În religia creştină, mîndria este primul dintre păcatele capitale, dar îi putem găsi raporturi cu toate celelalte.   Cele 7 păcate capitale şi raporturile lor cu stima faţă de sine sporită   Dar această critică a mîndriei nu este rezervată religioşilor, ci se regăseşte şi la numeroşi moralişti şi filosofi. Unul dintre aceştia a consacrat pagini de o luciditate covîrşitoare studiului „amorului-propriu": La Rochefoucauld.   După ce a luptat în mai multe războaie, printre care Fronda, şi a cunoscut fasturile curţii regale a lui Louis al XIV-lea, acest senior s-a retras din politică pentru a scrie maxime care, încă de la apariţia lor, în 1665, au cunoscut un succes enorm. Totuşi, La Rochefoucauld a avut o viziune reticentă asupra naturii umane: pentru el, toate acţiunile noastre, chiar şi cele care par cele mai nobile, sunt conduse de „amorul nostru propriu" - în sensul de dragoste de sine însuşi. Cu aproape trei secole înaintea lui Freud, La Rochefoucauld pune accent pe importanţa dorinţelor noastre inconştiente şi pe tendinţa noastră de a le masca.    Frecventarea curţii Regelui Soare a furnizat, fără îndoială, observaţiei acestui mare moralist un izvor inepuizabil de personalităţi cu o sporită stimă faţă de sine.   În Memoriile sale, Saint-Simon povesteşte că el şi ducele Chevreuse au rămas fără grai atunci cînd au ajuns într-o zi la La Rochefoucauld: surpriză, ruşine, oroare - stăpînul casei juca şah cu un servitor!      La Rochefoucauld, precursor al psihologiei stimei faţă de sine   Iată cîteva reflecţii extrase din Maxime şi reflecţii:„Virtutea n-ar ajunge atît de departe, dacă vanitatea nu i-ar ţine tovărăşie."„Oricît de mult bine s-ar spune despre noi, nu găsim nimic nou în asta."„Nu ne dăm seama de bunele şi rele noastre, decît în funcţie de amorul nostru propriu."„Dacă n-am suferi de orgoliu, nu ne-am plînge de al altora."„Nu am fi avut parte de plăcere, dacă nu am fi fost vreodată flataţi"„Dacă vanitatea nu răstoarnă întru totul virtuţile, cel puţin le zdruncină pe toate."   Chiar dacă rolul psihologilor este de a ajuta clienţii să-şi crească stima faţă de sine, adesea insuficientă, nu este întotdeauna evidentă, după cum am văzut, departajarea avantajelor intrinseci ale înaltei şi ale scăzutei stime faţă de sine. De fapt, rolul mediului pare a fi determinant: poate fi atît de important să ai o stimă faţă de sine în acord cu valorile celor care te înconjoară? Dacă visaţi să deveniţi un patron în mass-media sau un explorator al polilor, e mai bine să aveţi o înaltă stimă faţă de sine; dar dacă idealul dvs. este sa fiţi unul dintre membrii apreciaţi ai unei echipe aflate în serviciul unei lucrări în comun, o stimă faţă de sine modestă v-ar putea folosi mai mult.

STIMA DVS. FAŢĂ DE SINE NU ESTE PE MĂSURĂ? NU DISPERAŢI!

,,Iubirea de sine, fără a fi întotdeauna vinovata,este sursa a tot ce-i rău."

Immanuel Kant

    Probabil, aveţi impresia că elogiem meritele înaltei stime faţă de sine şi că, după părerea noastră, o stimă faţă de sine scăzută este o sursa inepuizabila de inconveniente în existenţă. Este adevărat că în consultaţiile noastre, vedem oameni care suferă, oameni a căror stimă faţă de sine este în special deteriorată. Avem, deci, tendinţa de a asocia stima faţă de sine scăzută cu dificultatea de a înfrunta viaţa. Exista, desigur, şi persoane bine adaptate, în ciuda stimei reduse pe care o au faţă de ele însele, dar acestea nu vin la consultaţii. De altfel, fiecare societate îşi formează ,,omul său ideal". În societatea noastră, care este urbană, competitivă şi atît de materialistă, acest om ideal - bărbat sau femeie - elogiat de mass-media, are adesea profilul antreprenorului sau liderului. Altfel spus, el reuneşte caracteristicile unei înalte stime faţă de sine: ambiţie exagerată, obstinaţie în ciuda obstacolelor, asumarea riscurilor, putere de convingere. Acesta nu este totuşi un motiv pentru a considera ca o bună stimă faţă de sine este în mod obligatoriu şi eficientă. Din contră. Numeroase exemple demonstrează că stima faţă de sine scăzută nu este lipsită de avantaje şi că o înaltă stimă faţă de sine are uneori dezavantaje majore.

AVANTAJELE UNEI STIME FAŢĂ DE SINE SCĂZUTEA fi acceptat de ceilalţi   Este unul dintre obiectivele prioritare ale subiecţilor cu scăzută stimă faţă de sine. Ei recurg la diferite tertipuri pentru a-l atinge...

 

Page 16: Sfatul psihologului

   În primul rînd, ei sunt gata să facă multe concesii şi să renunţe la multe pentru a fi apreciaţi, evitînd astfel lezarea intereselor altora. Mai mult, în diverse cercuri, maniera lor de a se prezenta este mai apreciată decît „lăudăroşeniile" unui subiect cu o înaltă stimă faţă de sine. În fine, atenţia pe care o acordă criticilor le permite să sesizeze mai bine intenţiile celorlalţi: sunt pe fază.   Dacă vă propuneţi să reuşiţi într-un mod competitiv, în care important este să-i învingi pe ceilalţi, o stimă faţă de sine scăzută vă poate ajuta să fiţi acceptat, apreciat şi susţinut de cei care vă înconjoară.

Să ţii cont de sfaturile şi de opiniile ce diferă de ale tale    Persoanele cu stimă scăzută faţă de sine ţin cont mai des de sfaturile care le sunt date. Făcînd astfel, ele îşi îmbunătăţesc performanţele. O stimă faţă de sine scăzută poate să fie astfel motorul unei forme de reuşită: graţie modestiei care îi favorizează, sînt acceptaţi de ceilalţi; ţinînd cont de opiniile celorlalţi, îşi asigură înţelegerea unei situaţii sau a unei probleme şi a unei munci susţinute pentru a compensa lipsa de încredere în capacităţile proprii.

Umilinţa - virtute religioasă    În general, majoritatea religiilor i-au încurajat pe adepţii lor să dea dovadă de umilinţă, care este o formă de reducere voluntară a stimei faţă de sine. Pentru credincioşi, umilinţa este în primul rînd una dintre condiţiile necesare pentru a te apropia de Dumnezeu. Ea îţi permite şi să-i respecţi mai mult pe ceilalţi, să nu te consideri superior lor.    Cele douăsprezece trepte ale umilinţei după sfîntul Benedict al II-lea   Aceste reguli, destinate iniţial vieţii în mijlocul unei comunităţi religioase, au cunoscut o deschidere largă şi au avut un impact major asupra concepţiei occidentale despre stima faţă de sine. Iată principiile fundamentale:   „Să ai mereu în faţa ochilor teama de Dumnezeu."   „Să nu-ţi fie pe plac propria-ţi voinţă şi să nu te complaci în împlinirea dorinţelor tale."   „Să te supui cu toată ascultarea, pentru iubirea lui Dumnezeu, „tatălui superior."   „Să te supui poruncilor aspre şi dure, să simţi chiar suferinţa oricăror nedreptăţi şi să ştii atunci să-ţi păstrezi răbdarea, în tăcere.”   „Să nu te ascunzi, ci să-i confesezi cu umilinţă abatelui tău toate gîndurile rele care-ţi izvorăsc în suflet şi toate greşelile comise în secret.”   „Călugărul să fie mulţumit de deplina-i umilinţă şi sărăcie.”   „Să nu spui doar din gură că eşti inferior, ci să crezi pînă în adîncul sufletului.”   „Călugărul să nu facă decît ceea ce este scris în legea mănăstirii şi lăsat de strămoşii săi.”   „Călugărul să ştie să păstreze tăcerea fără a spune ceva, atît timp cît nu este întrebat.”   „Să nu fie înclinat şi nici dispus să rîdă.”   „Călugărul, cînd vorbeşte, să o facă încet şi fără să rîdă, cu umilinţă şi seriozitate, în puţine cuvinte, cu raţiune şi fără voce răsunătoare.”   „Călugărul îşi va arăta umilinţa în sufletul lui, ca şi în corpul lui, supus privirilor celorlalţi, adică la slujbă, la oratoriu şi peste tot în mănăstire, în grădină, în chilie, pe cîmpuri, oriunde, aşezat, în mers sau în picioare, să aibă mereu capul plecat şi ochii lăsaţi în pămînt.”     Un exemplu pentru importanţa acordată umilinţei este dat de celebrul „Ordin” al sfîntului Benedict care, chiar dacă a fost scris în sec. al IV-lea al erei noastre, continuă să fie aplicat în mănăstirile benedictine. Ordinul prevede cele 12 trepte ale umilinţei, pe care orice călugăr este dator să le respecte.   Raporturile dintre umilinţă, stimă faţă de sine şi religie depăşesc cadrul acestei lucrări. Noi putem doar să remarcăm că religiile care promovează umilinţa sunt cele care minimalizează rolul reuşitei sociale şi materiale, ceea ce demonstrează că fondatorii lor au înţelese antagonismul dintre umilinţă şi reuşită în această lume de jos...

Modestia - virtute civică   Modestia este sora laică a umilinţei. Din punct de vedere etimologic, cuvîntul „modestie" provine din latinescul modestus, derivat din modus („care cunoaşte măsura, moderat, temperat"). Aceasta trimite spre studiile destinate pentru a măsura nivelul stimei faţă de sine al populaţiei: subiecţii încadraţi în grupul celor ce manifestă o „scăzută stimă faţă de sine" sunt mai degrabă persoane cu stimă faţă de sine medie, ale căror scoruri nesemnificative corespund de fapt stărilor depresive manifeste.   În societatea noastră modestia a fost întotdeauna considerată o virtute. Ea este cea care joacă un rol social primordial, ducînd pînă la rezervă şi altruism şi fiind mai degrabă în serviciul colectivităţilor, decît al propriilor interese. Romanii din antichitate o înţeleseseră bine: atunci cînd un general obţinea o mare victorie, el putea defila triumfător prin Roma, dar, în timp ce gusta deliciul celebrităţii sub aclamaţiile mulţimii, un sclav trebuia să-i murmure la ureche: “Memento mori” („Aminteşte-ţi că eşti muritor"). Ştim deja că stima faţă de sine a unui general care a prins gustul succesului poate reprezenta un pericol pentru Republică...

Un exemplu de succes în cazul stimei de sine scăzute: Darwin    Exemplu de modestie şi teamă de a nu-l leza pe celălalt se regăsesc de-a lungul întregii vieţi a lui Darwin: el s-a supus docil tatălui său urmînd cursurile de medicină, chiar daca nu suporta să vadă sînge, iar contemporanii săi îl

Page 17: Sfatul psihologului

descriu „drept un om extraordinar de modest şi amabil, preocupat să nu jignească pe nimeni”.    La întoarcerea sa din expediţia de pe insulele Galapagos, în decursul căreia a adunat sute de observaţii fundamentale, Darwin nu a căutat o carieră onorifică, ci s-a retras la ţară cu soţia sa. Deşi concepuse deja fundamentele teoriei sale explicative despre evoluţia speciilor, el nu le-a publicat, ci a încercat să le verifice continuînd, mai multe zeci de ani, să facă observaţii meticuloase şi clasificări naturaliste. Numai în momentul cînd a aflat că un alt naturalist mai tînăr decît el, Wallace, va publica o teorie asemănătoare cu a sa într-o revistă ştiinţifică, el a îndrăznit să se afirme (după ce a cerut sfatul prietenilor săi), publicînd în acelaşi număr, în 1859, articolul său despre originea speciilor. Apoi, atacat foarte violent de numeroasa opoziţie, i-a lăsat pe prietenii săi care aveau deja un renume şi erau mai combativi să-i asigure apărarea.     Iată, deci, un om modest, cu o evidentă stimă faţă de sine scăzută, care a realizat una dintre marile revoluţii din istoria ştiinţei, asemănătoare cu cele ale lui Galilei, Newton sau Einstein.

MULŢI OAMENI S-AR SIMŢI VINOVAŢI DACĂ AR RĂNI SENTIMENTELE ALTORA, AŞA ÎNCÎT EI ŞI LE PĂSTREAZĂ PENTRU SINE. CE AR TREBUI SĂ FACĂ?

   Din nefericire, autoînvinuirea, apărută în urma rănirii sentimentelor altora, este larg răspîndită. Acesta este un factor major care îi opreşte pe oameni să-şi exprime în mod sincer sentimentele şi îi face să-şi subordoneze dorinţele proprii dorinţelor celorlalţi. În realitate, nu puteţi răni sentimentele altora chiar dacă le spuneţi ceva foarte nepoliticos sau îi criticaţi aspru, deoarece comportarea dumneavoastră nepoliticoasă şi critică serveşte doar ca stimulent pentru propriile lor convingeri generatoare de supărare şi aceste convingeri îi vor face să se simtă îndureraţi şi tulburaţi de ceea ce le-aţi spus. Din păcate, mulţi care aud asta cred că eu apăr o abordare de genul „totul trece" şi îi absolv pe oameni de răspundere pentru modul în care se adresează unei alte persoane. Să clarificăm lucrurile: nu pledez pentru aşa ceva. Eu pledez, cu toată fermitatea, pentru o comunicare respectuoasă cu ceilalţi oameni şi va recomand să vă asumaţi deplina responsabilitate pentru ceea ce spuneţi şi pentru modul în care o faceţi.   Notînd că, din punct de vedere psihologic, vă este imposibil să răniţi în mod direct sentimentele altei persoane, să lăsăm, pentru moment, la o parte această constatare şi să presupunem că puteţi, într-adevăr, răni sentimentele cuiva. Ar trebui să vă simţiţi vinovat pentru aceasta? După cum am arătat pe parcursul acestei cărţi, răspunsul meu este „Nu" răspicat. De ce? Să presupunem că aţi spus sau i-aţi făcut cuiva ceva ce poate fi considerat, obiectiv, drept o critică, ceva brutal sau nepoliticos. Vă sfătuiesc insistent să acceptaţi răspunderea pentru comportamentul dumneavoastră şi să recunoaşteţi că aţi procedat greşit. În continuare, dacă am presupus că puteţi răni sentimentele altei persoane, vă recomand să vă asumaţi responsabilitatea şi pentru aceasta. Cu toate acestea, vă veţi simţi vinovat numai dacă pretindeţi că, în mod categoric, nu ar fi trebuit să faceţi ceea ce aţi făcut şi ca sînteţi un om rău l) pentru că aţi acţionat în astfel şi 2) pentru că aţi rănit sentimentele altei persoane. Dacă doriţi să nu vă simţiţi vinovat, este necesar să vă convingeţi singuri că, într-adevăr, aţi făcut o fapta rea, dar aceasta demonstrează un singur lucru: sînteţi o fiinţă umană supusă greşelii. Atitudinea respectivă va condiţiona un sentiment benefic de remuşcare, care, la rîndul lui, vă va încuraja să revizuiţi vorbele şi comportamentul dumneavoastră, să clarificaţi cauzele acestui comportament şi să vedeţi ce puteţi învăţa din această experienţă pentru a nu repeta asemenea fapte în viitor. În plus, dacă recunoaşteţi ca aţi acţionat într-o manieră nepoliticoasă şi jignitoare, atitudinea dumneavoastră lipsită de autoblamare vă va încuraja să-i cereţi scuze celeilalte persoane şi să căutaţi împăcare, dacă este posibil.   Acum, să presupunem că nu v-aţi exprimat încă sentimentele critice ce ar face ca o altă persoană să se simtă rănită sau tulburată. Ce puteţi face în această situaţie? În primul rînd, să vă gîndiţi bine la modul în care vă puteţi exprima cît mai politicos şi respectuos, fără a renunţa însă la ceea ce doriţi să-i spuneţi. În al doilea rînd, închipuiţi-vă că sentimentele celeilalte persoane vor fi lezate chiar şi de vorbele dumneavoastră măsurate şi, fiţi de acord, ca este benefic să simţiţi o remuşcare pentru aceasta. Fiţi atent la tendinţa dumneavoastră de a vă autoînvinui, aşa cum o faceţi cînd vă gîndiţi că sînteţi un om rău care, în mod categoric, nu trebuie să rănească sentimentele altcuiva. Forţaţi-va să renunţaţi la această pretenţie şi să vă acceptaţi ca o fiinţa care poate greşi, spunînd ceva ce poate determina tulburarea unei alte persoane. După ce aţi făcut toate acestea, urmează să alegeţi între a vorbi şi a tăcea. Dacă decideţi să va pronunţaţi, asiguraţi-vă că acesta este, pe termen lung, cel mai bun mod de a acţiona, chiar daca, pe termen scurt, sentimentele celeilalte persoane ar putea fi lezate. Dacă vă susţineţi propriile interese fără a fi însă egoist, crunta realitate este ca aceasta poate însemna, uneori, că cei apropiaţi se vor simţi lezaţi şi vor suferi. Subliniez propoziţia „vă susţineţi propriile interese fără a fi egoist", pentru că prea sînt mulţi cei ce considera că, a-ţi pune pe primul plan interesele proprii, înseamnă a fi egoist. În sens strict, a fi egoist înseamnă: a) să nu-ţi pese deloc de sentimentele altcuiva şi b) să te preocupe numai propria persoană. Ideea că, fără a fi egoist, vă puteţi urmări propriile interese şi puteţi fi supărat şi plin de regrete cînd aceasta înseamnă lezarea altora, are la bază

 

Page 18: Sfatul psihologului

conceptul de interes propriu asumat cu luciditate.   Pe cînd era adolescentă, Corina a întîlnit un tînăr cu care s-a logodit, deşi, se îndoia de corectitudinea acestei relaţii de la bun început. Tatăl ei, însă, pe care îl iubea tandru, s-a împăcat excelent cu logodnicul ei şi se bucura că ea se va mărita. Chiar şi cu o săptămînă înainte de căsătorie Corina mai avea unele îndoieli. Ea a încercat să-i explice tatălui ei ceea ce simţea, dar a renunţat imediat, deoarece acesta a început să se supere. S-a gîndit că dacă ar renunţa la căsătorie, tatăl ei ar fi foarte afectat. În consecinţă, s-a măritat şi căsnicia ei a fost, de la bun început, nefericită.    Corina a menţinut această relaţie mult prea mulţi ani, deoarece s-a temut de impactul pe care divorţul 1-ar fi avut asupra tatălui ei; se gîndea că o despărţire de soţul ei l-ar fi făcut pe tată să sufere îngrozitor.   După ce tatăl ei a murit ea s-a simţit mai în stare să se gîndească la un divorţ, dar era conştientă că soţul ei va suferi mult. Prin urmare, şi-a menţinut căsnicia, aşteptînd zadarnic ca lucrurile să se îndrepte. Pentru a-şi depăşi suferinţa, Corina a început să bea. Cum nici aşa nu a reuşit, în cele din urmă a îndrăznit să pună punct mariajului. După cum prevăzuse, soţul ei a fost foarte lezat şi îndurerat, iar Corina s-a simţit foarte vinovată pentru că i-a rănit sentimentele. A început să bea şi mai mult, aşa încît a avut nevoie de un ajutor calificat ca să-şi rezolve problema.   Din fericire povestea s-a terminat cu bine. Corina a descoperit principiile terapiei comportamentale raţional-emoţionale şi a izbutit să scape singură de sentimentul ei de vinovăţie. Ea a reuşit aceasta recunoscînd că o supără şi avea remuşcări, dacă leza alţi oameni prin acţiunile ei şi că ceea ce s-a întîmplat a fost un fapt nefericit din viaţa sa. Mai mult, a recunoscut că dacă ea însăşi nu s-ar situa în primul plan, nimeni altul nu ar face asta. Corina a regretat anii pierduţi, înţelegînd că şi-a creat singură sentimentul inutil de vinovăţie în legătură cu supărarea tatălui şi, ulterior, cu cea a soţului ei. Sper că puteţi distinge din povestea Corinei impactul produs de neexprimarea dubiilor şi a rezervelor în privinţa unei relaţii, de atitudine a adoptată pentru a nu leza sentimentele altora.   În concluzie, să fiţi conştienţi că lezarea sentimentelor cuiva este un fapt de viaţa nefericit, deoarece alţii au deseori dorinţe diferite de ale dumneavoastră. Adoptaţi poziţia interesului propriu asumat cu luciditate (ceea ce nu este egoism!) şi situaţi pe primul plan propriile dorinţe importante, manifestînd în acelaşi timp respect şi înţelegere faţă de dorinţele altora. Recunoaşteţi că, dacă cedaţi în probleme care sînt importante pentru dumneavoastră şi îi aşezaţi pe alţii în prim-plan, iar aceştia la rîndul lor se situează ei înşişi în prim-plan, nimeni nu se va ocupa de dumneavoastră ca să ajungeţi în prim-plan! Recunoaşteţi, de asemenea, că atunci cînd au fost afectate sentimentele altora, presupunînd că le-aţi comunicat propriile dumneavoastră sentimente direct şi cu tot respectul cuvenit, ei singuri îşi provoacă supărarea pentru ceea ce le-aţi spus. Chiar atunci cînd reacţionaţi exagerat şi spuneţi ceva ce ar putea răni pe mulţi oameni, acceptaţi-vă ca autor al acestei greşeli şi învăţaţi de pe urma ei. După cum ne arată cazul Corinei, este preferabil să acceptaţi riscul de a vă spune părerea, chiar dacă aceasta înseamnă să lezaţi sentimentele altcuiva, decît să duceţi o viaţă nefericită în intenţia de a apăra o fiinţă iubita de o afectare temporară a sentimentelor sale.   

CARE SÎNT EFECTELE SENTIMENTULUI DE VINOVĂŢIE?    Aici vom discuta despre unele dintre efectele emoţionale majore ale sentimentului de vinovăţie - teama, depresia si însingurarea. Vom explora modalităţile în care tind să acţioneze oamenii care se simt vinovaţi, în încercarea lor de a evita sentimentul de vinovăţie.

  Sentimentul de vinovăţie are efecte negative, dar mai cred că trăirea acestui sentiment ne şi ajuta, atrăgîndu-ne atenţia asupra faptului că ceva nu merge bine în viaţa noastră.   În mod cert aşa gîndesc unele somităţi în materie. De exemplu, Tony Gough arată, în excelenta lui carte Don't Blame Me (Sheldon Press, 1990), că sentimentul de vinovăţie este un avertisment prietenesc care ne spune că ceva nu este în regulă şi că trebuie să fim atenţi. Lindsay-Hartz, care a întreprins numeroase cercetări asupra vinovăţiei, susţine că acest sentiment este necesar, pentru că:   - evidenţiază propriile standarde morale;   - arată că ne controlăm atunci cînd ne aminteşte că ar fi trebuit să facem un lucru altfel;   - susţine valoarea reconcilierii noastre cu ceilalţi şi a iertării de către aceştia.    Nu aş avea nici o obiecţie la cele susţinute de aceste somităţi, daca ar înlocui termenul „vinovăţie" prin „remuşcare constructivă". Dificultatea constă în aceea că în scrierile lor despre vinovăţie, psihologii nu fac deosebire între ceea ce eu numesc "vinovăţie nocivă" (care decurge dintr-o atitudine rigidă faţă de noi înşine şi faţă de propriul comportament). Aceasta înseamnă că nu putem şti niciodată precis dacă un specialist în domeniu se referă la vinovăţia nocivă sau la remuşcarea constructivă.   Să-mi precizez poziţia: părerea mea este că vinovăţia (acea emoţie nocivă, derivînd dintr-o atitudine rigidă faţă de

 

Page 19: Sfatul psihologului

noi înşine şi faţă de propriul comportament), ne poate ajuta, atrăgîndu-ne atenţia asupra faptului că ceva nu este în ordine. Totuşi efectele negative tind să prevaleze asupra celor potenţial-pozitive, menite să le avertizeze. În acest sens, vinovăţia poate fi asemuită cu declanşarea unei alarme din cauza apariţiei fumului în casă, în timp ce bucătăria arde deja. Faptul că bucătăria arde va distrage, fireşte, atenţia de la alarma din cauza fumului.Dimpotrivă, remuşcarea constructivă serveşte ca o alarmă că iese fum, fără ca bucătăria să ia foc. Aceasta pentru că remuşcarea derivă dintr-o atitudine flexibilă, nerevendicativă, neculpabilizantă, ea limitîndu-se la avertizarea cuiva că ceva nu e în ordine şi necesită atenţie; îl avertizează că şi-a încălcat standardele morale; îi arată că în situaţia dată trebuie să dea dovadă de mai multă chibzuinţă, întrucît din greşelile trecutului se poate învăţa; susţine valoarea reconcilierii cu ceilalţi şi a solicitării iertării dacă "a greşit" cu adevărat faţă de aceştia. Aşadar, remuşcarea constructivă este tot ceea ce Tonz Gough, precum şi Lindsaz-Harty consideră drept componentă benefică a vinovăţiei, cu deosebirea că exclude supremaţia efectelor negative ale vinovăţiei, care serveşte numai la a vă distrage de la semnalele benefice, avertizîndu-vă că ceva nu merge bine.    O ultimă consideraţie este că sentimentul de vinovăţie împiedică adoptarea unei aprecieri obiective a situaţiei, în toată complexitatea ei, în timp ce un regret profund, adică remuşcarea constructivă vă ajută la evaluarea obiectivă a factorilor implicaţi. Cînd aveţi un sentiment de vinovăţie, aveţi tendinţa sa vă supraestimaţi gradul de responsabilitate pentru o situaţie şi să minimalizaţi impactul altor factori care nu vă implică. Pentru a folosi o analogie similară, vinovăţia este ca o alarmă de incendiu care, cînd se declanşează, arată că arde toată clădirea; remuşcarea, dimpotrivă, este ca o alarmă de incendiu care, la declanşare, indica exact sursa incendiului.    Sanda i-a promis soţului ei că îi va duce la curăţătorie costumul pe care acesta urma să-l îmbrace la o serată, la sfîrşitul săptămînii. Din nefericire, ea a uitat complet de costum şi, cînd a descoperit că nu şi-a ţinut promisiunea, s-a simţit foarte vinovată. S-a învinovăţit deoarece era convinsă că, indiferent de împrejurări, trebuie să-şi respecte totdeauna promisiunea. Dacă în aceste condiţii Sanda ar fi trăit o stare de remuşcare constructivă şi ar fi acceptat că este o fiinţă umană posibilă de a greşi, ar fi putut aprecia mai lucid situaţia; aceasta ar fi ajutat-o să rezolve problema. Şi-ar fi dat seama că, uitînd, a provocat unele neplăceri soţului, şi-ar fi cerut iertare şi, discutînd cu el, ar fi făcut diferite sugestii de redresare a situaţiei. O asemenea remuşcare i-ar fi permis Sandei să fie obiectivă, să precizeze esenţa problemei şi să ia măsuri adecvate. Sanda însă se simţea vinovată. Sub influenţa sentimentului de vinovăţie ea a conchis că soţul ei se va înfuria şi că ea poartă toată vina pentru proasta lui dispoziţie. Din cauza sentimentului ei de vinovăţie şi a interpretărilor negative, Sanda a încercat să se absolve de orice responsabilitate şi i-a spus soţului că punga, în care a pus costumul, i-a fost furată. Aceasta însă a complicat problema, pentru că acum Sanda s-a simţit vinovată nu numai pentru că nu şi-a ţinut promisiunea, ci şi pentru ca a minţit. Aşadar vinovăţia, în loc să o avertizeze pe Sanda că ceva nu e în ordine, a îndemnat-o sa comită o altă faptă reprobabila. Aceasta din urmă a fost comisă de Sanda în încercarea ei zadarnică de a-şi învinge sentimentul iniţial de vinovăţie pentru nerespectarea unei promisiuni.    După cum arată acest exemplu, sentimentul constructiv de remuşcare vă ajută să stabiliţi cu exactitate ce este rău în situaţia data şi va dă curajul de a o îndrepta într-o manieră obiectivă. Autoînvinuirea însă, deşi vă poate avertiza ca ceva nu e în ordine, nu vă ajută să stabiliţi exact esenţa problemei. Mai mult decît atît, vă conduce la tot felul de interpretări negative ale situaţiei pentru care vă consideraţi unicul responsabil ce trebuie învinuit. În cele din urmă, sentimentul de vinovăţie vă face să comiteţi si alte greşeli, pentru care vă veţi învinui în continuare. Cu alte cuvinte, sentimentul de vinovăţie favorizează orientarea atenţiei într-o direcţie diametral opusă scopului urmărit, ceea ce nu se întîmplă în cazul remuşcării constructive.

Ce alte emoţii au oamenii cînd se simt vinovaţi?     Bruce Narramore, care a scris mult despre relaţia dintre psihologie şi teologie în vinovăţie, susţine că oamenii care se simt vinovaţi tind să aibă, în plus, alte trei tipuri de sentimente. Aceste sentimente formează ceea ce el numeşte „sinele punitiv". În primul rînd, cînd cineva se simte vinovat, îi este şi teamă. Sentimentul de vinovăţie îl face să se considere un om rău, care merită să fie pedepsit. Prin urmare, intervine teama că îl aşteaptă o pedeapsă. El poate considera că pedeapsa va veni direct de la Dumnezeu sau că Dumnezeu va dispune sa fie pedepsit de alţii sau prin condiţii de viaţă neprielnice. În plus, cînd cineva se simte vinovat şi îi este teamă de pedeapsă, îi poate fi teamă şi de o posibilă autopedepsire, de exemplu, printr-o lezare fizică.    Se prea poate ca oamenii care se tem de pedeapsa lui Dumnezeu să practice vreuna din religiile în care Dumnezeu este definit ca o divinitate severa, aspra şi răzbunătoare sau să fi crescut într-un asemenea mediu religios.    Al doilea tip important de emoţii, pe care le au frecvent cei ce se simt vinovaţi, este depresia. Autoblamarea, care este o atitudine obişnuită în trăirea sentimentului de vinovăţie, este, totodată, după cum ne arată dr. Paul Hauck, o atitudine centrală şi în depresie. Cînd vă simţiţi vinovat, autoblamarea îmbracă forma unor afirmaţii cum că sînteţi un om rău sau imoral. Vă puteţi considera, de asemenea, lipsit de valoare, atitudine ce duce mai curînd la deprimare decît la învinuire. Oamenii care simt o vinovăţie existenţială (cei ce cred că esenţa identităţii lor o constituie răutatea şi imoralitatea, indiferent de comportarea lor) sînt susceptibili să se simtă deprimaţi, pentru că nu au speranţe de viitor. Ei sînt convinşi, literalmente, că nu există mijloace să se salveze de răutatea lor intrinsecă.    Al treilea sentiment major pe care îl au cei ce se simt vinovaţi este singurătatea. Cînd cineva se considera un om rău, presupune că ceilalţi îl vor respinge pentru ca vor vedea cît de rău este, în consecinţă, se va ţine departe de oameni şi se va exclude singur din activităţi sociale. Va rezulta senzaţia de însingurare, stare emoţională dureroasa, pe care însă o preferă, cînd se simte vinovat, riscului de a se amesteca printre oameni care să-l respingă.

Page 20: Sfatul psihologului

    Dimpotrivă, cînd aveţi o remuşcare constructivă este mult mai puţin probabil să vă fie teamă, să fiţi deprimat sau să vă simţiţi singur. Aceasta se explică prin faptul că nu vă consideraţi un om rău pentru că v-aţi încălcat codul moral; vă acceptaţi fiinţă umană supusă greşelii şi nu ca una condamnabilă; nu credeţi că veţi fi pedepsit pentru aşa-numitele “păcate”. Mai mult decît atît, atunci cînd vă acceptaţi în loc să vă învinuiţi, încercaţi mai curînd un sentiment de regret decît unul de deprimare pentru că v-aţi încălcat codul moral.    În concluzie, dacă simţiţi o remuşcare şi nu un sentiment de vinovăţie pentru faptele rele făcute, este cu totul improbabil să credeţi că alţii vă vor respinge. Dacă nu vă consideraţi un om rău pentru că aţi făcut acele fapte, este puţin probabil să vă gîndiţi că alţi oameni ar putea sa vă considere un om rău. Pericolul respingerii, perceput mental, se va atenua considerabil, fiind mai probabilă apropierea de ceilalţi şi mai puţin probabilă izolarea de aceştia. Deci, dacă vinovăţia, teama, depresia şi singurătatea constituie, ceea ce denumeşte Narramore, „sinele punitiv", remuşcarea constructivă, grija şi sentimentul de regret formează ceea ce poate fi numit „sinele plin de compasiune". Cei ce adoptă o atitudine de compasiune faţă de ei înşişi pentru faptele lor rele, vor simţi mai curînd remuşcare decît vinovăţie atunci cînd îşi vor încalca propriul cod moral.

Cum tind să acţioneze oamenii cînd se simt vinovaţi?    Mulţi psihologi subliniază faptul că atunci cînd cineva încearcă un anumit sentiment, are, totodată, tendinţa să acţioneze într-un anumit fel. Nu înseamnă că şi acţionează efectiv, ci numai că are tendinţa să o facă. Astfel, cînd cineva se simte vinovat, poate avea tendinţa de a acţiona în diferite feluri. În primul rînd, dacă autoînvinuirea are drept componentă gîndul persoanei respective că merită să fie pedepsită pentru faptele sale rele, ea poate tinde să se rănească singură într-un fel oarecare. De exemplu, poate dori să-şi provoace dureri dîndu-se cu capul de pereţi, tăindu-se sau stingînd ţigări de propria piele. De fapt, unii chiar fac asta. Dacă sînteţi o persoană care îşi provoacă singură durere cînd se simte vinovată, este important să apelaţi la ajutorul unui profesionist, deoarece, chiar fără să vreţi, vă puteţi provoca o leziune grava sau ireparabilă, drept consecinţă tragică a unui comportament automutilant.    În al doilea rînd, cînd cineva crede că a comis o faptă rea, prin care a adus prejudicii sau chiar a rănit alte persoane, el le poate căuta pentru a le cere iertare., Dar trebuie menţionat că există deosebiri între diferitele feluri în care un adult îi cere iertare altui adult pentru un rău pe care i l-a făcut, în funcţie de autoacceptare. Dacă persoana care a greşit se consideră un om rău, poate cere iertare, literalmente, în genunchi.    În al treilea rînd, cineva care se simte vinovat poate considera că nu merită nici o bucurie. In consecinţă, poate căuta să se pedepsească renunţînd la activităţi care îi făceau plăcere, pînă îşi va ispăşi păcatul. Unii oameni pot crede că - chiar dacă şi-au ispăşit păcatul mergînd la spovedanie sau sînt iertaţi de cei pe care i-au lezat - au nevoie de o penitenţă, renunţînd un timp la activităţi agreabile, postind ca să se spele de păcat sau îndeplinind acţiuni neplăcute, eventual în folosul altcuiva. În acest ultim caz, nu o fac pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi, ci ca să sufere pentru păcatele comise.    A patra modalitate de a acţiona a celui care se simte vinovat este angrenarea în activităţi care să-l ajute să-şi uite păcatele. Astfel, se poate cufunda într-o anume muncă pentru a uita mai repede cele întîmplate sau poate căuta uitarea în băutură. El ar putea crede, implicit, că singurul mod de a depăşi sentimentul de vinovăţie constă în a uita ceea ce a făcut. După cum se constată, aceasta are efect doar pe termen scurt şi poate duce la dependenţă de munca respectiva sau la alcoolism. Daca socotiţi că aveţi probleme serioase cu băutura, motivate de dorinţa de a uita vreo fapta rea, consultaţi-vă medicul şi rugaţi-1 să vă indice un serviciu special de dezalcoolizare.    Cînd cineva are o remuşcare constructivă şi nu un sentiment de vinovăţie, el va avea tendinţe diferite de acţiune şi va reacţiona, probabil, pozitiv. Sînt, de asemenea, mult mai puţine şanse în intenţia de a se răni, deoarece nu se consideră un om rău care să merite o autopedepsire. Tot atît de puţin probabil este ca persoana respectivă să se priveze de o plăcere, pentru că nu consideră că ar merita această pedeapsă. Cînd cineva are regrete profunde, recunoaşte implicit că a făcut ceva rău şi caută, dacă poate, să redreseze situaţia, iar pentru că a acceptat să se considere o fiinţă umană supusă greşelii, înseamnă că este capabil să ducă o viaţă normală, întrucît a învăţat din această experienţă şi este decis să nu mai repete acţiuni similare în viitor.    În sfîrşit, cînd cineva simte remuşcare în loc de vinovăţie, îşi asumă responsabilitatea pentru acţiunile sale şi, pentru ca s-a acceptat ca autor al unei fapte rele, este predispus să se gîndească la ceea ce a făcut şi la ceea ce a învăţat din asta, în loc să se angajeze în activităţi de distragere a atenţiei, care l-ar ajuta să uite ce a făcut.

STIMA DE SINE. SUSŢINEREA PARENTALĂ

      Într-un sondaj recent, realizat pe părinţi şi profesori, cu referire la calităţile dorite pentru copii, încrederea în sine era pe locul doi, imediat sub respectul faţă de celălalt. La copiii şi adolescenţii de la 6 la 14 ani, care au fost de asemenea chestionaţi, încrederea în sine era doar pe a şasea poziţie, după simţul echităţii şi al dreptăţii. Spiritul de competiţie era chiar ultimul dintre valorile citate, atît la adulţi, cît şi la copii. Ar fi interesant de comparat aceste rezultate cu studiile anterioare. Dacă acest sondaj s-ar fi efectuat în anii '60 sau '80, ar fi spus aceleaşi lucruri? Forţa

 

Page 21: Sfatul psihologului

examenelor de bacalaureat a fost oare succedată de forţa Eu-lui de a-şi construi o viaţă frumoasă?

Care sunt valorile voastre prioritare?

CalitateRangul global în cele trei grupe

Rangul în cazul părinţilor

Rangul în cazul profesorilor

Rangul în cazul copiilor

Respectul faţa de ceilalţi

1 1 1 2

Încrederea în sine 2 2 3 6

Simţul echitaţii 3 3 ex-aequo 10 1

Simţul dreptăţii 4 7 6 5

Autonomie 5 3 ex-aequo 2 12

Vă întrebaţi ce întrebări au fost puse?Părinţilor (527 persoane) şi profesorilor (312 persoane): „Vă voi citi calităţi sau valori pe care le poate dezvolta un copil. Pentru fiecare dintre ele îmi veţi indica... dacă vi se pare prioritară."Copiilor (nr.257): „Cînd te gîndeşti la prietenii, colegii, colegele tale ce calităţi îţi plac la ei?"

Hrana afectivă şi hrana educativă

      „Ştiu că părinţii mei mă iubeau, ne povestea Ştefania, treizeci de ani, dar nu aveau timp să mi-o arate. Erau amîndoi străluciţi şi foarte implicaţi în cariera lor. Tatăl meu era director comercial, mama mea era director publicitar. Eram crescuţi de bone. În week-end, părinţii noştri îşi aduceau adesea de lucru acasă, îşi făceau cumpărăturile, îşi vizitau prietenii. În fine, noi petreceam foarte puţin timp cu ei.      Cînd fratele meu a devenit toxicoman, s-au culpabilizat foarte mult, dar tot nu s-au oprit. Ba, din contră, s-au refugiat mai mult în această muncă ce le aducea mai multă satisfacţie decît viaţa de familie. Am păstrat din copilărie acest sentiment neplăcut că nu am suficientă importanţă pentru ei. Şi că era din cauza lipsei mele de interes, nu a nevrozei lor de muncă. De aceea mi-a luat mult timp să mă construiesc, să mă conving de valoarea mea."      Copilul se hrăneşte pur şi simplu cu dragostea pe care o primeşte de la părinţi. Doar intenţia de dragoste nu contează, copilul o percepe, ea îi permite să nu aibă o suferinţa majoră, deteriorări ireparabile ale stimei de sine, dar, dacă iubirea nu este urmată de acte şi de gesturi concrete, el va trage singur concluziile: ei mă iubesc, dar eu nu sunt demn să trec în faţa celorlalte preocupări ale părinţilor mei. Stima sa de sine va fi, deci, mediocră spre marea uimire a părinţilor care au sentimentul că şi-au iubit progenitura.      Această „hrana afectivă", chiar exprimată şi împărtăşita, este oare suficientă? Cunoaştem proverbul chinezesc: „Dacă vrei să hrăneşti un flămînd, nu-i da peşte, învaţă-l să pescuiască." El se aplică stimei de sine: dacă vrem ca mai tîrziu copilul să fie capabil să suscite din partea celorlalţi atitudini care să-i hrănească stima de sine, trebuie să-l învăţăm să facă asta. Acesta este rolul educaţiei, pe care o putem considera drept învăţarea strategiilor destinate să crească stima sa de sine: reuşind în sarcinile cerute de societate, fiind dorit de ceilalţi (să primească stimă, aprobare, simpatie, admiraţie etc., echivalente adulte ale iubirii primite din partea părinţilor). Să-l înveţi pe copil să fie socialmente competent, adică să se simtă în largul lui în cadrul grupurilor şi să se afirme fără agresivitate sau lăudăroşenie, este fără îndoiala una dintre sarcinile educative majore ale tuturor părinţilor.      Aceste două etape de relaţionare cu copilul au făcut obiectul multiplelor teoretizări, printre care cea a „condiţionalităţii susţinerii exprimate". Ceea ce deosebeşte diferitele tipuri de susţinere este faptul că ele sunt oferite necondiţionat (indiferent ce face copilul el va primi susţinere: iubirea) sau condiţionat (susţinerea depinde de comportamentul copilului). Consecinţele asupra stimei de sine sunt diferite. În primul caz, copilul integrează faptul că are o anumită valoare, pentru că părinţii îl iubesc mai mult şi dincolo de orice. Soclul stimei sale de sine este atunci bine consolidat. Dar această iubire necondiţionată nu îl pregăteşte neapărat pentru a şti să suscite dragostea şi din partea altor persoane în afara părinţilor săi: este copilul „răsfăţat". În al doilea caz, copilul ştie că susţinerea primită depinde de actele sale, ceea ce este liniştitor, dar mai puţin securizat: este copilul „dresat". Este evident că aceste două tipuri de hrană sunt necesare stimei de sine: e vorba de copilul „deschis". Iar dubla lor absenţa determină o leziune majoră a stimei de sine: copilul „abandonat".

 Susţinere necondiţionată a persoanei („te iubesc orice ar fi")

Fără susţinere necondiţionată a persoanei („îmi eşti indiferent")

Susţinere condiţionată de comportament („te apreciez cînd faci ceea ce doresc")

Stimă de sine înaltă şi stabilă (copilul „deschis")

Stima de sine scăzută şi instabilă (copilul „dresat")

Page 22: Sfatul psihologului

Fără susţinere condiţionată de comportament („mi-e indiferent ce faci")

Stimă de sine înaltă şi instabilă (copilul „răsfăţat")

Stima de sine scăzută şi stabilă (copilul abandonat")

Stima de sine şi susţinerea parentală

      Două relatări ale unor părinţi ilustrează aspectele pe care le-am dezvoltat mai sus. Prima conturează portretul unei fete „răsfăţate". Este relatarea unui tată referitor la fiica sa unică de treizeci şi patru de ani.       „I-am oferit multă dragoste, dar ea este pe cale să rateze în viaţa: este mereu în conflict cu colegii de serviciu, eşuează în viaţa sentimentală... La început, adoptam sistematic punctul ei de vedere şi credeam că n-avea noroc, că nimerea prost, că era vina celorlalţi etc. Dar, puţin cîte puţin, am înţeles că problema era a ei. Se ştie că pe copiii unici nu trebuie să-i răsfeţi prea mult, este o pantă pe care aluneci mereu. Mai ales dacă este o fată încîntătoare, vivace, inteligentă. Aveam tendinţa să o admirăm prea mult şi să-i iertăm totul. Nu i-am făcut nici un serviciu: ea a prins obiceiul de a nu ţine cont de părerea celorlalţi. Şi astăzi tot de aici îi provin necazurile. Cred, de asemenea, că se îndoieşte mult de ea, a sfîrşit prin a înţelege că, în ciuda calităţilor sale, nu putea avea dreptate întotdeauna. Şi dintr-o dată, cum este o fată intransigentă, încearcă să adopte părerea contrară şi să creadă că nu este capabilă de nimic."      Iată acum un alt tată. El vorbeşte despre un copil „dresat", Gicu, douăzeci şi cinci de ani, al treilea din cinci fraţi;      „Am făcut din el un bărbat şi el îmi reproşează ca l-am distrus. Nu a fost niciodată un copil fără probleme. I-am impus să meargă la cercetaşi, unde a învăţat o serie de valori care astăzi îi sunt necesare. L-am crescut ca pe ceilalţi copii ai mei: fiind sever, dar corect. Nici unul dintre ei nu mi-a făcut reproşuri. El singur din toţi cinci s-a rupt de mine. Nu mai vrea să mă vadă, nu acceptă sa o vadă decît pe maică-sa. Într-o zi îmi va mulţumi, dar azi se comportă ca un ingrat"      E rîndul mamei lui Gicu să povestească: „Soţul meu nu l-a înţeles niciodată pe Gicu. Era un copil care se îndoia mereu de el însuşi, care avea nevoie de multă consolare şi afecţiune. El nu a primit din partea tatălui său decît educaţie. Argumentele soţului meu pentru a se apăra sunt că fraţii şi surorile sale au crescut în aceeaşi manieră, ceea ce este adevărat. Şi că l-a educat sever pentru binele lui, ceea ce era adevărat ca intenţie, dar nu ca rezultat. Gicu avea nevoie mai mult de dragoste decît de dresaj."

DE UNDE PROVINE STIMA DE SINE?        "Îmi amintesc că am crescut în indiferenţă." Tânăra femeie care se exprimă astfel are privirea trista şi calmă. Când îşi povesteşte copilăria, o face fără resentimente, pe un ton neutru.    "Părinţii mei, continuă ea, nu erau nici buni, nici răi. Pur şi simplu, nu-i interesam. Nu erau deloc sensibili la durerile şi, cu atât mai mult, la bucuriile mele. Şi, de altminteri, am prins repede obiceiul de a nu le a mai arăta nimic. Şi chiar să nu mai simt. Nu aveam nici un interes, eram atât de pasivă, încetasem a mă revolta şi aproape chiar nu mai sufeream. Cel puţin, nu era ceva clar în conştiinţa mea. Devenind adultă, aveam un sentiment puternic, dar atât de distructiv: sînt o persoană fără importanţă. Un copil fără interes şi un adult fără importanţă. Copilă, îmi amintesc că-mi auzeam părinţii vorbind despre istorii atroce. Asta mă tulbura într-un mod anormal: nici o fetiţă de vârsta mea nu se agita din cauza asta; eu da. Şi astăzi mă simt tulburată de astfel de povestiri. Frica de a nu fi uitată moartă, aşa cum am fost vie, este o urmă din copilăria mea".    În relatările diverselor persoane, auzim adesea povestea unei stime de sine prost tratată şi prost construită încă din copilărie. Uneori însă, întâlnim, din contră, adulţi care, în ciuda unui "început prost", au reuşit să-şi construiască o stimă de sine foarte puternică, arătându-se foarte rezistenţi în faţa adversităţilor, încă din copilărie sau mai târziu, reconstruind o stimă de sine solidă. În orice caz, pentru a înţelege stima de sine a unui adult, trebuie întotdeauna să te apleci asupra celei a copilului care a fost.        PRIMII PAŞI AI STIMEI DE SINE        De la ce vârstă se poate vorbi de stima de sine la un copil? Un nou născut mai dorit decât altul are deja o stimă de sine superioară celei a vecinului său mai puţin răsfăţat? Fără îndoială că apariţia frecventă a chipurilor parentale surâzătoare şi atente joacă un rol important în constituirea viitoarei stime de sine. Dar cercetătorii de azi nu-şi permit să vorbească despre stima de sine la acest stadiu timpuriu al conştiinţei.     Începuturile stimei de sine sunt, de fapt, simplu corelate cu cele ale conştiinţei de sine, a cărei componentă

 

Page 23: Sfatul psihologului

importantă este. Se pare că pe la opt ani copiii acced la o reprezentare psihică globală despre ei înşişi, ce poate fi măsurata şi evaluată ştiinţific. Ei sunt atunci capabili să spună că au diferite caracteristici - aspect fizic, trăsături de caracter - şi să-şi descrie stările emoţionale. Copiii îşi percep trăsăturile proprii, înţeleg că rămân la fel de-a lungul diferitelor momente pe care le trăiesc. Imaginea pe care încep să şi-o formeze despre aceasta personalitate, cu care au luat puţin câte puţin cunoştinţă, constituie baza pentru viitoarea lor stimă de sine.    Şi totuşi, observarea copiilor arată că aceste lucrurile încep înainte de opt ani, chiar dacă este dificil să le evaluăm ştiinţific.    De unde provine stima de sine?    Încă defectuos studiată de cercetători, stima de sine a copiilor mici este o realitate bine cunoscută de părinţi, aşa cum arată şi observaţiile următoare.        A-i face mamei pe plac        Cristina, cu vîrsta de nouă luni, a înţeles cum să facă zgomot apăsând pe o jucărie primită de Crăciun. Văzând ca mama sa se amuză de asta, ea repetă operaţia de mai multe ori, mama, observând-o, de fiecare dată izbucneşte în râs: "Este aşa mândră de ea", spune mama.     Această mândrie este deja stimă de sine? Conştiinţa de sine pe care o are Cristina nu a ajuns încă la acest nivel. Dar tot mama ne-a răspuns, atunci când am întrebat-o despre acest fenomen: "Stimă de sine la copiii mei? Fiind atât de mici, ei nu au stimă de sine! Nu este vorba de aşa ceva. Ea depinde prea mult de aprecierea pe care eu le o acord".    De fapt, pentru a vorbi de stimă de sine este necesară o anumită autonomie faţă de părinţi.        Reuşitele celor mici        Lorina, de trei ani, reuşeşte pentru prima oară să prindă pomponul de la căluşei. Până în prezent, îi vedea pe cei mai mari cum îl agăţau. La început, ea nu s-a lansat în competiţie. Apoi a încercat, dar nu a reuşit. Astăzi, reuşind isprava, îi priveşte pe cei din jurul ei cu mândrie, părinţii, sora mai mare, eventualii spectatori. Atunci când primeşte ca recompensă tichetul, nu se foloseşte de el, ci îl păstrează ca pe un trofeu. Coborând din căluşei, devine obiectul atenţiei surorii sale şi a prietenilor, fiind ca un fotbalist care a marcat un gol. Dintr-o dată, stima de sine a crescut. Comportamentul ei va fi modificat tot restul după-amiezei: Lorina va fi mai calmă, mai autonomă faţă de părinţii săi, mai descurcăreaţă cu alţi copii.    Reuşitele din copilărie influenţează stima de sine şi putem chiar să le ierarhizăm: a reuşi o performanţă acasă, de exemplu, un puzzle, va fi gratificat, dar mai puţin decât în mediul extern, de exemplu, atunci când te dai pe un tobogan înalt. Şi, bineînţeles, nimic nu va conta mai mult ca o victorie într-un joc competitiv (să câştige o cursa sau într-un joc de societate).        A-ţi face un loc        De la trei sau patru ani, copilul începe să se preocupe de acceptarea sa socială. Legătura dintre această preocupare şi stima de sine este foarte strânsă, aşa cum o arată micuţa Maria. Între doi şi trei ani, ea se întreabă dacă este frumoasă, cu buclele sale (ea este singura de la creşă care are astfel de păr) şi pune mereu întrebarea asta părinţilor săi. La trei ani, ea plânge în unele seri, deoarece consideră că prietenii nu o iubesc suficient. Între trei şi patru ani, deşi părinţii şi sora sa mai mică sunt destul de indiferente faţă de propria lor manieră de a se îmbrăca, ea începe să-şi petreacă prea mult timp dimineţile în faţa şifonierului, explicând: "Doriana a spus că îşi va pune astăzi rochiţa cea frumoasa. Deci şi eu trebuie să fiu frumoasă."        A te pune în valoare        Tentativele copiilor de a se valoriza în ochii celorlalţi încep şi ele de timpuriu. Astfel, între şase şi opt ani, fac comparaţii între părinţi: "Mama mea este mai frumoasa decât a ta!"; "Tatăl meu este pompier!". Mai târziu, între opt şi doisprezece ani, reveriile despre afiliere sunt frecvente: "Părinţii mei nu sunt ai mei de fapt. Eu sunt fiica..." Urmând numele unui personaj important, celebru, cu prestigiu.    Dar ei pot fi şi expuşi dificultăţilor stimei de sine. Se ştie, de exemplu, ca unii copii sunt complexaţi de părinţii lor. Faptul este adesea anodin. O mamă a unei familii numeroase ne povesteşte astfel că, pentru ea, primul semn de intrare în adolescenţă era momentul în care copiilor săi începuseră să le fie "ruşine" cu ea. Ei îi cereau să nu mai meargă prea aproape de ei, să nu-i mai conducă până la poarta şcolii sau să nu-i mai îmbrăţişeze de faţă cu prietenii lor. Dar respingerea se referă aici mai mult la funcţia parentală, decât la persoana părintelui. Lucrurile sunt mai dureroase atunci când, din păcate, părinţii au realmente caracteristici marginalizante. Aşa a fost cazul uneia dintre interlocutoare, care povestea despre toată vinovăţia ei pentru că-i fusese ruşine cu mama sa, care avusese o disfuncţie a şoldului ce o făcea să şchiopăteze. La moartea acesteia, a făcut o depresie majoră în timpul căreia şi-a reproşat mult că s-a purtat urât cu mama sa, pe care infirmitatea o făcea deja, cu siguranţă, foarte nefericită.        A-ţi fi ruşine de rădăcinile tale

Page 24: Sfatul psihologului

        Numeroşi scriitori au povestit în amintirile lor din copilărie cum au putut să le fie ruşine de mediul lor de origine. De exemplu, John Fante, în Vinul tinereţii:    "În întuneric, îmi plăcea să intru pe bâjbâite în camera mamei. Tatăl meu dormea lângă ea, iar eu o scuturam uşor pentru a nu-l trezi. Îi şopteam: "Eşti sigură că tata nu s-a născut în Argentina?" "Nu, tatăl tău s-a născut în Italia". Mă întorceam la culcare, neconsolat şi dezgustat. Începusem să cred că bunica mea este o caraghioasă. E o ţărăncuţă rotofeie, care se plimbă cu mâinile încrucişate pe burta, o femeie în vârstă, simplă, care adoră băieţii. Intră în camera mea şi încearcă să discute cu prietenii mei. Vorbeşte engleza cu un accent deplorabil, lungeşte vocalele ca pe nişte spirale. Cu toată simplitatea, îl abordează pe unul dintre prietenii mei şi, cu un surâs în privirea ei bătrână, îl întreabă: "îţi place să mergi la Scola des bonna soeurs ?" Atunci, scrâşnesc din dinţi. Mannagia! Totul e ratat, acum ei vor şti că sunt italian."    Unii copii au recurs la mitomanie. Povestesc istorii imaginare în care îşi atribuie roluri importante sau spun că ştiu secrete "foarte importante", pentru a se valoriza în faţa auditorilor. Chiar dacă copiii mitomani nu sunt cu adevărat mincinoşi, ei sfârşesc mai mult sau mai puţin să creadă ceea ce spun şi astfel să se mintă pe sine. Pavel, arhitect, vorbind despre finul său de şaisprezece ani, ne dă un bun exemplu:    "Îl iubesc mult pe acest băiat, dar mi-e milă de el. Mereu trebuie să exagereze. Părinţii lui şi cu mine ne temem de vacanţa de vară în casa familiei, unde se întâlnesc toţi verii. Cred că se simte prost, poate din cauza eşecului lui şcolar, comparativ cu ceilalţi. În orice caz, se simte obligat să-şi dea în petec. Povesteşte că a stat în avion lângă Dan Bălan (interpet, formaţia Ozon), cu care a vorbit foarte mult, afirmă că are centură neagră la judo, vorbeşte despre relaţiile sale stabilite deja pentru a înfiinţa o societate de informatică...    Toată lumea se jenează, pentru că minciuna este foarte evidentă. Nimeni nu îndrăzneşte să-i spună, din amabilitate. Într-o zi, am încercat să-i vorbesc în particular, după o seară foarte penibilă, în care a fost ridicol, minţind mai mult decât de obicei. Dar am înţeles că nu putea să dea înapoi: pentru a nu-şi pierde prestigiul şi pentru că el însuşi credea pe jumătate, într-atât îşi dorea ca totul să fie adevărat... în realitate, era un biet băiat. Dar asta nu-l ajută să se descurce. Are şi calităţi pe care ar putea conta. Dar e ca şi cum nu le-ar vedea sau n-ar crede în ele."    

CUM SĂ ÎNSUŞIŢI ENTUZIASMUL        Entuziasmul înseamnă, pur şi simplu, "E minunat!". Asta-i explicaţia! E acea stafiduţă din chec, pe care o caută toţi şi care umple de fericire pe cel care o găseşte. Iată o procedură compusă din trei paşi care vă va ajuta să vă cultivaţi puterea entuziasmului.

    1. Fiţi mai profund.     Faceţi acest test simplu. Gîndiţi-vă la două lucruri care vă interesează puţin sau chiar deloc - poate jocul de cărţi, un anume gen de muzică, un sport. Acum puneţi-vă întrebarea: "Cît ştiu, de fapt, despre aceste lucruri?" Probabilitatea este 100 la 1 că răspunsul e "Nu prea multe".    Mărturisesc că ani de zile n-am fost deloc interesată de arta modernă. Pentru mine, se reducea la cîteva linii contorsionate, pînă cînd, într-o zi, am lăsat un prieten care cunoaşte şi care iubeşte arta modernă să-mi explice. Sincer, acum, cînd i-am aflat tainele, o consider fascinantă.    Acest exerciţiu vă oferă o cheie importantă pentru descoperirea entuziasmului. Ca să dobîndiţi entuziasm, învăţaţi mai multe despre ceea ce nu vă trezeşte entuziasmul.     Este foarte probabil să nu fiţi interesat de bondari, dar dacă îi studiaţi mai atent, dacă aflaţi multe lucruri despre ei - veţi vedea cum, destul de repede, ei vă vor trezi entuziasmul.    De asemenea, puteţi folosi tehnica unei priviri mai profunde pentru a deveni entuziaşti faţă de alţi oameni. Aflaţi tot ce puteţi despre celălalt - ce face, ce familie are, de unde vine, care îi sînt interesele şi ambiţiile - şi veţi fi mai entuziast în ceea ce-l priveşte. Aflînd mai multe despre el, veţi găsi cu siguranţă multe lucruri în comun. Aflaţi mai multe despre el şi veţi descoperi ce personalitate fascinantă este! Tehnica privirii profunde vă poate fi de folos în ceea ce priveşte entuziasmul privind un loc nou. Ca să deveniţi entuziaşti în legătură cu orice - oameni, locuri, lucruri, fenomene - priviţi-le în profunzime.         2. Însufleţiţi orice faceţi.    Entuziasmul sau lipsa acestuia, transpare în tot ceea ce faceţi şi spuneţi. Strîngeţi mîna cu însufleţire. Cînd daţi

 

Page 25: Sfatul psihologului

mîna cu cineva, fiţi hotărît. Faceţi ca acea strîngere de mînă să exprime: "Mă bucur să vă cunosc", "Mă bucur să vă revăd". O strîngere de mînă formală, sfioasă e mai rea decît lipsa ei. Îi face pe oameni să se gîndească: "Omul ăsta e mai mult mort decît viu". Încercaţi să identificaţi un om de succes cu o strîngere de mînă timidă. Vă va lua mult timp. ..    Însufleţiţi-vă zîmbetul. Zîmbiţi cu ochii. Nimănui nu-i place un zîmbet artificial, contrafăcut, ca de cauciu. Cînd zîmbiţi, zîmbiţi.    Însufleţiţi-vă mulţămirile. Un "mulţumesc" de rutină, automat seamănă mult cu un "bla,bla,bla". Nu e decît o expresie. Nu transmite nici un mesaj. Nu dă rezultate. Faceţi aşa încît atunci cînd ziceţi mulţumesc să exprimaţi, de fapt un "mulţumesc foarte mult".    Însufleţiţi-vă conversaţia. Este "Buna dimineaţa" dvs. într-adevăr bună? Sînt "Felicitările" dvs. realmente entuziaste? Păreţi interesat cînd ziceţi "Ce mai faceţi?". Dacă vă veţi obişnui să vă coloraţi cuvintele cu sentimente sincere, veţi observa că vă va fi mult mai uşor să captaţi atenţia celorlalţi.    Oamenii se alătură celui care chiar crede ceea ce spune. Care o spune cu suflet. Însufleţiţi-vă vorbirea. Adresaţi-vă oamenilor cu entuziasm, cu pasiune, puneţi foc în tot ceea ce exprimaţi şi atunci mesajul o sa ajungă la interlocutori şi o să ajungă altfel, din punct de vedere calitativ.     Însufleţiţi-vă. Asiguraţi-vă că tot ceea ce faceţi şi ce spuneţi le comunică celorlalţi: "Omul acesta este într-adevăr viu", "Ştie ce spune!", "o să ajungă departe!".        3. Aduceţi veşti bune.    Ne-am confruntat cu toţii cu multe situaţii în care cineva a năvălit pe uşă spunînd: "Am veşti bune!". Imediat, el a captat atenţia totală a tuturor celor de faţă. Veştile bune fac mult mai mult decît să capteze atenţia, ele îi mulţumesc pe ceilalţi, ele trezesc entuziasmul. Daţi veşti bune familiei dvs., prietenilor, colegilor. Spuneţi-le ce s-a întîmplat bun astăzi. Reamintiţi-vă ce a fost amuzant şi plăcut şi îngropaţi lucrurile neplăcute. Împărtăşiţi doar veşti bune celor din jurul dvs. şi lumea vă va căuta.         

FOLOSIŢI MEDIUL AMBIANT - ALEGEŢI CE E MAI BUN

        Mintea dvs. este un mecanism uluitor. Cînd mintea vă funcţionează într-o direcţie anume, vă poate purta spre un succes remarcabil. Dar aceeaşi minte, dacă operează altfel, poate aduce un eşec total. Mintea este cel mai delicat, cel mai sensibil instrument ce a fost creat vreodată. Şi ea are nevoie de un anumit tip de hrană mentală pentru a funcţiona la capacitate maximă. Hrana mentală este mediul înconjurător în care trăiţi - toate lucrurile mărunte care vă influenţează gîndirea conştientă şi inconştientă. Tipul de hrană mentală pe care îl consumăm ne influenţează obiceiurile, atitudinile, personalitatea. Mintea îşi reflectă ambientul cu care se hrăneşte în acelaşi fel în care trupul reflectă hrana care i se oferă. Prin urmare, ambientul ne formează, ne modelează, ne determină modul de gîndire. Încercaţi să numiţi o singură deprindere sau un stereotip pe care nu l-aţi însuşit de la ceilalţi. Lucruri relativ mărunte, precum felul în care mergem, tuşim, ţinem o ceaşcă în mînă; sau preferinţele pentru muzică, literatură, timp liber, vestimentaţie - toate se datorează într-o măsură covîrşitoare mediul înconjurător.    În plus, ţinta gîndurilor noastre, scopurile, atitudinile, însăşi personalitatea noastră este opera mediului în care ne aflăm.    O asociere îndelungată cu oameni josnici, de cele mai dese ori, ne face să gîndim şi noi josnic, contactul strîns cu indivizi mărunţi dezvoltă în noi deprinderi mărunte. Partea bună este că asocierea cu oameni ce nutresc idei măreţe ne creşte nivelul de gîndire; apropierea de oameni ambiţioşi - ne ambiţionează.     Psihologii sînt de acord în a spune că persoana care sînteţi azi, personalitatea dvs., ambiţiile, poziţia actuală în viaţă sînt toate, în mare parte, rezultatul ambientului dvs. psihologic. Şi tot ei susţin, în unanimitate, că persoana care veţi deveni peste un an, zece sau douăzeci depinde aproape integral de ambianţa ulterioară.     Odată cu scurgerea timpului, vă veţi schimb. Acest lucru este sigur. Dar modul în care vă veţi schimba depinde de mediul viitor, adică de hrana cu care vă veţi alimenta mintea. Să vedem ce putem face ca să ne asigurăm că mediul înconjurător ne răsplăteşte cu satisfacţie şi eficienţă.    În primul rînd, recuperaţi-vă credinţa în succes. Obstacolul principal pe drumul către succes este sentimentul că împlinirea desăvîrşită nu poate fi atinsă. Această atitudine îşi are sursa în nenumăratele forţe represive care ne

 

Page 26: Sfatul psihologului

orientează gîndirea către niveluri mediocre. Ca să înţelegem aceste forţe represive trebuie să ne întoarcem în anii copilăriei, cînd toţi aveam vise măreţe, cînd făceam planuri de cucerire a necunoscutului, de împliniri emoţionale şi stimulante etc. Şi în neştiinţa noastră binecuvîntată, credeam că avem drum liber în calea împlinirii acestor scopuri. Dar ce s-a întîmplat? Cu mult timp înainte să atingem vîrsta la care să începem efectiv să ne îndeplinim obiectivele, sîntem contaminaţi de o mulţime de influenţe represive.    Auzim de la toată lumea că "este o prostie să fii un visător" şi că ideile noastre sînt "absurde, stupide, naive sau prosteşti", că "trebuie să ai bani ca să călătoreşti", că "trebuie să ai prieteni importanţi" sau că "eşti prea bătrîn sau prea tînăr".    Ca rezultat al acestui bombardament de tip "nu-poţi-progresa-deci-nu-are-rost-să-încerci", majoritatea oamenilor pe care îi cunoaştem pot fi împărţiţi în trei grupuri:    Primul grup.    Cei care abandonează complet: majoritatea oamenilor sînt convinşi în adîncul sufletului că nu au ceea ce le trebuie, că adevăratul succes, adevărata împlinire e pentru alţii, care sînt, pur şi simplu, norocoşi.     Al doilea grup.    Cei care s-au predat doar parţial: acest grup, mult mai redus numeric, este reprezentat de cei ce îşi încep viaţa adultă sperînd din tot sufletul să obţină succes. Aceşti oameni se pregătesc. Muncesc. Fac planuri. Dar după ceva timp, rezistenţa devine prea puternică, competitivitatea lor slăbeşte şi se ajunge la concluzia că un succes considerabil nu merită efortul. De fapt, în acest grup găsiţi cele mai puternice forme de frici: frica de eşec, frica de dezaprobare publică, frica de nesiguranţă, frica de a nu pierde ceea ce avem deja etc. Aceşti oameni nu sînt împliniţi pentru că ştiu că au abandonat lupta. În acest grup sînt şi mulţi oameni talentaţi şi inteligenţi, care preferă să se tîrască prin viaţă pentru că le e frică să se ridice şi să alerge.    Al treilea grup.    Aici sînt cei care nu se dau niciodată bătuţi. Acest grup, poate doi sau trei la sută din numărul total, nu permite să fie condus de pesimism, nu crede în abandon în faţa forţelor represive, nu crede în mersul tîrîş. În schimb, aceşti oameni trăiesc şi respiră succes. Acest grup este cel mai fericit pentru că are cele mai mari împliniri. Ei consideră că viaţa îi stimulează, că este mereu capabilă să le ofere recompense, că e demnă de a fi trăită. Ei aşteaptă entuziaşti fiecare nouă zi, fiecare nouă întîlnire cu alţii.        Trebuie să recunoaştem că fiecare dintre noi ar vrea să facă parte anume din acest grup, singurul care obţine succes şi singurul care acţionează şi obţine rezultate. Şi dvs. puteţi face parte din ei, dar acest lucru necesită eforturi susţinute şi demersuri permanente. Dvs. sînteţi autorul propriei dvs. vieţi - aşa cum o "faceţi", aşa o veţi "trăi". Important este să luaţi decizia şi să începeţi. Chiar de azi, chiar din acest moment.     

PRIETENIA - O ACHIZIŢIE VALOROASĂ

        Din punct de vedere social şi biologic, oamenii sînt sortiţi să trăiască în grupuri mici - familii, clanuri şi comunităţi mai mari - şi să-i cunoaştem pe toţi cei din jur de la naştere pînă la moarte. Complexitatea lumii civilizate în care trăim poate fi copleşitoare pentru mulţi dintre noi. Ne putem însă face prieteni. Şi putem iubi.    Care sînt motivele pentru care ne îndrăgostim? Cum oferim şi cum primim dragostea? Cum se modifică nevoia noastră de iubire de-a lungul vieţii?     Avem nevoie să iubim. La fel, avem nevoie să ne simţim iubiţi.     Cu siguranţă sînteţi îndrăgostit atunci cînd bucuria şi bunăstarea unei alte persoane sînt la fel de importante pentru dvs. ca propria bucurie şi bunăstare.    S-a spus de nenumărate ori că pentru a iubi pe altcineva, trebuie mai întîi să ne iubim pe noi înşine. Este un raţionament corect - şi provine din înţelepciunea maturităţii. Cu alte cuvinte, pentru a crede în altcineva - a avea încredere - trebuie mai întîi de toate să credem în noi înşine.    Pentru a-mi putea clădi o relaţie cu altcineva, trebuie să pot fi în stare să spun: "Mă leg de tine. Cred în tine. Cred în noi." Pentru a mă lega cu adevărat de altcineva, totuşi trebuie să ştiu exact cine sînt şi ce vreau de la viaţă: dacă eu nu ştiu cine sînt, cum oare să ştiu dacă cineva e persoana potrivită pentru mine?    Adolescentul, de regulă, răspunde repede - prea repede - la această întrebare: "Tot ce vreau de la viaţă este El (sau Ea)!". Şi asta este o iluzie: nu ne putem regăsi propria identitate în altcineva. "Nu-l vreau decît pe El" poate

 

Page 27: Sfatul psihologului

părea romantic, dar nu este realist. Este o speranţă ce se hrăneşte cu iluzii ce vor fi, aproape sigur, sortite dezamăgirii.    Vă mai amintiţi prima dvs. iubire?    Prima iubire ne dă aripi. Ne inspiră. Ea survine cînd sîntem liberi, iar viitorul ne oferă promisiuni nelimitate. De obicei, e un sentiment fizic, puternic şi adînc. Prima iubire ne copleşeşte şi face ca totul în jurul nostru să pălească. Pune stăpînire pe timpul nostru. Ne comportăm aşa cum credem că ar trebui, uneori stînjeniţi de propriul comportament. Ca un uragan, prima iubire - de obicei, adolescentină - nu prea durează. Şi cînd cade ultima picătură de ploaie, iar vîrtejul devine briză uşoară, ce-a rămas?    Ideal ar fi să rămînă prietenia.    Relaţiile dintre oameni se caracterizează prin multe iluzii. Încercăm să atingem anumite scopuri - cum ar fi să-l mulţumim pe şef sau să mulţumim un client, spre exemplu - deci, ne comportăm cum ştim mai bine: Vrem să fim agreaţi. Pentru a-i împiedica pe ceilalţi să-şi formeze o părere greşită despre noi (pentru a fi agreaţi), deseori, ne camuflăm sentimentele negative şi nu rănim pe nimeni. Purtăm măşti şi, din nefericire, unii dintre noi încearcă cu atîta disperare să se facă plăcuţi, încît se supun riscului de a deveni la fel de superficiali ca şi măştile pe care le poartă. Cînd ne facem un prieten, trebuie să lăsăm măştile la o parte: Putem şi trebuie să fim noi înşine. De fapt, cînd sîntem alături de un prieten adevărat, am putea avea mai multă libertate de a fi noi înşine decît atunci cînd sîntem singuri.    Prieteniile trebuie clădite în timp; ele nu sînt statice. Cînd ne facem un prieten "din prima clipă", e doar un miraj, o iluzie. Numai timpul şi experienţa consolidează încrederea, care stă la baza prieteniei.    

Îmi eşti prieten?        1. Îmi dedici o parte din timpul tău?    2. Mă asculţi - şi mă asculţi fără să mă faci să mă simt ca şi cum m-aş afla în faţa unui juriu.    3. Îmi aminteşti mereu că am şi eu puncte forte.    4. Mă ajuţi să mă vindec cînd sînt rănit.    5. Îmi spui adevărul cînd asta mă ajută; şi nu mi-l spui cînd nu-mi foloseşte la nimic.    6. Îmi arăţi prin comportament, ton şi zîmbet că e important să mă simt în siguranţă, confortabil, în largul meu.    7. Îmi arăţi că regreţi cînd m-ai jignit, mă laşi şi pe mine să-ţi arăt că îmi pare rău dacă te jignesc.     8. Nu profiţi de mine. Niciodată. Ai grijă să faci tot ce e nevoie ca să mă protejezi.    9. Îmi faci mici surprize.    10. Găseşti cuvinte care fac apel la tot ce e mai bun în mine.    11. Mă laşi să plîng cînd simt nevoia.    12. Mă încurajezi să-ţi spun adevărul şi să recunosc cînd îmi este frică.    

Cultivaţi prieteniile    Dacă aveţi norocul să aveţi una sau mai multe astfel de persoane în viaţa dvs., faceţi ceva înainte să continuaţi lectura: Scrieţi-le o scrisoare sau telefonaţi-le chiar acum. Copiaţi lista de mai sus şi daţi-o şi altora. Dacă nu aveţi un astfel de prieten încă, continuaţi să perseveraţi: sincer şi cu încredere în sine şi în cei de alături.    

METAFIZICA TRISTEŢII

        Atât în calitatea de sentiment "empiric" al vieţii, cât şi în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristeţea are o configuraţie aporetică, ceea ce înseamnă că în ambele ipostaze ea coincide cu o situaţie afectivă conflictuală. Tristeţea este o formă specifică a luptelor dintre contrarii. Fără îndoială, individul care se instalează în tristeţe ca

 

Page 28: Sfatul psihologului

într-un fel de concluzie afectivă a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimţi niciodată nevoia de a teoretiza pe marginea ei şi de a-i atribui, prin urmare, un sens mai profund şi mai general. El nu va defini niciodată tristeţea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca pe o tonalitate aporetică, ca pe o contradicţie afectivă internă, ca pe o insatisfacţie afectivă, ca pe o indispoziţie sufletească - o va percepe aşadar ca pe o expresie a neîmplinirii vieţii sale sufleteşti. Omul (obişnuit), care se întristează, se întristează pentru că este contrariat în aspiraţia lui spre fericire. Tristeţea lui (tristeţea lui "empirică") decurge din faptul că, în elanul său spre fericire, el întîmpină opoziţia unei forţe exterioare. Din această tensiune şi lupta dintre contrarii nu rezultă neapărat un vid sufletesc, un "neant" psihic. Dacă nu va cunoaşte ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominată de sentimentul tristeţii "empirice" va cunoaşte totuşi variatul registru al regretelor şi, pentru o anumită perioadă de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism, şi se va lăsa pătrunsă de perfidia otrăvită a oboselii psihice.    Tristeţea filozofică este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflecţiei, al meditaţiei, al raţiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizăm, îl raţionalizăm, îi atribuim un sens explicit.    Deci, există două feluri de tristeţe: tristeţea iraţională sau prefilozofică şi tristeţea filozofică. Lor le corespund două forme specifice ale autocunoaşterii: una dintre ele este "abstractă" şi imprecisă, cealaltă este "concretă" şi exactă. Autocunoaşterea abstractă ne indică asupra faptului că sentimentul tristeţii este un sentiment totalizator al vieţii subiective, dar ea nu descifrează cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedează ca şi cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, această formă a autocunoaşterii nu se referă în termeni expliciţi la conţinutul aporetic al sentimentului iraţional al vieţii. Autocunoaşterea concretă, însă, dezvăluie cauzele pentru care tristeţea poate deveni sentimentul concluziv al trăirii subiective în întregul ei, circumstanţă care îi permite totodată să treacă la explicitarea aporiei consubstanţiale tristeţii şi la definirea ei corectă.    Fără îndoială, autocunoaşterea concretă este precedată de autocunoaşterea abstractă. Cu alte cuvinte, reflecţia filozofică asupra tristeţii pleacă de la constatarea că în urma impactului cu existenţa apare în conştiinţa omului o primă formă de "indispoziţie", o primă formă de nefericire - tristeţea iraţională - şi se motivează prin dorinţa de a revela cauza acestei "indispoziţii", a acestei "nefericiri", a acestei "tristeţi". Ea ne dezvăluie faptul că tristeţea "originară" decurge din neîmplinirea aspiraţiei originare spre fericire, aspiraţie prezentă, într-o modalitate implicită, în sufletul fiecărui individ. Dar misiunea ei nu se opreşte aici. Meditaţia filozofică trece dincolo de această explicaţie oarecum tautologică, pentru a căuta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristeţe. Ea parvine la întrebarea: de ce năzuinţa de a fi fericit în sensul absolut al cuvântului este ceva ce nu se împlineşte niciodată? În cursul investigaţiei care urmăreşte să dea răspunsul la întrebare şi să descopere adevărul, apare, însă, un fenomen straniu: tristeţea însăşi evoluează, devenind mai profundă şi mai complexă, devenind o tristeţe "filozofică". Aceasta echivalează cu a spune că degajând cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, în ultimă instanţă, decât sentimentul tristeţii, noi ajungem să transformăm tristeţea iraţională în tristeţe autoreflexivă, deci într-un sentiment conştient de motivaţiile ce-l determină să se constituie în pura lui specificitate - ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte - şi care se percepe pe sine ca sentiment având un astfel de conţinut. Tristeţea autoreflexivă este tristeţea devenită conştientă de propria ei structură aporetică şi, prin urmare, de propria ei "idee", de propriul ei sens logic şi care îşi dă seama că aceste autodezvăluiri au fost făcute posibile de un alt şir de autorevelaţii ale conştiinţei - de autorevelaţiile care au deconspirat "fiinţa" subiectivităţii ca fiind de natură aporetică.     Prin intermediul introspecţiei (autoobservării), individul poate ajunge să-şi însuşească ideea că propria lui subiectivitate este formată dintr-o constelaţie de aporii: existenţa şi neantul, finitul şi infinitul, timpul şi eternitatea, raţiunea şi sensibilitatea, puritatea şi impuritatea, contemplaţia şi acţiunea. Descoperirea oricăruia dintre aceste cupluri aporetice antrenează cu sine sensibilizarea acută a conştiinţei. Se poate constata, totuşi, că, privite prin prisma efectelor sensibilizatoare, configuraţiile amintite se ordonează pe o anumită scară valorică. Ideea că fiinţa noastră este terenul de confruntare între instinctul vieţii instinctul morţii acţionează mai intens asupra registrului nostru emoţional decât alte idei "subiective".     Un lucru este absolut cert: descoperirea unuia singur dintre aceste cupluri aporetice în conţinutul însuşi al subiectivităţii noastre este în măsură să producă un şoc existenţial. Descoperirea tuturor sau, altfel spus, a faptului că fiinţa subiectivităţii noastre are o structură aporetică, este în măsură să producă, însă, o adevărată avalanşă de şocuri existenţiale. Aceste şocuri amplifică intensitatea sentimentului de tristeţe şi determină conştiinţa să se încarce cu o luciditate dureroasă, care îi va permite să descifreze configuraţia aporetică a acestui sentiment. Intensitatea sentimentului de tristeţe depinde de numărul şi intensitatea "şocurilor" amintite, iar aceste "şocuri", la rândul lor, depind de cuplurile aporetice pe care şi le autorevelează subiectivitatea. Devenim din ce în ce mai trişti pe măsură ce numărul şocurilor existenţiale şi al cuplurilor aporetice ce le generează cresc din ce în ce mai mult. În urma acestui crescendo al tristeţii, conştiinţa îşi pune cu toată acuitatea de care este capabilă întrebarea: ce reprezintă, totuşi, tristeţea în ea însăşi? Avînd în faţă suita cuplurilor aporetice şi câştigând certitudinea că determinaţiile sale sufleteşti sunt aproape întotdeauna într-o contradicţie ireconciliabilă, subiectul uman este irezistibil împins spre a-şi experimenta tristeţea ce-i acompaniază viaţa ca reprezentând expresia spirituală a imposibilităţii de a ajunge fericit în adevăratul sens al cuvântului. Concluzia filozofică pe care şi-o aproprie omul pus într-o astfel de situaţie nu poate fi decât aceea că încercarea lui de a se impregna de absoluta pozitivitate a existenţei, de a cuceri plenitudinea şi armonia interioară, de a atinge, deci, adevărata fericire, este menită eşecului. Putem spune că viaţa i se desfăşoară sub semnul fericirii ratate. Dar fericirea ratată nu este, cel puţin într-o primă aproximare, decât însăşi nefericirea. Într-adevăr, dacă medităm puţin mai adânc asupra lucrurilor, ne dăm seama că

Page 29: Sfatul psihologului

nefericirea asimilată fericirii ratate nu poate fi echivalentul nefericirii absolute, deoarece în conţinutul ei a pătruns (fie şi numai ca o aspiraţie) sentimentul fericirii. Cine a descoperit că aspiraţia spre fericire se degradează iremediabil la contactul neîndurător cu realitatea, va descoperi, de asemenea, că nefericirea se degradează şi ea: în cele din urmă viaţa îi pune surdină şi o determină să involueze. Sufletul omenesc este astfel alcătuit, încît el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalităţile de reducere a nefericirii - probabil cea mai importantă - este aceea prin care fiinţa umană o absoarbe în sentimentul împăcării cu destinul. În perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea îşi pierde valoarea absolută pe care, altfel, omul este înclinat să i-o acorde. Dacă toate formele, procesele şi actele vieţii au o limită - aşa cum ne indică destinul - de ce n-ar avea şi nefericirea o limită? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din viaţa conştiinţei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o şi am transformat-o într-o realitate benignă.    Reflecţia filozofică asupra tristeţii urmăreşte, aşadar, să scoată tristeţea din implicitul aporetic al ipostazei sale iraţionale, să expliciteze şi să conceptualizeze tristeţea iraţională, să definească tristeţea în termeni aporetici sau, ceea ce este în fond unul şi acelaşi lucru, să definească aporia tristeţii în termeni limpezi, clari. Originar, tristeţea nu este altceva decât o indispoziţie sufletească, o nefericire calmă, potolită a sufletului. Originar, ea este expresia unui conflict "invizibil" între contrarii, a unui ceva imposibil de rezolvat şi, în ultimă instanţă a unei aporii. Dar aporia tristeţii originare este o stare latentă. Mai mult, faptul acesta este relevat ulterior, de către reflecţia filozofică. Perceperea noastră iniţială, perceperea noastră "abstractă" se mulţumeşte cu semnalarea unui sentiment al viaţii destul de confuz, destul de nelămurit: un gen de indispoziţie sau de nefericire potolită şi calmă. Numai reflecţia filozofică este capabilă să distingă în sentimentul originar al tristeţii prezenţa unei aporii latente.     Prin meditaţia asupra substratului iraţional al tristeţii, ca şi prin compararea structurii ei cu structura aporetică a "fiinţei" subiectivităţii umane, noi am transformat-o în sentiment filozofic. În această calitate, ea reverberează înspre manifestările "fiinţei" subiectivităţii noastre - manifestări care au ajutat-o să se constituie şi a căror expresie concluzivă este până la un anumit punct - pentru a le impregna cu propriul e conţinut, pentru a le satura cu el, pentru a le absorbi în el, pentru a le introduce aşadar în propria ei substanţă concluzivă. Desigur dacă subiectivitatea noastră este, în esenţa ei, o formă de existenţă confiscată de principiul aporiei, cum am putea noi să nu fim trişti? Dar şi reversul este adevărat: dacă tristeţea (filozofică) este un sentiment ocazionat şi chiar secretat, într-un anumit moment de unele trăiri ale conştiinţei, cum am putea noi să-i interzicem de a se reîntoarce la ele, pentru a le infuza fiecăreia în parte propriul ei conţinut? Iată cum, de la un moment dat, viaţa sufletească a omului - înţeleasă ca o sumă de acte şi stări diverse - ajunge să fie dominată de acest sentiment al tristeţii.         

EXPRIMAREA SENTIMENTELOR ŞI A OPINIILOR

        Dacă sînteţi decis să stabiliţi un dialog veritabil cu cineva, şi nu un duel, este în interesul dvs. să vă prezentaţi punctul propriu de vedere în termeni cumpătaţi. Nu pentru că vă îndoiţi de valoarea ideilor dumneavoastră, ci pentru a-i arăta că sînteţi foarte conştient că e vorba aici de propria percepţie a lucrurilor, că această percepţie nu e absolută şi că sînteţi deschis altor interpretări. O asemenea supleţe spirituală are virtutea de a stinge pasiunile în cadrul dezbaterii, de a-i şterge caracterul judiciar (nici nu mai e nevoie de a găsi un vinovat şi de a pronunţa condamnarea) şi ajută persoana din faţa dvs. să adopte la rîndul său un ton mult mai conciliant.    În practică, această ponderare a ideilor şi a sentimentelor pe care le exprimaţi faţă de celălalt, se traduce prin expresii de genul: "Am impresia că...", "Mi se pare că...", "După părerea mea...", "Am sentimentul că.. ." etc.    Aceeaşi supleţe a spiritului, aplicată la dorinţele dvs., se manifestă prin locuţiuni de tipul "Mi-ar place să ...", "Aş fi foarte fericit să ...", "Cît aş fi de mulţumit să ...", etc.     Lăsînd să transpară cu claritate aspiraţiile şi dorinţele dumneavoastră, arătaţi printr-o asemenea formulare că sînteţi foarte conştient că idealul pe care-l căutaţi nu e totdeauna accesibil, că obiectivele dvs. pot fi adoptate în funcţie de rezultatul discuţiei în curs, şi că anumite compromisuri sînt posibile şi acceptabile cînd sunt liber consimţite şi împărţite în mod echitabil.     Puteţi exprima foarte bine, cu amabilitate şi flexibilitate, şi convingeri puternice, ca să facilitaţi dialogul, şi totuşi puteţi constata la sfîrşitul schimbului de idei că poziţiile unuia şi ale celuilalt sînt de neîmpăcat, că e timpul să suportaţi consecinţele, fără ca pentru aceasta să renunţaţi la cea mai mare amabilitate. Astfel, flexibilitatea nu serveşte numai la "lipirea oalelor sparte". Ea poate, de asemenea, să-i determine pe protagonişti să ia act de deosebirile dintre ei şi să pună capăt relaţiei care îi unea, păstrîndu-şi totuşi respectul reciproc.    O relaţie spinoasă nu este, în general, consecinţa unei probleme mărunte, ci rezultanta unui întreg şir de antecedente, de neînţelegeri. Incidentul care umple paharul nu este astfel decît partea nevăzută a aisbergului. De aceea, într-o discuţie de punere la punct a diferendelor, ceea ce interesează este să nu vă lăsaţi antrenat în reproşuri

 

Page 30: Sfatul psihologului

anecdotice. Mai bine căutaţi să ajungeţi la miezul subiectului.    E suficient să rămîneţi în contact cu emoţiile dvs. , analizîndu-le regulat şi întrebîndu-vă: "Cum mă simt acum", apoi să exprimaţi aceste sentimente în mod direct interlocutorului. Un atare nivel de transparenţă nu e posibil decît dacă încetaţi definitiv să-l consideraţi pe celălalt drept duşman şi să vă temeţi că, dezvăluindu-i sentimentele dumneavoastră, veţi fi mai vulnerabil. Sinceritatea este o armă foarte puternică. Nu vă puteţi aştepta ca interlocutorul să respecte regulile jocului de-a francheţea, dacă dumneavoastră înşivă vă jucaţi de-a ascunselea cu sentimentele proprii. A trage concluziile asupra ceea ce nu merge "acum", a discuta cauza neînţelegerilor şi a căuta împreună o soluţie, este calea cea mai elegantă de a regăsi rapid un teren de înţelegere satisfăcător.         Iată cîteva exemple de declaraţii care par plasate chiar în miezul preocupărilor celor care le exprimă:

***    Soţia către soţul ei:    "Nu ştiu, Ion, însă am impresia că te interesezi din ce în ce mai puţin de mine în ultimul timp. Acest lucru mă nelinişteşte şi mă întristează enorm. Crezi că greşesc?"    

***    Un profesor către directorul său:    "Ceea ce mă revoltă nu e atît faptul că sînteţi exigent, ci că daţi impresia că sunteţi atent la doleanţele fiecăruia dintre noi."    

***    Părintele către copilul său:    "Sunt descurajat, pentru că am impresia că nu mă asculţi cu adevărat şi că habar n-ai că îmi fac griji pentru tine".        Cel care reuşeşte să rămână centrat pe esenţial, se găseşte într-o poziţie bună pentru a-l invita pe interlocutorul său să facă la fel, ca în propunerile următoare:    

***    Ştii, Nicu, am impresia că ne învîrtim în cerc şi că există ceva mult mai profund care te deranjează. Nu crezi?"    

***    "Înţeleg că purtarea mea cu această ocazie te-a putut nemulţumi, dar poţi să-mi spui ceva în plus despre sentimentele care te frămîntă acum? Cum te simţi şi care-ţi sînt aspiraţiile?"        Pentru a aplica o astfel de tehnică cu succes, esenţial este să rămîneţi simplu şi firesc. Lăsaţi-vă inima să vorbească, cu riscul de a vă scăpa de sub control şi încercaţi să aflaţi sentimentele interlocutorului.     Deoarece disputele se însoţesc adesea de vorbe jignitoare, în mod obişnuit, vă gîndiţi că cealaltă persoană vă urăşte, sau că nu are nici un fel de stimă pentru dumneavoastră, nici o consideraţie. În aceste condiţii, devine imposibil să acordaţi cel mai mic credit vorbelor lui, nici măcar să le daţi atenţie. Dacă doriţi să vă împăcaţi cu cineva, în ciuda raporturilor încordate, este esenţial să-l înştiinţaţi, în cursul unei discuţii, că ceea ce vă indispune la el sînt purtările lui, ideile sau sentimentele lui, dar că îl respectaţi profund ca persoană. Aceasta este cu atît mai valabil pentru o relaţie apropiată, deoarece certurile înflăcărate sînt semnul unei încrederi sau al unei nevoi de afecţiune frustrate, şi nu al pierderii ataşamentului sau al stimei. Dvs. vă revine sarcina să găsiţi cuvintele şi momentul oportun pentru a vă exprima stima, în cursul conversaţiei. Dacă reuşiţi, veţi reda celuilalt încrederea în legătură cu utilitatea şi posibilităţile unui dialog deschis şi sincer. Exemplele care urmează demonstrează această idee:    

***    "Ştiu ca nu e foarte plăcut pentru dumneavoastră să vă cer această reducere, dar nu fac decît să-mi reclam drepturile şi pot să vă asigur că agreez mult conştiinţa profesională de care daţi dovadă fată de clienţii dumneavoastră. "    

***        "Să ştii că, dacă sînt atît de supărată, e pentru că te iubesc cu adevărat şi că n-aş vrea să ţi se întîmple vreo nenorocire."    

***    "În ciuda tuturor reproşurilor şi acuzaţiilor mele, aş vrea sa ştiţi că apreciez mult străduinţa pe care v-o daţi pentru ca colectivul să iasă din această perioadă proastă".        

Page 31: Sfatul psihologului

    Este bine ca în timpul discuţiei să evitaţi începutul de frază de genul: "Dvs./Tu sînteţi (eşti)...", "Dvs. /Tu niciodată nu mai înţeles atunci cînd eu...", "Tu te gîndeşti doar la tine...". Este recomandabil să folosiţi propoziţii care să înceapă cu EU.                     Exemple:        "Eu doresc (vreau) ..."- clarifică pentru tine şi pentru alţii ce vrei în realitate. Descrie clar ce contează cu adevărat şi ce nu are nici o importanţă - pentru exprimarea dorinţelor.         "Eu simt că... ", "Eu am avut senzaţia că..., atunci cînd ..." - fără a ataca persoanele, descrie comportamentul lor specific care te-a jignit - pentru o bună exprimare a mîniei.        "M-am simţit foarte mîndră de tine atunci cînd..., dar totuşi, aş aprecia mult dacă..." - exprimaţi mai întîi sentimentele pozitive, iar apoi cele negative; mixaţi sentimentele - pentru o mai bună exprimare a sentimentelor şi emoţiilor.            "Într-adevăr îmi doresc ca acest lucru să iasă bine", "Vreau să ştiu ce crezi şi tu în acest sens" - pentru exprimarea intenţiilor.        "Nu am intenţia de a vrea dificultăţi, dar...", "N-am vrut să te fac să te simţi jenat, dar..."- exprimaţi şi ceea ce nu a-ţi intenţionat să faceţi.        

DE CE NU MUNCIM BINE

    Atunci cînd vorbim despre muncă, nu de puţine ori constatăm că aceasta suferă din punct de vedere al calităţii şi al productivităţii. Cu alte cuvinte, performanţa în muncă lasă de multe de dorit. Fără a ne referi la cauzele macrosociale şi macroeconomice care influenţează negativ performanţa în muncă, vom aborda acest subiect din punct al individului: care anume sînt motivele pentru care individul uman poate avea o performanţă redusă în muncă? Le vom trece pe scurt în revistă. Probabil că veţi reuşi să identificaţi şi în cazul dvs. unul sau mai multe din motivele enumerate mai jos (care nu au pretenţia de a fi exhaustive, ci de a fi sub forma unui ghid).        1. Claritatea scopului    Întrebarea pusă în acest caz este: ştie persoana la ce foloseşte munca pe care o face, care este locul ei în ansamblul mai larg al organizaţiei? De exemplu, în cazul activităţii şcolare, ştie elevul la ce foloseşte o anumită materie, de ce trebuie să o înveţe, la ce îl ajută mai tîrziu?         2. Abilitatea individului    Are persoana care se află la un anumit post de muncă capacitatea de a face munca aşa cum se cuvine? Deţine cunoştinţele şi deprinderile necesare? Mai concret, un profesor ştie cum să predea elevilor? Are cunoştinţele teoretice necesare? Poate distinge esenţialul de neesenţial? Cunoaşte modul în care un copil prelucrează informaţiile pe care le primeşte? Ştie cum să se poarte cu copiii ca să-i stimuleze? Sau un copil care nu face faţă sarcinilor şcolare, are capacităţile intelectuale suficient de dezvoltate sau este vorba de o retardare mintală?        3. Dificultatea sarcinii    Nu cumva performanţa scăzută se datorează unei sarcini prea dificile pentru persoana în cauză? Deşi dificultatea sarcinii e legată, desigur, de abilităţile unei persoane, sînt situaţii în care chiar şi o persoană cu abilităţi înalte nu reuşeşte să facă faţă. Dacă, de exemplu, un profesor cere elevilor să facă astăzi trei referate a cîte 15 pagini pînă mîine, şansele de a face o muncă de calitate scad foarte mult. Presiunile de timp şi complexitatea sarcinii fac realizarea ei să fie dificilă.

 

Page 32: Sfatul psihologului

        4. Motivaţia intrinsecă    Este munca recompensatoare în sine pentru persoana respectivă? Altfel spus, îţi place ceea ce faci sau nu? Una este să faci ceva care este o povară şi care nu te atrage în nici un fel (dar n-ai ce face, trebuie să faci) şi alta este atunci cînd te bucuri de ceea ce faci. Dacă mergi la şcoală că aşa trebuie şi nu pentru că îţi place să înveţi, cunoştinţele şi notele vor fi pe măsură. De obicei, atunci cînd cineva spune că doreşte să se realizeze profesional are în vedere mai ales acest lucru.        5. Motivaţia extrinsecă    Este munca pe care o faci recompensată de alte persoane? Primeşti ceva în schimbul muncii tale? Se pot oferi foarte multe lucruri. Sînt însă cîteva recompense mai semnificative. Elementul motivator universal este banul. Nu degeaba se cer salarii mai mari pentru a continua munca. În cazul elevilor, un factor de motivare extrinsecă este nota sau aprecierea profesorilor, a colegilor - "este un elev foarte bun", "este un prieten de încredere". La copii se pretează mai bine jucăriile, bomboanele sau bulinele colorate, fără a uita de aprecierea din partea adulţilor (Elevii şi studenţii au "buline" speciale: notele).            6. Feed-back-ul    Este important să cunoşti cît de bine ţi-ai făcut munca, ce trebuie schimbat sau îmbunătăţit. Dacă nimeni nu îţi spune, vei considera că ceea ce faci e suficient de bine făcut. S-ar putea însă să nu fie chiar aşa. Nota ar trebui să aibă acest rol de feed-back: să-ţi spună unde te afli cu cunoştinţele (în mod real).         7. Resursele    Are persoana care face munca respectivă resursele necesare? Resursele pot fi grupate în două categorii: materiale şi umane. De exemplu, un elev fără manuale şi fără caiete (resursele materiale se reduc, în general, la cele financiare) nu va avea o performanţă ridicată la şcoală, după cum nici un director de şcoală nu va aduce şcoala pe primul loc dacă nu are profesori şi elevi cu care să colaboreze.        8. Condiţiile de muncă    Se referă la condiţiile fizice de iluminat, zgomot, temperatură etc., precum şi la condiţiile sociale, adică la relaţiile dintre cei care lucrează în acelaşi loc. Nu e totuna dacă te înţelegi cu şeful şi cu colegii sau dacă ai conflicte cu mai mulţi dintre ei.        Alte motive posibile: starea de boală, oboseala, conflicte în afara locului de muncă (în familie, de exemplu), consumul de alcool, droguri etc.    În cazul performanţei reduse în muncă (activitatea de învăţare sau cea profesională) trebuie diagnosticat motivul acesteia, după care se poate realiza un plan de intervenţie. Uneori însă nu se poate interveni. În acest caz, trebuie să ne învăţăm să trăim cu problema respectivă.        

TIMIDITATEA - BOALĂ SOCIALĂ

    Timiditatea dincolo de biologic    Dacă studiile de specialitate au relevat faptul că numai 15-20% dintre copii se nasc timizi, cum se explică că totuşi, 50% dintre adulţi acţionează ca atare? Singurul răspuns logic ar fi că timiditatea este achiziţionată pe parcursul vieţii.    Un factor esenţial este natura legăturii emoţionale pe care părinţii o stabilesc cu copiii lor în primii ani de viaţă. Copiii se ataşează de persoanele care au grijă de ei, îi hrănesc, îi alintă etc. Cînd grija pentru copii este inconsistentă şi nesigură, părinţii eşuează în satisfacerea nevoii copilului de siguranţă, afecţiune, confort, rezultînd astfel legături afective nesigure. Ataşamentul este, aşadar, premisă pentru viitoare relaţii.    Deşi nu s-au făcut studii longitudinale vizînd evoluţia timidităţii din copilărie şi pînă la maturitate, există, totuşi, cercetări ce demonstrează că nesiguranţa afectivă timpurie poate prognoza mai tîrziu timiditate.    Din cauza unei relaţii dificile cu părinţii lor, copiii îşi interiorizează sentimentul că au probleme în toate relaţiile pe care le stabilesc. Această "rană" a Eu-lui este timpurie şi uşor de evocat. Ei pot fi foarte repede dezamăgiţi în relaţii, pot simţi respingere, ruşine sau se pot simţi ridicoli. Sînt continuu într-o stare defensivă.    Psihologul Pikonis afirmă că astfel de copii au percepţii negative despre ei înşişi şi în relaţiile cu ceilalţi. Această

 

Page 33: Sfatul psihologului

vulnerabilitate există şi la timizii extravertiţi - ei par a se descurca uşor din punct de vedere social, dar dincolo de aparenţe, se simt torturaţi. Timiditatea lor este greu de ameliorat chiar şi prin psihoterapie.     Timiditatea poate fi achiziţionată şi mai tîrziu, în perioadele de dezvoltare, cînd copiii trebuie să facă faţă unor noi încercări în relaţiile cu egalii lor. De exemplu, intrînd în "vîrtejul" şcolii primare, ei se pot simţi incapabili, stînjeniţi faţă de grupul lor de egali. Ca urmare, profesorii îi vor eticheta ca timizi, iar ei vor începe să se vadă în felul acesta şi să acţioneze ca atare.    Adolescenţa este un alt obstacol care poate conduce la timiditate. Schimbările ce au loc la nivel fizic, social şi emoţional redefinesc personalitatea. Încercarea nouă la care sînt supuşi adolescenţii este de a integra sexualitatea şi intimitatea într-o lume a relaţiilor ce înainte erau numai de rudenie şi prietenie.    Nici adulţii nu rămîn imuni la schimbările din viaţa lor (de exemplu, divorţul la mijlocul vieţii). Acelaşi Pikonis este de părerea că noi probleme apar o dată cu eşecul unei relaţii, mai ales în cazul în care se urmăreşte stabilirea de noi relaţii. Pentru oamenii cu succes în carieră, a fi concediaţi pe neaşteptare poate avea efecte la fel de devastatoare.        Rolul culturii în timiditate    Timiditatea există pretutindeni, deşi nu este trăită sau definită la fel într-o cultură sau alta. Cercetările timpurii ale lui Zimbardo au arătat diferenţele culturale: studenţii japonezi dovedeau cel mai înalt nivel de timiditate, iar evreii - cel mai scăzut. Pornind de la aceste concluzii, Zimbardo a efectuat cercetări în japonia şi Taiwan pentru a aprofunda problema. În Israel, numai 30% dintre studenţi s-a declarat timizi, spre deosebire de japonia şi Taiwan, unde procentul a fost de 60%.    Din conversaţiile cu studenţii şi părinţii acestora, Zimbardo a pătruns psihologic felul în care cultura modelează comportamentul, în general, şi timiditatea, în special. Cheia este felul în care părinţii atribuie recompensa (lauda şi pedeapsa) copiiilor lor.    În Japonia, dacă un copil încearcă şi reuşeşte ceva, părinţii sînt cei care îşi asumă meritul şi lauda, cei ce se simt mîndri. La fel procedează şi bunicii, profesorii, antrenorii ... chiar şi Buddha. Ce mai rămîne din recompensă se acordă copiilor. În schimb, dacă un copil încearcă şi eşuează, atunci el este singurul vinovat. O credinţă de tipul "Nu pot cîştiga niciodată" îi poate determina pe copiii din cultura respectivă să nu-şi asume niciodată un risc sau să facă ceva ce i-ar scoate în evidenţă.    În Israel, în schimb, modul de atribuire a sentimentului de vinovăţie şi a laudei este diferit. Un copil care încearcă ceva este recompensat, indiferent de rezultat. Părinţii imprimă copiilor un sentiment exagerat de mîndrie. De exemplu, dacă un copil încearcă să facă un zmeu, oamenii din jur vor scoate în evidenţă ce grozav este zmeul şi dacă, totuşi, acesta nu zboară, părinţii vor da vina pe vînt. Dacă un copil încearcă şi eşuează într-o întrecere sportivă, părinţii şi ceilalţi vor reproşa, cel mai probabil, antrenorului că nu a lucrat suficient cu copilul. Într-un mediu atît de sigur, copilul simte că eşecul nu are un preţ mare şi, astfel, este dispus să-şi asume din nou riscul. Copiii ce cresc într-un asemenea sistem de valori sînt mult mai apţi să ia cuvîntul într-o discuţie, să invite pe cineva la dans la o petrece etc.    Concluzia ar fi că timiditatea este apreciată relativ, în funcţie de condiţionarea culturală. În acest caz, este evident că un israelian timid nu va fi considerat astfel şi în Japonia.    Nancy Snidman a studiat acest fenomen la copiii de 4 luni din Irlanda şi SUA, la care, la această vîrstă, nu găseşte nici o diferenţă în reactivitatea sistemului nervos. Totuşi, copiii irlandezi ajunşi la vîrsta de 5 ani, nu vorbeau la fel de mult şi la fel de tare ca semenii lor din SUA. Utilizînd normele americane pentru comportamentul social cu standarde de comparaţie, copilul normal irlandez va fi etichetat ca timid (deşi, în propria cultură, după normele respective de comportament, nu este timid). În acelaşi fel, copiii americani pot fi percepuţi de către irlandezi ca fiind nepoliticoşi.         Efectele timidităţii    Studiile profesorului Thomas Harrell de la Stanford Business School evidenţiează faptul că singura variabilă semnificativă a comportamentului care poate prezice succesul în viaţă este fluenţa verbală - exact punctul slab al timizilor.        Repercusiunile timidităţii asupra vieţii unui om sînt adînci şi iau forme diferite:

O copilărie marcată de timiditate poate fi premisă pentru ratarea unor ocazii de integrare socială. De exemplu, un copil vrea foarte mult să poarte o uniformă de fotbalist şi să se joace ca toţi ceilalţi copii, dar nu are curajul să devină membru al grupului. Iar dacă părinţii nu găsesc modalitatea de a-şi ajuta copilul să depăşească acest sentiment de nervozitate şi teamă faţă de ceilalţi, el se poate izola în activităţi solitare, ceea ce reduce şansa dezvoltării deprinderilor sociale şi încrederii în sine.

Copiii timizi trebuie să îndure batjocura sau chiar respingerea lor de către grupul de egali, devenind ţinte uşoare pentru atacurile "micilor terorişti". Pe cine să iei în rîs şi să terorizezi dacă nu pe cineva care se sperie uşor şi plînge la fel de uşor?

Indiferent dacă este dobîndită sau moştenită, timiditatea predispune la singurătate. Multe cercetări arată că izolarea socială poate conduce la delcin mintal şi fizic, chiar la o moarte timpurie.

Page 34: Sfatul psihologului

Fără un cerc apropiat de prieteni sau rude, timizii sînt mult mai vulnerabili la risc. Lipsindu-le ocaziile de a-şi împărtăşi temerile cu alţii, ei exagerează conflictele. De aceea sînt mai predispuşi la paranoia; ei nu au pe nimeni în jur care să le corecteze gîndirea defectuoasă sau să le verifice şi să echilibreze credinţele. Toţi avem nevoie de cineva care să ne atragă atenţia cînd şi unde greşim.

Timiditatea aduce cu sine şi tendinţa de a abuza de alcool şi droguri. În studiile lui Zimbardo, adolescenţii timizi relatează despre sentimentele de înaltă presiune din partea grupului de egali. Ei afirmă că utilizează droguri şi alcool pentru a fi mai puţin conştienţi de sine şi a căpăta un sentiment de siguranţă.

Timiditatea este strîns legată de dificultăţile sexuale. Timizii se exprimă foarte greu mai ales cînd este vorba de dorinţe şi nevoi sexuale. Bărbaţii timizi au tendinţa să apeleze la prostituate tocmai pentru a evita "negocierile" intime.

Persoanele timide pierd mai mult timp deliberînd şi ezitînd în situaţiile sociale. Zimbardo consideră chiar că nu trăiesc în prezent - trăiesc prea mult "în capul lor", obsedaţi de trecut şi viitor. Un timid nu se poate focaliza asupra a ceea ce spune la un moment dat, ci asupra unei conversaţii trecute care, deşi începuse bine, s-a alterat pe parcurs. Aceste persoane nu se pot bucura de clipele prezente pentru că totul este văzut printr-o serie de fapte din trecut (eşecuri) care deformează percepţiile prezente.

    Pe de altă parte, timizii se concentrează asupra consecinţelor: "Dacă spun asta, vor rîde de mine, se vor plictisi, îşi vor da seama că nu stăpînesc asta conversaţiei". Această permanentă anxietate slăbeşte performanţele timidului.    Timizii pot fi nişte "ascultători activi" foarte buni pentru că în conversaţie sînt foarte atenţi (partea grea intervine atunci cînd li se cere părerea) şi au o capacitatea crescută e a empatiza.

ASPECTE PSIHO-PEDAGOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL ELEVILOR

    Munca de prevenire presupune cunoaşterea şi eliminarea cauzelor şi a condiţiilor care generează tulburările de comportament, la nivel microsocial (familie, şcoală, grup de prieteni), dar şi la nivel macrosocial. La nivelul şcolii, activitatea profesorilor va trebui perfecţionată prin absolvirea unor cursuri de psihologia copilului, sociologia familiei, sociologia moralei, metode şi tehnici de intervenţie psihologică (pentru cazuri mai deose-bite). De asemenea, este necesară înfiinţarea centrelor şi a cabinetelor de consultanţă familială şi şcolară, specializate în tratarea "elevilor-problemă" (de exemplu, a celor cu tentative de suicid, a celor care se droghează, a celor care recurg la vagabondaj etc.).    Ceea ce trebuie să se sublinieze întotdeauna atunci cînd se pune problema preîntîmpinării (sau a combaterii devierilor comportamentale) este faptul că elevul nu este un primitor pasiv al cerinţelor sau al constrîngerilor venite din exterior, cărora el trebuie doar să li se supună. Elevul îşi are propriul său sistem de preferinţe şi de referinţe care, întocmai unei prisme, va selecta şi aprecia într-un anumit fel influenţele venite din exterior. Aşa se explică, de altfel, marea diversitate a răspunsurilor umane la una şi aceeaşi situaţie de viaţă. Este insuficientă, deci, explicaţia adaptării-dezadaptării doar prin factorii externi, ignorîndu-se particularităţile "echipamentului adaptativ individual". Copilul, ca şi adultul, este un "agent" al propriei sale dezvoltări, este o entitate activă care contribuie la conturarea specificului său psihologic în ontogeneză, şi nu este doar o fiinţă "manipulată" de factorii externi.    Apoi, trebuie luat în considerare şi nivelul de vîrstă al elevului, deoarece fiecare etapă cronologică de dezvoltare are resurse, motivaţii şi mecanisme diferite de adaptare, în adolescenţă, de exemplu, spre deosebire de etapa anterioară, nivelul de dezvoltare psihică face posibile noi procese şi modalităţi de adaptare, cum ar fi cele de planificare, de amînare sau evitare, realizate printr-o analiză prealabilă a situaţiilor (şi pe bază de control mental al activităţii posibile). Dacă nu se ţine cont de aceste diferenţe psihologice dintre etapele dezvoltării şi se suprasolicită posibilităţile limitate ale unui stadiu, atunci se ajunge la cristalizarea unei personalităţi refractare sau revoltate, care va intra frecvent în situaţii de conflict cu cei din jur. Perioada cu frecvenţa maximă de izbucnire a conduitelor dezadaptate este pubertatea (10/11-14/15 ani), stadiu psihologic contradictoriu, în care coexistă trăsături psihologice specifice copilăriei (atitudini puerile), cu cele caracteristice adolescenţei (capacităţi sporite de abstractizare şi anticipare). Criza de originalitate, proprie acestei perioade, se explică prin situaţia ambiguă a puberului în societate : nici copil, nici adult; el nu are un statut precis şi rămîne nesigur în ceea ce priveşte rolul său : dacă încearcă să-şi afirme într-un mod mai ferm independenţa, atunci va întîmpina rezistenţa adulţilor (un fapt similar petrecîndu-se şi în împrejurarea în care el refuză să-şi asume o serie de responsabilităţi). Atîta timp cît stările de criză nu duc la blocaje, la stagnarea dezvoltării copilului, nu sunt motive majore de îngrijorare din partea adulţilor, în schimb, cronici-zarea stării de criză, prelungirea excesivă sau chiar rămînerea într-o perpetuă stare de inadaptare a copilului, impun măsuri de atenuare sau schimbare a acestui egocentrism individual al puberului,

 

Page 35: Sfatul psihologului

determinat de criza de dezvoltare.    Se ştie că o principală cale de prevenire a riscurilor de eşec adaptativ este alegerea unor sarcini sau profesiuni în acord cu interesele şi aptitudinile proprii reale. Dar, pentru a-l ajuta pe elev să facă alegeri sau opţiuni adecvate, trebuie să se intensifice în şcoli activităţile de elaborare a unor metode şi procedee diagnostice şi formative, prin care elevul îşi va dezvolta atît capacităţi de autocunoaştere şi autoevaluare obiective, cît şi abilităţi de învăţare şi de prelucrare creativă a informaţiilor acumulate. La realizarea tuturor acestor capacităţi contribuie astăzi şi psihologul şcolar, pentru formarea căruia s-au creat în ţară, după Revoluţia din decembrie 1989, facultăţi sau secţii de psihologie în cadrul universităţilor.

NOŢIUNEA DE "EŞEC ŞCOLAR"

    Frecvenţa cu care se produce "eşecul şcolar" în mediile şcolare şi, mai ales, aspectul de fenomen cronicizat (permanentizat) pe care el poate să-l dobândească adeseori ne determină să-1 privim cu toată responsabilitatea. Un eşec şcolar cronicizat este periculos, deoarece el determină efecte negative atât în plan psihologic individual, respectiv o alterare a imaginii de sine a elevului în cauză, care-şi va pierde tot mai mult încrederea în propriile posibilităţi şi va ajunge să dezvolte o teamă faţă de eşec, cât şi în plan social, fiindcă un eşec şcolar permanentizat "stigmatizează", induce o marginalizare socială a elevului în cauză (respectiv o limitare a dreptului elevului la o calificare profesională autentică şi la exercitarea unor roluri sociale apreciate şi recunoscute ca fiind valorizante pentru personalitate).    Dintre indicatorii care sunt utilizaţi, de obicei, pentru aprecierea existenţei unei situaţii stabilizate de eşec şcolar, menţionăm: abandonarea precoce a şcolii; decalaj între potenţialul personal şi rezultate; părăsirea şcolii fără o calificare ; incapacitatea de a atinge obiectivele pedagogice; eşecul la examenele finale (sau de concurs); inadaptarea şcolară etc. Din simpla lecturare a acestor indicatori reiese faptul că există două tipuri de eşec şcolar:

a. Un eşec şcolar de tip cognitiv, care se referă la nerealizarea de către elevii în cauză a obiectivelor pedagogice (sau educative, cum le numeşte De Landsheere). Acest tip de eşec atestă niveluri scăzute de competenţă la elevii respectivi, provocând rezultate slabe la examene şi concursuri şcolare, respectiv la corigente, repetenţie etc. Aceste niveluri scăzute de competenţă se explică fie prin întârzieri în dezvoltarea intelectuală, fie printr-o serie de neajunsuri în plan motivaţional, voliţional şi operaţional, de genul:

un nivel foarte scăzut de aspiraţii şi de expectante în raport cu activitatea şcolară şi cu propriul eu ;

reduse disponibilităţi voluntare (de voinţă) necesare formulării obiectivelor de învăţare şi depăşirii obstacolelor dificultăţilor) care apar în mod inerent pe parcursul activităţii de învăţare;

absenţa unor deprinderi de muncă sistematică şi a obişnuinţei elevului de a-şi autoevalua rezultatele şcolare din perspectiva unor criterii obiective, promovate de şcoală;

insuficienţe la nivelul operaţiilor logic-abstracte ale gîndirii, de tipul: incompetenţa de limbaj (de a răspunde concis sau într-o formă dezvoltată la întrebările profesorului); incapacitatea de a relaţiona informaţiile (de a le pune în contexte variate şi flexibile); absenţa unui mod dialectic de gîndire, care să alterneze judecăţile pro şi contra; slaba capacitate de concretizare (sau ilustrare) a unui fenomen sau principiu învăţat la ore; incapacitatea realizării unui demers ipotetico-deductiv, necesar formulării unor concluzii sau generalizări; absenţa spiritului critic în gândire, indispensabil manifestării unor atitudini faţă de ideile receptate şi formularea unor judecăţi de valoare proprii etc.

b. Un eşec şcolar de tip necognitiv, care se referă la inadaptarea elevului la exigenţele ambianţei şcolare. Acest tip de eşec vizează, mai precis, inadaptarea la rigorile vieţii de elev, la exigenţele de tip normativ, pe care le presupune funcţionarea corespunzătoare a oricărei şcoli sau a oricărei colectivităţi şcolare. Elevul dezadaptat recurge la abandonul şcolar, la părăsirea precoce a şcolii, în favoarea unui mediu mai puţin coercitiv, de regulă cel al străzii sau al grupurilor de tineri necontrolaţi. Cauzele acestei dezadaptări şcolare constau fie în probleme individuale de natură afectivă (de exemplu, teamă sau repulsie faţă de şcoală, apărute în urma unor pedepse severe sau a unor conflicte repetate cu părinţii, profesorii), fie în determinări psiho-nervoase de natură congenitală (de exemplu, hiperexcitabilitate, dezechilibru emoţional,

 

Page 36: Sfatul psihologului

autism, impulsivitate excesivă etc.).

    Desigur, în evaluarea corectă a eşecului şcolar trebuie să luăm în considerare persistenţa şi amploarea cu care el se manifestă. Astfel, el poate avea un caracter episodic, limitat la circumstanţele unei situaţii conflictuale sau tensionale care l-au generat, sau poate lua aspectul unui fenomen de durată, atunci când el se grefează pe fondul unor handicapuri senzoriale sau intelectuale, mai mult sau mai puţin severe, sau atunci când situaţiile psiho-traumatizante care l-au generat persistă. De asemenea, eşecul şcolar poate avea grade diferite de amplitudine : de exemplu, o amplitudine redusă, atunci când insuccesul se manifestă doar în raport cu anumite materii sau sarcini de învăţământ, ca expresie a lipsei de interes şi de înclinaţii (aptitudini) pentru respectivele materii, sau ca urmare a unui mod neinteresant în care sunt predate acele materii. Acest insucces parţial, dacă nu este contracarat la timp, poate duce la situaţii de corigentă a elevilor în cauză sau la examene restante. Când eşecul vizează toate materiile de învăţământ, toate aspectele activităţii şcolare, se poate spune că el dobândeşte un caracter generalizat. Un astfel de elev cu insucces generalizat prezintă lacune grave în cunoştinţe, absentează nemotivat, manifestă aversiune faţă de învăţătură şi dispreţ faţă de autoritatea şcolară în general, iar în clasă perturbă orele prin tachinarea colegilor şi realizarea unor glume de prost gust (bufonerie).    Trebuie să atragem atenţia asupra faptului că, pe lângă aceste situaţii de eşecuri reale, există în realitatea şcolară şi numeroase situaţii de false eşecuri şcolare sau încercări de exagerare ori diminuare de către unii elevi a nereuşitelor lor de moment. Aceste situaţii evidenţiază faptul că insuccesul şcolar reprezintă, în mare măsură, o noţiune subiectivă, deoarece autoaprecierea negativă cu privire la sine şi neîncrederea manifestată în propriile capacităţi pot influenţa formarea rapidă a impresiei de incompetenţă personală sau de nereuşită în raport cu sarcina propusă. Astfel, timizii autentici, indecişii, resemnaţii, apreciază, de obicei, în mod exagerat dificultatea sarcinilor şcolare de moment, considerându-le chiar de netrecut, deoarece nu au încredere în propriile posibilităţi de acţiune. Cel mai mic eşec înregistrat îi determină pe aceşti elevi să se devalorizeze şi mai mult şi să dezvolte o teamă de eşec, pe care-l vor privi ca pe o fatalitate.    Faptul că eşecul şcolar reprezintă, în mare măsură, un fenomen subiectiv reiese şi din următoarea situaţie : acelaşi rezultat obţinut de doi elevi poate fi considerat de câtre unul din aceştia ca un succes, iar de celălalt ca un eşec. Acest lucru depinde de nivelul de aspiraţie al fiecăruia: astfel, pentru un elev mai puţin ambiţios şi care este conştient de faptul că dispune de capacităţi intelectuale mai modeste, nota 7 este apreciată ca fiind foarte bună, în timp ce pentru un elev orgolios, supramotivat, această notă reprezintă un regres (o decepţie). De asemenea, în aprecierea unei situaţii concrete ca fiind un eşec sau un succes, un rol important îl au criteriile sau perspectivele din care se face evaluarea: de exemplu, un elev este privit cu invidie de către un coleg al său pentru modul foarte exact în care a ştiut să redea un text ştiinţific, o lege, un principiu al fizicii etc., în timp ce acesta se simte nemulţumit în forul său interior pentru faptul că, în realitate, nu a abstractizat în suficientă măsură textul sau legea respectivă sau nu a sesizat decât foarte puţin din variatele posibilităţi aplicative ale legii sau principiului în cauză. În sfârşit, sunt şi situaţii în care un insucces şcolar parţial nu este considerat ca un eşec propriu-zis, ca de exemplu atunci când elevul în cauză şi părinţii săi nu acordă importanţă (valoare) acestui insucces, acceptîndu-l ca pe un fapt normal (este cazul rezultatelor slabe obţinute la disciplinele de învăţământ care nu sunt cerute la examenul de bacalaureat sau la concursul de admitere în învăţământul superior).    Aceste aspecte subiective legate de eşecul şcolar, care demonstrează faptul că el are un pronunţat caracter individual, depinzând nu numai de factori obiectivi exteriori, ci şi de modul particular în care elevul se percepe şi îşi evaluează rezultatele, îl obligă pe profesor să-şi cunoască foarte bine elevii sub raport psihologic, pentru a înţelege corect acei factori subiectivi care-i fac pe unii elevi să fie, de obicei, nemulţumiţi în raport cu sine şi să se considere în situaţie de eşec şcolar, iar pe alţii, dimpotrivă, să se autoevalueze pozitiv şi să aprecieze că sunt într-o reală situaţie de succes şcolar. Eşecul şcolar trebuie privit, aşadar, atât ca un fenomen obiectiv, cât şi ca unul subiectiv (sau individual). El nu poate fi definit şi înţeles corect decât din această dublă perspectivă: cea a factorilor şcolari, care apreciază eşecul şcolar ca un rabat de la exigenţele şi normele şcolare aşa cum sunt ele stipulate în programele şi legislaţia şcolară; şi cea a elevului, care vine cu o anumită determinare (motivare) în activitate şi cu criterii individuale de apreciere a rezultatelor obţinute în învăţare. Dacă se va lua în considerare doar ceea ce şcoala apreciază ca fiind un eşec şcolar şi se va neglija aspectul subiectiv al acestuia, respectiv ceea ce elevul în cauză apreciază ca fiind un succes sau un eşec, atunci, ca profesori, putem risca să privim pe un elev anume ca fiind rămas în urmă la învăţătură, în timp ce el să nu aibă această convingere. Şi invers: să apreciem ca bune rezultatele unui elev, iar acesta să fie de fapt puternic nemulţumit, în forul său interior, în raport cu sine şi cu rezultatele sale şcolare. Credem că este necesar un proces de ajustare reciprocă între cei doi factori în aprecierea eşecului şcolar: elevul să fie ajutat să cunoască în termeni cât mai clari ce înseamnă în fond a rămâne în urmă la învăţătură, să i se prezinte, cu alte cuvinte, acele incompetente intelectuale şi deprinderi greşite care nu asigură o înţelegere şi o folosire adecvată (eficientă) a informaţiilor; iar profesorul să facă efortul de a cunoaşte lumea subiectivă a elevului, îndeosebi: sensul pe care acesta îl dă cunoaşterii şi reuşitei şcolare; nivelul de aspiraţii şi de expectanţe în raport cu sine; interesul privind formarea sa profesională viitoare; criteriile pe care le foloseşte în aprecierea rezultatelor sale şcolare, în absenţa acestui feed-back informaţional, responsabilitatea producerii şi amplificării eşecului şcolar va fi mereu pasată de la profesor la elev, ca o minge de volei care, neputînd să rămână suspendată deasupra plasei, va cădea, până la urmă, de o parte sau alta a terenului de joc. De asemenea, măsurile psiho-pedagogice recuperatorii preconizate de către şcoală vor avea un caracter unilateral, cu adresabilitate numai la elev, tară o încercare

Page 37: Sfatul psihologului

consistentă din partea profesorilor de a-şi evalua critic activitatea.

ASERTIVITATEA - DELIMITĂRI CONCEPTUALE

    Actualmente în literatura de specialitate pentru desemnarea unei comunicări eficiente şi, respectiv, a conduitelor optime, se întîlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă şi comportament asertiv. Dar ce înseamnă de facto asertivitatea ?    Dacă pentru o descriere amplă am putea să ne imaginăm relaţiile umane pe un continuum, atunci la cele două poluri ale acestuia s-ar găsi comunicarea şi comportamentul agresiv, iar la celălat - comunicarea şi comportamentul pasiv. Ei, bine, chiar la mijlocul acestui continuum s-ar situa comunicarea şi comportamentul asertiv.    Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimîndu-şi necesităţile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră socialmente adecvată. Comportamentul asertiv demonstrează respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, promovează autodezvăluirea, autocontrolul şi aprecierea pozitivă ai valorii de sine.    Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluţionare a problemelor interpersoanle. Comunicarea directă, deschisă şi onestă permite recepţionarea mesajelor fără distorsiuni, ceea ce menţine relaţiile cu ceilalţi. Într-o comunicare asertivă tensiunea , critica, conflictul etc. sunt constructive.

    Definiţia asertivităţii, accepţiuni ale asertivităţii    Smith (1975) analiza comportamentului asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecărui individ. Concepţia lui şi-a asumat o libertate mult mai extinsă decît o făcea filosofia social-democratică: "Ai dreptul de a-ţi judeca propriul comportament, gînduri şi emoţii, de a avea responsabilitate pentru iniţierea unor comportamente şi pentru consecinţele lor".    Rakos (1979) a criticat această definiţie, bazată numai pe drepturi, pentru lipsa cunoaşterii că exprimarea drepturilor prin acţiunea individuală într-un context social determină relatare responsabilităţilor antecedente şi ulterioare. Evidenţierea drepturilor individuale la extensia drepturilor societăţii şi responsabilităţile individuale îmbibă conceptul de "asertivitate" cu o aură de narcisism şi egoism.    Cîteva definiţii se fixează pe expunerea emoţională ca element cheie. Wolfe (1982) conceptualizează asertivitatea în temeni de "exprimarea oricărei altei emoţii decît anxietatea unei persoane".    Cea mai reuşită definiţie în această categorie este formulată de Rimm şi Masters (1979): "comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă şi relativ directă a gîndurilor şi sentimentelor ce sînt social adecvate şi în care se ţine cont de sentimentele şi bunăstarea altor oameni".    Lange şi Jacubowski (1976) susţineau că "asertivitatea implică apărarea drepturilor personale şi exprimarea gîndurilor, sentimentelor şi convingerilor în mod direct, onest şi adecvat, fără a viola drepturile altei persoane".    Asumarea teoretică se include în a patra categorie, alături de exprimarea drepturilor şi emoţiilor. De exemplu, Alberti şi Emmons (1970) notau următoarele: "Comportamentul preluat de o persoană pentru a acţiona în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate nepotrivită, pentru a-şi exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fără a renega drepturile altora este numit comportament asertiv".    Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit: "abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive şi negative; abilitatea de a iniţia, continua şi finisa o conversaţie generală".    Galossi şi Galossi (1977) au expus nouă categorii: de a da şi a primi complimente; a face solicitări, a iniţia şi a menţine o conversaţie, apărarea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea opiniilor personale, a nemulţămirilor, a mîniei şi a sentimentelor pozitive.    În final, cîteva definiţii fundamentale au fost oferite în literatura de specialitate. Heimberg, Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat că comportamentul asertiv este conceptualizat ca fiind rezolvarea efectivă a problemei.    Rich şi Schroeder (1976) au susţinut că comportamentul asertiv este abilitatea de a căuta, menţine sau de a intensifica refortificarea într-o situaţie interpersonală prin intermediul exprimării sentimentelor sau a dorinţelor.    Gradul de asertivitate poate fi măsurat prin efectivitatea reacţiei individului în producerea, menţinerea sau intensificarea refortificării.    Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate la "învăţarea abilităţii de a adapta comportamentul solicitărilor situaţiei interpersonale, astfel încît consecinţele pozitive să fie maxime, iar cele negative - minime".

    Componentele asertivităţii    Noţiunea de asertivitate a fost introdusă de specialişti în terapia comportamentală, care afirmau că asertivitatea inhibă anxietatea, reduce depresia. Se subliniază faptul că comportamentul asertiv conduce la o îmbunătăţire a imaginii de sine.

 

Page 38: Sfatul psihologului

    După Lazarus, asertivitatea comportă patru elemente:

1. refuzul cererilor; 2. solicitarea favorurilor şi formulare de cereri; 3. exprimarea sentimentelor pozitive şi negative; 4. iniţiere, continuare şi încheiere a unei conversaţii generale.

    Acestea alcătuind componenta cognitivă care implică un anumit mod de gîndire. Componenta comportamentală a asertivităţii include o serie de elemente non-verbale, cum ar fi:      - Contactul vizual: o persoană asertivă îşi priveşte interlocutorul drept în ochi. Lipsa contactului vizual poate transmite mesaje nedorite, de tipul: "eu nu sunt convins de ceea ce spun" sau "îmi este foarte frică".      - Tonul vocii: chiar şi cel mai asertiv mesaj îşi va pierde din semnificaţie dacă va fi exprimat cu o voce şoptită (aceasta va da impresia de nesiguranţă) sau prea tare, fapt care ar putea activa comportamentul depresiv al interlocutorului.      - Postura: poziţia corpului unei persoane asertive diferă de la situaţie la situaţie. Totuşi, se apreciază că, în majoritatea cazurilor, subiectul trebuie să stea drept: nici prea rigid, pentru că aceasta exprimă o stare de încordare, nici prea relaxat, pentru că ceilalţi ar putea interpreta o astfel de poziţie ca fiind lipsită de respect.      - Mimica: pentru ca mesajul să aibă caracter asertiv, mimica trebuie să fie adecvată şi congruentă cu conţinutul mesajului. Astfel, de exemplu, dacă cineva zîmbeşte atunci cînd afirmă că ceva îl supără, oferă interlocutorului o informaţie ambiguă, care alterează sensul comunicării.      - Momentul administrării mesajului: cel mai eficient mesaj asertiv îşi pierde semnificaţia dacă este administrat într-un moment nepotrivit. Astfel, de exemplu, nici un şef nu va răspunde favorabil la o cerere de mărire a salariului, oricît de bine formulată este această, dacă angajatul îl abordează atunci cînd se pregăteşte să se prezinte în faţa unei comisii de control a firmei.      - Conţinutul: chiar dacă toate celelalte condiţii sunt respectate, mesajul nu-şi atinge scopul dacă este prea agresiv, cu intenţia de a-l blama pe celălalt sau, dimpotrivă, exprimat prea timid şi într-un mod pasiv. Conţinutul unui mesaj asertiv trebuie să fie precis, descriptiv şi direct.

.

ELEMENTELE CONSTITUENTE ALE ASERTIVITĂŢII

    Într-o anumită măsură, problema încrederii în sine, în abilităţile sale poate fi întîlnită practic în orice teorie psihologică care se referă la psihologia personalităţii. Este demonstrat faptul că persoanele se deosebesc între ele în funcţie de nivelul încrederii în sine. Conceptul "încredere în sine" este prezent în diferite limbi, însă ca concept psihologic a apărut în manualele de psihologie odată cu necesitatea de a înfăptui corecţii psihologice şi psihoterapii. Psihologii practicieni şi psihoterapeuţii pe parcursul activităţii sale au observat, că majoritatea bolnavilor nevrotic şi o mare parte din bolnavii cu boli cardio-vasculare, într-o măsură mai mare sau mai mică, suferă de singurătate, de neîncredere în forţele proprii şi în viitor. Respectiv, aceşti oameni aderă la modalităţi de comportament diferit.    Este necesar să se menţioneze faptul că stilul de viaţă cultivă deseori norme de comportament contradictorii. Exemple de nepotrivire între comportamentul "recomandat" şi "încurajat" pot fi întîlnite destul de frecvent. Deşi se consideră unanim acceptat că drepturile altei persoane trebuie respectate, deseori observăm că părinţii, profesorii şi biserica prin acţiunile sale, contrazic acest principiu. Respectul, bunele maniere, tactica, modestia, de regulă, sunt apreciate, lăudate, dar în acelaş timp, cu scopul "de a reuşi" se permite şi se încurajează agresivitatea, nepoliteţea faţă de alţii.    Fiecare persoană posedă un anumit stil comportamental.    Persoana ce se comportă pasiv nu poate să-şi anunţe concret dorinţe şi necesităţile sale. În aceiaşi măsură, ea este lipsită de apărare în faţa cerinţelor survenite din partea carenţelor celorlalţi membrii ai societăţii. Deosebirea esenţială a unei persoane neîncrezute în sine, constă în faptul că în activitatea socială aceste persoane tind maxim posibil să evite manifestările personale. Orice formă de prezentare a propriilor idei, păreri, realizări, dorinţe şi necesităţi pentru ei este foarte neplăcută (fiind urmată de sentimentul de ruşine, vină, frică etc.) sau imposibilă din cauză că nu au formate abilităţile necesare sau nu are sens conform sistemului propriu de valori şi interese.    În realitate, de fapt, aceşti trei factori se prezintă într-o combinaţie şi interdependenţă reciprocă conducînd spre

 

Page 39: Sfatul psihologului

pasivitate. Este prezent de fapt, nu doar refuzul de la orice scop în general, e absentă încrederea în sine şi în realitatea intenţiilor proprii (Romek, 1997).    O persoană pasivă nu deţine imunitatea necesară împotriva şiretlicurilor manipulatorii, este destul puţină critică pentru ca ea să-şi ceară iertare, să aducă explicaţii şi dovezi pentru a se îndreptăţi. Insuccesele vor diminua din ce în ce mai mult stima de sine.    Asupra "deficitului de comportament" ca o cauză a pasivităţii iniţial a atras atenţia lui Lazarus. El a presupus, drept cauză a neîncrederii în sine, lipsa modalităţilor de comportament ce ar asigura deplina integrare în mediul social. Lazarus a evidenţiat patru grupe de deprinderi, care conform propriei sale păreri ar fi suficient pentru o activitate vitală eficientă şi, corespunzător, - pentru a fi încrezut în sine, a fi asertiv.    După Lazarus, persoana matură trebuie: să-şi exprime deschis şi sincer dorinţele şi trebuinţele sale; să fie capabilă să spună NU; să aibă capacitate de a vorbi deschis despre sentimentele sale pozitive şi negative; să stabilească contacte, să iniţieze şi să finiseze o discuţie.    Între tip, nu întotdeauna satisfacerea dorinţei altei persoane sau refuzul de la unele scopuri personale, se prezintă ca manifestare a pasivităţii! omul are dreptul deplin de a lua singur o anumită hotărîre. De asemenea, omul are dreptul să manifeste mărinimie faţă de alţii, atunci, cedîndu-le, el realizează dorinţa sa, fiind satisfăcut. Acţionînd binevol, noi în continuare nu ne chinuim, gîndindu-ne la acest lucru, nu repetăm de nenumărate ori, că trebuia să procedăm altfel.    Persoana ce se comportă agresiv obţine totul, îşi realizează scopul personal în detrimentul celorlalţi. Ea nu ia în consideraţie drepturile şi cerinţele lor. Subestimează şi distruge încrederea celorlalţi faţă de propria persoană. În felul acesta, persoana îşi realizează propriile dorinţe, însă ceilalţi îşi formează faţă de ea un montaj negativ. Conştiinţa de sine este, mai bine zis, o pseudoconştiinţă. Din această cauză toate insuccesele sale sunt transformate în succese, dacă nu au posibilitatea s-o facă, ei aduc învinuiri, reproşuri celor din jur, spunînd că li se pune beţe în roate.    Agresiunea nu e doar aducerea de traume fizice sau unele exprimări grosolane. O influenţă agresivă o are ironia şi sarcasmul, cît şi un monolog încet şi monoton, care duce la degradarea celei persoane asupra căreia este orientat.    Acţiunile agresive şi pasive, la prima vedere, se deosebesc radical, între timp baza lor e aceiaşi. Celelalte persoane sunt considerate "duşmani" ce au un singur scop - a dăuna. Deşi, trebuie să fii foarte precaut, să nu spui ce gîndeşti şi ce simţi, orice informaţie să fie prezentată în mod rafinat. Deosebirea între un comportament agresiv şi unul pasiv, constă doar în faptul că, persoana agresivă aduce lovituri de preîntîmpinare, prevenire; atunci cînd cea pasivă lasă deschis de înţeles că nu pretinde la biruinţă, succes într-o luptă cu un răufăcător.    Persoana ce se comportă asertiv este capabilă concret şi explicit să formuleze cerinţele şi trebuinţele sale, viziunea proprie referitor la o anumită situaţie, problemă. Se deosebeşte prin atitudine pozitivă faţă de ceilalţi şi autoapreciere adecvată. Este încrezută în propriile forţe, poate asculta ŞI MERGE LA COMPROMIS. Este capabilă să-şi modifice viziunea, părerea, fiind influenţată de argumente logice. Nu se ruşinează să-i ceară cuiva un serviciu şi din partea sa este gata de asemenea să acorde ajutor şi amabilitate.    Anumiţi autori văd asertivitatea ca un punct de mijloc între agresiune şi pasivitate (ex. Bloom, Coburn şi Perlman, 1975). D. Bowen consideră că este un punct de vedere greşit şi face ca înţelegerea asertivităţii să fie dificilă. El propune o următoare definiţie a asertivităţii - asertivitatea este comportamentul care implică exprimarea propriilor idei şi sentimente şi susţinerea propriilor drepturi, şi a face aceste lucruri într-un mod care permite celuilalt să procedeze la fel.    Comunicarea şi comportamentul asertiv cere dezvoltarea anumitor deprinderi şi abilităţi specifice. Următoarele sînt cîteva dintre cele mai importante:

1. Împărtăşiţi-vă sentimentele în afirmaţii la persoana I; 2. Nu vă minimizaţi pe voi şi nu-i minimizaţi pe ceilalţi; 3. Nu fiţi vagi şi ezitanţi şi nu vă camuflaţi mesajul cu cuvinte-parazite; 4. Fiţi concret în feedback şi critică; 5. Folosiţi un limbaj neutru, neexploziv; 6. Fiţi cooperanţi, deschişi şi receptivi la ceilalţi - s-ar putea să ştie ceva şi voi să nu ştiţi; 7. Confruntaţi situaţiile neplăcute pe loc sau cel puţin imediat ce se poate; 8. Asiguraţi-vă că mesajele non-verbale transmit acelaşi lucru cu mesajele verbale.

    Analizînd particularităţile comportamentului asertiv, psihologii s-au confruntat cu problema determinării unei graniţe între asertivitate şi agresivitate. Unii, de exemplu, Bolne, nu vedeau deosebirea între ele. Mai mult decît atît, în calitate de metodă pentru cercetarea neîncrederii se practica training-ul de perseverenţă şi autoconvingere agresivă. Alţii (de exemplu, Lansec, Iacubovski) considerau că asertivitatea prezintă prin sine ceva de mijloc între agresivitate şi pasivitate, avînd deosebiri esenţiale atît în ceea ce priveşte agresivitatea, cît şi pasivitatea.    Al treilea grup de autori afirmau că agresivitatea şi pasivitatea sunt, de fapt, două forme diferite de manifestare a lipsei de asertivitate, în cadrul cărora energia nerealizată în rezultatul interacţiunilor, provoacă actualizarea unor necesităţi care pot fi orientate în interiorul organismului şi provoacă autodestrugerea (mai des neurotizare), care este orientată spre celorlalţi în exterior provocînd agresivitate.    Însă majoritatea autorilor consideră agresivitatea şi pasivitatea drept două însuşiri diferite ale persoanei. Aceasta

Page 40: Sfatul psihologului

este confirmat şi prin corelarea scăzută a scalelor de agresiune şi încrederii în sine. Nivelul înalt al asertivităţii şi agresivităţii poate exista atunci cînd prin acţiunile agresive persoana uşor şi eficient îşi realizează scopurile şi necesităţile, fără să observe efectele negative.    În acest caz, agresivitatea trebuie înţeleasă de rînd cu asertivitatea, omul continuă să se comporte agresiv, atunci cînd el învingînd neîncrederea, totuşi, se hotărăşte pentru ceva. De cele mai dese ori, persoanele asertive nu sunt agresive deoarece ele posedă o multitudine de acţiuni neagresive.    Fiecare personalitate are dreptul să-şi aleagă pentru sine acea modalitate de comportament la care va putea să adere în situaţii de conflict. Libertatea de alegere şi autocontrolul va deveni posibilă doar atunci cînd o să vă deprindeţi să vă comportaţi încrezut, asertiv, în situaţiile în care pînă acum v-aţi comportat pasiv sau agresiv.

    Vă propunem în continuare un tabel comparativ în care sînt descrie succint particularităţile definitorii ale celor trei tipuri de comportament, menţionate anterior.

CARACTERISTICA TIPURILOR DE COMPORTAMENT

Tipul agresiv Tipul pasiv Tipul asertiv

Jigneşte pe cei din jurul său;Lezează sentimentele oamenilor;Încălcă drepturile persoanelor;Utilizează un ton ridicat;Foloseşte expresii ofensatoare;Face acţiuni care deranjează pe ceilalţi;Umileşte oamenii;Are o atitudine de superioritate faţă de oameni;Critică destructiv oamenii (pentru greşeli reale sau imaginare) şi munca acestora;Tratează oamenii cu dispreţ;Este ostil şi răutăcios;Nu acceptă alte opinii şi idei;Nu tolerează sfaturile străine;Nu înţelege ideile altor oameni;Întrerupe interlocutorul pentru a-şi exprima propria opinie;Ia decizii fără a consulta pe alţii;Îşi manifestă violent nemulţămirea;Este certăreţ, vorbeşte mult;Găseşte defecte în tot ce fac alţii.

Expresii verbale des utilizate:"Faci sau nu faci?""Ce prostie!""E clar că nu eşti în stare să înţelegi!""Toţi sînteţi nişte proşti!"

Semne non-verbale:tensiune, stă aproape de interlocutor, este încruntat, expresia feţii este rigidă, îşi menţine privirea fixată în ochii interlocutorului pentru a-l intimida, face gesturi provocatoare, agită pumnul, degetul arătător, are o voce ameninţătoare şi rece, ridicată la finalul propoziţiei.

Îşi neagă propriile drepturi; Nu-şi apără interesele;Nu-şi exprimă sentimentele;Permite altora să-l influenţeze;Manifestă sentimente de vinovăţie şi neajutorare, singurătate, frică şi anxietate;Îşi reţine emoţiile şi sentimentele (pozitive şi negative);Îşi consideră ideile şi opiniile ca fiind neimportante;Îşi devalorizează propria persoană;Evită confruntările directe;Nu se implică în discuţii aprinse;Este timid, ascultător, supus şi umil;Crede că comportamentul său pasiv îl va ajuta să fie acceptat şi aprobat de ceilalţi;Se teme să nu deranjeze sau să ofenseze pe cineva;Nu poate lua decizii;Reacţionează bolnăvicios la critică;Evită să-şi exprime opiniile;Prezintă conflicte intrapersonale.

Expresii verbale specifice:"Îmi cer scuze că v-am răpit din timpul Dvs. atît de preţios, dar...","Dacă zici tu...""Numai, te rog mult, nu te supăra pe mine"

Semne non-verbale:evitarea oamenilor, voce înceată, monotonă, contact vizual minim, face mişcări nervoase, poziţia corpului este aplecată, îşi frămîntă mîinile, ţine umerii aplecaţi, iar capul între umeri, braţele sînt, de regulă, încrucişate.

Respectă atît drepturile sale, cît şi ale celorlalţi;Îşi exprimă necesităţile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră adecvată;Respectă oamenii;Ţine cont de opiniile şi ideile celorlalţi;Apreciază munca oamenilor şi îşi manifestă deschis aprecierea;Comunică deschis cu oamenii;Recepţionează mesajele corect, fără distorsiuni;Dacă chiar şi critică oamenii, atunci o face în mod constructiv;Este un bun interlocutor, ascultă oamenii fără a-i întrerupe;Are încredere în propriile forţe şi în potenţialul altora;Ţine cont de sugestiile oamenilor şi mulţumeşte sincer; Cere şi oferă ajutor cu plăcere;Este receptiv la nevoile celorlalţi.

Expresii verbale utilizate:"Eu cred că...""Aş dori să fac acest lucru...""Te deranjează dacă...""Apreciez mult ce ai făcut pentru mine"

Semne non-verbale:expresii faciale deschise şi relaxate, contact vizual, atît cît să nu supere interlocutorul, poziţia corpului dreaptă, relaxată, dar nu rigidă, are vocea calmă, dar sigură, zîmbeşte sincer atunci cînd e necesar, încuviinţează cu capul interlocutorul.

Page 41: Sfatul psihologului

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI

    În psihologia clasică, şi nu numai, se vorbeşte despre aptitudinea de a aprecia sau de a evalua. Aptitudinile sînt calităţi ale unei persoane, fiind rezultatul conlucrării "optime" a mai multor însuşiri; aptitudinile favorizează reuşita într-o activitate. În cazul nostru, această aptitudine, mai ales dacă este superioară calitativ, te ajută să interacţionezi adecvat cu o altă persoană. Omul, pentru a exista ca fiinţă raţională, este nevoit să interacţioneze, mai ales cu semenii săi.    În cele ce urmează, vom încerca să descoperim atributele care-i fac pe unii mai eficienţi în aprecierea altora, iar pe de altă parte, să vedem care sînt indicatorii validităţii aprecierilor făcute. Aprecierea se referă aici la tot felul de aspecte: aprecierea comportamentului unei persoane, a judecăţilor morale, estetice, de valoare emise de aceasta, a personalităţii ei etc. Aptitudinea de a aprecia alte persoane din diferite puncte de vedere poate favoriza reuşita acelei persoane în interacţiunile pe care le are sau în diverse activităţi. Cu toţii am observat că unele persoane în anumite situaţii fac aprecieri, chiar preziceri de mare fineţe, iar alteori - nu. Ne întrebăm care sînt atributele care pot favoriza emiterea unor aprecieri corecte, care se repercutează inevitabil asupra autoaprecierii şi consolidării imaginii de sine.

1. Experienţa contribuie la îmbunătăţirea corectitudinii aprecierilor. Cu cît numărul de situaţii de viaţă cu care te-ai întîlnit este mai mare, cu atît bogăţia de analogii posibile şi răspunsuri alternative la probleme este mai mare. Maturitatea te ajută să-i înţelegi mai bine pe semenii tăi, dar, în special, pe cei mai în vîrstă decît tine.

2. Similaritatea contribuie la creşterea validităţii aprecierilor doar atunci cînd eşti conştient că aprecierea celuilalt se face pornind de la o asemănare cu tine. Cu cît ai în comun un număr mai mare de lucruri cu o altă persoană, cu atît îl înţelegi mai bine (sexul, rasa, vîrsta, cultura, preocupările etc.). Există o similaritate reală care este de mare ajutor aprecierii, însă o identificare greşită - datorată unei insuficiente cunoaşteri a celuilalt - poate deveni un handicap dăunător.

3. Inteligenţa te ajută să discerni mai bine semnificaţia indicilor, relaţiilor dintre activităţi trecute şi prezente, între cauză şi efect etc. Oamenii de ştiinţă au remarcat că există o corelaţia ridicată între inteligenţă şi calitatea aprecierilor făcute.

4. Complexitatea cognitivă se referă la bogăţia de informaţii şi de instrumente mintale de prelucrare a informaţiilor cu care s-a echipat un om la un moment dat. De regulă, oamenii simpli nu pot să-i înţeleagă pe oamenii mai complecşi şi mai subtili decît ei.

5. Autointuiţia se referă la cunoaşterea de sine. Oamenii care au o bună cunoaştere de sine, tind să-l aprecieze corect pe celălalt mai ales în lucrurile oarecum similare. Faptul că o persoană îşi dă seama de complexitatea ei o poate împiedica să emită judecăţi de valoare simpliste, admiţînd că şi celălalt este complex ca şi el.

6. Abilitatea socială, cînd există, este un indicator care sporeşte validitatea aprecierilor efectuate. Persoanele care sînt abile social se caracterizează prin stabilitate emoţională, sînt lipsite de tulburări nevrotice, sînt buni conducători, au popularitate, sînt expansivi şi influenţează, supraveghează sau îi îngrijesc pe alţii. Cei mai puţin abili social, cel mai adesea, sînt agresivi, nu se înţeleg cu oamenii, îi bruschează, sînt răzbunători şi dependenţi de alţii.

7. Detaşarea face posibilă pe de o parte reuşita în relaţiile sociale (persoana ştie să fie afectuoasă şi prietenoasă), iar pe de altă parte, face posibilă examinarea în cel mai obiectiv mod cu putinţă a oamenilor şi evenimentelor (persoana ştie să se retragă, să devină rece şi nepărtinitoare). Cei care nu se pot detaşa, rezonează puternic afectiv la suferinţele şi bucuriile celorlalţi, astfel încît nu pot avea o opinie personală imparţială.

8. Atitudinea estetică face capabil un om să înţeleagă armonia intrinsecă a lucrurilor, indiferent că sînt opere de artă sau oameni. Studiile au arătat că, chiar şi printre oamenii simpli, cei care au interese artistice şi dramatice fac aprecieri mai corecte decît ceilalţi.

9. Intraceptivitatea este o dispoziţie psihologică, o preocupare de a desluşi semnificaţia stărilor sufleteşti, subiective - sentimente, fantezii, dorinţe etc. - este o pasiune pentru subiectiv. Persoanele intraceptive sînt sensibile la nuanţele motivaţiilor, conflictelor şi suferinţelor celorlalţi.

    După cum subliniam la început, oamenii se apreciază între ei deoarece sînt fiinţe raţionale care sînt obligate să interacţioneze unele cu altele. Fiecare om, în momentul în care face o apreciere, are la dispoziţie cîteva instrumente mintale prin care verifică corectitudinea (validitatea) interpretărilor făcute. Iată care sînt indicatorii validităţii interpretărilor făcute:

1. Sentimentul de certitudine subiectivă - forţa clarificatoare a unei interpretări, deşi nu este cea mai bună dovadă a validităţii, dă în mod obişnuit certitudinea subiectivă a corectitudinii ei.

2. Conformitatea cu faptele cunoscute - dacă toate faptele considerate importante, cunoscute de noi, primesc coerenţă în cadrul interpretării atunci ea este corectă din punct de vedere subiectiv.

3. Experimentarea mintală - este situaţia în care ne imaginăm că din interpretarea noastră eliminăm un

 

Page 42: Sfatul psihologului

element important. Dacă interpretarea îşi pierde corectitudinea atunci ştim că ea este corectă, iar dacă nu - atunci vom şti că ea este incorectă.

4. Forţa predictivă - dacă o interpretare ne permite să facem predicţii corecte înseamnă că ea este corectă. Însă, trebuie să ne ferim să credem că interpretarea noastră este universală şi esenţială.

5. Acordul social - cînd o interpretare este acceptată de mai mulţi oameni atunci ea este corectă. Nu se poate spune că acordul social este prezent atunci cînd interpretarea a fost acceptată datorită prestigiului celui ce a formulat-o. Corectitudinea ei este mult mai mare dacă s-a ajuns la aceeaşi interpretare în mod independent.

6. Coerenţa internă - diferitele părţi ale unei interpretări pot şi trebuie confruntate între ele. Contradicţiile logice care apar între diferitele părţi ale unei interpretări, pot trezi bănuiala lipsei de validitate. O interpretare este cu atît mai validă cu cît ea explică un număr mai mare de fapte.

    Toate aceste instrumente mintale le folosim mai des sau mai rar pentru a ne verifica aprecierile făcute. Rămîn însă nişte întrebări: care sînt consecinţele aprecierilor pe care le facem sau care aprecieri nu este indicat să le facem; ce impact au aceste aprecieri asupra autoaprecierii şi cum am putea schimba situaţia respectivă, în cazul cînd nu este bine?

INGREDIENTELE PERSONALITĂŢII DE SUCCES

    Aşa precum medicul învaţă să dea un diagnostic după anumite simptome, tot aşa pot fi diagnosticate şi eşecul, şi succesul. Motivul este că omul nu doar "descoperă" succesul sau "are" un eşec. El păstrează seminţele acestora în personalitatea şi caracterul său.    Psihologii au descoperit că unul dintre cele mai eficiente mijloace de a-I ajuta pe oameni să reuşească să aibă o personalitate adevărată sau "de succes" este de a începe cu oferirea unui model al felului cum trebuie să fie o personalitate de succes. Nu uitaţi: mecanismul interior de ghidare creatoare este un mecanism de atingere a scopului şi pentru a-l folosi trebuie să aveţi un obiectiv sau o ţintă foarte precisă spre care să tindeţi. Foarte mulţi oameni vor să "facă progrese" şi visează la "o personalitate mai bună" fără să aibă o idee clară asupra direcţiei în care se află progresul respectiv şi nici nu ştiu ce înseamnă, de fapt, "o personalitate de succes". O personalitate bună este cea care vă dă posibilitatea să trataţi în mod eficient şi potrivit realitatea, inclusiv cea înconjurătoare şi să aveţi satisfacţii din atingerea scopurilor importante pentru dvs.    Mi s-a întîmplat să văd persoane dezorientate şi nefericite "încercînd" să se îndrepte atunci cînd li se fixa un obiectiv spre care să ţintească şi o traiectorie pe care s-o urmeze.

    Noile roluri presupun noi imagini personale    "N-are nici un rost", spun unii. "Am muncit şi am visat la asta, este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna şi acum pot face asta. Şi totuşi, dintr-un motiv sau altul, nu mai am îmcredere în mine. Dintr-o dată mă trezesc ca dintr-un vis şi mă întreb "Ce să caute un amărăt ca mine aici?" Dintr-o dată nu le mai place cum arată şi asta le provoacă o stare de disconfort.    Problema acestor persoane şi a altora asemenea lor nu este cum arată, ci ce imagine personală au. Se trezesc într-un nou rol şi nu ştiu prea bine ce persoană ar trebui "să fie" încît să-I facă faţă. Numai că niciodată nu şi-au conceput o imagine personală clară în nici un fel de rol.

CÎTE CEVA DESPRE PSIHOLOGIA ÎNVĂŢĂRII

Psihologia învăţării face distincţia între trei modalităţi de învăţare:1. Condiţionarea clasică (Pavlov);2. Condiţionarea operantă (Skinner);3. Învăţarea prin înţelegere (Köhler şi Bühler).

   Condiţionarea clasică Este vorba de un mod de învăţare demonstrat de cercetătorul rus Pavlov prin arhicunoscutul său experiment făcut asupra cîinelor. Ori de cîte ori oferea cîinelui carne, făcea să sune şi un clopoţel, asociind, astfel, stimulul carne cu

 

Page 43: Sfatul psihologului

clopoţel; curînd cîinele secreta salivă (şi alte secreţii) îndată ce suna clopoţelul. În asemenea cazuri se vorbeşte despre un stimul condiţionat (sunetul de clopot) care provoacă o reacţie condiţionată (secreţie salivară), spre deosebire de reflexul necondiţionat, care se produce în absenţa oricărei condiţionări (adică a unui proces de învăţare), de pildă cînd vă proiectez o lumină în ochi şi pupila se contractă. Acesta este un reflex necondiţionat (o programare biologică).

Multe procese de învăţare ale sugarilor şi copiilor mici corespund condiţionării clasice. De exemplu, ori de cîte ori îi este foame copilului şi ţipă, mama îi dă să mănînce. Curînd simpla apariţie a mamei provoacă o bunăstare printr-un reflex condiţionat! În mod asemănător, însă în sens contrar, negativ, se prezintă (în general) condiţionarea clasică din mediul şcolar: ori de cîte ori copilul face o greşeală la aritmetică este certat şi făcut de rîs în faţa celorlalţi elevi. Curînd, tot ce e legat de calcul îi provoacă un sentiment de frustrare, prin reflex condiţionat!

   Condiţionarea operantăCercetătorul behaviorist Skinner este unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai acestei teze, afirmînd că orice comportament e învăţat datorită influenţelor mediului. Şi-a cîştigat celebritatea prin experienţa realizată asupra şobolanilor, în care animalele să aleagă între două manete pentru a obţine hrana. Deoarece în acest caz animalul trebuie să facă ceva (spre deosebire de condiţionarea clasică) această modalitate de învăţare a fost denumită condiţionarea operantă (de la latinescul operare). Aceasta corespunde metodei "încercare - eroare" şi presupune un anumit grad de inteligenţă, însă şi organisme primitive lipsite de sistem nervos central pot fi condiţionate prin asocierea concomitentă a doi stimuli (de exemplu, un flash luminos şi un şoc electric).Situaţia expresiei de condiţionare operantă poate apărea mai clar într-o veche glumă (proastă) de laborator, în care un şobolan îi explică altuia, nou venit: "Ştii, l-am dresat excepţional pe tipul ăla în halat alb: de cîte ori apăsăm pe manetă, trebuie să ne dea de mîncare".Vă daţi, desigur, seama că o mare parte din ceea ce aţi învăţat (în deosebi, activităţi ca mersul pe bicicletă, condusul maşinii) se bazează pe acest mod de învăţare. Dar mai există şi un al treilea, anume...

   Învăţarea cognitivă Köhler a arătat într-o serie de experienţe făcute cu maimuţe că acestea sînt capabile de "înţelegere", adică de a trage concluzii logic corecte. Într-una dintre experienţe se aşează o banană în afara cuştii, iar în apropiere se află două beţe, fiecare dintre ele, prea scurte pentru a pescui banana. Însă ar putea fi îmbucate, ceea ce o maimuţă mai bătrînă, privind încercările nereuşite ale alteia, a "priceput" subit. Înţelegerea s-a produs fulgerător. A sărit în sus, a împins-o pe cealaltă maimuţă la o parte, a înşfăcat cele două beţe, le-a îmbucat şi a cules cu ele banana. Această străfulgerare "AHA!" a fost denumită mai tîrziu de Bühler "evenimentul AHA!"Aceasta e forma cea mai elevată de învăţare. Fiecare "AHA" reprezintă o înţelegere produsă simultan în ambele emisfere cerebrale, deci, favorabilă creierului! Putem repeta de o mie de ori unui copilaş să nu alerge afară pe stradă. Numai cînd a înţeles cu adevărat legătura s-ar putea să deprindă comportamentul cerut! Învăţarea pe calea înţelegerii e mai rapidă: învăţarea spontană a informaţiilor interesante sau a celor care asigură supraveţuirea. Însă, învăţarea prin înţelegere aduce după sine cunoştinţa, dar nu şi putinţa! Dacă o înţelegere nou dobîdită trebuie să modifice comportamentul, să nu ne imaginăm că, singură, cunoaşterea poate garanta şi schimbarea felului de a acţiona! Lucrul e valabil şi în cazul unei înţelegeri subite, şi în cazul cînd ea s-a produs încet, progresiv. Milioane de oameni continuă să fumeze, cu toate ca intre timp au inteles cit de daunator este fumatul! Situatia e identica si in cazul centurii de siguranta in automobil, ca si in mii de altele...

   Cum funcţionează tipica învăţare şcolară?Învăţarea în şcoli se bazează, în mare măsură, pe experimentele lui Ebbinghaus. Acesta a pus în evidenţă, cu o sută de ani în urmă, cum decurge învăţarea optimă, şi anume, cu ajutorul unor "silabe fără sens" (în genul buchiselii unui vocabular pentru care nu există cunoştinţe prealabile). Dacă şcolarul cunoaşte cuvîntul latin tabula, va învăţa englezescul table mult mai uşor decît elevul care nu este familiarizat cu o limbă romanică. Pentru a stabili cu exactitate ştiinţifică cum se produce învăţarea, se foloseşte un material pentru care nici una dintre persoanele testate nu posedă asocieri din trecut. De aceea această metodă a recurs la cuvinte absurde (precum puk, flam, bif etc.). După mii de experienţe, "se aflase mecanismul"! De atunci datează curbele de învăţare şi uitare utilizate şi în zilele noastre. Bunul Ebbinghaus şi adepţii lui pierduseră din vedere că, într-adevăr, creierul nostru e un organ de învăţare "par excellence" - dar numai pentru elemente utile, adică pentru informaţii care asigură supraveţuirea sau, cel puţin, pentru cele care ne interesează.

POSIBILITĂŢI DE PREVENIRE ŞI ÎNLĂTURARE A EŞECULUI ŞCOLAR

    Dintre măsurile de prevenire a apariţiei eşecului şcolar, menţionăm:

 

Page 44: Sfatul psihologului

Sporirea rolului învăţământului preşcolar. Statisticile pedagogice arată că aproximativ jumătate din rebuturile şcolare constatate în ciclul primar şi gimnazial îşi au originea în diferenţele prezentate de copii la debutul şcolarităţii, în ceea ce priveşte capacitatea verbală, gradul sociabilităţii (disponibilitatea de a comunica cu ceilalţi din jur), cunoştinţele şi deprinderile minime necesare însuşirii scris-cititului, familiarizarea cu rigorile unui program şcolar organizat etc.

Stabilirea unor relaţii strânse de parteneriat între şcoală şi familie, deoarece pentru mulţi elevi factorii eşecului şcolar se situează în familie, şi nu în cadrul contextului şcolar. Pentru buna funcţionare a relaţiei "şcoală--familie" este necesar ca părinţii să acorde importanţă şcolii, să manifeste interes pentru studiile copiilor lor, să se arate preocupaţi de formarea profesională a copiilor, de perspectivele lor sociale. Nu mai puţin importantă este asigurarea în familie a unui cadru cultural adecvat, deoareces-a constatat că precaritatea culturală a familiei poate provoca un retard al dezvoltării intelectuale generale a copilului.

Sprijinirea şcolii, care trebuie să asigure resurse materiale şi umane corespunzătoare unui învăţământ de calitate : dotare cu laboratoare şi echipamente moderne; cadre didactice calificate şi motivate în activitatea lor; programe şcolare de calitate, periodic revăzute şi îmbunătăţite; un climat şcolar tonifiant, stimulator etc.

Profesorul reprezintă piesa de bază în acţiunea de asigurare a reuşitei şcolare. Pentru aceasta el trebuie să dispună nu numai de o bună pregătire de specialitate, dar şi de o competenţă psiho-pedagogică în a stabili factorii şi metodele cele mai adecvate de redresare a dezadaptării sau a eşecului şcolar.

Proiectarea unor acţiuni de orientare şcolar-profesională adecvate, care să se desfăşoare pe tot parcursul şcolarizării, dar mai ales la sfârşit de cicluri şi la trecerea în viaţa activă, în realizarea acestor acţiuni trebuie să primeze interesele elevilor, dar şi cererea pieţei muncii. Activitatea de înlăturare a eşecului şcolar este mai dificilă decât cea de prevenire presupunând, în principal, elaborarea unor strategii de tratare diferenţiată şi individualizată a elevilor aflaţi în situaţie de eşec şcolar. Punerea în aplicare a unor astfel de strategii necesită însă o bună cunoaştere a particularităţilor psihologice ale elevilor, pentru a putea fi identificate acele dimensiuni psihologice care permit realizarea unor dezvoltări ulterioare ale elevului cu dificultăţi şcolare sau a unor compensări eficiente. Variaţiile mari de ritm intelectual şi stil de lucru, de rezistenţă la efortul de durată, de abilităţi comunicaţionale şi nevoi cognitive, existente în general între elevi, impun acţiuni de organizare diferenţiată a procesului de predare-învăţare, pe grupuri de elevi, în care să primeze însă sarcinile individuale de învăţare (sau de lucru). Poate că nimeni n-a exprimat mai bine decât Emile Planchard acest deziderat al individualizării pedagogice : "Randamentul optim al acţiunii educative din şcoală este în funcţie de formula următoare : unei psihologii diferenţiale să-i corespundă o pedagogie individualizată" (1976, p. 100).

    Un alt aspect important al activităţii de înlăturare a eşecului şcolar îl reprezintă crearea unor situaţii speciale de succes pentru elevii cu dificultăţi şcolare, deoarece succesele şi recompensele dezvoltă iniţiativele elevului şi sporesc încrederea acestuia în propriile posibilităţi. Pentru aceasta este necesar ca profesorul să ştie să dozeze în aşa fel dificultăţile sarcinilor propuse elevilor, încât aceştia să fie dispuşi să le abordeze fără teamă şi cu şanse reale de reuşită. Dar poate că cea mai bună cale de a-1 pune pe un elev în situaţie de succes şcolar este de a-1 ajuta să treacă de la simpla postură de receptor al informaţiilor la cea de folosire eficientă a raţionamentului ştiinţific, prin intermediul căruia el va putea prelucra şi aplica într-un mod adecvat informaţiile primite la ore. Realităţile şcolare curente arată, de altfel, că succesul şcolar are o pronunţată dimensiune intelectuală şi motivaţională, el neputînd fi obţinut de un elev care nu şi-a dezvoltat judecata critică, nu şi-a format deprinderi de lectură personală şi care nu are curiozitatea de a cerceta, de a afla lucruri sau explicaţii noi. Un elev pasiv, dezinteresat sau neobişnuit să gândească şi să discute logic nu dispune în fond de acele premise psihologice (sau instrumente operaţionale) care alcătuiesc substanţa activităţii intelectuale de învăţare.    O mare parte dintre elevii cu insucces şcolar stabilizat au ajuns în această situaţie datorită suprasolicitării capacităţilor lor psiho-nervoase. Fenomenul suprasolicitării este periculos, deoarece generează, mai devreme sau mai târziu, stări subiective penibile, specifice oboselii cronice. Pentru astfel de situaţii sunt necesare măsuri de igienă a muncii intelectuale şi de protecţie afectivă generală a elevului. Acesta va fi ajutat să-şi organizeze cât mai bine timpul zilnic de lucru, acordând atenţie ritmurilor individuale de muncă intelectuală şi necesităţii de a alterna activităţile abstracte cu cele recreative, pentru a crea astfel condiţiile necesare realizării unor fenomene compensatorii la nivelul activităţii corticale.

MODIFICAREA COMPORTAMENTULUI PRIN SISTEMUL DE ÎNTĂRIRI ŞI PEDEPSE

    Baza teoretică a modificării comportamentului prin sistemul de întăriri şi pedepse o constituie mecanismul condiţionării operante, studiat de unii reprezentanţi de seamă ai şcolii behavioriste (Thorndike, Tolman, Guthrie). Într-o serie de experimente, ei au descoperit că dacă un anume comportament este în mod consecvent urmat de recompensă, comportamentul are o mai mare probabilitate să se producă din nou. Acest fenomen începe să fie

 

Page 45: Sfatul psihologului

cunoscut ca "lege a efectului", care afirmă că acele comportamente care sunt urmate de consecinţe pozitive vor avea tendinţa de a fi repetate, iar comportamentele urmate de consecinţe negative se vor manifesta cu o frecvenţă mai mică. Skinner a extins acest principiu definind întărirea nu doar prin faptul că ea pare a fi recompensativă ori aversivă, ci în termenii efectului pe care aceasta îl are asupra comportamentului individului. Astfel, în condiţionarea operantă, dacă un comportament este urmat de un anume eveniment-efect şi comportamentul se manifestă cu o frecvenţă mai mare, atunci spunem că respectivul comportament este întărit, întărirea pozitivă descrie situaţia în care comportamentul (de exemplu, punctualitatea) se manifestă cu frecvenţă mai mare pentru că este urmat de consecinţe pozitive (de exemplu, lauda). Întărirea negativă descrie situaţia în care frecvenţa unui comportament creste din cauză că el este urmat de omiterea unui eveniment aversiv anticipat (de exemplu, anxietatea, acuzele sau reproşurile cuiva). Astfel, termenul de întărire se referă totdeauna la situaţiile în care comportamentul creşte în frecvenţă sau intensitate.    Alte două tipuri de consecinţe sunt asociate cu descreşterea frecvenţei comportamentului. Pedeapsa descrie situaţia în care comportamentul descreşte în frecvenţă pentru că este urmat de un eveniment aversiv. Nerecompensarea frustrantă descrie situaţia în care comportamentul descreşte în frecvenţă pentru că este urmat de omiterea unei recompense aşteptate (exemplu - nu va fi lăudat, premiat).    Cercetări ulterioare efectuate de O.H. Mowrer au evidenţiat nu numai rolul pedepselor şi recompenselor în modificarea comportamentului, ci şi importanţa deosebită a momentului în care acestea sunt furnizate. De exemplu, dacă un individ se angajează într-un comportament inadecvat (nevrotic sau indezirabil social) ce conduce la o recompensă imediată mică, dar la o pedeapsă ulterioară mare, răsplata, deşi mică, poate fi suficientă pentru menţinerea comportamentului respectiv. Cu alte cuvinte, comportamentul cel mai apropiat în timp de recompensă este învăţat cel mai bine. Ca alternativă, o pedeapsă imediată mică poate duce la abandonarea unui anumit gen de comportament, chiar dacă aceasta ar conduce pe termen mai lung la o recompensă considerabilă.    Aceste principii, împreună cu cele rezultate din paradigma condiţionării clasice, de tip pavlovian, fundamentează în egală măsură tehnici psihoterapeutice şi demersuri educative.    Dintr-o perspectivă psihopedagogică, principiile anterior expuse (discutate de multe ori prin prisma motivaţiei învăţării) conduc la o serie de consideraţii:

1. Cunoaşterea rezultatelor. Dacă rezultatele intermediare sunt comunicate elevilor, acestea se constituie în factori recompensativi ce fixează conduita de succes.

2. Fixarea obiectivelor. Având în vedere ideea lui O.H. Mowrer privind importanţa momentului furnizării recompensei, este deosebit de utilă fixarea unor obiective intermediare clare şi precise în vederea atingerii unui obiectiv final îndepărtat în timp. Evaluările intermediare prin raportarea la aceste obiective vor întări corespunzător comportamentul elevilor; pentru elevii mici se pot stabili obiective mai apropiate decât pentru cei mai mari.

3. Utilitatea recompenselor şi pedepselor. Prin internalizare, recompensa conduce la ceea ce se numeşte motivaţie pozitivă, iar pedeapsa - la motivaţie negativă. De asemenea, recompensa externă este asociată motivaţiei extrinseci, iar cea internă - motivaţiei intrinseci. Recompensa şi pedeapsa motivează elevii diferenţiat, cercetările psihologice, ca şi practica pedagogică confirmând eficienţa sporită a recompensei. Reţinem, în final, că recompensa şi pedeapsa pot fi aplicate în maniere diferite şi în grade diverse şi că, doar în măsura în care plăcerea studiului, satisfacerea curiozităţii, sentimentul datoriei împlinite se vor transforma în autoîntăriri eficiente (recompense interne) ale comportamentului valorizat pedagogic şi social, putem spune că educaţia a condus elevul pe drumul auto-împlinirii sale.

UITAREA - CE ESTE?        Faptul că nu toate cunoştinţele, informaţiile pe care le achiziţionăm sînt păstrate şi reactualizate este foarte răspîndit, de aceea şi foarte cunoscut. Este ştiut că multe dintre datele experienţei noastre anterioare se diminuează, se dezagregă, dispar din mintea noastră. Intervine aşa-numitul fenomen al uitării care de cele mai multe ori a fost interpretat ca fiind reversul păstrării. Deşi, la prima vedere, s-ar părea că uitarea este un fenomen relativ simplu, în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Încă cu mulţi ani în urmă, el a constituit preocuparea de seamă a multor cercetători psihologi, preocupaţi îndeosebi de creşterea potenţelor memorative ale indivizilor, de productivitatea acestei facultăţi umane. În legătură cu uitarea, noi vom stărui doar asupra cîtorva aspecte pe care le vom ridica sub forma unor întrebări.    Aşadar: Ce este uitarea? Oricît s-ar părea de ciudat, uitarea este, în anumite limite, un fenomen natural, normal şi mai ales relativ necesar. Poporul spune, dealtfel, că uitarea este "înscrisă în legile omeneşti". Aşa cum un depozit de materiale s-ar umple, în con-diţiile supraîncărcării lui nedînd posibilitatea de a se depozita şi alte materiale, tot aşa şi depozitul memo-riei s-ar putea supraîncărca, n-ar da posibilitatea individului să păstreze noi şi noi cunoştinţe, ca ur-mare a experienţelor curente şi recente de viaţă. De aceea, uitarea intervine ca o supapă care lasă să se scurgă, să

 

Page 46: Sfatul psihologului

se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitări puse în faţa individului. În raport cu memoria care tinde, după cum am văzut, spre fixarea şi păstrarea informaţiilor, uitarea este un fenomen negativ. În schimb, în raport cu necesităţile practice, cu solicitările cotidiene, ea este un fenomen pozitiv şi aceasta deoarece uitarea treptată, graduală a anu-mitor informaţii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului, acordă acestuia un caracter suplu, dinamic, pasibil de a se automişca fără a fi stînjenit de ceea ce ar fi "prea mult" şi mai ales de "prisos". Uitarea este cea care acordă memoriei caracterul ei selectiv, căci, datorită ei, noi nu păstrăm si nu reactualizăm absolut totul, ci doar ceea ce trebuie sau ceea ce ne interesează. Aşadar, caracterul nece-sar al uitării decurge din faptul că ea are importante funcţii de reglare şi autoreglare a sistemului mnezic al individului, în sensul că dă posibilitatea "descăr-cării" şi "eliminării" din acesta a ceea ce este fie inutil, fie balast, pentru a face loc-noului material informaţional ce trebuie să fie însuşit. Sperăm că cititorul a reţinut că doar în anumite condiţii uitarea este un fenomen natural şi relativ necesar. Cînd aceste condiţii (sau limite) nu sînt respectate, ea devine o piedică în calea adaptării la solicitările mediului, o povară pentru memorie care este nevoită să reia de la început procesele sale. Între memorie şi uitare există deci relaţii dinamice, fiecare dintre ele acţionând una asupra alteia prin intermediul feed--back-ului (a legăturii inverse) şi completîndu-se sau sprijinindu-se, dar şi împiedicîndu-se uneori reciproc.    Care sînt formele uitării? De obicei, în literatura de specialitate sînt descrise trei forme de uitare. Una dintre ele este uitarea totală, bazată pe ştergerea, suprimarea, dispariţia integrală a datelor memorate şi păstrate, care implică, de regulă, imposibilitatea de a reactualiza. Această formă este mai rar întîlnită în cazurile normale Şi mai mult în cele patologice. Aşa cum nu există un om care să memoreze şi să păstreze absolut toate informaţiile, tot aşa nu există un om care să uite absolut tot ceea ce a asimilat cîndva, să nu păstreze deci nimic. În realitate, această formă nu este întîlnită ca atare ci sub o altă înfăţi-şare şi anume: putem uita totul în legătură cu o anu-mită întîmplare, cu o anumită persoană sau problemă. Ea funcţionează deci nu sub aspect totalitar ci, am zice, fragmentar, insular. Mai răspândită este o altă formă a uitării si anume aceea care presupune reali-zarea unor recunoaşteri si reproduceri parţiale, mai puţin adecvate şi chiar eronate. Diferenţa dintre ma-terialul memorat şi cel reactualizat (ca valoare, ca fidelitate) ne indică tocmai intervenţia uitării. În sfârşit, există şi o altă formă de uitare, momentană, care ţine doar o anumită perioadă de timp (pentru ca apoi să ne reamintim) care poartă denumirea de reminiscenţă. Fiecăruia dintre noi i s-a întîmplat uneori să uităm ceva exact atunci cînd ar fi trebuit să ştim, pentru ca după o anumită perioadă de timp să ne aducem cu uşurinţă aminte despre ce anume a fost vorba. Aceasta li se întîmplă mai ales elevilor, care uită tocmai atunci cînd sînt ascultaţi, cu o oră mai tîrziu sau a doua zi aducîndu-şi aminte aproape perfect tot.    Cum se explică uitarea? În legătură cu această problemă s-au constituit de-a lungul timpurilor două modalităţi mai importante de explicare a uitării. Una dintre ele, bazată pe aşa-numitele teorii pasive al e uitării, consideră că aceasta s-ar datora ştergerii ur-melor mnezice, ca urmare a lipsei de reactivare a lor, lipsei exerciţiului. Fără a fi total greşită, această modalitate explicativă este unilaterală, deoarece nu ia în considerare dinamismul vieţii psihice şi mai ales al celui neurofiziologic. Tocmai de aceea, teoriile active ale uitării pun un accent deosebit pe dinamica mecanismelor neurocerebrale în explicarea fenomenului respectiv. În cadrul acestor teorii, se porneşte de a ipoteza că activitatea nervoasă nu încetează după încetarea acţiunii stimulului, ci continuă, fapt facilitează consolidarea urmei nervoase lăsată de stimul. (Continuarea activităţii nervoase şi după acţiunea stimulului ne este demonstrată de faptul că reînvăţarea materialului respectiv se face, de obicei foarte uşor.) Numai că această activitate nervoasă poate fi împiedicată în desfăşurarea ei de o altă acti-vitate, care urmează şi care îngreuiază astfel consoli-darea urmei nervoase anterioare, deoarece celula ner-voasă este acaparată aproape în întregime de noua activitate. În acest caz, intervine aşa-numitul fenomen de interferenţă care poate fi retroactivă (elementul A este mai slab reţinut dacă după el urmează B, aici intervenind influenţa negativă a lui B asupra lui A, deci a ulteriorului asupra anteriorului) sau proactivă, bazată pe influenţa negativă a anteriorului asupra posteriorului. Aceste două tipuri de interferenţe sînt însă în funcţie de similaritatea materialelor, de gra-dul lor de învăţare, de volumul lor etc. De exemplu, dacă A şi B sînt similare, atunci însuşirea lui B ime-diat după A va influenţa în şi mai mare măsură reţinerea lui A, decît dacă B ar fi fost mai distinct, mai heterogen. La fel dacă B a fost învăţat mult mai bine decît A, atunci influenţa lui negativă asupra lui A va fi foarte mare. Toate aceste date ne dau indi-caţii preţioase cu privire la organizarea procesului învăţării, în vederea evitării uitării.    Deşi aceste teorii se apropie mai mult de explica-rea adecvată a uitării, nici ele nu iau în considerare în suficientă măsură rolul proceselor nervoase fun-damentale (excitaţia şi inhibiţia) şi mai ales legile de funcţionare a lor ca şi diversele lor forme de manifes-tare. Se pare că mecanismul cel mai plauzibil care explică uitarea, este mecanismul inhibiţiei, proces nervos care semnifică diminuarea stării de activitate celulei corticale şi nicidecum încetarea ei, cum se crede uneori în mod eronat. Astfel, la baza primei forme de uitare (imposibilitatea reamintirii) stă me-canismul inhibiţiei condiţionate de stingere care pre-supune stingerea (ştergerea) legăturilor temporar e în condiţiile nerepetării lor; cea de-a doua formă de uitare (recunoaşteri şi reproduceri eronate) are la bază tulburarea funcţionării inhibiţiei condiţionate de diferenţele, adică a capacităţi de delimitare, de dis-tingere a legăturilor temporare; cea de a treia formă de uitare (reminiscenţa) presupune intervenţia inhi-biţiei condiţionate de întîrziere, adică amânarea reacţiei adecvate, exact atunci cînd ea este necesară. Şi unele forme ale inhibiţiei necondiţionate pot explica însă uitarea. De exemplu, atunci cînd are loc un proces de supraînvăţare, cînd celula nervoasă este obosită peste măsură, în mod automat ea îşi ia mă-suri de apărare, de protecţie şi intră în inhibiţie. Aceasta nu este altceva decît inhibiţia de protecţie. Aşa se explică de ce unii elevi care învaţă în asalt până în preajma examenului, chiar şi noaptea, la examen nu ştiu nimic. Fără "ştirea" sau "dorinţa" lor, celula nervoasă şi-a luat singură măsuri de protejare, de evitare a epuizării. Dar, pe scoarţa cerebrală funcţionează şi un alt fenomen, şi anume: un focar de

Page 47: Sfatul psihologului

excitaţie apărut într-o zonă a scoarţei produce în jurul său (în zonele învecinate) inhibiţia, conform legii inducţiei negative. Se, înţelege că cu cît inhibiţia va fi mai intensă, cu atît posibilitatea reactualizării legăturilor temporare corespunzătoare acelei zone va fi mai mică. Uneori ne mirăm de ce sub influenţa unor evenimente mai puternice, deosebite, uităm lucruri foarte bine cunoscute sau de ce avem lapsu-suri curioase. Cu timpul însă, pe măsură ce zonele respective se dezinhibă, vom avea din nou posibilita-tea să reactualizăm legăturile temporare. Un aseme-nea fapt ne atrage atenţia asupra necesităţii ca în cazurile de examen, care produc emoţii puternice, să lăsăm candidatul pentru a se linişti, calma şi abia apoi să-i solicităm răspunsul.    Ce şi de ce uităm? De obicei, uităm informaţiile care îşi pierd actualitatea, care se devalorizează, care nu mai au semnificaţie pentru noi şi nici pentru re-zolvarea problemelor practice, care nu mai răspund deci unor necesităţi. De asemenea, uităm informaţiile neesenţiale, amănuntele, detaliile, ceea ce, de obicei, reprezintă un balast. Se uită informaţiile care sînt dezagreabile şi care, prin continua lor reamintire, ar produce disconfort psihic; se uită ceea ce nu este utilizat frecvent, ceea ce nu este repetat. Este de la sine înţeles că prezenţa în rezervorul memoriei a acestor informaţii mai mult ar împiedica comporta-mentul nostru decît 1-ar favoriza. Tocmai de aceea, ele sînt uitate, lăsate de o parte. Din păcate, noi uităm nu numai astfel de informaţii ci şi unele care ne sînt necesare, utile, care au mare semnificaţie pen-tru "reuşita" noastră. Nu vrem să intrăm în analiza cauzelor uitării acestor informaţii, ele fiind foarte numeroase şi variind de la individ la individ. Totuşi, cea care primează este insuficienta sau proasta orga-nizare a procesului de învăţare. O învăţare neraţio-nală care ia frecvent forma subînvăţării sau forma supraînvăţării este la fel de periculoasă pentru me-morie ca şi lipsa ei.    Care este ritmul uitării? H. Ebbinghaus, psiholog german care s-a ocupat printre primii de această problemă, a fixat (pe baza memorării unui material fără sens) curba uitării care a devenit clasică. Potrivit acestei curbe, uitarea este destul de mare, masivă chiar, imediat după învăţare şi apoi din ce în ce mai lentă, aproape stagnantă. Dacă sîntem tentaţi să dăm crezare acestei curbe în raport cu materialul fără sens memorat, nu putem crede că ea ar fi universal valabilă. Dimpotrivă, o serie de factori, cum ar fi: volumul materialului, lungimea, semnifi-caţia lui, particularităţile de vârstă şi individuale ale oamenilor vor face ca această curbă să ia forme dife-rite. Cînd materialul cu sens şi cel fără sens sînt fie de mici proporţii, fie prea extinse, atunci curbele uitării tind să se asemene; cînd însă cele două cate-gorii de material au un volum mijlociu, cel fără sens se uită mai repede decît cel cu sens. Intervine apoi şi vîrsta: copiii uită, de regulă, evenimentele recent întîmplate, dar le pot evoca bine după cîteva zile sau săptămâni; bătrânii uită evenimentele recente, dar le pot evoca pe cele îndepărtate. Uitarea are deci rit-muri diferite, fie în funcţie de particularităţile mate-rialului, fie în funcţie de trăsăturile individuale şi chiar pentru procesele memoriei.        Vă propunem în continuare o activitate care contribuie la exersarea capacităţilor de memorare.        Valiza    Acest exerciţiu mai este cunoscut şi ca un joc de societate, deci, poate fi aplicat cu eficienţă în cadrul unui grup. La prima etapă nu spuneţi încă nimic (nu pomeniţi nici despre crearea de imagini, nici despre coordonarea activă a celor două emisfere cerebrale etc.) În clipa în care participanţii se poticnesc, notaţi stadiul în care s-a ajuns. Explicaţi puţin modalitatea vizualizării şi începeţi runda a doua. Experienţele făcute în cadrul seminariilor au arătat că în prima rundă lucrul se complică la verigile 6-8 ale lanţului! Ulterior, fără effort, se pot număra 16-22 elemente!        Subiectul: Fiecare îşi spune numele şi declară ce obiecte ar pune într-o valiză. Fiecare trebuie să repete numele şi "obiectul împachetat" de către cel dinainte lui înainte de a-şi spune numele şi de a "împacheta" la rîndul său un obiect. De exemplu:

1. Mă numesc Emil şi împachetez o pereche de şosete. 2. Emil împachetează şosete. Eu sînt Dina şi-mi iau o rochie. 3. Emil ia şosete, Dina - o rochie. Numele meu este Ion şi-mi iau un tricou. 4. Emil îşi ia şosete, Dina - o rochie, Ion împachetează un tricou. Eu sînt Mihai şi-mi iau o umbrelă. 5. Etc.

    Participanţii se pot exprima printr-o frază, dar şi telegrafic.        Cîteva sugestii de subiecte pentru realizarea acestui exerciţiu.

Cumpărături la magazin; Cumpărături de Crăciun; vitrină de jucării; La librărie; Aeroportul Internaţional;

    Important este ca jucătorii să şi vizualizeze ceea ce enumeră. Păsări, flori, copaci, haine pot fi alese decît de acele persoane care au o imagine clară despre ceea ce vorbesc!

Page 48: Sfatul psihologului

    Încercaţi să utilizaţi această activitate oricînd aveţi un pic de timp liber şi veţi remarca progresele înregistrate de dvs., care nu vor întîrzia să apară. Mult succes!    

INSOMNIA - O PREZENŢĂ INDEZIRABILĂ        Somnul protejează organismul nostru de efectele distrugătoare ale supraoboselii, facilitînd funcţiile respiratorii vitale şi relaxarea. În timpul somnului, organismul este realimentat cu energie. Sistemul nervos uman se poate compara cu un acumulator de energie, cu capacitate limitată, dar care se poate reîncărca de îndată ce a fost descărcat. În timpul somnului tensiunea se descarcă într-un singur sens, cu scopul de a reface potenţialul în celălalt sens.    Oboseala şi somnolenţa sînt urmate, în mod normal, de faza de adormire, care este urmată de somnul uşor. Numai apoi vine stadiul somnului moderat şi profund, după care urmează somnul paradoxal, starea de vis. Relaxarea totală are loc în cursul somnului paradoxal, în faza mişcărilor rapide de ochi. Înregistrările electroencefalografice au arătat că, în timpul acestor perioade, activitatea creierului corespunde stării de veghe mai mult decît în alte faze de somn, de aici venind şi denumirea de "somn paradoxal". Visele se produc în timpul somnului paradoxal, acesta fiind vital pentru oricine. Visele sînt parte integrantă a unui somn sănătos, chiar dacă sînt uitate la trezire. Subiecţii "de probă" privaţi sistematic de somnul cu vise au simptome nervoase marcate şi prezintă reacţii anormale. În mod evident, visele uşurează mintea de conflictele emoţionale zilnice, protejînd astfel sănătatea mintală.     Multe persoane se plîng de insomnie, înţelegînd prin aceasta dificultatea de a adormi, somnul întrerupt, trezirea prea devreme sau coşmarurile. Aceste tulburări de somn pot apărea din cauza factorilor exogeni ca zgomotul, mediul înconjurător inadecvat, durerea, indigestia etc. În aceste cazuri, perturbarea dispare o dată cu cauza care a produs-o. Mai dificil de combătut sînt tulburările de somn psihoreactive, în care tensiunile zilnice interferează cu ciclul somn-veghe.    Astfel, se face distincţie între:

Insomnia iniţială, la baza căreia se află conflictele din apropierea nivelului conştient. Tensiunea psihică a persoanelor care suferă de insomnie iniţială este reflectată în neputinţa acestora de a "închide lumina" şi de a se distanţa de nelinişte, temerile şi grijile lor de fiecare zi, înainte de a merge la culcare. Noapte de noapte ei stau treji, meditînd la problemele lor, făcînd zadarnică încercarea de a stăpîni "energia nervoasă" care s-a adunat în cursul unei zile pline de evenimente. Factorii responsabili de tulburarea somnului lor constau în conflictele nerezolvate, responsabilitatea excesivă sau solicitările profesionale, întîmplăril neobişnuite sau vicisitudinile de diferite genuri. Poate să apară şi următoarea situaţie: teama de a nu fi în stare să adoarmă în noaptea următoare, care poate atinge apogeul prin "fobia de pat". Oamenii care suferă de această perturbare a somnului rămîn obosiţi pe toată întinderea zilei, dar de îndată ce se face ora de culcare, frica pune stăpînire pe ei, la simpla vedere a patului, astfel încît vor trăi o altă noapte fără somn. Somnul este deci împiedicat de neliniştea şi agitaţia interioară. Persoana ştie prea bine ce o face să stea trează, dar este incapabilă să-şi stăpînească tensiunea. De îndată ce problemele zilei sînt rezolvate, insomnia se potoleşte pînă în momentul cînd apare următoarea situaţie dificilă.

Insomnia intermitentă are ca substrat conflicte situate mult sub nivelul conştient. În aceste cazuri, poate fi vorba despre o evoluţie nevrotică în care stările anxioase şi agresive nu mai sînt atît de evidente pentru persoana în cauză, dar se exprimă printr-o meditaţie sumbră neîncetată, fără ca persoana să-şi dea seama de adevăratele motive. Experienţele reprimate nu devin evidente decît în timpul viselor. Cu scopul de a evada din asemenea situaţii stresante emoţional, persoana se trezeşte de repetate ori. Insomnia intermitentă ce se petrece în ultima treime a nopţii este un indiciu al prezenţei depresiei. În acest caz, persoana se plînge că se trezeşte în primele ore ale dimineţii şi că nu mai poate adormi. În aceste cazuri de insomnie, care afectează persoana şi buna ei funcţionare, se recomandă o analiză profundă a cauzelor şi luarea unor măsuri de specialitate.

        Fiecăruia dintre noi i s-a întîmplat să nu poată adormi sau să se trezească în timpul somnului după o zi obositoare sau chiar după o zi normală din viaţa noastră. În general, de vină e stresul şi, de regulă, scăpăm de insomnie de îndată ce acesta a scăzut în intensitate sau a trecut. Dar tulburările de somn pot să dureze şi mai multe zile, săptămîni, luni şi chiar ani. Atunci devin o problemă. Rolul jucat de factorii psihologici în dezvoltarea şi persistenţa acestor tulburări este cel mai clar în acest caz.     Insomniile sînt adesea însoţite de frămîntări obsedante şi devin chiar penibile. Odată cu ele se instalează o permanentă stare de oboseală.    

 

Page 49: Sfatul psihologului

    Cauzele insomniilor:

excitaţii emoţionale crescute sau conflicte psihice; depresie şi anxietate; folosirea unor substanţe toxice: alcool, medicamente, cofeină

        Sfaturi pentru combaterea insomniilor

Distanţaţi-vă de voinţa de a adormi. Observaţi-vă reacţiile corporale înainte de a adormi. Nu amînaţi rezolvarea conflictelor cotidiene. Reglaţi-vă ritmul somn - veghe. Aşezaţi-vă în pat doar atunci cînd sînteţi obosit, gata să adormiţi. Folosiţi patul doar pentru a dormi şi nu pentru a citi, pentru a privi televizorul sau pentru a medita. Folosiţi în timpul zilei metode de relaxare simple: plimbaţi-vă în aer liber, într-un parc, staţi aproximativ

15-20 minute într-un fotoliu, fără să faceţi nimic, ascultaţi muzică liniştitoare etc. Eliminaţi din alimentaţia dvs. alcoolul, cafeaua, ciocolata în exces. În caz că nu adormiţi, schimbaţi camera pentru 10-15 minute, apoi reveniţi în patul dvs. (dacă nu are efect,

repetaţi exerciţiul şi reveniţi doar atunci cînd sînteţi pe punctul de a adormi). Înainte de culcare, citiţi ceva relaxant sau recitiţi scrierile preferate, dar care să nu vă solicite din punct de

vedere intelectual sau emoţional. Nu dormiţi în timpul zilei şi evitaţi stările de somnolenţă diurne. Obişnuiţi-vă să vă treziţi la aceeaşi oră, indiferent de cîte ore aţi dormit.

    

CE PUTEŢI FACE CÎND SÎNTEŢI STRESAT SAU VĂ CONFRUNTAŢI CU O PROBLEMĂ GRAVĂ?        În funcţie de situaţia cu care vă confruntaţi, aveţi posibilitatea de a apela la una sau mai multe din următoarele sugestii:        1. Încercaţi să vă formulaţi o strategie de lucru.        2. Pentru un timp scurt, angajaţi-vă în activităţi suplimentare pentru a vă elibera de gîndurile "negre" (dacă problema nu cere o soluţionare urgentă). Puteţi găsi soluţia salvatoare atunci cînd nu vă aşteptaţi. Atenţie, însă! Faptul că nu acordaţi atenţie problemei ivite nu înseamnă că ea nu mai există! Pe de altă parte, ruminarea continuă la ce să faceţi şi cum să faceţi, vă poate duce la un blocaj cognitiv, astfel încît să nu puteţi vedea vreo rezolvare acceptabilă. De aceea este recomandată o "concediere" pe termen scurt a problemei.         3. Întrebaţi-i pe alţii ce şi cum să faceţi. Dacă nu aveţi nici o idee despre ce puteţi face în situaţia cu care vă confruntaţi puteţi apela la oameni care au trecut prin experienţe similare sau la persoane la a căror părere ţineţi în mod deosebit.        4. Stabiliţi avantajele şi dezavantajele fiecărui mod de acţiune posibil şi, în funcţie de ponderea şi importanţa lor pentru dvs., luaţi decizia adecvată.        5. Eliberaţi-vă de sentimentele negative, spunîndu-le cuiva. Împărtăşiţi-le şi pe cele pozitive.        6. Dacă obiectiv problema nu poate fi rezolvată, încercaţi să vă obişnuiţi treptat cu ea.        7. Acceptaţi ideea că alţii se confruntă cu probleme mult mai dificile (unii nu şi-au luat salariul de cîteva luni, pe cînd dvs. îl primiţi cu regularitate, chiar dacă este mic; alţii se confruntă cu războaie, inundaţii, procese juridice etc.).    

Page 50: Sfatul psihologului

    8. Încercaţi să aveţi o atitudine optimistă. Priviţi lucrurile într-o lumină favorabilă (şi pentru că înţelepciunea populară zice "Nu există rău fără bine" sau "Nu mai este necuratul chiar aşa de negru", încercaţi să găsiţi şi aspectele pozitive a unei situaţii dificile).        9. Învăţaţi din tot ceea ce vi se întîmplă. Consideraţi aceste învăţăminte ca unul din aspectele pozitive ale necazului apărut. Acesta poate fi văzut ca o modalitate de dezvoltare personală, de acumulare a înţelepciunii. Altfel, am rămîne extrem de naivi.        10. Apelaţi la familie, rude, prieteni pentru a vă ajuta material (cu bani, lucruri etc.) sau pentru a vă susţine moral.        11. Încercaţi să-i ajutaţi pe alţii care au aceleaşi probleme sau unele chiar mai serioase. Sînt destul de multe cazuri în care o persoană bolnavă de cancer ajunge să pledeze pentru cauza bolnavilor de cancer (pentru dreptul la informare, la analize gratuite pentru depistarea precoce a bolii, dreptul la medicamente compensate etc.) sau va lucra ca voluntară într-un spital de oncologie.        12. Acceptaţi ideea că lucrurile puteau decurge mai rău decît în prezent (dacă aţi luat examenul cu 5, gîndiţi-vă că l-aţi fi putut pica; dacă un hoţ v-a furat poşeta, consolaţi-vă cu faptul că nu aveaţi şi actele în ea etc.).        13. Fixaţi-vă scopuri realiste. Nu vă grăbiţi să luaţi atitudine sau să acţionaţi. Aşteptaţi momentul potrivit pentru acest lucru. Faceţi treptat ceea ce trebuie făcut.            

TEHNICA DEZARMĂRII ADVERSARULUI

    Această tehnică este deosebit de eficace cînd interlocutorul este foarte înverşunat împotriva dumneavoastră şi cînd vă atacă, aducîndu-vă acuzaţii virulente. Nu aşteaptă decît un singur lucru - să intraţi în defensivă - pentru a răsuci cuţitul un pic mai profund în rană şi a vă trimite alte salve pe care le-a pregătit tacticos, înainte de a vă întîlni. Dacă sînteţi de acord cel puţin parţial cu afirmaţiile sale, el se trezeşte deodată în situaţia că nu mai are adversar asupra căruia să tragă: este dezarmat.    Dacă puteţi accepta faptul că orice acuzaţie conţine cel puţin o părticică de adevăr, nu va fi foarte greu să vă declaraţi de acord cu cineva care vă atacă. Consideraţiile care urmează au darul să facă acest demers încă şi mai uşor de adoptat:

a vă recunoaşte unele greşeli nu vă scade cu nimic din calitate, pentru că erorile dumneavoastră de judecată şi de comportament sînt total comparabile cu natura de fiinţă umană supusă greşelii şi perfectibilă; erorile nu fac din dumneavoastră o fiinţă rea sau inferioară celorlalţi;

totuşi e posibil ca un act care vi se pare onorabil să fie considerat rău şi condamnabil de către interlocutor; acordul dumneavoastră poate avea deci sensul din declaraţia: "E adevărat, înţeleg foarte bine că ai putut să te simţi lezată în hotărârea pe care am luat-o"; o astfel de aserţiune are avantajul de a fi la fel de dezarmantă ca o veritabilă opoziţie de idei, chiar dacă dumneavoastră nu faceţi decît să recunoaşteţi validitatea percepţiei subiective a celuilalt, fără a vă ralia în consecinţă la punctul său de vedere; altfel spus, nu îi spuneţi că are dreptate "la modul absolut", ci că, dată fiind perspectiva sa personală şi elementele în posesia sa, este perfect normal şi justificat să aibă o astfel de opinie;

e important să utilizaţi această tehnică foarte prudent; dacă vă declaraţi de acord cu propuneri pe care nu le acceptaţi cu adevărat, vă veţi trezi rapid într-o situaţie insuportabilă, care vă va obliga fie să vă contraziceţi şi să treceţi drept un mincinos înveterat, fie să vă renegaţi şi să fiţi în contradicţie cu propria dumneavoastră conştiinţă.

    Iată nişte extrase de dialog, care dau exemple concrete despre aplicarea posibilă a acestei tehnici a "dezarmării".     

***    Acuzaţie: "M-am săturat să am nişte părinţi rigizi, care nu înţeleg nimic din problemele tineretului de azi!"    Răspuns: "Ai dreptate. Mentalitatea tinerilor evoluează atît de repede că îmi vine greu să te urmăresc."    

 

Page 51: Sfatul psihologului

***    Acuzaţie: "Niciodată un compliment, niciodată o vorbă bună. Tot ce ştii să faci e să găseşti motiv de critică. "    Răspuns: E adevărat că am tendinţa să remarc mai uşor greşelile tale, decît calităţile."    

***    Acuzaţie: "Eşti un neisprăvit. Şi unde mai pui că te credeam cînd îmi promiteai castele în Spania!"    Răspuns: "Ştiu Maria, ştiu. Recunosc că eforturile mele pentru a ne îmbunătăţi viaţa n-au prea dat rezultate pînă acum."    Nimeni nu iese niciodată învingător dintr-o dezbatere în care nu există un minim de ascultare şi de respect. A învăţa o mai bună comunicare serveşte întîi şi-ntîi la mai buna ascultare reciprocă, şi mai buna înţelegere între parteneri, eliminarea din conflictele interpersonale, a ranchiunelor şi a frustrărilor care nu se ivesc din problemele reale, ci din gravele carenţe în materie de comunicare.

    Exerciţiu: În loc să aşteptaţi momentul fatidic al unei confruntări problematice, în care veţi riposta fără doar şi poate la provocările celuilalt ieşindu-vă din fire, puteţi aplica chiar de azi tehnica "dezarmării" şi să o repetaţi regulat. Iată cum procedaţi. Luaţi o foaie de hîrtie şi un stilou şi împărţiţi foaia în trei coloane egale. Notaţi în prima coloană acuzaţiile care revin cel mai frecvent din partea persoanelor cu care aveţi raporturi încordate. Scrieţi în coloana a doua începutul replicilor pe care le-aţi putea da, folosind tehnica dezarmării. Notaţi, în sfârşit, în coloana a treia, răspunsurile pe care le daţi în mod obişnuit, apoi comparaţi diferenţa. Cînd vă veţi simţi destul de sigur pe dumneavoastră pentru a aplica această tehnică pe tărîmul vieţii cotidiene, eficacitatea sa vă va surprinde în mod plăcut.            Exemplu de dialog         în cadrul căruia soţia este cea care atacă, iar soţul utilizează tehnica "dezarmării adversarului" sau "dezamorsării".

    Soţia: "Cămaşa asta îţi stă oribil. Niciodată nu te îmbraci ca lumea cînd mergem în vizită".        Soţul: "Nu este cămaşa mea preferată. Dar ce nu-ţi place la ea?"        Soţia: "Este şifonată şi nici culoarea nu ţi se potriveşte. Nu ai gust la îmbrăcăminte şi mă faci să mă simt prost atunci cînd ieşim în lume !".        Soţul: "Îmi pare rău că te-am făcut să te simţi prost. Nu am avut această intenţie. Dar ai dreptate, nu sînt prea expert în alegerea hainelor. Poate ai vrea să mă ajuţi ce voi purta în seara aceasta?"        Soţia: "Sigur că am să te ajut. Iartă-mă că mi-am ieşit din fire. Îţi mulţumesc că mi-ai atras atenţia."         

11 METODE DE ELIMINARE A EPUIZĂRII NERVOASE

        1. Exprimaţi-vă sentimentele. Dacă vă exprimaţi stresul în cuvinte, comunicînd cu colegii, puteţi preîntîmpina izolarea de care vă izbiţi. Schimbul de idei are rolul unui amortizor, deoarece intercomunicarea îndepărtează stresul şi schimbă perspectiva asupra lucrurilor.        2. Programaţi-vă timpul în aşa fel, încît să vă puteţi relaxa. Cu toţii avem nevoie şi de odihnă, nu doar de muncă. În loc să continuaţi munca în pauzele de prînz sau de cafea, petreceţi aceste minute făcînd ceva ce nu are nici o legătură cu serviciul dvs.        3. Stabiliţi momente din zi în care sînteţi mai energic şi programaţi activităţi în concordanţă cu ele. În cursul unei zile obişnuite de muncă avem momente de energie debordantă şi momente în care ne simţim mai vlăguiţi. Dacă stabilim cînd avem acele creşteri şi ne programăm rezolvarea

obligaţiunilor stresante în acele perioade, vom putea preveni epuizarea.        4. Nu vă programaţi niciodată mai mult de o activitate stresantă în aceeaşi perioadă de timp. S-ar putea ca aceasta

 

Page 52: Sfatul psihologului

să vă solicite ceva timp şi resurse, în schimb veţi preveni aglomerarea muncii, veţi avea senzaţia unor împliniri mai mari şi va îndepărta stresul rezultat din gîndul că vi se cere să munciţi prea mult.        5. Participaţi la cît mai multe activităţi fizice desfăşurate în aer liber. Practicarea unui sport vă ajută să vă destindeţi după o zi de muncă, vă relaxează plăcut şi vă asigură o bună funcţionalitate mentală.        6. Împărţiţi-vă activitatea în secvenţe mai mici. Este mai bine pentru noi să împărţim activitatea pe secvenţe şi să le ducem la bun sfîrşit pe cîte una din ele. Acest lucru ne va da siguranţa faptului că vom realiza ceea ce ne-am propus, fără a ne frustra din motive de neîndeplinire la timp a activităţii.        7. Cedaţi altora din responsabilităţile dvs. Decît să ne ocupăm noi de orice problemă nouă, este bine să permitem şi altora să rezolve probleme şi să ia decizii, dacă doresc să o facă. Nu vă asumaţi prea multe responsabilităţi!        8. Învăţaţi să spuneţi "NU". Nu sînteţi obligat să lucraţi în plus sau să faceţi ceva care nu intră în obligaţiunile dvs. de serviciu. Capacitatea de a refuza ne dă sentimentul că sîntem stăpîni pe situaţie, şi deci ne face să fim mulţămiţi de noi înşine. Aveţi dreptul de a alege în care activităţi vă implicaţi şi în care nu.        9. Perfecţionaţi-vă. Trebuie să fiţi la curent cu ultimele noutăţi din domeniul dvs. şi să cunoaşteţi tehnologiile şi ideile noi. Participarea la cursuri şi stagii de perfecţionare vă va ţine la curent cu acestea şi nu vă va permite să simţiţi că nu faceţi faţă lucrurilor.         10. Luptaţi-vă pentru succes. Nu vă mulţumiţi niciodată să faceţi numai ceea ce pregătirea dvs. vă permite să faceţi. Dacă sînteţi animat de dorinţa de a vă lărgi orizonturile şi de a căuta succesul, nu veţi suferi niciodată de epuizare nervoasă.        11. Învăţaţi să vă relaxaţi. Rezervaţi-vă în fiecare zi timp pentru a reveni la o stare de echilibru şi relaxare din punct de vedere fizic. Dacă veţi învăţa arta relaxării, veţi constata că aceasta vă permite să acceptaţi şi să înfruntaţi mai uşor situaţiile stresante.

        

FERICIREA - EMOŢIE ŞI DESTIN

Dacă fericirea s-ar putea cumpăra,cei mai mulţi dintre noi ar fi nefericiţi...

din pricina preţurilor.

    Eşti fericit? Cît de fericit? Dacă nu eşti crezi că vei fi vreodată? Sau că vei fi mai fericit decît eşti acum?    De cînd este omul pe pămînt, căutarea fericirii l-a însoţit pînă în zilele noastre. Dar oare ce a căutat omul cu atîta ardoare? A găsit ce a căutat? Unde anume a căutat? Cum a căutat? Întrebări ca acestea sînt multe altele. Şi majoritatea sînt mai simplu de pus decît de răspuns.    Ce este fericirea?    Nu vom putea da o definiţie perfectă, dar vom oferi una din punct de vedere psihologic. Ceea ce se poate spune este că fericirea apare ca fiind o evaluare globală în sens favorabil pe care individul o face referitor la întreaga sa viaţă, la calitatea experienţelor sale de viaţă. Fericirea are de-a face cu cele mai profunde dorinţe, cu cele mai adînci planuri şi idealuri ale fiinţei proprii. De aceea este şi dificil să vorbeşti în mod serios despre acest subiect (să faci gaz e cel mai la îndemînă). Pentru că asta înseamnă să renunţi la toate pretenţiile personale şi să recunoşti nu doar succesele proprii, ci şi lipsurile, slăbiciunile şi eşecurile personale.    Fericirea şi nefericirea sînt doi poli ai unui continuum: fericirea deplină şi nefericirea totală. Nu sîntem siguri că pe pămîntul acesta cineva a ajuns la polul superior. La celălalt pol este ceva mai uşor de ajuns, deşi nu îl caută nimeni înadins. Fiecare individ uman se află undeva între cei doi poli, mai aproape de unul decît de celălalt. Ce anume îl va îndepărta de polul negativ şi ce îl va apropia de cel pozitiv?        Cîteva iluzii legate de fericire    - "Nu se poate face nimic ca să fiu fericit"    - "Toţi ceilalţi sînt mai fericiţi decît mine"

Page 53: Sfatul psihologului

    - "Dacă va fi ... sau voi fi ... atunci voi fi fericit"    - "Mîine voi fi mai fericit"    - "Cauza nefericirii mele sînt ceilalţi"    - "Dacă slăbesc 6 kg. voi fi fericită"    - "Cînd o să-mi dăruiască părinţii un Mercedes, o să fiu fericit"        La începutul căutării fericirii    Toate studiile care au urmărit nivelul de fericire pe care îi raportează persoanele chestionate indică faptul că vîrsta, sexul, rasa, educaţia, venitul, religia, profesia, statutul profesional (angajat sau nu), atractivitatea fizică, sănătatea joacă un rol foarte mic în determinarea fericirii personale. Se pare că situaţiile obiective de viaţă şi resursele personale nu îţi pot garanta fericirea. Dar atunci ce stă la baza fericirii?     

Aştept comentariile Dvs. care vor fi analizate de un Juriu,     constituit din experţi în arta fericirii, iar învingătorii vor fi premiaţi!

    

RECOMANDAREA SĂPTĂMÎNII    Fiecare om este milionar în relaţiile interumane. Marea tragedie este că majoritatea dintre noi ne cramponăm de această bogăţie sau o împărţim cu prea multă zgîrcenie. Sau şi mai rău, nici nu ne dăm seama că o avem. Una dintre formele universale de "foamete" este aceea de a vă simţi important, de a vi se confirma valoarea personală, de a fi apreciat. Stă în puterea dvs. să sporiţi valoarea celuilalt. Stă în puterea dvs. să-l faceţi să se simtă un pic mai bun. Stă în puterea dvs. să-l faceţi să se simtă acceptat şi apreciat. Cu alte cuvinte, dvs. aveţi hrana necesară.    Încercaţi să vă dăruiţi averea altora    Cea mai rapidă cale de îmbunătăţi relaţiile interumane este să vă dăruiţi averea pe care o aveţi. Nu fiţi zgîrcit. Nu faceţi favoritisme. Nu vă costă nimic şi nu trebuie să vă temeţi că o veţi consuma complet. Nu încercaţi să obţineţi ceva în schimb sau să vă tocmiţi. N-o folosiţi ca să-i "mituiţi" pe oameni să vă dea ceea ce doriţi. Dăruiţi-o fără discriminări. Procedînd astfel, nu trebuie să vă mai faceţi griji, căci veţi obţine tot ceea ce doriţi de la ceilalţi.     Toată lumea tînjeşte după aşa ceva    Nu faceţi greşeala de a presupune că cineva care a reuşit sau care e celebru nu mai simte nevoia să se considere important.     Curtoazia, politeţea şi ceea ce numim "bunele maniere" se bazează pe această nevoie universală a oamenilor de a se simţi valoroşi. Curtoazia şi politeţea sînt doar nişte modalităţi prin care noi recunoaştem importanţa celuilalt. Cu toţii avem nevoia să ne simţim importanţi: simţim nevoia ca ceilalţi să ne recunoască şi să ne accepte importanţa. De fapt, avem nevoie ca ceilalţi să ne ajute să ne simţim importanţi - să ne confirme valoarea personală pe care ne-o atribuim. Sentimentele faţă de noi înşine sînt, în mare măsură, o reflectare a sentimentelor celorlalţi (aparente sau reale) în raport cu noi. Nici o persoană nu-şi poate menţine sentimentele de demnitate şi valoare atît de utile existenţei sale dacă toţi cei pe care îi întîlneşte îl tratează ca pe un "nimeni".    Aceasta explică de ce aşa-numitele lucruri mărunte - aparent neimportante - pot avea asemenea consecinţe enorme în relaţiile interumane.        Trei modalităţi de a-i face pe oameni să se simtă importanţi        1. Gîndiţi-vă că ceilalţi sînt importanţi    Prima regulă - ţi cea mai simplu de aplicat - este să vă convingeţi o dată pentru totdeauna că ceilalţi sînt importanţi. Dacă veţi face asta, atitudinea dvs. va fi percepută de ceilalţi - chiar şi cînd nu vă "străduiţi" prea tare. Mai mult, nu veţi avea nevoie de "scamatorii", iar relaţiile dvs. interumane vor avea o bază sinceră. Puteţi încerca reguli şi trucuri la nesfîrşit, dar ele nu vor funcţiona dacă n-o faceţi cu convingere. Nu-i puteţi face pe ceilalţi să se simtă importanţi dacă în secret nu daţi doi bani pe ei.    La urma urmelor, ce altceva pe pămînt poate fi la fel de important ca oamenii? Ce poate fi la fel de interesant?    Abordarea oamenilor depinde categoric de ceea ce credem noi că sînt, la fel ca orice altă abordare de-a noastră. Nici o altă abordare nu ar fi inteligentă. Sentimentele noastre faţă de oameni depind de ideile noastre şi de măsura în care îi cunoaştem. Cu cît considerăm mai mult că semenii noştri sînt simple sisteme fizice determinate - roboţi, maşinării, creiere - cu atît îi vom aborda mai fără suflet şi mai egoist.    Pe de altă parte, cu cît vom recunoaşte existenţa lor mentală ca avînd un caracter unic, ca fiind mai originală şi mai creatoare decît o simplă relaţie spaţiu - timp - masă, cu atît vom fi mai interesaţi de personalitatea lor şi vom avea tendinţa să-i respectăm şi să le recunoaştem punctele de vedere şi sentimentele.        2. Băgaţi-i în seamă pe ceilalţi    Iată o altă regulă fundamentală simplă. V-aţi gînditi vreodată la faptul că "observaţi" doar lucrurile care vă interesează? De fapt, nu vedeţi nici a suta parte din lucrurile care vă înconjoară - ci selectaţi doar pe cele care vi se

 

Page 54: Sfatul psihologului

par importante dvs. personal. Or, orice persoană cu care, la un moment dat, interacţionaţi, mai mult sau mai puţin, ar trebui să prezinte valoare pentru dvs. şi, deci, să o băgaţi în seamă. Întotdeauna o să găsiţi ce să remarcaţi la această persoană: cravata frumoasă, atitudinea deosebită faţă de copii, pasiunea pentru maşini etc. Surprindeţi-i prin a face o remarcă la acele "nimicuri" pe care le-aţi observat şi veţi fi mirat să constataţi cît de plăcut surprins a rămas interlocutorul dvs.        3. Nu faceţi pe grozavii    Cea de-a treia regulă fundamentală prin care îi daţi de înţeles celuilalt că-i recunoaşteţi importanţa este una care presupune puţină grijă. Pentru că şi dvs. sînteţi om şi aveţi nevoie să vă simţiţi important, ca oricare altul, trebuie să aveţi mare grijă să nu folosiţi această idee fundamentală despre natura umană în dezavantajul dvs.    Această realitate fundamentală a naturii umane cu care avem de-a face în cazul dat este pur şi simplu următoarea: "Toată lumea are nevoie să se simtă importantă şi recunoscută de către ceilalţi". Această trăsătură a naturii umane în sine este neutră. O puteţi folosi în avantajul dvs. sau poate deveni un dezastru, tot aşa cum puteţi utiliza un cuţit ca să tăiaţi un măr sau să tăiaţi gîtul cuiva.     Tentaţia există permanent, atunci cînd avem de-a face cu ceilalţi, să-i impresionăm cu importanţa noastră. Conştient sau nu, vrem şi noi să facem o impresie bună! Dacă cineva ne povesteşte ce lucru extraordinar a făcut, automat ne gîndim că am făcut şi noi ceva mult mai important. Dacă cineva ne povesteşte un lucru interesant, imediat ne gîndim şi noi la ceva şi mai interesant. Uneori sîntem atît de nerăbdători să-i impresionăm pe ceilalţi cu propria noastră importanţă, încît reuşim să-i facem să se simtă mici ca să părem noi mari. Există o regulă extrem de simplă care ne poate ajuta să depăşim acest handicap. Amintiţi-vă un lucru încercat şi dovedit în practică:    Doriţi să faceţi o impresie bună asupra celuilalt. Dar cea mai eficientă cale de a-l impresiona pe celălalt este să-l faceţi să înţeleagă cît de impresionat sînteţi dvs. de el.    Faceţi-l să înţeleagă că vă impresionează şi vă va considera cel mai impresionant om de pe pămînt! Dacă veţi încerca să faceţi pe grozavul, nu veţi obţine niciodată acelaşi rezultat.    

CICATRICELE AFECTIVE         Mulţi oameni au cicatrice interioare afective chiar fără să fi suferit răni fizice. Unele persoane au fost rănite sau vătămate de cineva în trecut, dar rănile le mai provoacă suferinţă şi în prezent. Persoana cu cicatrice afectivă nu numai că are o imagine personală care o defineşte drept o persoană nedorită, neiubită şi incapabilă, dar are şi o imagine asupra lumii în care trăieşte ca fiind un loc ostil. Relaţia de bază cu lumea înconjurătoarea este una ostilă, iar relaţiile cu ceilalţi nu se bazează pe dăruire şi acceptare, cooperare, bucurie, ci pe concepte de depăşire a situaţiei, de combatere şi de protejare împotriva tuturor.        Trei reguli de imunizare împotriva rănilor afective        1. Fii suficient de mare ca să domini ameninţările    Mulţi oameni se "jignesc" îngrozito pentru o nimica toată, pentru mici înţepături sociale. Fiecare are în familie, la birou, în grupul de referinţă sau printre prieteni cîte o cunoştinţă foarte "sensibilă" şi susceptibilă, aşa încît ceilalţi trebuie să aibă grijă în permanenţă să n-o jignească cu vreo vorbă oricît de nevinovată.     Se ştie prea bine că, psihologic vorbind, cei care se jignesc cel mai uşor, de obicei, se subapreciază, adică nu se respectă suficient. Sîntem răniţi de lucruri care ni se par o ameninţare faţă de orgoliul şi respectul nostru de sine. Asemenea înţepături imaginare afective pentru unii trec neobservate, mai ales în cazul cînd există suficient respect de sine. Chiar şi "rănile" profunde care vătămează grav orgoliul persoanelor care nu se respectă suficient nu au nici un efect major în cazul celor care au o părere bună despre sine.    Cu toţii avem nevoie de o oarecare tăbăcire afectivă şi un Eu solid pentru a ne apăra de pericolele reale sau imaginare. Totodată, însă, n-ar folosi la nimic să avem corpul plin de bătături sau să fim acoperiţi de o carapace ca cea a broaştei ţestoase. Am fi lipsiţi de plăcerea sensibilităţii.         2. O abordare încrezătoare şi responsabilă vă face mai puţin vulnerabil    Persoanele care au puţină sau deloc încredere în ele se simt dependente afectiv de ceilalţi, devenind foarte vulnerabile în faţa rănilor afective. Orice fiinţă umană vrea şi are nevoie de dragoste şi afecţiune. Persoanele creatoare, încrezătoare în sine simt, de asemenea, nevoia de a oferi iubire. În acest caz, accentul se pune mult mai mult pe ceea ce oferă şi nu pe ceea ce primesc. Ele nu se aşteaptă ca iubire să le vină pe tavă. Şi nici nu au nevoie absolută ca toată lumea să-i iubească şi să-i aprobe. Sînt destul de sigure pe ele încît să accepte faptul că ar putea displăcea unor oameni sau că ar putea să nu fie de acord cu ei. Ele îşi asumă răspunderea pentru viaţa lor şi se socotesc drept persoane care acţionează, hotărăsc şi duc la bun sfîrşit ceea ce urmăresc, şi nu ca persoane pasive în raport cu toate lucrurile bune din viaţă.

 

Page 55: Sfatul psihologului

    Persoanele dependente pasive îşi sprijină întregul destin pe al celorlalţi, pe întămplări şi pe noroc. Viaţa le este datoare cu o existenţă, iar ceilalţi cu respect, recunoaştere, iubire şi fericire. Ei au întotdeauna pretenţii nerealiste, se simt permanent înşelaţi, nedreptăţiţi şi răniţi, atunci cînd, de fapt, ei nu realizează nimic. Cum viaţa nu este însă făcută aşa, ei caută în permanenţă imposibilul lăsînd "fără apărare" sinele în faţa rănilor şi vătămărilor emoţionale.     Încercaţi să abordaţi o atitudine mai încrezătoare. Asumaţi-vă răspunderea faţă de propria existenţă şi de necesităţile afective. Încercaţi să oferiţi afecţiune, iubire, acceptare şi înţelegere celorlalţi şi veţi constata că la rîndul lor vor reacţiona similar, ca un act reflex.        3. Înlăturaţi rănile afective    Aţi observat vreodată cît de uşor este "să vă jigniţi" sau să "vă simţiţi ofensat" mai ales în momentele însoţite de frustrare, frică, mînie şi deprimare? Cînd ne simţim răniţi sau jigniţi, sentimentul depinde în întregime de reacţia noastră. De fapt, ceea ce simţim este reacţia noastră. Ar trebui, deci, să ne preocupe propriile noastre reacţii, şi nu ale celorlalţi. Căci ne putem simţi încordaţi şi astfel devenim furioşi, neliniştiţi sau plini de resentimente, şi, în consecinţă, ne "jignim" mai repede. Sau putem să nu avem nici o reacţie, să rămînem complet relaxaţi şi, deci, să nu "simţim" nici o jignire. Experienţele ştiinţifice au demonstrat că este imposibil să simţi mînie, frică, nelinişte şi alte emoţii negative atîta timp cît muşchii trupului sînt perfect relaxaţi. Trebuie "să facem ceva" ca să simţim frica, mînia şi neliniştea. Diogene spunea: "Oamenii nu sunt răniţi decît de ei înşişi".    Prin urmare, sînteţi direct răspunzător de reacţiile dvs., nu sînteţi obligat să reacţionaţi în vreun fel. Puteţi rămîne relaxat şi veţi evita posibilele răni.     

DOUĂ FELURI (OPUSE) DE A HRĂNI STIMA DE SINE        Sfaturi pentru o susţinere eficientă a copiilor        Înainte de a vă ocupa de stima de sine a copiilor dvs. , ocupaţi-vă de... a Dvs! Pentru că, dacă aveţi probleme de acest fel şi daca vă puneţi în gând să îmbunătăţiţi stima de sine a progeniturii dvs., riscaţi să faceţi să se exercite asupra lor o presiune mai puternică şi mai puţin convingătoare. Cea mai buna dintre pedagogii, să nu uitaţi, este exemplul propriu; copiii interiorizează maniera în care dvs. vă descurcaţi şi vă confruntaţi cu propriile dificultăţi.    Exprimaţi-le clar susţinerea voastră, fiind atenţi să nu folosiţi exclusiv mesajele indirecte (cum sunt cadourile).    Exprimaţi-le afecţiunea în mod regulat - ceea ce nu înseamnă în permanenţă.    Nu confundaţi lucrurile. De exemplu, recurgând la şantajul afectiv, ce consta în a-l ameninţa pe copil cu retragerea dragostei din cauza unui comportament care vi se pare neadecvat. Decât să-i spuneţi: "Mi-ai făcut mult rău" sau "Mă dezamăgeşti", de cele mai multe ori este de preferat să-i spuneţi: "Nu sunt mulţumit(ă) de ceea ce faci." Sau chiar negând problemele copilului, în numele iubirii pe care o primeşte: "Nu este grav că ai problemele astea, noi tot te iubim."        Sfaturi pentru părinţi

CE SĂ FACEŢI CE SĂ NU FACEŢI

Să discutaţi în particular cu copilul Să vă adresaţi mereu copiilor în grup sau în numele cuplului

Să-l ascultaţi în mod regulat pe copilul dvs. Vorbind despre universul său

Să nu vă ocupaţi de el decât atunci când îi merge rău

Sa acordaţi interes activităţilor care îl preocupă Să vă mulţumiţi cu vagi urme de interes: "A, faci o machetă? Foarte bine, continuă..."

Să împărtăşiţi anumite activităţi cu copilul Să-l lăsaţi în universul lui

Să-i daţi sentimentul ca este unic Să-l comparaţi în mod regulat cu ceilalţi copii (fraţi şi surori, verişori, colegi... )

Să fiţi un model pentru copil (să accepte criticile, fără a se prăbuşi în faţa eşecurilor... )

Să aveţi, ca persoana, comportamente opuse mesajelor educative ca părinte

Să-l învăţaţi să se ia şi în râs (dându-i exemple) Să râdeţi de el în public

    Stima de sine are o istorie pe care uneori este util să o cunoşti. Cum noi avem tendinţa de a ne cufunda suferinţele în uitare, această istorie nu este întotdeauna uşor de citit.     

 

Page 56: Sfatul psihologului

Cum să-mi ajut copiii să facă o facultate?

      Reuşita şcolară a copiilor îi preocupă în mod legitim pe mulţi părinţi. Ei ştiu că pot juca un rol activ în acest domeniu. Totuşi, majoritatea studiilor arată că acest rol nu rezidă atât în ajutorul şcolar direct („trebuie iar să-i verific tema şi să-1 fac sa spună lecţia"), cât în atitudinile educative globale, care tind să-1 facă pe copil responsabil dincolo de sfera şcolară: sâ-1 asculţi, sa-1 încurajezi să-şi exprime părerile, să-i ceri părerea (şi să ţii cont de ea!) pentru deciziile familiale ce-1 privesc (precum locul de petrecere a vacanţei sau decorarea camerei), să-i încredinţezi mici sume de bani să le administreze.      Se pare că ajutorul direct, izolat are un impact destul de slab asupra rezultatelor şcolare pe termen lung ale copiilor. El poate funcţiona în ciclul primar, dar, începând cu adolescenţa, rezultatele riscă sa se prăbuşească. Mulţi elevi cu un nivel până atunci satisfăcător trec cu greu peste hopul intrării la colegiu, liceu, universitate. Ei nu au devenit însă mai puţin inteligenţi. Ci ei mi ajung să înveţe „pentru ei", în timp ce ajutorul părinţilor se diminuează (pentru că copiii îl vor refuza sau părinţii nu mai continuă).      Cel mai bun predictor al reuşitei şcolare este mai degrabă calitatea educaţiei globale de a ameliora stima de sine. Este şi firesc, pentru a reuşi în studiile pe termen lung nu contează doar competenţele intelectuale şi cantitatea de lucru, ci şi stabilitatea emoţionala, rezistenţa la eşecuri etc., toate aceste fiind legate de stima de sine.      Pentru ca un copil să reuşească la şcoală, trebuie ca părinţii să instaureze un bun echilibru între „securizare" (să-i arate copilului că este iubit) şi „lege" (să-i aminteşti regulile). Din aceasta perspectivă, am extras patru profiluri educative:— Tipul „rigid" (prea multă lege şi puţină securitate): „Taci şi toceşte"— Tipul „incubat" (fără lege şi prea multă securitate): „Dragul meu, te iubesc, nu vrei să faci o mică temă?")— Tipul „laisser-faire" (fără lege şi fără securizare); „Vezi să stingi televizorul înainte să mergi la culcare." Acest tip comportă două sub-categorii: tipul „din principiu" (părinţii au hotărât că non-directivitatea era o metodă educativă) şi tipul „depăşit" (părinţii au renunţat pur şi simplu să impună şi să propună ceva progeniturii lor).— Tipul „stimulant" (lege şi securizare): „Dragul meu, unde ai ajuns cu lecţiile?"   Deci, lucrurile sunt clare: pentru ca copilul dvs. să înveţe bine la şcoală, trebuie să vă ocupaţi de stima sa de sine. Şi pentru a vă ocupa de ea, trebuie să vă îngrijiţi nu doar de competenţele sale şcolare, ci şi de întreaga sa persoană. Eugen, tată de familie, 45 de ani, rezumă astfel atitudinea sa: „Toată viaţa mea nu am avut niciodată ca obiectiv principal să le transmit bogăţii materiale copiilor mei. Dacă asta le parvenea, cu atât mai bine, dar era ceva în plus. Nu voiam să sacrific starea mea de bine, şi a lor, pentru aceste griji materiale. Însuşi tatăl meu renunţase să trăiască pentru a munci ca un nebun, sub pretextul de a ne construi un cadru de viaţă privilegiat: rezultatul a fost că noi n-am profitat niciodată de el, nici el de noi, înainte de a muri, la cincizeci de ani. Ceea ce este important pentru copii mei, este să le acord timp, dragoste şi atenţie; este ca ei să poată urma studiile pe care le aleg fără să se teama de preţul şi de durata lor; şi să aibă încredere în ei. Restul este accesoriu."

Este o atitudine demnă de urmat, nu?

CE FACEM DUPĂ...

„Mă preocupă ceva ce am făcut cândva, înainte, şi de care mă simt încă vinovat(ă) şi care nu-mi iese din minte. Mă puteţi ajuta să scap de această obsesie?” – vă este cunoscută această situaţie?

      Cînd vă concentraţi asupra unui comportament din trecut, pe care îl consideraţi că ar fi fost o încălcare a codului dumneavoastră etic sau un exemplu de lezare a cuiva, vă bazaţi, probabil, pe convingerea că: „în mod categoric nu trebuia să fac ceea ce am făcut". Se prea poate ca preocuparea dumneavoastră permanentă să fie re-vederea mentală, mereu reluată, a episodului respectiv, căutând să vă daţi seama cum aţi fi putut să încetaţi singur să acţionaţi în acel fel. În acest caz, gîndirea dumneavoastră pare să fie înţesată de declaraţii ca, de pildă: „Să fi ştiut atunci ceea ce ştiu acum, nu aş fi acţionat aşa" sau „Cu siguranţă trebuie să fi existat un mijloc care să mă fi oprit să fac ceea ce am făcut atunci".      Ideea că, în mod categoric, nu ar fi trebuit sa faceţi ceea ce aţi făcut este, dacă vă gîndiţi mai bine, absurdă. Acţiunea dumneavoastră, atunci cînd aţi întreprins-o, avea la bază felul dumneavoastră de atunci de a vedea şi gîndi. Am putea spune că erau întrunite toate condiţiile să acţionaţi în acel fel. Vă aflaţi într-o anume situaţie pe care o vedeaţi într-un anumit fel şi modul acesta de a gîndi v-a determinat sa procedaţi aşa cum aţi procedat.

 

Page 57: Sfatul psihologului

Susţinînd că nu ar fi trebuit să acţionaţi aşa cum aţi făcut este ca şi cum am pretinde că realitatea acelei vremi nu ar fi existat. Ceea ce ştim despre o realitate este că ea există şi că, de vreme ce sînt întrunite toate condiţiile necesare ca să existe, putem spune chiar că trebuie să existe. Fireşte, aţi fi putut acţiona altfel, dacă aţi fi avut atunci cunoştinţele de acum; desigur, ar fi minunat dacă, folosind o maşină a timpului, ne-am putea întoarce în trecut şi ne-am putea anula acţiunile pe baza înţelegerii şi cunoaşterii ulterioare a motivelor care ne-au determinat să acţionăm aşa cum am făcut. Dar întrcît aşa ceva nu este posibil, înseamnă că dumneavoastră pretindeţi imposibilul. Pretindeţi sa fi acţionat atunci, aşa cum aţi dori să acţionaţi în prezent. Dar aşa ceva nu se poate realiza, aşa că, în loc să vă dojeniţi singur, faceţi următoarele:

recunoaşteţi că aţi acţionat într-un mod pe care acum îl consideraţi că a fost rău în plan moral; treceţi la identificarea, contestarea şi schimbarea pretenţiei generatoare de învinovăţire, şi anume, că, în

mod categoric, nu trebuia să acţionaţi în acest fel şi că, în consecinţă, aţi fi un om rău; conştientizaţi că a trebuit să faceţi ceea ce aţi făcut, deoarece acţiunea dumneavoastră era întemeiată în

situaţia de atunci şi pe convingerile dumneavoastră despre acea situaţie.

       Repet, a trebuit să acţionaţi exact aşa cum aţi procedat, ţinînd seama de ceea ce aveaţi în minte atunci. De aceea, daţi-vă seama că atunci cînd sunteţi preocupat de un eveniment din trecut, înseamnă că aveţi pretenţia să fi ştiut atunci ceea ce ştiţi acum. Ar fi fost bine, desigur, dar omeneşte era imposibil.       O convingere similară, exprimată de cineva care nu s-a implicat într-o situaţie în care putea salva nişte oameni sau de cineva care s-a implicat într-o astfel de situaţie, dar i-a salva numai pe unii, nu pe toţi, sună cam aşa: "În mod categoric trebuia să fac ceea ce nu am făcut". Nici aceasta nu era omeneşte posibil.       De exemplu, dacă aţi fi fost martor la un jaf şi aţi ales să nu interveniţi pentru a-l opri, neimplicarea dumneavoastră poate fi explicată prin gîndurile şi sentimentele pe care la aveaţi atunci. Să presupunem că v-a fost teamă, deoarece v-aţi gîndit că, dacă interveniţi, veţi fi rănit şi nu doreaţi asta. Acest mod de a vedea situaţia şi teama de atunci explică de ce nu aţi intervenit. E inutil să priviţi înapoi şi să vă spuneţi că ar fi trebuit să faceţi ceva ce nu aţi putut face, dat fiind modul dumneavoastră de a gîndi şi a simţi în acel moment.       La fel, dacă aţi salvat pe cineva de la un dezastru şi nu aţi reuşit să salvaţi şi pe altcineva, acţiunile dumneavoastră pot fi explicate prin gîndurile dumneavoastră de atunci, care v-au influenţat hotărârea de a acţiona mai curând într-un fel, decât în alt fel. Prin urmare, dacă vă surprindeţi spunîndu-vă: "Dacă m-aş fi gîndit fără grabă, mi-aş fi dat seama că există o posibilitate de a-i salva pe amîndoi", este o variantă a gîndului: „În mod categoric trebuia să fac ceea ce nu am făcut". Îmi permit să repet că, date fiind condiţiile de atunci, nu exista nici o posibilitate să acţionaţi altfel decît aţi procedat. Poate că acum, ţinînd seama de ceea ce s-a întîmplat atunci, aţi opta pentru un fel diferit de acţiune, dacă v-aţi afla în aceeaşi situaţie. Dar cu siguranţă nu există nici un temei să credeţi că atunci aţi fi putut acţiona altfel. Încă o dată, dacă sînteţi convins că trebuia neapărat să ştiţi ceea ce nu aţi ştiut atunci, înseamnă ca pretindeţi imposibilul. Ceea ce ştiaţi atunci se baza pe opţiunea dumneavoastră de a fi atent la ceva anume, iar acest fapt nu poate fi modificat retroactiv.       Va rog să recunoaşteţi că dacă vă confruntaţi cu convingeri de felul: „În mod categoric nu trebuia să fac ceea ce am făcut" sau „În mod categoric trebuia să fac ceea ce nu am făcut", aveţi pretenţia ca realitatea nu trebuia să fi fost realitate. Dacă ştim ceva despre o realitate trecută este că ea a trebuit să existe, pentru că erau întrunite toate condiţiile ca ea să existe. Să avem întotdeauna în vedere faptul că putem să învăţăm din experienţele noastre şi să acţionăm altfel în viitor. Nu ne putem însă întoarce înapoi pentru a corecta ceea ce nu am reuşit atunci. Pe scurt, nu putem rescrie istoria! Iată şi o ultimă situaţie relevantă pe care aş dori să o pun în discuţie în caz că sînteţi preocupat de greşelile din trecut. Uneori aţi putea fi tentat să aplicaţi un precept moral actual unei acţiuni din trecut, când nu credeaţi în acel precept. Astfel, chiar dacă în prezent nu vă consideraţi vinovat de un rău făcut cândva, privind în urmă, apreciaţi că aţi acţionat nepotrivit şi sunteţi convins că, în mod categoric, nu trebuia să fi procedat aşa. Din nou, este important să vă daţi seama de faptul că comportarea dumneavoastră de atunci a fost determinată de felul în care vedeaţi situaţia atunci, respectînd preceptul moral de atunci. A vă preocupa acum pentru acea acţiune, înseamnă să credeţi ca ar fi trebuit să aveţi atunci codul etic de acum. Este un alt exemplu de încercare de a rescrie istoria, proiectînd valorile actuale asupra unei comportări din trecut. În loc de a încerca imposibilul, de ce nu acceptaţi faptul că aţi acţionat aşa deoarece aţi crezut că aşa este bine, chiar dacă astăzi consideraţi că aţi procedat rău. În fine, ori de cîte ori vă preocupă vreo faptă rea din trecut, daţi-vă seama că ceea ce încercaţi să faceţi este să zădărniciţi ceva ce a avut loc deja. Or, aşa ceva nu se poate, Prin urmare, acceptaţi realitatea aşa cum este ea, renunţaţi la pretenţiile de acum şi învăţaţi din propria experienţă, astfel încât să vă concentraţi asupra schimbării a ceea ce poate fi schimbat, adică a comportării dumneavoastră în viitor, şi renunţaţi la încercarea de a schimba ceva ce nu poate fi schimbat, adică comportarea dumneavoastră din trecut.

CE DEOSEBIRE EXISTĂ ÎNTRE RUŞINE ŞI VINOVĂŢIE?

   Sentimentul de vinovăţie şi cel de ruşine sînt, adesea, confundate; de aceea voi prezenta aici asemănările şi

 

Page 58: Sfatul psihologului

deosebirile dintre aceste doua emoţii. Voi începe comparînd vinovăţia existenţială cu ruşinea existenţială. Am definit mai înainte, vinovăţia existenţială ca emoţie ce derivă dintr-o îndelungata convingere a cuiva că este un om rău, decăzut sau imoral. În acest caz, conţinutul autojudecării prelungite îl constituie ideea unui sine imoral. Ruşinea existenţială este convingerea prelungită despre sine ca persoană handicapată, inadecvată şi inferioara altora. Asemănarea dintre vinovăţia existenţială şi ruşinea existenţială se datorează faptului că ambele sînt rezultatul unei autojudecări negative, iar deosebirea constă în tipul de judecare: în cazul sentimentului de vinovăţie judecarea are ca obiect un sine imoral, în timp ce în cazul ruşinii - un sine handicapat, inadecvat.   Să comparăm acum ruşinea şi vinovăţia în cazul unor autojudecări negative legate de anumite episoade. Vă amintiţi, eu deosebesc trei tipuri de vinovăţie episodică. Primul tip se înregistrează cînd sîntem conştienţi că ne-am abătut de la codul nostru moral sau am acţionat într-un mod contrar standardelor noastre etice. În acest caz credem cam aşa: „În mod categoric nu trebuia să-mi încalc codul moral şi pentru că am făcut aceasta sînt un om rău". Al doilea tip de vinovăţie episodică se caracterizează prin faptul că sîntem convinşi că nu am reuşit să trăim potrivit propriului nostru cod moral. Convingerea noastră, în acest caz, este: „În mod categoric, trebuia să fac ceea ce nu am făcut şi sînt rău pentru că nu am reuşit să fac ceea ce se impunea". Al treilea tip de vinovăţie episodică se constată cînd sîntem conştienţi că am prejudiciat o persoană prin ceea ce am făcut sau nu am reuşit să facem. În acest caz convingerea este că în mod categoric, nu trebuia să fac vreun rău altei persoane şi, pentru că am făcut, sînt o persoană demnă de dispreţ, un om rău. Aşadar, vinovăţia episodică este , legată încălcarea unui cod moral sau a unor standarde etice, de eşecul încercării de a duce o viaţă conform unui cod moral sau a unor standarde etice, sau de prejudicierea altor persoane importante pentru noi.   În cazul vinovăţiei episodice, rolul celeilalte persoane devine proeminent doar atunci cînd considerăm că am prejudiciat-o. În cadrul acestui tip de vinovăţie ne considerăm pe noi înşine ca sursă de prejudiciere interpersonală. Considerăm că sîntem răspunzători pentru acest rău şi că trebuie să ne condamnăm pentru aceasta. În sfera vinovăţiei episodice, cealaltă persoană este considerată parte prejudiciata sau vătămată, de asemenea, dependentă, în sensul că sentimentele ei depind de acţiunile noastre.   În cazul ruşinii episodice sîntem conştienţi că ne-am dovedit inadecvaţi sau inferiori altor oameni. În trăirea ruşinii, deci, rolul altora este mult mai important decît în trăirea vinovăţiei. Cînd ne simţim ruşinaţi, conchidem că una sau mai multe persoane au înregistrat inferioritatea sau inadecvarea pe care au manifestat-o, au adoptat o atitudine dispreţuitoare sau ridiculizantă faţă de noi şi ne judecă drept inadecvaţi sau inferiori pentru că ne-am dovedit a fi astfel, iar noi acceptăm rapid această judecată despre noi înşine.   Să vă dau un exemplu. În adolescenţă Ion se bîlbîia foarte rău şi evita să vorbească în public. Vorbea numai cînd era absolut necesar. Dorinţa de a-şi ascunde bîlbîiala reprezenta aspectul central al ruşinii sale. Ori de cîte ori vorbea în public şi, inevitabil, se bîlbîia, considera că a dezvăluit ceva inadecvat despre sine. Apoi socotea că alţi oameni au constatat aceasta cu o atitudine dispreţuitoare, adică credea că aceştia l-au judecat ca fiind inadecvat. „Toate acestea au contribuit la confirmarea propriului meu punct de vedere despre mine, şi anume, că eram un inadecvat, pentru că mi-am dezvăluit altor oameni această deficienţă a mea, - povesteşte Ion. Pentru a-mi depăşi sentimentul de ruşine şi a mă salva singur de teama de societate, care mă însoţea, a trebuit să-mi schimb radical atitudinea faţă de mine însumi precum şi interpretările mele despre alte persoane. Au fost necesari mai mulţi ani pentru aceasta. Am ajuns să învăţ că, deşi bîlbîiala mea poate fi considerată drept o inadecvare, eu nu eram o persoană inadecvată pentru că mă bîlbîiam. Eram, mai curînd, o fiinţă umana posibilă de a greşi, care avea o problemă gravă. După ce mi-am consolidat această convingere, am fost mult mai puţin dispus să ţin seama ce gîndesc ceilalţi despre bîlbîiala mea, cînd mă auzeau vorbind. Mi-am dat seama că în timp ce unii oameni pot sa mă trateze cu dispreţ, alţii mă vor privi cu mai multă simpatie. Am ajuns la concluzia că, chiar daca unii oameni se pot gîndi că sînt inadecvat pentru că mă bîlbîi, ei nu aveau dreptate în ceea ce mă priveşte şi că eu pot să mă accept pe mine cu problema mea, făcînd faţă dispreţului lor presupus sau real. În momentul în care am progresat în a-mi accepta neajunsul şi am început să mă ruşinez mai puţin din cauza lui, eram mai puţin dispus să mă consider o făptură inferioară şi neînsemnată, iar pe ceilalţi să-i consider superiori şi importanţi, ceea ce constituie o trăsătură caracteristică a sentimentului de ruşine”.   În cazul ruşinii episodice sîntem preocupaţi că ne vom dezvălui în public vreo inadecvare sau inferioritate proprie, în timp ce în vinovăţia episodică preocuparea noastră se referă, pe de o parte, la încălcarea unui cod moral sau a unui standard etic, iar pe de altă parte, la faptul de a fi provocat altcuiva un prejudiciu. În ruşinea episodica rolul celuilalt este mult mai important decît în vinovăţia episodică. În cazul ruşinii îi vedem pe ceilalţi severi, dispreţuitori, ridiculizanţi şi mari, în timp ce pe noi ne considerăm obiect al dispreţului şi ridiculizării, mici şi neputincioşi. În vinovăţia episodică rolul celuilalt este mai important numai atunci cînd credem că l-am prejudiciat. În acest caz ne considerăm răspunzători şi condamnabili pentru rănirea altcuiva, pe care îl socotim lezat, prejudiciat şi, din punct de vedere moral, dependent de acţiunile noastre, chiar dacă persoana respectivă nu se simte rănită.

Page 59: Sfatul psihologului

SĂ DIAGNOSTICĂM DIFERITELE PROIECŢII ALE STIMEI DE SINE           Vă propunem să testaţi stima faţă de sine a persoanelor care vă înconjoară, cît şi pe a dvs., în funcţie de reacţii la patru situaţii-cheie: succese, complimente, eşecuri, critici.    Observaţi (pe un număr suficient de situaţii) răspunsurile în aceste momente, revelatoare ale stabilităţii sinei de sine.        

Reacţii la succes şi complimente

TIPUL STIMEI FAŢĂ DE SINE

REACŢIA TIP DE RĂSPUNS LA UN SUCCES

REACŢIA TIP DE RĂSPUNS LA UN COMPLIMENT

STIMĂ FAŢĂ DE SINE SPORITĂ ŞI STABILĂ

"Sunt mulţumit, îmi face plăcere că am reuşit asta."

"Mulţumesc mult!"

STIMĂ FAŢĂ DE SINE SPORITĂ ŞI INSTABILĂ

"V-am spus-o şi, ascultaţi, încă n-aţi văzut nimic, cei care nu au crezut arată azi ca nişte caraghioşi."

"Încă,încă!"

STIMĂ FAŢĂ DE SINE SCĂZUTĂ ŞI INSTABILĂ

"Voi fi la înălţime acum?" "Oh, ştiţi, n-am nici un merit1!"

STIMĂ FAŢĂ DE SINE SCĂZUTĂ ŞI STABILĂ

Cade grav bolnav opt zile după aceea. "Încetaţi, nu mă interesează asta!"

     Reacţii la eşecuri şi critici

    

TIPUL STIMEI FAŢĂ DE SINE

REACŢIA TIP DE RĂSPUNS LA UN EŞEC

REACŢIA TIP DE RĂSPUNS LA CRITICĂ

STIMĂ FAŢĂ DE SINE SPORITĂ ŞI STABILĂ

"De data asta n-am reuşit." "A, bine, dar de ce îmi spui asta?"

STIMĂ FAŢĂ DE SINE SPORITĂ ŞI INSTABILĂ

"În primul rînd, ce ştiţi dvs. despre asta?" "Dar pe dvs. v-aţi văzut?"

STIMĂ FAŢĂ DE SINE SCĂZUTĂ ŞI INSTABILĂ

"Am avut probleme în pregătire, nu am fost bun."

"Chiar credeţi?"

STIMĂ FAŢĂ DE SINE SCĂZUTĂ ŞI STABILĂ

"Da, sunt nul, n-aţi remarcat încă?" "Da, şi încă mai mult decît aţi spus?"

 

CELE DOUĂ PROIECŢII ALE UNEI STIME FAŢĂ DE SINE SCĂZUTE              

 Scăzută şi instabilă

   Stima faţă de sine a acestor persoane este, în ansamblu, sensibilă şi reactivă la evenimentele exterioare, pozitive sau negative. Ea trece frecvent, ca urmare a succeselor sau satisfacţiilor, prin faze în care este mai sporită ca de obicei. Totuşi, aceste progrese sunt adesea labile şi nivelul său se reduce imediat ce apar noi dificultăţi. Subiecţii care intră în această categorie fac eforturi pentru a oferi, lor şi celorlalţi, o imagine mai bună. În exemplul cu întâlnirea de afaceri, este vorba de un subiect pe care nu îl auzim vorbind prea mult, care se prezintă cu modestie. Când îşi spune părerile, o face cu prudenţă, pândind reacţiile celorlalţi. Contrazis, se destabilizează repede şi are tendinţa de a nu se opune ferm opiniei adverse. Totuşi, dacă este acceptat, se poate destinde şi se prezintă mai bine.             

  Scăzută şi stabilă

 

Page 60: Sfatul psihologului

   Aici, stima faţă de sine este puţin mobilizată de evenimentele exterioare, chiar şi favorabile. Subiectul pare a depune puţin efort pentru promovarea imaginii de sine, al cărui nivel scăzut îl acceptă şi, întrucâtva, îl suportă. În exemplul nostru acest personaj riscă să treacă nebăgat în seamă. Trebuie să fie solicitat pentru a vorbi şi, în acest caz, preferă să se afilieze opiniilor emise înaintea lui. Dacă insistăm să fie mai explicit, avem imediat impresia că îi facem un supliciu. În acel moment, el poate emite păreri destul de negative.      Jurnalul lui Jules Renard   Scris între 1887 şi 1910, Jurnalul lui Jules Renard este o capodoperă de inteligenţă şi de fineţea observaţiei. La lectură, remarcăm că autorul dispunea de o stimă faţă de sine mai degrabă scăzută şi instabilă. Numeroase notiţe vădesc reflecţiile sale despre psihologia stimei faţă de sine.   „Îmi plac mult complimentele. Nu le provoc, dar sufăr atunci când nu mi se fac şi, atunci când se întâmplă aşa, opresc totul repede: nu las persoana să continue, precum aş vrea."    „Din experienţă în experienţă, am ajuns la certitudinea că nu-s bun de nimic."   „Invidios pe moment, nu am avut niciodată răbdarea să fiu ambiţios."   „Vreau să fac totul bine şi doresc ca cineva, indiferent cine, să vadă asta."   „Bucuria este să fii fericit; şi nu de a-i face pe alţii să creadă că eşti astfel."   „Am devenit mai modest, dar şi puţin cam mândru de modestia mea."   „O resemnare ca un resort."             

  Dorinţa de a progresa   

 Subiecţii cu stimă faţă de sine scăzută şi instabilă sunt dornici să-şi amelioreze condiţia şi starea sufletească. Ei acţionează în consecinţă. Cei a căror stimă faţă de sine este scăzută şi stabilă par a fi „resemnaţi". Ei depun puţine eforturi pentru a se pune în valoare în ochii lor şi ai celorlalţi. Aici, prezenţa unui mediu social permite stabilirea netă a diferenţelor: primii sunt preocupaţi să nu aibă eşecuri sau să fie respinşi, în timp ce ceilalţi rezolvă de la început această problemă.             

  Dorinţa de a fi acceptat  

  Persoanele cu stimă faţă de sine scăzută şi instabilă sunt mult mai sensibile decât lasă să se creadă în societate. Ele au obţinut un triumf modest şi o suferinţă discretă. „Există copii pe care-i iubesc mai presus de orice, ne spune într-o zi o învăţătoare: cei modeşti ca nişte şoricei cenuşii, preocupaţi să facă numai ce e bine. Trebuie să vezi ce fericiţi sunt când obţin o notă bună. Păstrează totul în ei, dar strălucesc, se simte că sunt în al nouălea cer. Şi decepţiile lor sunt discrete, nu-şi afişează durerea, deşi există; este emoţionant. Aceşti copii mă impresionează pentru că mă regăsesc în ei. Eram exact ca ei, la vârsta lor. Întotdeauna mă îndoiam de mine, întotdeauna eram preocupată să fac ce-i bine. Foarte liniştită, când se întâmpla aşa, uşor tristă, când nu reuşeam aşa cum mă aşteptam. De altfel, şi astăzi sunt aşa... „                 

  La originile scăzutei stime faţă de sine  

  Ca şi în cazul precedent, părinţii par a juca un rol ce nu poate fi neglijat. Astfel, regăsim adesea la persoanele cu stimă faţă de sine scăzută şi instabilă: - un deficit de susţinere şi încurajare din partea părinţilor în ciuda unei afecţiuni reale. „Părinţii mei mă iubeau cu adevărat, dar nu m-au încurajat niciodată şi nu mi-au dat sentimentul valorii." - competenţe limitate ale copilului (de exemplu la şcoală) sau o lipsă de popularitate printre ceilalţi copii. „Eram un elev slab la şcoală, îmi spunea cineva. Asta m-a complexat foarte mult timp şi foarte profund, chiar dacă nu am recunoscut niciodată în faţa mea acest lucru, în anii în care eşuasem." „Nu am reuşit niciodată să fiu apreciată de alţi copii, ne povesteşte o alta. Aveam maxim una sau două prietene, la fel de izolate ca mine. Nu ştiu cărui lucru se datora asta: timidităţii mele, ochelarilor, părului meu roşcat... Dar chiar şi astăzi mă îndoiesc de capacitatea mea de a plăcea celorlalţi."  - O supraprotecţie parentală cu redusă valorizare a copilului. „Mama mea mă cocoloşea, repetându-mi mereu că eram copilul ei, că fără ea n-aş fi avut decât necazuri etc. Cum aţi vrea să fiu sigur pe mine astăzi?"

Stimă faţă de sine scăzută, stabilă Stimă faţă de sine scăzută, instabilă

Puţine fluctuaţii ale stimei faţă de sine în viaţa de zi cu zi

Fluctuaţii cît mai mari posibil

Stări emoţionale frecvent negativeStări emoţionale mixte: negative, dar cu momente pozitive

Fără eforturi pentru a sporeşte stima faţă de sine Eforturi pentru a sporeşte stima faţă de sine

Page 61: Sfatul psihologului

Impact emoţional al feed-back-ului, dar puţine consecinţe comportamentale

Impact emoţional al feed-back-ului şi consecinţe comportamentale de adaptare

Convingerea că e inutil să urmezi obiectivele personale Dezirabilitate socială ce deturnează interesele personale

PLICTISIT? FRUSTRAT? SĂTUL DE TOATE? CE-I DE FĂCUT?!

Nu este bine să fiţi plictisit, ori frustrat, ori sătul de toate! Cunoscătorii vă vor spune că viaţa poate fi palpitantă. Şi-atunci, de ce să nu vă bucuraţi de ea, să vă distraţi, să trăiţi? Zi după zi, tot timpul, viaţa dvs. poate fi plină de sens!Veţi avea, cu siguranţă, momente dure, dificile, porţia de durere, supărarea nu vă va ocoli. Şi necazurile se vor aduna, aducînd cu ele dezamăgiri, frustrări, probleme. Mai sînt şi atîtea lucruri de rutină, care trebuie pur şi simplu făcute, iar şi iar. Dar aşa este întocmită viaţa!La fel de adevărat este că ai parte de extaz şi fericire atunci cînd ajungi să-ţi stăpîneşti problemele, să te redresezi după eşecuri, să dai înţeles rutinei. Aici e partea minunată - în înţelegerea faptului că ai toate cele necesare pentru a întîmpina şi a te descurca în orice situaţie. Oamenii cu adevărat organizaţi, care gîndesc pozitiv şi corect, care sînt stăpînii propriilor atitudini şi care au motivaţii incitante, nu se plictisesc niciodată. De fapt, cînd oamenii sînt plictisiţi, sînt plictisiţi de propria persoană. Tocmai de aceea ar fi bine să ne re-stimulăm, să ne re-vitalizăm, să re-naştem.Aţi întîlnit, probabil, oameni care spuneau că sînt plictisiţi, că viaţa este monotonă şi lipsită de sens. Doctorul D. Curtis, în una din inspiratele sale cărţi („Problemele umane. Cum să le rezolvăm”), enumera cîteva dintre afirmaţiile deprimante pe care le tot aude. Aruncaţi-vă privirea asupra listei şi vedeţi dacă aşa vorbiţi şi dvs. sau unele persoane din anturaj:

„Pentru mine viaţa nu mai are nici un sens”„M-am săturat de toate”„Situaţia asta mă apas㔄Totul este un haos”„Sînt terminat”„Sînt groaznic de plictisit”„Totul mă calcă pe nervi”„Nu mai am chef de nimic”„Viaţa este aceeaşi veche poveste”

Ei bine, am putea lăsa mîinile în jos sau ridica către cer şi să ne resemnăm dacă lăsăm asemenea expresii mohorîte şi negative să se strecoare în centrul controlului conştiinţei. Şi asta chiar se poate întîmpla dacă imitaţi limbajul plictisiţilor. Dar, din fericire, mulţi oameni au un alt discurs. Poţi auzi şi expresii optimiste, ca:

„Viaţa este grozavă!”„Totul este nemaipomenit!”„Doamne, simt că trăiesc cu adevărat!”„Mă simt bine, realmente bine”„Eu, plictisit? Glumeşti? Niciodată!”

Oamenii care „nu-s de pe lumea asta”.V-aţi putea întreba: cum fac aceşti oameni care gîndesc pozitiv să fie astfel? Cum poate cineva să nu fie plictisit, chiar dezgustat, de tot ce se petrece în lume? Sigur, răspunsul este că asemenea oameni trăiesc astfel pe această lume deoarece „nu sînt de pe lumea asta”. Ei trăiesc într-o altă lume, în lumea fabuloasă a minţii. În acea stare mentală de nivel superior, unde praful şi confuzia împrăştiate de realitate şi poluate de „civilizaţia” modernă nu intră niciodată. În mod corespunzător, aceşti oameni norocoşi sînt deasupra lucrurilor. Sigur că şi ei se confruntă cu probleme, dar le percep altfel. Văd în dificultăţi provocări incitante. Şi astfel, fac totul în mod diferit, pentru că raţiunea atitudinii lor faţă de orice este diferită - fantastic de diferită. Alăturaţi-vă acestor oameni entuziaşti, cu mintea vie. Întoarceţi spatele comentatorilor plictisiţi, nu citiţi scriitori plictisiţi. Staţi în preajma oamenilor incitanţi, preluaţi-le atitudinile. Plictiseala înseamnă moarte mentală. Freamătul inteligent este viaţă mentală. Fiţi vii, aşadar.Savanţii implicaţi în cercetarea comportamentului uman atrag atenţie că plictiseala cronică este epidemică în societatea noastră. Ei consideră că „trăim în lumea celor liberi şi-n casa celor plictisiţi”. Cei mai mulţi psihologi sînt de acord că plictiseala este simpla noastră reacţie emoţională la monotonie.S-a întîmplat să citesc un interviu cu Arthur Rubinstein, ilustrul muzician. Un reporter îl întreba care este secretul

 

Page 62: Sfatul psihologului

succesului său. Talentul, norocul sau poate publicitatea bună? La aceste întrebări neinpirate Rubinstein a dat un răspuns superinspirat: „Am descoperit că dacă iubeşti viaţa, viaţa te va iubi”. Nu sună a răspunsul unui om plictisit sau frustrat , nu-i aşa?Ei bine, personal cred cu adevărat că dacă iubiţi viaţa, viaţa vă va întoarce iubirea. Veţi primi o minunată înălţare sufletească, aşa încît veţi simţi freamătul perpetuu al vieţii şi un adînc sentiment de fericire. Cu o sensibilitate acută, vă veţi putea păstra constant plăcerea pentru lume şi pentru oameni.

ANTRENAMENT MINTAL

ŞOARECELE ERUDIT

Pe un raft de bibliotecă se află Enciclopedia Britanică, în 12 volume, aşezate ordonat, de la stînga spre dreapta, începînd cu volumul I. Fiecare volum are o grosime de 7 cm. Un şoarece, ajungînd pe raft, traversează în linie dreaptă toate volume, perpendicular pe ele şi paralel cu suprafaţa raftului. Ce distanţă a avut de parcurs şoarecele pentru a traversa Enciclopedia de la coperta din faţă a primului volum pînă la coperta din spate a ultimului volum?

a. 42 cm    b. 54 cm    c. 70 cm    d. 77 cm    e. 84 cm

R: 70cm

ATENŢIE LA CUVINTE

Sint cel ce stă pe locul unde stau. În faţa lor stau eu, unde sînt. Sînt aici şi sînt acolo, adică peste tot. Dar acolo e aici. Şi aici sînt eu. Deci, eu sînt aici şi acolo şi de aici privesc acolo. Dar privirea mea de aici e cea de acolo.

Ce meserie am?

R: Prezentator TV

REPETIŢIE LA COR

Corul liceului avea repetiţie. Profesorul de muzică le spune coriştilor să intre în sala de repetiţii şi să se aşeze cîte trei în bănci. Cînd a venit, a constatat că elevii îl ascultaseră, dar 14 corişti nu aveau unde sta.- Aşezaţi-vă cîte patru în fiecare bancă, le zise el.Elevii s-au reaşezat cum li s-a spus şi astfel au avut toţi loc, ba într-una dintre bănci erau numai trei elevi, iar opt bănci au rămas goale.

Cîţi elevi erau în acea zi la cor şi cîte bănci erau în sală?

R: 155 elevi si 47 banci

ANALOGII VERBALE

Page 63: Sfatul psihologului

Alegeţi dintre cuvintele date ca variante de răspuns pe acela care se potriveşte cel mai bine raţionamentului:

1. Iarba este pentru plantă ceea ce Terra este pentru:

a) Sistemul Solar b) Planetă c) Soare d) Glob pămîntesc e) Lună

2. Psihologia: ştiinţă

a) Cartea: literatură b) Mîncare: foame c) Dulap: lemnărie d) Acorduri: pian e) Parchet: podea

3. A împăca: certăreţ

a) Dreptate: nedreptate b) A certa: mînios c) A divulga: secretos d) A vorbi: vorbăreţ e) Cunoscut: necunoscut

4. Cerul este pentru sînge ceea ce brînduşa este pentru:

a) Petală b) Dovleac c) Primăvară d) Pămînt e) Roşie

5. Carie - pastă de dinţi.    Inundaţie - ?

a) Ploaie b) Secetă c) Mal d) Rîu e) Dig

R:

Page 64: Sfatul psihologului

CADOURI

Cu cîteva zile înainte de sărbătoare, un tată s-a adresat fiicelor lui:

- Ştiu că vreţi să faceţi câte un dar mamei, unchiului Aurel şi mătuşei Maria. Iată, vă dau cîte 20 DM, dar să nu-i cheltuiţi oricum, ci ţinînd seama de cele ce vă spun eu. Fiecare dintre voi să împartă banii în trei părţi, cum crede de cuviinţă, dar astfel încît să aveţi un număr întreg de DM (deci fără diviziuni). Cel mai scump cadou să-l faceţi mamei; pentru mătuşa Maria să cumpăraţi ceva care să coste cît suma părţilor medii, iar pentru unchiul Aurel să puneţi fiecare suma cea mai mică. Aveţi grijă: împărţiţi cele 20 DM în mod diferit, astfel ca printre părţile obţinute să nu existe de două ori aceleaşi valori.

Fetele l-au ascultat şi au cumpărat darurile, aşa cum a spus tatăl lor. Mamei i-au luat un obiect în valoare de 52 DM, Sora cea mică a dat pentru darul destinat unchiului Aurel mai puţin decît oricare dintre surori: 3DM.

Cît au cheltuit fetele pentru cadoul oferit mătuşei Maria?

R:

PROBE DE INTELIGENŢĂ VERBALĂ

  

VocabularMai jos îţi prezentăm două dreptunghiuri. În primul dreptunghi se află cîteva cuvinte. Literele fiecărui cuvînt au fost amestecate între ele. În partea dreptă se află cîte un element corespunzător fiecărui cuvînt. Acest element poate fi un cuvînt care are acelaşi sens cu cuvîntul corespunzător din primul dreptunghi, un cuvînt care exprimă sensul opus, sau care exprimă o definiţie. Sarcina care se cere este de a stabili corespondenţa corectă între cuvintele dintre primul dreptunghi şi elementele din cel de-al doilea dreptunghi într-un timp cît mai scurt.

1. XOSIRPMA A. PROPUNERE

2. PTSIUD B. Intensitatea maximă la care ajunge o stare

3. TEGUSISE C. ABSURD

4. PPUARE D. Colecţie de povestiri din viaţa vechilor călugări

5. RTEAIPC E. BOGAT

R:

Page 65: Sfatul psihologului

LA VÎNĂTOARE

Patru vînători amatori, Andrei, Bogdan, Constatin şi Dinu, au vînat într-o zi cîte zece animale - vulpi, iepuri, fazani şi potîrnichi. Nici unul nu a vînat acelaşi număr din aceeaşi specie. Tuturor le-a surîs norocul să prindă însă cel puţin unul şi cel mult patru din fiecare soi. Mai ştim următoarele lucruri:

1. Numărul vulpilor prinse de Bogdan este egal cu cel al potîrnichilor vînate de Dinu. 2. Numărul vulpilor vînate de Dinu este diferit de cel al potîrnichilor vînate de Constatin. 3. Numărul potîrnichilor vînate de Constatin este egal cu cel al fazanilor vînaţi de Bogdan. 4. Dinu a prins patru vulpi. 5. Numărul fazanilor prinşi de Bogdan nu este egal cu cel al iepurilor prinşi de Andrei. 6. Constantin a adus acasă doi iepuri. 7. Numărul iepurilor prinşi de Andrei este acelaşi cu cel al fazanilor prinşi de Constantin. 8. Andrei a vînat o potîrniche.

Cîte animale din fiecare specie a prins fiecare vînător?

R:

Există o veche tehnică de memorare, pe care o foloseau oratorii Romei Antice: anume aşa îşi "agăţau" metal repere, care-i ajutau să vorbească degajat şi cu elocinţă. Anumite expresii păstrează şi astăzi ecouri ale acestei tehnici. În engleză se spune "in the first place" (în primul "rînd"), "in the second place" (în al doilea "rînd"):    Imaginaţi-vă, deci, că ieşiţi din locuinţă (sau că vă întoarceţi) şi "întîlniţi" următoarele obiecte:        O MINGE DE TENIS    UN PAHAR DE MĂSURAT    O TARTINĂ    O CASCĂ DE MOTOCICLIST    UN BEC    UN TELEFON    UN LANŢ DE BICICLETĂ    O CARTE    O AGENDĂ    O PERECHE DE PANTOFI        Încercaţi acum să alcătuiţi un lanţ de vizualizare, care să vă asigure o memorare a acestor obiecte.

R: 

Page 66: Sfatul psihologului

TABĂRĂ DE MUNTE

    Un grup de studenţi au plecat într-o tabără de munte. Pentru că nu erau lemne, cîţiva băieţi s-au dus în pădure pentru a aproviziona tabăra. După ce au adus buştenii, în tabără s-a organizat un concurs: cine taie mai repede un buştean la fel de mare în 20 de bucăţi, cu ferestrăul ? La "competiţie" au participat doi băieţi, Radu şi Dinu. Radu a avut nevoie de 5 secunde pentru fiecare tăietură, iar Dinu, cel de-al doilea participant, a tăiat buşteanul în 100 de secunde.

    Cine a cîştigat concursul, Radu sau Dinu ?    

R:

TÎRGUL DE MAŞINI

    La un tîrg internaţional, o firmă reprezentantă din România, a prezentat un tractor, un autocamion, un microbuz, un autoturism "Dacia" şi un autoturism "ARO". Aceste produse au fost demonstrate publicului de către cinci specialişti: Davidescu, Barbu, Georgescu, Popescu şi Olteanu.            Tîrgul a durat cinci zile. În acest răstimp, fiecare specialist român a prezentat cîte un vehicol, dar de fiecare dată altul. De exemplu, dacă într-o zi unul a condus microbuzul, ceilalţi patru s-au ocupat de restul

exponatelor, iar primul n-a mai revenit în celelalte zile la această maşină. Astfel:    - în prima zi Georgescu a demonstrat tractorul;

Page 67: Sfatul psihologului

    - a doua zi Popescu s-a ocupat de microbuz;    - a treia zi tot Popescu a prezentat autocamionul;    - a patra zi Davidescu a condus tractorul, iar Georgescu - autoturismul "Dacia".        Ce a prezentat fiecare în ultima zi a tîrgului?

R:

RAŢIONAMENTE

    Mai jos sînt prezentate cîteva raţionamente. Identificaţi valoarea de adevăr a acestora.    1. Dacă cîţva SCUBI sînt totodată şi TORI şi dacă cîţiva TORI sînt totodată şi RABI, atunci cîţiva SCUBI vor fi

neapărat RABI.    

     Adevărat

     Fals

     Parţial adevărat    

    2. Dacă cîţiva BRIVI sînt FOGO şi fiecare GAGA este totodată FOGO, atunci cîţiva BRIVI pot fi şi GAGA.    

     Adevărat

     Fals

     Parţial adevărat    

    3. Dacă fiecare WILI este totodată şi TASPA şi nici un TASPA nu este GURI, atunci nici un GURI nu poate fi WILI.

    

     Adevărat

     Fals

     Parţial adevărat    

    4. Dacă fiecare FIFI este totodată şi SOSO şi fiecare SOSO este şi LALA, atunci fiecare FIFI trebuie să fie LALA.

    

     Adevărat

     Fals

     Parţial adevărat    

    5. Dacă unii MART sînt totodată şi LASC şi dacă toţi FORI sînt şi LASC, atunci unii FORI pot si şi MART.     

 

Page 68: Sfatul psihologului

     Adevărat

     Fals

     Parţial adevărat    

ÎNCREDEREA ÎN SINE

    La baza succesului se află încrederea în sine. Cînd ne simţim obosiţi sau slăbiţi, încrederea în succes nu este o sarcină uşoară.     "Sfera puterii" este o formă simplă de vizualizare la care puteţi recurge atunci cînd doriţi să fiţi mai puternici, mai concentraţi, astfel încît să perseveraţi în realizarea unei sarcini.            Inspiraţi adînc. Imaginaţi-vă că sînteţi pe o scenă. Un proiector mare vă încălzeşte cu o lumină caldă. Staţi în mijlocul unei sfere aurii care vă înconjoară. Inspiraţi această culoare ... aurie şi caldă ... puterea şi căldura acestei culori pătrund în corpul dvs. În această sferă vă simţiţi puternici, calmi şi încrezuţi în forţele proprii.            Puteţi să vă imaginaţi această sferă a puterii în orice moment cînd doriţi să simţiţi un flux de putere şi încredere în sine. Veţi putea vedea această imagine oricînd doriţi, iar lumina sferei o să vă protejeze, o să vă încălzească şi o să vă dea forţe noi.

NUMĂRUL DE TELEFON

        Viorel i-a cerut prietenului său numărul de telefon al profesorului de matematică, pentru a-l anunţa că nu poate merge la prima oră de meditaţie. Prietenul său s-a gîndit să-l ajute pe Viorel să nu piardă detot ora, aşa că drept răspuns i-a spus următoarele:    - În acest oraş numerele de telefon au cinci cifre. Numărul de telefon al profesorului nu conţine cifra zero;    - Cea mai mică dintre cifrele pare să găseşte la stînga cifrei pare mijlocii (ca valoare);    - Cea mai mare cifră impară se află la stînga oricărei dintre cifrele pare;    - Diferenţa dintre cifrele impare este mai mare decît cea mai mică cifră pară;

    - Cifra pară mijlocie (ca valoare) este mai mică decît cea mai mică cifră impară;    - Numărul de telefon este format din mai multe cifre pare decît impare;    - Cea mai mică dintre cifrele impare se află la dreapta oricărei dintre cifrele pare;    - Cea mai mare dintre cifrele pare se găseşte la dreapta cifrei pare mijlocii (ca valoare);    - Cea mai mică cifră impară este mai mică decît cea mai mare cifră pară, diferenţa dintre ele fiind egală cu jumătatea celei mai mici cifre pare.        Care este numărul de telefon?

R:

Page 69: Sfatul psihologului

CINE ESTE MAI MARE?

        Alexandru este mai înalt decît Radu, Adrian este mai mic decît Alexandru. Care dintre afirmaţiile de mai jos este corectă?        1. Adrian este mai înalt decît Radu.    2. Adrian este mai mic decît Radu.    3. Adrian este la fel de înalt ca şi Radu.    4. Din datele pe care le avem la dispoziţie nu putem stabili dacă Adrian sau Radu este mai înalt.

R:

IDENTIFICAREA CATEGORIEI        Literele cuvintelor de mai jos au locurile schimbate. Rearanjaţi aceste litere pentru a forma cuvîntul original ţi precizaţi în care categorie se încadrează acest cuvînt (categoriile posibile se află sub fiecare cuvînt ce trebuie găsit).        1. DARDMI    a. prietenie    b. plante    c. oraş    d. ape    e. timp        2. CNSUA    a. financiar    b. profesie    c. mobilier    d. sentiment    e. învăţămînt        3. MROUFS    a. animale

Page 70: Sfatul psihologului

    b. tacîm    c. boală    d. juridic    e. trăsătură        4. FRATCO    a. plante    b. obicei    c. insulă    d. oraş    e. birotică        5. CAREIM    a. planetă    b. nume    c. legumă    d. floare    e. culoare        6. ŢTÎRICĂ    a. animal    b. meteo    c. electronică    d. chimie    e. şcoală    

R:

SPORTIVELE                La un liceu s-au format două echipe sportive de fete: una de volei şi una de baschet. Printre membrii acestor echipe se află şapte fete din aceeaşi clasă: Crina, Ioana, laura, Camelia, Sanda, Tina şi Violeta. Patru dintre ele erau voleibaliste, iar trei jucau baschet.     Despre aceste fete se cunosc următoarele lucruri:     - Violeta şi Crina sînt în echipe diferite;    - Crina şi Ioana fac parte din aceeaşi echipă;    - Ioana şi Camelia nu joacă în aceeaşi echipă;    - Camelia şi Sanda sînt colege de echipă;    - Sanda şi Laura joacă în echipe diferite;    - Laura şi Ioana fac acelaşi sport;    - Ioana şi Tina nu joacă în aceeaşi echipă.        Din ce echipă făceau parte cele şapte colege de clasă?

Page 71: Sfatul psihologului

R:

Comerţ cu ... procentele

Un comerciant a cumpărat de la piaţă 50 kg. de ciuperci, cu umiditatea de 99%. Peste cîtva timp, umiditatea ciupercilor a scăzut cu un procent, constituind 98 la sută. Cît cîntăresc acum ciupercile?

R:

ŢEAVA ŞI ŞOARECII

   Într-o zi, pe la amiază, doi şoricei sănătoşi, fără probleme de vedere, privesc printr-o ţeavă de afară, unul printr-un capăt, altul - prin celălalt. Ţeava are o lungime de 1.5 m şi un diametru de 30 cm. Între cele două capete ale ţevii nu există nimic care să perturbeze vederea dintr-un capăt în celălalt.De ce nu se văd şoriceii unul pe celălalt?

R:

MĂRUL   O mamă are patru copii şi un măr pe o farfurie. Ea împarte mărul în patru părţi egale. Mama dă fiecărui copil cîte o bucată de măr, iar pe farfurie mai rămîne o bucată. Cum anume face acest lucru?

R:

Page 72: Sfatul psihologului

VÎNĂTOAREA DE URŞI      Un om bogat, pasionat de vînătoare, urcă în elicopterul personal şi ajunge într-un loc anumit. Elicopterul aterizează, iar vînătorul coboară şi o ia pe jos. La un moment dat, observă spre apus, la o mică distanţă, un urs uriaş. La vederea ursului, vînătorul aleargă cîteva sute de paşi direct spre nord, după care se opreşte şi, liniştindu-se, ţinteşte exact spre sud şi, trăgînd, ucide ursul care între timp a rămas în acelaşi loc.

Întrebare: Cu ce se hrănea ursul?

R:

VÎNĂTORII

   Marian cu fiul său şi Radu cu fiul său, Sorin, au plecat într-o zi la vînătoare de fazani. Cînd s-au întors, au constatat următoarele:   - numărul fazanilor împuşcaţi de Marian se termină cu 2;- fiul său a împuşcat un număr de fazani care se termină cu cifra 3;- numărul fazanilor împuşcaţi de Radu se termină cu cifra 3;- fiul său are un număr de fazani ce sfîrşeşte cu cifra 4;- totalul fazanilor împuşcaţi de vînători reprezintă un număr care este, la rîndul lui, pătratul unui număr întreg.

Întrebări: Cum îl cheamă pe fiul lui Marian şi cîţi fazani a împuşcat fiecare?

R:

Page 73: Sfatul psihologului

VÎRSTE DIFERITE

   La un liceu teoretic predau trei profesori de vîrste diferite. Unul dintre ei este de două ori mai mare decît altul. Deasemenea, unul este cu 20 ani mai tînăr decît cel mai vîrstnic dintre ei. Toţi împreună au 100 de ani. Pe unul îl cheamă Mircea, pe altul Alexandru şi pe al treilea Sorin şi se ştie că Mircea este cel mai mare şi că Alexandru nu este cel mai tînăr, calculaţi cîţi ani are fiecare profesor?

R:

   DIVERTIS

SCRISOARE DE DRAGOSTE

    Dragul meu,    Azi dimineaţă, cînd te-ai trezit din somn, eram lîngă patul tău, în lumina minunatului răsărit de soare, care a inundat odaia ta. Am sperat în acel moment că îmi vei spune cum se cuvine "Bună dimineaţa". Dar n-ai făcut-o. M-am gindit ca poate era prea devreme si ca de aceea nu m-ai putut observa...

    Am încercat să-ţi atrag atenţia cînd, grăbit, ai deschis uşa şi ai plecat. Ţi-am sărutat faţa cu boarea dimineţii, am revărsat asupra ta mireasma dulce a florilor, ţi-am murmurat o melodie de dragoste, prin gingasul ciripit al pasarelelor. Ai trecut pe linga mine grabind pasul, fara sa ma iei in seama...

    Mai tîrziu, te-am privit duios, cînd mergeai preocupat şi discutai aprins cucei cu care te întîlneai. Ah, cît aş fi dorit să schimbi si cu mine citeva cuvinte, dar ai trecut pe linga mine fara sa-mi dai nici o atentie...

    După-amiază, fiindcă era cald, ţi-am trimis o ploaie înviorătoare şi ţi-am strălucit în fiecare picătură de ploaie. Am strigat din ceruri, cu glas de tunet, doar, doar ma vei auzi cumva. Zadarnic... Apoi am pictat un curcubeu fermecător în mijlocul norilor şi mi-am zis: "Cu siguranţă mă va vedea", dar n-ai facut-o, nu m-ai vazut...

    Seara, la sfîrşitul zilei, ti-am trimis un minunat apus de soare, gîndind că mă vei privi. Te-am cautat atit de mult cu privirea miilor de stele stralucitoare, nadajduind ca ma vei vedea, dar am ramas pierduta in nepasarea ta...

    În sfîrşit, noaptea, la culcarea ta, am revărsat peste tine lumina lunii, ca să-ţi amintesc că eu nu te pot uita. Am nadajduit ca macar acum ma vei observa, inainte de a adormi, dar ai tacut, nu m-ai privit. Si ai adormit...

Page 74: Sfatul psihologului

A ta veşnică prietenă, Fericirea

RECOMANDAREA SĂPTĂMÎNIICUM PUTEŢI SĂ-L FACEŢI PE CELĂLALT SĂ FIE INSTANTANEU PRIETENOS

    Aţi cunoscut vreodată un individ dintre acei pentru care "nimeni nu este străin"? El pare că-şi face prieteni instantaneu. Stă lîngă cineva în autobus şi dintr-o dată încep să-şi vorbească de parcă s-ar cunoaşte de-o viaţă.    Pe de altă parte, cu toţii am cunoscut persoane "drăguţe" - atunci cînd apuci să le cunoşti mai bine - dar greu de cunoscut în mod aprofundat. Prima categorie pare că reuşeşte ca prin farmec - aproape pe loc - să "declanşeze" un sentiment de prietenie celuilalt, în vreme ce a doua categorie, "greu de cunoscut cu adevărat", se adaptează foarte greu. În timp ce aceşti din urmă îşi fac "încălzirea", cei "uşor de cunoscut" deja şi-au şi făcut prieteni.

    Am aflat despre cei "uşor de cunoscut" cînd tocmai venisem la facultate. Eram puţin cam timidă, de aceea nu prea aveam cu cine discuta. Aşa stăteam şi mă tot gîndeam cum să mă prezint şi ce să zic pentru ca nimeni să nu mă creadă o "impertinentă". Uneori găseam un pic de curaj şi mă apropiam de cîte o colegă (eram numai fete, Slavă Domnului!), mormăiam discursul meu bine pregătit şi în nouă din zece cazuri, colegele mele reacţionau aşa precum intuiam din start: "N-am timp acum", "Eu merg spre altă direcţie", etc. Colega mea de cameră, care făcea parte din categoria celor "uşor de cunoscut", avea multe prietene şi oricînd o vedeai discutînd cu altcineva şi numai după două minute rîdeau şi conversau ca nişte vechi prieteni. Nimeni n-a zis vreodată despre ea că ar fi "impertinentă", ba chiar stilul ei de abordare îndrăzneţ plăcea şi fetelor, şi băieţilor.     În final, într-o bună zi, am convins-o să-mi spună care-i este secretul. "Trebuie să crezi sincer că celălalt te va place", mi-a zis ea. Deci, asta era rezolvarea. Trebuia s-o urmăresc mai îndeaproape pe colega mea de cameră. Toată lumea părea s-o îndrăgească. Era la fel de populară atît printre cei de la facultatea noastră, cît şi printre studenţii de la alte facultăţi. Sistemul ei funcţiona chiat şi în cazul profesorilor. Putea să scape cu bine la ore chiar şi atunci cînd făcea lucruri pentru care eu aş fi fost dată afară din sală. Şi totuşi, profesorii zîmbeau, şi-o considerau o tipă nemaipomenită. Pe măsură ce am urmări-o cum procedează, am observat că ea conta de fiecare dată pe reacţia prietenoasă a celuilalt. Crezînd că celălalt o s-o placă, ea acţiona ca atare.     Vă propun pe scurt observaţiile mele asupra reuşitelor colegei mele:

    Ea presupunea că atitudinea celorlalţi este exact cea pe care o aşteaptă.    Am mai observat ceva: fiind ferm convinsă că celălalt îi va fi favorabil, nu se temea de oameni. Nu era deloc defensivă.    Teama de oameni vă izolează    Teama este unul dintre cele mai mari handicapuri atunci cînd vrei să cunoşti pe cineva rapid şi să începi relaţia de pe o poziţie binevoitoare. Vă temeţi că celălalt n-o să vă placă şi de aceea vă retrageţi în cochilia dvs. ca un melc care se teme să nu fie atacat. Oameni nu vă pot aborda tocmai pentru că v-aţi retras în această cochilie defensivă. Şi cum atitudinile noastre sînt contagioase şi au o mare influenţă asupra celorlalţi, ei se vor retrage la rîndul lor.    Nimic nu este mai adevărat în relaţiile interumane decît următorul lucru: dacă atitudinea dvs. fundamentală este că ceilalţi precis vă vor fi ostili - sau că pur şi simplu "pe mine oamenii nu mă plac" - experienţa dvs. va fi ca atare. Dar dacă atitudinea fundamentală va fi că "majoritatea oamenilor sînt prietenoşi şi se vor comporta bine cu mine" - din nou experienţa dvs. va fi în concordanţă cu aceasta.    Profitaţi că celălalt este binevoitor. Totul este în favoarea dvs.    Depăşiţi-vă teama că celălalt v-ar putea "umili". Asumaţi-vă riscul. Mizaţi pe posibilitatea ca el / ea să vă fie favorabil. N-o să aveţi cîştig de acuză de fiecare dată, dar, în general, totul va fi mult mai în favoarea dvs. Nu uitaţi că oamenii îşi doresc enorm prieteni, ca şi dvs. Este o nevoie universală. Motivul pentru care celălalt nu pare întotdeauna prietenos / prietenoasă s-ar putea să fie faptul că se teme de dvs., de faptul că dvs. l-aţi putea respinge. Paradoxal, nu ?    Preluaţi iniţiativa. Nu aşteptaţi un semn de prietenie din partea celuilalt. Faceţi dvs. prima mişcare şi s-ar putea să-l / s-o vedeţi cum începe să se detensioneze.    Nu fiţi nerăbdător    Cu toţii sîntem nerăbdători să cîştigăm acceptarea celuilalt. Cel mai adesea, cei din această categorie "se străduiesc prea tare" să fie fermecători şi sînt în stare de orice ca să obţină prietenia celuilalt. Majoritatea ştim însă că stilul nerăbdător impetuos este rareori îndrăgit.    Destindeţi-vă şi fiţi sigur că o să plăceţi    În orice situaţie interumană, nu are rost să fiţi exagerat(ă) de nerăbdător (nerăbdătoare), dînd de înţeles că aţi fi în stare de orice ca să obţineţi ceea ce doriţi.    Celălalt are tendinţa puternică să se blocheze la orice lucru care i se pare că-l doriţi cu prea marea "ardoare". Instinctiv va deveni mai dificil sau bănuitor, cum că lucrurile n-ar fi cele ce par. Atunci cînd daţi impresia că doriţi ceva foarte mult şi vă arătaţi nerăbdarea, îl faceţi pe celălalt să înceapă să se întrebe de ce vă străduiţi atît şi în momentul acela începe să se strecoare îndoiala.    Cînd cineva pur şi simplu vă cerşeşte prietenia, tendinţa este clar una de respingere. Aceasta nu se datoreşte unei trăsături perverse a naturii umane, ci aceleiaşi legi a psihologiei. Cel nerăbdător se teme - de moarte - că celălalt s-

 

Page 75: Sfatul psihologului

ar putea să nu-l placă sau s-ar putea să nu facă ceea ce ar dori el. În loc să-şi spună "Ştiu sigur că celălalt mă va plăcea", el îşi spune "Mi-e cumplit de teamă că n-o să mă placă". Acest sentiment îi parvine celuilalt indirect, pentru că cel nerăbdător demonstrează de fiecare dată că de fapt nu are încredere în sine.    Soluţia, deci, nu este să vă omorîţi cu firea încercînd să-l convingeţi pe celălalt, ci să staţi cît mai relaxat, ştiind că persoana cealaltă va fi prietenoasă şi înţelegătoare. În felul acesta din nou vă veţi găsi liniştea şi calmul, obţinînd totodată ceea ce doreaţi de la celălalt. Un lucru pe care totuşi îl poate face nerăbdătorul este să zîmbească. Este aproape imposibil să te îngrijorezi şi să mai fii nerăbdător atunci cînd zîmbeşti. Zîmbetul destinde. Zîmbetul dvs. demonstrează încredere. Zîmbetul dovedeşte că "ştiţi sigur că celălalt va acţiona aşa cum vă aşteptaţi.

    Puteţi face minuni cu un zîmbet    Un alt lucru pe care l-am observat la colega mea de cameră este faptul că zîmbea permanent. Era tipa cea mai zîmbitoare pe care am întîlnit-o vreodată. Dacă staţi să vă gîndiţi la cei uşor de cunoscut din anturajul dvs., veţi constata că fără excepţie toţi zîmbesc foarte mult. Sînt veseli şi rîd mult. Un zîmbet real, sincer funcţionează ca o "formulă magică" prin care pot fi trezite instantaneu sentimentele de prietenie din celălalt.    Ce spune zîmbetul    Un zîmbet larg şi sincer spune cîteva lucruri esenţiale despre celălalt, şi anume nu doar că "îmi placi - vin cu gînduri bune", ci şi "presupun că ai să mă placi". Atunci cînd un căţeluş vine la dvs. dînd din codiţă, pare că spune: "Am toată încrederea că eşti un om bun şi că ai să mă placi".    Un alt lucru important pe care îl poate spune zîmbetul este "Meriţi să ţi se zîmbească". Persoana căreia îi zîmbeşti, îţi va zîmbi la rîndul său. În profunzime, zîmbetul dezvăluie senzaţia de bine instantanee pe care i-am creat-o în momentul respectiv. Ni se zîmbeşte pentru că zămbetul nostru l-a făcut pe celălalt să simtă că merită să i se zîmbească. Adică l-am ales tocmai pe el din mulţime. L-am diferenţiat şi i-am acordat un statut de sine stătător.    Zîmbetul din tot sufletul    Dacă doriţi ca zîmbetul dvs. să vă ajute să vă faceţi noi prieteni, trebuie şi el să fie unul din adîncul sufletului. Un zîmbet din vîrful buzelor nu aduce nimic bun. Căci nu o grimasă reuşeşte să-l influenţeze pe celălalt, ci un sentiment sincer. La subconştientul celuilalt ajunge sentimentul - şi nu expresia chipului. Încercînd un zîmbet conştient printr-o manipulare mecanică a muşchilor feţei mai mult strică. În schimb, dacă uitaţi de chip şi zîmbiţi mental, este mult mai eficient. Imaginaţi-vă că sînteţi "zîmbitor" în interiorul dvs. Cînd faceţi asta sînteţi relaxat, pentru că este imposibil să vă simţiţi prietenos în momentele tensionate sau să vă simţiţi ostil în momentele relaxate.    Destindeţi-vă şi zîmbiţi    Motivul pentru care majoritatea nu zîmbim mai des - sau mai sincer - este faptul că avem obiceiul să ne ascundem adevăratele sentimentele. Am fost învăţaţi că nu e frumos să ne etalăm gîndurile. S-ar mai putea să credeţi că n-aveţi un "zîmbet care convnge" pentru că nu aţi reuşit niciodată să zîmbiţi fermecător.    Şi, totuşi, din experienţa mea, am constatat că fiecare este blagoslovit cu un zîmbet fermecător. El este inerent fiecăruia. Se pune doar problema cum poate fi exteriorizat. Se pune problema depăşirii fricii de etalare a sentimentelor adevărate; detaşaţi-vă - şi zîmbetul va veni de la sine. Cînd vă simţiţi prietenos şi bine în prezenţa celorlalţi, nu vă puteţi abţine să nu zîmbiţi.    Nu vă trebuie decît puţină experienţă în exprimarea sentimentelor. Veţi constata că pe măsură ce veţi învăţa să vi le exprimaţi veţi fi tot mai puţin inhibat. Am cunoscut persoane care aveau mutre acre şi inexpresive şi care totuşi au reuşit să-şi impună un zîmbet atrăgător încercînd zilnic să se destindă. Cînd vă simţiţi prietenos pur şi simplu, "daţi-vă drumul". Nu trebuie să vă ruşinaţi sau să fiţi timid atunci cînd chipul dvs. pare să spună "Doamne, cît mă bucur să te văd".    Folosiţi-vă bunul dvs. de milioane    Dacă nu folosiţi zîmbetul, e ca şi cum aţi avea un milion de dolari la bancă şi n-aţi avea carnet de cecuri. Zîmbetul este un bun de milioane atunci cînd inventariem relaţiile interumane.    Ce altceva mai are un zîmbet fermecător    Faceţi un compliment - şi zîmbiţi - şi astfel complimentul va fi însutit.    Cereţi cuiva o favoare - şi zîmbiţi - şi celălalt aproape că va fi obligat să v-o acorde.    Acceptaţi o favoare din partea cuiva - şi zîmbiţi - şi veţi fi foarte apreciat de celălalt.    Chiar şi atunci cînd aveţi o "conversaţie banală" - zîmbetul destinde atmosfera.    Cînd cunoaşteţi pe cineva - şi zîmbiţi - va avea impresia că vă cunoaşte de o viaţă.    N-aţi putea cumpăra un elixir fermecat ca acesta nici dacă aţi avea toţi banii din lume. Şi totuşi, Bunul Dumnezeu vi l-a hărăzit. Totul e să-l scoateţi la iveală, să-l ştergeţi de praf şi să-l puneţi în practică.

    Recomandare: Dragi cititori, încercaţi să utilizaţi unele aspecte ale relatărilor de mai sus, (cele care vi se par mai pertinente) aşa cum am făcut eu acum cîţiva ani în urmă, preluînd comportamentul colegei mele de cameră şi o să vă surprindă rezultatele! Nu uitaţi să-mi scrieţi şi mie ce aţi observat!

Page 76: Sfatul psihologului

SPUNE-MI CE CULOARE IUBEŞTI CA SĂ-ŢI SPUN CINE EŞTI

    A mă cunoaşte pe mine şi a-l cunoaşte pe celălalt sînt acţiuni zilnice pe care le facem cu scopul nedeclarat de a da coerenţă acţiunilor noastre. De-a lungul timpului, omul a creat diverse metode de autocunoaştere şi cunoaştere. Poate că una dintre cele mai interesante este aceea bazată pe preferinţa pentru anumite culori. Mintea umană este "colorată" de lumea în care trăim. Printr-o analiză atentă şi o interpretare corelată cu alte teste psihologice a preferinţei pentru culori, se pot obţine rezultate valide despre structura şi dinamica personalităţii.     Aşadar, preferinţele şi antipatiile noastre în ceea ce priveşte culorile ne spun mult despre noi înşine. Iată ce puteţi afla despre trăsăturile dvs. psihice în acest fel.

 

Dacă aveţi o preferinţă deosebită pentru roşu: sînteţi într-o permanentă efervescenţă interioare, debordaţi de energie şi vitalitate, sînteţi veşnic în mişcare, căutînd prilejul de a vă manifesta forţa care vă caracterizează.Dacă nu puteţi suporta roşul: obosiţi repede, vă este teamă de acţiune, de tot ce vă poate schimba stilul lent de viaţă.Contemplarea culorii roşii este un stimulator general, activează mintea şi facilitează asociaţiile de idei.

Dacă aveţi o preferinţă deosebită pentru portocaliu: sînteţi o persoană sensibilă, vă place romantismul în relaţiile sociale cu persoanele de sex opus, vă interesează tot ce este legat de sporirea plăcerii, totodată, aveţi mare nevoie de linişte şi căutaţi obţinerea confortului.Dacă nu puteţi suporta portocaliul: sînteţi inhibat, exagerat de pudic, vă disimulaţi toate manifestările mai romantice, sînteţi plin de prejudecăţi; în plus, vă frustraţi şi de satisfacerea multor dorinţe fireşti, respingîndu-le şi adoptînd un stil de viaţă spartan.Contemplarea culorii portocalii sporeşte gradul de optimism, veselia, sensibilitatea, este stimulator, emotiv, dezinhibant, măreşte gradul de sociabilitate.

 

 

Dacă aveţi o preferinţă deosebită pentru galben: aveţi o puternică aspiraţie de a dobîndi fericirea şi desăvîrşirea interioară; mai mult decît alţi oameni, vă gîndiţi deseori la acestea şi căutaţi căile de a le obţine.Dacă nu puteţi suporta galbenul: sînteţi o persoană înşelată în mai toate aşteptările, deziluzionată, ceea ce vă face să vă retrageţi în dvs. înşivă şi să vă izolaţi dureros de cei din jur.Contemplarea culorii galbene provoacă veselie, calmează stările de nervozitate, sporeşte capacitatea de concentrare şi mobilizează atenţia, predispune la comunicativitate.

Dacă aveţi o preferinţă deosebită pentru verde: structura dvs. psihică este una mobilă, flexibilă, adaptabilă la cele mai diverse situaţi; faceţi faţă cu mare uşurinţă problemelor noi ce vi se pun sau apar.Dacă nu puteţi suporta verdele: sînteţi rigid şi inflexibil, vă este teamă de schimbare, chiar şi atunci cînd aceasta este necesară.Contemplarea culorii verzi conferă linişte, bună dispoziţie, relaxează, sporeşte capacitatea de a face asociaţii de idei.

 

 

Dacă aveţi o preferinţă deosebită pentru albastru: vă caracterizează armonia interioară, ceea ce se vede şi în relaţiile pe care le aveţi cu cei din mediul dvs. înconjurător: abordaţi problemele paşnic, cu dorinţa de a le rezolva în aşa fel încît să fie convenabil pentru toată lumea; aveţi ceea ce se cheamă "inteligenţă emoţională".Dacă nu puteţi suporta albastrul: sînteţi o persoană dezechilibrată din punct de vedere emoţional, lipsită de afecţiune pentru cei din jur; vă este teamă de ataşamentul afectiv faţă de cineva şi nu aveţi încredere în nimeni.Contemplarea culorii albastre predispune la concentrare, trezeşte nostalgii, amplific[ procesele de inhibiţie şi de încetinire a ritmului de activitate, calmează şi odihneşte.

Page 77: Sfatul psihologului

Dacă aveţi o preferinţă deosebită pentru indigo: sînteţi detaşat de întîmplările mărunte din viaţă, "plutiţi" într-o lume a idealurilor şi a perfecţiunii, singura care vă satisface.Dacă nu puteţi suporta indigoul: sînteţi o persoană pragmatică, ancorată în concret, vă satisfac în primul rînd acţiunile ale căror efecte sînt palpabile, doriţi să aveţi mereu controlul asupra evenimentelor din jurul dvs.Contemplarea culorii indigo induce o stare de reţinere şi interiorizare, înduioşează, accelerează gîndirea, sporeşte creativitatea şi facilitează meditaţia.  

 

Dacă aveţi o preferinţă deosebită pentru violet: aveţi o puternică dorinţă de a realiza o relaţie frumoasă cu cei din jur, în care să vă împliniţi total; totodată, sînteţi fascinat de ideea înţelepciunii, aveţi o mare nevoie de adevăruri fundamentale, pe care să vă sprijiniţi toate acţiunile.Dacă nu puteţi suporta violetul: armonia dvs. interioară lasă de dorit, simţiţi o mare insatisfacţie provocată de nerealizarea idealurilor, vă este teamă de posibilele dezamăgiri pe care le-aţi putea avea şi, drept urmare, nu vă angajaţi în relaţii personale.Contemplarea culorii violet predispune la detaşare, calmează anxietatea, diminuează frica şi favorizează reveria.

DREPTURILE NOASTRE UMANEde care o persoană asertivă ţine cont

  (după psihologul american S. Kelly)    DREPTUL DE A VORBI ŞI A FI ASCULTAT    DREPUL DE A GREŞI    DREPTUL DE A REFUZA FĂRĂ A DA EXPLICAŢII ŞI FĂRĂ SENTIMENTE DE CULPABILITATE    DREPTUL DE A FI RESPONSABIL DE PROPRIILE ACŢIUNI    DREPTUL DE A AVEA ŞI DE A EXPRIMA PĂRERI ŞI OPINII    DREPTUL DE A MODIFICA OPINIILE ŞI PĂRERILE    DREPTUL DE A FI TRATAT CU RESPECT    DREPTUL DE A INIŢIA ŞI DE A FINALIZA O DISCUŢIE    DREPTUL DE A CERE AJUTOR ŞI SFAT

  (după psihologul american K. Zasloff)    DREPTUL DE A SOLICITA AJUTOR ŞI SUPORT EMOŢIONAL    DREPTUL DE A PROTESTA ÎMPOTRIVA CRITICILOR INCORECTE    DREPTUL LA EXPRIMAREA OPINIILOR ŞI A CONVINGERILOR    DREPTUL DE A GREŞI PÎNĂ SE GĂSEŞTE MODALITATEA CORECTĂ    DREPTUL DE A OFERI OAMENILOR POSIBILITATEA DE AS REZOLVA PROPRIILE PROBLEME    DREPTUL DE A SPUNE "NU, MULŢUMESC", "ÎMI CER SCUZE, NU"    DREPTUL DE A NU ŢNE CONT DE SFATURILE CELOR DIN JUR    DREPTUL DE A ŢINE CONT DE PROPRIILE CONVINGERI    DREPTUL DE A FI SINGUR CHIAR DACĂ CEILALŢI VĂ SOLICITĂ COMPANIA    DREPTUL DE A AVEA PROPRIILE SENTIMENTE INDIFERENT DACĂ CEI DIN JUR LE ÎNŢELEG    DREPTUL DE AS MODIFICA DECIZIILE    DREPTUL DE A ALEGE ALTĂ MODALITATE DE A ACŢIONA    DREPTUL DE A MODIFICA ÎNŢELEGERILE CARE NU VĂ MAI CONVIN

  NU SUNTEŢI OBLIGAŢI:    SĂ FIŢI CORECŢI SUTĂ LA SUTĂ    SĂ URMAŢI GLOATA    SĂ IUBIŢI OAMENII CARE VĂ CAUZEAZĂ PREJUDICII    SĂ FACEŢI LUCRURI PLĂCUTE OAMENILOR CARE VĂ SUNT NEPLĂCUŢI    SĂ VĂ CEREŢI SCUZE PENTRU FAPTUL CĂ AŢI FOST VOI ÎNŞIVĂ    SĂ VĂ EPUIZAŢI PENTRU CEILALŢI    SĂ VĂ SIMŢIŢI VINOVAT PENTRU DORINŢELE DVS.    SĂ CEDAŢI ÎN FAŢA UNEI SITUAŢII NEPLĂCUTE    SĂ VĂ SACRIFICAŢI LUMEA INTERIOARĂ PENTRU CEILALŢI    SĂ CONTINUAŢI RELAŢIILE CARE AU DEVENIT NEPLĂCUTE

Page 78: Sfatul psihologului

    SĂ FACEŢI MAI MULTE DECÎT VĂ PERMITE TIMPUL    SĂ FACEŢI CEEA CE ÎN REALITATEA NU PUTEŢI FACE    SĂ EXECUTAŢI CERINŢELE IRAŢIONALE ALE CUIVA    SĂ DAŢI CEVA CE NU DORIŢI CU ADEVĂRAT SĂ DAŢI    SĂ VĂ ASUMAŢI RĂSPUNDEREA PENTRU UN COMPORTAMENT NEADECVAT A CUIVA    SĂ RENUNŢAŢI LA PROPRIUL EU PENTRU CINEVA SAU PENTRU CEVA

ÎNVĂŢAŢI SĂ VĂ RESPECTAŢI DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIUNILE ÎNVĂŢAŢI SĂ RESPECTAŢI DREPTURILE CELUILALT AŞA CUM AŢI DORI SĂ FIE

RESPECTATE PROPRIILE DVS. DREPTURI

  ŢINEŢI MINTE:

AVEŢI OBLIGAŢIUNI FAŢĂ DE PROPRIA PERSOANĂ AVEŢI OBLIGAŢIUNI FAŢĂ DE CEILALŢI OAMENI

SUGESTII PENTRU A SPUNE: "nu"

    Deseori, sîntem puşi în situaţia de a alege: răspundem solicitărilor (zecilor!) prietenilor, colegilor, membrilor familiei etc. sau ne respectăm planurile şi dorinţele şi refuzăm politicos pentru a ne menţine echilibrul psihic.    Părerile specialiştilor sînt împărţite privind soluţia cea mai eficientă. Or, aceasta depinde atît de circumstanţe, de problema concretă, cît şi de specificul relaţiei cu persoana respectivă şi disponibilitatea noastră. Uneori, un "NU" spus cu fermitate, dar Atenţie! şi cu multă amabilitate, ne "salvează" de multe alte complicaţii. Prezentăm în cele ce urmează, cîteva sugestii, utilizarea pertinentă a cărora vă va ajuta în situaţii de acest gen:

Fiţi sigur pe ce poziţii vă aflaţi - DA sau NU; Dacă nu sînteţi siguri, spuneţi că mai aveţi nevoie de timp pentru a cugeta şi comunicaţii persoanei cînd îi

veţi da un răspuns; Cereţi clarificări în caz dacă nu aţi înţeles bine ce anume se cere de la Dvs.; Fiţi concis pe cît posibil, motivaţi-vă legitim refuzul, dar evitaţi să daţi explicaţii şi justificări; Utilizaţi mai frecvent "Nu" - are mai multă putere şi mai puţină ambiguitate decît "Bine, dar nu prea cred

că..."; Fiţi siguri că gesturile vă reflectă întocmai mesajul verbal; Folosiţi cuvintele: "Eu nu doresc...", "Am decis să nu...", în loc de: "Eu nu pot...", "N-aş putea...", care

evidenţiază că ai făcut deja alegerea; Refuzaţi de cîteva ori, pînă cînd persoana "vă aude". Nu este necesar să aduceţi noi explicaţii de fiecare

dată, repetaţi doar "NU" şi doar motivul original al refuzului; Dacă persoana insistă şi după ce aţi repetat de cîteva ori "NU", zîmbiţi uşor sau modificaţi subiectul

conversaţiei. Aveţi tot dreptul să finalizaţi o discuţie; Ar fi bine să aflaţi ce simte cealaltă persoană faţă de refuzul tău; "Ştiu că ar putea fi o dezamăgire pentru Dvs., dar n-aş fi apt să...". Nu este necesar să spuneţi: "Îmi cer

scuze" - compromite dreptul de bază, cel de a spune "NU". Evitaţi sentimentul de vinovăţie; Nu faceţi o regulă a Dvs. de a rezolva problemele altora sau de a-i face fericiţi; Dacă nu vreţi să fiţi de acord cu rugămintea persoanei, dar doriţi doar să-l ajutaţi, oferiţi-i un compromis:

"Nu am posibilitatea de a te înlocui la ore trei zile, dar o zi o pot face cu plăcere"; Nu este bine să vă modificaţi poziţia şi să spuneţi "Nu", după ce iniţial aţi spus "Da".


Recommended