Introducere

În anul 363 d.Hr., Conciliul de la Laodicea a stabilit că numai cărțile

Vechiului Testament (varianta catolică) precum și cele 27 de cărți actuale ale

Noului Testament trebuie incluse în canon și deci utilizate în biserici. Conciliul de

la Hippo (anul 393 d.Hr.) și el drept canonice cele 27 de cărți ale Noului

Testament. Al treilea conciliu de la Cartagina (anul 397 d.Hr.) a afirmat 26 de cărți

ale Noului Testament ca având autoritate și inspirație divină. Canonul de atunci nu

includea Apocalipsa lui Ioan, ea fiind adăugată abia în 419, la un ulterior Conciliu

de la Cartagina. Cele trei concilii amintite au recunoscut drept canonice cărțile

deuterocanonice din Vechiul Testament, numite apocrife de către protestanți. Toate

celelalte scrieri, utilizate în biserici până atunci, considerate apocrife, au fost

eliminate.

În mod oficial canonul Noului Testament a fost hotărât pentru Biserica

Catolică la Conciliul Tridentin, la mijlocul secolului al XVI-lea. Până atunci niciun

conciliu ecumenic nu se pronunțase în această privință. Sinodul de la Ierusalim

(1672) a stabilit canonul Bibliei pentru bisericile ortodoxe. Acest sinod a aprobat

același canon al Noului Testament ca cel catolic, dar a aprobat un canon diferit în

ce privește Vechiul Testament.

Numai 8 din cele 27 de cărți din Noul Testament sunt în mod sigur scrise de

autorii cărora le sunt atribuite, și anume șapte din epistolele pauline și Apocalipsa

lui Ioan (care e cert scrisă de cineva numit Ioan, deși nu e clar cine era acel Ioan,

de exemplu nu știm dacă era apostol). Cele șapte epistole sunt ortonime (adică

numele autorului este corect redat de tradiție), iar Apocalipsa este omonimă (adică

scrisă de cineva care avea același nume cu autorul atribuit ei în mod tradițional).

Este cunoscută existența unei serii de Evanghelii, Fapte, Epistole și

Apocalipse apocrife ale Noului Testament, care au circulat în comunitățile creștine

timpurii și s-au transmis de-a lungul timpului până în zilele noastre

Capitolul I. Natura Sfintei Scripturi în concordanţă cu părerile unor importanţi Sfinţi Părinţi

Nici unul dintre Sfinţii Părinţi nu atratat în mod exhaustiv aceste probleme,

şi de aceea înţelegerea lor adevărată, ortodoxă, se poate naşte doar în tensiunea şi

dinamica lecturii concomitente în registrul complex al gândirii patristice în

ansamblul ei.

Sfântul Atanasie cel Mare († 373), numit şi „stâlpul ortodoxiei” din pricina

fermităţii sale în apărarea credinţei ortodoxe împotriva ereziei ariene, dezvoltă în

scrierile sale o concepţie despre Sfânta Scriptură rezultată din tripla dimensiune a

activităţii şi vieţii sale: episcop, ascet şi monah. Aceste trei dimensiuni au conturat

un profil specific modului în care el se raportează Sfânta Scriptură: elementul

dogmatic nu este desprins de cel ascetic-duhovnicesc, ci îi dă conţinut şi îl susţine.

După Sfântul Atanasie, Scriptura de la un capăt la altul împărtăşeşte unsingur

adevăr mare şi atotcuprinzător spre care ţintesc toate detaliile Scripturii: cel al

tainei Mântuitorului. În Cuvântul al treilea împotriva arienilor Sfântul Atanasie

scrie: „Scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, precum am spus de multe ori, vestirea

îndoită despre Mântuitorul: că El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind Cuvântul

şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi că pe urmă luând trup pentru noi din

Fecioara Maria Născătoarea de Dumnezeu S-a făcut om. Această îndoită vestire

se poate afla urmărind-o în toată Scriptura de-Dumnezeu-insuflată cum Însuşi

Domnul a spus: «Cercetaţi Scripturile că ele sunt cele ce mărturisesc despre

Mine» (In. 5, 39)”1

Distingem aşadar un scop de ansamblu, unic, al Sfintei Scripturi, acela de a-

L vesti pe Hristos, şi un rost, acela de a-L face prezent. Despre această prezenţă

vorbeşte Sfântul Atanasieşi în alt loc, spunând că „Evanghelia este prezenţa lui

Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristosîntrupat pentru mântuirea neamului

omenesc din Duhul Sfânt şi din Maria, pururea Fecioara”2.

Această perspectivă dublă întemeiază dogmatic raportarea acetică şi

monahală a SfântuluiAtanasie la Sfânta Scriptură, deoarece premisa sa de bază este

de natură hristologică.

Sfântul Efrem Sirul († 373) arată că în Scriptură avem un izvor principal al

oricărei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Cuvintele Scripturii şi simbolurile biblice

reprezintă puncte de întâlnire între Dumnezeu şi umanitate. Dar pentru ca această

întâlnire să se producă la nivel personal este nevoie ca atitudinea cititorului să fie

de receptivitate şi deschidere. De aceea Scriptura e asemuită unei oglinzi în care

doar cel cu ochiul inimii curat („luminos”, după expresia Sfântului Efrem) poate

vedea icoana Adevărului:„Scripturile sunt aşezate ca o oglindă Şi cel cu ochiul

luminos vede în ele icoana Adevărului”3

Raportul dintre umbră şi realitate îl regăsim şi la Sfântul Macarie Egipteanul.

Datorită faptului că Scriptura îşi găseşte locul ei autentic în raportul şi dialogul

nostru viu şi tot mai profund cu Dumnezeu, Sfântul Efrem, ca de altfel marea

majoritate a Părinţilor, afirmă că înînţelegerea Scripturii putem înainta la nesfârşit:

„Asemenea unor oameni însetaţi ce beau dintr-o fântână, lăsăm în ea mai

mult decât putem lua din ea. […] Adu mulţumiri pentru ceea ce ai luat din ea şi nu

1 Sfântul Sfântul Atanasie cel Mare,Cuvântul al treilea împotriva arienilor  , traducere din greceşte Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 3572 Ibidem, p. 3413 Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, trad. de Mihai Silviu-Chirilă, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 294

jeli pentru prisosul care rămâne în urmă. Ţi-ai luat porţia dar ceea ce ai lăsat în

urmă poate fi încămoştenirea ta”4

Sfântul Macarie Egipteanul († 390) spune despre Scriptură că precede

Adevărul: „după cum umbra precede corpul – umbra anunţă corpul dar real este

doar corpul – tot aşa şi cuvântul este ca o umbră a Adevărului care este Hristos.

Cuvântul [Scripturii] precede Adevărul”5.

Scriptura ni se dezvăluie astfel în raportul ei cu Persoana veşnică şi

dumnezeiască a Mântuitorului Hristos ca o întrupare nedeplină a Lui, dar nu este

Hristos Însuşi în mod substanţial, aşa cum este prezent El în Sfânta Euharistie.

După cum umbra nu poate fi despărţită de corpul care o produce, tot aşa nici Sfânta

Scriptură nu poate fi separată de Hristos.

Dar în acelaşi timp pe baza acestei relaţii credincioşii sunt datori să

folosească Scriptura pentru a se sui de la umbră spre realitatea care produce umbra,

adică să citească Scriptura în duh de rugăciune, intrând astfel în legătură personală,

duhovnicească, de taină cu Cel care grăieşte prin Scriptură.Vedem astfel cum

Scriptura este cuprinsă în şuvoiul vieţii duhovniceşti a Bisericii, dar şi afiecărui

credincios. De aceea în Sfânta Liturghie citirile biblice premerg împărtăşirii

euharistice, pregătind-o. Din acest punct de vedere, Scriptura nu poate fi pentru noi

un simplu „obiect” de studiu, ci va trebui ca lectura ei şi efortul de tâlcuire să se

înscrie într-un proces complex de înduhovnicire a noastră, proces în care Scriptura

ni se descoperă ca fiind cu adevărat cuvântulviu şi lucrător al lui Dumnezeu:

„Pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu este un cuvânt inert, ci aduce roade în

suflet. […]Fie deci ca Domnul să împlinească lucrul adevărului în cei care-L

ascultă pentru caroditor să se arate întru noi cuvântul”6.

4 Ibidem, p. 294-2955 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia a XXX-a, în Omilii duhovniceşti, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, PSB 34, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 2296 Ibidem, p. 229

Sfântul Macarie evidenţiază şi un aspect pedagogic al Scripturii: prin ea

Dumnezeu ne învaţă ceea ce este bineplăcut Lui şi ce trebuie să facem pentru a

ajunge în comuniune cu El:

„Dumnezeu a adresat oamenilor Sfintele Scripturi, întocmai ca pe nişte

epistole, pentru ale face cunoscut că, arătând credinţă în El, ei trebuie să ceară şi

să primească darul ceresc ce vine din esenţa dumnezeirii Sale. […] Dar dacă omul

nu se apropie, nu cere şi nu primeşte, nu-i serveşte la nimic citirea Scripturilor, ba

din contră, se face vinovat de moarte fiindcă n-a voit să primească de la Împăratul

ceresc darul vieţii fără de care este imposibil să obţină viaţa ce nu se trece, Care

este Hristos”7.

Sfântul Grigorie de Nyssa(† 394), numit de Sinodul al VII-lea Ecumenic

„Părinte al Părinţilor”, este considerat pe drept cuvânt Părintele misticii creştine.

Opera sa exegetică, deşi nueste întinsă, cuprinde importante referiri la natura

Scripturii şi la modalitatea tâlcuirii ei. În comentariul său la „Fericiri”, Sfântul

Episcop al Nyssei dezvoltă câteva idei fundamentale legatede înţelegerea naturii

Scripturii. Astfel, el spune: „Cuvântul coboară la smerenia auzului nostru […], ne

predă tainele dumnezeieşti prin cuvinte şi meniri cunoscute nouă, folosindu-se de

vorbele ce ţin de obişnuinţa firii omeneşti”8.

Scriptura, deci, este un pogorământ al lui Dumnezeu făcut neputinţei noastre

de a înţelegetainele lumii dumnezeieşti. Pentru a ne ajuta să ajungem la scopul spre

care am fost creaţi, Dumnezeu săvârşeşte o seamă de lucrări, pogorându-Se la

neputinţa noastră. Una dintre aceste lucrări este chiar cuvântul scripturar, prin care,

în cuvinte omeneşti cunoscute nouă, El se descoperă pe Sine şi ni se adresează.

Aceasta deoarece: “nu e cu putinţă a se descoperi oamenilor prin numirile lor

7 Ibidem, p. 2528 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, trad. de Preot Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 343

proprii acele bunătăţi care sunt mai presus de simţurile şi de cunoştinţa

omenească”.

Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), marele Patriarh al Constantinopolului şi

tâlcuitor al aproape tuturor cărţilor biblice, în comentariul său la Evanghelia după

Matei spune că:

„Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o

viaţă atât d ecurată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele

noastre. […]Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi, care eram datori să vieţuim

atât de curat, încât să numai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie

să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi

am ajuns să avem nevoie de scrieri”9.

Este important să reţinem accentul pus pe curăţia inimii necesară pentru a-L

cunoaşte pe Dumnezeu şi că Scriptura este un element ajutător dat nouă de

Dumnezeu pentru a-L cunoaşte. Astfel, curăţia inimii apare ca necesară nu numai

pentru o cunoaştere directă a lui Dumnezeu, aşa cum au avut-o Patriarhii10 sau cum

o au Sfinţii, ci şi pentru o cunoaştere a lui Dumnezeu mediată prin Scripturi. Acest

aspect extrem de important al curăţiei inimii apare de altfel în întreaga literatură

patristică ca una dintre condiţiile esenţiale pentru o bună înţelegere şi tâlcuire a

Scripturii.

Arhimandritul Sofronie († 1992), ucenic al Sfântului Siluan şi ctitor al

faimoasei Mănăstiri „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex (Anglia), deşi nu a fost

canonizat încă, se bucură de faima unui om sfânt, având o autoritate duhovnicească

pe măsură11.

9 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. introd., indici şi note de Pr. D. Fecioru, PSB 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 1510 Idem, Omilii la Facere, trad. introd. indici şi note Pr. D. Fecioru, PSB 21, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 24411 Arhimandritul Sofronie,  Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, trad. şi prezentare: diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis,Sibiu, 1998, p. 31

În scrierile sale,Sfânta Scriptură apare din perspectiva complexă a trăirii

pocăinţei, a cunoaşterii lui Dumnezeu, aintrării în Împărăţia Lui şi a îndumnezeirii.

Poruncile lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură reprezintă proiecţia vieţii

dumnezeieşti în plan omenesc12 şi sunt date pentru tămăduirea bolilor lăsate de

păcat în om. Prin ele Dumnezeu nu urmăreşte decât tămăduirea omului, şi de

aceeaadevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi trăirea în comuniune cu El se

realizează numai prin păzirea poruncilor şi a cuvântului Lui cuprins în Sfânta

Scriptură.

În drumul spre îndumnezeireomul trebuie să treacă prin faza cunoaşterii

propriei păcătoşenii şi a depărtării de Dumnezeu, lacare cunoaştere se ajunge

„printr-o meditare constantă la poruncile dumnezeieşti”13

După această primă treaptă a cunoaşterii de sine, realizată prin raportarea

noastră la Sfintele Scripturi, prin care ne lăsăm judecaţi de cuvintele Domnului,

urmează efortul de a întrupa poruncile Domnului în propria viaţă: „Pentru a

renaşte în Dumnezeu, în frumuseţea duhovnicească cea dintâi, este necesar săne

conducem după învăţătura Evangheliei”14.

Tâlcuirea Scripturii presupune nu atât erudiţie academică, ci identitate de

experienţă cuc ele pe care Scriptura le descrie, le conţine şi le transmite.

„Oricine a fost binecuvântat cu o întâlnire vie cu El – scrie Părintele

Sofronie – e în stare într-o oarecare măsură să evalueze arătările lui Dumnezeu pe

care ni le descrie Vechiul şi Noul Testament15”.

Capitolul II. Ce pierdem ignorând literatura apocrifă?

12 Ibidem, p. 3213 Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi comentarii: † Irineu Slătineanul, Arhiereu Vicar, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 6014 Ibidem, p. 6015 Arhimandritul Sofronie,  Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 25

Înainte de a răspunde la această întrebare, să încercăm să clarificăm câteva

lucruri tehnice. În spaţiul universitar occidental, laic sau creştin, studierea

ştiinţifică a scrierilor apocrife şi-au găsit de multă vreme locul şi rostul, bucu-

rându-se de un interes crescând şi binemeritat. Editarea textelor are în Occident o

tradiţie de peste trei sute de ani, dacă ne fixăm primul reper în 1703, anul când

Fabricius a publicat un volum impozant, intitulat Codexul apocrif al Noului

Testament. De la Fabricius şi până astăzi s-au făcut paşi enormi în editarea,

comentarea, înţelegerea cinstită, nepartizană a apocrifelor creştine16.

Cazul României este, ca de obicei, mai special. Pe de o parte, întâlnim o

mefienţă cronică faţă de acest corpus literar din partea teologilor, a aşa-zişilor

creştini adevăraţi, a zelatorilor ortodoxiei pure, a păzitorilor tradiţiei nealterate.

Pentru aceştia, nu mai încape vorbă, cuvântul apocrif miroase a pucioasă şi nu-şi

are locul în vocabularul pravoslavnic.

Dacă te ocupi, în România ortodoxistă, de apocrife, imediat ajungi eretic,

prin urmare direct în fundul iadului. De partea cealaltă, întâlnim o pasiune smintită,

necontrolată pentru aceste scrieri, văzute ca un eşantion de literatură ezoterică. În

ultimii ani mai cu seamă, au apărut tot felul de traduceri neprofesioniste, făcute

după versiuni moderne (engleză ori franceză), de către inşi fără o pregătire

specială, din raţiuni eminamente comerciale17.

Aceste pseudoediţii subminează ediţiile corecte, ştiinţifice, serioase, creând

o piaţă neagră pseudoculturală. Mulţi editori români nu au cea mai elementară

noţiune de garanţie culturală. A citi, a comenta ştiinţific un text grecesc după o

traducere engleză e de neconceput în Occident; dar este regulă în România.

16 Cristian Bădiliţă, Glafire. Nouă studii biblice şi patristice, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 12317 Ibidem, p. 124

Aşa stând lucrurile, din păcate, cu perceperea şi exploatarea apocrifelor în

România, consider necesare definirea câtorva termeni şi o clarificare de ordin

metodologic. Întâi de toate trebuie spus că denumirea de apocrife (apocrypha:

ascunse, tăinuite, prin urmare dubioase) îşi are originea în mediile ecleziale,

ortodoxe, nu în mediile care au dat naştere scrierilor respective. Problema

apocrifelor este strict legată de problema canonului creştin şi apare în a doua

jumătate a secolului al II-lea, mai ales în Adversus haereses, importantul tratat al

lui Irineu18.

Cu riscul de a luxa prejudecăţi şi de a leza comodităţi, voi spune că afirmaţia

creştinismul este o religie a Cărţii nu are decât o vagă justificare. Creştinismul

poate fi definit mai degrabă ca o religie a Cărţilor, nu a Cărţii. Dar, înainte de orice,

creştinismul este religia lui Iisus Hristos; revelaţia creştină este revelarea lui Iisus

Hristos, Dumnezeu şi om deopotrivă, mort şi înviat întru mântuirea neamului

omenesc. Ajunge să amintim de sensul prim al cuvântului euanghelion: veste bună,

nu gen literar! Dumnezeu nu ne-a trimis un nou gen literar, o nouă Carte spre

mântuire, ci o veste bună întrupată în propriul Lui Fiu19.

Iisus, da, se născuse într-o religie a Cărţii, în religia Torei, revelată de către

Dumnezeu lui Moise cuvânt cu cuvânt pe muntele Sinai. Dumnezeu are copyright

direct pentru Torah, nu şi pentru scrierile adunate în Noul Testament20. Iisus n-a

lăsat nici o literă scrisă, doar câteva semne pe nisip : ne amintim de celebrul episod

al femeii adultere, care, de fapt, nu aparţine evangheliei, ci a fost inserat ulterior de

către un scrib.

18 Adelin Rousseau, Introduction la Irenee de Lyon, Contre les Heresies, trad. par Adelin Rousseau, Les Editions du Cerf, Paris, 2007, p. 1819 Ibidem, p. 2120 Bineînţeles, creştinii au primit Vechiul Testament ca pe o scriere sacră, dar interpretându-1 de la bun început în cheie cristo-logică : Vechiul Testament este valabil datorită şi în măsura în care el se împlineşte în Isus Cristos. De altminteri, prin Marcion, creştinismul invalidează Vechiul Testament. Singurul mod de a salva Vechiul Testament şi a-1 încorpora creştinismului va fi interpretarea lui tipologică, alegorică, în cheie cristologică, propusă de Părinţii Bisericii.

Apoi, mesajul lui Iisus este unul eshatologic, de sfârşit de lume: la ce bun, în

acest context, să laşi moştenire o Carte generaţiilor care, în principiu, nu vor mai

exista?

Redactarea textelor creştine începe, aşa cum ştim, cu deceniul 6 al primului

secol, odată cu Pavel, şi se întinde până în primele decenii ale secolului al II-lea.

Redactarea nu înseamnă revelaţie, ci consemnare a unor tradiţii legate de viaţa,

patimile şi învierea Mântuitorului. Iustin Martirul, vorbind despre textele care se

citesc la slujbele de duminică de către creştini, foloseşte expresia memorii ale

apostolilor (apomnemoneumata ton apostolon)21.

Or, memoriile nu pot să apară decât după trăirea şi consumarea unui

eveniment, nu înainte. Memoriile apostolilor, adică textele evanghelice, sunt

mărturii posterioare despre viaţa, învăţătura, moartea şi învierea lui Isus, redactate

la peste treizeci de ani de la consumarea faptelor, când tensiunea eshatologică

începe uşor să scadă, iar Biserica pământească începe să se pregătească de o

aşteptare cu termen imprecis, aşteptarea celei de-a doua Veniri. A spune că religia

creştină nu este o religie a Cărţii nu înseamnă a impieta în vreun fel asupra dogmei

creştine, una şi sfântă: întruparea lui Iisus şi învierea Lui din morţi. Înseamnă pur

şi simplu a reaminti un lucru banal pentru un creştin de la sfârşitul secolului I, şi

anume că revelaţia lui Dumnezeu a avut loc deplin în întrupare22.

Textele cuprinse în viitorul Nou Testament au fost scrise fie de apostoli, fie

de ucenici. Aşa cum spune unul dintre cei mai competenţi specialişti în istoria

manuscriselor neotesta-mentare, Bart D. Ehrman, profesor la University of North

Carolina: „Dacă Iisus Hristos ar fi vrut să ne transmită o carte sacră şi la nivelul

21 Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I în favoarea creştinilor, trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în colecţia P.S.B., vol. 2, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980 p. 7122 Lee Strobel, Pledoarie pentru Hristos, trad. de Claudia Guiu, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2004, p. 73

literei, atunci ar fi scris-o cu mâna Sa şi ar fi făcut aşa încât acest exemplar

autograf să fi ajuns până la noi fără nici o modificare în text”23.

Or, constatăm astăzi că textul Noului Testament conţine aproximativ

300.000 de variante, mergând de la o literă schimbată până la fragmente întregi,

adăugate ori suprimate. Cu toate acestea, nici un element esenţial al credinţei

creştine nu se zdruncină. Avem de-a face cu variante, cu lipsuri şi interpolări, dar

învăţătura fundamentală despre întrupare şi înviere rămâne intactă, neatinsă.

Ce vreau să spun? Două lucruri: textul Noului Testament, aşa cum pretindem

că-1 avem din sursă divină ad litteram, este un text-mărturie despre Iisus, redactat

de urmaşii direcţi ai Acestuia, ale cărui prime versiuni integrale (manuscrise)

datează abia din secolul al IV-lea (fireşte, există fragmente anterioare, dar numai

fragmente). A crede în Iisus nu înseamnă a crede în fiecare conjuncţie sau

prepoziţie a Noului Testament, dat fiind că, aşa cum am văzut, acestea pot fi altele

de la manuscris la manuscris24.

A nu se înţelege că aş milita pentru banalizarea ori desacralizarea textului

Noului Testament. Nici vorbă! însă oricine este familiarizat cu textele sacre ale

şcolilor filozofico-religioase din Antichitatea târzie ştie că, pentru un

neopitagorician, de pildă, cărţile sfinte erau De vita pythagorica sau Viaţa lui

Apollonios din Tyana, pentru un neoplatonician, Viaţa lui Platon sau Viaţa lui

Plotin şi aşa mai departe25. Evangheliile sunt reflecţii ale Revelaţiei, ca şi Tradiţia

eclezială; ele nu conţin Revelaţia în sine, aceasta neputând fi conţinută decât de

Persoana lui Iisus, Dumnezeu-Om. Relativizarea percepţiei noastre asupra Noului

Testament, adică înţelegerea faptului că textele dintr-însul nu au căzut din cer şi că

ele conţin mesajul mântuitor într-un limbaj omenesc, nu înseamnă altceva decât

23 Bart D. Ehrman, Misquoting Jesus. The Story Behind Who Changed the Bible and Why, New York, 2005, p. 3824 Lee Strobel, Pledoarie pentru credinţa creştină, trad. de Claudia Guiu, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2004, p. 11625 Bart D. Ehrman, op. cit., p. 41

reafirmarea implicită a transcendenţei lui Dumnezeu şi nelegitimitatea faptului de

a-L reduce pe Fiul lui Dumnezeu la conţinutul unei Cărţi. Astfel vom înţelege mai

just şi dezbaterea din jurul canonului Scripturii, precum şi soarta rezervată

apocrifelor26.

Capitolul II. Apocrifele Marianice

În Noul Testament, biografia Maicii Domnului se suprapune umil biografiei

Mântuitorului. Ea apare în evanghelii odată cu Bunavestire şi dispare după înviere.

Dogma fundamentală a creştinismului rămâne totuşi dogma întrupării lui

Dumnezeu, a naşterii Lui dintr-o femeie neîntinată, fecioară ante partum, in partu

şi post partum. Maria joacă un rol-cheie în scenariul evanghelic, fapt pentru care

creştinii din primele generaţii i-au acordat o atenţie aparte, încercând să-i

completeze biografia de la naştere până la moarte27.

Cultul ei izbucneşte cu fervoare, întreţinut şi de autorităţile ecleziale, în

timpul controversei nestoriene. în secolul al V-lea, Mariei i se atribuie titlul de

theotokos (născătoare de Dumnezeu), pe lângă cele deja consacrate de

anthropotokos (născătoare de om) şi de hristotokos (născătoare de Hristos).

În cultul creştin, Maria beneficiază de patru sărbători mari, cu ţinere :

Adormirea (he koimesis tes theotokou), Bunavestire (hemera aspasmou, ziua

salutării), Naşterea Mariei şi, în fine, Intrarea Mariei în Templu, cunoscută în

tradiţia creştină sub denumirea de Intrarea în Biserică28.

26 Ibidem, p. 4227 Alexis Kniazeff, La Mere de Dieu dans l’Eglise Orthodoxe, Les Editions du Cef, Paris, 1990, p. 3928 Eduard G. Farrugia, Dicţionarul enciclopedic al răsăritului creştin, trad. de Adrian Popescu şi Vasile Rus, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, 477

Prima sărbătoare, ţinută pe 8 septembrie, nu are nici un temei scriptural. În

Proloage se invocă Tradiţia Bisericii, menţionându-se concesiv: „dar pentru

aceasta sărbătoarea nu este mai puţin îndreptăţită”29. Or, această Tradiţie poartă,

în cazul de faţă, un nume : Protoevanghelia lui Iacob. Două episoade sunt citate de

Clement Alexandrinul30 şi de Origen, ca dovezi irefutabile împotriva celor care

negau fecioria Măriei. Pentru alexandrinii noştri aşadar, Protoevanghelia

reprezenta o garanţie indiscutabilă de ordin istoric. Titlul sub care este cunoscută

astăzi apocrifa se datorează unei greşeli de înţelegere a rolului acesteia în Biserică.

Primul traducător în latină, Guillaume Poştei (mort în 1581), văzând că ea se

citea în bisericile orientale, a crezut că are de-a face cu o scriere, socotind-o

începutul (protou) Evangheliei lui Marcu: de aici Protoevanghelie. Origen o citează

cu titlul, probabil corect, Cartea lui Iacob. Autorul, un creştin elenofon din Egipt,

îşi propune să justifice, prin câteva episoade puternice, fecioria Măriei ante partum

(capitolul 6 : proba apei amare), in partu (cap. 19-20: verificarea de către o moaşă

necredincioasă) şi post partum (explicaţia oferită expresiei evanghelice fraţii

Domnului: aceştia erau fii ai lui Iosif dintr-o altă căsătorie)31. Această apocrifă care

urcă, cel puţin fragmentar, până în secolul al II-lea ne oferă singura mărturie scrisă

despre naşterea miraculoasă a Mariei dintr-o mamă sterilă şi despre aducerea ei la

Templul din Ierusalim ca gest de gratitudine şi umilinţă. O altă versiune, cu

elemente inedite, va deveni celebră în Occidentul medieval, cu titlul Pseudo--

Evanghelia lui Matei32.

Capitolul III. Coborarea lui Iisus în iad

29 ***, Proloage, vol. I, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2011, p. 6030 Clement Alexandrinul, Stromate, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în colecţia P.S.B. vol. 5, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 53631 ***, Evanghelii apocrife, trad. de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom , Iaşi, 2007, p. 5332 Ibidem, p. 19

În Canonul slujbei de Sâmbăta Mare, în cântarea a cincea, se spune:

„Biruind Tu cu puterea Dumnezeirii, sufletul Tău de trup s-a despărţit ; căci a rupt

amândouă legăturile : a morţii şi a iadului, cu puterea Ta, Cuvinte. Iadul

întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât, văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi

şi Atotputernic; şi de înfricoşătorul Tău chip a rămas fără glas”33. Iar în Cântarea a

şasea: „împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci ; pentru că

Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma începătoare de viaţă ai rupt

încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac izbăvirea

nemincinoasă”34.

Coborârea lui Iisus în iad este o teologumenă întemeiată pe l Petru 3,18-19,

versete ce prezintă mai multe variante în manuscrisele vechi ale Noului Testament :

„Căci şi Isus o singură dată a pătimit pentru păcate, [El], Drept, pentru nedrepţi,

ca să ne aducă aproape (prosagogei) de Dumnezeu, omorât fiind în trup, dar viu

făcut în duh ; în care, mergând, le-a propovăduit (ekeruxen) şi duhurilor [aflate]

în închisoare”35. Autorul epistolei racordează, două versete mai încolo, pogorârea

în duh a lui Iisus pe lumea cealaltă cu taina botezului. Botezul înseamnă scoaterea

omului vechi, reînnoit, din iad. Teologumenă este reprezentată în iconografia

ortodoxă, conform indicaţiilor lui Dionisie din Furnaa, astfel:

“Iadul, ca o peşteră întunecoasă sub dealuri; îngeri purtând veşminte

luminoase îi leagă cu lanţuri pe Belzebut, domnul întunericului, şi pe demoni, pe

unii bătându-i, pe alţii gonindu-i cu suliţe; câţiva oameni, în pielea goală şi legaţi

cu lanţuri, uitându-se în sus; multe lacăte şi încuietori sparte şi porţile iadului

dezrădăcinate; Hristos, având împrejur nemărginită lumină şi mulţi îngeri, calcă

peste ele, cu dreapta ţinându-1 pe Adam, iar cu stânga pe Eva. De-a dreapta,

33 ***, Triod, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 53834 Ibidem, p. 53935 ***, Evanghelii apocrife, p. 173

Inaintemergătorul stând şi arătându-1 pe Hristos; şi lângă el David, alţi drepţi şi

împăraţi cu cununi şi coroane ; iar de-a stânga prorocii: Iona, Isaia, Ieremia,

dreptul Abel şi mulţi alţii”36.

Pe ce se ţin textele liturgice citate şi indicaţiile atât de precise ale lui

Dionisie? În nici un caz pe simplul enunţ din epistola petrină. Reconstituirea

variantelor teologumenei, precum şi a evoluţiei sale istorice, atât cât se poate face

în stadiul actual al documentaţiei, a fost realizată strălucit de Rémi Gounelle, în

volumul La descente du Christ aux enfers. Institutionalisation d'une croyance,

apărut în Collection des Études augustiniennes37.

Toate mărturiile antice sunt repertoriate şi comentate de Gounelle, atât cele

literare, cât şi cele omiletice, liturgice, simbolice (din simbolurile de credinţă).

Cititorul interesat găseşte aici o mină exhaustivă de informaţii. Acelaşi savant

publicase cu trei ani mai devreme traducerea comentată a unui text capital pentru

subiectul nostru, Evanghelia lui Nicodim38.

Evanghelia lui Nicodim face parte dintr-un grupaj mai amplu, cunoscut

îndeobşte sub numele de Acta Pilati, menit să dovedească rolul covârşitor jucat de

evrei în condamnarea şi uciderea lui Isus, deculpabilizându-1 în acelaşi timp pe

guvernatorul roman. Versiunea greacă cea mai veche este o remaniere din secolul

al IV-lea, dar fondul urcă până la inceputul secolului al II-lea, aşadar foarte aproape

de epoca redactării ultimelor scrieri ale Noului Testament39.

Rezum povestea: Iosif din Arimateea relatează despre învierea morţilor

împreună cu Isus. Ca martori direcţi îi citează pe Simeon, preotul, şi pe cei doi fii

ai săi, tustrei morţi de puţină vreme şi înviaţi de curând. Minunea începe cu o

lumină orbitoare ce străpunge întunericul iadului. Pentru prima dată locuitorii lumii

36 Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, trad. de Monahia Iuliana, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 6237 Rémi Gounelle,La descente du Christ aux enfers. Institutionalisation d'une croyance, Les Editions du Cerf, Paris, 2004, p. 11238 ***, Evanghelii apocrife, p. 19839 Ibidem, p. 193

de jos s-au putut vedea unii pe alţii. Apoi, în mijlocul lor s-a arătat loan

Botezătorul, care, credincios funcţiei sale de înaintemergător, le face un scurt

instructaj catehetic despre Iisus40.

Urmează o conversaţie spumoasă între Satana şi Iad, întreruptă de un „glas

ca un tunet”: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să

intre împăratul slavei !” Satana se retrage strategic, lăsându-i Iadului dirijarea

operaţiunilor. Totul însă e zadarnic. „Porţile de aramă s-au sfărâmat, drugii de fier

s-au făcut zob şi toţi morţii au fost sloboziţi din legături. Şi cum a intrat împăratul

slavei, cu înfăţişare omenească, tot întunericul Iadului s-a luminat.” Nu pot

reproduce integral scena, care ar merita o interpretare profesionistă. De altminteri,

cu această mise en scène, cu această tragicomedie sacră desfăşurată la porţile

iadului încep unele slujbe de înviere. Iadul îl ia în primire pe Satana şi, după ce-i

ţine o predică moralizatoare, îl pune în lanţuri şi-1 aruncă la beci până la a doua

Venire. Isus apucă dreapta lui Adam şi rosteşte asupra tuturor o formulă de

eliberare din păcat. Urmează urcarea la rai, unde se află deja trei personaje: Enoh,

Ilie şi tâlharul cel bun41.

Capitolul IV. Apocalipsa lui Pavel

Ca ultim exemplu, am ales o capodoperă a literaturii medievale occidentale.

Ε vorba despre Navigatio Sancti Brendani Abbatis (Călătoria pe mare a Sfântului

Abate Brendan)42, redactată în latineşte în secolul al IX-lea de către un călugăr

irlandez, trăitor însă în Lotharingia. Poemul relatează peripeţiile faimosului călugăr

din secolul al VI-lea pe mările Nordului în căutarea paradisului terestru. Până în

secolul al XIII-lea s-au realizat numeroase traduceri în limbi vernaculare, dintre

40 Ibidem, pp. 208-21441 Ibidem42 C. Selmer, Navigatio sancti Brendani abbatis, Washington, 1959, p. 47

care cea mai cunoscută e în dialectul anglo-normand (autorul ei este tot un călugăr,

Benedeit)43.

Brendan parcurge un itinerarul deopotrivă fascinant şi înfricoşător, acostând

pe insule ciudate, pline de păsări, vizitând castele de un lux divin, celebrând o

slujbă chiar pe spatele unei balene, întâlnind grifoni etc. etc. La un moment dat,

după ce ocoleşte la limită gura iadului, vede o stâncă izolată, în plin ocean, iar pe

această stâncă o mogâldeaţă în pielea goală, bătută de valuri. Apropiindu-se,

abatele află că personajul înlănţuit acolo, ca un al doilea Prometeu, este Iuda

Iscariotul. Ce face Iuda pe stânca neprimitoare? „Se odihneşte”!44

Ciudată odihnă, remarcă abatele, să fii scufundat în fiecare minut de valuri şi

ridicat apoi la suprafaţă, chinuit neîncetat, plesnit peste faţă şi peste trup de vijelii,

cu ochii plini de sare. Dar Iuda îi atrage atenţia că, în comparaţie cu torturile pe

care le îndură zilnic în fundul iadului, cele de la suprafaţă echivalează cu un

concediu de odihnă. Şi, într-adevăr, Iuda se află în micul lui concediu săptămânal,

care începe sâmbătă seara şi se termină duminică seara. Prin urmare, ziua

Domnului e sărbătorită şi în iad! Graţie intervenţiei generoase a lui Brendan, Iuda

va beneficia de o scurtă prelungire a acestui moment de respiro45.

Tema „răgazului" între chinuri (refrigerium) acordat păcătoşilor în iad este

una dintre temele centrale şi controversate ale unei apocrife extrem de cunoscute în

Antichitatea creştină, Apocalipsa lui Pavel46.

Originalul grecesc urcă probabil până în secolul al II-lea, dar el nu ni s-a

păstrat. Conţinutul lui poate fi reconstituit parţial după una din cele două versiuni

latine. Apocalipsa lui Pavel este primul text creştin care vorbeşte despre soarta

sufletului individual după moarte şi despre judecata individuală, luând ca pretext

43 Ibidem, p. 4844 Ibidem, pp. 49-6045 Ibidem46 ***, Apocalipsa lui Pavel, trad. de Smaranda şi Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 14

mărturisirea apostolului Pavel din 2 Corinteni : „Cunosc un om în Hristos, care

acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu

ştie -a fost răpit în felul acesta până la al treilea cer. Şi-1 ştiu pe un astfel de om

[...] că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului

să le grăiască”. După ce asistă la judecarea a trei suflete, după ce coboară din al

treilea cer şi se plimbă prin Cetatea lui Hristos din mijlocul lacului Acherusius,

Pavel ajunge şi în ţinutul patimilor, situat la apus. Aici, răvăşit de priveliştea

chinurilor la care sunt supuşi cei păcătoşi, izbucneşte într-un plâns amarnic şi cere

îndurare. Arhanghelul Mihail intervine pe lângă Iisus, iar Acesta coboară pentru a

doua oară în iad, dar acum nu pentru a-i elibera pe locatari, ci pentru a le acorda un

răgaz (refrigerium) de o zi: duminica47.

Concluzii

Opresc aici şirul exemplelor, care pot fi oricând multiplicate, lăsându-vă pe

dumneavoastră să trageţi concluzia cuvenită. Dacă nu avem nimic de pierdut

ignorând apocrifele, atunci textul meu η-a avut nici un rost şi munca mea a fost

zadarnică. Dacă existenţa apocrifelor nu are nici un rost, atunci munca tuturor celor

care le editează de sute de ani, cu un efort imens, cu o ştiinţă exemplară şi o

răbdare dumnezeiască este muncă irosită de pomană.

47 Ibidem, p. 18

Dacă existenţa apocrifelor nu contează, atunci nu contează nici iconografia

despre naşterea, copilăria, intrarea în Templu sau Adormirea Maicii Domnului ; aşa

cum nu contează icoana Anastasis, la care se închină zilnic credincioşii ortodocşi.

Fireşte, aceste afirmaţii se doresc simple afirmaţii retorice. O singură erezie poate

fi îngăduită şi de Biserică, şi anume erezia bunului-simţ.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 2005

2. Sfântul Sfântul Atanasie cel Mare,Cuvântul al treilea împotriva arienilor,

traducere din greceşte Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 15, Editura Institutului

biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987

3. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, trad. de Preot Prof. Dumitru

Stăniloae, PSB 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. introd., indici şi note de Pr. D.

Fecioru, PSB 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1994

5. Idem, Omilii la Facere, trad. introd. indici şi note Pr. D. Fecioru, PSB 21,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1987

6. Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I în favoarea creştinilor, trad. de

Pr. Prof. Teodor Bodogae, în colecţia P.S.B., vol. 2, Editura Institutului Biblic

şi Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980

7. Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia a XXX-a, în Omilii duhovniceşti, trad. de

Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, PSB 34, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992

8. Bădiliţă, Cristian, Glafire. Nouă studii biblice şi patristice, Editura Polirom,

Iaşi, 2008

9. Clement Alexandrinul, Stromate, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, în colecţia

P.S.B. vol. 5, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1982

10.Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, trad. de Monahia Iuliana,

Editura Sophia, Bucureşti, 2000

11.Ehrman, Bart D., Misquoting Jesus. The Story Behind Who Changed the Bible

and Why, New York, 2005

12.Farrugia, Eduard G., Dicţionarul enciclopedic al răsăritului creştin, trad. de

Adrian Popescu şi Vasile Rus, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005

13.Gounelle, Rémi,La descente du Christ aux enfers. Institutionalisation d'une

croyance, Les Editions du Cerf, Paris, 2004

14.Irenee de Lyon, Contre les Heresies, trad. par Adelin Rousseau, Les Editions

du Cerf, Paris, 2007

15.Kniazeff, Alexis, La Mere de Dieu dans l’Eglise Orthodoxe, Les Editions du

Cef, Paris, 1990

16. Moreschini, Claudio, Istoria filosofiei patristice, trad. de Mihai Silviu-Chirilă,

Editura Polirom, Iaşi, 2009

17.Selmer, C., Navigatio sancti Brendani abbatis, Washington, 1959

18.Sofronie, Arhimandritul, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, trad. şi

prezentare: diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis,Sibiu, 1998

19.Idem, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi comentarii: † Irineu

Slătineanul, Arhiereu Vicar, Editura Adonai, Bucureşti, 1995

20.Strobel, Lee, Pledoarie pentru Hristos, trad. de Claudia Guiu, Editura Cartea

Creştină, Oradea, 2004

21. Idem, Pledoarie pentru credinţa creştină, trad. de Claudia Guiu, Editura

Cartea Creştină, Oradea, 2004

22.***, Apocalipsa lui Pavel, trad. de Smaranda şi Cristian Bădiliţă, Editura

Polirom, Iaşi, 1997

23.***, Evanghelii apocrife, trad. de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2007

24.***, Proloage, vol. I, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 2011

25. ***, Triod, Editura Institutului Biblic şi Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 2003