SEMIOLOGIA PROCESELOR SENZORIALE

Semiologia este acea parte a psihiatriei care se ocupă cu simptomatologia bolilor psihice.

Simptomul psihic nu reprezintă în psihiatrie doar o tulburare a unei funcţii psihice, ci semnul

unei stări de boală

SEMIOLOGIA PROCESELOR SENZORIALE

1. Tulburări predominant cantitative:

1.1. Hiperestezia reprezintă coborârea pragurilor senzoriale, suprasensibilizare la excitanţi

anterior subliminali. Este trăită de individ ca o creştere a intensităţii senzaţiilor şi

percepţiilor. Se manifestă în: surmenaj, stări de suprasolicitare fizică şi nervoasă, în fazele de

debut ale bolilor infecto-contagioase, la debutul unor tulburări psihice.

1.2. Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial, o scădere a acuităţii senzoriale. Este

frecventă în stări nepatologice (vârstă înaintată, sub efectul tranchilizantelor). În patologie,

apare în boli de natură neurologică sau care afectează analizatorii (dermato, ORL, etc.)

– În tulburări psihice apare cu predilecţie în :

– stări reactive acute, după stress

– tulburări disociative şi de conversie

– schizofrenie

– oligofrenie

– tulburări de conştiinţă

– în nevroze scade pragul de reactibilitate – duce la hipoestezie psihică (creşte iritabilitatea).

2. Tulburări predominant calitative:

Manifestări patologice :

2.1 Iluziile

2.2 Agnoziile

2.3 Halucinaţiile.

2.1 Iluziile

Iluziile perceptive sunt percepţii deformate ale unui obiect real şi concret, având drept cauze

la persoanele normale fie mecanism neuro-fiziologic (fenomenul centrării), fie condiţii

precare de recepţie, stări speciale (ex : frica).

Iluzii patologice sunt percepţii false cu obiect, dar adesea însoţite de interpretări delirante,

modificarea lucidităţii sau scădere a atenţiei, memoriei, proceselor asociative.

Dacă persoana normală se delimitează critic şi corectează imaginea perceptivă, bolnavul

consideră percepţia sa ca fiind reală, uneori susţinând-o cu argumente.

Clasificarea iluziilor

2.1.1 Iluzii vizuale: – cele mai frecvente şi polimorfe (diverse).

2.1.1.1 Metamorfopsiile – impresii de modificare şi deformare ale obiectelor şi spaţiului. Ele

pot fi:

micropsii – obiectele par micşorate

macropsii – obiectele se măresc

dismegalopsii – obiectele se alungesc, răsucesc.

2.1.1.2. Porropsiile – impresia de modificare a distanţelor până la obiect (lărgire sau

strâmtare).

2.1.1.3. Pareidolia – iluzie în care imagini anodine (norii de pe cer; desenul unui covor) sunt

percepute ca fiind animale, fiinţe fantastice, monştrii (ex : ochi pe covor).

2.1.1.4. Falsele recunoaşteri sunt identificări greşite de persoane, fără a se confunda cu

confuzia de persoane. Sunt frecvente în stările maniacale, fiind explicate prin labilitatea şi

dispersia atenţiei sau ca urmare a desfăşurării accelerate a proceselor asociative. Apar în

stări confuzionale, sindromul Korsakow, tulburări disociative, sindroame demenţiale (de

origine neurologică).

2.1.1.5. Fenomene de “deja vu, deja vecu, deja conu” constituie o variantă a falselor

recunoaşteri, care se bazează pe tulburarea recunoaşterii în memorie – apar în

depersonalizare, derealizare, epilepsii de lob temporal.

2.1.1.6. Iluzia sosiilor, frecventă în schizofrenie, constă în faptul că o persoană cunoscută nu

este identificată ca atare, ci ca având oarecare asemănare cu aceasta; bolnavul crede că o

persoană cunoscută, (de obicei persecutor) este multiplicată, iar chipul său a fost luat de alte

persoane cu alte identităţi.

2.1.2. Iluziile auditive sunt percepţii deformate ale stimulilor auditivi. Constau uneori în

impresia că unele sunete sunt mai intense sau mai clare, conturate sau dimpotrivă mai

discrete (iluzie cantitativă). Alteori impresia falsă poate fi produsă de excitanţi reali (ex :

picături de apă), care sunt percepute de bolnav ca strigăte de deznădejde, injurii. Tendinţa

de a lua ceva drept altceva trebuie diferenţiată de interpretarea senzorială, în care pacientul

identifică corect stimulul, dar îi atribuie o semnificaţie personală.

2.1.3. Iluziile olfactive şi gustative constau în perceperea eronată a mirosurilor şi gusturilor.

Sunt mai puţin frecvente, dar foarte diagnostice, fiind deseori subsumate unor interpretări

delirante.

2.1.4. Iluzii viscerale – percepţii eronate a funcţionării unor organe, implicate frecvent în

ipohondrie sau în stări delirante

2.1.5. Iluziile de modificare a schemei corporale reprezintă percepţia deformată a mărimii,

formei, greutăţii şi poziţiei propriului corp. Ele pot fi tulburări totale a schemei cu senzaţia de

creştere sau scădere a dimensiunii sau greutăţii corpului sau tulburări parţiale, de modificare

a dimensiunilor sau transpoziţia părţilor corpului (,,picioarele îi ies pe geam’’). În cazul

leziunilor organice, aceste reprezentări dispar prin controlul vederii, dar reapar după

încetarea controlului vizual

Se întâlnesc în schizofrenii, tulburări de conştiinţă, intoxicaţii, tulburări fobice (dismorfofobie

= tulburări în perioada adolesceţei).

Concluzii : Iluziile pot fi întâlnite şi la persoane normale, în anumite circumstanţe, datorită

unor modificări fiziologice sau stări febrile. În patologie apar în tulburări neurologice sau

disfuncţii la nivelul analizatorilor. În general sunt percepute pe fondul tuturor tulburărilor

nevrotice sau psihotice (tulburări obsesive, fobice, disociative / schizofrenie, stări delirante,

depresii), având anumite particularităţi în funcţie de tulburare.

2.2. Agnoziile

Agnoziile sunt defecte de integrare gnozică, de transformare a excitaţiei în senzaţie şi a

senzaţiilor în imagine perceptivă. Se datorează unor leziuni ale centrilor de integrare

nervoasă (aria de proiecţie a analizatorilor). Studiul agnoziilor a început la jumătatea

secolului trecut, când Jackson (neurolog de formaţie) diferenţiază anumite tulburări psihice

de etiologie neurologică, sub denumirea de impercepţii. Mai târziu, Freud le-a dat numele de

agnozii, definite ca tulburări de recunoaştere a mediului fizic. Bolnavul pierde capacitatea de

a recunoaşte obiecte, deşi funcţia senzorială este intactă şi conştiinţa clară.

2.2.1. Agnozii vizuale (cecitate psihică) constau în dificultăţi de recunoaştere a obiectelor

sau persoanelor, deşi vederea este intactă şi conştiinţa clară (în leziuni de lob occipital

stâng). În unele cazuri mai severe bolnavul se comportă ca şi cum n-ar vedea = cecitate

psihică. Uneori agnozia are un aspect global, bolnavul nerecunoscând în ansamblu obiecte

sau grupuri de obiecte (simultagnozie). De cele mai multe ori însă, cecitatea psihică vizează

recunoaşterea detaliilor (motiv pentru care rămâne adesea nediagnosticate); bolnavul

recunoaşte obiectele folosindu-se de repere (mişcarea, culoarea, utilitatea, contextul, care

facilitează recunoaşterea).

2.2.2. Agnoziile obiectelor animate (prosopagnozia): Bolnavul nu recunoaşte persoane foarte

cunoscute, sau nu se recunoaşte pe sine în oglindă. Se datoresc unor leziuni ale lobului

occipital drept (memoria afectivă).

2.2.3. Agnozia culorilor constă în nerecunoaşterea culorilor, uneori asociate cu amnezia

culorilor.

2.2.3.1. Discromatopsia centrală – tulburare de recunoaştere a culorilor mai ales când sunt

plasate în centrul câmpului vizual. Deşi bolnavul recunoaşte culorile şi le denumeşte corect,

el nu le poate diferenţia. Se investighează cu Lânurile colorate Holmgreen sau tabele

Ishihara.

2.2.3.2. Amnezia culorilor – bolnavul distinge culorile, dar nu cunoaşte denumirea lor.

2.2.3.3. Afazia culorilor presupune dificultăţi în denumirea culorilor fără ca bolnavul să fie

amnezic.

2.2.4. Agnozia simbolurilor grafice (cecitate verbală) constă în dificultăţi de înţelegere a

limbajului (scris sau verbal) :

–dislexie – nu înţelege silabe, începutul sau sfârşitul cuvântului

– alexie – nu înţelege întregul cuvânt sau, în forme mai grave, nu înţelege textul scris. Este o

afecţiune rară. În general tulburarea implică cuvinte sau silabe.

– dificultăţi de scriere : – disgrafie

– agrafie.

– pierderea capacităţii de a recunoaştere cifre: acalculie, care poate fi la rândul său:

– asintactică – dificultăţi de aşeza numărul corespunzător unor operaţii matematice

(ex : 495 +3295 )

– asimbolică – dificultăţi de a recunoaşte şi utiliza simbolurile matematice.

2.2.5. Agnozia spaţială (cecitate spaţială) este o tulburare a percepţiei spaţiului privind

aprecierea distanţelor, localizarea obiectelor în spaţiu, tulburări ale vederii stereoscopice. Se

datorează unor leziuni în lobul parietal (sau în zone asociative: parieto-occipital)

2.2.6. Agnozia auditivă (cecitate auditivă / surditate psihică) se datorează unor leziuni în

lobul temporal

2.2.6.1. = surditate verbală – imposibilitatea de identificare a sunetelor sau a cuvintelor

2.2.6.2. = amuzie – imposibilitatea de identificare a melodiilor.

2.2.7. Agnozie tactilă:

2.2.7.1. = amorfognozie – imposibilitatea de a recunoaşte forma şi volumul obiectelor sau

2.2.7.2. = astereognozie – de a recunoaşte obiectul în sine, sau

2.2.7.3. = achilognozia – dificultăţi de recunoaştere a consistenţei, durităţii şi asperităţii

obiectelor.

Agnozia interferează cu afazia şi duce la nerecunoaşterea semnificaţiei obiectelor.

2.2.8. Agnozia schemei corporale : (leziuni ale lobului parietal drept asociat cu hemiplagie.)

2.2.8.1. Asomatognozie – nerecunoaşterea formei totale a propriului corp

2.2.8.2. Hemisomatognozie– nu recunoaşte doar o parte (1/2) din corp

2.2.8.3. Hemidiaforie – hemisomatognozie asociată cu tulburare psihică, se raportează la

boală cu un oarecare amuzament

2.2.8.4. Anozodiaforia – indiferenţă faţă de boală

2.2.8.5. Anozognozie – nerecunoaşterea bolii.

Cauzele agnoziei:

– traumatismele craniene, cel mai adesea leziuni ,,contre coup’’ (lovirea într-o parte

determină leziuni în partea opusă, datorită presiunii intracraniene mai mari în partea opusă)

– cauze de natură vasculară, nu neapărat ruptură de vas, ci de o invazie a elementelor

sanguine, datorită rigidizării peretelui sanguin

– hipertensiune în faze avansate

– atrofii corticale (la bătrâni) dau forme mai discrete; la bătrâni agnoziile nu apar singure,

se pot asocia cu tulburări de vorbire şi de motricitate, conducând la sindromul : afazo-

apraxo-agnozic.

– ingestia unor substanţe sau intoxicaţia cu gaze.

2.3. Halucinaţiile

Halucinaţiile reprezintă patologia majoră a senzorialităţii, care evocă tulburări

psihopatologice definite ca ,,percepţii fără obiect’’ (obiectul nu acţionează asupra organelor

de simţ, deşi bolnavul are o percepţie clară a acestuia)

Clasificarea manifestărilor halucinatorii se realizează în funcţie de formă şi de gradul de

manifestare şi convingere a subiectului privind realitatea lor:

2.3.1. Halucinaţii funcţionale se produc atunci când perceperea unor excitanţi obiectivi

determină apariţia unor percepţii false (de ex. pacientul percepe bătaia ceasului sau picătura

de apă, dar aude concomitent voci care îl încurajează, îl ameninţă sau îi comentează

acţiunile); halucinaţia durează atâta timp cât durează excitantul real.

2.3.2. Halucinoidele sunt fenomene psihopatologice care se plasează între reprezentări

foarte vii (intense) şi halucinaţii slabe, care nu reuşesc să convingă bolnavul asupra

veridicităţii lor. De fapt sunt forme prehalucinatorii, care apar în faza de debut sau de

dispariţie a halucinaţiilor.

2.3.3. Imaginile halucinatorii eidetice. Imaginea eidetică este o imagine atât de intensă şi de

detaliată încât are “calitate fotografică”. Spre deosebire de percepţie ea poate fi evocată,

reproiectată în exterior sau suprimată voluntar. Astfel de halucinaţii fiziologice apar pe

fondul normalităţii, înainte de culcare (hipnagogice) sau la trezire (hipnapompice)

2.3.4. Halucinozele sunt definite de autorii francezi ca halucinaţii de care bolnavul se

delimitează critic şi le recunoaşte ca fiind nereale

2.3.5. Pseudohalucinaţiile sunt definite ca o exacerbare a reprezentărilor până la

intensitatea perceptuală. Ele prezintă o serie de caracteristici:

– nu au proiecţie spaţială (nu sunt percepute în câmpul senzorial)

– nu sunt percepute pe căi senzoriale normale (bolnavul afirmă: “văd cu ochii minţii”,

“aud cu urechile minţii”)

– au caracter xenopatic (străin de personalitatea, preocupările bolnavului)

– par a fi impuse din afară, de o forţă străină

– în raport cu ele pacientul dezvoltă o intensă trăire afectivă (terifiante)

– se manifestă în fază de debut a halucinaţiilor.

2.3.6. Halucinaţii propriu-zise sunt percepţii care apar în afara acţiunii unui stimul asupra

organelor de simţ, dar de o calitate similară percepţiei adevărate (“percepţii fără obiect”)

Caracteristici :

– au proiecţie spaţială

– sunt percepute pe căi senzoriale normale

– antrenează convingerea deplină a bolnavului privind realitatea lor

– au un grad variabil de intensitate, claritate şi complexitate

– au o anumită durată (pot fi intermitente sau continue)

– au o puternică rezonanţă afectivă, cu sau fără conţinut anxiogen.

Halucinaţiile cunosc o mare diversitate fiind clasificate în funcţie de analizatorul în

care se produc

2.3.6.1. Halucinaţiile auditive sunt cele mai frecvente la adulţi. Ele pot lua forme diferite de

zgomote, muzică sau voci. Vocile pot fi auzite clar sau confuz, pot conversa cu subiectul sau

pot discuta între ele despre subiect (,,halucinaţii la persoana a III-a’’). Unele voci par să

anticipeze ceea ce subiectul urmează să gândească sau îi pot rosti gândurile (ecoul gândirii).

Clasificare :

după gradul de complexitate :

– elementare (foşnete, ţiuituri)

– comune (recunoaşte sunete cunoscute)

– verbale.

după continuitate :

– discontinue (episodice)

– continue (împiedică odihna)

după conţinutul afectiv :

– favorabile (încurajări, laude)

– defavorabile (ameninţări, injurii, comentarii răuvoitoare)

– imperative (dictează bolnavului să realizeze un anumit act).

Se întâlnesc în :

schizofrenii paranoide, unde au un caracter bizar şi relativ neinteligibil (întreţin delirul

bolnavului) (În paranoia nu există halucinaţii).

depresii – au conţinut acuzator

manii – au conţinut laudativ.

2.3.6.2. Halucinaţii vizuale sunt percepţii vizuale ale unor obiecte ce nu există în acel

moment în câmpul vizual. Au în general un caracter terifiant, o puternică rezonanţă afectivă,

sunt trăite cu un intens dramatism de către subiect. Pot fi clasificate în funcţie de mai multe

criterii:

după dimensiune ele pot avea o mărime naturală sau pot fi mai mari (macroscopice) sau

mai mici decât obiectele reale

d.p.d.v. al proiecţiei spaţiale pot fi percepute în plan sau în relief, pot fi campine (în

câmpul vizual) sau extracampine (în afara câmpului vizual – ex în spate).

d.p.d.v. al complexităţii pot fi:

– elementare (fosfene) – scântei, puncte luminoase

– complexe, percepute ca figuri sau obiecte informe (fantasmascopii)

– scenice – pot fi statice (panoramice) sau dinamice (cinematografice) sau pot fi

antrenate într-o derulare rapidă, caleidoscopică, realizând scene de vis

d.p.d.v. al trăirii afective pot fi:

– anxiogene

– indiferente (sunt doar contemplate).

Indiferent de felul lor, halucinaţiile vizuale antrenează subiectivitatea insului, conferindu-i o

tonalitate afectivă pozitivă (intoxicaţii cu droguri, deliruri mistice) sau o tonalitate afectivă

negativă (ex. în delirum tremens)

Se întâlnesc:

la persoane normale în stări de surmenaj sau în trecerea de la o stare de veghe la somn

în stări nevrotice reactive (stres puternic)

în psihoze acute

în stări confuzionale (tulburări de conştiinţă)

în afecţiuni oftalmologice sau neurologice

în afecţiuni neurologice

în delirul alcoolic, frecvent sindromul Korsakow etc

2.3.6.3. Halucinaţiile autoscopice realizează imagine dublă prin care subiectul are percepţia

vizuală a propriului corp sau a unor organe, de obicei proiectate în afară. Se întâlnesc în stări

de involuţie senilă, stări demenţiale, toxicomanii (mescalină, LSD).

2.3.6.4. Halucinaţiile gustative şi olfactive sunt percepute ca gusturi sau mirosuri neplăcute

sau plăcute. Ele se regăsesc frecvent în stări delirante cu conţinut persecutor şi stări

confuzionale.

2.3.6.5. Halucinaţiile tactile constau în impresia de atingere a suprafeţei cutanate (arsură,

înţepătură, rece, fierbinte) Sunt mai puţin frecvente dar foarte diagnostice (pun în evidenţă

stări psihice grave). Apar în psihoze toxice, stări demenţiale pe fond de deteriorare cognitivă,

în depresii, mai ales în cele de involuţie, unde se asociază adeseori cu negativismul

alimentar.

2.3.6.6. Halucinaţii viscerale constau în senzaţia prezenţei unei fiinţe străine în corp, senzaţia

schimbării poziţiei unor organe sau senzaţia distrugerii lor. Foarte frecvent au localizare

genitală, fiind trăite ca violuri directe sau de la distanţă (isterii şi schizofrenia paranoidă)

Cenestopatia nu este o halucinaţie propriu-zisă, deşi unii autori (Porot) vorbesc de halucinaţii

cenestopate. Cenestopatia este o senzaţie fără corespondent real, localizată la nivelul unui

organ sau aparat, dar manifestarea respectivă nu este consecutivă unei leziuni. Ea se

produce pe fondul integrităţii anatomo-funcţionale a organului. În manifestări cenestopatia

mimează simptomele bolii organului respectiv.

Caracteristici :

– au caracter pasager (migrator)

– sunt invocate intens, cu participare afectivă mai mare decât simptomele reale

(dramatizare)

– nu sunt condiţionate de factori interni sau externi psihostresanţi sau traumatiszanţi

– nu respectă periodicitatea şi ritmicitatea bolii pe care o imită

– nu pot fi înscrise într-un context simptomatologic

– sunt continue (spre deosebire de durerea reală care trece).

2.3.6.7. Halucinaţiile somatognozice (privind schema corporală) constau în senzaţia de

modificare a corpului sau a unor segmente (ex . membru fantomă).

2.3.6.8. Halucinaţii motorii şi kinestezice sunt percepute ca senzaţii de mişcare ale corpului

sau segmentelor corpului.

Halucinaţiile au o dinamică evolutivă. În momentul apariţiei provoacă pacientului o trăire

puternic anxioasă însoţită de nelinişte, groază. Pacientul încearcă să se ascundă, să se apere,

are o atitudine caracteristică în funcţie de natura halucinaţiilor. Ulterior bolnavul se

obişnuieşte, colaborează cu halucinaţiile, trăirea afectivă este redusă în amplitudine. Uneori

are tendinţa de disimulare, ascunzându-le ca pe un secret penibil.

Prezenţa halucinaţiilor în tabloul simptomatologic conferă tulburărilor psihice un caracter de

urgenţă.

SEMIOLOGIA ATENŢIEI

Tulburări ale atenţiei = disprosexii – sunt predominant cantitative :

1. – Hiperprosexii

2. – Hipoprosexii

3. – Aprosexii

1. Hiperprosexia constă în exagerarea orientării selective a atenţiei

are caracter generalizat în manii, unde angajează întreg comportamentul.

apare în toxicomanii sau stări de uşoare intoxicaţii (alcool, cafea) ca fenomene de mai mică

amplitudine

în general orientarea selectivă se manifestă predilect pe un anumit domeniu al vieţii psihice, sau un

anumit conţinut ideativ (la melancolici şi în depresii se orientează preponderent asupra ideii de

culpabilitate; la hipocondriaci asupra stării de boală; la paranoici atenţia este orientată spre orice

eveniment sau situaţie legată de tema delirantă).

2. Hipoprosexia – scăderea intensităţii atenţiei, în grade diferite, până la aprosexie.

se manifestă în stări de surmenaj, irascibilitate, anxietate, de insuficientă dezvoltare cognitivă şi în

toate stările confuzionale direct proporţional cu gravitatea tulburării de conştiinţă.

3. Aprosexii – scăderea totală, dispariţia atenţiei.

Se întâlnesc :

– în stările de surmenaj, irascibilitate, anxietate

– în stările de insuficientă dezvoltare cognitivă (oligofreni)

– în stările de deteriorare cognitivă (demenţă)

– în stările confuzionale – direct proporţionale cu gravitatea acestora.

SEMIOLOGIA CONŞTIINŢEI

1. Tulburări cantitative

1.1. Stare de obtuzie

1.2. Stare de hebetudine

1.3. Starea de torpoare

1.4. Starea de obnubilare

1.5. Starea de stupoare

1.6. Starea de sopor

1.7. Starea de comă

2. Tulburări calitative

2.1. Restrângerea câmpului de conştiinţă

2.2. Starea oneroidă

2.3. Starea de amenţie

2.4. Starea crepusculară

De un polisemantism şi o ambiguitate extremă, termenul de conştiinţă a stârnit numeroase

controverse, fiind considerată de unii ca un epifenomen sau o abstracţie, de alţii drept un dat

subiectiv detaşat de viaţa psihică sau o formă de gândire reflexivă şi creatoare, în timp ce alţii o reduc

pur şi simplu la vigilitate.

Conceptul de conştiinţă în sens psihologic reprezintă nivelul cel mai înalt de integrare a

fenomenelor vieţii psihice prin care se realizează raportarea lucidă, analitică şi selectivă a omului la

realitate şi la sine. Deci conştiinţa este forma superioară, nivelul cel mai înalt de existenţă a psihicului

uman.

În psihologie, se detaşează 2 nume de referinţă în ceea ce priveşte abordarea conştiinţei:

K.Jaspers şi H. Ey.

Jaspers defineşte conştiinţa ca fiind “viaţa psihică la un moment dat”, iar Ey insistă asupra

“stării actuale”, asupra lui “hic et nunc” al existenţei psihicului şi consideră că a fi conştient înseamnă

a trăi particularitatea propriei experienţe. Ambii consideră conştiinţa ca fiind un mod de organizare a

vieţii de relaţie ,care leagă pe subiect de sine şi de lumea sa. Deci conştiinţa ar reprezenta o secţiune

transversală în existenţa insului, în timp ce personalitatea reprezintă o secţiune longitudinală.

În psihopatologie se încearcă o demarcaţie între accepţiunea filozofică şi cea psihologică şi

medicală, motiv pentru care a fost introdus termenul de conştienţă, care se referă la luciditatea şi

capacitatea de reflectare a prezentului şi la înţelegerea realităţii obiective în momentul respectiv.

Sub aspect clinic, tulburările conştiinţei se prezintă intr-o mare variabilitate în funcţie de

intensitate, tip şi forma de exprimare psihopatologică. Pentru a aprecia aceste tulburări, Jaspers

stabileşte 4 criterii:

1. Detaşarea de realitate (trăită ca o îndepărtarea de lumea reală)

n se manifestă prin ridicarea pragurilor senzoriale astfel încât cel în cauză percepe realitatea mai

estompat, mai puţin distinct.

n subiectul prezintă o hipoprosexie predominant de fixare – fixarea evenimentelor din perioada

confuzională este superficială şi fragmentară, având drept rezultat hipoamnezia sau amnezia.

2. Tulburări de memorie – în sensul păstrării şi evocării informaţiilor. Ca urmare a hipoprosexiei

rezultă o hipomnezie postcritică

3. Dezorientarea – care poate fi:

– allopsihică (în timp şi spaţiu) Persoana nu realizează o încadrare spaţiotemporală, nu ştie unde se

află, în ce zi este, este dezorientat)

– autopsihică (la propria persoană, până la pierderea identităţii).

4. Incoerenţă ideativă – nu este un criteriu fenomenologic deoarece tulburările de coerenţă pot

apare şi fără tulburări de conştiinţă. Pe de altă parte în stări confuzionale se poate manifesta o

oarecare coerenţă în expresie datorită probabil unor stereotipii sau automatisme asociative.

Studiul tulburărilor de conştiinţă apare la începutul secolului XV, când PINELL introduce termenul de

STUPOARE, considerată ca fiind o scădere a implicării în realitate manifestată pe fondul idioţiei.

ESQUIROL pentru a evita confuzia cu idioţia, descrie tulburări în care apar modificări de conştiinţă

sub denumirea de demenţie acută.

Tulburările conştiinţei pot fi

1. Tulburări predominant cantitative – reflectă profunzimea tulburărilor sau gradul de alterare al

vigilităţii

2. Tulburări predominant calitative – se referă la extensiunea câmpului de conştiinţă (Ey) şi la gradul

de adecvare la realiate.

1. Tulburări cantitative :

Starea de veghe caracterizată prin faptul că funcţiile psihice se desfăşoară:

– cu claritate – având acurateţe şi o orientare corectă

– cu luciditate – orientare adecvată în realitate

– sub controlul raţiunii; în consens cu norme, valori, convenienţe, convenţii sociale.

Pe fondul stării de veghe pot fi distinse mai multe grade ale tulburărilor de conştiinţă.

1.1. Starea de obtuzie este o tulburare relativ discretă, manifestată clinic prin recepţie senzorială

dificilă, ridicarea pragurilor senzoriale, fapt ce are drept efect o inadecvare a răspunsurilor

comportamentale. În plan cognitiv se manifestă prin dificultăţi asociative, reducerea fluxului ideativ,

având drept efect dificultatea de a-şi formula (preciza) ideile. În plan voliţional şi afectiv se manifestă

prin participare afectivă diminuată, scăderea iniţiativelor şi a acţiunilor efective.

1.2. Starea de hebetudine este o tulburare profundă în care omul se detaşează de realitate creând

impresia ieşirii din situaţie. Percepe lucrurile cu dificultate, ca de la distanţă, gândeşte şi vorbeşte cu

oarecare detaşare, răspunsurile comportamentale sunt inadecvate şi cu timp de reacţie lung. Din

punct de vedere afectiv manifestă indiferenţă, cu o notă de uimire; sentimentul este că trăieşte

situaţiile ca şi cum nu ar fi ale lui, ca un spectator, detaşându-se de realitate.

1.3. Starea de torpoare constă într-o încetinire a mişcărilor (hipochinezie), dezorientare auto şi

allopsihică, scăderea tonusului afectiv şi voliţional; poate fi comparată cu starea de somnolenţă.

1.4. Starea de obnubilare (,,învăluit în ceaţă’’, ,,cu capul în nori’’ (nuber = nori); se caracterizează prin

scăderea severă a tonusului funcţional al întregului psihism. Recepţia senzorială este îngreunată, cu

timp de latenţă lung şi inadecvată, orientarea în spaţiu aproximativă, coerenţa ideativă perturbată,

evocările fragmentare, bolnavul este bradipsihic şi bradichinetic.

1.5. Starea de stupoare reprezintă grad accentuat al tulburării de conştiinţă în care activitatea psiho-

motorie pare suspendată, bolnavul pare paralizat, cu o bradichinezie accentuată, nu mai răspunde la

stimulii din mediu (devin subliminali), răspunde greu şi întârziat la stimulii foarte intenşi agresivi, dar

răspunsurile sunt grosiere şi inadecvate chiar; şi stimulii algici sunt subliminali; fluxul ideativ este

întrerupt.

1.6. Starea de sopor este asemănătoare cu starea de somnolenţă accentuată în care pacientul

răspunde doar la stimulii foarte intenşi, într-un mod grosier, apoi recade în somn.

1.7. Starea de comă constă în pierderea completă a conştiinţei, asimilată cu o stare de apsihism, în

care viaţa de relaţie este întreruptă, cu conservarea , uneori relativă a funcţiilor vegetative.

Neurologii disting 2 forme:

Coma vigilă – evoluează cu agitaţie psiho-motorie şi activitate psihică confuză

Coma carus – gradul cel mai profund de deteriorare a conştiinţei, preterminal.

2. Tulburări calitative :

2.1. Restrîngerea câmpului de conştiinţă constă în îngustarea şi focalizarea lui, asociată cu

concentrare mnezică şi prosexică asupra unei idei (activităţi, problemă), cu estomparea

concomitentă a fenomenelor ce se desfăşoară la periferia conştiinţei. Aceste fenomene sunt parţial

fixate şi evocate. Este caracteristică stărilor normale, în momente de maximă concentrare asupra

unei idei.

2.2. Starea oneroidă. H. Ey o defineşte ca o infiltrare a construcţiilor visului în gândirea vigilă.

Bolnavul trăieşte un amestec de realitate şi reprezentări senzoriale cel mai adesea cu conţinut

fantastic, presărate cu reminiscenţe halucinatorii, trăire care accentuează puternic starea de

dezorientare auto şi allopsihică.

Mayer Gross distinge : oneiroidia de starea oneiroidă pentru că prima poate fi trăită şi în alte situaţii

(ex. în stări delirante). În această stare subiectul are posibilitatea evocării fenomenelor petrecute, iar

fenomenologia senzorială (iluzii, halucinaţii) este mai amplă şi poate fi relatată.

2.3. Starea de amenţie (fără minte) este o tulburare profundă a conştiinţei, a propriului ,,eu’’, însoţită

de dezorientare auto şi allopsihică, incoerenţă ideativă masivă, gândire incomprehensibilă, iar

bolnavul este agitat şi neliniştit ca urmare a percepţiei iluzorii a realităţii şi chiar a prezenţei

halucinaţiilor care au caracter terifiant.

2.4. Starea crepusculară este o profundă alterare a reflectării senzoriale, cu conservarea

automatismelor motorii, care conferă activităţii subiectului un caracter coordonat şi coerent, iar

toate evenimentele petrecute în această stare sunt urmate de amnezie. Pe fondul suprimării

conştiinţei actele motorii automate ating performanţe superioare, care pe fondul fenomenologiei

senzoriale cu iluzii şi halucinaţii, interpretate într-o manieră delirantă, pot conduce bolnavul la

comiterea unor acte agresive sau autoagresive de mare cruzime şi într-o manieră mecanică.

Apare ca urmare a consumului de alcool pe un fond encefalopat sau epileptic, în beţia acută

idiosincratică (conferă fenomenului urgenţă psihiatrică).

Pe fondul stării crepusculare sunt descrise mai multe manifestări :

– automatismul ambulator – constă în faptul că brusc şi intempestiv bolnavul pleacă; se orientează

oarecum în spaţiu în virtutea unor automatisme motorii.

– fuga patologică (formă particulară a automatismului ambulator, cu suspendarea totală a

conştiinţei)

– somnambulism – efectuarea unor acte automate, chiar foarte complexe şi corect elaborate, în

timpul somnului (stereotipii de mişcare fixate în timp ca deprinderi).

3. Forme particulare de suprimare a conştiinţei (nepatologice) sunt :

– starea secundă – suspendare pasageră a conştiinţei

– transa – persoana acţionează în manieră automată cu un grad marcat de suspendare a conştiinţei,

dar sub influenţa sugestiei hipnotice.

Tulburările de conştiinţă în diferite boli psihice

1. Nevroze. Nu există tulburări de conştiinţă O confuzie s-a creat pornind de la afirmaţia lui Janet

potrivit căreia în nevroze se înregistrează o îngustare a câmpului de conştiinţă. Această afirmaţie este

valabilă doar cu referire la stările reactive.

2. Psihoze. Psihozele cronice evoluează chiar pe un fond de claritatea conştiinţei. Pentru psihozele

acute trebuie operată o distincţie. În psihozele propriu-zise (acces maniacal, depresiv, schizofrenic)

nu apar tulburări de conştiinţă. Un episod psihotic ce apare la un non psihotic se asociază

întotdeauna cu tulburări de conştiinţă, datorită etiologiei care este infecţioasă, toxică sau traumatică;

această etiologie dezvoltă tulburări de conştiinţă

3. Epilepsie. Crizele comiţiale se produc cu suspendarea conştiinţei însoţite de amnezie

4. Oligofrenii şi demenţe. Se poate vorbi mai degrabă de o modificare structurală a conştiinţei în

raport cu parametrii conştiinţei normale, decât de o tulburare a conştiinţei (o exercitare incompletă a

funcţiilor conştiinţei, o schematizare a câmpului de conştiinţă)

5. Traumatisme cranio-cerebrale. În momentul producerii se asociază cu tulburări de conştiinţă.

Ulterior, ca urmare a fragilizării vaselor şi a scăderii rezistenţei faţă de anumite agresiuni bolnavul

poate dezvolta stări confuzionale la factori toxici sau infecţioşi relativ minori

6. Alcolism şi toxicomanie. Bolnavul dezvoltă o stare oneroidă cu iluzii, halucinaţii, dezorientare.

Aceeaşi acţiune o au şi substanţele psihedelice

SEMIOLOGIA MOTRICITĂŢII ŞI A COMPORTAMENTULUI EXPRESIV

1. Ţinuta vestimentară

1.1. Dezordinea vestimentară

1.2. Rafinament exagerat

1.3. Bizarerii

1.4. Travestismul

1.5. Cisvestismul

2. Mimica :

2.1. Privirea

2.2. Hipermimia

2.3. Hipomimia

2.4. Amimia

2.5. Paramimie

2.5.1. Hemimimia

2.5.2. Neomimii

2.5.3. Jargomimii

2.5.4. Psitacismul mimic

3. Ticuri

4. Pantomimica

5. Motricitate generală :

5.1. Exagerarea motricităţii

5.2. Scăderea activităţii psihomotorii

5.3 Akinezia (sindromul akinetic)

5.3.1. Stupoare

5.3.1.1. Stupor neurotic

5.3.1.2. Stupor depresiv

5.3.1.3. Stupor schizoid

5.3.1.4. Stupor confuzional

5.3.1.5. Stupor epileptic

5.3.2. Catalepsia

5.3.3. Catatonia

5.3.3.1. Stereotipii

5.3.3.2. Sugestibilitate

5.3.3.3. Negativismul

5.4. Dezorganizarea actelor motorii

5.4.1. Apraxia ideativă

5.4.2. Apraxia motorie

5.4.3. Apraxia constructivă

5.4.4. Apraxia melokinetică

5.4.5. Apraxia de îmbrăcare

5.4.6. Apraxia buco-faringiană

5.4.7. Apraxia deglutiţiei

5.4.8. Apraxia mersului

5.4.9. Apraxia mişcării mimice

1. Ţinuta vestimentară – oferă indicii asupra stării psihice şi constituie o manieră particulară de

relaţionare a omului cu ambianţa. Se poate manifesta sub mai multe aspecte :

1.1. Dezordinea vestimentară – semnalează o stare confuzională de etiologie alcoolică, schizofrenie,

tulburări maniacale.

1.2. Rafinament vestimentar exagerat – expresie a unei personalităţi narcisice sau la bărbaţi

comportament homosexual; apar rar în schizofrenii

1.3. Bizarerii şi excentrităţi vestimentare – semnalează trăsături megalomanice, tendinţă paranoică

dar şi stări de excitaţie maniacală sau isterică.

1.4. Travestismul – exprimă tendinţa sau acţiunea de adoptare a vestimentaţiei sexului opus;

manifestat la homosexuali

1.5. Cisvestismul – adoptarea unei vestimentaţii neconforme vârstei; se manifestă la isterici.

2. Mimica :

2.1. Privirea – sursă de informare în psihopatologie :

– deschisă, surâzătoare = excitaţie maniacală

– atotştiutoare, fermă, sigură, sfidătoare = paranoid.

– disociat, instabil, detaşat de realitate – tulburări anxioase sau schizofrenice (nu se leagă de

context).

Bolnavii depresivi au o privire specifică în funcţie de conţinutul delirului :

– de urmărire – au o privire vigilentă

– de persecuţie / culpabilitate – au o privire tristă.

La maniaci apare o privire extatică pe fondul unui delir mistic.

2.2. Hipermimia – mobilitate extremă a nimicii :

Hipermimia generalizată :

– la bolnavii maniacali şi hipomaniacali

– în intoxicaţie

– la hebefrenici.

Hipermimia localizată :

– la schizofreni când există halucinaţii, expresie tipică bolnavului care discută cu

vocile (ciuleşte urechile, este atent …)

– apare în tulburări isterice

– la depresivi (aparent imobili).

2.3. Hipomimia

– frecvente la persoane normale :

– dimineaţa la trezire

– la persoanele singure

– la bătrâni.

– Psihopatologic în:

– stări confuzionale

– oligofrenie, demenţă

– depresivi.

2.4. Amimia – formă rară, manifestată în :

– schizofrenia catatonică

– depresii profunde (nu reacţionează la stimuli)

– demenţe avansată.

2.5. Paramimii – sunt tulburări preponderent calitative.

Normal : – mimica de împrumut în tendinţele de disimulare

Psihopatologic : – frecvent la hebefrenici.

2.5.1. Hemimimii – doar pe 1/2 din faţă.

2.5.2. Neomimii – expresii mimice inedite, particulare

– apare frecvent în schizofrenie şi însoţeşte neologismele (mimice).

2.5.3. Jargomimii – bogăţie a expresiei mimice specifice hebefreniei

2.5.4. Psitacismul mimic – mimică discontinuă (disociată).

3. Ticurile sunt mişcări bruşte cu caracter intempestiv, localizate mai ales în regiunea superioară a

corpului şi la nivelul capului :

– apar la tineri în perioadele critice ale dezvoltării psihice şi fizice şi ale maturizării

– stări afective intense când durata se prelungeşte

– pe fondul hiperemotivităţii.

Pot fi controlate prin voinţă şi control conştient, motiv pentru care ele se răresc odată cu vârsta şi

chiar dispar pe măsură ce se dezvoltă autocontrolul (voinţa).

Cunosc un polimorfism extrem, dar trebuie diferenţiate de :

– mişcările iterative = acţiuni simple care se repetă aproape identic.

– sinchinezie = mişcări care apar la nivelul unui membru cu o deficienţă funcţională atunci când se

realizează mişcarea în partea simetrică.

4. Pantomimica reprezintă ansamblul mişcărilor, gesturilor, ţinutei posturale a unei persoane.

Contribuie la crearea stilului sub aspect fizic şi comportamental :

– capul plecat, umerii lăsaţi exprimă regret, descurajare, deznădejde; apare frecvent în anxietate şi

marcat în depresii

– ţinuta în extensie, capul ridicat = stări maniacale

– gesturi sacadate; limitare a continentului mişcării = stări de anxietate puternică

– mişcări disociate, dispersate, discordante, aberante, lipsite de scop şi finalitate pot evidenţia o

schizofrenie

– manierismul motor = amplificare, exagerare, denaturare a gesturilor şi actelor motorii în general =

apare în schizofrenie la bolnavii cu delir, dar şi în forme de insuficientă dezvoltare cognitivă.

5. Motricitate generală :

– actele motorii pot fi modificate, amplificate, în stări hipomaniacale, delirante.

– scăzute în amplitudini în depresie

– dezordonate, imprevizibile – în schizofrenie, manie

– automate, în absenţa controlului conştient – în epilepsie sau beţia patologică

5.1. Exagerarea motricităţii (tahichinezie) apare la persoane normale pe fondul unei uşoare intoxicaţii

sau persoane colerice.

Psihopatologic în : – psihopatia distimică

– hebefrenie şi – hipomaniacal.

Agitaţia psiho-motorie este condiţionată de starea şi trăirea afectivă a bolnavului. Este întotdeauna

agravată de anturaj şi slăbeşte când bolnavul este singur.

La persoane normale apare în : – stări somatice febrile

– autointoxicaţii (boli de ficat)

– supradoză de medicamente (tratamente cortizoice,

neuroleptice incisive).

În tulburări psihice se manifestă în :

– stări confuzionale caracteristice, dublate de anxietate şi frecvente manifestări senzoriale de tip

psihotic

– demenţe datorită sentimentului de insecuritate pe care-l trăieşte bolnavul.

– stări reactive, stări nevrotice unde au o oarecare coerenţă, fiind secundare unui eveniment

psihotraumatizant, psihofrustrant.

– psihopatie impulsivă şi explozivă, consecutiv unei incitaţii minore din partea anturajului, ca urmare

a slăbirii frânei voliţionale (voinţă de tip inhibitor). În aceste tulburări agitaţia are o curbă de evoluţie

specifică: izbucneşte cu maximă amplitudine, apoi scade în intensitate relativ rapid.

– tulburări afective se manifestă sub forma raptusului depresiv şi a furorului maniacal

– în epilepsii se manifestă cea mai dramatică formă de agitaţie pe fundalul suprimării conştiinţei şi

chiar în perioadele intercritice, fiind într-o aparentă contradicţie cu lentoarea motorie a epilepticului

– în schizofrenie – caracter imprevizibil şi incomprehensibil, cu caracter simbolic (repetă un gest cu

semnificaţie particulară).

Sub influenţa neurolepticelor apar două manifestări clinice particulare :

a. Acatisia – imposibilitatea de a rămâne aşezat

b. Tahikinezia – continuă mişcare, deplasare forţată (temporal).

5.2 Scăderea activităţii psiho-motorii constă în :

– diminuarea mişcărilor

– scăderea amplitudinii mişcării

– scăderea frecvenţei mişcării.

Pe fond normal apare în :

– surmenaj

– persoane învârstă.

În patologia somatică în :

– febra tifoidă

– fazele avansate ale bolilor somatice.

Scăderea activităţii psihomotorii se manifestă sub 2 forme :

– bradikinezia – rărirea mişcărilor

– hipokinezia – scăderea în amplitudine a mişcărilor.

– uneori mişcările se răresc treptat până la dispariţie = fanding motor; frecvent la schizofrenici.

– alteori se produce oprirea bruscă şi nemotivată a mişcărilor ca o suspendare a motricităţii = baraj

motor.

5.3 Akinezie constă în anularea oricărei mişcări

Din sindromul akinetic fac parte :

– stupoare

– catalepsie

– catatonie

5.3.1. Stupoarea (stupor = încremenire): constă în reducerea foarte accentuată a mişcărilor în

momente de dispariţie a lor. Se asociază cu inexpresivitatea mimică, aer de perplexitate, o notă de

confuzie datorită ridicării pragurilor senzoriale, care determină o creştere a latenţei răspunsurilor

senzoriale. are aspect specific în funcţie de tulburările pe fondul căreia apare

5.3.1.1. Stupor neurotic – stări reactive, bolnavul rămâne ,,paralizat’’, confuz, dezorientat în mediu

(de ex. : – veste proastă, durere puternică, sperietură).

5.3.1.2. Stupor depresiv / melancolic – mai puţin evidenţiată clinic, pentru că bolnavul pare mai

prezent în mediu, dar impresia de stupoare apare la depresivul endogen, determinată de refugiul lui

în trecut, se asociază cu hipomimie sau amimie.

5.3.1.3. Stupor schizoid – bolnavul oferă impresia unui om rupt de realitate, dezinteresat de

realitatea imediată, neglijent, nu răspunde, nu reacţionează.

5.3.1.4. Stupor confuzional poate fi de natură toxică, traumatică sau infecţioasă. Dominantă este

confuzia; bolnavul este perplex, dezorientat în special datorită producţiilor senzoriale psihotice (iluzii,

halucinaţii).

5.3.1.5. Stupor epileptic – apare în timpul crizei, regresează rapid după încetare.

5.3.2. Catalepsie (cata = de-a lungul / lepsis = fixare) constă în fixarea posturală de-a lungul unei

perioade de timp; inerţie psihomotorie asociată cu o uşoară hipertonie (supratonus muscular) care

permite să poată păstra poziţia impusă de interlocutor. Apare şi în stări de inducţie hipnotică. Este

mai frecventă în schizofrenie, mai ales în catatonie, unde se manifestă flexibilitatea ceroasă, care

constă în menţinerea unor posturi incomode timp îndelungat.

5.3.3. Catatonie constă în anularea participării motorii, o fixare tonică a corpului.

a. Catatonia lucidă – pe un fond de claritate a conştiinţei, urmăreşte cu privirea persoanele din

anturaj, înţelege, fixează evenimentele, stă nemişcat.

b. Catatonia obnubilată – apare pe fond de tulburare de conştiinţă; apar iluzii şi halucinaţii.

Din sindromul catatonic fac parte : 1. Stereotipiile

2. Sugestibilitate

3. Negativismul .

5.3.3.1. Stereotipiile – tendinţe de repetare a aceleiaşi manifestări în plan mimico – pantomimic,

atitudinal, de limbaj.

Se disting :

– stereotipia de mişcare

– stereotipia atitudinală :

– perna psihică (capul în sus)

– cocoş de puşcă (ghemuit)

– crucificare (delir mistic).

Apare în : – hebefrenie şi schizofrenie catatonică, demenţă, Parkinson.

5.3.3.2. Sugestibilitate – foarte intensă în isterie, dar şi în schizofrenie. Bolnavul este lipsit de orice

participare voluntară, de orice intenţie, execută fără deliberare orice ordin al interlocutorului, imită

gesturi, mimica, vorbele (ecomimia, ecopraxia, ecolalia).

5.3.3.3. Negativismul – refuzul de a executa o acţiune sau ordin. În psihopatologie negativismul nu se

reduce doar la refuz, el are o sferă mai largă, începând cu opoziţia faţă de ordinele interlocutorului,

sau faţă de propriile tendinţe şi trebuinţe = (negativism activ, alimentar sau verbal)

În schizofrenie simptomele par induse din afară şi înregistrează vădit cele 2 forme : negativismul activ

şi pasiv. (Nu execută nu se opune = pasiv; nu execută dar se opune = activ.)

5.4. Dezorganizarea actelor motorii : (dispraxii sau apraxii).

Dispraxiile constau în dificultate de a executa un gest sau o mişcare. Sunt descrise pentru prima dată

de Jackson în 1880, Încă de la începutul secolului XIX s-au diferenţiat două tipuri de apraxii: apraxia

ideativă şi apraxia motorie.

Orice mişcare simplă este schiţată iniţial în plan mental, zona corticală implicată fiind lobul parietal

stâng. Orice leziune în această zonă determină o afectare a capacităţii de a proiecta mental o

mişcare.

Trecerea de la intenţie la execuţie presupune deplasarea influxului nervos de la parietal spre frontal;

leziuni în regiunea frontală perturbă posibilitatea de efectuare a actului :

– parietal = anticipare

– frontal = acţiune.

5.4.1. Apraxia ideativă – perturbarea proiectului ideativ al unei mişcări deşi pot fi executate acte

motorii simple, dar nu pot fi executate mişcările complexe care presupun o succesiune logică şi

integrare a unor acte motorii separate (leziuni parietale).

5.4.2. Apraxia motorie – incapacitatea de a efectua şi finaliza o mişcare. Actele spontane pot fi

îndeplinite, dar nu pot fi executate la ordin (sub control voluntar nu poate acţiona).

5.4.3. Apraxia constructivă – incapacitatea de a executa o construcţie (ex. : cuburi), incapacitatea de

a desena figuri geometrice simple.

Când leziunile sunt în parietalul drept, bolnavul nu poate desena în spaţiu pentru că îi lipseşte

diminuarea stereoscopică (adâncime).

5.4.4. Apraxia melokinetică – localizată la nivelul unei mâini : constă în imposibilitatea de a efectua

gesturi sau mişcări fine, elaborate.

5.3.5. Apraxia de îmbrăcare şi conduite instrumentale

5.3.6. Apraxia buco – faringeană – imposibilitatea de a executa mişcări – imposibilitatea de a vorbi

sau mânca.

5.3.7. Apraxia deglutiţiei – nu poate înghiţi, o face doar spontan.

5.3.8. Apraxia mersului – nu poate exprima sau forma expresii mimice.

5.3.9. Apraxia mişcării mimice.

SEMIOLOGIA LIMBAJULUI

Limbajul este oglinda personalităţii, mod facil de cunoaştere a pacientului. Examinarea bolnavului se

face exclusiv prin comunicare, orice incapacitate de comunicare poate fi semnul unei tulburări :

I. Perturbări ale funcţiei de comunicare :

1. – Perturbări ale caracterului adresativ

2. – Perturbări ale caracterului situativ

3. – Perturbări în ceea ce priveşte susţinerea în comunicare

4. – Perturbări al subtextului.

II. Tulburări propriu-zise ale limbajului :

A. Dislogii

B. Disfagii

C. Dislalii

A. Dislogii

1. Tulburări de formă :

1.1. tulburări de intensitate şi timbru

– accentuare

– atenuare

1.2. tulburări ale ritmului :

1.2.1. hiperactivitate verbală:

– bavardaj

– tahifemie

– logoree

– verbigeraţie

1.2.2. hipoactivitate verbală:

– hipoactivitate simplă

– bradifemie

– mutism:

– Mutism achinetic

– Mutism de etiologie psihică

– absolut

– relativ

– electiv

– discontinuu

stări înrudite cu mutismul:

– mutitate

‑ musitaţie …

– mutacism.

1.3. tulburări ale coerenţei verbale :

– incoerenţă simplă

– blocaj verbal

– salată de cuvinte

– stereotipiile verbale

– onomatomania

– palilalia

– psitacismul

– tumultus sermonius.

2. Tulburări de conţinut :

2.1. tulburări la nivelul cuvintelor:

– paralogisme

– neologisme

– glosolalia

– jargomofazia.

2.2. tulburări la nivelul frazelor:

– stilul telegrafic

– agramatismele

– paragramatismele

– embolofazia

– schizofazia

– disocierea semantică

– dispersia semantică

– disoluţia semantică.

B. Disfagii :

– surditate verbală

– intoxicaţie prin cuvinte

– amnezia verbală

– parafazia

– dissintaxia

– dificultăţi de înţelegere a limbajului scris = alexia

C. Dislalii : – tulburări de pronunţie şi articulare (obiectul logopediei).

I. Tulburări ale funcţiei de comunicare

1. Tulburări ale caracterului adresativ = orientarea comunicării :

– puternic perturbat în schizofrenie unde bolnavul nu are nevoie de partener (solilocviu)

2. Tulburări ale caracterului situativ = funcţia de loc şi context :

– perturbat la paranoici care adoptă un ton impropriu situaţiei (declamativ, suspicios)

– perturbat la schizofrenici unde bolnavul ignoră situaţia dând frâu liber pulsiunilor sale fără

cenzură.

3. Tulburări în susţinerea comunicării – argumentare, consecvenţă :

– perturbat în dublu sens :

– fie prin inflexibilitatea şi rigiditatea ideilor (delir, paranoia)

– fie prin inconsecvenţa ideilor (oligofrenie, schizofrenie)

4. Subtextul – asociat cu mijloace extralingvistice, asigură precizarea sau nuanţarea mesajului.

– perturbat în schizofrenie (intens utilizat) în forma sa paranoidă, când bolnavul caută întotdeauna

alt sens pentru cuvânt (răstălmăcire)

II. Tulburări propriu-zise ale limbajului :

A. Dislogii – cauze psihice

B. Disfagii – cauze neurologice

C. Dislalii – tulburări de pronunţie şi articulare.

A. Dislogii

1. Tulburări de formă

1.1. tulburări de intensitate şi timbru :

– suportă modificări în situaţii normale în funcţie de sex, vârstă, temperament

– în psihopatologie : – voce de tonalitate scăzută – depresii, schizofrenie, stări reactive, stări

de insuficientă dezvoltare cognitivă, involuţie senilă, afecţiuni somatice

respiratorii, stări terminale precomatoase, tratamente cu neuroleptice

– voce de intensitate crescută – psihologia isterică, psihopatia

impulsivă, cea paranoidă, paranoia şi stări de excitaţie maniacală.

1.2. tulburări de ritm şi debit :

– în situaţii normale funcţia de sex, vârstă, temperament

– în psihopatologie apar în dublu sens:

1.2.1. Hiperactivitate verbală :

Bavardaj – intensificare a debitului ideatic

– în situaţii normale se numeşte vorbărie frecvente la femei şi persoane extravertite

– în psihopatologie : isterie, excitaţie maniacală (moment de tensiune pentru reducerea

tensiunii interne)

Tahifenia – intensificarea ritmului (rapid dar fără conţinut bogat)

– psihopatologie : manie, stări de excitaţie.

Logoree – intensificare de ritm + debit + flux ideativ = curgere verbală

– psihopatologie – excitaţie maniacală, intoxicaţii uşoare.

Verbigeraţie – intensificare de ritm + debit, cu afectarea coerenţei şi alterarea

mesajului; constă în repetarea stereotipă a unor cuvinte şi fraze neinteligibile.

1.2.2. Hipoactivitate verbală :

Hipoactivitate simplă :

– normal – la persoane timide, inhibate, temperament melancolic, flegmatic, persoane în

vârstă, stări de surmenaj

– psihopatologie : caracteristic stărilor nevrotice.

Bradifenie – încetinirea ritmului

– psihopatologic : în stări depresive (datorită accentului pus pe bolnav pe o anumită

idee), schizofrenie, insuficienţă cognitivă, poate evolua progresiv până la mutism.

Mutism – scădere până la dispariţie a debitului verbal.

a. Mutism achinetic – anularea vorbirii şi a motricităţii; origine neurologică ca urmare a

unor traumatisme la nivelul trunchiului celebral şi a SRAA (sistem reticular activator

ascendent)

b. Mutism de etiologie psihică – legată de o boală psihică, nu se însoţeşte cu tulburări de

mişcare; cunoaşte mai multe forme :

– mutism absolut = total (nu comunică de loc)

– mutism relativ = comunică din când în când dar nu neapărat prin mijloace

verbale

– mutism electiv = comunică doar cu anumite persoane

– mutism discontinuu = unori comunică, alteori nu.

c. Stări înrudite cu mutismul :

Mutitate – imposibilitatea vorbirii datorate unor leziuni în zona corticală a

limbajului şi ale aparatului auditiv.

Musitate – vorbire cu voce joasă, în şoaptă, neinteligibil (apar frecvent în

schizofrenie)

Mutacism – mutism deliberat, voluntar, apar în situaţii normale, la simulanţi, sau în

semn de protest. Psihopatologie : în oligofrenie, involuţie senilă.

1.3. Tulburări ale coerenţei verbale :

Incoerenţa simplă

– stări normale : exprimate prin limbaj superficial, sau pe fond de oboseală

– psihopatologie : – oligofrenie.

Blocaj verbal – întreruperea bruscă a comunicării

– normal : stări de tensiune afectivă negativă

– psihopatologie : persoane isterice, psihopaţii (tensiuni negative), schizofrenie.

Nu se cunoaşte etiopatologia, se presupune că este fie o idee care le anulează pe celelalte, fie o

halucinaţie.

Salata de cuvinte – asociere de cuvinte izolate (stadiu avansat a schizofreniei)

Stereotipii verbale – repetarea aceluiaşi cuvânt

– psihopatologie : schizofrenie (hebefrenică şi catatonică), stări de involuţie senilă.

Onomatomania – repetarea unui cuvânt cu tendinţă spre rimă şi rezonanţă onomatopeică.

Palilalia – folosirea stereotipă a ultimului cuvânt din propoziţie.

– se asociază cu Ecominia şi Ecopraxia, numai în forma Ecolaliei (repetarea cuvintelor, gesturilor,

acţiunilor interlocutorului)

– psihopatologia : stări de demenţă şi schizofrenie.

Psitacismul – formă extremă, vorbire inteligibilă (frecvent în intoxicaţii grave) – există cuvinte

dar nu se înţeleg într-un context ideativ.

Tumultus sermonius – comunicare acumulată sub aspectul inteligibilităţii, în stări terminale, omă,

precomă (şoptite, nu se înţeleg cuvintele).

2. Tulburări de conţinut

– alterarea sensului cuvintelor care pot fi modificate, fuzionate sau bolnavul le acordă o semnificaţie

diferită de cea comună. Se înregistrează 2 forme :

2.1. la nivelul cuvintelor :

Paralogisme – folosirea unui anumit cuvânt într-o accepţiune particulară

– psihopatologie : schizofrenie, stări depresive, parafrenie.

Neologisme : – active – cuvinte inventate cu scopul de a reda mai fidel un mesaj propriu al

bolnavului

– psihopatologie : schizofrenici, isterie.

– pasive : – rezultat al fuziunii unor cuvinte sau în folosirea unui anumit cuvânt

existent în mod inadecvat.

Glosolalia – neologismele abundă, deviind limbajul de la funcţia sa şi dându-i un aspect bizar,

automat, incomprehensibil.

Jargonofazia – neologismele crează un nou limbaj = ermetismul comunicării la schizofrenici.

2.2. la nivelul frazelor (afectează stilul)

Stil telegrafic – eliptic; apare în stări de excitaţie maniacală, în manie, ca rezultat al tendinţei

bolnavului de a exprima cât mai multe idei pentru care recurge la părţi de vorbire secundare.

Agramatismul – absenţa cuvintelor de legătură (conjuncţii propoziţii) fraza reducându-se la

scheletul ei format din substantive şi verbe.

Paragramatismul – folosirea unor neoformaţii lingvistice, a unei expresii bizare.

Embolofagia (embololalia) înserarea pe fondul unui discurs normal a unor expresii străine (tăiere).

Schizofazia – ruperea, trunchierea frazei.

Toate modificările conduc la o slăbire a legăturii dintre semnificat şi semnificant, la expansiunea

sferei semantice ducând la : dispersie, disociere sau disoluţie semantică.

B. Disfazii :

– termenul de afazie prezintă inconveniente pentru că poate exprima absenţa totală a comunicării;

dar bolnavul afazic comunică într-o măsură mai mică, şi mai ales doreşte să comunice.

Disfazii = tulburări ale limbajului datorate unor leziuni cerebrale, de natură tumorală, vasculară,

traumatică. Deoarece apar ca urmare a fragilizării peretelui vascular sunt mai frecvente la persoane

în vârstă, asociindu-se adesea cu tulburări adiacente (hemiplagii, pareze etc).

În cazul leziunilor discrete, dominante sunt tulburările de vorbire.

Tulburările sunt evidenţiate pentru prima oară în prima jumătate a secolului trecut de LORDAT, care

le descrie sub numele de Alalie; mai târziu BROCA le numeşte Afemii; ca TROUSEAU să instaleze

termenul de Afazie.

Surditate verbală = dificultate de a înţelege limbajul, în ciuda faptului că bolnavul aude.

Prezintă diverse grade în funcţie de gravitatea leziunii :

– în faze mai uşoare manifestă surditate pentru cuvinte dificile, reuşind să înţeleagă cuvinte simple

pe baza cărora într-o tendinţă de disimulare poate reface mesajul. Pentru a înţelege mesajul se

foloseşte şi de contextul mimico-pantomimic sau de mişcarea sau utilitatea obiectelor.

Intoxicaţii prin cuvânt = repetarea unui cuvânt folosit de interlocutor sau repetarea unui răspuns

pentru întrebările care urmează. Se asociază adesea cu intoxicarea prin gest şi repetarea ordinului

dat; etiologia este traumatică.

Amnezia verbală = dificultatea reamintirii unor cuvinte, urmând legea disoluţiei memoriei (DELAY)

conform căreia se uită mai uşor cuvinte mai abstracte, recent achiziţionate şi mai greu cele familiare,

achiziţionae în trecut.

Parafazia = folosirea unor cuvinte deformate în locul celor oportune d.p.d.v. semantic dar nu ca

urmare a deformării cuvântului ci a amneziei semnificaţiei lui; îmbracă 2 forme :

– parafazia literară – alterarea structurii fonetice a cuvintelor (inversarea silabelor)

– parafazia verbală – defectuoasa utilizare a cuvintelor în frază.

Dissintaxia – alterarea structurii gramaticale; în forme severe conduce la agramatism.

În etapele ulterioare de evoluţie ale afaziei când bolnavul reînvaţă să vorbească apar neologisme şi

construcţii verbale noi care conduc la jargonofazie.

Disfazicul prezintă şi tulburări ale limbajului scris – dislaxia.

Alexia (formă foarte gravă) :

– alexia verbală – dificultăţi de înţelegere a textului

– alexia silabică – dificultăţi în înţelegerea silabelor

– alexia literară – dificultăţi de înţelegere a literelor din cuvânt.

Alexia motorie – imposibilitatea de a citi cu voce tare.

SEMIOLOGIA MEMORIEI

Tulburările de memorie pot fi sistematizate sub aspect clinic în :

1. Dismnezii cantitative :

1.1. Hipomneziile

1.2. Amneziile 1.2.1. Amnezii de fixare (anterograde)

1.2.2. Amnezii de evocare (retrograde).

1.2.3. Amnezii lacunare

1.2.4. Amnezia tardivă

1.2.5. Amnezia electivă

1.3. Hipermneziile

2. Dismneziile calitative (paramnezii) :

2.1.Tulburări de sinteză mnezice imediate

2.1.1. criptomnezia

2.1.2. false recunoaşteri

2.2.Tulburări ale rememorării trecutului

2.2.1. pseudoreminiscenţele

2.2.2. confabulaţia

2.2.3. ecmnezia

2.2.4. anecforia.

1. Dismnezii cantitative :

1.1. Hipomnezia – scăderea în diferite grade a forţei mnezice.

Se manifestă :

– la persoane normale în stări de surmenaj

– în stări neurotice

– în stări de insuficientă dezvoltare cognitivă (oligofreni, stări de involuţie)

1.2. Amneziile – în sens strict, semnifică pierderea totală a capacităţii mnezice, prăbuşirea funcţiei

mnezice.

Clasificarea se realizează în funcţie de debutul bolii :

1.2.1. Amnezii anterograde – se referă la evenimente trăite după debutul bolii, fiind datorate mai

ales slăbirii capacităţii de fixare a imaginilor şi evenimentelor noi. Se referă la incapacitatea insului de

a reda un eveniment trăit recent, în timp ce amintirile anterior fixate sunt relativ bine conservate şi

putând fi încă bine redate.

Se manifestă :

– în stări confuzionale

– sindromul Korsakov

– tulburări afective bipolare (PMD)

– stări reactive

– stări nevrotice

– reacţii psihogene.

1.2.2. Amnezii retrograde (de evocare) – tulburări de memorie se întind progresiv spre trecut până în

copilărie; sunt amnezii progresive

– după metafora lui Delay – memoria este un jurnal din care insul smulge paginile de la sfârşit

avansând spre cele de început.

– un alt model este cel prezent în afazia Wernike în care se uită progresiv vocabularul şi cunoştinţele

însuşite anterior; amnezia are un caracter progresiv, dar nu de la prezent la trecut, ci de la complex la

simplu; astfel se diminuează şi dispar achiziţiile cognitive, apoi reperele şi nuanţările afective şi în

final variabilitatea mimico-pantomimică.

1.2.3. Amnezii lacunare – hiatus în memoria insului.

– după metafora lui Delay – memoria este un jurnal cu unele pagini albe.

Se manifestă în : – stări confuzionale

– traumatisme craniene

– accese de epilepsie

– beţia profundă sau beţia patologică.

1.2.4. Amnezia tardivă (întârziată) – legat de tulburări de cunoştinţă, dar nu se instalează

concomitent cu perioada confuzională (lacunară) ci treptat şi numai după o anumită perioadă.

1.2.5. Amnezia electivă – constă în ştergerea (uitarea) unor evenimente, situaţii sau persoane a căror

trăire a fost acompaniată de o stare afectivă, motiv pentru care a fost numită psihogenă sau

afectogenă.

1.3. Hipermneziile – tulburări ale funcţiei mnezice care constau într-o exagerare a evocărilor care

apar multiple, tumultuoase, cu o marcantă tendinţă involuntară, îndepărtând subiectul de

preocupările prezentului.

Se manifestă :

– la oameni sănătoşi în momente cu puternic conţinut afectiv negativ sau pozitiv

– în psihopatia paranoidă sau paranoia

– la unii oligofreni hidrocefali cu posibilităţi remarcabile de reţinere a unor date, cifre, memorare

având însă un caracter pur mecanic

– în stări febrile, narcotice, sub efectul substanţelor psihedelice.

1.3.1. Mentismul

– stare în care subiectul devine simplu spectator al desfăşurării tumultuoase şi incoercibile a ideilor şi

amintirilor sale; desfăşurarea sub aspect caleidoscopic a acestor imagini în conştiinţă face imposibilă

orice memorare actuală datorită imposibilităţii concentrării atenţiei.

1.3.2. Viziune retrospectivă

– formă supremă a hipermneziei care apare în stări confuzionale, psihogene, momente paroxistice,

anxioase, accese de epilepsie sau momente de pericol existenţial şi în care subiectul revede şi

retrăieşte în câteva clipe întreaga sa viaţă.

2. Dismneziile calitative (paramneziile) :

– amintiri deformate, false, neconcordante cu realitatea, fie sub aspectul desfăşurărilor cronologice,

fie sub aspectul lipsei de legătură cu realitatea trăită în prezent sau în trecut de bolnav.

2.1. Tulburări ale sintezei mnezice imediate :

– evocări eronate ale unor evenimente sau acţiuni trăite în realitate de bolnav, dar nu sunt încadrate

în timpul şi spaţiul real în care s-au petrecut.

2.1.1. Criptomnezia constă fie în asumarea ca fiind proprii (nerecunoscute ca străine) a unor

materiale ştiinţifice, literare pe care subiectul doar le-a auzit sau citit, fie în considerarea unor

evenimente trăite ca fiind doar auzite sau citite = înstrăinarea amintirilor.

Sunt frecvente în schizofrenii, delirul sistematizat şi în unele demenţe traumatice.

2.1.2. False recunoaşteri (identificări)

– stări premergătoare stărilor de deja vu, deja conu, deja vecu, în care subiectul are impresia de a

mai fi văzut, cunoscut sau trăit situaţiile sau evenimentele respective.

– o variantă o constituie – iluziile de nerecunoaştere – în stările patologice mai severe, când bolnavul

are impresia de a nu mai fi văzut, cunoscut sau trăit evenimentele sau situaţiile actuale = ,,jamais

vu’’.

2.2. Tulburări ale rememorării trecutului :

– reproduceri ale unor evenimente din trecut pe care bolnavul le situează în mod fals în prezentul

trăit.

2.2.1. Pseudo-reminiscenţele – constau în reproducerea unor evenimente reale din trecutul

bolnavului, pe care acesta le trăieşte ca evenimente prezente (bolnavul amestecă trecutul cu

prezentul, iluzia de memorie constând în nerecunoaşterea timpului şi spaţiului în care s-a produs

evenimentul respectiv.

2.2.2. Confabulaţia – constă în reproducerea unor evenimente imaginare (pe care bolnavul nu le-a

trăit) el fabulând asupra trecutului cu convingerea că îl evocă. Discursul este detaşat de realitate şi

impregnat de imaginar. În general persoana prezintă tulburări mnezice (hipomnezii, amnezii) şi

tulburări de conştiinţă (stare confuzională ce implică dezorientare în timp şi spaţiu şi la propria

persoană). Deci relatările sale sunt posibile dar neautentice.

Se manifestă în : – traumatisme cranio-cerebrale

– în sindromul Korsakov

– în unele stări (cazuri) de alcoolism cronic.

2.2.3. Ecmnezia – reprezintă o tulburare globală a memoriei în care pacientul confundă trecutul cu

prezentul. Se manifestă în demenţa senilă. (ex : persoanele senile, de mult pensionate trăiesc în

prezent perioada trecută din viaţa lor profesională sau se consideră tinere, chiar adolescente.

2.2.4. Anecforia – tulburare mai uşoară a memoriei instalată în surmenaj, în forme predemenţiale

sau demenţiale şi reprezintă posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care subiectul le crede de

mult uitate.

SEMIOLOGIA VOINŢEI

1. Tulburări cantitative

1.1. Hiperbulia

1.2. Hipobulia

1.3. Abulia

2. Tulburări calitative

2.1. Disabulia

2.2. Parabulia

2.3. Impulsivitatea

Voinţa, reprezintă latura reglatorie a conştiinţei şi se realizează în forma activă prin perseverenţă,

tenacitate în scopul iniţierii şi susţinerii unei activităţi şi în forma pasivă inhibitorie în sensul

reprimării unor tendinţe, pulsiuni, impulsuri indezirabile sau cu consecinţe reprobabile – cerinţă ce

stă la baza conduitei amânării. Voinţa inhibitorie este condiţia unei personalităţi conturate.

1. Tulburări cantitative ale voinţei :

1.1. Hiperbulia :

– constă în exagerarea forţei voliţionale

– este prezentă în starea de normalitate la persoane caracterizate prin efort voluntar susţinut, amplu

şi puternic motivat

– în psihopatologie se întâlneşte rar deoarece boala somatică şi mai ales cea psihică dezorganizează

suportul voliţional

Psihopatologie :

– în stările obsesiv-compulsive – obsesivul luptă cu tendinţele sale morbide pentru a se elibera de

ideile, tendinţele sau acţiunile obsesive

– în toxicomanii – hiperbulie cu caracter unidirecţional (procurarea drogului) grefată pe o hipobulie

(dependenţă)

– în paranoia – hiperbulia este selectivă şi unilaterală, fiind destinată susţinerii ideii delirante cu orice

preţ, uneori până la anularea instinctului de conservare

1.2. Hipobulia :

– scăderea forţei voliţionale, incapacitatea de a acţiona

– se întâlneşte frecvent în patologia somatică şi psihică

Psihopatologie :

– nevroze – astenia, irascibilitatea şi insomnia reduc capacitatea de efort voluntar

– psihopatia impulsivă – evidenţiază o insuficienţă voliţională în susţinerea unei acţiuni dar şi o

slăbire a frânei voliţionale, care are ca efect impulsivitatea

– în psihopatia explozivă insuficienţa voliţională este dublată de o imaturitate afectivă

– în traumatisme cranio-cerebrale (cerebrostenie şi encefalopatie posttraumatică care constituie

sindromul lor subiectiv comun

– în tulburări afective – depresivul este lipsit de iniţiativă şi incapabil de a finaliza o acţiune

– în manie iniţiativa nu lipseşte dar ea nu este subordonată unui scop, nu decurge dintr-o selecţie a

motivelor ci este aleatorie. Bolnavul nu finalizează acţiunile datorită slăbirii efortului voluntar şi trece

de la o acţiune la alta după fantezie.

– în oligofrenii şi în stări de deteriorare cognitivă

1.3. Abulia constă în lipsă totală a iniţiativei şi incapacitatea de a acţiona. Este relativ rară în

adevărata ei accepţiune, fiind de fapt o hiperbulie accentuată

În psihopatologie se întâlneşte:

– în stări comatoase şi confuzionale – formă autentică datorită suprimării conştiinţei

– în catatonie

– în epilepsie – în stare de automatism mental

– în stările demenţiale profunde, idioţie

– în depresia profundă endogenă – un depresiv este total incapabil de iniţiativă, indiferent,

neglijându-şi adesea chiar trebuinţele biologice imediate

– tratamentul cu antidepresive pe lângă risipirea depresiei (cu acţiune mai discretă şi mai tardivă)

înlătură de cele mai multe ori abulia. Restabilirea iniţiativelor şi a acţiunilor creşte riscul de suicid (de

insistat pe momentul suicidului) în fond abulia este chiar o profilaxie a suicidului.

2. Tulburări calitative ale voinţei

2.1. Disabulia constă în dificultatea de a iniţia şi finaliza o acţiune ca şi dificultatea de a trece de la o

acţiune la alta.

– se întâlneşte în nevroze şi debutul schizofreniei

2.2. Parabulia este o abulie acompaniată de ticuri, grimase, manifestări din fenomenologia

obsesională

2.3. Impulsivitatea constă în scăderea până la anulare a forţei voluntare cu caracter inhibitor, având

drept rezultat un comportament impulsiv, intempestiv, disproporţionat faţă de situaţie, fără o

suficientă deliberare şi cu un caracter imprevizibil

Se întâlneşte

– în situaţii normale : persoane cu toleranţă redusă la frustrare, cu un colerism constituţional, în

situaţii conflictuale

– În psihopatologie :

– în psihopatia impulsivă (după izbucnire bolnavul se linişteşte) comportamente impulsive în

psihopatia impulsivă :

– dromomania – diferit de automatismul ambulator – fără tulburări de conştiinţă bolnavul pleacă şi

se întoarce după un timp

– erotodromomanie – este, de regulă, consecutivă unei decepţii sentimentale; având caracter

reactiv, scade în intensitate pe măsură ce evenimentul se îndepărtează

– cleptomania – însuşirea unor obiecte nu cu valoare materială ci mai degrabă simbolică (fie

existenţa unei persoane investită afectiv, fie simboluri falice : foarfece, cuţite, bibelouri etc.)

– piromania – impulsul de a incendia şi a asista la desfăşurarea fenomenului

– în nevroze – în special anxioase, în momentele de tensiune afectivă

– în psihoze – comportament impulsiv favorizat de halucinaţii şi delir (frecvent în psihozele afective

(depresii şi manii) se produce raptusul melancolic şi furorul maniacal la excitaţii minore).

SEMIOLOGIA PROCESELOR AFECTIVE

1. Tulburări cantitative

1.1. Hipotimii

1.2. Atimii

1.3. Hipertimii

1.3.1. Hipertimia negativă

1.3.1.1. Depresia

1.3.1.2. Depresia mascată

1.3.1.3. Depresia fără depresie

1.3.1.4. Anxietatea

1.3.1.5. Angoasa

1.3.2. Hipertimia pozitivă

1.3.2.1. Euforie

1.3.2.2. Incontinenţa afectivă

2. Tulburări calitative (paratimii)

2.1 Inversiunea

2.2 Ambivalenţa

2.3 Labilitatea emoţională

Faţă de orice eveniment sau situaţie, în orice moment al existenţei sale, omul dezvoltă o trăire

afectivă. Trăirile afective se subordonează legii polarităţii. Luând drept reper starea de echilibru

afectiv (eutimie), unele evenimente sau împrejurări de viaţă, ca şi unele aspecte structurale ale

personalităţii tind să tulbure echilibrul, amplificând trăirea sau deplasând-o spre un pol sau altul,

determinând astfel distimia.

Se face adesea confuzie între distimie şi tulburările afective cu conţinut negativ (depresii). În realitate

distimia semnifică o tulburare afectivă nespecifică ce desemnează orice abatere (pozitivă sau

negativă) de la starea de echilibru afectiv. Atunci când starea afectivă a insului este ancorată

persistent şi durabil la unul din cei doi poli (depresie/euforie), atingând o intensitate puternică

vorbim de tulburări afective (depresive sau maniacale). În psihopatologie tulburările afective pot fi

analizate sub două aspecte: modificări predominant cantitative şi modificări predominant calitative.

1. Tulburări predominant cantitative :

1.1. Hipotimiile

Hipotimiile constau în scădere elanului afectiv şi reducerea tonusului afectiv asociate cu o

expresivitate mimică redusă (hipomimie), cu lentoarea în mişcări şi o reducere a angajării insului în

realitate.

Unii autori confundă hipotimia cu starea depresivă. În realitate starea depresivă este o hipertimie

negativă. Atunci când starea este foarte intensă ea poate conduce la descărcări de afecte (raptusul

melancolic (stare de furie disproporţionată în raport cu o excitaţie minoră).

În stări normale apar:

– matinal – o mai discretă angajare afectivă

– copilărie şi adolescenţă o mai marcată participare afectivă care tinde să se diminueze cu vârsta).

În psihopatologic se manifestă în:

– stări de insuficientă dezvoltare cognitivă

– involuţie senilă

– schizofrenie – cu particularităţi determinate de autismul bolnavului

– stări post-traumatice, infecţioase, când se înregistrează o tocire a afectivităţii (obtuzie afectivă)

– stări confuzionale – indiferent de etiologie

– epilepsie – viscozitate psihică (rigiditate afectivă) – parcă se prelungesc trăirile.

Anestezia psihică dureroasă este o formă particulară a hipotimiei care constă în incapacitatea sau

imposibilitatea omului, (în special persoane în vârstă) de a dezvolta stări afective intense mai ales

pozitive. Bolnavul acuză această stare (o conştientizează), reclamând faptul că nu se poate bucura şi

nu poate iubi persoane foarte apropiate.

Se întâlneşte în:

– fazele târzii ale depresiei

– depersonalizare şi derealizare

– schizofrenie (debut sau final).

1.2. Atimiile se manifestă printr-o totală lipsă de trăire afectivă, însoţită e inexpresivitate mimico-

pantomimică.

Se manifestă în :

– stări confuzionale grave

– stări precomatoase sau comă

– idioţie (când persoana nu reacţionează nici la stimuli agresivi)

– catatonie (subtip al schizofreniei)

– stări demenţiale profunde.

Apatia (care nu se confundă cu atimia) este o stare de lipsă a pasiunii, care nu este selectivă, are

caracter difuz, generalizat şi poate fi structurală sau episodice (caracteristică stărilor normale).

1.3. Hipertimiile pot fi negative (depresia) sau pozitive (euforia)

– -.

1.3.1. Hipertimiile negative :

1.3.1.1. Depresia se caracterizează printr-o puternică trăire afectivă negativă însoţită e sentimentul

durerii morale, al inutilităţii şi devalorizării.

Aspectul exterior este caracteristic: hipomimie, omega-melancolie (cuta între sprâncene persistentă),

privire fixă, comisurile bucale coborâte, cap aplecat, umeri lăsaţi, mers instabil, ţinută neglijentă.

Tabloul clinic cuprinde: lentoare a mişcărilor, reducerea iniţiativelor, supraevaluarea dificultăţilor

care conduc la sentimentul neputinţei, insuficienţei şi o tendinţă de autopuniţie (autopedepsire). În

toate evenimentele prezente bolnavul întrezăreşte numai nenorociri, alege din antecedente

(experienţa anterioară) doar evenimente nefericite, sumbre pentru care se consideră vinovat: în

general le supradimensionează şi le actualizează. Apar frecvente idei depresive care pe fondul trăirii

culpabilităţii fac posibilă apariţia ideii de suicid. Ideiile suicidare sunt disimulate datorită sancţionării

sociale negative a actului. În încercarea de a masca ideile suicidare, bolnavul temperează

manifestările depresive, ceea ce duce la îngreunarea diagnosticării bolii. Actul suicidar când se

produce este de o brutalitate extremă şi surprinde anturajul.

Depresia se manifestă în:

– tulburări afective depresive

– involuţia senilă care amplifică depresia sau favorizează apariţia unui puseu depresiv. Krepelin

vorbea de melancolia de involuţie, o stare depresivă profundă a cărei evoluţie este rapidă şi conduce

întotdeauna la moartea bolnavului.

– episoadele depresive pot apare şi pe fondul unei tulburări anxioase, ca şi în tulburări de

personalitate de tip afectiv = psihopatie distimică.

Depresia ca expresie a unei stări patologice de intensitate psihotică sau nevrotică nu trebuie

confundată cu trăirile depresive consecutive unei pierderi (ex : doliu) care sunt de obicei de scurtă

durată şi comprehensibile în raport cu situaţia.

1.3.1.2. Depresia mascată este o depresie ce evoluează sub o fenomenologie somatică. Simptome :

apăsare toracică, dureri precordiale, senzaţie de sufocare, palpitaţii, dificultăţi în respiraţie. Riscul

constă în faptul că sub această fenomenologie potenţialul suicidar persistă şi este foarte puternic.

1.3.1.3. Depresia fără depresie (depresione sine depesione) apare ca urmare a abilităţii bolnavului de

a disimula simptomatologia depresivă; el îşi continuă activitatea, comportamentul este aparent

normal, poate doar lipsa de energie este vizibilă. Pe acest fond evoluează ideaţia suicidară.

1.3.1.4. Anxietatea : – ,,teama fără obiect’’ – însoţeşte de cele mai multe ori stările depresive şi este

trăită ca o stare de presimţire amestecată cu teamă. Trăirea afectivă este proiectată în viitor, ca o

aşteptare a ceva îngrozitor, ce s-ar putea produce. Se manifestă prin nelinişte psiho-motorie însoţită

de tulburări neuro-vegetative. Apare în stări normale, conjuncturale sau în funcţie de structura de

personalitate. Este mai puternică la femei decât la bărbaţi şi la persoane în vârstă.

Formele, tipul şi gradul de severitate al anxietăţii

Tipul anxietăţii :

1. Semnalul anxios – un răspuns pasager la un eveniment anticipat.

2. Trăsătura anxioasă – o componentă a personalităţii ce se manifestă o perioadă mai lungă de timp

şi poate fi evaluată prin observarea comportamentului psihologic, emoţional şi cognitiv al persoanei.

3. Starea anxioasă – apare ca rezultat al unei situaţii stresante şi în care persoana pierde controlul

propriilor sale emoţii.

4. Anxietatea generală – când anxietatea este întotdeauna prezentă şi acompaniată de o teamă

permanentă şi în care persoana poate manifesta comportamente de evitare, ritualuri obsesive sau

manifestări fobice.

Severitatea anxietăţii

Ca severitate, anxietatea poate varia între o anxietate normală (o cotă relativ minimă de anxietate,

absolut necesară pentru supravieţuire, cu ajutorul căruia se mobilizează resursele personale) şi

panică ( formă de extremă severitate a anxietăţii ), parcurgând stadiile de anxietate acută şi anxietate

cronică :

– Anxietate acută – formă a anxietăţii legată de un context stressant (în limbaj empiric – nervozitate

excesivă ).

– Anxietatea cronică – persoana poate părea stabilă, dar prezintă modificări vegetative vizibile (cele

mai frecvente fiind tremurăturile şi rigiditatea de postură)

În psihopatologie anxietatea se manifestă în: – tulburări anxioase generalizate

– tulburări depresive

– demenţă

– involuţie senilă

– perioadă de sevraj (întreruperea drogului)

– debutul bolilor somatice

– hipertiroidie

– în debutul tuturor bolilor psihice.

1.3.1.5. Angoasa: (adesea confundată cu anxietatea) este o stare de teamă de diverse grade,

acompaniată de o disfuncţie somatică.

Littré a descris neliniştea, anxietatea şi angoasa ca fiind forme de manifestare ale aceleiaşi stări dar

de intensitate gradată.

1.3.2 Hipertimia pozitivă:

1.3.2.1. Euforia se caracterizează printr-o puternică încărcătură afectivă pozitivă, exagerearea

predispoziţiei pe linia veseliei, optimism exacerbat, mimică expresivă, gesturi largi şi bogate. Este

evidentă tendinţă de supraapreciere a propriei persoane, cu o supradimensionare a trebuinţelor şi

impulsurilor. Pacientul trăieşte doar pe un segment al existenţei din care ia doar aspectele pozitive.

Tonusul afectiv influenţează condiţia somatică. Corpul este în extensie, cu capul ridicat, cu privire vie,

expresivă, cu o energie debordantă ce se manifestă în activitate. Omul este întreprinzător, are

iniţiativă, trece de la o activitate la alta într-un elan polipragmatic, dar activitatea lui este

dezordonată şi de regulă nefinalizată.

Manifestă dezinhibiţii psihice dar şi biologice: mănâncă mult, bea mult, consumă în exces ceea ce îi

place. Uneori manifestă stări de iritabilitatea marcată care poate degenera în furie – furor maniacal –

manifestată la o incitaţie foarte mică.

În normalitate se manifestă în situaţiile fericite ale existenţei.

În psihopatologie se manifestă în:

– stări hipo-maniacale

– intoxicaţii uşoare cu alcool, cafea, drog

– stări febrile

– manie

– paralizia generală progresivă (PGP) alături de semne neurologice ca abolirea reflexului rotulian,

dispariţia reflexului pupilar de acomodare la lumină, şi de semne psihice : delir cu conţinut pozitiv

(mărire, grandoare – în general nesistematizat).

Diagnosticul diferenţial se face cu:

starea timică din hebefrenie – şi hebefrenicul este exuberant, polipragmatic, dar în timp ce bună-

dispoziţia maniacului este contagioasă (pentru anturajul său), buna dispoziţie a hebefrenicului are un

caracter strident şi penibil.

moria = sindrom ce apare în traumatismele de lob frontal, caracterizat prin jovialitate, plăcerea

calambururilor, dezinhibiţie severă cu caracter şocant (gesturi inacceptabile d.p.d.v. social).

Traumatismul are evoluţie în platou, în timp ce curba euforiei prezintă variaţii fiind punctată de

episoade depresive.

1.3.2.2. Incontinenţa afectivă este o formă extremă de labilitate afectivă cu treceri rapide de la o

stare la opusul ei; se întâlneşte în fazele accentuate ale aterosclerozei cerebrale.

2. Tulburări predominant calitative

Tulburările calitative ale afectivităţii (paratimiile) se caracterizează prin reacţii afective aberante şi

inadecvate, uneori paradoxale în raport cu situaţia.

2.1 Inversiunea afectivă este o trăire afectivă cu conţinut (sens) opus celui scontat. Trăită în general

în sens negativ şi se traduce prin ostilitate faţă de persoane apropiate mai ales din familie. Este

frecventă în schizofrenie.

2.2 Ambivalenţa afectivă constă în trăirea concomitentă a unor stări afective pozitive şi negative faţă

de o situaţie sau persoană; se manifestă frecvent în schizofrenie când bolnavul iubeşte şi urăşte în

acelaşi timp o anumită persoană.

2.1.3. Labilitate afectivă (versalitate timică) constă în trecerea rapidă de la un sentiment la opusul lui;

se întâlneşte frecvent în tulburări disociative şi de conversie, în debilitate mentală, hipertiroidie

SEMIOLOGIA GÂNDIRII

1. Tulburări de formă :

1.1. Tulburări ale ritmului ideativ

1.1.1. Accelerarea ritmului

1.1.1.1. Mentism

1.1.1.2. Fuga de idei

1.1.2. Încetinirea ritmului

1.1.2.1. Vâscozitate psihică

1.1.2.2. Fanding mental

1.1.2.3. Baraj mental

1.2. Tulburări ale fluxului ideativ

1.2.1. Creşterea fluxului ideativ

1.2.2. Scăderea fluxului ideativ

1.2.3. Dispariţia fluxului ideativ

1.3. Tulburări de coerenţă

1.3.1 Slăbirea asociaţiilor

1.3.2 Salata de cuvinte

1.3.3 Verbigeraţia

2. Tulburăi de conţinut

2.1. Ideea dominantă

2.2. Ideea obsedantă

2.2.1. Obsesii ideative

2.2.2. Amintiri şi reprezentări obsesive

2.2.3 Îndoielile obsesive

2.2.4 Obsesiile fobice

2.2.5 Obsesiile impulsive

2.2.6 Ritualurile obsesive

2.3. Ideea prevalentă

2.4. Ideea delirantă

2.5. Ideea hipocondriacă.

Tulburări de gândire

Tulburările gândirii pot fi predominant formale, predominant de conţinut sau tulburări ale expresiei

verbale şi grafice a gândirii

1. Tulburări predominant formale: [1]

1.1 Tulburări ale ritmul ideativ

1.2 Tulburări ale fluxului ideativ

1.3 Tulburări ale coerenţei

1.1 Tulburări ale ritmul ideativ

Afectează succesiunea ideilor sub două aspecte: accelerare sau încetinire.

1.1.1. Accelerarea fluxului ideativ constă într-o succesiunea mai rapidă a ideilor şi se poate manifesta:

la persoanele normale :

– în funcţie de structurile temperamentale

– pe fond de oboseală

– după o perioadă prelungită de effort

– seara

– consum de substanţe stimulatoare (cofeină, teină, alcool)

în situaţii clinice :

– în stări febrile

– intoxicaţii accidentale sau voluntare (consum de droguri sau substanţe psihotrone)

– stări hipomaniacale şi maniacale

– schizofrenia hebefrenică

Forme patologice :

1.1.1.1 Mentism este o formă particulară de accelerare a ritmului ideativ, care se caracterizează

printr-o succesiune rapidă a ideilor şi reprezentărilor, într-o manieră tumultuoasă, situaţie faţă de

care subiectul se delimitează critic, dar nu reuşeşte să stăpânească desfăşurarea gândurilor (apare şi

ca tulburare de memorie).

Se manifestă în :

stări de intensă tensiune nervoasă sau oboseală prelungită

intoxicaţii uşoare cu alcool, tutun sau cofeină

intoxicaţii cu substanţe psihotone, psihedelice

în schizofrenie mentismul apare de obicei în cadrul simptomului de automatism mental, subiectul

având convingerea delirantă că fenomenul îi este indus din afară.

se descrie în manie, ca ,,fuga de idei’’; fuga de idei constă într-o accelerare progresivă a ritmului şi

fluxului gândirii; gândurile şi conversaţia pacientului se deplasează cu repeziciune de la un subiect la

altul, fără a afecta însă logica discursului; schimbările rapide de subiect sunt intelegibile deoarece au

coerenţă logică, dar prezintă o serie de caracteristici precum folosirea asociaţilor prin asonanţă

(perechi de cuvinte cu sonoritate similară), a rimelor şi a jocurilor de cuvinte

Accelerarea ritmului ideativ se manifestă de regulă într-un context simptomatologic alături de

sporirea fluxului ideativ, creşterea forţei imaginative şi de reprezentare, creşterea capacităţii de

evocare, hiperprosexie, toate fiind exprimate prin logoree, deci se manifestă o accelerare de

ansamblu a întregii vieţi psihice (tahipsihie).

1.1.2. Încetinirea ritmului ideativ constă într-o rărire a ideilor, care se succed la o oarecare distanţă.

Se manifestă:

la persoane normale :

– în funcţie de structurile temperamentale

– predominant matinal

– în stări de surmenaj

– ca urmare a administrării unor sedative

în patologie:

– oligofrenie

– stări de deteriorare cognitivă

– schizofrenie

– depresii (mai puţin cele nevrotice)

Forme patologice :

1.1.2.1. Vâscozitatea psihică – este specifică epilepsiei, ideile par rupte de context, aderente şi

nesusţinute afectiv; vâscozitatea se poate manifesta atât în plan verbal (în limbaj şi comunicare) cât

şi în plan motric (mişcări lente, “lipicioase”)

1.1.2.2. Fandingul mental constă într-o slăbire progresivă a fluxului ideativ; ideile par a curge normal,

apoi ritmul slăbeşte treptat.

1.1.2.3. Barajul mental – ideile par brusc întrerupte, ca şi cum succesiunea ar fi anulată. Întreruperea

subită a gândurilor este resimţită ca un fel de golire a minţii. Uneori această experienţă este trăită de

persoane în stare de anxietate sau oboseală. În formă extremă însă, blocajul gândirii se manifestă ca

o întrerupere extrem de abruptă şi constituie o importantă indicaţie pentru diagnosticarea

schizofreniei. Blocajul gândirii sugerează cu atât mai mult schizofrenia cu cât pacientul interpretează

acest simptom într-o manieră delirantă, susţinând, de exemplu, faptul că gândurile i-au fost sustrase

de un persecutor.

Încetinirea ritmului ideativ nu evoluează singular, ci se înscrie şi ea într-un context simptomatologic

alături de scăderea fluxului, a forţei imaginative, hipomnezie şi hipoprosexie, ansamblu numit

bradipsihie.

1.2. Tulburări ale fluxului ideativ

În tulburările fluxului gândirii sunt modificate atât viteza cât şi volumul gândurilor. La una din

extreme se află presiunea gândurilor, când ideile sunt neobişnuit de abundente şi variate şi se

derulează rapid, iar la cealaltă extremă se află sărăcia gândurilor.

1.2.1. Creşterea fluxului ideativ constă în sporirea numărului de idei, ceea ce determină creşterea

ritmului ideativ, deci cele două modificări apar în aceleaşi condiţii.

1.2.2. Scăderea fluxului ideativ constă în sărăcirea gândirii, asociată cu o scădere a ritmului. Se

întâlneşte la:

– persoanele normale în situaţii de concentrare asupra unei idei.

– persoanele cu nivel cognitiv scăzut

– în patologie:

– frecvent în schizofrenie unde se înregistrează o scădere progresivă a fluxului – fenomen numit

hemmung

– persoanele depresive.

1.2.3. Dispariţia fluxului ideativ (anideaţie) este un fenomen rar întâlnit. Se poate constata:

– la epileptici în timpul accesului epileptic

– în stări comatoase

– în stări confuzionale.

1.3. Tulburări ale coerenţei:

1.3.1 Tulburările coerenţei ideative constau în slăbirea asociaţilor, pierderea sau ruperea legăturilor

dintre idei. Discursul pierde caracterul logic, se desfăşoară aleator şi exprimarea verbală devine

lipsită de conţinut şi neinteligibilă. Conversaţia îi apare interlocutorului ca fiind încâlcită şi ilogică. Ea

nu poate fi lămurită prin întrebări şi informaţii suplimentare. Slăbirea asociaţiilor nu trebuie

confundată cu gândirea persoanelor anxioase sau a celor cu deficit intelectual. Persoanele anxioase

devin mai coerente atunci când se simt în largul lor, iar cei cu deficit intelectual îşi pot exprima ideile

mai clar dacă interlocutorul îşi simplifică întrebările. În cazul slăbirii asociaţiilor, pe măsură ce

încercăm să lămurim gândurile pacientului, le înţelegem tot mai puţin. Slăbirea asociaţiilor poate

îmbrăca diferite forme. Mutarea calului sau deraierea constă în saltul de la un subiect la altul, fie la

sfârşit, fie la mijloc de propoziţie, fără legătură logică între cele două subiecte şi fără prezenţa

formelor de asociere descrisă la fuga de idei. Când această tulburare este extremă ea distruge nu

numai legătura între propoziţii şi fraze , ci şi strucura gramaticală a discursului şi devine salată de

cuvinte

1.3.1. Salată de cuvinte este o formă extremă a incoerenţei în care bolnavul exprimă o serie de

cuvinte sub forma unui amestec neinteligibil şi lipsit de conţinut ideativ.

1.3.2. Verbigeraţia – repetarea stereotipă a aceleiaşi propoziţii sau a unor cuvinte lipsite de înţeles;

repetiţia poate avea tendinţa de rimă.

se manifestă în :

– forme de schizofrenie

– stări demenţiale accentuate

– tulburări de conştiinţă.

Efectele incoerenţei asupra conversaţiei pacientului constau în aşa-numita “vorbire alături”. Aceasta

este o stare în care pacientul pare mereu pe punctul de a se apropia de problema în discuţie, fără

însă a o atinge cu adevărat niciodată.

2. Tulburări de conţinut

Tulburările de conţinut ale gândirii sunt fenomenele cele mai studiate în psihopatologie pentru că,

prin caracterul lor aberant şi prin abaterea de la făgaşul normal al gândirii şi de la realitate, ele

frapează interlocutorul şi medicul. Formele de manifestare ale tulburărilor de conţinut sunt diverse,

şi gradate ca severitate şi semnificaţie psihopatologică. Între acestea se înscriu: ideea dominantă,

ideea obsedantă, ideea prevalentă, ideea delirantă, ideea hipocondriacă.

2.1. Ideea dominantă: poate apare în urma unui eveniment sau a unei situaţii cu o anumită

încărcătură afectivă (discuţie, spectacol, lectură etc.) când se desprinde din contextul celorlalte idei

pe care le domină. În general se supune controlului voluntar. Datorită caracterului său reversibil,

ideea dominantă rămâne în sfera normalului. Poate fi mai frecventă la omul dezamăgit, surmenat,

astenizat (scade forţa psihică).

2.2. Ideea obsedantă este o idee agresivă care izbucneşte şi invadează gândirea, impunându- se

conştiinţei deşi este în dezacord cu aceasta; În ciuda faptului că pare străină şi contradictorie faţă de

personalitatea insului, deşi pacientul îi recunoaşte caracterul parazitar şi chiar luptă împotriva ei, de

cele mai multe ori nu reuşeşte să o învingă. Rezistenţă opusă de pacient, împreună cu lipsa de

convingere în ceea ce priveşte veridicitatea ei sunt criterii ce diferenţiază obsesiile de ideile delirante.

Ideea obsedantă poate avea diferite intensităţi în manifestare, fiind mai puternică pe un fond de

oboseală, dezamăgire, disconfort somatic şi mai slabă când persoana se simte securizată, protejată

afectiv, odihnită cu un tonus emoţional pozitiv. Poate apare conjunctural şi în situaţii normale când

suntem obsedaţi de o problemă, de o persoană sau de posibilitatea unei boli.

În patologie este frecventă la:

– persoane cu structuri obsesionale

– în nevroza obsesivă

– psihopatia psihastenică

– în stările depresive.

Obsesiile se poate prezenta clinic sub mai multe forme :

2.2.1. Obsesiile ideative sau gândurile obsesive sunt idei sau fraze repetate, care îl tulbură şi îl

indispun pe pacient. Ele invadează conştiinţa, realizând o aşa-numită intoxicaţie prin idee. Ideea

obsesivă este de regulă dihotonică, sfâşiind bolnavul între două alternative, care îi întreţin o stare

permanentă de îndoială, nelinişte, incertitudine (nu are forţă de convingere în faţa lui însuşi; se

întreabă mereu dacă a făcut bine sau nu, dacă trebuia să facă astfel sau nu).

2.2.2. Amintirile şi reprezentările obsesive constau în rememorarea unor evenimente de regulă de

conţinut neplăcut, jenant, dificil pentru subiect. Uneori reprezentările pot contrazice realitatea, dar

sunt extrem de puternice, luând forma unor imagini eidetice, bolnavul nereuşind să se elibereze de

senzaţia de penibil.

2.2.3 Obsesiile fobice constau în teama nejustificată faţă de persoane, evenimente sau situaţii pe

care pacientul încearcă să le evite.

2.2.4 Îndoielile obsesive sunt teme repetate care exprimă incertitudinea cu privire la acţiuni

anterioare pe care pacientul le-a executat. (ex. dacă a scos fierul din priză sau dacă a încuiat uşa la

plecare etc.) Temerea continuă conduce la verificări repetate, deşi subiectul este conştient că

acţiunea a fost îndeplinită. Adesea, în tendinţa de a evita aceste îndoieli, pacientul face eforturi de a

conştientiza şi fixa în memorie acţiunea concretă, pentru ca ulterior să o poată evoca

2.2.5 Obsesii impulsive (compulsive) cunosc aceeaşi procesualitate obsesivă împingând subiectul la

executarea anumitor acţiuni sau acte inacceptabile, ridicole, lipsite de sens (ex. a lua un cuţit şi a lovi,

a se arunca înaintea maşinilor, a trage cuiva pălăria pe ochi pe stradă etc.). Deoarece îndeplinirea

acestor acte ar putea avea consecinţe negative, subiectul luptă cu ele, se încarcă emoţional. Teama

de a nu da curs acţiunii se numeşte compulsie. Deşi temele obsesive sunt variate, ele se pot încadra

totuşi în 6 categorii: murdărie şi contaminare, agresiune, ordine, boală, sex şi religie.

2.2.6 Ritualurile obsesive sunt comportamente repetitive care par a avea un scop şi un conţinut

stereotip. Pacientul resimte dorinţa imperioasă să le îndeplinească, deşi le opune rezistenţă,

considerându-le lipsite de sens.

Ritualurile pot lua forme foarte variate:

ritualuri de verificare, care apar pe fondul îndoielilor obsesive,

ritualurile de curăţenie (ex. spălarea repetată a mâinilor),

ritualurile de numărare (număratul obiectelor de la locul de muncă, al maşinilor de pe stradă,

număratul din 3 în 3 etc.),

ritualurile de îmbrăcare – îmbrăcarea sau dezbrăcarea într-o anumită ordine

2.3. Ideea prevalentă are un caracter morbid evident şi se constituie ca nucleul unui sistem delirant.

Spre deosebire de ideile obsesive. care vin de la periferia psihismului, ideea prevalentă se situează în

centrul conştiinţei, izbucnind parcă din interiorul psihismului şi subordonând întregul sistem ideativ.

De asemenea spre deosebire de ideea obsesivă care mobilizează forţele sanogenetice ale insului,

ideea prevalentă subordonează celelalte idei, care în loc să o contrazică se articulează cu ea, o

sprijină şi îi servesc drept argumente. Chiar şi evenimentele din realitate sunt folosite drept

argumente, puncte de sprijin, motiv pentru care ideea prevalentă este considerată uvertura delirului.

Niciodată o idee obsesivă nu va evolua spre delir deoarece ea vine din afara psihismului şi faţă de ea

insul se delimitează critic, luptă împotriva ei. Ideea prevalentă este pregnant patologică, exprimând o

stare psihotică şi precedând delirul.

Ideea prevalentă prezintă o serie de caracteristici care o diferenţiază de alte idei:

– este neconcordantă faţă de realitate dar în concordanţă cu sistemul ideativ al insului, care nu-i

recunoaşte caracterul patologic

– prezintă o tendinţă de dezvoltare şi de înglobare a evenimentelor şi situaţiilor

– are o potenţialitatea patologică delirantă

– după un timp ideea prevalentă reuşeşte să realizeze o organizare şi sistematizare a celorlalte

ideii şi se structurează ca idee delirantă.

2.4. Ideea delirantă este o credinţă susţinută cu fermitate, pe baze inadecvate, care nu este afectată

de argumente raţionale sau de evidenţa contrariului. Ea nu este o credinţă convenţională şi nu este

comprehensibilă în raport cu formaţia educaţională şi culturală a insului. De obicei exprimată

limpede şi evoluând pe un fond de claritate a conştiinţei ideea delirantă nu corespunde cu realitatea

cu care se află în opoziţie

Ideea delirantă prezintă o serie de caracteristici care îi conferă specificul:

– este neconformă cu realitatea şi în contradicţie cu ea

– este o judecată eronată care domină conştiinţa pacientului şi îi modifică în sens patologic

comportamentul

– este rezistentă la contraargumente şi verificări

– este incompatibilă cu atitudinea critică, bolnavul nesesizând esenţa ei patologică. (Ex. ideea

delirantă a unei persoane că cei din jur vor să-l otrăvească nu va fi modificată nici de rezultatele unor

analize repetate, nici de degustarea mâncării de către cei din jur, nici de analizele de laborator ale

alimentelor etc.; dimpotrivă, pacientul va găsi argumente cu care să contrazică evidenţa: probele de

mâncare analizate au fost substituite, rudele gustă din partea de mâncare care nu este otrăvită,

doctorul este complicele celor care-i vor răul etc.

Datorită forţei sale deosebite ideea delirantă nu rămâne izolată ci se organizează în sistem. Individul

mobilizează în sprijinul ei nu numai toate celelalte idei, dar şi întreaga sa forţă afectiv-motivaţională

şi voliţională în scopul impunerii sistemului delirant.Claritatea şi stringenţa argumentării şi logica

organizării sunt atât de puternice încât convinge şi pe ceilalţi de veridicitatea ideilor sale. Această

formă de contaminare psihică se numeşte delir indus.

Pe măsura evoluţiei sale sistemul delirant se poate încapsula deoarece bolnavul simţindu-se ignorat

sau neînţeles, nu-şi mai împărtăşeşte ideile, dar ideea nu dispare, ci îşi păstrează forţa.

Temele ideaţiei delirante sunt foarte diverse. Cunoaşterea şi clasificarea lor relativă este foarte utilă

datorită corespondenţei dintre ideaţia delirantă şi formele majore de afecţiune mintală

Ideile delirante de persecuţie constau în convingerea subiectului că anumite persoane îi vor

produce prejudicii (morale, materiale sau fizice ), în intenţia de a-i strica reputaţia, a-l otrăvi sau a-l

înnebuni. Pacientul se simte jignit de gesturile şi cuvintele celor din jur, are convingerea că este

urmărit, că împotriva lui se complotează. Comportamentul lui poate fi, iniţial, defensiv şi resemnat

(schimbări de domiciliu, reducerea relaţiilor interpersonale) pentru ca, ulterior, să devină

revendicativ, acuzator sau chiar violent. În aceste situaţii se poate produce inversarea de roluri, în

sensul că persecutaţii devenind persecutori.

Ideile delirante de grandoare (expansive) constau în convingerea subiectului că este o persoană

deosebită, că are calităţi excepţionale, că este bogat. Uneori, dezvoltă ideea că aparţine unei familii

bogate, de rang mare, dar a fost substituit când era copil, sau se crede înzestrat cu puteri

supranaturale şi purtător al unor mesaje de esenţă divină.

Ideile delirante de inutilitate sunt specifice tulburărilor depresive şi constau în convingerea

pacientului că erori neînsemnate din trecut vot fi descoperite şi el va fi pedepsit (specific depresiei

este faptul că pacientul consideră că îşi merită pedeapsa) sau că actele sale sunt lipsite de valoare, că

nu este folositor familiei şi că existenţa sa este lipsită de sens.

Ideile delirante de negaţie acoperă o gamă tematică foarte largă, de la negarea realităţii unor

obiecte sau persoane până la negarea funcţiilor sale organice (de ex. credinţa că toate organele

interne îi sunt distruse, în putrefacţie ). Uneori tematica lor vizează iminenţa morţii proprii, sfârşitul

carierei sau sfârşitul inevitabil al omenirii.

Ideile delirante religioase, mai frecvente în secolul trecut, au fie un conţinut expansiv, bolnavul

asistând la un eveniment religios extraordinar, fie depresiv (ex asistă neputincios la judecata de apoi

).

Ideile delirante de gelozie – mai frecvente la bărbaţi – constau în convingerea nestrămutată a

bolnavului că partenerul îl înşeală, convingere care nu poate fi înlăturată prin argumente raţionale.

Ca urmare, pacientul îşi urmăreşte soţia, îi suspectează fiecare gest sau privire, îi controlează lenjeria

sau îi caută în poşetă, etc. Adesea aceste idei creează o stare de tensiune pacientului şi conduc la

acte agresive.

Ideile delirante sexuale – mai frecvente la femei – apar adesea secundar unor halucinaţii resimţite

la nivelul organelor genitale. Pacienta se crede violată sau agresată, alteori se crede iubită de o

persoană importantă şi inaccesibilă, persoană pe care se poate să nu o fi întâlnit niciodată.

Ideile delirante de relaţie constau în convingerea pacientului că obiectele, evenimentele, sau

persoanele din jur au semnificaţie personală pentru pacient (de exemplu, un articol de ziar, o

emisiune TV îi sunt special adresate sau gesturile unei persoane sunt considerate semnificative

pentru pacient ).

Ideile delirante de influenţă sau control constau în convingerea pacientului că ideile sau gândurile îi

sunt controlate de o forţă exterioară, sau că actele sale sunt determinate de o voinţă exterioară.

Idei delirante de posedare a gândurilor pot lua mai multe forme:

– de inserţie a gândurilor, caz în care pacientul crede că acestea i-au fost introduse în minte de o

forţă exterioară (trebuie diferenţiate de gândurile obsesive care, deşi neconforme cu personalitatea

subiectului sunt recunoscute ca aparţinându-i)

– de forţare a gândirii – convingerea pacientului că îi sunt extrase gândurile; această formă este

însoţită, uneori, de blocajul gândirii şi de credinţa pacientului că gândurile lipsă i-au fost sustrase de

către persecutor.

– de difuzare ( transmitere ) a gândirii – pacientul consideră că gândurile sale nerostite sunt, totuşi,

cunoscute de ceilalţi, prin telepatie, sau alte modalităţi.

Caracteristicile delirului în diferite entităţi nozografice :

ü În hebefrenie – subtip al schizofreniei cu debut localizat în general în adolescenţă când

personalitatea este nestructurată – datorită amplei dezorganizări a personalităţii bolnavului, ideea

delirantă are o maximă amplitudine îmbinând elemente onirice, de fabulă sau mit. Dar

dezorganizarea personalităţii nu permite organizarea sistemului delirant şi coerenţa ideilor (idee

delirantă este fragmentară şi instabilă, manifestând un nerealism flagrant).

ü În schizofrenia paranoidă se păstrează o anumită structură de personalitate (debutul se

manifestă pe la 40 de ani), motiv pentru care ideile delirante prezintă o oarecare tematică, o anumită

susţinere şi persistenţă. Ideile sunt comunicate, au adresabilitate, spre deosebire de heberfenie unde

erau doar afirmate. Bolnavul încearcă să convingă anturajul de valoarea ideilor sale.

ü Paranoia este domeniul de maximă manifestare a ideilor delirante. Puternica structură a

personalităţii paranoicului conferă ideilor rigoare şi stringenţă logică, forţă persuasivă. Prezenţa

delirului cronic sistematizat demonstrează angajarea prevalentă a gândirii i paranoia.

ü În manie ideile delirante sunt fragmentare şi nesistematizate, dar au un puternic conţinut

expansiv. În acest context apare delirul religios, de grandoare, de aptitudini deosebite etc.

ü În depresie ideile delirante sunt mai frecvente, mai argumentate şi mai durabile decât în manie.

De regulă temele delirante sunt de culpabilitate şi inutilitate şi, datorită elaborării retrospective din

depresie, ideile delirante sunt susţinute cu argumente din trecut.

ü În stările confuzionale ideile delirante sunt alimentate de patologia senzorială psihotică (iluzii,

halucinaţii). Amploarea delirului este condiţionată de gradul de disoluţie a conştiinţei. Datorită

acestui fapt ideile delirante sunt fragmentate şi total nestructurate.

ü În stările de involuţie senilă delirul există dar este mai puţin bogat din punct de vedere tematic,

tema prevalentă fiind prejudiciul; ideile nu au forţă şi coerenţă datorită slăbirii generale a forţei

psihice (bănuieşte că este furat, i se vrea răul etc.). Ideile delirante sunt slab sistematizate şi vag

argumentate, fără rigurozitate logică.

ü În oligofrenie în general nu apar idei delirante decât în stări confuzionale. Insuficienta dezvoltare

şi organizare a personalităţii nu permite elaborarea unui sistem delirant.

ü În epilepsie ideile delirante apar atât în timpul crizei cât şi post-critic, mai ales în stările de

automatism ambulator, când pot genera acte comportamentale auto- sau heteroagresive

Concluzii privind ideile delirante:

ü chiar dacă o idee delirantă pare organizată în sector, afectând un anumit segment al vieţii psihice

(gândirea), ea este de fapt o expresie a întregii personalităţi a bolnavului.

ü prin conţinutul său tematic şi prin amploarea pe care o ia ea angajează nivelul imaginativ.

ü prin caracteristicile sale – perseverenţă, fermitatea cu care este susţinută – ideea delirantă

demonstrează prezenţa suportului afectiv – motivaţional,

ü prin angajare şi convingerea cu care insul luptă pentru impunerea ideilor sale delirul cuprinde

planul voliţional.

ü conţinutul sistemului delirant este puternic marcat de fenomenologia senzorială

ü adesea argumentele în susţinerea delirului sunt aduse din trecut implicând funcţia mnezică (forţa

de evocare).

ü Odată constituit sistemul delirant angajează pe cel în cauză pe linia unei anumite conduite, îi

influenţează comportamentul.

Ideea delirantă nu este un epifenomen, ci rezultă din organizarea specifică a componentelor

personalităţii.

Geneza delirului :

Bleuler operează o dublă sistematizare diferenţiind delirul catatimic şi delirul holotimic.

Delirul catatimic a mai fost numit şi delir primordial, izvorât din complexe refulate de sorginte

endogenă, în virtutea cărora bolnavul interpretează şi analizează excesiv, acordă semnificaţii

particulare oricărui eveniment sau situaţii. Este vorba de un om interpretatiov care suferă de o boală

a semnificaţiilor. Este un delir sistematizat care apare la persoane psihopate şi paranoice. (Ex : – are

impresia că cineva îl urmăreşte, sau îl spionează în permanenţă; orice gest sau acţiune a

,,suspectului’’ este interpretată ca o agresiune la adresa bolnavului).

Delirul holotimic este derivat din patologia senzorială. Numit adesea secundar el apare pe fondul

altor afecţiuni. Este un delir amplu, nesistematizat, evoluţia sa este determinată în mare măsură de

cauzele care l-au generat. Are o evoluţie de scurtă durată în ciuda amplitudinii şi depinde de

persistenţa factorilor etiologici.

Evoluţia delirului

În afară de evoluţia legată de factorii etiologici delirul are în general o evoluţie specifică. Apare relativ

brusc, se instalează repede, este iniţial incert, disimulat, perioadă în care bolnavul este confuz,

dezorientat, uimit. Pe măsură ce se structurează îndoielile dispar iar bolnavul dobândeşte

certitudinea asupra veridicităţii ideii (delirul se cristalizează). După această perioadă de edificare el

încearcă să-şi comunice ideile, să-i convingă şi pe ceilalţi de autenticitatea lor, dar constată că este

adesea contrazis, ironizat, neînţeles, motiv pentru care incapsulează delirul. Delirul nu se reduce ca

amplitudine ci se restrânge ca arie, nemaifiind comunicat decât unor persoane considerate de

încredere. Restrângerea ariei de răspândire face ca individul să treacă ca un om aparent normal.

Alteori delirantul înţelege că delirul îi aduce prejudicii de ordin social. La fenomenul de încapsulare se

adaugă şi o tendinţă de disimulare, de ascundere a convingerilor sale delirante. Uneori stringenţa

logică, coerenţa şi forţa de argumentare reuşesc să convingă persoane din anturajul pacientului

rezultând un delir indus. Cu cât delirul este mai bine sistematizat, cu atât are o evoluţie mai

îndelungată.

2.5 Ideea hipocondriacă

Atunci când ideile dominante sau prevalente sunt orientate asupra stării de funcţionare a

organismului, considerat ca fiind afectat de diverse boli se manifestă ideea hipocondriacă.

Empiric ipohondria este considerată ca fiind impresia bolnavului de a avea o disfuncţie somatică,

ceea ce impune necesitatea unei distincţii între hipocondrie şi cenestopatie. Cenestopatia constă în

trăirea şi perceperea disfuncţiei la nivelul unui organ, aparat sau sistem. Ea reflectă o situaţie

prezentă, asociată cu o stare anxiogenă intensă. Hipocondria nu reflectă o stare prezentă de

disfuncţie somatică, ci mai degrabă teama ca aceasta să nu se producă. Dacă bolnavul se teme de

ceea ce i s-ar putea întâmpla înseamnă că, spre deosebire de cenestopatie, hipocondria este

proiectată în viitor, ceea ce reflectă natura ei ideaţională. Hipocondriacul face mai mult o profilaxie a

unei posibile tulburări.

Ideea hipocondriacă poate lua diverse forme. Uneori ia forma unei idei dominante , marcată de o

preocupare excesivă pentru starea de sănătate. Alteori atinge note obsedante. Dincolo de

preocupare cel în cauză trăieşte teama de a nu se îmbolnăvii. In forme severe apare ideea delirantă

care vizează eventualităţi imposibile şi rezistă la orice argumente logice (ex: are un şarpe în intestin

care-i va devora organismul). Bolnavul se relaţionează ca un delirant.

Uneori pacientul prezintă realmente o disfuncţie somatică fie în ceea ce priveşte funcţionarea unui

anumit organ, fie sub aspectul unor constante biochimice (hiperglicemie, conţinut scăzut de calciu

etc.). Unii pacienţi, în tendinţa de a demonstra prezenţa bolii, recurg la investigaţii repetate şi găsesc

uneori modificări minore pe care le amplifică. Aceasta este hipocondria cum materia. Alteori

pacientul este perfect sănătos dar nu nu poate fi convins de această evidenţă. Aceasta este

hipocondria sine materia. Bolnavul din prima categorie (cum materia) nu este mai puţin hipocondriac

decât cel din a doua categorie (sine materia). Indiferent de gradul şi forma sa de manifestare ideea

hipocondriacă are o tentă delirantă. George Ionescu consideră că orice hipocondriac este un delirant

în miniatură.

[1] Clasificarea este operantă doar în scop didactic, deoarece orice tulburare a ritmului atrage după

sine tulburări ale fluxului şi afectează coerenţa