sfantul-maslu

CUPRINS

INTRODUCERE: Taina Sfântului Maslu în viaţa credinciosului

CAPITOLUL I

1. Definiţia şi scopul principal al Tainei;

2. Originea Tainei Sfântului Maslu;

3. Mărturii vechi despre practica şi rânduiala Tainei Sfântului Maslu;

CAPITOLUL II

1. Materia Tainei Sfântului Maslu;

2. Săvârşitorii Tainei Sfântului Maslu;

3. Chemarea Sfântului Duh la Tainei Sfântului Maslu;

4. Semnificaţia numărului de şapte la Tainei Sfântului Maslu;

5. Primitorii Tainei Maslului – Maslul pentru bolnavi şi pentru cei sănătoşi;

6. Locul şi timpul săvârşirii Sfântului Maslu;

7. Foloasele Sfântului Maslu.

CAPITOLUL III

1. Rânduiala Tainei Sfântului Maslu în Biserica Ortodoxă;

Sfântul Maslu – Taina vindecării trupeşti

2. Rânduiala Maslului în Biserica Veche;

3. Rânduiala Maslului în Biserica Catolică;

4. Maslul în Biserica Coptă;

5. Maslul la Iacobiţii Sirieni;

6. Maslul la Nestorieni;

7. Maslul în Biserica Etiopiană;

8. Maslul în Biserica Armeană.

CAPITOLUL IV

1. Sfântul Maslu – iubirea care vindecă.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

DECLARAŢIE

2


INTRODUCERE

Taina Sfântului Maslu în viaţa credinciosului

Fiecare dintre noi ştie ce înseamnă durerea şi suferinţa, fie că le-am trăit noi înşine,

fie că am văzut cum se manifestă în cei din jurul nostru. Ştim cât îi este de greu bolnavului în

suferinţă. Dintr-un moment în altul boala îl pune într-o nouă situaţie sau suferă în aşteptarea

apariţiei neprevăzutului bolii. Smuls din ambianţa obişnuită, bolnavul nu mai poate să se

bucure deplin nici de viaţa lui, nici să participe cum se cade la viaţa semenilor săi. Nu mai

poate munci sau nu mai poate munci cât ar voi şi cât s-ar cuveni, nici nu se mai poate bucura,

după dorinţa lui de rodul muncii sale. Calitatea şi randamentul muncii prestate de un bolnav

nu mai sunt aceleaşi cu cele ale unui om sănătos. Boala impune omului un stil de viaţă nou şi

nedorit, de multe ori condamnându-l chiar la imposibilitatea de a mai activa. Dacă cu puţin

mai înainte, omul putea să se mişte şi să acţioneze independent, participând la viaţa semenilor,

îmbolnăvindu-se, el depinde de bunăvoinţa şi ajutorul acestora. Dacă atâta vreme cât suntem

sănătoşi, toate ne par plăcute, în timpul bolii experimentăm durerea şi suferinţa, înţelegând cât

de fragilă este viaţa şi cât de puţin se găseşte ea în mâinile noastre (dacă putem spune că se

găseşte în mâinile noastre) şi cât suntem lipsiţi de putere. Boala şi suferinţa sunt două

simptome subiective, care, alături de sănătate şi moarte reprezintă două din principalele

momente ale vieţii umane. Dacă sănătatea este o stare în care binele se face manifest în fiinţa

omului, luată în considerare din punct de vedere fizic, psihic şi social, boala, ca absenţă a

acestui bine, generează durere şi suferinţă. Dacă durerea este o experienţă senzorială şi

emoţională neplăcută, legată de lezarea reală sau potenţială a organismului, suferinţa este

răsunetul durerii pe plan sufletesc. Alteori ea poate să se găsească mai întâi în suflet şi

mai apoi să se manifeste în trup, ca durere fizică, durere generată tocmai de anormalitatea

stărilor sufleteşti. Boala, şi suferinţa mai ales când sunt trecătoare, pot face omului şi bine: îl

pot ajuta să descopere şi să ia în consideraţie realitatea vieţii cu valorile care o caracterizează.

3


Oricum ar fi însă, trecătoare sau de durată, boala, durerea şi suferinţa sunt semnele prezenţei

răului în fiinţa noastră, prevestitoare ale durerii celei mari — moartea. Ca şi aceasta din

urmă, boala şi suferinţa semnalează starea de distorsiune a naturalului, de lezare a realităţii

integrale. Pentru că întâlnim dureri şi suferinţe la tot pasul, suntem tentaţi de multe ori să le

considerăm ca ceva natural. Şi totuşi nu este aşa. Durerea şi suferinţa sunt conaturale tainei

naturi căzute, unei naturi afectate, deja îmbolnăvite în structurile ei intime. Suferinţa şi

durerile de tot felul sunt strigătele nefireşti ale unei naturi ale cărei acorduri au fost infestate

de nenatural, denaturate şi lipsite de armonie prin imixtiunea unor elemente străine. Acestea

au făcut ca fiinţarea naturii omeneşti şi a întregii lumi fizice create să fie tulburată în mod

maladiv de dezordine. Faptul că evităm suferinţa, durerea şi boala constituie cea mai grăitoare

mărturie că acestea sunt străine naturii omeneşti. Răul, chiar dacă a pătruns în fiinţa noastră,

nu ne este conatural, ci străin. Aşa cum el nu este o simplă absenţă a binelui, ci absenţa unui

bine care trebuia să fie prezent, tot aşa şi boala nu este simpla absenţă a sănătăţii, ci o absenţă

care jenează, care doare, care aduce suferinţă. Este prezenţa răului. Deşi Dumnezeu a îngăduit

răul din motive pedagogice, El n-o doreşte, răul este străin de El şi de tot ceea ce Dumnezeu a

creat, El doreşte viaţa.

În strânsă legătură cu Taina Mărturisirii este Taina Maslului. Scopul ambelor taine este

acelaşi, adică vindecarea credincioşilor de bolile de care suferă. Dar, în timp ce Taina Marturisirii

vindecă bolnavul de bolile sufleteşti - de păcatele sale - prin Taina Maslului el se tămăduieşte,

îndeosebi, de bolile trupeşti, adăugându-se şi cele sufleteşti, adică iertarea pacatelor.

Domnul Hristos în activitatea Sa mesianică a vindecat nenumăraţi bolnavi de bolile şi

neputinţele lor. Pentru aceste tămăduiri El nu le cerea decât dorinţa de a se vindeca şi credinţa în

puterea Sa. Însă, de multe ori, o dată cu tămăduirea bolilor trupeşti, El le iertă şi păcatele (Matei

IX, 2), cerându-le să nu mai greşească (Ioan V, 14). Ceea ce înseamnă că există o strânsă legătură

între boală şi păcat (Luca IV, 39), pentru că există o strânsă legătură, o influenţă reciprocă între

suflet şi corp.

Apostolii Domnului Hristos continuând opera mântuitoare a Învăţătorului lor, au fost

împuterniciţi de El - să vindece pe membrii Bisericii de boalele şi neputinţele lor. În acest scop, a

înfiinţat Taina Maslului, împuternicind cu săvârşirea ei pe Apostolii şi urmaşi lor.

Din aceste motive, credincioşii au pentru tămăduirea neputinţei lor trupeşti pe lângă

remediile medicale şi un mijloc duhovnicesc de vindecare, şi anume: Taina Maslului.

Ea este acea taină care prin ungerea cu untdelemnul sfinţit de preoţi, împreună cu

anumite rugăciuni, se coboară harul Duhului Sfânt peste bolnavul respectiv, i se iartă pacatele şi

se împărtăşeşte totodată tămăduire trupească sau uşurarea durerilor şi întărire sufletească.

4


Ungerea cu untdelemn era practicată în religiile vechi, fie pentru cult, fie pentru

vindecarea bolnavilor. La evrei, în Vechiul Testament, se aducea ca jertfa (Ieşire XXIX, 40;

Levetic, II, 4); pentru sfinţirea lucrurilor trebuincioase la slujbă (Ieşire XL, 9). Se întrebuinţa şi

pentru sfinţirea unor oameni în anumite misiuni, pentru ungerea regilor şi împăraţilor Saul (I

Regi XV, 1), Solomon (III Regi I, 34); pentru ungerea preoţilor Aaron (Ieşire XXIX, 7); pentru

ungerea profeţilor, Elisei (III Regi XIX, 16).

În Noul Testament se folosea ca medicament pentru ungerea bolnavilor, după cum ne

arată pilda samarineanului milostiv, unde acesta unge cu untdelemn pe un rănit căzut între tâlhari

(Luca X, 34). Domnul Hristos când a trimis pe Apostoli la propovăduire, într-o misiune de probă,

le-a dat puterea de a vindeca pe bolnavi, ungându-i cu undelemn: « Şi scoteau mulţi demoni şi

ungeau cu untelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau>> (Marcu VI, 13).

Această practică a ungerii cu untdelemn a fost consfinţită de Mântuitorul Hristos şi

ridicată la rangul de taină, după Învierea Sa. Acest fapt îl aminteşte Sfânta Scriptură, când spune

că Domnul Hristos, după Învierea Sa, s-a înfăţişat pe Sine viu Apostolilor Săi şi li s-a arătat timp

de patruzeci de zile <<şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu>> (Fapte I, 3). Deci, în

acest răstimp, de patruzeci de zile a instituit Taina Maslului.

Aceasta o confirmă faptul că Sfântul Iacov - ruda Domnului şi episcopul Ierusalimului,

îndemna pe creştini ca atunci când sunt bolnavi să săvârşească Taina Maslului. <<Este cineva

bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în

numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va

fi făcut păcate se vor ierta lui>> (Iacov V, 14-15).

Din spusele Sfântului Iacov se vede că este vorba de o taină şi nu despre o ungere

obişnuită cu untdelemn, pe care o putea face orice credincios sau orice om şi nu numai preoţii.

Nu este vorba nici de o ungere harismatică, adică o ungere cu vindecări minunate pe care o

făceau unii credincioşi, înzestraţi cu această putere prin harul Duhului Sfânt - harismaticii: <<Şi

unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune... iar altuia darurile vindecărilor, întru

acelaşi Duh>> (I Corinteni XII, 8-9; Marcu XVI, 18).

Mai mult, această ungere cu untedelemn despre care vorbeşte Sfântul Iacov, aduce după

sine prin rugăciunea credinţei - a preoţilor - nu numai vindecarea trupului şi <<iertarea

păcatelor>> prin harul Duhului Sfânt. Deci, untdelemnul şi rugăciunea - partea externă - preoţii

ca săvârşitori - administratorul - uşurarea suferinţelor sau chiar vindecarea lor, împreună cu

iertarea păcatelor - partea supranaturală.

5


Avem toate elementele constitutive ale tainei. Ele ne dovedesc că Domnul Hristos a

instituit Taina Maslului, împuternicind pe Apostoli şi urmaşii lor s-o îndeplinească în cazul

creştinilor bolnavi, pentru vindecarea lor.

Taina Maslului se adminstrează credinciosului bolnav sau la mai mulţi bolnavi,

enoriaşilor unei parohii, în anumite zile, pentru vindecare de anumite boli sau iertarea păcatelor

lor.

Ea se oficiază de şapte preoţi - preoţii Bisericii (Iacov V, 14) în conformitate cu cele

şapte daruri ale Sfântului Duh (Isaia XI, 2-3).

<<Rugăciunea credinţei>> o constituie partea formală a tainei şi constă din repetarea

rugăciunii: <<Părinte sfinte doctorul sufletelor...>> de şapte ori, împreună cu şapte pericope

evanghelice, şapte pericope din Apostol şi alte rugăciuni. În răstimpul rugăciunii, se unge

bolnavul cu untdelemnul sfinţit, în prealabil, de preoţi, prin repetarea rugăciunii de sfinţire de

şapte ori.

Taina Maslului este precedată - când se administrează unui bolnav - de Taina Pocăinţei,

când acesta este în măsura de a face mărturisirea. Prin Maslul se iartă bolnavului păcatele care

eventual au fost uitate la mărturisire. După Taina Maslului bolnavul primeşte Taina Sfintei

Euharistii.

Taina Maslului se administrează bolnavului care îşi exprimă dorinţa de a o primi şi este

conştient spre a face mărturisire la Taina Pocăinţei. Ea se administrează şi bolnavului care-i mai

grav suferind, la dorinţa familiei acestuia şi care garantează de dreapta credintă a bolnavului şi de

probabilitatea de a o fi primit dacă ar fi fost în posibilitatea de a se exprima.

În asemănare cu Taina Botezului, Maslul se oficiază şi pentru copiii bolnavi, la cererea

părinţilor. Şi la bolnavii gravi şi la copii, administrarea maslului se bazează pe faptul că Domnul

Hristos a vindecat anumiţi bolnavi în urma rugăciunii casnicilor lor. Vindecarea unui demonizat

orb şi mut (Matei XII, 22), vindecarea fiicei cananeiencei (Matei XV, 22-28).

Dar efectul tainei, adică vindecarea trupească a bolnavului nu este totdeauna evidentă;

bolnavul nu se vindeca în mod automat, căci atunci taina ar deveni un act magic. Taina Maslului

este o rugăciune adresată lui Dumnezeu şi ca orice rugăciune, îndeplinirea ei depinde de

atotştiinţa şi bunătatea divină. El singur ştie şi hotărăşte ce-i folositor omului. Ea mai depinde şi

de credinţa bolnavului. Însă, prin maslu, bolnavului i se iartă păcatele şi dacă nu se vindecă

trupeşte, simte o uşurare a suferinţelor şi o întărire sufletească.

La romano-catolici maslul se numeşte ungerea din urmă, El se administrează ca o hrană

de întărire pentru plecarea bolnavului din această viaţă. Însă, pentru credinciosul bolnav taina are

6


psihologic vorbind tocmai un efect contrar. Bolnavul se demoralizează, când i se oficiază Taina

Maslului, ştiind că în curând va muri.

Protestanţii neagă maslului caracterul de taină, susţinând că în afirmaţiile Sf. Iacov (V,

14-15) este vorba de o ungere harismatică sau medicinală. De la ei s-au inspirat unii creştini din

vremea noastră. Aceştia afirmă că maslul nu este o taină şi deci nu se poate administra celor

bolnavi, pentru ca nicăieri în Sfânta Scriputră nu se arată că a fost instituită de Domnul Hristos.

S-a amintit, că nu există un loc expres în Noul Testament unde să se arate că Domnul

Hristos a instituit Taina Maslului. Dar puterea dată de Mântuitorul Apostolilor când au fost

trimişi la propovăduire, în misiunea de probă, spre a unge pe bolnavi cu untdelemn şi a-i vindeca

(Marcu VI, 13), este un început al maslului, cum a fost botezul Domnului Hristos pentru botezul

creştin. Maslul a fost instituit de Domnul Hristos, după înviere, în răstimpul celor patruzeci de

zile, până la înălţarea Sa la cer (Fapte I, 3).

Afirmaţiile Sf. Iacov (V, 14-15) care arată clar elementele unei taine şi faptul că ea se

săvârşea în timpul Apostolilor sunt proba neîndoielnică a maslului care provine de la Mântuitorul

Hristos; iar noi suntem datori a-i crede pe ei. Necrezând în Apostoli nu credem nici în Domnul

Hristos. <<Cel ce va asculta pe voi pe Mine Mă ascultă>> (Luca X, 16). Deci, Taina Maslului

provine de la Domnul Hristos.

Se mai afirmă că Taina Maslului n-a existat nici când ca taină, ci ea a fost pe timpul

Mântuitorului şi Apostolilor ca o ungere harismatică pe care ucenicii Domnului Hristos o

îndeplineau prin puterea data lor sau de Mântuitorul sau de Duhul Sfânt şi prin care ei vindecau

pe cei bolnavi fie ungându-i cu untdelemn, fie punându-şi mâinile peste ei. Astfel, misiunea de

probă, Apostolii ungeau pe bolnavi cu untdelemn şi-i vindecau (Marcu VI, 12-13). După Înviere,

Domnul Hristos le da împuternicirea Apostolilor de a vindeca pe bolnavi şi prin punerea

mâinilor: <<pe bolnavi mâinile îşi vor pune şi se vor face sănătoşi>> (Marcu XVI, 18).

Asemenea vindecare harismatică a săvârşit şi Sf. Pavel în insula Malta, vindecând <<de friguri şi

urinare cu sânge>> pe tatăl conducătorului insulei, prin punerea mâinilor peste el unită cu

rugăciune (Fapte XXVIII, 8). Deci nu este necesară ungerea cu untdelemn, ci numai rugăciunea.

Evident, Apostolii prin harismele lor speciale făceau vindecări în mod extraordinar,

minunat, cu undelemn şi fără untdelemn ci numai prin rugăciuni şi punerea mâinilor. Aceasta nu

înseamnă că nu exista Taina Maslului sau că la această taină lipsea untdelemnul. Sf. Iacov (V,

14-15) arată în mod expres că de la această taină nu putea lipsi undelemnul, care era materia

tainei, cum este apa la botez şi pâinea şi vinul la Sfânta Euharistie.

7


Untdelemnul, precum s-a arătat, trebuie sfinţit de preoţi, cu care se unge bolnavul.

Acesta întăreşte faptul că Maslul este o taină şi nu o ungere medicinală pe care o poate face orice

credincios, ungând bolnavul cu untdelemn obişnuit.

În sfârşit, se mai susţine de aceiaşi creştini, inutilitatea maslului pe motiv că nu toţi

bolnavii cărora li se oficiază maslul se vindecă, iar unii chiar mor.

Efectul Maslului este iertarea păcatelor şi întărirea sufletească a bolnavilor, precum şi

vindecarea trupească. Însă, vindecarea trupească nu se îndeplineşte la toţi bolnavii pentru că

aceasta este în funcţie de credinţa bolnavului şi de atotştiinţa lui Dumnezeu, care hotărăşte aşa

precum socoteşte că este bine pentru bolnav. Taina nu este un act magic spre a vindeca pe toţi.

Ea nu este un leac universal contra morţii. Cei care primesc Taina Maslului îşi întăresc sufletele

şi chiar dacă pleacă dintre noi, sunt mai liniştiţi, mai împăcaţi sufleteşte, decât cei cărora nu li se

administrează această taină.

Taina Maslului a fost practicată - precum s-a amintit - dintru început în Biserica cu mult

folos pentru creştini şi o amintesc Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Papa Inocentiu I. Şi astăzi

este necesară pentru credincioşii bolnavi, căci pe lângă medicamentele care vindecă corpul este

nevoie şi de întărirea sufletului, de ridicarea moralului aceluia care suferă. 1

1 Pr. Prof. I. Constantinescu, Îndrumător pastoral - Din tezaurul credinţei noastre, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, pag. 120-123

8


CAPITOLUL I

1. Definiţia şi scopul principal al Tainei;

2. Originea Tainei Sfântului Maslu;

3. Mărturii vechi despre practica şi rânduiala Tainei Sfântului Maslu;

9


1. Definiţia şi scopul principal al Tainei

Maslul este taina în care cel bolnav fizic, prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi invocarea

harului Sfântului Duh de către preoţi, primeşte tămăduirea trupului şi iertarea sufletului. 2

În Taina Maslului se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii

sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi al iertării de păcatele râmase după mărturisire,

prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor. Practicarea ei în timpul

apostolilor, deci provenirea ei prin apostoli de la Hristos însuşi, e atestată în Epistola lui Iacob:

"De este cineva bolnav, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-1 cu

untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-1 va ridica pe

el Domnul, iar de va fi făcut păcate se vor ierta lui" (5,15).

Una dintre cauzele principale ale deprimării şi descurajării omului este boala. Şi de

multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mijloace omeneşti. Bolnavul

credincios e chinuit şi de conştiinţa că boala lui are cauza şi în unele păcate pe care nu le-a putut

mărturisi, sau că eventual va muri fără iertarea acestor păcate. Şi cine nu trece în viaţa lui prin

boală şi prin aceste deprimări şi îngrijorări, care-i măresc suferinţa? Ele intră în componenţa

existenţei omeneşti. E posibil să credem că Dumnezeu nu s-a gândit şi la un ajutor dat omului în

aceste situaţii de boală şi de slăbire sufletească? Taina aceasta arată că Dumnezeu îşi manifestă

mila Lui şi faţă de cei suferinzi care-şi pun nădejdea în El, care apelează la El când ajung în aceste

situaţii. De aceea, în toate rugăciunile Maslului se apelează mai ales la mila lui Dumnezeu, iar

Dumnezeu apare în această Taină lucrând ca "Doftorul" plin de milă în pripeala cântării lui

Arsenic, de la sfinţirea untului de lemn cu care se unge bolnavul, pripeală ce se repetă după

fiecare tropar, se cere: "Stăpâne Hristoase, Milostive, miluieşte pe robul tău". Iar în podobia

glasului IV se cere: "Doftorul şi ajutătorul celor ce sunt întru dureri... dăruieşte tămăduire

neputinciosului robului Tău, Milostive, miluieşte pe cel ce mult a greşit şi-1 mântuieşte de

păcate".

2 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 248.

10


Uneori harul lui Dumnezeu lucrează mai mult sau mai puţin direct asupra trupului,

vindecându-1, deşi, chiar şi în acest caz, se produc şi întărirea sufletească, şi iertarea păcatelor

celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai mult prin întărirea puterilor sufleteşti; iar alteori,

prin iertarea păcatelor nemărturisite, întrucât aceasta întăreşte sufletul şi, prin suflet, şi trupul. Dar

prin harul acestei Taine se dă în mod principal vindecarea trupului. Numai când este rânduit ca

bolnavul să moară, nu se produce acest efect principal, ci numai celelalte.

Taina aceasta poate fi socotită, prin excelenţă, Taină a trupului, sau Taina rânduită pentru

însănătoşirea trupului. Prin ea se pune în relief valoarea pozitivă acordată de Dumnezeu trupului

omenesc, ca Unul care însuşi a luat trup şi îl ţine în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne

viaţa dumnezeiască.

În rugăciunea citită după al doilea Apostol şi a doua Evanghelie se cere lui Hristos

însănătoşirea bolnavului, pe baza faptului că El S-a întrupat şi "S-a zidit (creat) pentru zidirea

Sa", arătând voinţa Lui de a mântui trupul şi de a-1 înălţa în împărăţia lui Dumnezeu, de a face

din trupuri un mijloc de comunicare veşnică între Dumnezeu şi oameni.

De aceea, tot în aceeaşi rugăciune se cere sălăşluirea Duhului Sfânt în cel bolnav, potrivit

cuvântului Sfântului Apostol Pavel (l Cor. 6, 19; 3, 16-17). "Caută dintru înălţimea Ta cea sfântă,

mântuindu-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, cu darul Sfântului Duh, în ceasul acesta,

şi-l sălăşluieşte pe dânsul întru robul Tău (N)". Duhul Sfânt e închipuit şi comunicat prin

untdelemnul sfinţit chiar în timpul acestei Taine de către preoţi, untdelemn cu care se unge

bolnavul. 3

3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 135-136.

11


2. Originea Tainei Sfântului Maslu

Practica tămăduirii prin rugăciune şi ungere a fost consfinţită de însuşi Mântuitorul

nostru Iisus Hristos. El a ridicat-o la rang de Taină după slăvită Sa înviere din morţi, când a

încredinţat-o apostolilor, iar aceştia, după ce au primit „putere asupra duhurilor celor necurate...,

şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă" (Matei X, 1; Luca X, 9), au savârşit-o întocmai,

potrivit dispoziţiei Mântuitorului: „... în numele Meu demoni veţi izgoni... pe bolnavi mâinile veţi

pune şi se vor face sănătoşi..." (Marcu XVI, 17-18).

Originea şi practica apostolică a acestei Sfinte Taine este confirmată atât de Sfintele

Evanghelii, cât şi de scrierile primilor ucenici ai Mântuitorului. Astfel, Apostolii, după ce au primit

darul şi puterea tămăduitoare, „ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau" (Marcu VI,

13) iar Sfântul Iacov - ruda Domnului şi primul episcop al Ierusalimului, îndeamnă pe creştinii din

vremea sa şi din totdeauna să recurgă la acest mijloc vindecativ, ori de câte ori se simt răpuşi de

vreo boală sau neputinţă trupească. „De este cineva bolnav între voi -spune el - să cheme preoţii

Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-1 cu untdelemn, în numele Domnului şi rugăciunea

credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui."

(Iacov V, 14-15). Aceste cuvinte sunt o dovadă incontestabilă a săvârşirii Tainei, încă de la

începutul veacului apostolic. Deci nu este vorba de o ungere harismatică cu vindecări miraculoase,

aşa cum susţin protestanţii, ci este o Taină provenită direct de la Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli

şi administrată după toată rânduiala: cu asistenţa Bisericii pentru cei bolnavi şi rugăciunea

preoţilor, la care se adaugă aceea a familiei sau a comunităţii şi cu practica ungerii cu untdelemn „în

numele Domnului", în urma căreia, credinciosul primea harul iertării păcatelor şi în consecinţă

vindecarea de boala în care zăcea. Avem înfăţişate în acest text toate elementele constitutive şi

concrete ale Tainei, şi anume: preoţii săvârşitori ca cei ce poartă harul tămăduirii din Preoţia şi

slujirea Mântuitorului Hristos; primitorii ei, care sunt îndeosebi cei bolnavi trupeşte, dar şi cei

bolnavi sufleteşte, ca unii ce poartă chipul lui Dumnezeu şi rănile suferinţei Mântuitorului; partea

externă - (materia şi ritualul Tainei), adică ungerea cu untdelemn şi „rugăciunea credinţei"

preoţilor şi a celor ce participă la ceremonialul slujbei şi partea nevăzută sau supranaturală:

întărirea credinţei celui deznădăjduit, uşurarea suferinţelor lui sau chiar vindecarea, împreună cu

iertarea păcatelor. Deci, efectele Tainei se răsfrâng asupra ambelor elemente ale corpului uman:

suflet şi trup, căci în orice acţiune, omul este prezent cu întreaga sa fiinţă dihotomică (psihofizică).

Sufletul este în trup şi trupul este în suflet; sufletul suferă pentru trup, după cum trupul suferă

pentru suflet. De aceea şi vindecarea este oferită în mod deplin, atât trupului cât şi sufletului

12


deodată. Acest adevăr îl desprindem şi din rugăciunea de sfinţire a untdelemnului, care redă însăşi

esenţa Tainei. „Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi

trupurilor noastre, însuţi Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el

spre tămăduire şi spre izbăvire de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată

răutatea. Ca şi întru aceasta să se preaslăvească preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor."

Biserica Ortodoxă dispune de şapte ceremonii, ale harului dumnezeiesc, pentru

mântuirea oamenilor şi anume: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Preoţia, Nunta,

Maslul.

Fiecare din acestea, pe lângă harul sfinţitor pe care îl procură toate în general, mai

împărtăşesc un har specific fiecărei Taine, harul mântuitor, care ajută la atingerea scopului

urmărit de fiecare taină în parte.

Aşa, prin pocăinţă se dă pe lângă harul sfinţitor, prin care se curăţă păcatele şi harul

special de a se depărta de păcat.

Deci fiecare Taină este instituită pentru un anumit scop. Una din cele şapte Taine este şi

Sfântul Maslu.

„Sfântul Maslu este taina care, prin rugăciunile preoţilor şi ungerea cu untdelemnul sfinţit

de ei, împărtăşesc harul cel dumnezeiesc, pentru tămăduirea de bolile trupului şi iertarea de

păcate.” 4

După cum se vede din această definiţie, Mântuitorul Hristos a dat ajutorul harismatic prin

biserică şi celor cuprinşi de bolile trupeşti şi sufleteşti.

Aceasta este Taina care are ca scop să servească ca un medicament harismatic (sfinţitor)

în contra bolilor trupeşti, deşi în acelaşi timp ea împrăştie puterea sa vindecătoare şi peste bolile

spirituale întocmai ca şi taina pocăinţei.

Această sfântă Taină poartă şi alte numiri „untdelemn” (Patriarhul Ieremia răsp. I, la

confesiunea Ausburgică cap. VIII) – untdelemn sfinţit (acelaşi untdelemn împresurat cu

rugăciunea) sfinţirea prin untdelemn, ungerea cu untdelemn sfinţit.

În Envologiul grecesc slujba Maslului are titlul: ( = rugăciune; = untdelemn; extrema

unctio, eleo ungerea), iar în epistolele Patriarhilor orientali se numeşte „Taina Sfântului Maslu”.

Aşa cum am spus mai sus că se pot aduce unele citate biblice pentru instituirea fiecăreia

din Tainele creştine, tot aşa se găsesc şi pentru Taina Maslului.

O indicaţie precisă asupra Tainei Maslului se vede în cuvintele prin care Mântuitorul dă

Apostolilor şi ucenicilor săi puterea de a vindeca orice neputinţă şi orice boală zicând: 4 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu şi Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 227.

13


„Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţaţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i;

(Matei 10-8) „şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască; şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu

untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.” (Marcu VI, 12-13).

Afară de aceste arătări sub formă de fapte, în Sfânta Scriptură a Noului Testament nu se

spune direct că Mântuitorul a dat poruncă de a se continua pentru totdeauna în Biserică, puterea

şi dreptul de a săvârşi asupra bolnavilor cu untdelemn sfinţit.

Dar din această împrejurare nu trebuie să scoatem încheierea că Mântuitorul nu ar fi dat

asemenea poruncă, astfel nu s-ar înţelege cum Biserica, chiar din timpul Apostolilor şi-ar fi luat

dreptul de a institui şi săvârşi Sfântul Maslu.

Despre faptul că Mântuitorul a instituit Taina Maslului avem o mărturie clară şi cu totul

neîndoielnică în cuvintele Sfântului Apostol Iacov, care fiind martor ocular, a ştiut tot aşa de bine

ca şi ceilalţi Apostoli cele stabilite de Domnul nostru Iisus Hristos în Biserică cu privire la

Sfintele Taine.

În epistola sa Sfântul Apostol Iacov, adresându-se către întreaga creştinătate de atunci,

scrie: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l

cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl

va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov V, 14-15).

Din felul în care se adresează Apostolul reiese clar că el nu poruncea ceva nou şi era

cunoscută această practică a ungerii de către întreaga stare creştină; iar el nu mai aminteşte

creştinilor bolnavi să-i cheme pe preoţi, nedând nici o indicaţie de felul cum trebuie să

săvârşească această ungere, de unde reiese iarăşi că preoţii venind la bolnav ştiau ceea ce aveau

de făcut.

Deci din citatul Sfântului Apostol Iacov reiese clar că taina Sfântului Maslu este fără

îndoială instituită de Mântuitorul pentru creştinii bolnavi trupeşte şi sufleteşte din cauza

păcatelor.

14


3. Mărturii vechi despre practica şi rânduiala Tainei Sfântului Maslu

Pentru Taina Maslului avem mărturii din Sfânta tradiţie deşi nu aşa numeroase ca

pentru celelalte Sfinte Taine deoarece această taină se împreună de cele mai multe ori cu Taina

Pocăinţei, încât Taina Maslului urmează Tainei Pocăinţei.

Taina Maslului a fost practicată în mod constant de Biserică, scriitorii bisericeşti

oferindu-ne din vechime dovezi în acest sens.

În «Tradiţia Apostolică», versiunea egipteană, lucrare datând din sec. II, se găseşte o

scurtă rugăciune de binecuvântare a untdelemnului care da celor care vor gusta din el putere şi

sănătate celor care-l vor utiliza (Ut oleum hoc sanctificans das, Deus sanitatem utentibus et

percipientibus unde unexisti reges, sacerdotes et profetas, sic et omnibus gustantibus et

sanitatem utentibus illud praebeat»

În Constituţiile Apostolice se spun următoarele: «Episcopul Să binecuvânteze

apa sau untdelemnul. Dacă nu este însă de faţă, să binecuvânteze preotul, fiind de

faţă diaconul». După aceea urmează o scurtă rugăciune către Domnul care sună

în felul următor: «Doamne Savaot, Dumnezeul puterilor, Creatorul apelor şi dătătorul

untdelemnului, îndurate şi iubitorule de oameni, Cel ce ai dat apă spre băut

şi untdelemnul spre înveselirea feţei, întru desfătarea bucuriei, însuţi şi acum

prin Hristosul tău, sfinţeşte apa aceasta şi untdelemnul în numele aceluia sau aceleia, care le-a

adus şi dă putere lucrătoare; spre păstrarea sănătăţii, spre vindecarea

bolilor, spre gonirea demonilor, spre îndepărtarea a toată cursa, prin Hristos, nădejdea noastră

(I Tim. 1, 1) cu care Ţie se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, împreună şi Sfântului Duh, în

veci, amin» (Cartea a VIII-a, 29).

Autorul face o analiză între apă şi untdelemn, ca elemente indispensabile

vieţii, dat fiind că untdelemnul primeşte prin invocarea lui Dumnezeu daruri minunate, ca şi

apa botezului.

În Evhologhionul lui Serapion, episcop de Tmuis (cca. 360) se găsesc două

rugăciuni mai amănunţite, dintre care una se cuprinde între cele şase ale anaforalei (a cincea în

ordinea numărării). Aceasta este numită «rugăciunea pentru cei cărora li se administrează

ungerea». Cealaltă rugăciune care urmează după cele trei rugăciuni ale hirotoniei, sub numărul

17 are indicaţia: «Rugăciunea pentru untdelemnul celor bolnavi sau pentru pâine sau pentru

apă». În prima rugăciune se cere lui Dumnezeu să dăruiască untdelemnului «putere vindecătoare

15


ca prin gustarea şi ungerea cu el să înlăture (de la bolnav) orice temperatură şi orice

lucrare a celui rău şi orice boală şi să se facă leac vindecător şi împărtăşirea din

acest untdelemn să se facă mijloc de întărire».

În cea de-a doua rugăciune este rugat «Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos să trimită peste untdelemn putere vindecătoare ca să fie celor ce se vor unge spre

îndepărtarea a toată boala şi a toată slăbiciunea, leac de alungare a oricărei puteri diavoleşti

spre alungarea oricărui duh viclean spre alungarea oricărei temperaturi şi friguri şi a

oricărei slăbiciuni spre buna bucurie şi iertarea păcatelor, spre viaţă şi mîntuire, spre

sănătatea şi desăvârşirea sufletului, a trupului şi a duhului spre întărirea desăvîrşită.

Origen, vorbind despre darul preoţilor de a ierta păcatele, citează cuvintele

Sfântului Iacob, privind Taina Maslului, pe care le consideră drept argument autoritativ şi

garanţie pentru ceea ce se petrece în Taina Pocăinţei. «Prin aceasta, spune el, se împlineşte

şi ceea ce spune Apostolul Iacob: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii

Bisericii...» .

La rândul lui, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă nobleţea misiunii preoţilor

care au puterea să renască creştinii la viaţa cea adevărată, iertând păcatele «nu numai când

se renasc prin Botez, ci şi după aceea, precum s-a zis: De este cineva bolnav între voi...» .

Din câte observăm, Serapion înţelegea Maslul drept rânduiala prin care celui

căruia i se administra îi dădea darul vindecării fizice şi duhovniceşti. Origen şi Sf. Ioan

Hrisostom citează textul din Sf. Iacob în cadrul Tainei Pocăinţei, probabil pentru motivul

că altădată în cadrul aceleiaşi slujbe avea loc şi oficiul ungerii cu untdelemn. Probabil

această practică exista în Orient, de aceea se obişnuieşte ca în Biserica noastră, înainte de

primirea Sfântului Maslu, creştinul să se mărturisească. Inocenţiu I, papă al Romei (417),

într-o scrisoare către Decentiu, din Gubbio, ne lasă prima menţionare precisă a Tainei

Maslului. În această scrisoare se acentuează că «textul lui Iacov referitor la ungerea cu

untdelemn trebuie înţeles ca referindu-se la credincioşii bolnavi, care pot să fie unşi cu

untdelemnul cel sfânt, pregătit de episcop şi pe care-1 pot folosi spre ungere nu numai

preoţii, ci şi toţi creştinii după trebuinţele lor. Ungerea se făcea de preoţi, nu pentru că

episcopul nu avea dreptul s-o facă, ci pentru că este greu ca episcopul să coboare lângă

bolnav şi să se atingă de el cu ungerea.

În sfârşitul scrisorii papa Inocenţiu interzice ungerea cu acest untdelemn celor care

se găsesc în stare de pocăinţă, deoarece aceasta este un fel de Taină (quia genus est

sacramenti). Şi pentru că interzicem să oferim acestora celelalte Taine, cum ar fi posibil să

permitem administrarea uneia dintre ele?» .

16


Acest text descrie practica romană, potrivit căreia untdelemnul era binecuvântat de

episcop (lucru păstrat până astăzi în Biserica Romano-Catolică). Probabil că la început,

Taina era administrată de preoţii din localitate în fruntea cărora se găsea episcopul.

Înmulţindu-se creştinii, odată cu ei şi solicitările, s-a ajuns la ceea ce în Biserica Orientală

s-a făcut cu Taina Sf. Mir: untdelemnul avea să fie sfinţit de episcop şi administrat de

preoţi, şi chiar de laici.

Faptul că cei care se găseau în perioada de penitentă (după Inocenţiu) nu puteau să

primească Taina Maslului, precum şi faptul că în cadrul slujbei Maslului se administra şi Taina

Pocăinţei, ne face să considerăm că cei cărora li se administra Taina Maslului trebuiau să se

găsească împăcaţi cu Dumnezeu, împăcare realizată în Taina Pocăinţei. În această stare de

împăcare cu Dumnezeu, creştinul primea Taina Maslului, era uns şi chiar gusta din acest

untdelemn sfinţit. Aceasta ne face să înţelegem că :

a) Taina Maslului nu a fost şi nu trebuie administrată oricui, chiar şi cînd este vorba de

acel Maslu de obşte.

Acest lucru l-a avut în vedere chiar Apostolul Iacob, care precizează: «este cineva

bolnav între voi». Cu alte cuvinte, Maslul nu se administrează celor care din diverse pricini au

fost excluşi din comunitate sau s-au autoexclus din comunitate prin modul de comportare faţă

de Dumnezeu şi Biserică.

Precizăm aceasta nu din pretenţia de respectare cu acrivie a disciplinei liturgice, ci

gândind mai ales la efectele reale ale Maslului, care depind în mare măsură de starea de spirit a

celui care primeşte Taina.

b) Untdelemnul de la Maslu trebuie folosit cu prioritate în hrana celui căruia i s-a

administrat Sfânta Taină. El a fost sfinţit cu un scop precis — primirea harismei vindecării

sufleteşti şi trupeşti de aceea trebuie să aibă parte de el bolnavul pentru care a fost sfinţit. Nu

este exclus ca gustarea şi împărtăşirea de care vorbea Serapion să nu fi fost o simplă

consumare, mâncare a untdelemnului rămas după ungere, ci o adevărată împărtăşire rituală,

ca şi ungerea rituală, împărtăşire care putea fi continuată de către bolnav, aşa cum se

procedează din vechime cu agheasma. Fiind vorba în cadrul Maslului de împărtăşirea specială

de un element material sfinţit, se impunea cu atât mai mult ca primitorul să fie pregătit, să fie

membru al comunităţii euharistice (al celor care aveau dreptul să se împărtăşească), nefiind

17


oprit în vreun fel de la Sfînta Euharistie. De aici necesitatea ca Taina Maslului sa fie precedată

de Taina Mărturisirii. 5

În mod indirect avem mărturii despre reala existenţă şi întrebuinţare a acestei Taine în

Biserica veche creştină.

Sfântul Ioan Gură de Aur, comparând pe preoţii trupeşti, zice: „Căci aceia (părinţii

trupeşti) nasc spre viaţa trupească, iar aceştia, spre cea sufletească.

Aceia nu pot să apere de moartea trupească, nici să alunge boala provenită, aceştia

dimpotrivă au mântuit de multe ori sufletul bolnav şi gata să se piardă, unora impunându-le o

pedeapsă mai uşoară, pe alţii ferindu-i chiar de la început de cădere. Şi aceasta nu numai prin

învăţătură şi sfătuire, ci şi prin ajutorul rugăciunilor. Căci ei au puterea de a ierta păcatele nu

numai când ne renasc prin Botez, ci şi după aceea, precum s-a zis: „De este cineva bolnav între

voi să cheme ...” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie III, 6). 6

De aici se vede că Sfântul Ioan Gură de Aur a atribuit aceeaşi putere harică Sfântului

Maslu, ca şi Botezului, dar totdeauna a făcut deosebire între iertarea păcatelor ce se dă prin

pocăinţă.

În secolul VI scriitorul bisericesc Cesarie de Arelate în una din cuvântările sale

îndeamnă pe creştini astfel: „Oricând vă va cuprinde o boală, bolnavul să primească trupul şi

sângele lui Hristos şi să ungă trupul său ca să se îndeplinească asupra lui cuvintele Scripturii:

„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu

untdelemn în numele Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va

ierta şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov, V, 14-15). Vedeţi fraţilor cine fiind în boală

aleargă la Biserică, acela se învredniceşte să primească şi sănătatea trupului şi iertarea păcatelor.”

Deci cum se vede din citatele aduse de la diferiţi părinţi şi scriitori bisericeşti, se

adevereşte că această ceremonie a intrat în Sf. Tradiţie încă din primele secole ale creştinismului,

toţi referindu-se la ceea ce Sf. Apostol Iacov a spus încă din secolul apostolic, atribuindu-i toţi

originea dumnezeiască şi socotind-o cu putere de Taină.

În concepţia Sfântului Simeon, Sfântul Maslu închipuieşte milostivirea lui

Dumnezeu pentru izbăvirea din boală şi pentru sfinţirea celor ce se întorc din calea

păcatului. Ca şi celelalte Taine, şi Sfântul Maslu vine de la Mântuitorul. El a instituit-o

atunci când a trimis pe ucenicii Săi, doi câte doi, să propovăduiască pocăinţa. Mântuitorul

a vindecat mulţi bolnavi, Apostolii de asemenea. S-a uns El însuşi cu untdelemn pentru

5 Diac. Asist. Vasile Răducă,Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului, în „Biserica Ortodoxă Română”, CVII (1989),nr. 7-10, p. 178.6 Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Editura şi tiparul Tipografiei Arhidicezane, Sibiu, 1930, p. 428.

18


noi atunci când femeia păcătoasă din casa lui Simon a spălat cu lacrimi de pocăinţă

picioarele lui Iisus şi a uns cu untdelemn capul Său şi cu Mir picioarele Sale. Aceasta

este o prefigurare a Sf. Maslu.

Pornind de aici, Sfântul Simeon arată că, precum acea femeie şi-a primit iertarea

prin al său untdelemn, tot aşa şi credincioşii să aducă untdelemn, să facă rugăciuni, să

aprindă lumini şi să se ungă pentru iertare păcatelor. Apoi, Sf. Simeon explică de ce se

aduce untdelemn şi pentru: Sfântul Maslu şi pentru Sfântul Mir. La Sfântul Mir

undelemnul însemnează izbăvirea din moarte si pecetea Făcătorului de viaţă Duh, iar la

Sfântul Maslu însemnează izbăvirea din potopul păcatului. El arată că, aşa după cum,

după Potopul lui Noe, porumbiţa în chipul Duhului a adus în cioc ramura de măslin,

însemnând mântuirea celor din corabie, şi noi fiind acoperiţi sub potopul păcatelor,

Duhul în chip de porumbel s-a coborât la botez, mărturisind dumnezeiasca milă şi dar.

Sfântul Simeon arată că, potrivit tradiţiei vechi a Bisericii, pentru săvârşirea

acestei Taine trebuie de regulă şapte preoţi, după numărul celor şapte Daruri ale Sf. Duh,

despre care vorbeşte proorocul Isaia(X, 2-3). Numărul acesta simbolic aminteşte si de

unele fapte din istoria Vechiului Testament, care au fost ulterior privite ca nişte

preînchipuiri ale acţiunii şi efectelor Sfântul Maslu. Astfel, şapte au fost preoţii care au

sunat din trâmbiţe în jurul Ierihonului, de şapte ori s-au surpat zidurile din dumnezeiasca

poruncă (Ioan VI, 13-16). După cum aceia au surpat acele ziduri, şi cei şapte preoţi la Maslu

să «Surpe înlănţuirile păcatului», Sfântul Ilie s-a rugat şi el de şapte ori pe muntele

Cârmei, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de secetă (III Regi XIX, 42-

44)7.

Proorocul Elisei a înviat pe un tânăr mort culcându-se peste el de şapte ori (IV

Regi IV, 34-35). Aşa cum s-a rugat Sfântului Ilie, la fel să facă şi cei şapte preoţi la

Maslu, pentru a dezlega seceta păcatului şi pentru a deschide cerul ca Petru cu cheia

clarului şi să pogoare ca o ploaie mila iertării lui Dumnezeu. Şi tot de şapte ori s-a

cufundat în Iordan Neeman Sirianul, când s-a curăţit de lepră, potrivit sfatului proorocului

Elisei (IV Regi V, 14). De aceea, rânduiala Sf. Maslu cuprinde şapte apostole şi şapte

Evanghelii, precum şi şapte rugăciuni deosebite pentru binecuvântarea untdelemnului şi

tămăduirea bolnavului. Pentru acest motiv — această Taină s-a mai numit şi «Taina celor

şapte preoţi»8 . Dacă nu pot fi găsiţi şapte preoţi, Sfântul Simeon

7 Pr. Lector Ioan Ioanicescu, Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon al Tesalonicului, în „Mitropolia Olteniei”, XLVII (1995), nr. 1-2, p. 34.8 Pr. O. Căciulă, Practici cultice denaturare, în „Biserica Ortodoxă Română”, (1952), nr. 6-8, p. 420.

19


arată că pot săvârşi Maslul şi trei preoţi, închipuind puterea Treimii şi cele trei

rugăciuni rostite de Proorocul Ilie când a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului.

El arată că, deşi Sfântul Apostol Iacob nu zice nimic de numărul preoţilor, trebuie a se

păzi aşezământul cel dintâi, adică să fie şapte preoţi, iar la nevoie, mai puţini, adică trei

şi toate câte sunt rânduite a se zice, să le zică, căci toate cele de la Părinţi sunt ale

Duhului. Numai un preot însă să nu facă Maslu niciodată, căci precum pentru arhierei

scrie să nu se hirotonească de la unul singur, asemenea şi pentru Maslu, să nu se facă

de un preot, căci zice Sfântul Iacob : «Să se cheme preoţii Bisericii, iar nu un preot, şi

să se roage pentru dânsul». Sunt alţii care cheamă chiar şi mai mult de şapte preoţi

pentru a arăta mai multă credinţă şi osârdie. Numărul în sine nu trebuie să producă

tulburare, deoarece în Sfânta Scriptură nu a fost stabilit un asemenea număr. Să se

respecte însă numărul de şapte, sau la nevoie numai trei, aşa precum au arătat Părinţii

Bisericii.9

În urma acestor spuse putem conchide că nu a fost pentru nimeni un lucru nou când la

sinodul Trident, stabilindu-se definitiv numărul Tainelor pentru biserica Apuseană să fie trecută

ca Taină şi Taina Eleoungerii sau Taina Maslului sub numele dat de ei „extrema unctic”. Pentru

creştinii ortodocşi a fost o noutate susţinerea protestanţilor prin pana lui Chiril Lucaris că sunt

numai şase Taine deoarece Biserica Ortodoxă prin Sinodul de la Iaşi din 1642 a hotărât că sunt

şapte taine dintre care a şaptea este trecută taina Sfântului Maslu, cum cităm în Mărturisirea

Ortodoxă a moldoveanului Petru Movilă Mitropolitul Kievului aprobată de Sinodul de la Iaşi şi

primită apoi de întreaga Biserică Ortodoxă.

Aici se zice: „(Al zecelea articol din simbolul de credinţă) aminteşte de Botez care este

întâia Taină; aceasta ne dă prilej de a vorbi despre celelalte şapte taine ale Bisericii. Ele sunt

următoarele: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Preoţia, Cinstita Nuntă şi Maslul.” 10

În Vechiul Testament avem dovezi la: „Exod XXXVII, 29; XL, 13; Psalm XLIV, 8;

LXXVIII, 20; Levetic XVI, 32; Numeri XXXV, 25; Isaia LXI, 1.”17

Ca încheiere generală spunem că Taina Maslului a fost instituită de Mântuitorul pentru

mântuirea de boli trupeşti; (Matei VIII, 4; Marcu VI, 13; Luca IV, 18) şi sufleteşti. Ea a fost în uz

de la început în Sfânta Tradiţie, începând de la Apostoli şi urmând neîntrerupt în decursul

veacurilor până acum.

9 Pr. Lector Ioan Ioanicescu, op. cit., p. 35. 10 Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe – 1642, trad. de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 91.

20


CAPITOLUL II

1. Materia Tainei Sfântului Maslu;

2. Săvârşitorii Tainei Sfântului Maslu;

3. Chemarea Sfântului Duh la Tainei Sfântului Maslu; (O 3-4/79, p.579-580)

4. Semnificaţia numărului de şapte la Tainei Sfântului Maslu;

5. Primitorii Tainei Maslului – Maslul pentru bolnavi şi pentru cei sănătoşi;

6. Locul şi timpul săvârşirii Sfântului Maslu;

7. Efectele şi foloasele Sfântului Maslu.

21


1. Materia şi locul săvârşirii Tainei Sfântului Maslu

Taina se săvârşeşte la casa bolnavului sau în biserică (în situaţiile în care se face Maslu

de obşte), în ambele cazuri, se aşează o măsuţă pe care se pune Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce,

două sfeşnice mici, vasul cu untdelemn şi vasul cu grâu sau făină, în care se înfmg lumânări

aprinse şi şapte beţi soare înfăşurate cu vată la un capăt, pentru ungere.

Materia Tainei devine mediu transparent al lucrării dumnezeieşti în vederea

transfigurării şi spiritualizării creaţiei. În cazul nostru, însănătoşirea bolnavului se dobândeşte prin

rugăciune şi ungerea cu untdelemn sfinţit, fiindcă însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit cu materia,

asumându-şi pentru totdeauna în Ipostasul Său atât trupul cât şi sufletul omenesc, pentru a le ridica

(prin actele Sale mântuitoare) la starea de îndumnezeire.

În calitatea sa de „templu al Duhului Sfânt" (l Cor. VI, 19), trupul nostru are capacitatea

de a fi vindecat şi curăţit prin materia văzută şi sfinţită a untdelemnului, fiindcă „Hristos însuşi

lucrează în Sfintele Taine prin Trupul Său plin de putere asupra trupului nostru. Prin Trupul Său

ne comunică nu numai sensibilitatea Lui curată, omenească, ci şi sensibilitatea curată a sufletului

Lui şi puterea dumnezeirii aflată în El." 11

De aceea, în cântările şi rugăciunile din cadrul rânduielii slujbei, Mântuitorul nostru Iisus

Hristos este invocat ca „Vindecătorul şi ajutătorul celor ce sunt în dureri" şi „doctorul sufletelor

şi al trupurilor noastre, Cel ce vindecă suferinţele cele îndelungate şi tămăduieşte toată boala şi

neputinţa în popor."12

Materia este untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii, iar formula este

rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul ungerii: „Părinte Sfinte, doctorul

sufletelor şi al trupurilor... tămăduieşte pe robul tău acesta (sau roaba ta aceasta) de neputinţa

trupească şi sufletească ce l-a cuprins...”. 13

E ştiut că untdelemnul, care alcătuieşte materia tainei sfîntului maslu, este simbol al

îndurării divine şi totodată medicament, mijloc de însănătoşire, întrebuinţat în acest scop

11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 14.12 Rugăciunea a şaptea din Rânduială slujbei Sfanţului Maslu.13 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Dogmatică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 359.

22


din adâncă vechime (vezi, de exemplu, Marcu VI, 13), în unele părţi, în untdelemnul de la

maslu, se amestecă şi vin, amestecul acesta amintind de vindecarea în acest mod, de către

samarineanul milostiv, a celui căzut între tîlhari (Luca X, 34).

Untdelemnul de la maslu, fiind binecuvântat de preoţi cu invocarea lui Dumnezeu,

este sfânt, plin de darul dumnezeiesc al Sfântului Duh, ca şi apa botezului. El are puterea de

a curaţi sufletul, prin iertarea păcatelor, şi a tămădui trupul, prin izgonirea bolilor,

împărtăşind mila şi îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, untdelemnul rămas de la maslu, ca

şi făina binecuvîntată atunci, trebuie păstrate cu cinste, în loc curat şi ales şi pot fi folosite

numai în scopuri pioase .

Astfel, untdelemnul se poate pune în candele să ardă, fie în casă, fie în biserică,

unde poate fi folosit şi la miruit. După Simeon al Tesalonicului, chiar şi trupurile morţilor

se pot unge cu untdelemnul păstrat de la maslul ce li s-a făcut pe când erau în viaţă . La noi,

prin Bucovina şi nordul Moldovei, se obişnuieşte să se ungă osemintele dezgropate, cu

untdelemnul sfinţit la maslu, în cazul reînhumării lor. Pe alocuri este obiceiul ca, din făina

şi untdelemnul binecuvântat la maslu, să se facă pâinişoare din care se dă bolnavului să

mănînce, în unele părţi (ca de ex. Bucovina), din untdelemnul sfinţit se dă bolnavului să

guste îndată după Sfânta împărtăşire, apoi restul e folosit la pregătirea mîncărilor destinate

pentru el.

În alte părţi, din făina binecuvîntată la maslu, se fac prescuri pentru Liturghie (dacă

este mai multă).

Beţişoarele folosite pentru ungere se adună şi se îngroapă ori se ard, aruncîndu-se

cenuşa în loc curat. 14

14 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 434.

23


2. Săvârşirii Tainei Sfântului Maslu

Săvârşitorul Tainelor este Hristos însuşi, în Duhul Lui, prin mâinile şi cuvintele

episcopului sau preotului, care se roagă împreună cu comunitatea. În epicleza fiecărei Taine, rostită

de episcop sau preot este prezentă întreaga comunitate a Bisericii, fiindcă tainele nu sunt şi nu vor fi

niciodată simple evenimente personale, individuale. Ele interesează atât organismul Bisericii cât şi

pe primitorii acestora, fiindcă prilejuiesc revărsarea Duhului din Biserică dar şi de sus. Dacă tainele

sunt lucrări sfinţitoare ale comunităţii, înseamnă că de nici una din ele nu poate dispune cineva

după bunul plac, ci sunt date pentru ca prin ele să se exercite puterea sfinţitoare a Bisericii.15

Săvârşitorii acestei taine sunt preoţii dacă este posibil în număr de şapte, după cele

şapte daruri ale Duhului Sfânt (Isaia XI, 2-3). Numărul acesta de şapte este amintit şi în Vechiul

Testament. Astfel, şapte preoţi sunau din trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurat Ierihonul când

1-au cucerit israeliţii (Iosua VI, 13-16). De şapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe Muntele Cârmei

ca să aducă ploaie peste pământ (III Regi XIX, 42-44). Proorocul Elisei a înviat un tânăr mort

culcându-se peste el de şapte ori (IV Regi IV, 34-35). Iată de ce rânduiala slujbei cuprinde şapte

apostole, şapte evanghelii, şapte rugăciuni deosebite pentru tămăduirea bolnavului şi de şapte ori

se citeşte rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului, deci câte o dată pentru fiecare preot.

Dar în lipsă de şapte preoţi, Sf. Maslu se poate săvârşi şi de către cinci sau trei preoţi, după cum

îndrumă Molitfelnicul la această taină.16

În concluzie, săvârşitorii maslului sunt numai preoţii şi episcopii. Despre aceştia porunceşte

categoric Sfânta Scriptură: „De este cineva bolnav, să cheme preoţii Bisericii..." (Iacov V, 14). Dar

de aici nu înseamnă că episcopul n-ar fi îndreptăţit la săvârşirea tainei, deoarece, având

plenitudinea harului, episcopul poate săvârşi toate tainele. Se face amintire numai de preoţi, întrucât

preoţii sunt mai aproape de credincioşi şi pot fi chemaţi mai repede în ajutorul bolnavilor. Din

spusa Apostolului: „să cheme preoţii Bisericii" s-a rânduit ca, pentru săvârşirea maslului, să fie mai

mulţi preoţi (Luca XVII, 14). Biserica a rânduit, de obicei, numărul de şapte, dar pot fi mai puţini

(Lev. XIII, 2-3; XIV, 2-5).17

15 Pr. Dr. Vasile Citirigă, Preoţia credincioşilor în Biserică şi societate, Editura Academprint, Târgu-Mureş, 2000, p. 103.16 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu şi Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 228.17 Diac. P. I. David, Invazia sectelor, vol. III, Editura Europolis, Constanţa, 2000, p.146.

24


3. Chemarea Sfântului Duh la Taina Sfântului Maslu

Chemarea Sfântului Duh are, ca şi la mirungere, două etape : 1) etapa sfinţirii

untdelemnului şi 2) etapa ungerii bolnavului.

Rugăciunile sfinţirii untdelemnului au un curs progresiv. Prima invocare, urmează

ecteniei celei mari. Chemarea este pronunţată separat de fiecare din cei şapte preoţi:

«Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale

trupurilor noastre, însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta (în acest moment al citirii

rugăciunii acesteia, toţi preoţii binecuvintează untdelemnul), ca să fie celor ce se vor unge

din el spre tămăduirea şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a

sufletului şi de toată răutatea». A doua invocare se face de un singur preot, ca la taina

Sfintei Euharistii, inserată în rugăciunea după prima evanghelie : «Cel ce eşti fără de

început şi fără sfârşit. Sfinte al sfinţilor, Care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău să-mi

tămăduiască toată boala şi toată neputinţa sufletelor si trupurilor noastre, trimite Duhul Tău

cel sfânt şi sfinţeşte untdelemnul acesta şi-1 fă robului Tău acesta (N), care se va unge, spre

izbăvire desăvârşită de păcatele lui şi spre moştenirea împărăţiei cerurilor».

Imediat după această rugăciune, urmează ungerea cu untdelemnul sfinţit, după

ritualul prescris, cînd se pronunţă aceste cuvinte : «Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al

trupurilor, care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece

toată boala şi să răscumpere din moarte, tămăduieşte pe robul tău acesta (N) de neputinţa

trupească şi sufletească ce 1-a cuprins şi-1 fă să vieze prin harul Hristosului Tău». Această

chemare va fi pronunţată de fiecare din cei şapte preoţi, după citirea evangheliei respective

şi a rugăciunii aferente evangheliei, însoţită de ungerea cu untdelemnul sfinţit.

Sub raport psihologic, taina Sfântului Maslu este o formă a rugăciunii colective a

Bisericii întregi, preoţi şi credincioşi, este credinţa tuturor pentru unul, ca putere spirituală

concentrată asupra celui bolnav, în care se unesc darul Duhului cu puterea credinţei obşteşti.

Sănătatea omului nu este numai o problemă individuală, ci este mai ales socială. (Biserica

încorporează pe individ în trupul umanităţii universale a lui Hristos operând mântuirea din orice

rău.18

18 Pr. Prof. N. Buzescu, Lucrarea Sfântului Duh în Sfintele Taine, în „Ortodoxia", XXXI (1979), nr. 3-4, p.579-580.

25


4. Semnificaţia numărului de şapte la Taina Sfântului Maslu

Biserica a acordat acestei Sfinte Taine importanţa ei cuvenită, savârşind-o într-un cadru

solemn cu prezenţa unui număr mare de preoţi, în strânsă concordanţă cu îndrumările Sfântului

Apostol Iacov (V, 14). Obiceiul acesta este menţionat şi întărit chiar de Sfântul Apostol Pavel, din

care se citează în timpul oficierii slujbei, în cea de-a şasea pericopă apostolică: „Ajutându-ne şi voi cu

rugăciunea pentru noi, aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de

mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi." (II Corinteni I, 11).

Pe temeiul acestor argumente, Biserica a întocmit actuala rânduială liturgică a Maslului,

alcătuită din şapte grupe de pericope scripturistice (Apostol şi Evanghelie), şapte rugăciuni şi şapte

ungeri cu rostirea de şapte ori a formulei Tainei şi cu participarea a şapte preoţi slujitori.

Este forma expresivă a rugăciunii colective a Bisericii, preoţi şi credincioşi, solidarizaţi cu

cel în suferinţă, este mărturia credinţei tuturor pentru unul, ca forţă spirituală îndreptată asupra

celui bolnav, în care se unesc darul Duhului cu puterea credinţei obşteşti. „De aici şi caracterul

comunitar al cultului divin, public, ortodox şi certitudinea că voinţa lui Dumnezeu se înduplecă mai

uşor prin rugăciune unită şi puternică."19

Faptul acesta este dovedit cu prisosinţă de numeroase exemple din istoria sfânta a Vechiului

Testament, în care ni se arată că prin împlinirea de şapte ori a rugăciunii, Dumnezeu s-a îndurat faţă

de oameni, trimiţându-le harul şi binecuvântarea Sa. Astfel, şapte preoţi au sunat din trâmbiţe şi de

şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, până când israeliţii au cucerit-o (Iosua VI, 13-16); de

şapte ori s-a rugat profetul Ilie pe muntele Cârmei până când Dumnezeu a revărsat ploaie pe pământ (II

Regi XIX, 42-44); de şapte ori s-a plecat Elisei asupra unui mort până 1-a înviat (IV Regi IV, 34-35),

iar Neeman Sirianul, la îndemnul profetului Elisei s-a cufundat de şapte ori în râul Iordan pentru a se

vindeca de lepră (IV Regi V, 14). Numărul de şapte preoţi şi de şapte acte de cult existente în structura

rânduielii Tainei, a fost pus în analogie şi cu însemnătatea simbolică a acestei cifre, care semnifică

19 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, 1996, p.241.

26


cele şapte daruri ale Duhului Sfânt (Isaia XI, 2-3); fapt pentru care a fost socotit număr sfânt,

închipuind desăvârşirea. 20

Deci, în Vechiul Testament, această cifră a preînchipuit acţiunile şi efectele Tainei Sfântului

Maslu şi anume, restabilirea sănătăţii sufleteşti şi trupeşti a credinciosului şi refacerea comuniunii

sale cu Hristos şi cu semenii.21

O consecinţă practică, pe care au adoptat-o catolicii, este semnificaţia numărului

slujitorilor, în chip oficial, la unul singur şi a slujbei, care constă într-o singură ungere la frunte de

către preot prin formula prescrisă: „Per istam sanctam unctionem, indulgeat ibi dominus quide

quid delaquisti. Amen!”. Biserica noastră, după menţiunea apostolului, care confirmă practica

bisericii apostolice, recomandă să fie şapte preoţi, iar în caz de nevoie, chiar unul singur, dar să

săvârşească ceremonialul întreg. Din acest punct de vedere este cu totul nedreaptă acuzaţia

uniţilor, că în Biserica noastră se impune numărul de 3-7 preoţi a căror lăcomie, poporul nevoiaş e

silit s-o satisfacă prin colecte publice.

E adevărat că în unele părţi există credinţa, că „maslul n-are leac dacă nu se plăteşte cu

bani de căpătat”. Însă, la originea acestui obicei, nu e „lăcomia clerului oriental” – cum zic uniţii –

ci probabil că în unele cazuri, bolnavii săraci, a căror căutare îndelungată a epuizat orice mijloc

material, au fost ajutaţi prin colectă publică. Desigur, misiunea pastorală porunceşte preotului de a

nu pretinde plată la săvârşirea acestei sfinte taine, ca şi la sfintele taine a pocăinţei şi a sfintei

împărtăşiri.22

Cînd sunt şapte preoţi, rugăciunea de binecuvântare a untdelemnului o citeşte

fiecare câte o dată. După îndrumările Molitfelnicului, taina se poate săvârşi însă şi de cinci

sau de trei preoţi, abaterile de la aceste rânduieli urmând a fi corectate.23

Ca abatere conştientă şi intenţionată de la regulile fundamentale ale Tipicului este şi

săvârşirea Maslului de un singur preot în condiţii normale.24

20 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Sfintele Taine şi ierurgii în ritul liturgic ortodox, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 121.21 Ibidem, p. 122. 22 Pr. Eugeniu N. Alexandrescu, Preotul şi îngrijirea bolnavilor, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica – Ilfov, p. 57-58.23 Prof. N. Grosu, Taina Sfântului Maslu, în „Ortodoxia", XXXI (1979), nr. 3-4, p.561.24 Pr. Lector Gheorghe Remete, Uniformitatea liturgică, suport al activităţii în cult, pericol în păstrarea unităţii de credinţă, în „Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă”, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 99.

27


5. Primitorii Tainei Maslului – Maslul pentru bolnavi şi pentru cei sănătoşi

Conform practicii Sfinţilor Apostoli, care, după prima lor trimitere, «ungeau cu

untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i tămăduiau» (Mc. VI, 13) şi potrivit sfatului Sfântului

Apostol Iacov (V, 14), sfântul maslu se săvârşea mai întâi de toate pentru cei bolnavi, ca

un rit de tămăduire, care să aducă bolnavului sănătatea sa fizică, socotită ca un dar al lui

Dumnezeu şi ca un semn al acţiunii Sale divine. Dar întrucât prin această sfântă taină se

cere şi se dobândeşte nu numai tămăduirea de bolile trupului, ci şi iertarea păcatelor, în

Biserica Ortodoxă se poate face maslul nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru cei

sănătoşi, chiar şi pentru copii, şi nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Căci în

fond, orice om este virtualmente bolnav şi muritor. Astfel, Simeon al Tesalonicului

îndemna pe fiecare creştin să se nevoiască a-şi face maslu. Ba în unele părţi ale Ortodoxiei

(la greci), se obişnuia mai de mult a se face maslu chiar pentru sufletele morţilor. De

aceea, mai ales în bisericile din oraşe, în mânăstiri şi la catedrale, se săvârşeşte adesea

maslu de obşte, adică atât pentru bolnavi cât şi pentru cei sănătoşi, ca un rit cu sens

evident penitenţial, menit să acorde o iertare generală de păcate, mai ales înainte de Paşti .

În practică, bolnavul pentru care se săvârşeşte în chip special maslul, mai întâi se

spovedeşte (atunci cînd e posibil), pentru ca să capete, prin dezlegarea dată de duhovnic,

curăţirea sufletului de păcate, care va fi pecetluită apoi prin maslu, aducând după sine şi

tămăduirea trupului de boală; din punct de vedere dogmatic însă, efectele maslului nu sunt

condiţionate de săvârşirea în prealabil a tainei pocăinţei.

După vechile Pravile bisericeşti nu trebuie să se facă maslu celor ce li s-a legat limba,

pruncilor până la şapte ani (pentru că ei nu au păcate) şi nebunilor până ce nu îşi vin în fire.25

Primitorii Tainei sunt toţi credincioşii, indiferent dacă sunt bolnavi trupeşte, căci

sufleteşte, toţi suntem bolnavi, adică supuşi păcatului, şi prin urmare, toţi avem nevoie de roadele şi

efectele ei terapeutice.

25 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 427-428.

28


Fireşte, „primirea Maslului nu este obligatorie şi nici necesară pentru mântuire, căci Taina

instituită pentru iertarea păcatelor şi deci pentru mântuire, este Pocăinţa”26, însă de o ameliorare şi

întărire sufletească toţi avem nevoie. „Uneori, vindecarea se produce mai mult prin întărirea

puterilor sufleteşti; iar alteori, prin iertarea păcatelor nemărturisite, întrucât aceasta întăreşte sufletul

şi, prin suflet şi trupul". 27

Cât priveşte prezenţa primitorior Tainei Sfântului Maslu, există un aspect care merită să fie

discutat. Când e vorba de Maslul săvârşit în particular, fiecărei persoane bolnave, acasă sau la spital,

aici nu se pot face nici un fel de comentarii şi cu atât mai mult nu se observă abateri de la rânduiala

stabilită. Discuţii comportă Maslul de obşte care se obişnuieşte a se face în multe biserici, fie în Postul

Mare, fie în tot timpul anului. La acest Maslu de obşte nu participă numai cei bolnavi, ci şi

credincioşi care se roagă pentru toate nevoile, îndepărtându-se oarecum de scopul Tainei şi anume

acela de a se săvârşi pentru tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti. Săvârşită în felul acesta şi uneori cu

abateri de la regula tipiconală, Taina Maslului riscă să fie transformată într-o simplă ierurgie,

binecuvântare sau dezlegare. Există obiceiul ca la această Taină a Maslului de obşte să vină doar

cineva din familie sau rudele ori prietenii apropiaţi şi să aducă lucruri aparţinând celui bolnav, de

multe ori chiar fotografia, pe care le dau spre ungere cu untdelemnul special sfinţit de către preot,

considerându-se că, prin aceasta, cel bolnav a participat la slujba Maslului sau i s-a săvârşit Taina.

Uneori este un lucru jenant şi supărător ca preotul să ungă, la fiecare din cele şapte ungeri, braţe

întregi de lenjerie şi fotografii ale celor care nu sunt de faţă, cine ştie din care pricini,

binecuvântate sau mai puţin binecuvântate, creând impresia celor care le prezintă că posesorii acestor

lucruri au luat parte la Maslu. Maslul de obşte este socotit valabil pentru cei care sunt de faţă şi

asupra cărora se săvârşeşte. Spre deosebire de cel particular, el se săvârşeşte asupra tuturor celor care

iau parte la el, oferind posibilitatea de a fi săvârşit pentru cât mai mulţi. El nu scuteşte de prezenţă pe

cei care vor să ia parte la el. Simpla prezentare de haine şi fotografii nu înseamnă şi participare la

Maslu a posesorilor acestora. Ceea ce contează este pomenirea numelor celor care nu sunt de faţă şi

rugăciunea pentru ei, dar nu se poate spune că prin aceasta li s-a săvârşit Sfântul Maslu.

Încurajarea unei asemenea practici ar duce la concepţia că este suficient ca alţii să ne prezinte lucruri

sau fotografii sau să ne pomenească numele la slujbe, pentru ca efectul Tainei să se răsfrângă

asupra noastră. O fotografie unsă cu untdelemn nu poate nicicum să ne reprezinte, iar ungerea

hainelor nu poate decât să ne aducă un spor de sfinţire şi de binecuvântare, dar nu ne scuteşte de

prezenţa la Maslu. De asemenea şi beţişoarele îmbibate cu untdelemn sfinţit, care se dau acasă, sunt

folositoare celor bolnavi, dar aceasta nu

26 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran şi Pr. Prof. I. Petreuţă, Tologie dogmatică specială şi simbolică, vol. II, Bucureşti, 1958, p. 927.27 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 136.

29


înseamnă că au participat la Maslu. Taina Maslului nu se poate, aşadar, săvârşi de la distanţă sau în

lipsa celui bolnav, ci numai în prezenţa lui.28

Acelaşi lucru trebuie spus şi despre alte forme de rugăciune prin care se încearcă suplinirea

persoanelor care au nevoie de acea rugăciune sau lucrare sfinţitoare. În baza rugăciunii unora pentru

alţii, putem pomeni numele celor absenţi la orice slujbă de mijlocire, de sfinţire sau de iertare ori

dezlegare, dar aceasta nu înseamnă că persoana pomenită a participat la ea. Cu atât mai mult, cu cât

persoana respectivă nici nu doreşte aşa ceva. Aceasta ar încuraja neparticiparea la slujbele

Bisericii şi ar alimenta falsa idee că este suficient ca alţii să se roage pentru noi. De aceea,

netăgăduind importanţa rugăciunii pentru alţii, trebuie să spunem că viaţa duhovnicească cere o

participare directă, personală şi eficientă la cultul Bisericii, care ne situează în comuniune cu

Dumnezeu şi cu semenii.

În concluzie, Sfintele Taine ca şi toate lucrările sfinţitoare ale Bisericii nu se săvârşesc cu

adevărat decât în prezenţa primitorului.

28 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p.414-415.

30


6. Locul şi timpul săvârşirii Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în biserică sau la locul de zăcere al bolnavului,

oricând este nevoie. De obicei se face miercurea sau vinerea şi mai ales în timpul posturilor.

Maslul de obşte se săvârşeşte miercuri şi joi în Săptămâna Patimilor, în amintirea ungerii

Mântuitorului cu mir de către femeia păcătoasă (Luca VII, 37-38).29

Sfîntul maslu se săvîrşeşte fie la biserică (pentru mai mulţi), fie la casa bolnavului

pentru care ne rugăm sau la locul de zăcere (spital).

În ceea ce priveşte timpul, săvîrşirea lui nu e legată de zile sau soroace anumite (fixe),

ci se face oricînd e nevoie. Se obişnuieşte însă să se facă mai ales în zilele de luni, miercuri şi

vineri, şi de preferinţă în timpul posturilor de peste an. În unele biserici de oraşe, la catedrale şi

în mînăstiri, se face maslu de obşte mai ales în Sfînta şi Marea Miercuri (în Săptămîna

Patimilor), în amintirea ungerii Mîntuitorului cu mir de către femeia cea păcătoasă (Le. VII, 37

—38). Se face, de asemenea, maslu pentru cei sănătoşi, şi Joi sau Vineri din Săptămîna

Patimilor, iar pe alocurea chiar în Marea Sîmbătă, înaintea Ceasurilor (sau a Liturghiei), în

amintirea ungerii trupului Mîntuitorului cu miresme, de către mironosiţe. În Bucovina se

îndătinează a se face maslu în Joia Săptămânii Patimilor, în loc de spălarea picioarelor care se

face prin mînăstiri, iar în unele locuri din Biserica Greciei se obişnuieşte să se facă maslu şi în

ziua Sfântului Iacob, fratele Domnului (23 oct.).

În ceea ce priveşte timpul din zi, se indică dimineaţa, cum se făcea de regulă

pretutindeni, pînă nu de mult se obişnuia pe alocuri să se facă maslu de obşte şi după masă

(spre seară), cînd credincioşii sînt mai liberi (mai ales la oraşe) şi pot lua parte la slujbă.30

29 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu şi Pr. Prof. Gheorghe Neda, op. cit., p. 228.30 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 429-430.

31


7. Efectele şi foloasele Sfântului Maslu

Că Maslul nu este Taină doar pentru vindecarea trupului, ci pentru vindecarea

sufletească şi trupească a creştinului, vedem nu numai din textele care menţionează existenţa

Tainei din vechime, cît mai ales din ritualul actual al ei.

Din punct de vedere al structurii lui, ritualul Tainei se compune dintr-o parte didactică

(lecturile biblice) şi o serie de rugăciuni şi ungerea sacramentală. Această ungere, făcută de

şapte ori, este precedată totdeauna de lecturile biblice şi de rugăciunile speciale. Lecturile

biblice constituie, aşa-zisa, catehizare, Instruire a celui bolnav.

În acest sens, mai întâi există cunoscutul text din Epistola Sfântului Iacob (V, 10—16),

iar după aceea şase texte din epistolele Sfântului Pavel, toate având caracter parenetic. În

primul text (Rom. XV, l—7), Sfântul Pavel ne îndeamnă la compasiune faţă de durerile

semenilor noştri, în al doilea (I Cor. XII, 27—31, XIII, l—8), precizează funcţia

complementară a fiecărui creştin în marele organism al Bisericii, îndemnându-ne la iubire

adevărată faţă de aproapele; în al treilea (II Cor. VI, 16—18; VII, 1) precizează calitatea

creştinilor de temple ale Dumnezeului celui viu, îndemnându-i la curăţie trupească şi,

sufletească în al patrulea (I Cor. I, 8—11), Apostolul relatează cum a scăpat de moarte în Asia

prin ajutorul lui Dumnezeu, în al cincilea text (Gal. V, 22—28; VI, l—2), arată roadele

Duhului lui Dumnezeu în noi (toate acestea se arată într-o viaţă împodobită de virtuţi), iar prin

ultimul text (I Tes. V, 14—23), ca o concluzie, adresează o serie de îndemnuri precise

creştinilor: «dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei

neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva răul cu

rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă pururea. Daţi

mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.

Duhul să nu-1 stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine;

feriţi-vă de orice înfăţişare a răului, însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în mod deplin. Şi

întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul vostru să se păzească fără prihană, întru venirea

Domnului nostru Iisus Hristos».

32


Urmărind, deci, ideea principală din fiecare text al Apostolului, vedem accentul

deosebit pus pe modelarea sufletească a creştinului şi împăcarea cu Dumnezeu. Şi aceasta,

desigur, în ideea că toate celelalte ni se vor adăuga în calitate de daruri. Exemplificarea ne-o

oferă cele şapte lecturi din Evanghelii. Spusele Apostolilor sînt întărite, deci, prin cuvintele

Mântuitorului Hristos.

În trei din cele şapte pericope evanghelice este vorba de vindecări: pericopa I (Luca 10,

25—37), în care se arată că Dumnezeu, în chipul samarineanului milostiv, se îngrijeşte de cei

în suferinţe, pericopa a IV-a (Matei 10, l, 5—8) (unde se subliniază că adevărata tămăduire

este urmarea lui Hristos) şi pericopa a VI-a (Matei 20, 21—28) (unde Mântuitorul arată cât de

importantă este credinţa, ca element subiectiv, în procesul vindecării de boli (fie chiar

vindecarea prin mila lui Dumnezeu), în pericopa a II-a (Luca 19, l—10) se subliniază

necesitatea împăcării cu semenii spre a primi iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu, întâlnirea cu

Dumnezeu se realizează printr-o continuă priveghere. Acest lucru este ilustrat prin pilda celor

zece fecioare, în pericopa a cincea. În pericopa a III-a (Matei 10, l, 5—8), istorisindu-se

momentul trimiterii celor 12 Apostoli, se dă bolnavului certitudinea că Apostolii şi urmaşii lor

au puterea vindecărilor de la Mântuitorul Hristos. Toate aceste pericope evanghelice se încheie

cu cea de a VII-a, în care, după chemarea lui Matei (Matei 9, 9—13), ni se spune că

Mântuitorul, invitat fiind 1a « masă, prânzea împreună cu vameşii şi cu păcătoşii. Fariseii s-au

scandalizat că Iisus nu se ţine departe de păcătoşi. Cel care nu putea fi întinat de vreun păcat

omenesc, ca Fiu al lui Dumnezeu, le va spune : «Nu au nevoie de doctor cei sănă toşi, ci cei

bolnavi... căci n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă».

Ultima pericopa are menirea să deschidă sufletul credinciosului spre Dumnezeu şi să-i

întărească nădejdea în bunăvoinţa lui Dumnezeu.

În cadrul rânduielii Tainei Maslului, partea didactică este împlinită de rugăciunile

speciale ale Tainei, în rugăciunea de sfinţire a untdelemnului (rostită de şapte ori), preoţii se

roagă ca Dumnezeu să sfinţească untdelemnul «ca să fie celor ce se vor unge din el spre

tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată

răutatea». Untdelemnul trebuie să capete, deci, puterea vindecării lor sufleteşti şi trupeşti.

În niciuna din cele şapte rugăciuni de după Evanghelie nu se cuprind cereri doar

pentru sănătatea fizică, ci pentru tămăduirea sufletului şi a trupului, insistându-se chiar asupra

necesităţii iertării păcatelor. La fel, rugăciunea «Părinte Sfinte, doctorul sufletelor, şi al

trupurilor...» (rostită de şapte ori), considerată epicleza Tainei Maslului, insistă asupra

vindecării totale a credinciosului, sufletească, deci, şi trupească. Iar în rugăciunea de la urmă,

citită pe capul bolnavului, preoţii insistă asupra iertării păcatelor celui în suferinţă.

33


Maslul este Taina prin care se urmăreşte însănătoşirea deplină a credinciosului, nu

numai însănătoşirea trupului. Ştiut fiind că orice boală (fie că ne este dată spre încercare, fie

spre pedeapsă) constituie prezenţa răului în fiinţa umană, iar aceasta nu se găseşte decât acolo

unde este păcatul, în Taina Maslului se insistă pe iertarea păcatelor. Maslul nu înlocuieşte

totuşi Taina Mărturisirii. Alte păcate mărturisite, cât şi cele uitate sînt iertate în Taina

Mărturisirii. Maslul nu completează, deci, iertarea primită în Taina Mărturisirii. Şi totuşi ne

rugăm pentru iertarea păcatelor celui bolnav. Nu găsim în scrierile Părinţilor o precizare a

categoriei de păcate pentru care se cere iertarea în Taina Maslului. Noi considerăm că se cere

iertarea păcatelor care, din slăbiciunea minţii, au scăpat să fie vreodată mărturisite, şi care

pătrunzând în subconştientul creştinului, îi slăbeşte virtuţile şi provoacă acestuia boli sufleteşti

şi trupeşti. Păcatul este o faptă materială, o vorbă sau un gând potrivnice voii lui Dumnezeu

prin care se încalcă voia lui Dumnezeu, de unde vina pentru păcat. Păcatul este totodată

experienţa şi trăirea de către om a unei realităţi pentru care nu a fost creat. Păcatul afectează

deodată raporturile noastre cu Dumnezeu, cu semenii, dar afectează profund însăşi fiinţa

noastră. De multe ori omul trăieşte păcatul şi urmările acestuia fără să-şi dea seama. Păcatul

activează în subconştientul uman sub forme maladive nebănuite. De multe ori, creştinul nu

reuşeşte să-şi dea seama de ciudăţenia unor comportamente nevrotice generate tocmai de

trăirile (sub) inconştiente ale păcatului, ceea ce face chiar şi în cazul unei mărturisiri sincere,

nerealizând care este mobilul unora din bolile lui. Aceste trăiri ale păcatului pot afecta profund

structura fiinţei umane.

În Taina Măturisirii se iartă păcatul ca vină în fata lui Dumnezeu, în Taina Maslului se

iartă păcatul ca trăire existenţială de cele mai multe ori inconştientă, dar care poate genera

afecţiuni sufleteşti şi trupeşti nebănuite.31

Deci, efectele Tainei se răsfrâng asupra ambelor elemente ale corpului uman: suflet şi trup,

căci în orice acţiune, omul este prezent cu întreaga sa fiinţă dihotomică (psihofizică). Sufletul este

în trup şi trupul este în suflet; sufletul suferă pentru trup, după cum trupul suferă pentru suflet.

De aceea şi vindecarea este oferită în mod deplin, atât trupului cât şi sufletului deodată. Acest

adevăr îl desprindem şi din rugăciunea de sfinţire a untdelemnului, care redă însăşi esenţa Tainei.

„Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi trupurilor noastre,

însuţi Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi

spre izbăvire de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea. Ca şi întru

aceasta să se preaslăvească preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum

şi pururea şi în vecii vecilor."

31 Diac. Asist. Vasile Răducă, op. cit., p. 180-182.

34


Dacă vindecarea trupească nu este totdeauna evidentă, aceasta se datorează puţinătăţii

credinţei sau faptului că însănătoşirea nu i-ar aduce bolnavului nici un folos pentru mântuire32, ea

fiind în acest caz un remediu şi un mijloc de ispăşire a păcatelor prin suferinţă şi răbdare. Apoi,

bolnavul nu se vindecă în mod automat, căci atunci Taina ar deveni un act magic, ori se ştie că, în

majoritatea cazurilor, îndeplinirea unei rugăciuni depinde de atotştiinţa şi bunătatea divină şi de

credinţa celui ce o săvârşeşte. Dumnezeu singur ştie şi hotărăşte ce este folositor omului, iar acesta,

la rândul său se pregăteşte după cuviinţă, pentru a se împărtăşi cu vrednicie de binefacerile Sale:

„Lucrarea Sfântului Duh în om, care este cerută şi acordată prin Taina Maslului, nu s-ar putea efectua

fără o deschidere a sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă.”33 Aceasta face parte din ansamblul

de pregătire spirituală a credinciosului pentru o receptivitate activă faţă de taină şi „nu pentru a se

putea săvârşi Taina, care se săvârşeşte din rânduiala dumnezeiască, ci pentru ca harul ei

dumnezeiesc să lucreze spre mântuire.” 34

Chiar dacă Mărturisirea nu precede Taina Sfântului Maslu (şi de regulă nu o precede

atunci când se oficiază în biserică, în cadrul obştii, cum se obişnuieşte miercurea şi vinerea, de

pildă), credincioşii trebuie să aibă credinţa că se apropie de o Taină aşezată de Domnul nostru

Iisus Hristos şi să-şi manifeste dorinţa de a o primi şi de a conlucra cu harul divin care li se conferă

prin ea.

Sfânta Taină a Maslului se poate repeta ca şi Sfânta Taină a Mirungerii şi a

împărtăşaniei, dar spre deosebire de toate celelalte Sfinte Taine, aceasta nu produce nici măcar

în mod excepţional vreun efect juridic.35

Nu toţi credincioşii bolnavi se vindecă prin Maslu. Efectul tainei depinde în primul

rând de tăria credinţei celui ce o primeşte. Mântuitorul n-a făcut minuni în părţile

Nazaretului, din cauza „necredinţei lor"(Marcu 6, 1; 5—6). Iar celor pe care i-a vindecat le-a

zis: „Fie vouă după credinţa voastră" (Matei 9, 22, 29 ; 15, 28 ; 8, 10, etc.). În al doilea rând,

noi nu putem şti dacă această taină a avut sau nu efect, când cineva, după primirea ei, moare.

E posibil ca Dumnezeu să-1 mântuiască pe cineva chemiându-l la Sine. De altfel, nu

vindecarea trupului e lucrul principal, ci a sufletului şi nu rămânerea în viaţă, ci mântuirea

cuiva este lucrarea şi scopul de căpetenie al tainei.

32 Pr. Ioan Mihălcescu, Dogmatica iubirii, în col. Clasici ai teologiei româneşti, Bucureşti, 1998, p. 263.33 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 138.34 Hristu Andrusos, Simbolica, trad. în rom. de Prof. Justin Moisescu, Craiova, 1955, p. 243.35 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 41.

35


CAPITOLUL III

1. Rânduiala Tainei Sfântului Maslu în Biserica Ortodoxă;

2. Rânduiala Maslului în Biserica Veche;

3. Rânduiala Maslului în Biserica Catolică;

4. Rânduiala Maslului în celelalte Biserici Eterodoxe;

5. Maslul în Biserica Coptă;

6. Maslul la Iacobiţii Sirieni;

7. Maslul la Nestorieni;

8. Maslul în Biserica Etiopiană;

9. Maslul în Biserica Armeană.

36


1. Rânduiala şi însemnătatea Tainei Sfântului Maslu in Bierica Ortodoxă

Slujba propriu-zisă a Tainei Sfântului Maslu este precedată de o rânduială deosebită

asemănătoare Utreniei. Această parte pregătitoare este alcătuită din cântări menite să

pregătească sufleteşte pe primitorii Tainei, inspirându-le încrederea în puterea, milostivirea şi

îndurarea lui Dumnezeu, Care îşi revarsă mila şi darul Său tămăduitor peste cei suferinzi, atunci

când aceştia îşi îndreaptă inima spre Dânsul şi nădăjduiesc în ajutorul Lui.

Partea principală a acestei rânduieli introductive o constituie Canonul Sfântului Arsenic

(imnograf din sec. IX), în stihirile acestui canon este exprimată credinţa în posibilitatea vindecării

celui bolnav prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi prin rugăciunile preoţilor. „Caută din cer, îndurate,

şi arată mila Ta celor ce aleargă la Tine, iubitorule de oameni” (prima stihiră a cântării a IX-a a

Canonului). Fiecare stihiră a Canonului este precedată de pripeala: „Stăpâne, Hristoase milostive,

miluieşte şi tămăduieşte pe robii Tăi”, pentru a ne întări convingerea că ceea ce primim prin Taina

Sfântului Maslu este posibilitatea biruinţei prin Hristos, care suferă cu cel bolnav, pentru ca acesta

să poată învinge povara şi suferinţa. Acest fapt este relevat şi în textul imnelor din ultimul capitol al

acestei prime părţi a slujbei. Unul din tropare ne edifică precis asupra acestui sens. „Cel ce ca un

îndurat însemnezi, cu mâna Ta cea nevăzută, simţurile noastre prin untdelemnul Tău cel

dumnezeiesc, caută din cer, Cel ce eşti necuprins cu mintea spre cel ce aleargă la Tine cu credinţă

şi cere iertare greşelilor şi dăruieşte-i tămăduire sufletului şi trupului, ca să te preaslăvească pe

Tine cu dragoste, slăvind puterea Ta.” 36

După încheierea părţii introductive, începe rânduiala propriu-zisă a Tainei. Cel dintâi

dintre preoţii slujitori (protosul) ia Sfânta Evanghelie şi însemnând cruciş cu ea deasupra vasului

cu făină şi untdelemn, rosteşte binecuvântarea mare: „Binecuvântată este împărăţia...", căci

fiecare Sfântă Taină, este o lucrare teandrică, transmiţătoare a harului dumnezeiesc, ca prin

acţiunea ei să se sălăşluiască împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru şi astfel, fiecare suflet să se

prefacă într-un locaş spiritual al venirii lui Hristos şi a Duhului Sfânt. „Curăţeşte mintea cea întinată

36 Stihiră a doua de la Laudele părţii introductive a slujbei Sfântului Maslu.

37


cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat Treimii celei dumnezeieşti”, se spune într-o stihiră din

partea finală a slujbei premergătoare rânduielii Tainei.

După binecuvântare, urmează ectenia mare cu cereri speciale, pentru ca Dumnezeu să

binecuvânteze untdelemnul cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh, după care se rosteşte

de şapte ori rugăciunea de sfinţire a untdelemnului, făcându-se de fiecare dată asupra lui semnul

binecuvântării.

Rugăciunea preoţilor, la care se adaugă rugăciunea şi contribuţia materială a

credincioşilor, imprimă bolnavului o sporită putere de refacere sufletească şi trupească, izvorâtă din

sentimentul de solidaritate a tuturor în suferinţă, în Hristos şi cu Hristos. Acest aspect scoate în

relief caracterul eclezial al Maslului, ca Taină a participării comune a membrilor Bisericii pentru

ridicarea celui suferind, însăşi săvârşirea Tainei de către mai mulţi preoţi (şapte sau măcar doi) cu

asistenţa împreună rugătoare a credincioşilor, reflectă comuniunea de rugăciune şi de dragoste şi

„voinţa Bisericii de a pune mai multe forţe ale ei în mişcare, pentru a scăpa un membru al ei de

situaţia de neputinţă şi de durere în care se află.” 37

În acest scop, se invocă ajutorul Mântuitorului, al Preasfintei Fecioare şi a sfinţilor

veneraţi în chip deosebit în popor pentru darul facerii de minuni şi al vindecărilor (Sfinţii Nicolae,

Dimitrie, Pantelimon şi Sfinţii doctori fără de arginţi).

După citirea troparelor şi a condacelor acestor sfinţi tămăduitori şi mijlocitori înaintea

lui Dumnezeu pentru noi, urmează un ciclu de şapte rugăciuni de implorare a milei lui Dumnezeu

şi şapte ungeri cu untdelemn sfinţit în timpul cărora se rosteşte de fiecare dată rugăciunea de

tămăduire a bolnavului, care conţine formula Tainei: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al tru-

purilor...”.

„Untdelemnul sfinţit de la Sfântul Maslu luminează şi sfinţeşte sufletele şi trupurile,

vindecă rănile, alungă bolile, curăţeşte noroiul păcatului şi are puterea de a da mila şi bunătatea lui

Dumnezeu”, pentru că „este dumnezeiesc, sfânt, plin de dumnezeiescul dar al Duhului Sfânt, ca

şi apa Botezului, care deşi e apă, este plină de Duh, curăţeşte sufletele, înnoieşte pe om şi-1 face fiu

al lui Dumnezeu şi fără de păcat.” 38

Cu acest untdelemn, preoţii ung (pe rând) părţile principale ale trupului celui bolnav:

fruntea, gura, nările, urechile, pieptul, mâinile şi tălpile picioarelor, pentru întărirea şi luminarea

simţurilor, iar semnificaţia biruinţii crucii (în chipul căreia se face ungerea) o arată cântăreţul,

cântând în timpul acestui ritual următorul tropar: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai

dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat

37 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 139.38 Sf. Simeon al Tesalonicului, Despre Sfântul Maslu, în trad. rom. cit., p.188-189.

38


şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii.” Din Hristos cel

răstignit şi înviat, primitorii Tainei iau puterea biruinţei, pentru a învinge păcatul, a rezista în faţa

ispitelor şi a încercărilor şi a suporta crucea suferinţelor trupeşti cu răbdarea uşurată de bucuria

învierii Lui, care îi va învia şi pe ei din moartea păcatului, înălţându-i la viaţa cea nouă, de

sfinţenie şi de slujire curată a lui Dumnezeu. Faptul acesta îl exprimă chiar cuvintele rugăciunii

întâi, care se rosteşte după citirea primei Evanghelii: „Că Tu eşti Dumnezeu mare şi minunat, Care

păzeşti legământul Tău şi dai mila Ta celor ce Te iubesc pe Tine... Cel ce ne-ai scos din întuneric şi

din umbra morţii, zicând celor din legăturile iadului: ieşiţi, şi celor din întuneric: descoperiţi-vă, că a

strălucit în inimile noastre lumina cunoştinţei Unuia-Născut Fiului Tău, de când s-a arătat pentru

noi pe pământ şi cu oamenii împreună a petrecut. Şi celor ce l-au primit, le-ai dat putere să se facă

fiii lui Dumnezeu prin baia naşterii din nou, dăruindu-ne înfierea şi făcându-ne părtaşi biruinţei

asupra diavolului. Pentru că n-ai binevoit a ne curaţi numai prin sânge, ci ai dat şi în untdelemnul

sfinţit chipul Crucii, ca să ne facem noi turmă lui Hristos, preoţie împărătească, neam sfânt,

curăţindu-ne cu apă şi sfînţindu-ne cu Duhul cel Sfânt.” Partea de la început a rugăciunii conţine a

doua formulă de invocare a Sfântului Duh pentru sfinţirea untdelemnului („Trimite Duhul Tău

cel Sfânt şi sfinţeşte untdelemnul acesta şi-1 fă robului Tău (X), care se va unge, spre izbăvire

desăvârşită de păcatele lui...”) iar partea finală (a acestei rugăciuni), cuprinde o cerere stăruitoare

către Dumnezeu, pe Care îl rugăm să facă cât mai evidente, mai vii şi mai roditoare efectele

terapeutice ale ungerii cu untdelemn sfinţit. „Facă-se Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de

bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată

lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică.”

Fireşte, şi vindecarea trupească este avută în vedere, odată cu cea sufletească, căci prin păcat,

organele de simţ ale trupului au rămas oarecum afectate şi slăbite, iar acum, prin ungerea cu untdelemn

sfinţit în numele Domnului, ele sunt înviorate, curăţite şi întărite cu puterea Duhului Sfânt pentru a

opune rezistenţă împotriva pornirilor pătimaşe şi uneltirilor diavolului şi a lucra la îndeplinirea voii

dumnezeieşti, aşa cum invocăm pentru cel bolnav într-una din cele şapte rugăciuni: „Gura lui o umple de

lauda Ta. Buzele lui le deschid spre slăvirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor

Tale. Picioarele lui le îndreptează spre vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele şi gândirea lui,

întăreşte-le cu harul Tău”39. „Prin untdelemnul sfinţit cu care se unge bolnavul, e închipuit şi

comunicat Duhul Sfânt." 40

De aceea, într-una din aceste rugăciuni se cere împărtăşirea Duhului Sfânt şi sălăşluirea

Acestuia în cel bolnav pentru refacerea integrităţii lui sufleteşti şi trupeşti, „însuţi îndurate Stăpâne,

39 Rugăciunea a şasea din Rânduiala slujbei Sfântului Maslu.40 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 136.

39


caută din înălţimea Ta cea sfântă, umbrindu-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi cu harul

Sfântului Duh în ceasul acesta şi trimite-1 peste robul Tău acesta (X), care şi-a cunoscut păcatele

sale şi a venit la Tine cu credinţă."41 în aceeaşi rugăciune este subliniat faptul că însănătoşirea

bolnavului şi izbăvirea lui din păcat se întemeiază pe actul întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Cel

ce pentru mântuirea păcătoşilor Te-ai întrupat, Dumnezeu fiind şi Te-ai făcut om pentru zidirea

Ta; Tu eşti Cel ce ai zis: n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă; Tu eşti

Cel ce ai căutat oaia cea rătăcită; Tu eşti Cel ce cu osârdie ai căutat drahma cea pierdută şi ai

aflat-o; Tu eşti cel ce ai zis: pe cel care vine la Mine, nu-1 voi scoate afară, Tu eşti Cel ce nu Te-ai

scârbit de păcătoasa care a spălat cu lacrimi cinstitele Tale picioare; Tu eşti Cel ce ai zis: de câte ori

vei cădea, scoală-te şi te vei mântui; Tu eşti Cel ce ai zis: bucurie se face în cer pentru un păcătos

care se pocăieşte.”

Toate aceste idei sunt exemplificate plastic în textele Evangheliilor citite cu acest prilej.

Dintre cele şapte pericope evanghelice, unele istorisesc pocăinţa unor persoane biblice,

pentru a fi oferite pildă celui bolnav, cum ar fi spre exemplu Zaheu (Luca XIX, 1-10), altele conţin

pilde şi învăţături ale Mântuitorului socotite ca simboluri sau analogii ale Maslului (cum ar fi, de

exemplu, pilda samarineanului milostiv, care unge cu untdelemn rănile celui căzut între tâlhari (Luca

X, 25) iar altele istorisesc vindecări minunate săvârşite de Domnul (cum ar fi, de exemplu, vindecarea

soacrei lui Petru şi a femeii cananeence (Matei VIII, 14; XV, 21) pentru a insufla şi întări

nădejdea şi încrederea bolnavului în puterea lui Dumnezeu.

Ascultând cu evlavie rugăciunile de umilinţă ale preoţilor şi minunatele pilde şi învăţături

evanghelice, bolnavul simte pe Iisus Hristos, doctorul sufletelor şi al trupurilor, plecându-se peste

patul lui de suferinţă, ca odinioară peste patul slăbănogului cu puterea şi mila Sa cea dumnezeiască,

căci aşa cum pe pământ prezenţa şi activitatea Sa mesianică a fost o revărsare de har şi de lumină,

tot aşa şi acum, prin Sfintele Taine „trimite din cer puterea Sa cea tămăduitoare” şi celor ce-l

cinstesc cu credinţă, le izvorăşte râuri de vindecări „atingându-se de trup, potolindu-le fierbinţeala,

uşurându-le suferinţele şi izgonind toată boala cea ascunsă.” 42

De aceea, preoţii slujitori se ating de creştetul bolnavului în timpul oficierii Tainei. Acest

gest ne arată că „tămăduirea se face după exemplul Stăpânului, care îşi punea mâna pe bolnavi şi

prin atingere se tămăduiau”, după cum şi obiceiul de a se citi Evanghelia pe capul bolnavului se

face în acelaşi scop, şi anume, „pentru înlăturarea a toată împotrivirea, pentru binecuvântarea lui şi

pentru curăţirea minţii şi a tuturor simţurilor.” 43

41 Rugăciunea a doua, din Rânduiala slujbei Sfântului Maslu.42 Ibidem.43 Sf. Simeon al Tesalonicului, op. cit., p.187.

40


Acelaşi înţeles este exprimat şi în ultima rugăciune („împărate Sfinte, îndurate şi mult

Milostive Doamne...") pe care o citeşte protosul la sfârşitul rânduielii slujbei, ţinând Sfânta

Evanghelie întoarsă peste capul bolnavului.

Punerea Evangheliei închipuie pogorârea mâinii Domnului însuşi peste capul

bolnavului, aşa cum enunţă textul rugăciunii: „Nu pun mâna mea cea păcătoasă peste capul celui

ce a venit la Tine cu pocăinţă şi cere de la Tine prin noi iertare păcatelor, ci pun mâna Ta cea tare şi

puternică, ce se află în această Sfântă Evanghelie...”. De aceea bolnavul sărută Sfânta Evanghelie.

Însă miezul slujbei sau formula Tainei o constituie rugăciunea: „Părinte Sfinte...” şi

ungerea bolnavului (respectiv a credincioşilor prezenţi) cu untdelemn sfinţit, pentru „depărtarea a

toată neputinţa şi a toată boala şi spre izbăvire de rele a celor ce aşteaptă mântuire.” 44

Untdelemnul binecuvântat de preoţi cu invocarea lui Dumnezeu, este sfânt, fiind plin de

darul dumnezeiesc al Sfântului Duh. El are puterea de a curaţi sufletul, prin iertarea păcatelor şi a

tămădui trupul prin izgonirea bolilor, împărtăşind mila şi îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, atât

untdelemnul sfinţit cât şi făina de grâu binecuvântată, trebuie păstrate cu grijă şi cinste, la loc curat,

ferit de impurităţi şi folosite numai în scopuri moral-religioase.

De regulă, cu untdelemnul de la Sfântul Maslu miruiesc preoţii sau se toarnă în candelă ca

să ardă, fie în casă, fie în biserică. Există şi obiceiul ca din făina şi untdelemnul sfinţit la Sfântul

Maslu să se facă pâinişoare din care se dă bolnavului să consume pe nemâncate, iar în unele părţi

(cum ar fi, de pildă, Bucovina) din acest untdelemn se dă bolnavului să guste, îndată după primirea

Sfintei împărtăşanii sau se foloseşte la prepararea mâncărurilor destinate lui.

44 Rugăciunea a patra, din Rânduiala slujbei Sfântului Maslu

41


2. Rânduiala Maslului în Biserica Veche

Din cuvintele Sfântului Apostol Iacov, privitoare la Taina Maslului, nu ni se arată ce

rugăciuni trebuie să facă preotul.

La instituirea Tainelor, Mântuitorul nu a fixat întreg ritualul, ci acesta s-a făcut şi aranjat

cu timpul de către oamenii Bisericii. Astfel se cunosc în ritualul Maslului două rugăciuni; a V-a

cu cuvintele „Doamne Dumnezeul nostru, cel ce pedepseşti şi apoi tămăduieşti...” şi a VI-a care

începe cu cuvintele „Îţi mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeul nostru, Bunule şi iubitorule de

oameni, dătătorul sufletelor şi trupurilor noastre...” şi care sunt atribuite, prima lui Ioan Gură de

Aur şi cealaltă lui Vasile cel Mare şi care, desigur, că nu putut fi introduse în ritual, mai înainte

de ei, ci cel mult în timpul vieţii lor sau în secolele următoare. De asemenea, am văzut că autorul

canonului de la Sfântul Maslu este Fericitul Arsenie, care a trăit în sec. al IX-lea şi deci

rugăciunea lui, abia atunci s-a introdus în ritual. În Evhologhiul care datează de prin secolul VIII-

IX, se găseşte şi un ritual al Maslului sub numele „Cum trebuie să se facă untdelemnul pentru

bolnavi, chemându-se şapte preoţi seara.” Partea subtanţială dintr-însul sunt rugăciuni şi printre

ele rugăciunea „Părinte Sfinte”. Ritualul Maslului printre secolele XI-XIII, probabil că era scurt.

De aici înainte se pare că ritualul Maslului a ajuns să se fixeze în forma lui de azi, căci în toate

Evhologiile greceşti şi Trebnicele slavoneşti se găseşte aproape la fel cu cea de azi.

42


3. Rânduiala Maslului în Biserica Catolică

Biserica Catolică are abateri la învăţătura Bisericii Ortodoxe cu privire la Maslu, tot aşa

s-a abătut şi în ceea ce priveşte ritualul.

Ea consideră Taina Maslului ca ultimul Har, ce i se dă omului în viaţă, ca o îndrumare

în viaţa viitoare, de unde şi numele de Extrema Unctio sau ultima ungere. Pentru acest motiv,

ritualul acestei Taine la Romano-Catolici se săvârşeşte prin câteva rugăciuni care recomandă

sufletul bolnavului către Dumnezeu şi această parte este intitulată recomandarea sufletului.

Prima parte se numeşte „vizitarea bolnavului”. De obicei la ei această Taină e precedată

de Taina Pocăinţei şi a Euharistiei. În termen general, rânduiala urmează astfel: preotul intrând în

casa bolnavului doreşte un bun venit la toţi în aceşti termeni: „ca fericirea eternă, prosperitatea

divină, bucuria senină, dragostea roditoare, sănătatea deplină să intre cu noi în această casă.” Ca

îngerii păcii să fie prezenţi şi ca toată cearta rea să fie alungată... Rugăm şi implorăm pe Domnul

nostru Iisus Hristos să binecuvânteze această casă cu toţi locuitorii ei; să vă dea un înger păzitor

să vă scape de toată frica, de toată lenea şi binevoieşte a-i păstra în sănătate în această casă.

Amin. El binecuvântează în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh şi începe ungerile pe

bolnav, mai întâi pe ochi, zicând: „prin această ungere şi mila Sa mare, Domnul îţi iartă toate

păcatele ce tu ai făcut prin vedere. Amin.”

Apoi continuă ungerea pe celelalte organe cu aceeaşi invocaţie: „La ungerea

urechilor ... ce tu ai păcătuit cu auzul. Amin.”

„La ungerea buzelor ... ce tu mereu prin gust şi cuvinte ai păcătuit. Amin.”

„La ungerea mâinilor ... ce prin pipăire ai păcătuit. Amin.”

„La ungerea picioarelor ... ce prin mers ai păcătuit. Amin.”

După unii autori la Romano-Catolici se fac numai aceste cinci ungeri, iar după alţii ca

Malteev şi chiar în Ritualele Romane se găsesc tot şapte ungeri, făcându-se şi la nas cu invocaţia

„ce tu mereu cu mirosul ai păcătuit. Amin.”, şi la piept „ce tu prin plăcere ai păcătuit, Amin!”

Această din urmă ungere la femei şi la persoane slăbite nu se face.

43


În timpul acesta, credincioşi prezenţi recită cei şapte psalmi ai pocăinţei şi anume:

Psalmi VI, XXXI, XXXVII, L, CIX, CXXIX şi CLII. După ungere se roagă preotul zicând un fel

de ectenie: „Doamne, miluieşte!” Urmează câteva rugăciuni şi Evanghelia de la Matei, cap. VII,

5-13; care expune vindecarea slugii sutaşului din Capernaum, apoi Psalmul XV, Evanghelia de la

Marcu, cap. XVI, 14-20; prin care se arată puterea dată de Mântuitorul Apostolilor, când i-a

trimis la predică după Învierea Sa, o rugăciune pentru bolnav foarte scurtă. Psalmul XIX.

Evanghelia de la Luca, cap. IV, 38-40; prin care se arată vindecarea soacrei lui Petru. Apoi iar o

rugăciune, Psalmul LXXXX, Evanghelia de la Ioan, cap. V, 1-14, care expune vindecarea

slăbănogului de 39 de ani. Rugăciunea, Psalmul LXC şi Evanghelia de la Ioan, cap. I, 1-14, prin

care se arată că totul s-a făcut şi se face prin cuvântul lui Dumnezeu. Apoi binecuvântează pe

bolnav astfel „Binecuvântarea Domnului Atotputernic, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh să

coboare peste tine şi să rămână mereu. Amin!”

În fine, când totul este slujit, când bolnavul este pe punctul de a intra în cele veşnice, se

citesc câteva rugăciuni pentru a ajuta muribundului.

Biserica Romano-Catolică a socotit Taina Maslului o ceremonie administrată celor aproape

de moarte, numai pentru întărirea sufletului în momentele agoniei. De aici şi denumirea de „extrema

unctio", adică ungerea cea mai de pe urmă, dată acestei taine. Dar practica aceasta, privind Taina

Sfântului Maslu, este străină de practica apostolică, potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe. Sfântul

Iacov vorbeşte despre bolnavi în general şi nu numai despre cei grav bolnavi, arătând că maslul nu

este săvârşit în vederea sfârşitului apropiat, ci pentru vindecarea bolnavului: „Şi rugăciunea credinţei

va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va ridica” (Iacov V, 15), de aceea este nevoie de spovedanie şi

de Sfânta împărtăşanie: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl

voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI, 54 şi 58). Iar din punct de vedere psihologic, Taina

Sfântului Maslu, administrându-se numai celor greu bolnavi şi ştiindu-se că ea este o pregătire

pentru moarte, în loc să liniştească şi să întărească, mai mult îi tulbură pe cei bolnavi.

Şi în privinţa săvârşirii Tainei, Biserica Apuseană are altă practică. Astfel, untdelemnul,

care se foloseşte se sfinţeşte de episcop (ca la Mirungere), iar preoţii numai îl administrează. Practica

contravine cuvintelor Sfântului Iacov, care spune că untdelemnul trebuie sfinţit de preoţi, cu

prilejul săvârşirii maslului, şi nu mai înainte de către episcop, ca la „Confirmare”.

Invocarea harului Duhului Sfânt pentru vindecarea celui bolnav este arătată de Sfântul

Iacov: preoţii trebuie să se roage pentru acela şi să-l ungă cu untdelemn sfinţit (Iacov V, 14-15).45

45 Diac. P. I. David, op. cit., p.144.

44


4. Maslul în Biserica Coptă

Maslul în Biserica Nestorienilor şi Monofiziţilor şi în special la Copţi şi Iacobiţii

Sirieni, care s-au despărţit de adevărata Biserică încă din secolele IV-V, se apropie mai mult de

cel al Bisericii Ortodoxe, ceea ce dovedeşte pe de altă parte, că încă din secolul IV începuse să se

fixeze ritualul Tainei Maslului.

Maslul (al-Kandil) este taina care, prin ungerea credincioşilor cu untdelemn sfinţit de

preoţi, dă vindecarea de boalele trupeşti şi sufleteşti şi iertarea păcatelor. El este săvârşit, ca şi

în ritul bizantin de şapte preoţi, care citesc câte una din cele şapte rugăciuni şi fac câte o

ungere asupra bolnavului, cu o formulă asemănătoare cu cea din ritul bizantin: «Părinte Sfinte,

Doctorul trupurilor şi al sufletelor» . Ca şi la noi se administrează Taina, şi mai ales ungerea,

şi persoanelor sănătoase trupeşte, căci după credinţa lor, Maslul «este ungerea credinciosului

bolnav de către preot, cu untdelemn sfinţit prin harul Duhului Sfânt şi prin care se cere

vindecarea trupească şi sufletească de la Dumnezeu». Efectele tainei, adică vindecarea

boalelor trupeşti şi iertarea păcatelor, sunt exprimate şi în textul rugăciunilor slujbei. Astfel, în

prima rugăciune preotul se roagă aşa: «Şi însemnează-i pe cei ce vin la Tine cu credinţă şi să

le fie lor izbăvire şi ocrotire împotriva boalelor trupeşti şi sufleteşti, după ce preoţii Tăi i-au

uns, după cum ai poruncit prin gura lui Iacob, Apostolul Tău». Totodată rugăciunea arată că

instituirea Tainei urcă în timpul Apostolilor. Aceleaşi idei le întâlnim şi în alte rugăciuni ale

Maslului: «Curăţeşte-1 de tot păcatul şi îi iartă toate fărădelegile şi-1 izbăveşte şi-1 mântuieşte

de tot răul şi ne izbăveşte pe toţi de cel rău» sau «Caută din înălţimea locaşului Tău celui

sfânt o, Milostive, şi primeşte pe robul Tău X care îşi mărturiseşte păcatele sale; care a venit la

Tine cu credinţă şi nădejde şi-i iartă toate nedreptăţile, care le-a făcut cu fapta, cu cuvântul, cu

gândul. Curăţeşte-1 de tot păcatul şi-1 păstrează în restul vieţii lui umblând în poruncile Tale».

Se observă că pentru primirea Maslului, ca şi în ritul ortodox, este nevoie de mărturisirea

păcatelor. Din rugăciunea a treia a Maslului se desprinde ideea iertării păcatelor de tot felul şi

cu pilde de iertare, Mântuitorul fiind «Doctorul sufletelor noastre».

45


Pentru aceea la copţi Taina Maslului se săvârşeşte pentru cei care sunt bolnavi şi

odată pe an, în vinerea mare, pentru toţi credincioşii înainte de săvârşirea sfintei liturghii. Cu

această ocazie toţi membrii prezenţi sunt unşi cu untdelemn sfinţit la frunte, gât şi

încheieturile ambelor mâini. În cazul în care cel bolnav nu poate merge la biserică, el este

reprezentat de unul din membrii familiei, taina săvârşindu-se numai la biserică.46

Taina Sfântului Maslu se face în biserică şi uneori şi acasă la credincioşi. La

săvârşirea ei trebuie şapte preoţi, însă se îngăduie să slujească şi mai puţini şi chiar numai

unul, cu condiţia să citească toate rugăciunile slujbei. Sfântul Maslu se poate repeta la

aceeaşi persoană şi se oficiază nu numai la bolnavi, ci chiar şi la persoane sănătoase .

Textul rugăciunilor şi rânduiala slujbei se apropie de ritul bizantin. Cele

şapte rugăciuni se numesc «rugăciunile candelei», deoarece după fiecare rugăciune se

aprinde cîte o candelă .

Untdelemul pentru Maslu şi candele trebuie să fie totdeauna provenit

din măsline, amestecat cu alte substanţe mirositoare, fiindcă, după credinţa

copţilor, măslinul este singurul pom pe care Dumnezeu 1-a scăpat de la

potop.47

5. Maslul la Iacobiţii Sirieni

Taina Sfântului Maslu la iacobiţi se săvârşeşte, ca şi în Biserica Ortodoxă, de către şapte

preoţi. Caracteristic pentru ei este obiceiul de a se săvârşi taina Sfântului Maslu chiar şi după

moarte, obicei care exista mai înainte în Biserica greacă, înainte de ceremonie preoţii îşi spală

mâinile cu apă caldă.48

46 Pr. Asist. Nicolae D. Necula, Doctrina şi viaţa religioasă a Bisericii Copte reflectate în textele ei liturgice(rugăciuni şi imne), teză de doctorat, în „Ortodoxia", XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 565-566.47 Magistrand Mihai I. Coliba, Cultul Bisericii Monofizite Copte, în „Ortodoxia", XVII (1965), nr. 3, p. 351.

48 Magistrand Costin N. Vasile, Cultul Bisericii Monofiziţilor Iacobiţi, în „Ortodoxia", XVII (1965), nr. 3, p. 360.

46


6. Maslul la Nestorieni

Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în biserică, iar pentru cei care nu pot veni aici, şi

acasă. Rânduiala Tainei pe scurt este aceasta: după Tatăl nostru, preotul citeşte o rugăciune către

Mântuitorul «doctorul trupurilor şi al sufletelor», trisaghionul cântat, doi psalmi citiţi şi îndată

ungerea cu untdelemn sfinţit. Se pare că Taina Sfântului Maslu astăzi nu se mai administrează,

probabil din cauza greutăţii de a se procura uleiul de măslin, în locul ei s-a introdus obiceiul de a

se da bolnavilor un amestec de untdelemn, apă şi puţină ţarină de pe mormintele sfinţilor (ca la

Taina Nunţii). Acest amestec se dă de către preot fiecărui bolnav spre însănătoşirea trupului şi

mântuirea sufletului.49

7. Maslul în Biserica Etiopiană

Taina Sfântului Maslu (maşâhefa kandil) se administrează ceva mai rar decât celelalte

Taine, probabil din cauza dificultăţilor de a se procura ulei de măslin. Rânduiala e aceeaşi ca la

copţi şi constă în general din citirea rugăciunilor (şapte la număr) şi din lecturi biblice care

vorbesc despre Taină. Maslul se săvârşeşte numai în biserică, atât pentru persoanele bolnave, cât

şi pentru cele sănătoase. În timpul oficierii Tainei, cei prezenţi ţin câte o lumânare în mână, de

unde şi numirea ei de „Taina lumânărilor”.50

49 Doctorand Mihai I. Coliba, Cultul Bisericii Nestoriene, în „Ortodoxia”, XVIII (1966), nr. 4, p. 550.

50 Idem, Cultul Bisericii Etiopiene, în „Ortodoxia", XVII (1966), nr. 3, p. 443.

47


8. Maslul în Biserica Armeană

Se pare că Taina Sfântului Maslu a dispărut, în practică, în Bisericile Armene.

Princinile acestei dispariţii deşi e păstrată în teorie, par a fi: identitatea de folos cu acela al Tainei

Spovedaniei, nevoia de şapte preoţi la săvârşirea maslului şi lipsa de untdelemn. (Ungerea cu unt

sfinţit din Joia Mare, ca şi aceea a preoţilor morţi, trebuie socotite ca ierurgii proprii acestei

Biserici).51

51 Prof. N. Chiţescu, Ortodoxia şi Bisericile Răsăritene mai mici, în „Ortodoxia", XXVI (1961), nr. 4, p. 495.

48


CAPITOLUL IV

Sfântul Maslu – iubirea care vindecă

Această denumire pe care am dat-o Sfântului Maslu, este lesne de înţeles, deoarece

Hristos este iubire şi atunci când Îi pronunţăm numele, spunem dragoste şi milostivire. Fiecare

cuvânt al Său şi fiecare faptă a Sa, sunt definiţii şi întrupări ale iubirii Sale pentru noi. Toată viaţa

Lui a fost o pildă de iubire şi fiecare gest al Său, o prelungire a dragostei dumnezeieşti către

oameni şi lume. Sfintele Taine sunt feţele iubirii lui Hristos pentru noi, iar numărul lor mare arată

nemăsurata Lui milostivire pentru fiecare persoană în parte, în funcţie de neputinţe, nevoi şi

durere. Texte şi imnele liturgice, ni-l prezintă pe Hristos ca pe Cel care iubeşte fără măsură şi

fără nici o condiţie:

„Iubitorule de oameni,

care ai poruncit cu milostivire apostolilor Tăi,

să plinească prin ungerea Ta cea sfântă

peste robii Tăi cei neputincioşi,

pentru rugăciunile lor,

miluieşte-ne pe noi cu ungerea Ta.”52

Alt exemplu în acest sens, este următorul:

„Cel ce eşti adâncul milei, Bunule,

primeşte Milostive, cu mila Ta cea dumnezeiască,

ca un Îndurat pe acesta ce pătimeşte.”53

52 Molitfelnic, Slujba Sfântului Maslu, Canonul facere a lui Arsenie, Slavă...de la cântarea I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 127.53 Ibidem, Cântarea a V-a, stihul I , p. 130.

49


Dragostea lui Hristos se revarsă şi peste untdelemnul adus spre sfinţire, la Taina

Sfântului Maslu, el devenind „untdelemnul îndurării” Lui, prin care se miluiesc „cei ce caută

scăpare la El”:

„Cu untdelemnul îndurării Tale, Stăpâne,

mângâie pururea sufletele şi trupurile oamenilor...

Însuţi şi acum, prin untdelemnul Tău,

miluieşte pe cei ce caută scăpare la Tine.”54

Taina Sfântului Maslu, care îşi are temeiuri atât în Vechiul Testament, dar mai cu seamă

în Noul Testament, este Vitezda credincioşilor, care aşteaptă ca la coborârea îngerului respectiv,

să fie tămăduiţi de bolile de care sunt ţinuţi:

„Tu Însuţi, Cel ce eşti minunat şi milostiv

pentru oamenii cei credincioşi,

dă, Hristoase, acestuia ce boleşte cumplit,

harul Tău cel de sus.”55

Acest text ne arată cum, întreaga Sfântă Treime participă la această Taină, deoarece

Hristos se roagă Tatălui să trimită harul Duhului Sfânt peste cel bolnav. Tot acum observăm un

lucru esenţial al învăţăturii creştine, şi anume acela că Mântuitorul Hristos, cere de la noi, în

schimbul tuturor darurilor Sale, două condiţii: credinţa în El şi în puterea Lui vindecătoare şi

faptele noastre, să fie conforme cu poruncile Sale. Dar şi acestea, nu le cere pentru El, pentru că

dumnezeirea nu este lipsită de nimic, ci ele sunt cerute tot spre folosul nostru. Să ne gândim la un

doctor care prescrie unui bolnav, un regim alimentar şi un tratament. Doctorul face acest lucru în

folosul bolnavului, pentru ca însănătişirea pacientului respectiv să fie cât mai grabnică. Pe lângă

acestea, Hristos îi arată omului cât de mult îl respectă şi ce demnitate îi acordă, lăsându-i

libertatea de a spune NU iubirii Sale.

Observăm în textele canonului din cadrul Sfântului Maslu, o cunoaştere clară, a celor care

le-au întocmit, a naturii umane şi a conlucrării omului cu Hristos, precum şi a necesităţii

ajutorului dumnezeiesc, fără de care nu am putea urca din întuneric la lumină:

„cu luminarea luminii celei dumnezeieşti,

luminează cu mila Ta, Hristoase,

pe acesta ce prin ungere vine acum,

cu credinţă, spre mila Ta.”56

54 Ibidem, p. 127, cântarea I, stihul I55 Ibidem, p. 128, cântarea a III-a, stihul I56 Ibidem, p. 129, Sedelna de la cântarea a III-a, glas 4

50


Rugăciunile canonului de la Sfântul Maslu, ni-l descrie pe Hristos Domnul, ca pe un

doctor minunat şi milostiv, care ne vindecă, nu pentru a ne îndrepta spre moarte, ci pentru a intra

în comuniune cu El şi a ne însănătoşi pentru veşnicie:

„Doctorul şi ajutorul celor ce sunt în dureri,

Izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi,

Însuţi, Stăpâne al tuturor şi Doamne,

dăruieşte tămăduire neputinciosului robului Tău,

îndură-Te şi miluieşte pe acesta care mult a greşit

şi-l izbăveşte de păcate, Hristoase,

ca să slăvească puterea Ta cea dumnezeiască.”57

Mai mult decât atât, Hristos nu este numai vindecător al trupurilor şi al sufletelor noastre,

ci şi străjer la poarta simţurilor noastre. Sfinţii Părinţi acordau o foarte mare importanţă

simţurilor omului, comparându-le cu ferestrele unei case, care dacă sunt murdare nu lasă să

pătrundă lumina, rămânând în casă întunericul, iar întunericul simbolizează moartea, confuzia şi

dezordinea. De aceea, simţurile omului trebuie păzite cu străşnicie, pentru că prin intermediul lor

pătrund în adâncul nostru, patimile şi răutăţile de tot felul.

„Însemnând acum pe robii Tăi,

cu bucuria peceţii Tale,

fă, Stăpâne, simţurile lor intrare de netrecut şi de necuprins

pentru toate puterile cele potrivnice.”58

Să-l lăsăm, aşadar, pe Hristos păzitor al nostru şi să ne însemnăm cu „bucuria peceţii

Sale”. Vedem că textul cântării ne descrie pecetea lui Hristos ca fiind purtătoare de bucurie şi

după cum ştim, bucuria este starea sănătoasă şi firească a omului. Aşa, pecetea lui Hristos, care

nu este decât jertfa Sa, alături de Cruce şi dragostea Sa, este purtătoare de viaţă şi sănătate şi de

aceea noi, cei bolnavi fie sufleteşte fie trupeşte, trebuie să ne însemnăm cu ea:

„Cel ce sfinţeşti de sus în chip tainic

sufletele şi trupurile noastre,

prin semnul dumnezeiesc al peceţii Tale,

Hristoase, cu mila Ta tămăduieşte pe toţi.”59

Bineînţeles că, în cadrul Sfântului Maslu, untdelemnul care este adus lui Hristos, spre

sfinţire, devine totodată şi pecetea sa şi această pecete, care este tămăduitoare de boli şi

neputinţe, este şi o armă puternică împotriva demonilor. Pe aceste duhuri necurate, textele şi

57 Ibidem, p. 128, Slavă... de la cântarea a III-a58 Ibidem, p. 125, cântarea a IV-a59 Ibidem, p. 130, cântarea a V-a, stihul al II-lea

51


imnele liturgice ni le prezintă ca fiind nelipsite din viaţa omului şi cu care cel din urmă se află

într-un permanent conflict, acest conflict având consecinţe binecunoscute nouă:

„Demonii cei cumpliţi să nu se atingă de acesta

ce-şi însemnează simţurile cu ungere dumnezeiască, Mântuitorule,

ci îl apără pe dânsul cu acoperământul slavei Tale”60,

iar în altă parte zice:

„sabie împotriva diavolilor este pecetea Ta, Mântuitorule,

iar prin rugăciunile preoţilor,

foc care mistuieşte patimile sufleteşti;

pentru aceasta, cu credinţă,

Te lăudăm pe Tine noi cei ce am primit vindecare.”61

Spuneam că untdelemnul este adus spre sfinţire lui Hristos, pentru că nu trebuie să uităm

că săvârşitorul Tainelor în Biserica Ortodoxă este Hristos Domnul, de unde şi marea putere de

vindecare, ce ne vine din această Sfântă Taină. Preoţii slujitori fac vizibilă lucrarea sfinţitoare a

lui Hristos, prin actele de cult, lucru făcut cunoscut nouă şi de cântările acestei Sfinte Taine:

„tinde mâna Ta dintru înălţime, Iubitorule de oameni

şi sfinţind untdelemnul Tău acesta, Mântuitorule,

dă-l robului Tău spre sănătate şi izbăvire de toate bolile”62,

iar în ultima rugăciune care se citeşte cu Sfânta Evanghelie deschisă pe capul bolnavului, găsim

întărirea acestei idei:

„nu pun mâna mea cea păcătoasă

peste capul celui ce a venit la Tine

cu pocăinţă şi cere de la Tine, prin noi,

iertarea păcatelor,

ci pun mâna Ta cea puternică şi tare,

ce se află în această Sfântă Evanghelie,

pe care, slujitorii cei împreună cu mine,

o ţin deschisă pe capul robului Tău.”

Dacă ni se pare, la un moment dat, că textele rugăciunilor din acest canon se repetă,

deoarece ele conţin aceleaşi cereri, acest lucru ni se întâmplă doar atunci când le citim într-un

mod superficial, neînţelegând relaţia şi dialogul omului neputincios şi însetat de Dumnezeu, cu

Ziditorul său, precum şi necesitatea harului dumnezeiesc, izbăvitor de boală şi de păcat:

60 Ibidem, cântarea a VI-a, stihul al II-lea61 Ibidem, Slavă... de la cântarea a VII-a62 Ibidem, Slavă... de la cântarea a VI-a

52


„Tu, Mântuitorule, Cel ce eşti singurul Dumnezeu,

care, cu mila şi cu îndurările Tale,

tămăduieşti tuturor patimile sufletelor şi zdrobirile trupurilor,

Însuţi vindecă şi pe acesta ce pătimeşte în neputinţe, tămăduindu-l.”63

Dacă le vom citi cu atenţie sporită, cu mintea coborâtă în inimă şi dacă vom realiza prin

rugăciune acel dialog tainic cu Hristos, vom observa că fiecare cuvânt, stih sau rugăciune, aduce

altceva şi ascunde un alt înţeles, sfredelind în adâncul nostru şi prin aceasta descoperindu-ne din

ce în ce mai mult, pe noi înşine:

„Cel ce eşti izvorul milei, Prebunule,

izbăveşte de toată suferinţa

pe aceştia ce cad cu credinţă fierbinte

la mila Ta cea negrăită, Îndurate,

şi, uşurându-le suferinţele,

dă-le dumnezeiescul har de sus.”64

Fiecărei rugăciuni i se atribuie o valoare vindecătoare şi fiecare ascunde, pe de o parte,

întreaga suferinţă umană, iar pe de altă parte, puterea curăţitoare a lui Hristos:

„Cu curgerile milei Tale, Hristoase,

şi cu ungerile preoţilor Tăi,

spală, Doamne, ca un îndurat,

durerile şi rănile şi apăsările chinurilor

acestuia ce este chinuit de suferinţile patimilor,

ca fiind mântuit,

să Te slăvească pe Tine cu mulţumire.”65

În altă parte, Hristos ne este prezentat ca un doctor în permanenţă la lucru, care niciodată

nu doarme şi nu oboseşte, fiind pregătit în orice moment, să alerge pentru a oferi ajutor celor care

i-l cer:

„Unule, Cel ce eşti grabnic spre ajutor, Hristoase,

arată de sus grabnică cercetare robilor Tăi celor ce pătimesc;

izbăveşte-i de boli şi de durerile cele ascunse...”66

63 Ibidem, p. 131, cântarea a VII-a64 Ibidem, Condac, glasul al II-lea65 Ibidem, p. 132, cântarea a VIII-a, stihul al II-lea66 Ibidem, p. 135, Tropar, glasul al V-lea

53


Ungerea cu untdelemn sfinţit, unită cu rugăciunea, slujesc la invocarea şi punerea în

lucrare a harului vindecător al lui Dumnezeu şi în acest sens, textele liturgice sunt extrem de

grăitoare:

„Prin ungerea untdelemnului Tău

şi prin atingerea preoţilor, Iubitorule de oameni,

sfinţeşte de sus pe robii Tăi,

izbăveşte-i de boli şi de întinăciunea sufletului,

curăţeşte-i, spală-i Mântuitorule

şi fereşte-i de tot felul de sminteli;

uşurează-le durerile, izgoneşte-le nevoile

şi le risipeşte necazurile, ca un milostiv şi îndurat.”67

Iată şi altă rugăciune, care afirmă acelaşi lucru:

„Ai dat harul Tău, prin apostolii Tăi,

lesne iertătorule şi iubitorule de oameni,

ca să tămăduiască cu untdelemnul Tău cel sfânt

rănile şi bolile tuturor...

pe cel ce vine cu credinţă, sfinţeşte-l,

miluieşte-l, tămăduieşte-l prin untdelemnul Tău,

de toată neputinţa...”68

Iar în altă parte, găsim:

„Cel ce, ca un îndurat, însemnezi,

cu mâna Ta cea nevăzută,

simţurile noastre prin untdelemnul Tău cel dumnezeiesc,

caută din cer, Cel ce eşti necuprins cu mintea,

spre cel ce aleargă la Tine cu credinţă

şi cere iertare greşelilor,

şi dăruieşte-i tămăduire sufletului şi trupului,

ca să Te preaslăvească pe Tine cu dragoste,

slăvind puterea Ta.”69

Am dat aceste rugăciuni, pentru a arăta că nu uleiul în sine are putere de vindecare, ci

untdelemnul transfigurat în urma rugăciunilor preoţilor, de harul, mila şi dragostea lui Hristos,

deţine această putere. Hristos este totul în toate, iar textele acestui canon şi nu doar ele, ne

67 Molitfelnic, stihira a III-a de la Laude68 Ibidem, stihira I69 Ibidem, stihira a II-a

54


reamintesc de mila şi compasiunea pe care El, le-a arătat întotdeauna faţă de oameni.

Rugăciunile îi cer păzirea celui bolnav, alinarea suferinţelor, vindecarea şi întărirea

trupului, dar, în acelaşi timp şi mai presus de toate, iertarea păcatelor, întărirea duhovnicească,

mântuirea, sfinţirea şi reînnoirea vieţii, în Hristos. Fiecare din rugăciunile Sfântului Maslu,

accentuează în mod special, unul sau altul din aspectele enumerate mai sus, dar toate asociază

mângâierea trupului cu cea a sufletului şi leagă vindecarea spirituală de cea trupească, fără a o

subestima pe cea din urmă, care dă o importanţă fundamentală, celei dintâi.

Partea a III-a şi ultima a slujbei, este consacrată ungerii bolnavului de către fiecare dintre

preoţi. Fiecare ungere este precedată de citirea unei pericope din Apostol şi a uneia din Sfânta

Evanghelie. În toate acestea, Hristos apare ca Cel ce vindecă trupeşte şi sufleteşte, pe cel ce

aleargă la El, cu credinţă.

Cele şapte rugăciuni, ce se rostesc înainte de ungerea celui bolnav cu untdelemn, ocupă

un rol esenţial în cadrul acestei slujbe, deoarece sunt de o profunzime aleasă şi de o bogăţie

semantică uimitoare, toate avându-l ca punct de plecare şi în acelaşi timp, de întoarcere, pe

Mântuitorul Hristos. Întoarcerea la sănătatea fizică nu are sens decât în raport cu scopurile ultime

ale omului: împlinirea voii lui Dumnezeu şi mărturisirea întregii sale fiinţe.

De aici vedem superioritatea vindecărilor Doctorului ceresc şi pedagogia Lui, în raport cu

toate celelalte vindecări trecătoare ale unui doctor pământean, căci Hristos nu vindecă pe termen

scurt, ci pentru veşnicie:

„Ridică-l pe el din patul durerii

şi din aşternutul chinuirii.

Dăruieşte-l pe dânsul sănătos şi întreg Bisericii Tale,

ca să fie bineplăcut Ţie şi să facă voia Ta”70;

lucru pe care îl găsim şi în rugăciunea următoare:

„ ...ca ridicându-l cu mâna Ta cea tare,

să slujească Ţie cu toată mulţumirea.

Ca, şi acum, făcându-ne părtaşi

iubirii Tale de oameni celei negrăite,

să Te lăudăm şi să Te slăvim pe Tine,

Cel ce faci lucruri mari şi minunate,

slăvite şi preaînalte”71;

iar în altă rugăciune, întâlnim cu şi mai multă claritate:

70 Ibidem, p. 151, rugăciunea a III-a71 Ibidem, p. 154, rugăciunea a IV-a

55


„...Gura lui o umple de lauda Ta.

Buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău.

Mâinile lui le deschide spre lucrarea poruncilor Tale.

Picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale.

Toate mădularele şi gândirea lui,

întăreşte-le cu harul Tău.”72

Aceste rugăciuni trasează portretul unui om sănătos, care viază în conformitate cu

menirea lui şi în relaţie dătătoare de viaţă, cu Părintele lui ceresc. Un alt sens întâlnit, este cel

penitenţial, care se justifică prin faptul că orice boală a trupului, are drept cauză păcatul şi că

vindecarea ei, se realizează prin nimicirea păcatului de către Cel ce este fără de păcat:

„Împărate...dându-i lui slobozire de păcate

şi iertare greşelilor celor de voie şi celor fără de voie,

tămăduindu-i lui rănile cele netămăduite

şi toată boala şi neputinţa.

Dăruieşte-i lui tămăduire sufletească...

dă-i tămăduire şi izbăvire de toată boala cea vătămătoare...

Că Tu singur eşti fără de păcat,

Cel ce ai venit şi ai mântuit neamul omenesc

şi ne-ai izbăvit pe noi din robia vrăjmaşului.”73

Aceeaşi idee o găsim şi în Epistola Sfântului Apostol Iacov:

„Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav

şi Domnul îl va ridica

şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5,15).

Din acest citat, dar şi din întreaga slujbă a Maslului, transpare o altă idee, foarte

importantă: puterea şi eficienţa rugăciunii, asupra celor ce o înalţă cu credinţă către Dumnezeu:

„Însuţi, Îndurate Stăpâne,

caută din înălţimea Ta cea sfântă,

umbrindu-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii tăi,

cu harul Sfântului Tău Duh în ceasul acesta...

spală-l şi curăţeşte-l pe el de tot păcatul.”74

În ajutorul acestei idei ar trebui citate toate textele din cărţile liturgice, deoarece, fiecare

dintre acestea conţine în ele o rugăciune adresată de omul păcătos şi bolnav, lui Dumnezeu, dar

72 Ibidem, p. 158, rugăciunea a V-a73 Ibidem74 Ibidem, p. 148, rugăciunea a II-a

56


în acelaşi timp şi un răspuns concretizat în ajutorul pe care Dumnezeu îl dă omului în vremea

necazului său:

„Striga-voi către Dumnezeul Cel Preaînalt,

Dumnezeul care mi-a făcut mie bine.

Trimis-a din cer şi m-a mântuit,

dat-a spre ocară pe cei ce mă necăjesc pe mine” (Psalm 56,3-4);

„Cu glasul meu către Domnul am strigat,

cu glasul meu către Dumnezeu

şi a căutat spre mine” (Psalm 76,1).

Rugăciunea este ajutorul cel mai mare al bolii, dar şi al altor cereri. Aceasta o confirmă şi

Sfântul Evanghelist Marcu: „De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugaţi-vă, să credeţi că le-

aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11,24). Despre puterea şi efectele rugăciunii, au scris Sfinţii

Părinţi într-un mod cu totul şi cu totul remarcabil şi de aceea rugăciunea rămâne canalul prin care

Hristos trimite doctoria Sa, cea „de viaţă făcătoare”.

În bogăţia de semnificaţii, ce izvorăşte din rugăciunile acestei Sfinte Taine, o întâlnim şi

pe aceea, care reiese din influenţa ce o au patimile asupra sufletului şi trupului. După cum ştim,

prin păcat, omul se separă de Dumnezeu. Patimile au afectat în primul rând sufletul, iar din suflet

ele au trecut asupra trupului. De aceea, fiecărei rugăciuni i se atribue o valoare de vindecare,

plecând de la depistarea şi recunoaşterea patimilor din om, până la dorinţa de curăţire şi izbăvire

de ele, ştiut fiind faptul că ele produc grave dezechilibre şi boli în întreaga fiinţă umană. Dacă

vom citi cu atenţie textele rugăciunilor, vom observa, că acestea ni-l înfăţişează pe Hristos, într-o

lumină care la prima vedere ar părea paradoxală şi chiar neobişnuită.

Astfel, în rugăciunea a V-a de la Taina Sfântului Maslu, găsim următoarele: „Doamne,

Dumnezeul nostru, Cel ce pedepseşti şi iarăşi tămăduieşti...”, idee pe care o aflăm şi în

rugăciunea a treia: „Stăpâne Atotţiitorule, Împărate Sfinte, Cel ce pedepseşti şi nu omori”.

Acestea fac dovada că Domnul Hristos este adevăratul Doctor şi cunoscător al firii umane, El

ştiind mai bine decât noi cele de care avem nevoie. Hristos oferă fiecăruia lucrurile cele mai de

folos din punct de vedere duhovnicesc şi El vindecă şi mântuieşte pe fiecare, pe căile cele mai

potrivite personalităţii sale, stării sau situaţiei sale particulare. Acestea reprezintă chintesenţa

întâlnirii cu Hristos, de fapt chintesenţa creştinismului în general.

Hristos vindecă şi transfigurează totul, din tâlhar face ucenic şi din pescar apostol,

transformă boala şi moartea în sănătate şi viaţă, face ca patima şi păcatul să devină virtute şi

scară către cer. „Dacă El foloseşte adesea, pentru această lucrare, boala, face aceasta

deoarece ea este, prin natura ei, un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul, al cărui duh

57


este adormit de păcat, făcându-l să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puţin evidentă,

care îi afectează sufletul şi faţă de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent, sau, cel puţin,

s-ar fi arătat mai puţin sensibil.”75

Este ceea ce remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur „deoarece în mod obişnuit, când sufletul

este bolnav, nu simţim nici o durere, ci dimpotrivă, dacă trupul este puţin stingherit, îi oferim

toate îngrijirile pentru a-l elibera de stânjeneala sa, tocmai de aceea Dumnezeu pedepseşte trupul,

din pricina păcatelor sufletului, pentru a reda sănătatea părţii celei mai nobile a omului, prin

pedepsirea celei mai puţin nobile.

Aşa l-a îndreptat Sfântul Pavel pe incestuosul din Corint (I Cor. 5), i-a dat trupul spre

pieire, pentru a-i vindeca sufletul; tăietura pe care i-a făcut-o în trup l-a vindecat de păcatul

său.”76 Acelaşi Sfânt, semnalează în alt loc: „Doctorul nu este doctor numai atunci când

recomandă băi, prescriu hrană substanţială şi vrea ca bolnavul să se plimbe prin grădini înflorite,

ci şi atunci când arde şi taie.

Astfel, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte, mai mult decât toţi doctorii, nu vă neliniştiţi, nu-i

cereţi socoteală de mijloacele pe care le foloseşte, ci fie că vrea să folosească indulgenţa, fie că

vrea să folosească asprimea, să ne lăsăm în voia Lui; printr-un mijloc sau altul, El lucrează

întotdeauna pentru a ne mântui, pentru a ne uni cu El.”77

Iată frumuseţea vieţii în Hristos, în El logica îşi pierde valoarea, raţiunea este răstignită,

iar boala care vine de la El devine prin providenţă un leac de tămăduire a sufletului. Sensul cel

mai profund şi mai semnificativ al tuturor textelor, ce alcătuiesc slujba acestei Sfinte Taine, se

descoperă doar în Iisus Hristos, Cel ce vindecă toată boala şi neputinţa noastră.

Toate aceste texte vorbesc despre minunatul tămăduitor şi vindecător, care pe toate le

cercetează, care atunci când revarsă mila Sa mântuitoare, peste un om păcătos şi bolnav, acesta

se vindecă pentru o viaţă în şi cu Hristos, se reface dinlăuntrul său, culminând cu trupul,

pregătindu-se împreună cu acesta pentru viaţa veşnică.

„Bunule şi Iubitorule de oameni,

Îndurate şi Mult Milostive Doamne,

Cel plin de milă şi bogat în bunătate,

Părinte al îndurărilor şi Dumnezeule a toată mângâierea,

Însuţi şi untdelemnul acesta

întocmeşte-l spre tămăduirea celor care se ung din el,

spre depărtarea a toată neputinţa şi a toată boala,

75 Jean Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997, p. 6376 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan XXXVIII, apud Jean Claude Larchet, idem, p. 6277 Idem, Omilii despre slăbănog, apud Jean Claude Larchet, idem

58


spre izbăvirea de rele a celor care aşteaptă de la Tine, mântuire...

Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor,

sfinţeşte-ne pe noi pe toţi,

Cel ce tămăduieşti toată neputinţa,

tămăduieşte şi pe robul Tău acesta;

ridică-l pe dânsul din patul durerii,

pentru mila bunătăţii Tale,

cercetează-l pe dânsul cu mila şi cu îndurările Tale;

îndepărtează de la dânsul, toată boala şi neputinţa,”78

Am redat mai mult din textul celei de-a patra rugăciuni a Sfântului Maslu, deoarece

aceasta reprezintă chintesenţa întregii slujbe. Hristos apare aplecându-Se asupra sufletelor şi

trupurilor oamenilor, deoarece Acesta cunoaşte foarte bine natura umană şi ştie că, pentru noi cei

păcătoşi şi slabi în credinţă, boala este un obstacol în calea urcuşului duhovnicesc, un motiv de

întristare, cârtire şi deznădejde. În aceste condiţii, căutarea vindecării apare ca o datorie pentru

fiecare creştin, lucru care reiese şi din spusele Sfântului Isac Sirul: „Cel ce este bolnav şi îşi

cunoaşte boala, trebuie să ceară tămăduire.”79

Din aceste motive, această Sfântă Taină poate fi solicitată şi primită de toţi cei care sunt

sănătoşi din punct de vedere fizic, dar doresc să se vindece de bolile sufleteşti, precum şi de cei

care sunt mai aşezaţi duhovniceşte, dar sunt bolnavi trupeşte. Astfel, Biserica Rusă săvârşeşte

această Taină, pentru toţi credincioşii, în Săptămâna Mare, în Biserica Ortodoxă Română, slujba

se săvârşeşte frecvent în familii şi în afara oricărui caz de boală fizică, iar unele dintre

molitfelnicele vechi, prescriu ungerea cu untdelemn, tuturor celor care participă la slujbă.

Omul, care trăieşte în Iisus Hristos, în Biserică, unde Duhul Sfânt îl aşteaptă, primeşte

„arvuna Domnului” şi „cunoaşte primele roade ale bunătăţii viitoare; păcatul, moartea şi

stricăciunea nu mai au putere asupra lui, nu pot să-l afecteze în mod definitiv; el este, din punct

de vedere spiritual, liber faţă de ele.”80

Dispunând de o capacitate unică în creştinism de a pătrunde frumuseţile lumii spirituale şi

punând această capacitate în slujba unei puternice şi autentice vibraţii pentru Dumnezeu, era firesc ca

Ortodoxia să-şi toarne învăţătura sa de credinţă şi manifestările sale de evlavie pe tiparul unei

admirabile viziuni spirituale, adică în imnografia sa, adevărat monument de evlavie şi de credinţă.

Cu ajutorul acestei divine opere literar-muzicale, Biserica Ortodoxă îşi „pune în evidenţă

78 Molitfelnic, p. 153-154, Slujba Sfântului Maslu, rugăciunea a IV-a.79 Sfântul Isac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă 3, apud Jean Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997, p. 41.80 Jean Claude Larchet, op. cit., p. 42

59


comoara de învăţături, de frumuseţe şi adâncime teologică pe care o cuprinde cultul ortodox, spre

a-1 face cât mai roditor si gustat în viaţa şi trăirea duhovnicească a fiilor săi"; cântarea religioasă

devine, astfel, viaţa rugăciunii şi sufletul cultului divin.81

81 Pr. Lect. Tucă Nicuşor, Hristologia reflectată în imnografia ortodoxă, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2004, p. 308-309.

60


CONCLUZII

„De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el,

ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va fi făcut păcate se vor

ierta lui. Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că

mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”(Iacov V, 14-16).

Sănătatea trupului este un dar al lui Dumnezeu. Pierzând-o din motive diferite, Biserica

cere puterea Duhului asupra celui bolnav, în Taina Maslului, ca să se ridice din patul suferinţei şi al

încercării de tot felul. Vindecarea nu este cerută decât în cadrul pocăinţei şi al mântuirii şi nu ca un

scop în sine. Indiferent de sfârşitul bolii, ungerea simbolizeă iertarea divină, libertatea din cercul

vicios al păcatului, al suferinţei şi al morţii care reţine captivă umanitatea decăzută.

Taina Sfântului Maslu este una din cele mai solicitate şi frecventate slujbe săvârşite în

Biserica Ortodoxă. Acest lucru se datorează faptului că prin această sfântă slujbă, una din cele şapte

Sfinte Taine ale Bisericii, ne rugăm pentru tămăduirea de boală a tuturor celor care sunt în suferinţă

trupească şi sufletească. Ea este Taina şi lucrarea care dă tămăduirea trupului şi iertare de păcate

sufletului. Şi cum boala este o realitate care ne înconjoară la tot pasul, este firesc ca dorinţa de

însănătoşire să fie tot mai puternică în oameni, alergarea la mijloacele de vindecare cât mai

grabnică, iar nădejdea în mila şi ajutorul lui Dumnezeu tot mai mare şi de neclintit.

După structura pe care o are slujba în cărţile de cult, adică în Molitfelnic şi Agheasmatar,

această lucrare sfinţitoare şi tămăduitoare este destinată a se săvârşi persoanelor particulare, în acest

sens, povăţuirile din Molitfelnic arată că Sfânta Taină a Maslului se săvârşeşte fie în biserică, fie la

casa celui bolnav, de către şapte preoţi, iar, dacă nu este posibil, chiar de trei sau doi, dar în nici un

caz numai de către unul singur, folosindu-se materia indicată pentru o asemenea lucrare sfinţitoare:

un vas cu făină, o candelă cu untdelemn curat şi şapte beţişoare pentru ungere.

După cum arată conţinutul şi formula de administrare a acestei Taine, ea se oficiază

pentru toţi bolnavii de boală trupească şi sufletească şi oricând socoteşte cel bolnav sau familia

lui că este necesar să fie chemaţi preoţii Bisericii pentru oficierea unei astfel de Sfinte Taine. Deci,

61


această slujbă nu se oficiază numai pentru o categorie de boală şi nu numai într-o fază foarte

avansată sau pe patul de moarte, cum se întâmpla de foarte multe ori sau cum s-au creat concepţia şi

practica de a-i chema pe preoţi doar atunci când nu mai este nimic de făcut cu cel bolnav.

Probabil, această practică este de influenţă catolică, fiindcă în această confesiune creştină,

până nu de mult, această taina era privită ca ultima sau extrema ungere, adică cea din urmă lucrare

şi grijă pe care Biserica o are faţă de credincioşi, ca un fel de pregătire pentru moarte, în ultima

vreme însă şi în Biserica Romano-Catolică, această concepţie s-a schimbat, încercând să i se dea

Tainei Maslului locul şi destinaţia ei, aceeaşi de a fi slujba vindecării sufleteşti şi trupeşti.

Cât priveşte Biserica Ortodoxă, ea nu a acceptat niciodată o asemenea concepţie, ci a privit

această taină ca pe o lucrare de binecuvântare şi sfinţire, de îndreptare şi tămăduire şi nu a

administrat-o niciodată cu intenţia de a fi ultima slujbă din viaţa omului. Cea din urmă grijă pentru cei

care sunt bolnavi este aceea ca orice creştin să fie spovedit şi împărtăşit. Pentru cazurile în care

cineva grav bolnav sau înaintat în vârstă se luptă cu moartea vreme îndelungată, Biserica a rânduit Slujba

la ieşirea cu greu a sufletului şi Rugăciunea pentru sufletul cel osândit ori Rugăciunea pentru cel ce

greu se luptă cu moartea.

Aşa se explică faptul că, pe lângă cazurile mai rare de administrare a Tainei Maslului

persoanelor particulare, în Biserica noastră se practică foarte mult Maslul de obşte, adică săvârşirea

acestui serviciu divin pentru toată comunitatea sau pentru cei care vin în biserică pentru a participa

la această sfântă slujbă şi taină în acelaşi timp. Maslul de obşte se săvârşeşte mai ales la oraşe, dar şi

la sate. Aici se săvârşeşte la multe biserici cu regularitatea pe care o au majoritatea serviciilor divine,

dar mai ales în zile de post, adică miercurea sau vinerea, uneori lunea, dimineaţa sau după amiază,

legat de regulă de slujba acatistului sau fără aceasta. Săvârşirea Maslului de obşte este, fără

îndoială, un lucru bun, un mijloc de pastoraţie, o cale de a-i aduce şi a-i ţine pe credincioşi legaţi de

biserică şi o lucrare de a ieşi în întâmpinarea şi rezolvarea nevoilor spirituale ale lor în această privinţă

ar fi de dorit însă să se păstreze caracterul şi destinaţia slujbei de lucrare tămăduitoare şi simţitoare

şi de a nu o transforma în mijloc de rezolvare a tuturor problemelor şi greutăţilor vieţii, de împlinire a

oricăror dorinţe, substituind alte taine, ierurgii şi lucrări simţitoare, banalizând-o şi coborând-o la nivelul

unei simple dezlegări sau rugăciuni.

De aceea, pentru a păstra solemnitatea şi măreţia Tainei şi pentru a-i culege roadele

scontate, trebuie să ne ferim de anumite practici câte denaturează şi minimalizează însemnătatea unei

astfel de lucrări.

Slujba Maslului este mai bogată în conţinutul său decât toate celelalte Taine. Ea

cuprinde câte şapte citiri din Evanghelie şi Apostol, şapte molifte mari şi două mai mici, din

care una se repetă de şapte ori, adică după fiecare ungere, precum şi un întreg canon de imne şi

62


cântări religioase. Citirile din Evanghelie sunt alese în aşa fel, încît să arate puterea pe care o are

Mântuitorul, ca Dumnezeu, de a vindeca suferinţele trupeşti şi sufleteşti: mântuirea lui Zaheu,

vindecarea soacrei lui Petru, a fiicei cananiencei şi altele. Citirile din Apostol arată solidaritatea

care trebuie să existe între creştini, ca mădulare ale aceluiaşi trup, Iisus Hristos, datoria de a se

susţine unii pe alţii în trebuinţele fizice şi duhovniceşti. «Fraţilor, datori suntem noi cei tari să

purtăm slăbiciunile celor slabi» (Romani, XV, 1), «Rugaţi-vă unii pentru alţii» (Iacob, V, 16),

«Fraţilor, de va şi cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca

acela cu duhul blândeţelor» (Galateni, VI, 1).

În mod practic, această solidaritate cu cel în suferinţă se manifestă prin vizitarea

bolnavului, participare la slujba Maslului şi aducerea de lumânări, tămâie şi făină, necesare la

această slujbă.

Moliftele Maslului, fac, neîncetat, aluzie la legătura dintre păcat şi suferinţă. Ele pun

accentul în primul rând pe iertarea păcatelor, pe tămăduirea sufletească a bolnavului, cea

trupească apărând ca o urmare firească a acesteia. Ele mai scot în evidenţă puterea cea mare a lui

Dumnezeu «care ridică de la pământ pe cel sărac şi din gunoi înalţă pe cel lipsit», bunătatea Lui

fără de margini, îndurarea şi dragostea Lui de oameni.

Această bogăţie de învăţături şi îndemnuri, ca şi întregul aparat extern, la care trebuie să

adăugăm cele şapte invocări ale Duhului Sfânt şi ungerea de şapte ori a bolnavului cu untdelemn

sfinţit, precum şi săvârşirea Lui de un număr mare de preoţi, de regulă şapte, fac din Maslu o

slujbă, cu puternice repercusiuni în inima şi sufletul bolnavului, ca şi în viaţa religioasă şi

morală a celor prezenţi.

De cele mai multe ori această taină are ca urmare vindecarea trupească a

bolnavului credincios. Alteori, după planul nepătruns al lui Dumnezeu, care nu coincide

totdeauna cu dorinţele neştiutoare ale pământenilor, taina are ca efect întărirea sufletului

şi pregătirea lui pentru trecerea în veşnicie cu sfârşit creştinesc, fără durere, neruşinat, cu

pace şi cu răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos. În cazul însănătoşirii fizice,

scop urmărit în principal după concepţia ortodoxă despre Sfântul Maslu, bolnavul se

vindecă cu sufletul şi cu trupul.

Sfântul Maslu facilitează biruinţa în luptele interioare; el dă curajul şi forţa

necesară, pentru ca să părăseşti orice egoism şi pentru că, prin el, se restabileşte

echilibrul dorinţelor şi plăcerilor. El ajută voinţa să învingă obstacolele şi dificultăţile.

Pentru eficacitate, pentru revărsarea roadelor duhovniceşti din această Sfântă Taină,

preotul trebuie să deştepte şi să angajeze mai întâi în mod real, virtuţile teologice, în

special credinţa, în sufletul bolnavului.

63


Indispensabilitatea virtuţii creştine a credinţei, în actul rugăciunilor Sfintei

Taine, o arată însăşi Mântuitorul Iisus Hristos: „Şi toate câte veţi cere şi se va boteza se

va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu 16, 16).

Aşa spune o rugăciune de la săvârşirea acestei Taine: „Iubitorule de oameni,

sfinţeşte de sus pe robul Tău, izbăveşte-l de boli şi de întinăciunea sufletului, spală-l şi-l

curăţeşte.”

Totuşi în afară de tămăduirea trupului şi de întărirea sufletului pentru o viaţă mai

curată, sau pentru trecerea în veşnicie, Sfântul Maslu mai are ca urmare iertarea păcatelor

bolnavului, vindecarea lui duhovnicească.

O mare bogăţie de har şi evlavie aduce în viaţa spirituală a credincioşilor

săvârşirea Sfântului Maslu, nu numai la cererile şi după nevoile celor bolnavi, ci şi ca

masluri de obşte, oficiate miercurea şi vinerea, cu deosebire în timpul posturilor. În

Săptămîna Patimilor, se săvârşesc aceste sfinte slujbe în aproape toate bisericile de la noi.

Acela care a cercetat bolniţele pe pământ împarte astfel şi acum harul Său şi face minuni

printre fiii credincioşi ai oamenilor.

«Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm

har, spre ajutor, la timp potrivit» (Evr. IV, 16).

64


BIBLIOGRAFIE

I. TEXTE BIBLICE

1) BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea

Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi cu aprobarea

Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1993.

II. TEXTE LITURGICE

1) MOLITFELNIC, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 2002.

III. LISTĂ LUCRĂRI CONSULTATE

(CĂRŢI, STUDII ŞI ARTICOLE)

1) ALEXANDRESC, Pr. Eugeniu N., Preotul şi îngrijirea bolnavilor, Tipografia Sfintei

Mănăstiri Cernica – Ilfov, 1941.

2) ANDRUTSOS, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Editura şi tiparul

Tipografiei Arhidicezane, Sibiu, 1930.

3) IDEM, Simbolica, trad. în rom. de Prof. Justin Moisescu, Craiova, 1955.

4) BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980.

5) BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, NIŢOIU, Arhim. Prof. Ghenadie şi NEDA, Pr. Prof.

Gheorghe, Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.

6) BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

65


7) BUZESCU, Pr. Prof. N., Lucrarea Sfântului Duh în Sfintele Taine, în „Ortodoxia", XXXI

(1979), nr. 3-4, p.562-582.

8) CĂCIULĂ, Pr. O., Practici cultice denaturare, în „Biserica Ortodoxă Română”,XXV

(1952), nr. 6-8, p. 416-423.

9) CHIŢESCU, Prof. N., Ortodoxia şi Bisericile Răsăritene mai mici, în „Ortodoxia", XXVI

(1961), nr. 4, p. 483-554.

10) CHIŢESCU, Prof. N., TODORAN, Pr. Prof. Isidor şi PETREUŢĂ, Pr. Prof. I., Tologie

dogmatică specială şi simbolică, vol. II, Bucureşti, 1958.

11) CITIRIGĂ, Pr. Dr. Vasile, Preoţia credincioşilor în Biserică şi societate, Editura

Academprint, Târgu-Mureş, 2000.

12) COLIBA, Magistrand Mihai I., Cultul Bisericii Etiopiene, în „Ortodoxia", XVII (1966), nr. 3,

p. 423-447.

13) IDEM., Cultul Bisericii Monofizite Copte, în „Ortodoxia", XVII (1965), nr. 3, p. 338-353.

14) IDEM, Cultul Bisericii Nestoriene, în „Ortodoxia”, XVIII (1966), nr. 4, p. 533-551.

15) CONSTANTINESCU, Pr. Prof. I., Îndrumator pastoral - Din tezaurul credinţei noastre,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

1987.

16) DAVID, Diac. P. I., Invazia sectelor, vol. III, Editura Europolis, Constanţa, 2000.

17) FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, legislaţie şi administraţie

bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1990.

18) GROSU, Prof. N., Taina Sfântului Maslu, în „Ortodoxia", XXXI (1979), nr. 3-4, p.553-561.

19) IOANICESCU, Pr. Lector Ioan, Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon al

Tesalonicului, în „Mitropolia Olteniei”, XLVII (1995), nr. 1-2, p. 16-35.

20) LARCHET, Jean Claude, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997.

21) MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A BISERICII ORTODOXE - 1642, trad. de Alexandru

Elian, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1981.

22) MIHĂLCESCU, Pr. Ioan, Dogmatica iubirii, în col. Clasici ai teologiei româneşti,

Bucureşti, 1998.

23) MIRON, Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile, Sfintele Taine şi ierurgii în ritul liturgic

ortodox, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 2002.

66


24) NECULA, Pr. Asist. Nicolae D., Doctrina şi viaţa religioasă a Bisericii Copte reflectate în

textele ei liturgice(rugăciuni şi imne), teză de doctorat, în „Ortodoxia", XXVIII

(1976), nr. 3-4, p. 473-626.

25) IDEM, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I şi II, Galaţi, 1996 şi 2001.

26) RĂDUCĂ, Diac. Asist. Vasile, Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului, în „Biserica

Ortodoxă Română”, CVII (1989),nr. 7-10, p. 175-189.

27) REMETE, Pr. Lector Gheorghe, Uniformitatea liturgică, suport al activităţii în cult, pericol

în păstrarea unităţii de credinţă, în „Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă”,

Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 91-105.

28) STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.

29) TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor şi ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Teologie Dogmatică –

manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

30) TUCĂ, Pr. Lect. Nicuşor, Hristologia reflectată în imnografia ortodoxă, Editura

Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2004.

31) VASILE, Magistrand Costin N., Cultul Bisericii Monofiziţilor Iacobiţi, în „Ortodoxia", XVII

(1965), nr. 3, p. 354-366.

67


CURICULUM VITAE

68


DECLARAŢIE

Subsemnatul Zaharia Daniel, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul

Universităţii „Ovidius” Constanţa, secţia Teologie Pastorală, forma zi, declar pe propria

răspundere că la elaborarea lucrării de licenţă cu titlul „Sfântul Maslu – Taina vindecării

trupeşti”, susţinută sub îndrumarea Pr. Lector Dr. Tucă Nicuşor, nu am folosit alte lucrări decât

cele menţionate în lista bibliografică şi în aparatul critic, iar lucrarea îmi aparţine în întregime.

Absolvent,

Zaharia Daniel

69

Date post:	25-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	suciu-marius-florin
View:	20 times
Download:	0 times

sfantul-maslu

Documents