Septembrie a însemnat pen-tru comunitatea noastră o lună plină de evenimente. Activităţile organizate sub titlul generic de Zilele Cul-turii Armene s-au desfăşurat la Bucureşti – cu sprijinul Muzeului Satului căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru găzduire – la Cluj, în spaţiul generos al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, la Constanţa şi Iaşi. Au fost evenimente la care un public divers, nu doar armenesc, a putut vedea cine sunt ar-menii în spaţiul românesc. O menţiune specială pentru manifestarea de la Cluj unde o excepţională expoziţie de covoare orientale ( bravo Mir-cea Tivadar pentru iniţiativă şi realizare !) ne-a readus în atenţie meşteşugurile ar-menilor din zona Gherlei de acum mai bine de 100 de ani. O expoziţie ce se doreşte a fi itinerantă chiar dacă ma-rea problemă o constituie transportul unor piese unice realizate de covorari arme-ni. Nici manifestarea de la Bucureşti nu poate fi trecută cu vederea. A doua ediţie a Zilelor Culturii Armene, chiar dacă au stat în umbra Fes-tivalului Strada Armenească desfăşurat în această vară, s-au constituit într-un bun prilej de a ne reetala cartea, dansul, muzica, bucatele sau artizanatul specific armenesc. Mobilizarea tine-rilor a fost şi de această dată exemplară ( Silvia, Narine, Mcrdici, Hrand, Vahe şi

ceilalţi) dar, poate, mai puţin inventivi decît anul trecut. Sigur că succesul Festivalu-lui de pe strada Armenească a dus la o relaxare ce s-a simţit. Nu fac parte din cate-goria celor care stau pe mar-gine şi îşi dau cu părerea dar cred că manifestările de tipul Zilele Culturii Armene ( cel puţin la Bucureşti) trebuie regîndite pentru a nu se su-prapune cu festivalul stradal din luna august, ce tinde a deveni anual. O idee ar putea fi ca cele trei zile de acţiuni, ce se desfăşoară în weekend, să fie organizate în spaţii culturale diferite ale capitalei şi mă gîndesc aici la muzee ( pentru expoziţii), săli de teatru ( pentru spec-tacole de dans/muzică) ci-nema şi biblioteci ( pentru carte) astfel ca publicul larg să poată beneficia de o mai mare paletă de evenimente culturale cu specific arme-nesc. E de discutat un astfel de proiect şi cred că avem

posibilitatea să-l realizăm avînd şi sprijinul unor spon-sori. Pînă una alta începutul toamnei a fost unul bogat (menţionez aici şi acţiunile de la Bacău organizate de Vasile Agop ). Rămîne ca astfel de manifestări să nu devină doar un mijloc de “a ne flutura steagul” ( cum îmi sugera un conaţional) ci ele să se adauge scopului nostru principal. Păstrarea identităţii care înseamnă, în primul rînd, limba armeană, apoi credinţa, cultura şi pa-trimoniu comunitar.

Lună plină EDITORIAL

Mihai Stepan CAZAZIAN

4

AA

AR R

T

Evenimentul a fost or-ganizat de Uniunea Ar-menilor din România şi

Arhiepiscopia Bisericii Armene sub patronajul Ambasadei Re-publicii Armenia în România. Armenii constituie o comunitate etnică veche de aproximativ un mileniu, fiind prezenţi în toate regiunile României. În prezent, comunitatea numără câteva mii de membri. Pe durata a trei zile, la Mu-zeul Naţional al Satului “Di-mitrie Gusti” au fost organi-zate spectacole de muzică şi dansuri tradiţionale armeneşti,

expoziţii de fotografie, ate-liere de caligrafie, bijuterii şi icoane pe sticlă. Am putut ad-mira expoziţia de fotografii “La umbra muntelui Ararat” – au-tori Hrant Jaghinyan şi Mcrtici Baghdasarian. Editura Ararat a pregătit un stand special amenajat, unde iu-bitorii de carte au putut cumpăra volume despre cultura, istoria, credinţa sau gastronomia arme-nilor. A fost prezentat scurtmetrajul “ Când moartea întârzie să apară” – despre viaţa şi testamentul lui Harutiun Frenkian ( regizor:

Armine Vosganian) şi docu-mentarul ”Emanuel, Visul doar vis” – viaţa lui Manuc Bey. La capitolul lansări de carte bifăm prezentarea volumului ”Istoria vieţii lui Manuc Bey Mirzaianţ” de Mser Mserian (Editura Ara-rat) şi Manualul de Limba Armeană( occidentală) pentru elevi începători de gimnaziu şi liceu, (Editura Didactică şi Pedagogică) realizat de doam-na Ulnia Blănaru Maganian. Participanţii la eveniment au putut savura la standurile spe-cial amenajat produse gas-tronomice, cafea şi coniac.

Zilele Culturii Armene la Muzeul SatuluiEdiţia a II-a a Zilelor Culturii Armene a avut loc, în perioada 20-22 septembrie, la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”.

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

ACTUALITATEProdusele au fost preparate de restaurantul Hotelului Arca lui Noe al familiei Hovakimyan. O pată de culoare a reprezentat-o prezentarea unei scurte istorii a cafelei realizată de Gheorghe Florescu ( patron al maga-zinelor Delicatese Florescu – tradiţie armenească din 1530 !) împreună cu scriitorul Bedros Horasangian. Pentru copii s-au desfăşurat a-teliere de basme armeneşti, de realizat păpuşi din linguri şi materiale vegetale, precum şi ateliere de pictat păpuşi din ipsos şi face painting. Deschiderea oficială a avut loc vineri, la ora 16,00 în prezenţa senatorului Varujan Vosga-nian, ministru al economiei, deputatul Varujan Pambuc-cian, preot vicar Bogdan Ezras şi preot Hetum Tarverdyan şi a directoarei Muzeului Satului, Conf. univ. dr. Paulina Popoiu. A fost prezent Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, Ambasa-dor al Republicii Armenia la Bucureşti. În cadrul celor trei zile au avut loc spectacole susţinute de Cosmin Bălean la duduk împreună cu Trio Sonus, Harry Tavitian (pian) & Cserey Csaba (percuţie), Ansamblul de dansuri “Vartavar” condus de Bella Mardikian. Festivalul s-a încheiat duminică seară cu un concert susţinut de “Fraţii De-deian Quartet”. Zilele Culturii Armene au fost o reuşită chiar dacă nu am avut parte de acelaşi public ( ca număr ) de la Festivalul Strada Armenească. Mulţumiri Mu-zeului Satului pentru sprijinul acordat şi filialelor UAR din Bacău, Gherla şi Cluj care au participat, nu doar cu prezenţa la realizarea acestei manifestări.

Reporter

6

AA

AR R

T

La 22 septembrie am încheiat ediţia din acest an a Zilelor culturii

armene. Au fost multe expoziţii, standuri cu obiecte tradiţionale hand-made, ateliere cu de toate de la scris în armeană la desen şi dans tradiţional, mult dans şi multă muzică. Dansul i-a aparţinut exclusiv lui Vartavar.Un lucru fain de tot este prins într-una dintre pozele de aici, cu cei de la Vartavar, cu Bela Martikian şi cu Tanti Ulic (Ul-nia Blănaru), cea care a reluat cursurile de limba şi literatura armeană imediat după revoluţie şi care a avut cu ani în urmă ideea înfiinţării ansamblului Vartavar. Astăzi Tanti Ulic a avut bucuria de a ne dărui primul abecedar şi manual de limba armeană scris de domnia sa şi editat de Editura didactică şi pedagogică sub auspiciile Min-isterului Educaţiei Naţionale, România devenind astfel singu-rul stat în care există o diasporă armeană care a realizat un abe-

cedar armean.

Ca în fiecare zi, s-a cântat mult şi bine. Tot jazz, tot de mare clasă realizat cu mult har de Garbis Dedeian şi Capriel Dedeian. Un concert de jazz contemporan cu foarte multe accente clasice din clasicul New York, adică jazz-ul de metropolă cu mici dantelării armeneşti din cele săpate în piatră însă presărate cu mult cap în linia melodică sobră şi construită şi reconstruită în mod continuu de saxofonul lui Garbis şi chitara lui Capriel. Pentru că atunci când vorbim despre cultura unui popor nu trebuie să facem greşeala să

Cultura trebuie trăită !

privim doar în trecut. Cultura este o fiinţă vie şi eu cred că mult mai important decât să vorbim despre ea ca despre ceva care s-a întâmplat cândva este să o trăim. Asta am şi făcut în aceste zile aducând laolaltă pe cei care au creat şi pe cei cu ajutorul cărora creaţia este vie.

Varujan PAMBuCCIAN

ACTUALITATE

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

Ritm, armonie, antren. Au fost 3 zile minunate. 3 zile în care bucureştenii, şi nu nu-mai, au putut afla informaţii în plus despre noi, armenii, 3 zile animate de paşi de dans melancolici sau săltăreţi, 3 zile în care muzica de calitate s-a situat la cote înalte. Personal, mi-am revazut cu mare drag şi emoţie conaţionalii, cu chipuri surâzătoare, inimile noastre vi-brând la unison în special în a 2-a zi a acestui festival al cul-turii armene, când toată sufla-rea armenească de pretutindeni sărbătoreşte ziua naţională a Republicii Armenia la data de 21 septembrie a fiecărui an.Am ascultat cu bucurie nedisimulată un “dialog” pe note, iscat între doi prieteni pe viaţă, două nume de referinţă ale jazz-ului de aici: Harry Tavi-tian, un iscusit virtuoz al cla-viaturii de pian, şi inegalabilul Cserey Csaba, un percuţionist cum rar mai găseşti.Îmi părea că îi aud spunând: “(Harry) - Ce faci, amice ? (Cserey) – Uite, cânt împreună cu tine. (Harry) – Ia să te văd, eşti în stare să ţii ritmul cu mine ?” Şi imediat degetele îi alergau pe claviatură, cu viteză supersonică, încât cu greu i-am putut urmări digitaţia, dar urechile mi-au fost gâdilate plăcut de notele muzicale ce se scurgeau în şuvoi, ca su-surul unui pârâu. În secunda următoare, Cserey Csaba şi prindea ritmul din urmă, iar notele se înlănţuiau şi se îngemănau perfect, minute în

şir, îndemnându-se reciproc, completându-se, susţinându-se… Şi dacă stropi rebeli de ploaie ameninţau să altereze feeria unei seri de neuitat, a fost de ajuns ca Harry să înalţe spre cer sunetele măiastre ale unui instrument muzical asemănător unei tărtăcuţe [cer scuze maes-trului Tavitian că nu cunosc de-numirea exactă a acestui delicat instrument de suflat], pentru ca norii negri să se risipească din-tr-o dată, ca un fum….Frumoase şi deosebite au fost şi dansurile cu care ansamblul “Vartavar” a delectat privirile publicului spectator. “Dansul miresei”, “Macii”, “Vioara”, “Kochari” şi “Sardarabat” , ca să le numesc doar pe câteva dintre cele inspirat alcătuite de coregrafa Bela Martikian, au smuls ropote de aplauze, încu-nunând în cel mai frumos mod strădania şi sârguinţa orelelor de repetiţii pentru ca totul să fie desăvârşit. Le urăm tuturor tinerilor ansamblului “VARTA-VAR” mult succes în continu-are ! Ultima zi a festivalului Zilelor Culturii Armene nu se putea încheia altfel decît prin lansarea unui manual de lim-ba armeană occidentală, mult aşteptat în special de cei din

rândul comunităţii din care fac şi eu parte.Rod al tenacităţii doamnei prof. Ulnia Blănaru Maganian, acest manual reprezintă rezul-tatul unei activităţi didactice depusă ani la rîndul, cu răbdare, minuţiozitate, delicateţe şi multă dăruire sufletească, venind ast-fel în sprijinul tuturor celor ce doresc să cunoască, să înveţe şi să aprofundeze frumoasa limbă cu caractere deosebite şi unice, create de Mesrob Mashtotz.Încheierea Zilelor Culturii Armene a fost plăcut marcată prin prezenţa scenică de în-alt nivel a fraţilor Dedeian – Capriel şi Garbis – şi ei nume de referinţa ale jazz-ului, binecunoscuţi publicului auditor pentru desosebitele variaţiuni interpretate împreună la chitară solo (Capriel De-deian) şi saxofon (Garbis De-deian). O neaşteptată şi plăcută surpriză ne-a oferit-o maestrul Capriel Dedeian prin interme-diul unuia dintre elevii săi, un tânar de numai 16 ani, ce pro-mite să îi calce serios pe urme în privinţa improvizaţiilor jazz-istice pe strune de chitară.Cu blândeţea sa caracteristică, muzica ne-a învăluit blând, până spre orele înserării, iar atunci când în incinta Muzeului Satului “Dimitrie Gusti” s-au aprins luminile, am plecat spre casă fredonând în gând : “când felinarele se-aprind…”.Se ne revedem cu bine şi anul viitor, la a 3-a ediţie a Zilelor Culturii Armene, în zile de toamnă aurie şi foşnet de frunze melancolice.

Daniela BEZERIAN

Impresii de spectator

8

AA

AR R

T

Festivalul ProEtnica Sighişoara 2013 s-a desfăşurat între 29 august-1septembrie. Reprezentanţii arme-nilor la festival au fost cei din Transilvania: Gherla şi Cluj.

Vineri, 30 august, orele 18 a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură: Azaduhi Varduca -Horenian - Ofrandă strămoşilor (acril/carton) şi Ermone Zabel Martaian - Miniaturi şi sim-boluri armene/sticlă.La început a fost salutul oaspeţilor rostit de Tania Varduca, în câteva limbi ale minorităţilor prezente şi în des-chiderea celor două expoziţii, a vorbit doamna Adriana An-tihi-directoarea Muzeului de Istorie din Sighişoara. Prezenţa directorului festivalului, a unor reprezentanţi ai intelectualităţii urbei, cât şi a unor turişti în trecere prin cetate, a creat o

atmosferă de sărbătoare.

Expoziţia a mai fost vizitată de delegatul Ministerului Culturii, domnul Carol König şi domnul Consul Arsen Mikayelyan, din partea Ambasadei Armeniei din Bucureşti.În cadrul Programului ştiinţific derulat la sala mică a Primăriei, sâmbătă, 31. 08. la orele 15 a avut loc o masă rotundă cu tema: Armenii din România în epoca modernă – modera-tor Lucian Năstasă-Kovacs, însoţită de proiectarea a două filme din arhiva TVR CLUJ,

realizate de Andrea Ghiţă, pre-cum şi Armenii din Transilvania în istoriografia română - im-pactul Genocidului Armean în România interbelică - Claudia Dărăban. Intervenţiile din partea comunităţii armene: domnul Consul Arsen Mikayelyan, Aza-duhi Varduca ,preşedintele Fil-ialei Cluj UAR şi Ana Kikom-ban Steib, secretar al filialei, au declanşat un schimb de idei şi informaţii. Au mai luat cuvân-tul personalităţi ale comunităţii evreieşti. S-a vorbit despre civilizaţia din oraşul liber regal Armenopolis, azi,Gherla, s-a condamnat Genocidul, precum şi nerecunoaşterea Genocidul Armean de către Turcia, nici astăzi după aproape un secol.

Pe scena principală, sâmbătă la orele 20,10 s-a produs, timp de 40 de minute, ansamblul de dans armenesc, Hayakaghak din Gherla-Cluj. Frumuseţea costumelor şi a gesturilor, sin-cronizarea mişcărilor, elanul ritmic tineresc, precum şi mu-zica armenească au încântat publicul. Coregraful dansurilor a fost Esztegar Erika.

Corul armenesc din Gherla, alcătuit din 20 de persoane, a

ProEtnica 2013

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

interpretat cântece religioa-se, prelucrări de Komitas şi muzică uşoară armenească.Conducătorul corului - Molnar Annamaria

Duminică, 1 septembrie, orele 17,30, au evoluat timp de 25 de minute, pe scena principală, cei mai tineri dansatori ai festivalu-lui, cele cinci copiliţe din Cluj, între 6 şi 13 ani, coregrafa lor iubită fiind inimoasa Riti Vera. Au impresionat prin tinereţea şi gingăşia lor. Ropotele de aplauze au răsplătit strădaniile lor. Cu sufletul la gură, au mai repetat tot programul încă de două ori pe piaţa interactivă.În toată perioada festivalului a funcţionat standul cu drapelul armenesc, cu bijuterii din pietre semipreţioase lucrate artistic de Mircea Tivadar împreună cu cărţile de la Editura ARARAT, precum şi alte cărţi despre ar-meni ca: Armenopolis de Virgil Pop, Cultură şi artă armeană la Gherla (coordonator - Azaduhi Varduca-Horenian, coordonator general - dr. Livia Drăgoi, co-ordonator ştiinţific-prof. Nico-lae Sabău)- distinsă cu premiul Ion Frunzetti - de Ministerul Culturii şi Cultelor, Bucătăria Armeană - tradusă în lb.română şi editată de Chira Carolina.Standul a fost deservit de Ana Kikomban Steib şi de Alexa Szentannai.

La plecare, luându-mi rămas-bun de la directorul festivalu-lui, Volker Reiter, acesta mi-a spus: Vă felicit! Niciodată n-a fost aşa de frumoasă prestaţia armenilor la ProEtnica!

Azaduhi Varduca-HORENIAN

Stimat auditoriu,Îmi face o deosebită plăcere şi o mare onoare să deschid în cadrul Festivalului Înteretnic de la Sighişoara, aceste două expoziţii pe cât de frumoase pe atât de calde, a două pictoriţe atât de diferite în modul de a se exprima şi care totuşi au o trăsătură comună şi anume: sufletul de armeancă puternic şi delicat- este vorba de d-na Azaduhi Varduca Horenian şi d-na Ermone Zabel Martaian. Artistele plastice,demult nu mai sunt nişte necunoscute. O spun numeroasele expoziţii pe care domniile lor le-au avut în ţară şi peste hotare. Iată ce spune Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol.VI ,Editura ARC 2000 despre Varduca - Horenian Azaduhi citez: s-a născut în 25 septem-brie 1940 la Gherla jud. Cluj.Absolventă a Facultăţii de chimie, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj 1965.Studii libere de pictură. Membră a Uniunii Maghiare a Artiştilor Plastici,

Stockholm – Suedia şi a Uniu-nii Artiştilor din Armenia . De-but expoziţional în1975, fiind integrată în expoziţia profeso-rilor de desen, deschisă în sălile Muzeului de Artă Cluj-Napoca, se numară printre animatorii Festivalului interetnic”Pro - Et-nica” figurând în ediţiile anu-ale ale sintezelor expoziţionale găzduite de Muzeul de Isto-rie, Sighişoara (2002 - 2008): Participă la expoziţia cu caracter umanitar “Sparkasse”, Rehau-Germania (2000); expoziţie la Centrul Cultural Român din Vi-ena (2003); expoziţie cu partici-pare internaţională:” O naţiune, o cultură”; Erevan – Armenia (Galeria Muzeului Naţional, 2004); expoziţie colectivă ca-feneaua” Quo Vadis”, Cluj-Napoca (2004); expoziţie de artă, Centrul Cultural Roman, Budapesta(2005); e x p o z i ţ i e i t i n e r a r ă p r i n A u s -t r i a c u s c o p u r i u m a n -i t a r e ” S o c i e t a t e a a n t i c a n c e r ” , e x p o z i ţ i a “Zilele armene”, Dumbrăveni, jud. Sibiu, simpozionul de artă

10

AA

AR R

T

contemporană, Veroce – Un-garia (2007) etc. Devine sec-retarul, în 1997, mai apoi,în 2010, preşedinte al Filialei Cluj a Uniunii Armenilor din România. A contribuit deci-siv- alături de dr. Livia Drăgoi şi prof.dr.Nicolae Sabău – la realizarea expoziţiei”Cultură şi artă armenească la Gherla la Muzeul de Artă Cluj-Napoca-2008,însoţită de un remarcabil album ed.”Ararat”.Bucureşti. Albumul şi expoziţia au fost distinse de Ministerul Culturii şi Cultelor (2003), cu Premiul Ion Frunzetti. Figurează cu peste 600 lucrări în colecţii publice şi private din Româ-nia, Armenia, Anglia. Belgia, Franţa, Germania, Italia, Gre-cia, Suedia, Ungaria, Canada, S.U.A., Australia. Nefiind un critic de artă ci doar o mare iubitoare de pictură, de muzică mai ales de acele lucrări ce reuşesc să-ţi trasmită emoţii, să te transpună chiar şi pen-tru scurt timp, într-o lume mai bună,mai caldă mai umană, mă rezum să mărturisesc sincer că toate aceste sentimente enume-rate le-am trăit privind acuarela d-nei Azaduhi dar şi icoanele d-nei Ermone. Închei cu cuvin-

tele deosebite spuse de

criticul de artă clujean Nemeth Julia” de la culoarea adiere, şoapta,trece convingător la tuşa robust şi hotărâtă,esenţializând exprimarea. Privindu-i acuarele-le mă cuprinde sentimentul că mă aflu în faţa unei însumări a preceptelor estetice specifice marilor maeştrii. Căci de unde altundeva această sintetizare a culorilor şi formelor”? (1994) Armeanca Ermone Zabel Mar-taian a moştenit numele bunicii sale, dar nu a continuat tradiţia familiei, cea a ţeserii covoare-lor ci a devenit plasticiană şi încă una cu mult rafinament. Lucrările ei transmit multă culoare,lumină şi aş spune eu şi multă credinţă. S-a aplecat cu dragoste şi multă fineţe asupra icoanelor pe sticlă, meşteşug al ţăranului român transilvănean ajuns la rang de artă .Aşa cum menţiona scriitorul Sergiu Se-lian ,într-un material dedicat au-toarei citez: văzându-i lucrările o poţi cunoaşte pe autoare ca pe o făptură vitală,stapână pe sine,iubitoare de oameni care stabileşte relaţii spontane şi du-rabile. Privind lucrările lui Er-mone Zabel Martaian, nu poţi să nu admiri armonia cromatică şi linia curată. Chiar şi în lucrările ei tematic nearmeneşti, se simte

fiorul unui neam care a făcut din artă şi din cultură un crez şi o raţiune de a exista şi de a se perpetua”Participă la numeroase expoziţii cum ar fi în 2006 la Sighişoara Casa cu Cerb în cadrul Fes-tivalului interetnic “Pro – etnica”apoi mai recent în Tabara de pictură ARI KUPSUS de la Castelul Amade Bajzath Pap-penheim – Ungaria ,expoziţie de pictură la Muzeul de Isto-rie – Budapesta, expoziţie la Gherla – Sărbătoarea Sfântului Grigorie Iluminătorul, Festi-valul Minorităţiilor Budapesta 2013

Să le urăm bun venit în Ce-tatea Sighişoarei multă sănătate şi putere de muncă şi la cât mai multe expoziţii în ţară şi peste hotare

Cuvînt rostit de doamna Adriana Antihi la vernisajul

expoziţiei

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

Cunoscut specialist în IT, depu-tatul armean Varujan Pambuc-cian a oferit vineri seara la A-teneu o lecţie deschisă despre cum putem integra în viaţa de zi cu zi inovaţiile tehnologice, în deschiderea manifestării „Valori culturale interetnice”, organizată de Uniunea Arme-nilor din România – Filiala Bacău. În conferinţa sa cu titlul „Puzzle-Direcţiile tehnologice majore din lumea de azi”, par-lamentarul a demonstrat cum ritmul accelerat în care desco-peririle ştiinţifice intră în viaţa fiecăruia dintre noi poate fi un mare avantaj, dar şi modul în care le putem utiliza în fa-voarea noastră responsabil. Auditoriul de toate vârstele a fost convins că poate face faţă avalanşei de noutăţi pe care o poate transforma într-un atu important, mai ales că nu au lipsit demonstraţiile practice din partea lui Varujan Pambuc-cian. În continuare, pe scena Ateneului au urcat copii şi tineri reprezentând grupurile armeneşti (Ansamblul „Varta-var” din Bucureşti), ceangăeşti (Grupul Folcloric din Buda) şi rrome (Ansamblul „Baxtali”), dar şi al majoritarilor români (ansamblurile „Ciucurelul” şi

„Ciobănaşul”) într-un spectacol plin de originalitate şi culoare. Respectul firesc şi curiozitatea vie a spectatorilor, dar şi apre-cierea sinceră pentru prestaţiile artistice au demonstrat că seara şi-a atins scopul – descoperirea valorilor altor etnii şi accepta-rea diversităţii ca model ce unifică. Redăm, în continuare articolul publicat de Ziarul de Bacău. (N.B.)La Sala Ateneu a Filarmon-icii “Mihail Jora” din Bacău a avut loc, la sfârşitul săptămânii trecute, evenimentul “Valori culturale interetnice”, organi-zat de Uniunea Armenilor din România – Filiala Bacău, în parteneriat cu Instituţia Prefec-tului – Judeţul Bacău, Consi-liul Judeţean, Primăria Bacău, Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova şi Partida Romilor Pro Europa Bacău.Într-o Europă a diversităţii, a comunicării şi a deschiderii în-tre oameni, evenimentul a adus împreună, într-un cadru mul-ticultural, tehnologia de vârf, “vârful de lance” al cercetării stiinţifice aplicate şi crâmpeie de cultură şi tradiţii armeneşti, ceangăieşti, rome şi româneşti.Evenimentul a fost deschis de conferinţa de tehnologie susţinută de Varujan Pambuc-cian, “Puzzle – Direcţile teh-nologice majore din lumea de astăzi”, cu o prezentare multimedia a principalelor direcţii, tendinţe, descoperiri şi inovaţii tehnologice, unele deja prezente în viaţa noastră de zi cu zi. Conferinţa a evidenţiat, în egală măsură, nu doar be-neficiile şi implicaţiile directe a implementării la nivel de masă

a acestor tehnologii, ci şi re-sponsabilitatea omenirii de a le utiliza într-un mod creativ, ne-poluant şi paşnic.“Trecutul şi prezentul”, armoni-zate în culoare, sunet şi ritm, au fost aduse pe scenă de Ansam-blul de dansuri tradiţionale armeneşti Vartavar, format din elevi ai Şcolii Armeneşti din Bucureşti, Grupul folcloric din Buda – cu dansuri şi obi-ceiuri aparţinând patrimoniului ceangăilor, Ansamblul Baxtali – cu dansuri specifice comunităţii rome şi Ansamblurile Ciucure-lul şi Ciobănaşul – cu dans şi melos autentic românesc.“Evenimentul circumscrie eforturile depuse constant de organizatori de a reîmprospăta spiritul celor trei comunităţi în memoria şi sufletul băcăuanilor – a declarat Carmen Cioltan, purtător de cuvânt la Instituţia Prefectului – promovând prin intermediul artei şi a tradiţiilor populare unitatea, comuniunea, respectul şi buna înţelegere, chezăşie a existenţei într-o Europă a punţilor între su-flete”.

Ştefan POPA

BACĂU:Cultură, tradiţii şi tehnologie, prin uniunea Armenilor

12

AA

AR R

T

În perioada 6-8 septembrie 2013, Uniunea Armenilor din România – Filiala Bacău a fost gazda unei acţiuni de mare anvergură. Astfel, mai ales sub coordonarea tinerilor armeni din Bacău au avut loc o serie de activităţi care au implicat atât publicul bacăuan, cât şi pe tine-rii armeni veniţi din toată ţara.Proiectul de faţa a avut la bază ideea de teambuilding. Cum se puteau aduna tinerii armeni din România pentru a se cunoaşte, în primul rând, sau pentru a interacţiona? Sau pentru a face cunoscute radăcinile etnice din zonele din care provin, şi, mai ales, pentru a colabora în vede-rea obţinerii unei ţinte precise? Bineînţeles, printr-o activitate de teambuilding!La Bacău au sosit din mai multe oraşe ale ţării aproape 30 de tineri armeni . Activi-tatea de teambuilding a început încă din prima zi, când, la se-diul UAR din Bacău, grupul a fost împărţit în 5 echipe alese prin tragere la sorţi. După afla-rea coechipierilor, când mem-brii comunităţiilor armene din Bucureşti, Piteşti sau Constanţa s-au regasit pe listă alături de cei din Cluj, Gherla sau Târgu Ocna, activitatea prin-cipala s-a stabilit la Ateneu, la Filarmonica “Mihail Jora” din Bacău, unde s-a desfăşurat spectacolul “Valori culturale interetnice”.(vezi articolulul din pagina anterioară) În ziua a doua a programului, trasăturile teambuildingului au răsunat încă de dimineaţă. Tinerii ar-meni grupaţi în cele 5 echipe au fost supuşi unei provocări: Par-

cul Aventura. Acest parc,

după cum sugerează şi denumi-rea lui, le-a oferit concurenţilor o aventură de neuitat în care şi-au demonstrat abilităţile fizice, dar, mult mai important, cele de cooperare şi de fair-play. Pe scurt, fiecare echipă a parcurs traseele din parc, în ordinea dificultăţii lor (au urcat pe butu-ci, au mers pe sârmă, au coborât cu tiroliana etc.), demonstrând curajul, rezistenţa fizică, soli-daritatea faţă de coechipierii care aveau nevoie de ajutor, şi determinarea pentru a termina traseele în timp record faţă de ceilalţi concurenţi. Astfel, şi-au intrat în rol organizatorii eveni-mentului, membrii comunităţii de tineri armeni din Bacău, care i-au supervizat pe concurenţi, le-au cronometrat traseele, şi le-au punctat activitatea după un barem de acordare a puncta-jelor bine stabilit. Această pro-vocare i-a incitat pe concurenţi să lucreze împreună pentru a scoate punctaje bune, punând în practică anumite strategii, deci, comunicând cu cei din echipă, fie că erau din oraşul lor, fie că erau din alte zone. Toate aces-tea au fost notate de observa-torii armeni din Bacău, care nu au putut trece cu vederea epi-soadele pline de haz când unii sau alţii au rămas suspendaţi pe anumite jocuri din traseu.În timp ce participanţii la proi-ectul de teambuilding s-au re-tras pentru a-şi reface forţele, organizatorii evenimentului au început calcularea primelor punctaje pentru stabilirea unei ierarhii a celor cinci echipe. După o nouă întânire la se-diul uniunii, când au avut loc activităţi de interacţionare între

membrii grupelor, a urmat o seară festivă. Momentul suprem al acestei seri s-a concretizat a fi cel în care toţi tinerii armeni, în frunte cu doamna Bela Mar-tikian, coregrafa ansamblului “Vartavar”, au uitat de tocuri sau de îmbrăcămintea uşor incomodă, şi au dat frâu liber spiritului armenesc în paşi de dans specifici . Aşadar, tinerii armeni din întreaga ţară, fie din Bacău, Bucureşti, Constanţa sau Piteşti, Tg. Ocna, Cluj sau Gherla, au format un tot, dan-sând aceiaşi paşi şi emanând aceeaşi stare de bine, de reuşită, pentru că, în fond, cu toţii provin prin radăcinile lor dintr-o Armenie victorioasă.Ultima zi a programului a venit cu o nouă proba pentru tinerii armeni, o invitaţie la necuno-scut printr-un joc de “treasure hunt” (vânătoare de comori). Prin această provocare, fiecare echipă a pornit în căutarea unor litere armeneşti, a unor locuri cu rezonanţă istorică pentru trecu-tul armenilor din Bacău, străzi, clădiri, spaţii în care au existat Biserica Armeana din Bacău sau Piaţa Cristea Cristoveanu (om politic armean), instituţii ce poartă în prezent numele unor armeni importanţi etc., fi-ind ghidaţi de o serie de indicii rătăcite în versurile unei poezii originale. În cursa spre “Finish” – locul stabilit pentru înmâna-rea premiilor, tinerii armeni s-au confruntat cu desluşirea tainelor din versuri, cu exerciţii de gândire şi de perspicacitate,

BACĂU: Teambuilding armenesc

A C u M 8 5 D E A N I

SEPTEMBRIE 1928

Încet, după ce toată “armenimea bună” a revenit după odihnă, se pare că viaţa comunităţii în-cepuse să-şi intre pe un făgaş normal în septembrie 1928. Cel puţin aşa reiese din Ararat-ul vremii. Ca de obicei, primele pagini sunt dedicate unor arti-cole de sinteză. O conferinţă a marelui Nicolae Iorga despre “Vechea artă armeană” ocupa prima pagină, iar cea de a doua, Baronul Mestugean i-a rezer-vat-o lui Gr. Trancu-Iaşi, care publică una dintre interesantele şi interminabilele conferinţe ale domniei sale “Vederi economice şi sociale în opera lui M. Emi-nescu”. Mai departe însă o ştire ne-a atras cu adevărat atenţia. Putem deduce din cele câteva rânduri cum au fost văzuţi ar-menii în perioada interbelică, în România. Este vorba despre o notă de la Ministerul de Externe al României din din 4 august 1928 (atenţie mare, domnule Ministru Corlăţean !): “Dom-nule Preşedinte, referindu-mă la adresa Dumneavoastră nr. 182 din 20 mai 1920 am onoare a vă informa că Ministerul de Externe nu se opune la acorda-rea Certificatelor tip Nansen cu drept de reîntoarcere pentru refugiaţii armeni binecunoscuţi, persoane de consideraţiune, în afară de orice suspiciune şi petru cazuri de interese grabnice vădite”. Dincolo de formalităţi, această notă a fost mană cerească pentru arme-nii din România, cu “dare de mână”. Interesant este pe ce criterii puteai fi recomandat de către comunitate ca o persoană

“de consideraţiune”? Invidii, calomnii erau multe atunci ca şi astăzi în sânul Comunităţii Armene. Poate cel mai in-teresant lucru tipărit în acest număr din Ararat este rezultatul unui recensământ Parohial ce cuprinde toate datele referi-toare la Comunitatea Armeană din România. În 1928 exis-tau 21 de biserici armeneşti (nu se specifică ritul), deser-vite de 22 de preoţi armeni. “Numărul credincioşilor cul-tului armean din România este de 24.541 suflete. În Bucureşti 11.800, Ploeşti 850, Giurgiu 200, Constanţa 4100, Piteşti 88, Craiova 150, Suceava 200, Chişinău 1000, Brăila 600, Ba-zargic 900, Botoşani 350, Ce-tatea Albă 440, Bacău 300, Ar-deal 300.” Din lipsă de spaţiu nu putem reda întreaga listă a recensământului. Doar ar trebui să menţionăm că venitul anual al chiriilor individuale ale Paro-hiei Bucureşti era de 705.500 lei. În 1929, un kg de aur avea valoarea de 111.112 lei la Ban-ca Naţională a României.În final, în septembrie 1928 se anunţau vremuri noi la Uni-unea Armenilor la Bucureşti. După o viaţă întreagă dedicată cauzei armenilor, mai târziu a refugiaţilor din Genocid şi a orfanilor, aflat la ananghie în acele vremuri, Marele Armenac Manissalian, Preşedintele Un-iunii Armenilor din România, a fost “debarcat”, succesorul său fiind nu mai puţin celebrul D. Danielian. Au rămas încă multe poveşti de spus despre trecutul comunităţii noastre...

Eduard ANTONIAN

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

cu probe de interacţionare cu cetăţenii din Bacău pentru afla-rea unor informaţii. Au făcut fotografii ca obiective impor-tante din cadrul “vânătorii” şi, mai mult decât atât, au colectat cartonaşe cu steagul Armeniei, de la punctele de control, unde coordonatorii evenimentu-lui le-au prezentat anumite aspecte din istoria armenilor din Bacău. Organizatorii şi-au împărţit sarcinile astfel încât, în timp ce unii erau deţinătorii de informaţii preţioase la punctele de control (check-point-uri), alţii au însoţit fiecare echipă în parte, supervizând comporta-mentele coechipierilor pri-vind cooperarea şi determinar-ea acestora, iar alţii s-au ocupat de pregătirea festivităţii de premiere într-un cadru restrâns şi familiar (locul care marca finalul jocului), unde invitaţii s-au simţit în largul lor. La fi-nal, după calcularea ultimelor punctaje, tinerii armeni au fost premiaţi cu diplome de partici-pare, iar echipa câştigătoare, cu medalii şi premii din partea Un-iunii Armenilor din România – Filiala Bacău. Fotografii… Impresii de final… Aplauze… Îmbrăţişări… Zâmbete… În acest fel s-a încheiat proiectul de teambuilding de la Bacău. Amintirile au rămas încă vii şi cu siguranţă, vor mai rămâne, pentru că scopul suprem a fost atins: la Bacău, s-a reuşit crea-rea Armeniei mici a tinerilor armeni din România. Ne-am cunoscut, am interacţionat, am colaborat, ne-am încurajat şi, în final, în ciuda ierarhiei jocu-lui, cu toţii am câştigat! Ce am câştigat? O experienţă de neui-tat!…

Diana– Cornelia AGOP UAR – Filiala Bacău

14

AA

AR R

T

La Botoşani manifestările ar-menilor la această zi au de-venit tradiţionale. Sâmbătă 21 septembrie, chiar în ziua aniversării Armeniei, ele au în-ceput cu o slujbă religioasă în biserica armeană Sfânta Maria, oficiată de Preotul Kricor. Au participat alături de enoriaşii parohiei şi invitaţi de la comu-nitatea armeană din Suceava.Chiar în pronaosul bisericii a fost organizată o expoziţie de ziare şi reviste apărute în urmă cu 22 de ani, alături de alte doc-umente care au reflectat mo-mentul sărbătorit.La sfârşitul slujbei Preotul Kri-cor a vorbit despre manifestările organizate de armenii din România cu prilejul acestui eveniment şi despre participa-rea consilierilor parohiei din Botoşani, alături de cei din Bacău, la manifestările de la primăria municipiului Roman. „Familia armeană din Româ-nia se dovedeşte de fiecare dată

solidară şi armenii sunt foarte vizibili în comunităţile locale”.

Florin Simion Egner a prezen-tat un istoric al proclamării independenţei Armeniei. A amintit despre referendumul din martie 1991 organizat de preşedintele sovietic Gorba-ciov şi sabotat de armeni şi de re-ferendumul din 21 sep-tembrie 1991 în care 99% din populaţia Armeniei a votat pentru independenţă. După declararea independenţei de Parlamentul armean, în ziua de 23 septembrie 1991, a venit recunoaşterea imediată a ace-lui act de către România, la 11 decembrie. Deschiderea am-basadei Armeniei la Bucureşti, în ziua de 24 aprilie 1994, a creat premizele unor relaţii privilegiate între cele două ţări. Excelenţa Sa Hamlet Gaspari-an, ambasadorul Armeniei, este astăzi artizanul acestor relaţii. Primii paşi au fost înfrăţirea a

3 oraşe din România: Roman, Piteşti şi Focşani, cu oraşe din Armenia. În perioada im-ediat următoare o delegaţie din Botoşani este invitată în Arme-nia pentru ca oraşul cu cea mai veche biserică armeană din Eu-ropa, în care slujbele s-au ţinut constant timp de 663 de ani, să se înfrăţească cu un oraş din Armenia.Manifestările comunităţii din Botoşani au continuat cu o sfinţire a strugurilor şi a tradiţionalelor bucate armeneşti pregătite de Viorica Popa, Ile-ana Trufaşu, Adela Valter şi Rodica Damian, bucate oferite tuturor celor prezenţi.Evenimentele s-au încheiat cu vizitarea expoziţiei „Armenii, destinul unei naţii”, deschise la Biblioteca Judeţeană Botoşani, expoziţie organizată de Viorica Popa şi Ana Teletin. Preotul Kricor a subliniat importanţa acestei expoziţii de cărţi despre comunitatea armeană, reviste şi ziare, documente inedite şi fotografii organizată în ziua Ar-meniei într-un oraş în care isto-ria locală este marcată puternic de comunitatea armeană.Cei prezenţi au fost invitaţi la lansarea cărţii „Case armene în Botoşani”, autori Florin Simion Egner şi Viorica Popa.

Florin EGNER

BOTOŞANI :Sărbătoarea Zilei Independenţei Armeniei

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

COMUNITATE

Municipiul Roman este primul oraş din România înfrăţit cu un oraş din Armenia. Este moti-vul pentru care festivităţile din acest an prilejuite de aniversa-rea proclamării independenţei Armeniei au fost remarcabile. Primăria municipiului Ro-man, împreună cu Biblioteca municipală care poartă numele unui armean celebru, profesorul George Radu Melidon, alături de societatea culturală „Clep-sidra” şi de Uniunea Armenilor din România – filiala Roman au organizat joi, 19 septembrie, orele 17, în Sala Consiliului Local al Primăriei, o lansare de carte despre istoria comunităţii armenilor romaşcani.La eveniment au participat invitaţi ai comunităţilor armene din Roman alături de armenii veniţi din Bacău şi Botoşani, iar Arhiepiscopia armeană a fost reprezentată de preotul Radu Kricor Holca.Natalia Rusu, deja notorie în oraş prin cele zece cărţi publi-cate anterior, a scris o excelentă carte de „Însemnări despre comunitatea armeană din Ro-man”. Cartea a fost publicată de Editura Ararat, cu sprijinul Uniunii Armenilor din Româ-nia.Primarul municipiului Roman, profesorul Dan Laurenţiu Leo-reanu şi liderul comunităţii locale, excelentul amfitrion dr. Emanuel Nazaretian, au mar-

cat evenimentul şi au subliniat importanţa manifestărilor dedi-cate Zilei independenţei Ar-meniei pentru oraşul Roman şi pentru restrânsa comunitate locală.Cartea „Însemnări despre comu-nitatea armeană din Roman”a fost elogiată de profesorul Mi-hai Andone, un excelent vor-bitor, care a impresionat prin profunda cunoaştere a nativilor armeni şi a istoriei comunităţilor armene din Moldova.Savuros a fost discursul profe-sorului Cioban, „patriarhul” re-cunoscut al culturii romaşcane, un om cu o vârstă venerabilă. A început prin a aminti de Agopşa, primarul armean al Romanului care mergea prin oraş pe un cal alb, cu pistolul la brâu, un personaj venerat de localnici dar dezavuat de autorităţile de la Bucureşti. Cioban a descris rozetele specifice din arhitec-tura bisericii armene Sfânta Maria – biserică pe care a nu-mit-o tot timpul catedrală -, ca fiind un simbol unic, de factură occidentală, al perfecţiunii şi al universalităţii iar basorelie-ful Sfintei Maria din biserica armeană din Roman a fost catalogat un adevărat simbol al feminităţii.Preotul Kricor Holca a salutat

apariţia cărţii, a doua despre comunitatea armeană din Ro-man, după cartea preotului Doru Ionel „Biserica armeană din Ro-man”. A subliniat istoria strâns împletită a comunităţilor de armeni din Botoşani, Suceava, Iaşi şi Roman şi rezistenţa în timp a acestora prin credinţă şi cultură.Şi preotul român Doru Ionel, slujitor în Biserica armeană Sfânta Maria cu hramul „Ador-mirii Maicii Domnului”- cedată în folosinţă provizorie Episcop-iei Romanului – a avut cuvinte de preţuire pentru armenii care au construit un lăcaş atât de fru-mos.Autoarea Natalia Rusu a închei-at manifestările cu îndemnul către cei prezenţi „să nu întârzie atunci când informaţiile despre armeni pot ajunge mai repede la cititor. Perfecţiunea nu o vom atinge niciodată dar cu certitu-dine alţii vor veni după noi să desăvârşească ceea ce am scris astăzi”. Aplauzele îndelungate au fost o recunoaştere a muncii acestei profesoare în vârstă de 82 de ani.

Florin EGNER

ROMAN:Manifestare culturală de ţinută

16

AA

AR R

T

Dacă mergi la concertele Filar-monicii George Enescu, nu poţi să nu remarci profilul de efigie al unui meloman, care stă inva-riabil în loja 18. Este Părintele Arhimandrit Dr. Za-

reh Baronian, mare iubi-

tor de muzică şi lider spiritual al comunităţii armene. O comu-nitate care, de peste şase vea-curi, a devenit parte integrantă a poporului român, fără a-şi pierde identitatea culturală.Din 1982 Părintele Baronian

are permanent abonament la Ateneul Roman, iar din 1993 a adăugat pe lista constanţelor sale şi Sala Radio.Arhimandritul Bisericii Armene din România aparţine unei lumi în care educaţia, inclusiv cea muzicală, făcea parte din ecuaţia vieţii însăşi: se poate spune că şi-a urmat vocaţia, păşind pe urmele bunicilor săi, amândoi preoţi.

“Sfânta Scriptură a fost creată prin muzică”

Zareh Baronian – De mic copil mi-a plăcut muzica. Din fragedă tinereţe am fost coleg cu Tumagianian, vestitul bari-ton, şi am luat lecţii de canto cu mătuşa lui, soprană la Opera Română din Bucureşti. In plus, am cântat patru ani în fanfara Liceului Pedagogic, pe care l-am frecventat la Erevan, între anii 1956 – ’59. Fără să ştiu pe atunci că voi deveni preot, mi-am urmat chemarea spre muzică, ce face parte din creaţia lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură a fost creată prin muzică şi cu muzică.

Sanda Vişan – Totuşi, la în-ceput a fost cuvântul.

Z.B. – Cuvântul a fost spus me-lodic. Vechiul Testament este plin de muzică: toată creaţia corală, psaltică, primele in-strumente de percuţie şi de

Teologul Arhim. Dr. Zareh Baronian: „Muzica este echilibru, într-o viaţă plină de probleme”

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

I N T E R V I Usuflători, primele intervenţii în viaţa de toate zilele şi pe câm-pul de luptă, la toate popoarele. Pentru mine, muzica este echili-bru. Cât timp am fost în funcţia de vicar, în cadrul Arhiepiscop-iei Armene, dar şi acum, când sunt la pensie, muzica este pen-tru mine hrană sufletească şi echilibru. Într-o viaţă plină de probleme.

S.V. – În 1956 spuneţi că eraţi la Erevan. La prima ediţie a Festivalului Enescu, din 1958 aţi fost prezent?

Z.B. – Nu eram în Bucureşti, ci la Liceul pedagogic din E-revan. în intervalul ‘56-‘59 am fost permanent prezent la spec-tacolele de operă şi balet ale Operei de stat Spendiarian, din Erevan, care pot spune că era copilul minune al Balşoi-ului din Moscova. Pe scena aces-tei opere am cunoscut mulţi solişti ai Operei din Bucureşti. Apoi, ca student la Academia teologică rusă din Moscova, am mers şi la Balşoi.

“Glasul trebuie să aibă

sunet”

S.V. – Ce mari artişti români aţi cunoscut la Erevan?

Z.B. – L-am cunoscut pe un mare tenor, Ion Piso. Cânta în Traviata şi Rigoletto, unde, la cererea publicului, a interpretat de trei ori aria La donna e mo-bile. În pauză m-am prezentat, i-am spus că sunt student. Eram foarte emoţionat şi eu, şi dânsul, fiindcă mă auzea vorbind limba română, pe pământ armenesc. Cântând el la Cluj şi în alte ţări, eu nu l-am revăzut decât după 30 de ani, în casa maestrului

David Ohanesian, la Bucureşti.Tot la Erevan l-am cunoscut pe marele dirijor Egidio Massini, care a dirijat Traviata. M-am prezentat şi maestrul nu prea înţelegea: armean vorbind româneşte? S-a dumirit: e de-al nostru! Când am ajuns şi eu preot, în 1965, peste câteva luni dânsul se stingea din viaţă. Am mai cunoscut la Erevan o altă personalitate a operei, Elena Dima Toroiman. Nu mai zic de Garbis Zobian, de David Ohanesian, sau Zenaida Pali.

S.V. – Aţi rostit numele lui Ohanesian. Aţi vorbit vreodată cu marele interpret despre rolul pe care l-a făcut în Oedipe?

Z.B. – Deşi nu sunt muzician, ci doar iubitor de muzică, îndrăznesc să spun că în 1958, când Silvestri l-a desemnat pe Ohanesian pentru rolul princi-pal, a fost foarte inspirat: a lăsat o amprentă de neşters în istoria Operei Române.

S.V. – Dar despre dificultăţile creării rolului aţi vorbit?

Z.B. – După cum au spus şi alţii, a fost născut pentru acest rol. Ohanesian a fost un ta-lent nativ, mare muzician. Nu avea nevoie de repetiţii, citea la prima vedere. A interpre-tat rolul până târziu, în 1984, când a ieşit la pensie. Apoi alţi cântăreţi români l-au preluat : Ştefan Ignat, care a fost îndru-mat şi de maestrul Ohanesian, ca şi interpreţi străini, în cadrul Festivalului George Enescu.

S.V. – Opera Oedipe s-a jucat vreodată la Erevan?

Z.B. – Nu, dar cred că s-a ju-cat în Grecia, iar în 1963 Opera Română a făcut un turneu la Paris, cu Brediceanu la pupi-tru. La Erevan însă opera nu s-a cântat. Am auzit că s-a cântat mai târziu la Moscova.

S.V. – Care a fost prima ediţie de Festival Enescu la care aţi participat?

Z.B. – Mult mai târziu. Când m-am întors în ţară, mi-am re-luat activitatea bisericească şi spirituală, urmând la zi trei ani de doctorat, la Facultatea de te-ologie ortodoxă română, a Insti-tutului Teologic din Bucureşti. Aici s-a pus şi se pune ac-cent pe calităţile vocale ale candidaţilor. Vorba lui Ohane-sian: glasul trebuie să aibă su-net. Chiar sunt câţiva preoţi care fac parte din coralele unor instituţii muzicale: la radio sunt vreo trei preoţi, care sunt legaţi şi de viaţa muzicală. Ne întâl-nim din când în când în sălile de concerte.

“Nimeni nu-şi aduce aminte cine a fost prim-ministru

când a murit Beethoven”

S.V. – Cu profilul său de azi, ce vi se pare că aduce Festivalul Enescu publicului român şi României?

Z.B. – În viaţa unui popor, pe prim plan de “arătare”, cum

18

AA

AR R

T

spunem noi, este cultura. Ni-meni nu-şi aduce aminte cine a fost prim-ministru în 1827, când a murit Beethoven, sau când a creat Enescu opera Oedipe sau Poema română. Fiindcă valoa-rea unui popor stă în valoarea sa culturală. Celelalte valori: politice, militare, economice, administrative, sportive chiar, se dau uitării, pe când creaţia culturală nu are moarte.

S.V. – Desigur, dar vă reamin-tesc că nicio creaţie culturală nu poate exista în absenţa punerii în operă a celorlalte valori de-spre care vorbiţi.

Z.B. – Un stat modern, bine intemeiat trebuie să încurajeze cultura, viaţa muzicală. Şi în timpul comunismului – şi mă gândesc la Uniunea Sovietică – ei îi încurajau pe artişti, premiindu-i, obicei la care au revenit azi. Să recunoaştem că soliştii îşi sacrifică vocea. Îmi spunea Ohanesian că, timp de 3 ore pe scenă, avea pulsul 120. Emoţia unui artist de operă în faţa publicului, a dirijorului, a orchestrei este un adevărat sacrificiu. Acest mare consum al interpreţilor trebuie apreciat de conducerile statelor. Cred că statele europene îşi apreciază valorile culturale, la noi însă e o delasare din când în când, chiar faţă de Festivalul Enescu: s-a pus problema cât va costa, cât va cheltui Ministerul Cul-turii sau primăriile, pentru con-certele din ţară. Este absurd, astfel de discuţii nu fac bine ţării. Este un motiv de mândrie pentru statul român că are ca-pacitatea de a organiza, odată la doi ani, un festival de asemenea dimensiuni.

S.V. – Aveţi solişti, dirijori, interpreţi favoriţi?

Z.B. – Ca orice om, am favoriţi, dar nu numai în muzică. Nu îmi plac însă ierarhizarile de tipul: un bariton e mai bun decât celălalt. Sunt roluri unice. După părerea mea, nu a avut un Bărbier mai mare Opera Română decât Herlea, nici un Oedipe, ca cel al lui Ohanesian, sau un Falstaff ca cel al lui Petru Stefănescu Goangă. Toţi, artişti incomparabili, foarte sensibili, precum Herlea, sau, în alte tim-puri, Şerban Tasian sau Valen-tina Creţoiu, căreia i-am fost duhovnic ani de zile: o femeie sensibilă şi credincioasă. La fel este colegul meu de şcoală, Ed-uard Tumagianian. Am relaţii apropiate cu acest mare bariton elveţian, care a cântat mult în străinătate, dar şi la Bucureşti, unde a interpretat Nabucco, Germont, în Traviata, Rigo-letto, Simon Boccanegra , Mac-beth şi alte roluri.

S.V. – Dacă ieşim din domeniul operei şi intrăm pe tărâmul con-certisticii, ce preferinţe aveţi?

Z.B. – N-am să uit pe vio-loncelista Natalia Gutman, sau pe pianista Elizabeta Leon-skaja. Dar şi artişti ca Valentin Gheorghiu, un om şi un inter-pret extraordinar de sensibil, Dan Grigore, un interpret de mare anvergură, oameni cu care ţara noastră se mândreşte şi care ar trebui să fie apreciaţi de factorii de decizie din domeniul culturii.

S.V. – La această ediţie a Fes-tivalului a revenit, după câţiva ani, Sir Neville Marriner, la pu-pitrul orchestrei Saint Martin in the Fields.

Z.B. – E un dirijor extraordinar. Eu l-am urmărit şi la Bucureşti şi pe micile ecrane, fiindcă îmi

place stilul şi atitudinea sa. Iosif Conta spunea: când intră în scenă, mersul unui dirijor trebuie să se deosebească de mersul oamenilor de pe stradă. Acesta e preludiul eleganţei unui dirijor, al prezenţei sale, al felului său de a dirija. Ţin minte că pe vremuri marii diri-jori sovietici erau impecabili în prezenţa lor, cu corpul drept, dar mâini expresive. Azi văd un alt stil de a dirija. Nu detaliez. Mi-au plăcut de la început Zubin Mehta, Daniel Baren-boim, iar dintre români: Iosif Conta. Mi-au plăcut dirijorii care ţin bagheta.

S.V. – Unii au renunţat la ea.

Z.B. – Le-am spus celor pe care îi cunosc : un dirijor fără baghetă e ca un mitropolit fără baston. Toţi mi-au dat dreptate. Bagheta este demnitatea, re-sponsabilitatea şi eleganţa unui dirijor.

Cu eleganţă şi-a îndeplinit Arhimandritul Dr. Mitro-for al Bisericii Armene din România misiunea de teolog. Într-un fel, una de construc-tor de viaţă spirituală, pentru comunitatea armeană, ca şi de punţi între culturi, atunci când a reflectat, în pagini de revistă sau în volum, la locul Bisericii Armene în cadrul ortodoxiei răsăritene, dar mai ales la is-toria şi la reliefurile pe care le are convieţuirea multiseculară dintre armeni şi români. Un mesager între culturi a venit şi la ediţia 2013 a Festivalului George Enescu, adică în agora muzicii de pretutindeni.

http://adevarul.ro/news

I N T E R V I U

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

Să ne reamintim, că în acest an a fost prezentat la festivalul de filme “Caisa de aur” secţiunea “Panorama armeană”, filmul documentar “Saroyanland” al regizoarei, Lusin Dink (nepoata lui Hrant Dink). Filmul a fost recompensat cu premiul “Caisa de argint” la această secţiune.

- Dragă Lusin, “Saroyanland” este primul tău film. Aşa-i?

- Exact. Filmul ne vorbeşte de-spre Bitlis, locul de naştere al familiei lui W. Saroyan şi pe care l-a vizitat în 1964.

- De ce tocmai despre Saroyan.Este foarte interesant.

- Toţi armenii au auzit de W. Saroyan, dar din păcate se ştiu prea puţine despre el. Scrii-torul şi-a pus amprenta asupra sufletului meu. Când am citit lucrările lui, am început să fiu preocupată să-l cunosc mai în amănunt, pe Saroyan. Fostul meu şef al departamentului de Armenologie de la Universi-tatea de Stat mi-a spus să nu mă îngrijorez. Chiar dacă oa-menii nu-l ştiu pe W. Saroyan, lucrările marilor scriitori rămân în memoria oamenilor pentru

mult timp. În acest sens, Saro-yan este un mare scriitor care a prezentat lumea prin cuvinte.

- Înclinaţiile, dispoziţia lui Sa-royan faţă de lume, evenimen-tele legate de el s-au transferat şi la tine.

- Da (zâmbeşte). El a fost un om mândru, cu capul sus, în-durând toate dificultăţile vieţii.

- De ce în film se aude numai vocea lui Saroyan ?

- Pentru că nu toţi îl ştiu în afară. Am vrut ca lumea să-l cunoască pe marele scriitor prin cuvintele sale preţioase.

- Filmul deja s-a prezentat în Turcia. Care au fost reacţiile?

- A primit reacţii pozitive aco-lo. Iar după prezentare un turc, mai în vîrstă, mi-a mulţumit pentru film.

- Toţi spun că părerile tinerilor s-au schimbat în Turcia. Însă în realitate nu observăm nici o schimbare.

- Ştiţi, s-au schimbat multe, şi nu numai în Turcia. Comunica-

rea între tinerii turci şi armeni este foarte importantă. În acest sens, în Istanbul lucrurile sunt mult mai uşoare. Tinerii de astăzi fac mari paşi înainte pen-tru a începe un dialog. Iar când comunică între ei, se apropie. Acesta este deja un progres.

- Oare nu-i deranjează faptele istorice?

- Desigur. Faptele se păstrează în memoria noastră. Noi nu avem voie să uităm de trecutul nostru, dar tineretul de ziua de azi este mai liberal.

- Cum au decurs filmările? Ai întâmpinat dificulţăţi sau ob-stacole?

- N-o să vă vină să credeţi, dar nu am avut nici o dificultate. În Bitlis toţi ştiau despre Saroyan, de aceea mi-a fost uşor. Dar dacă aş fi avut obstacole, le-aş fi depăşit, cu siguranţă, căci dificultăţile fac parte din viaţa noastră.

Elena CIOBANyAN

FILM: “Am vrut ca lumea să-l cunoască pe marele scriitor prin cuvintele sale preţioase.” spune regizoarea Lusin Dink despre documentarul ei “Saroyanland”

20

AA

AR R

T

Ştiam, nu numai din pro-pria experienţă, că armenii

sunt consideraţi unii dintre cei mai ospitalieri oameni. Ei bine de curând toate “stereotipi-ile antropologice” s-au năruit într-o clipită. Aflat cu totul întâmplător la Chişinău, ne-am pomenit cu o invitaţie căreia nu puteam să nu-i dăm curs. Mai exact am primit invitaţia de a revizita oraşul Hînceşti.

Ultima oară când am

fost acolo s-a întâmplat acum 15 ani, când împreună cu re-alizatorul şi producătorul de televiziune Cadri Abibula (la TVR în acea vreme) şi cu Mihai Stepan-Cazazian, redactorul-şef al publicaţiilor noastre am conceput un film documentar finalizat la Hînceşti, la conacul lui Manuc intitulat “Emanuel, visul doar vis”. Era în 1998.Invitaţia a venit din partea dom-nului Tudor Plăcintă, specialist

în Direcţia Cultură şi Turism din Hînceşti. Visul celor de la Hînceşti este de a restaura Palatul lui Manuc. Cum deja cititorii noştri ştiu, soarta com-plexului Manuc Bei nu a avut deloc o traiectorie ascendentă pe măsura misticului său stăpân. Format dintr-un imens “palat”, anexe, foste grajduri şi alte dependinţe, aceste clădiri se află astăzi într-o stare jalnică. Parcă şi mai deplorabile ca acum 15 ani când le-am văzut ultima oară. Singura clădire care supravieţuieşte intactă, sfidând parcă, mentalităţile oamenilor şi vremurilor, este Conacul de Vânătoare, Pavilionul, Com-plexul lui Manuc Bei, construit la 1881. Aici funcţionează un muzeu dedicat lui Manuc Bei Mirzaian, dar care cuprinde în incintă şi secţii de etnografie şi chiar paleontologie. Ministerul Culturii din Republica Moldo-va încearcă să strângă bani pen-tru restaurarea întregului com-plex. S-au donat nişte fonduri, dar din păcate insuficiente, apoi la iniţiativa domnului Plăcintă, Ministerul, Consiliul Raional Hînceşti au organizat un teledon în urma căruia s-au mai strâns nişte bani. Tot insuficienţi. Am înţeles că şi comunitatea armeană din Chişinău, Moldo-va nu a rămas insensibilă şi a donat la acest teledon o sumă importantă de bani. Se pare că în sfârşit Autorităţile din Re-publica Moldova a conştientizat importanţa istorică şi potenţialul turistic al Complexului Manuc Bei, o mărturie vie (încă) a is-toriei Moldovei. Se pare că încă mai sunt necesare cca. 2 mil-ioane de euro pentru ca planul (deja finalizat “pe hârtie”) să se materializeze. În acest sens ar fi necesare proiecte şi fonduri europene care încet-încet vor fi realizate.

La HÎNCEŞTI după 15 ani, acolo unde Manuc încă veghează…

Valeriu Condratiuc, Edi Antonian ( rîndul de jos) Vera Screaghin, Tudor Plăcintă ( rîndul de sus) ) în faţa Palatului de vînătoare al lui Manuc la Hînceşti

D I A S P O R A

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

Am avut plăcerea acolo, la Hînceşti să stăm de vorbă cu domnul Valeriu Condratiuc, vicepreşedintele raionului Hînceşti şi puţin mai târziu cu domnul Ion Tulbu, şeful Direcţie Cultură al Raionului Hînceşti. O diferenţă imensă am putut observa între mentalităţile dânşilor şi cele ale omologilor lor români. În afară că au sesizat oportunităţile moşiei Manuc Bei pentru renaşterea şi dezvoltarea oraşului Hînceşti, dânşii dove-desc o grijă deosebită pentru Complex şi chiar s-au implicat din toate puterile. Din păcate se izbesc de aceeaşi problemă eternă, lipsa fondurilor. Am stat de vorbă, am “implemen-tat strategii verbale”, ba chiar am sugerat că ar trebui după restaurare să creem un circuit turistic “Pe urmele lui Manuc Bei”, care să înceapă din Bul-garia (de la Rusciuc/ Ruse), locul naşterii sale, să treacă prin Bucureşti, unde Manuc a atins apogeul şi să fie finalizat la Hînceşti şi Chişinău, unde el îşi doarme somnul de veci. Se pare că ideea mea a fost luată în con-siderare şi sperăm că acest plan să dea roade cât de curând.În final, netulburaţi de nimeni, după ce am “bântuit” şi noi printre ruine, ne-am retras la Pavilionul de Vânătoare al lui Manuc. Împreună cu dl. Plăcintă şi cu dna. Vera Scre-aghin, directoarea Muzeului de Istorie şi Etnografie din Hînceşti (încă din anii ’70!). Vă mărturisesc, rar mi-a fost dat să văd asemenea oameni, care să nutrească atâta dragoste şi pasi-une pentru o umbră a trecutului, pentru o legendă, Manuc Bei Mirzaian. Dezinteresaţi, fără pretenţii pecuniare aceşti oa-meni se străduiesc să păstreze la Hînceşti vie amintirea şi semnul sângelui nostru arme-

nesc reprezentat acolo de Ma-nuc Bei Mirzaian.Pentru câteva minute am stat acolo, exact în locul în care Manuc Bei s-a prăbuşit de pe cal începându-şi drumul spre eternitate. Sentimentul a fost indescriptibil… poate doar regretaţii domni Tigran Prun-cu sau Eugen Panighianţ ar putea să-l înţeleagă… sau cu siguranţă dl. Tudor Plăcintă. Cu umbra lui Manuc ne-am întâlnit după 15 ani. Mulţumim oraşului Hînceşti, locul unde Manuc încă veghează!

Eduard ANTONIAN

22

AA

AR R

T

Tragedia consumată prin Ge-nocidul comis de autorităţile otomane în 1915 rămîne încă o rană deschisă pe trupul poporu-lui armean. Rănile încă nu sunt cicatrizate.Chiar dacă timpul estompează dimensiunile dra-mei, chiar dacă uitarea îşi face loc, chiar dacă revolta împotri-va nerecunoaşterii Genocidului

se resemnează uneori sau

e uitată în vîrtejul vieţii de zi cu zi al unor generaţii care vor să trăiescă în imediat şi nu între cutele pline de sînge ale memo-riei. Individuale sau colective. S-au scris mii de studii, din-tre cele mai aprofundate, s-au răscolit – şi deschis noi – arhive care au adus noi mărturii, di-recte sau indirecte, legate de această grozăvie a istoriei. Care

din păcate s-a repetat şi oricînd e posibil să se repete. Germe-nii ciumei stau pitiţi în cetăţile noastre, avertiza sever Albert Camus în finalul unui roman – Ciuma – care radiografia nu doar detaliile, simbolice, ale unei nenorociri colective, dar şi diversele atitudini, individuale sau ale unui întreg polis faţă de catastrofa consumată. Peste mai puţin de doi ani se vor împlini 100 de ani de la cele întîmplate în 1915 cu armenii. Nu doar cu armenii, ci cu o întreagă umani-tate. Nu doar cu cetăţenii Im-periului Otoman, victime sau călăi, martori sau indiferenţi la cele ce se consumau sub ochii şi în timpul lor. Genocidul din 1915 a fost un prim avertis-ment despre marile cataclisme istorice pe care umanitatea, în ansamblul ei, le-a trăit. Cele două Războaie Mondiale şi Holocaustul, din nefericire, nu ne-au învăţat că răul este prin-tre noi. Nu în altă parte. Aici, în mijlocul cetăţii. Mai la vedere, ascuns în cuvinte sau fapte abominabile. Moartea unui sin-gur copil este la fel de tragică precum distrugerea unui popor. Avertismentele profeţilor nu au folosit prea mult. Avertismen-tele spiritelor lucide nu ne-au făcut mai buni şi toleranţi. Faţă de cei din jurul nostru, faţă de noi înşine. Răul e aici, ca un memento mori. O carte foarte specială este acum la îndemîna cititorilor de limbă română. Nu este o carte despre Genocidul Armean, în mod explicit, dar are o altă miză. Sunt pagini în care

Bedros HorasangianArmenii şi Orientul Mijlociu – prin secole de istorie

DOSAR1915

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

autorul, un distins cercetător britanic, William Dalrymple, exprimă neted adevărul despre ceea ce s-a întîmplat în 1915. Fără acuze sau revendicări militante. Aduce pe lîngă toate cele ce privesc pe armeni – şi numeroasele referiri la istoria, cultura, civilizaţia şi destinul acestui popor creştin în mijlocul unei lumi islamizate – o idee generoasă , panoramînd 2000 de ani de istorie şi plecînd de la un manuscris al unui călugăr grec, care în primăvara anu-lui 587 pornea într-o călătorie prin Imperiul Bizantin. William Dalrymple reface astfel acest traseu în anii noştri. Impresiile culese pe teren, plecînd de la Muntele Athos şi continuînd călătoria pînă în deşertul egip-tean, trecînd prin Istanbulul de azi (Constantinopole de ieri) şi traversînd Capadocia, Siria, Libanul, Israelul contemporan, autorul, om de bibliotecă, dar şi vajnic călător, pune faţă în faţă ce vedeau şi notau cei doi călugări greci – Ioan Moshu şi Sofronie Scolasticul – cu ceea ce se mai găseşte azi la faţa locului. Comparaţiile sunt devastatoare. Dar tonul omu-lui care a citit ce era cîndva şi ştie că istoria nu face salturi este unul lucid, cu melancoli-ile ce evident, ating ruinele de peste tot. Şi să ajung la ideea de care pomeneam şi rezultă limpede din acest volum, carte de călătorie în timp, reportaj de actualitate de cea mai bună calitate – autorul scrie în mod curent pentru marile ziare englezeşti sau americane, e pri-eten la cataramă cu Robert Fisk, faimosul jurnalist specializat în probleme Orientului Mijlociu, interviu cu Preşedintele Mubar-ak, detaliu biografic care-l ajută să obţină un permis de trecere pentru a ajunge în Marea Oază

Kharga, cîndva loc de exil pen-tru cei condamnaţi în Imperiul Otoman, azi fief al militanţilor Frăţiilor Musulmane – cum spuneam, dispariţia creştinilor din aceste zone, cîndva multi-etnice şi multiculturale, iar azi într-un acut proces de golire a non-musulmanilor, este o altă tragedie care se consumă sub ochii noştri. Acel Genocid alb, prin anularea unei anume identităţi, care, schimbînd ce e de schimbat, produce efecte perverse. Faptul că vechi centre multiculturale, precum Beirut, Alexandria sau Bagdad (în acest ultim an au intrat în acest siaj Damascul şi Alepul din Siria aflată în plin război civil) este o dramă a lumii moderne. Încă o dramă. Orientul Mijlociu golit de creştini – de toate nuanţele şi culorile, de la maroniţii din Liban şi pînă la copţii din Egipt şi nestorienii din Siria – dar şi de evreii care au părăsit vechi comunităţi – Alexandria, cel mai comentat exemplu, unde autorul stă de vorbă cu cîţiva supravieţuitori ai unei lumi apuse şi consemnează o re-alitate de fapt – devine o altă

lume. Este de citit cu mare atenţie acest extrem de me-ticulos raport despre Orientul Mijlociu. Scris la cald, pe te-ren, dar şi minuţios pregătit în arhive şi biblioteci. Bibliogra-fia cărţii poate servi ca bun în-dreptar pentru cei interesaţi de acest univers fabulos unde s-au născut nu doar trei religii, ci şi ceea ce numim azi, pe bazele balansului dintre Atena şi Je-rusalim a lumii iudeo-creştine, Europa de astăzi. Ce va fi mîine, nu ştim. Nici William Dalrym-ple nu ne spune. El trăieşte, cu soţia şi cei trei copii, într-un mic sat de lîngă New Delhi. Ar-menii? Sunt peste tot risipiţi în această carte, prin secole şi prin tragediile care le-au îndurat. Ei sunt şi au rămas. Figura exotică a Episcopului Mesrob Mutafian de la Jerusalim aduce nu doar o pată de culoare, dar şi un sănătos optimism. Bombăne, cometează, se implică, nu se lasă, nu vrea să cedeze. Are încredere.În armenii lui. În oa-meni. În lumea de mîine, chiar şi pentru ce-a de Apoi.

Fesih, Rehman şi Lucine, ultima armeancă din Diyarbakir împreună cu cei doi protectori kurzi

24

AA

AR R

T

Am urcat la citadelă şi am privit panorama oraşului Urfa. Peste tot, dealuriile erau rugi-nii şi pârjolite. Era aproape ora prânzului şi, dincolo de graniţa oraşului, nimic nu se mişca, cu excepţia razelor de căldură şi, la mare distanţă, a spiralelor desenate de zborul vulturilor. Dar oraşul în sine era o simfo-nie de verde, roşu şi portocal-iu: copaci şi grădini în spatele caselor turceşti cu acoperişul plat, cu toată vederea întreruptă de silueta verticală a sute de minarete. Unele dintre ele aveau forma turcească clasică de creion, altele erau mai deo-sebite: Ulu Jami îşi menţinuse forma octogonală bizantină, în timp ce o clopotniţă pătrată ce se ridica deasupra lacurilor cu patru deschideri dublu arcuite în formă de potcoavă este posi-bil să fi fost cândva turnul unei biserici medievale timpurii.Dar în Edessa nu mai există nicio biserică funcţională. Cu toate că legenda povesteşte

că Edessa a fost primul oraş din afara Palestinei care a ac-ceptat creştinismul – conform mărturiilor lui Eusebiu, regele său, Abgar, a auzit de Isus de la evreii edessieni şi a corespon-dat cu El, acceptându-i religia, cu un an înainte de Patimile lui Cristos-, după Primul Război Mondial nu a mai existat nici un fel de comunitate creştină. În 1915 guvernatorul a în-ceput „deportarea” armenilor: strângerea lor în grupuri şi scoaterea în marş forţat în afara oraşului cu ajutorul unei „gărzi de corp” din armata otomană neregulată, apoi omorându-i în pustietatea discretă a deşertului. Înfricoşaţi ca aceste practici să nu se extindă şi asupra restu-lui comunităţii creştine, cele două mii de familii creştine care mai rămăseseră în oraş, se baricadaseră în cartierul lor şi se apăraseră cu succes câteva săptămâni. Dar, până la urmă, trupele otomane le-au dărâmat baricadele. Unii dintre creştini

au reuşit să scape; câţiva au fost cruţaţi. Cei mai mulţi dintre ei masacraţi.În drumul spre hotel am trecut pe lângă vechea catedrală armenească. Între 1915 şi anul trecut în localul ei a funcţionat o staţie de pompieri; acum, aşa cum am descoperit, era transformată în moschee. Al-tarul fusese demolat, iar absida era goală. În zidul sudic fusese săpat un mihrab. Podeaua este acoperită cu un covor nou; afară zace un morman de obiecte re-ligioase din lemn, acum bune de pus pe foc. Doi muncitori îmbrăcaţi în şalvari lucrează la faţadă, ţinându-şi echilibrul pe nişte schele şubrede, acoperind cu ipsos sculpturile în piatră de deasupra bolţii principale. M-am întrebat dacă ei cunoşteau istoria clădirii, aşa că i-am în-trebat dacă era o moschee mai veche.– Nu, ţipă înspre mine unul din-tre muncitori. Este o biserică. – Grecească?– Nu, spuse el. Armenească.– Mai sunt ceva armeni prin Urfa?– Nu, spuse el, zâmbind cu gura până la urechi şi izbucnind în râs. Prietenul său făcu un gest de decapitare cu mistria.– Au plecat cu toţii, spuse primul bărbat, zâmbind.– Unde?Cei doi se uitară unul la celălalt:– Israel, spuse primul, după o pauză. Toată faţa îi era un rân-jet.– Credeam că Israelul este pen-tru evrei, am spus eu.– Evrei, armeni, răspunse el, ridicând din umeri. Acelaşi lu-cru. Cei doi s-au întors la lucru, râzând înfundat.

* * *

Fragmente din volumul lui William Dalrymple, De la Muntele Sfînt, O călătorie în umbra Bizanţului (Editura Vellant, 2013, traducerea din limba engleză şi note, Raluca Cimpoiaşu)

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

DOSAR1915În seara aceea m-am îndreptat, pe alei lăturalnice, către ul-tima biserică armenească încă rămasă în Diyarbakir.La mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul avusese una din-tre cele mai mari comunităţi armeneşti din Anatolia. La fel ca evreii din Europa de Est, armenii conduceau afaceri-le, aprovizionau magazinele şi împrumutau bani. Aseme-nea evreilor din estul Europei, importanţa lor a generat re-sentimente şi, până la urmă, o reacţie adversă oribilă. În 1895, în timpul primelor masacre, 2500 de ar-meni au fost omorâţi în bătaie, închişi în cartierul lor precum iepurii într-o vizuină acoperită. Când clericul englez, reveren-dul W. A. Wigram, a vizionat oraşul în 1913, a povestit că văzuse „uşile caselor atacate de răsculaţi încă distruse şi pe-ticite… şi groaznicul loc rămas gol din mijlocul oraşului, unde cartierul armenesc a fost făcut una cu pământul şi nu a fost reconstruit nici până astăzi”. El atenţiona, spunând că exista pericolul producerii unor alte masacre în viitor, iar profeţia lui s-a dovedit îngrozitor de adevărată numai doi ani mai târziu. În timpul Primului Război Mondial, sadicul guver-nator otoman al Diyarbakirului, Dr. Reşid Bey, a fost respon-sabil pentru unele dintre cele mai mari atrocităţi împotriva creştinilor – fie ei ortodocşi, armeni sau sirieni – care s-au desfăşurat în întreg Imperiul Otoman: bărbaţilor li se băteau potcoave pe tălpi, iar femeiele erau violate în grup. O sursă arabă apropiată de cei care făptuiseră masacrele din 1915 în provincia Diyarbakir, es-tima numărul creştinilor ucişi la 570.000: o estimare umflată,

dar nu chiar incredibilă.Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor fapte, se spunea că o mână de armeni rămăseseră credincioşi oraşului, iar ghidul meu arhitec-tonic, editat în 1987, spunea că una dintre bisericile armeneşti încă mai funcţiona. Am găsit complexul relativ uşor şi am rămas uimit de mărimea şi de splendoarea bisericii: avea nişte sculpturi minunate şi părea destul de mare pentru a găzdui o mie de oameni. Numai atunci când m-am uitat printre gratiile ferestrelor mi-am dat seama că era, de fapt, o ruină. Tablourile sfinte încă mai decorau pereţii; un iconostas strălucitor încă mai separa naosul de altar; un raft de cărţi încă se mai afla lângă altar. Nu lipsea decât acoperişul.Am găsit o familie de refugiaţi kurzi care se adăposteau în por-ticul de vest, gătind un cazan de supă pe foc deschis. I-am în-trebat dacă ştiau ce se întâmpla-se, dar ei negară din cap şi îmi explicară că nu se adăposteau aici decât de câteva zile. M-au îndrumat către uşa unei case din spatele complexului.Înăuntru locuiau doi fraţi kurzi, Fesih şi Rehman, iar într-o mică anexă lăturalnică, o doamnă foarte bătrână pe nume Lucine. Lucine era armeancă. Unul din-tre fraţi merse să aducă ceai, iar eu am încercat s-o întreb pe bătrână ce se întâmplase cu bi-serica. Nu mi-a răspuns. Am în-trebat-o din nou. Mi-a răspuns Fesih.– A căzut iarna trecută, spuse el. Nu a mai rămas nimeni care să aibă grijă de ea. O nin-soare abundentă a dărâmat acoperişul.

– Nu-i place să vorbească despre asta? am în-trebat. – Nu vorbeşte, spuse Fesih. Nu a mai spus nici un cuvânt de ani de zile. De când soţul ei a fost ucis. Lucine zâmbi absentă şi se jucă cu o cruciuliţă din jurul gâtului. Îşi aranjă baticul. Apoi plecă. – Mintea ei e moartă, spuse Fesih. – Noi avem grijă de ea acum, spuse fratele lui, în-torcându-se cu trei pahare de ceai. Îi dăm mâncare şi lucru-rile de care mai are nevoie. – Şi familia ei? – Sunt morţi cu toţii. – Şi ceilalţi armeni? – Nu mai este nici un armean, spuse Fesih. Erau cu miile. Chiar şi când eram copil erau o grămadă. Îmi aduc aminte cum izvorau de aici în fiecare duminică, conduşi de preotul lor. Dar, gata. Ea este ultima. Am vorbit douăzeci de minute, dar Fesih nu m-a lăsat să stau să-mi termin ceaiul. Trebuie să pleci acum, spuse el cu hotărâre. Nu este bine să te prindă noaptea pe străzile din Diyarbakir. Se întunecă. Trebuie să te grăbeşti. Pleacă acum.

26

AA

AR R

T

Biserica Apostolică Armeană a decis can-onizarea colectivă a celor 1,5 milioane de armeni, victime ale genocidului din timpul Imperiului Otoman. Decizia a fost luată la sfârşitul săptămânii trecute cu ocazia adunării episcopilor ar-meni, reuniţi în plen la Etchimia-dzin centrul Patriarhiei armene pentru prima dată din 1651, informează pravoslavie.ru.Sursa citată menţionează că Bi-serica Armeniei nu a mai luat o decizie de canonizare din secolul al XVII-lea.Preşedintele armean Serj Sarki-sian a salutat această decizie, pe care a numit-o “cea mai importantă iniţiativă” a Bi-sericii Armeniei. “În apropie-rea împlinirii a 100 de ani de la genocidul din timpul Imperiului Otoman, întregul nostru popor spune un ‘Nu’ hotărât crimelor împotriva umanităţii. Este da-toria noastră faţă de înaintaşii noştri, victime nevinovate, şi faţă de întreaga umanitate ca pe viitor un astfel de genocid să nu se mai repete”, a subliniat preşedintele armean, potrivit sursei citate.La 24 aprilie a.c., când s-au îm-plinit 98 de ani de la genocidul armean, Biserica Apostolică Armeană cerea Turciei să recunoască acest genocid, să restituie bisericile armene şi proprietăţile ce au aparţinut acestora şi să despăgubească poporul armean pentru pierd-

erile pricinuite la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începu-tul secolului al XX-lea.”În 1915 au fost 1,5 milioane de armeni victime ale genocidului, iar cei care au scăpat de masa-cru şi-au găsit refugiu în difer-ite colţuri ale lumii în Armenia de est, atunci parte a Imperiului Rus, în Siria, în Liban, în alte ţări. Odată cu proprietăţile lor, armenii şi-au pierdut bisericile, locurile sfinte. Ele au fost lu-ate de Turcia sub pretextul de “proprietăţi abandonate”, sub-liniau într-o declaraţie comună cei doi patriarhi armeni Catoli-cosul tuturor armenilor, Karekin al II-lea, şi Catolicosul Aram, patriarh al Bisericii Armene în Cilicia - Liban.La 24 aprilie 1915 au fost în-chişi în închisorile Imperiului Oto-man şi apoi ucişi reprezentanţi ai intelectualităţii armene scrii-tori, profesori, medici, preoţi. Au murit 1.500.000 de armeni, adică aproape jumătate din populaţia armeană la acea perioadă. Populaţia armeană din Ana-tolia şi Cilicia, catalogată de autorităţi drept “inamic in-tern”, a fost constrânsă să ple-ce în exil în deşertul Mesopota-miei. Numeroşi armeni au fost ucişi pe drum sau în tabere de refugiaţi.

De atunci, poporul armean luptă pen-tru recunoaşterea şi condamnarea inter-naţională a geno-cidului. Până acum, mai multe ţări au recunoscut oficial crimele comise îm-potriva armenilor

între 1915 şi 1917, între care Belgia, Canada, Polonia, Rusia, Elveţia, Franţa. Parlamentul European a recunoscut geno-cidul armean la 18 iunie 1987.Turcia nu acceptă însă ca eveni-mentele tragice ce au avut loc la începutul secolului trecut în estul Anatoliei să fie cata-logate drept genocid, Ankara vorbind de represalii împo-triva unui popor care s-a aliat cu “duşmanul rus” în primul război mondial. Totodată, An-kara susţine că cifra de 1,5 milioane este exagerată şi că numărul victimelor este de or-dinul zecilor de mii.Ca şi predecesorii săi, actualul guvern islamo-conservator de la Ankara al premierului Recep Tayyip Erdogan refuză să cali-fice drept genocid masacrele comise în 1915 şi denunţă toate statele care adoptă legislaţii ce prevăd sancţiuni pentru nega-rea caracterului de genocid al crimelor de acum aproape 100 de ani.

Flori TIuLEAhttp://www1.agerpres.ro

Biserica Armeană a deciscanonizarea colectivă a celor

1,5 milioane de victime ale Genocidului

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

Pe 24 septembrie la Sfântul Scaun din Ecimiadzin, Sancti-tatea Sa Karekin al II-lea, Pa-triarhul Suprem şi Catolicos al Tuturor Armenilor, şi Sanc-titatea Sa Aram I, Catolicosul Marii Case de Cilicia, au de-schis lucrările Sinodului Epis-copal al Bisericii Apostolice Armene. La reuniune au fost prezenţi 62 de arhiepiscopi şi episcopi, membri ai Sfântului Scaun de la Ecimiadzin şi ai Marii Case de Cilicia.La ceremonia de deschidere a fost prezent Serj Sargsyan, preşedintele Republicii Arme-nia. Au fost rostite rugăciuni pentru sufletele celor dispăruţi recent : Arhiepiscopul Shahan Svajian, Arhiepiscopul Ar-davazt Terterian, şi pentru su-fletele tuturor clericilor decedaţi. Catolicosul Tuturor Armenilor a salutat pe clericii prezenţi şi l-a invitat pe preşedintele Sarg-syan să ia cuvântul.După discursul preşedintelui, Sanctitatea Sa Karekin al II-lea, Catolicos al tuturor arme-nilor, Sanctitatea Sa Aram I, Catolicosul de Cilicia, şi Înalt Prea Sfinţitul Aram Ateshyan, vicar patriarhal de Constanti-nopol, au rostit mesajele lor de deschidere.La acest sinod a participat, din România, PS Episcop Datev Hagopian, Arhiepiscop al Bi-sericii Armene din România.

ECIMIADZIN: Deschiderea lucrărilor Sinodului Episcopal al Sfintei Bisericii Apostolice Armene

Numărul doi în Biserica Ar-meană a făcut apel la realizarea unei reforme profunde a struc-turilor şi practicilor Bisericii afirmînd că vechile instituţii, venerate de majoritatea arme-nilor, riscă să piardă contactul cu fidelii.“Biserica se va transforma într-un muzeu dacă nu se va renova “ a avertizat Catolicosul Aram I în alocuţiunea sa, la deschi-derea Sinodului Episcopilor ce are loc la Ecimiadzin.Această întrunire de patru zile este prima, după aproape 600 de ani, şi a reunit peste 60 de arhiepiscopi şi episcopi din toate diocezele armeneşti din Armenia şi Diaspora. Scopul reuniunii a fost de a examina chestiuni de teologie, de rit, sub conducerea Patriarhului Catoli-cos Karekin II. S-a discutat şi despre beatificarea celor cca 1,5 milioane de armeni ucişi în Imperiul Otoman în anii geno-cidului.

Aram I a insistat pe necesi-tatea unei reforme a uneia din-tre cele mai vechi Biserici din lume la care sunt afiliaţi 90% din armenii din întreaga lume. “Trebuie să rămînem fideli tradiţiilor Bisericii Armene şi să le armonizăm cu timpu-rile de azi” a spus el adăugînd “tradiţionalist dar nu obsedaţi de tradiţii”.Catolicosul Aram I care con-duce diocezele armene din Ori-entul Mijlociu şi unele diocese din America de Nord atrage atenţia că în cursul ultimelor decenii Biserica şi-a consolidat structura administrativă în de-trimentul imaginii ei populare, a rolului naţional şi ca centru spiritual. “Construirea unei biserici este importantă dar a deveni o Biserică este mult mai important” – a spus elÎn concluzie, Aram I a pledat pentru un rol mai mare acordat laicilor în treburile bisericii. “Poporul nostru trebuie să aibă un rol în a spune şi a se implica legat de problemele ce preocupă Biserica noastră”.

după armenews.com

Apelul unui înalt cleric pentru o reformă a Bisericii Armene

CRED I N ŢĂ

28

AA

AR R

T

Acum un an am pierdut un prieten, am pierdut un armean bun, l-am pierdut pe Simo-nig. La 16 septembrie 2012, în Philadelphia, a închis ochii pentru totdeauna Simon-Simo-nig Sarkissian, fiu distins al poporului armean, suflet nobil şi sensibil. Trista veste am primit-o pe data de 24 septembrie de la soţia lui, atunci cînd îi telefonam să-l felicit de ziua lui de naştere. În acea zi Simonig ar fi împlinit 85 de ani, dar nu a fost să fie, s-a grăbit şi a închis ochii cu câteva zile înainte. Viaţa lui Simon Sarkissian derulată pe mai multe decenii şi continente, a fost zbuciumată dar întotdeauna devotată fami-liei şi cauzei armene. Simon Sarkissian s-a născut în casa lui Gurghen Sarkiss-ian (1898-1979) şi Heghine Benni (1900-1982), în oraşul Chişinău, locul de obîrşie al mamei unde tatăl, nou venit din Armenia, era professor şi director al şcolii armene. În

anul 1930 familia se mută în Bucureşti, unde Gurghen Sark-issian continuă a fi profesor la şcoala Misakian-Kesimian, director al şcolii Armene nr. 2 din cartierul Obor. În Bucureşti avea să se nască al doilea fiu al familiei, Vartan Sarkissian (1931-1979), decedat de timpu-riu în Philadelphia. Simon Sarkissian, frecventează şcoala Misakian-Kesimian şi liceul, după care se înscrie la Academia de Studii Economice pe care o absolvă cu diplomă în Ştiinţe Economice. În anul 1944 familia Sark-issian este lovită de o mare tragedie. Imediat după intrarea trupelor sovietice în România şi instaurarea comunismului, capul familiei, Gurghen Sark-issian, este arestat şi deportat în Siberia, înpreună cu primul lot de patrioţi armeni. Vina, dragostea faţă de ţara şi nea-mul în care s-a născut, munca depusă pentru o Armenie liberă şi independentă. Îndură ororile lagărelor corecţionale soviet-

ice dar supravieţuieşte şi după 13 ani de detenţie se întoarce la familie. După arestul tatălui, Simon devine capul familiei, asumîn-du-şi responsabilitatea mamei şi fratelui mai mic. Corespondează cu tatăl său din lagăr şi face de-mersuri către guvernul Sovie-tic pentru eliberarea lui; ţine o strînsă legătură cu familiile celorlalţi deportaţi. În anul 1950 se căsătoreşte cu Ecatherina cu care avea să împartă peste 60 de ani din viaţa, cu bucuriile şi necazurile ei, fructul căsătoriei fiind fiul lor Victor. În anul 1964 Simon Sarkis-sian cu soţia şi fiul, împreună cu părinţii şi familia fratelui, părăseşte România şi emigrează în SUA, şi se stabileşte în oraşul Philadelphia. Atât în România cât şi în SUA Simon Sarkissian a practicat profesia de economist pentru instituţii cu profil medical, în România la Ministerul Sănătăţii, în SUA la Departamentul de Cardiologie al Spitalului Uni-versitar din Philadelphia. Intelectual de clasă, ci-titor avid, fluent în şase limbi străine, bun cunoscător al is-toriei şi culturii universale şi armene, Simon Sarkissian a fost înainte de toate un mare patriot armean. Deţinea puter-nice simţăminte patriotice care-şi aveau rădăcinile în munţii şi câmpiile Armeniei, transmise lui din tată-n fiu. Familia Sarkis-sian a îmbrăţişat ideologia par-tidului Federaţia Revoluţionă Armeană-Daşnagţutiun (ARF), din primii ani de la întemierea organizaţiei. Bunicul, Simon Sarkissian, a fost membru în Comitetul Regional Kars, iar unchiul, Arşaluys Sarkiss-ian (1892-1938), ofiţer în ar-mata Imperială şi a Armeniei, victimă a terorii staliniste, a

Simon Sarkissian (24 septembrie 1927 – 16 septembrie 2012)

Simon Sarkssian alături de Catolicosul Vasken I

AA

AR R

T17 - 18 / 2013

IN MEMORIAMfost activist de partid cunoscut, evocat în cărţile de istorie ale organizaţiei. Cel mai impor-tant membru ARF a fost însă tatăl lui Simon, Gurghen Sark-issian. Gurghen Sarkissian a deţinut numeroase funcţii în conducerea partidului şi a gu-vernului Republicii Armene: activist de partid, secretar în Comitetul Apărării, parlamen-tar în Guvernul Armeniei. A-restat după căderea Republicii Armene, întemniţat alături de membrii Guvernului şi fruntaşii Daşnagţagani, eliberat în fe-bruarie 1921, luptă alături de Karekin Njdeh pentru apărarea Zanghezurului, a Lernahay-astanului, Republica Armeniei Muntoase, ultima rezistenţă din faţa comunismului. Simon a crescut în acest spirit şi a continuat tradiţia familiei. Casa lor era casă deschisă, vizitată de revoluţionarii ar-meni refugiaţi sau în vizită în România: Kevok Hazarian, Generalul Dro Kanayan, Sarkis Araradian, Kuro Takhanian, Alexan Sarafian, Karekin Nj-deh, Manuel Maroutian. Si-mon Sarkissian a fost membru al Partidului Taşnagţutiun în SUA, membru în conducera secţiei Regionale Philadelphia, membru în Comitetul Central al Partidului-Coasta de Est. A activat şi lucrat mult pentru Partid şi pentru Armenia şi a avut satisfacţia să vadă Arme-nia Liberă şi Independentă. În paralel a desfăşurat o fecundă activitate în cadrul bisericii armene Sf. Grigore Ilumină-torul din Philadelphia, a fost membru în consiliul ei parohial şi a ţinut, ani de a rândul, conta-bilitatea instituţiei. Fire prietenoasă a ţinut legătura cu mulţi romanahay dar în spe-cial cu fiii foştilor reprezentanţi ai Republicii Armene, cu

tovarăşii de suferinţă ai tatălui său, părtaşi ai gulagului sta-linist. Simon a corespondat şi întreţinut relaţii cu Ama-lia Hazarian, fiica ministrului Kevork Hazarian, cu Gayaneh Kanayan, Mardig Kanayan şi Olga Prudian soţia, fiul şi fiica Generalului Dro, cu fraţii Haru-tiunian din Los Angeles, la în-ceput cu Levon, apoi cu Goriun şi Suren, cu Aşod Sarafian din Germania, fiul parlamentarului Alexan Sarafian, cu Rusika Ar-akelian fiica lui Vartan Arake-lian, cu fiicele lui M. Adamov din Paris şi Ardavazd Adomainţ din New York. Am fost apropiat de Simo-nig, vorbeam des la telefon, aproape săptămînal, dezbăteam probleme legate de politica Armeniei şi viitorul poporului armean, discutam despre prie-tenii comuni romanahay. Ne legau multe lucruri, în primul rând prietenia părinţilor, tatăl lui şi tatăl meu se ştiau din Kars, luptaseră în armata Re-publicii Armene, mamele noaste erau prietene din copilărie, din Chişinău, iar unchii noştrii fusseră colegi la Liceul Arme-nesc din capitala Basarabiei. Era o plăcere să stai de vorbă cu Simonig, era bine informat, urmărea zilnic presa armeană şi programele TV din Armenia, avea o gîndire clarvăzătoare şi patriotică. Discutam despre Arţakh, despre cauzele ex-patrierii din Armenia şi ce se poate face pentru a opri acest fenomen, despre comunitatea armeană din România, de-spre viaţa din Bucureştiul ani-lor 1950, despre Vazken I-ul şi Vahan Ghemigean, despre

arestul tatălui său şi autorii denunţului. Multe îi datorăm lui Simon. El a fost acela care după revoluţie, la propunerea Bucureştiului, ne-a pus în contact cu Mardig Kanayan pentru a încerca să obţinem Casa Dro, din Popa Soare nr. 60, ca să devină se-diu al Ambasadei Republicii Armene. Ne-a făcut cunoştinţă cu poeta Silva Gabudighian cu care am corespondat cu privire la activitatea tatălui ei în Româ-nia, ne-a pus la dispoziţie ma-teriale legate de istoria şcolilor armene din Bucureşti. Simon, ca şi tatăl său, a aju-tat mulţi romanhay, în Beirut cu viza de intrare în SUA, în Bucureşti cu procurarea de medicamente, atunci cînd lucra la Ministerul Sănătăţii. După Simon Sarkissian ră-mâne familia îndoliată, Ecathe-rina, soţie de-o viaţă, fiul Vic-tor, mereu alături de el, nora Stephanie şi nepoata Melanie. Simon Sarkissian a fost în-mormântat cu sicriul învelit în tricolorul armenesc şi onorurile cuvenite, în prezenţa familiei, a prietenilor şi reprezentanţilor partidului, veniţi din Washing-ton. Simon Sarkissian a avut mulţi prieteni şi lăsat amintiri frumoase, iar munca depusă pentru binele poporului armean a făcut să lase un nume respec-tat. El a plecat într-o altă lume dar memoria lui va dăinui în su-fletele celor care l-au cunoscut, apreciat şi iubit.

Dumnezeu să-ţi odihnească su-fletul Simonig.

Edvard JEAMGOCIAN

30

Sorin Vasile este oficial noul ambasador al României în Re-publica Armenia. Diplomatul are o experienţă vastă în cadrul Ministerului Afacerilor Ex-terne, iar între 1993 şi 1995 a fost redactor corespondent pen-tru ziarul Evenimentul Zilei.

Noul ambasador a absolvit studiile universitare la două facultăţi, Facultatea de Geo-grafie din Bucureşti şi Facul-tatea de Relaţii Internaţionale din Moscova, precum şi un Master în Ştiinţe Politice – Relaţii Internaţionale.

Sorin Vasile a fost Consul Ge-neral la Consulatul General din Hong Kong din februarie 2009 până în prezent şi secretar-con-silier la ambasadele din Rusia, Polonia şi Croaţia.

Totodată, noul ambasador ştie zece limbi străine şi este au-torul a 16 lucrări de relaţii internaţionale.

Am primit cu profundă tristeţe vestea că, în ziua de 2 sep-tembrie, la Erevan a încetat să bată inima lui Levon Ananyan, cunoscut poet şi critic literar, preşedinte al Uniunii Scriito-rilor din Armenia, personali-tate marcantă a vieţii culturale armene. Levon Ananyan s-a născut pe 13 octombrie 1946 în comuna Koghb din regiunea Tavuş a Ar-meniei. Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Erevan, el a lucrat ani îndelungaţi la diferite publicaţii, mai ales, la revista de cultură „Garun” (Primăvara). În 1992, a înfiinţat Editura „Apolo”, care a oferit cititorilor o serie de traduceri în armeană din literatura universală, el însuşi traducând opere din lite-ratura rusă şi americană. Totodată, a predat cursuri la Facultatea de Jurnalism a Uni-versităţii de Stat din Erevan. Îmi amintesc cum, în primăvara anului 2009, regre-tatul Levon Ananyan s-a aflat la Bucureşti, unde a partici-pat, în ziua de 19 mai, în Sala Oglinzilor de la sediul USR, la lansarea Antologiei de proză contemporană armeană Pe aici a trecut Dumnezeu, lucrare pe care am tradus-o din limba armeană. Era volumul pentru care L. Ananyan făcuse selecţia textelor şi semnase o interesantă prefaţă. Evenimentul a fost ono-rat de participarea domnilor Nicolae Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din

România, Varujan Vosganian şi Gabriel Chifu, vicepreşedinţi, şi E.S. d-l Yeghishe Sarg-syan, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar din vremea aceea al Republicii Armenia la Bucureşti. Păstrez o neştearsă amintire a întâlnirilor pe care le-am avut cu defunctul la Erevan şi la Dyaghcaţor cu prilejul unor reuniuni ale scriitorilor din di-aspora armeană în anii 2005, 2007, 2010, 2011 şi 2012. Îmi amintesc, de asemenea, cu câtă emoţie şi recunoştinţă am pri-mit în 2012 din mâna lui Levon Ananyan carnetul de membră a Uniunii Scriitorilor din Arme-nia. În acele zile, Levon Ana-nyan a fost amfitrionul lansării la Erevan a versiunii armene a romanului Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian, în tra-ducerea lui Sergiu Selian, prilej cu care le-a înmânat celor doi carnetele de membri ai Uniunii Scriitorilor din Armenia. El rămâne pentru mine şi pen-tru numeroşi confraţi un poet şi un critic literar de talent, un om inteligent, plin de viaţă şi de umor, capabil, activ, prietenos şi ospitalier cu toţi cei pe care îi preţuia în ţară şi în diaspora. Levon Ananyan ne va lipsi.

Madeleine KARACAŞIANRomânia Literară nr. 40-2013

La dispariţia lui Levon Ananyan

Sorin Vasile este noul Ambasador al României în Republica Armenia

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Vera RITI ( Cluj)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T17 - 18 / 2013

REDACŢIA ARARAT

Se obişnuieşte ca la fiecare ediţie a emisiunii „Vorbeşte Suceava” de la postul local de televiziune „Plus Tv”, când este invitat prietenul emisiunii, pro-fesorul, istoricul şi publicistul Adrian Popovici, să se facă şi o mică incursiune pe tărâm arme-nesc prin promovarea revistei „Ararat”, indiferent de tem-atica emisiunii, social, religios ori învăţământ. „După patru emisiuni tematice cu şi despre armeni, tot mai mulţi fideli tel-espectatori ai emisiunii noas-tre, majoritatea suceveni ne-au solicitat telefonic şi prin alte mijloace, fax, e-mail să read-ucem în actualitate un străvechi popor creştin ca şi noi şi care a trăit de secole alături de noi, motiv pentru care, împreună cu al meu coleg şi prieten de emi-siune, dl. Relu Gavrilă Ursache, am stabilit, de comun acord să prezentăm în câteva minute, la început, cât ne permite timpul alocat, o scurtă revistă a presei cu titluri din „Ararat”. De pildă aflăm că „Biserica Armeană canonizează în masă victimele Genocidului de la 1915, titrează publicaţia www.araratonline.com” şi alte titluri interesante ale publicaţiei domniilor voas-tre. Acest gest, poate unic în is-toria televiziunilor locale de la noi se subînscrie în activităţile istorice depuse şi desfăşurate de profesorul Popovici, dealtfel

MASS MEDIA: Revista presei armene în premieră la un post tv local

şi autorul cărţii „Armenia-O ge-ografie sacră”-Editura „Zamca” 2013. „Nu trebuie uitat faptul că străvechea capitală moldavă este şi una religioasă a arme-nilor, precum Ecimiadzin, Sis ori Ani, străvechea capitală a celor 1.000 de biserici. Suceava este singurul oraş din ţară unde a funcţionat o episcopie armeană şi are două mănăstiri active, de fapt, singurele de pe terito-riul Ţărilor Române. Vom avea şi alte surprize la emisiunea noastră. Avem în vedere chiar invitaţi ai comunităţii armene din România şi multe alte sur-prize. Instinctiv, telespectatorul sucevean are noţiuni precum „Genocidul de la 1915” ori expresii precum „Turcii i-au căsăpit pe armeni” sau „De ce anume Guvernul României nu este dispus să recunoască oficial Genocidul”. Sunt suceveni filo-armeni, mulţi, desigur, cărora conform Legii 661/2001 nu le putem face publică identitatea, însă, toţi deopotrivă îndoctrinaţi de problemele cotidiene preferă să vorbească despre armeni. Impactul e colosal: ceva de genul WAW! sunt strămoşii lui Noe sau parcă am descoperi o civilizaţie de genul Atlantidei.

Am primit întrebări precum: ce mai fac armenii dvs.”- ne-a de-clarat istoricul Adrian Popovici. (comunicat)