Seminar 4

Corelaţii hormonale ale stressului. Diferenţa eustress-distress. Rolul sanogenetic al

endorfinelor.Conceptul de încărcătură allostatică.

Sindromul de neajutorare şi lipsă de speranţă (Seligman) (experiment, aplicaţie în clinică)

Strategii de coping.Programe şi strategii antistress.

Dihotomia eustress-distress

• Disstresul desemnează stresurile care un potenţial nociv pentru organism şi sunt declanşate de agenţi stresori negativi

• Eustressul este rezultatul acţiunii unor agenţi stresori cu semnificaţie benefică pentru individ, excitanţi plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice pozitive iar consecinţele sunt în general favorabile.

Corelate hormonale

• În eustres are loc o creştere a secreţiei de adrenalină şi mai specific, o creştere a secreţiei de endorfine. Repetarea frecventă a eustresurilor se însoţeşte de o creştere a imunităţii antiinfecţioase şi antitumorale ca urmare a acţiunii stimulante a endorfinelor asupra celulelor NK, fapt ce constituie şi o premiză a longevităţii.

• Distressul este însoţit de o descărcare masivă de cortizol cu rol în inhibarea celulelor natural killer şi scăderea imunităţii organismului.

Conceptul de încărcătură allostatică

• McEwen a pus în circuit noţiunea de „încărcătură/suprasolicitare alostatică”, operată iniţial pentru a estima impactul cumulativ al statusului social, al venitului, educaţiei, mediilor de lucru şi trai, al stilului de viaţă, compartimentelor ce ţin de sănătate şi de experienţele de stres pe durata vieţii, pentru a aprecia calitatea vieţii individului, exprimată prin sănătatea fizică şi mintală a acestuia

Conceptul de alostazie

• Noţiunea de alostazie este apropiată de cea de adaptare, dar în sensul larg al acestei interpretări ce expune procedeul menţionat ca o formă evolutivă de acomodare a individului la acţiunea factorilor externi, manifestată prin formarea şi menţinerea unor sisteme funcţionale, când intensitatea factorului ce acţionează depăşeşte pragul de excitabilitate, dar nu este obligatoriu ca acţiunea lui să fie de caracter stresor pentru organism

Conceptul de încărcătură allostatică

• Alostazia se caracterizează prin activarea mecanismelor fiziologice, ce au la bază reacţii biochimice, care se produc pe fundalul activizării metabolismului celular.

• În acelaşi timp, în condiţiile menţinerii de durată a intensităţii acestor procese organismul trece în stare alostatică

• Caracteristic pentru cea din urmă este activarea rezervelor celulare, a sistemelor reparatorii şi sinteza componenţilor noi.

• La rândul său, starea alostatică poate degenera în stare de încărcătură/suprasolicitare alostatică, în special la acţiunea factorilor de intensitate medie şi extremală (stresori), care corespunde fazei de epuizare în cadrul sindromului general de adaptare descris de H. Selye

Conceptul de încărcătură allostatică

• Conceptul allostaziei se referă la reţeaua de interacţiune a mediatorilor ce tinde să menţină stabilitatea prin schimbare. Mediatorii primari ai allostaziei sunt reprezentaţi de hormonii axei Hipofizo-Pituitaro - Adrenaliene, (catecolaminele şi citokinele).

• Allostazia ne oferă un model al fiziologiei integrate în care experienţele la care un individ este expus prin diferiţi stressori, au un impact cumulativ asupra sănătăţii fizice şi mintale, precum şi asupra evoluţiei unui număr specific de boli.

• Acesta este rezultatul faptului că, creierul şi corpul se află într-o comunicare bidirecţională via sistem nervos autonom, sistem endocrin şi sistem imunitar, precum şi faptului că modificări aparent mici în aceste sisteme se pot cumula de-a lungul timpului.

• Termenul de încărcătură allostatică se referă la rezultatul cumulativ al unei stări allostatice de durată caracterizată printr-un dezechilibru al mediatorilor primari ce poate apare atunci când aceştia sunt suprautilizaţi sau prost gestionaţi.

Experiment Seligman & Maier• Împreună cu colegul său, Steve Maier, Seligman a pus la cale un experiment care

avea să şocheze marile personalităţi ale psihologiei behavioriste, contrazicându-le teoria conform căreia animalele nu învaţă nimic, ci doar reacţionează.

• Într-un experiment triadic în două faze, Seligman şi Maier au recurs la trei grupuri de câini: În prima fază, „grupul nemişcat” era supus unor şocuri electrice care încetau doar atunci când animalele stăteau nemişcate. Al doilea grup, numit „cuplat”, primea şocuri concomitent cu primul grup, fără să le poată controla, în timp ce „grupul neşocat” nu primea şocuri electrice. În cea de-a doua fază a experimentului, căinii erau duşi într-o navetă, unde puteau scăpa de şocuri sărind peste un obstacol. Behavioriştii preziceau că animalele din grupurile „nemişcat” şi „cuplat” vor rămâne pasive, deoarece primiseră recompense atunci când stăteau nemişcate, iar pasivitatea va fi mai accentuată în cazul primului grup, al cărui

comportament pasiv a fost întărit pozitiv în mod constant.

• Rezultatele însă i-au contrazis pe behaviorişti, confirmând ipoteza neajutorării învăţate.

• Astfel, grupul „nemişcat” învăţa destul de repede să sară peste obstacol pentru a scăpa de şocurile electrice, în timp ce grupul „cuplat” învăţa neajutorarea, înţelegând că orice ar face, nu conta. Câinii din grupul astfel afectat se aşezau pe jos, rămânând pasivi. După cum era de aşteptat, cei din grupul „neşocat” nu erau afectaţi şi scăpau cu agilitate de şocuri.

• Teoria mai spune că, dacă neajutorarea se poate învăţa, atunci ea se poate şi dezvăţa. Învăţarea controlului previne neajutorarea, fenomen demonstrat în experimentele de laborator, numit „imunizare”.Rezumând, neajutorarea apare după repetate experienţe ale incontrolabilităţii unui stimul nociv şi se exteriorizează prin deficite motivaţionale, manifestate prin pasivitate, renunţare, retragere, ele fiind însoţite de răspunsuri emoţionale (anxietate, depresie) şi limitarea capacităţii de învăţare.

• Modelul neajutorării învăţate elaborat de Seligman şi Maier (1967) poate fi extrapolat la probleme legate de suferinţa umană.

• Experimente ulterioare (Hiroto, 1974, Hiroto, Seligman, 1975, Seligman, 1979) au demonstrat acest lucru.

• Totuşi, o treime dintre subiecţii umani nu au devenit neajutoraţi. Şi, dintre cei care au învăţat neajutorarea, unii revenau în alte situaţii la normal, în timp ce alţii renunţau şi în situaţii complet noi.

• Psihiatrul britanic John Teasdale avea să îi reproşeze lui Seligman faptul că teoria lui nu stătea în picioare, deoarece ea nu oferea un răspuns la întrebarea: cine renunţă şi devine neajutorat, cine nu şi de ce?

• Împreună cu Teasdale, Seligman propune o abordare revizuită printr-o adaptare a teoriei atribuirii a lui Bernard Weiner, care susţine că singurul lucru care contează este modul în care oamenii interpretează cauzele succesului şi eşecului lor.

• Modelul reformulat al neajutorării învăţate (Seligman, Teasdale, Abramson, 1978) postulează că, „la om, comportamentul este controlat nu doar de ’programul de consolidare’ din mediul extern, ci şi de o stare mentală internă, de explicaţiile pe care oamenii şi le dau pentru a înţelege de ce mediul exterior le-a programat astfel consolidarea”

• Astfel, Teasdale, Seligman şi Abramson susţin că depresia se bazează pe un anumit stil explicativ. El reprezintă o deprindere de a gândi, învăţată – aşa cum susţinea şi Beck – în copilărie şi adolescenţă. Stilul depresiv de atribuire poate fi descris prin triada: personalizare, permanenţă şi generalizare.

Sindromul de neajutorare şi lipsă de speranţă (Seligman)

• Neajutorarea şi lipsa de speranţă învăţate.• Seligman (1975) propune modelul neajutorării învăţate pentru

depresie. Expunerea repetată la evenimente necontrolabile duce la deficite motivaţionale, afective şi cognitive. Oamenii devin depresivi atunci când atribuie evenimentele de viaţă negative unor caracteristici interne stabile şi globale („Sunt prost”, „Nu fac nimic bine”, etc).

• Apare de asemenea, o lipsă de speranţă, expectanţa că nu vor exista rezultate dezirabile, ci doar indezirabile şi persoana are credinţa că nu are resursele disponibile pentru a schimba situaţia. Există o stimă de sine scăzută şi tendinţa de a crede că evenimentele de viaţă negative vor avea consecinţe negative severe.

Strategii de coping

• Există două categorii importante de mecanisme de coping– Coping direct, de rezolvare a problemei, care

cuprinde eforturile concrete pentru îndepărtarea circumstanţelor stresante

– Coping indirect, emoţional, care implică efortul de a regla consecinţele emoţionale ale evenimentelor stresante sau potenţial stresante.

Copingul centrat pe problemă - vigilent

• Este utilizat în cazul SP generat de situaţii potenţial reversibile

• Cuprinde evaluarea în plan mental a unor posibilităţi avute la îndemână de către subiect

• Este orientat pe analiza, rezolvarea sau minimalizarea situaţiei stresante

• Presupune conduite de acceptare a confruntării cu agentul stresor, în cadrul cărora subiectul:

• Evocă experienţa anterioară• Contează pe suportul social (afectiv, material şi motivaţional)• Solicită informaţii şi caută mijloace• Elaborează un plan de acţiune

• Persoanele care apelează la copingul centrat pe problemă în situaţii generatoare de stres prezintă niveluri mai scăzute de depresie, atât în timpul cât şi după depăşirea situaţiilor stresante.

• Copingul direct, activ este specific oamenilor cu locus de control intern

• Datorită convingerilor lor cu privire la posibilităţile de control ale mediului vor avea în planul conduitelor sanogenetice o mai bună atitudine faţă de prezentarea la medic şi o complianţă terapeutică crescută

• Copingul vigilent este contraindicat în situaţiile de pierdere ireversibilă, când o strategie mai bună este copingul evitant.

Copingul centrat pe emoţie - evitant

• Generat de situaţiile fără ieşire, ireparabile şi ireversibile• Se centrează pe persoană, pe incapacitatea acesteia de face

faţă stresului• Cuprinde modalităţi de autoînşelare, prin care o confruntare

decisivă cu agentul stresor nu este acceptată, ci, din contră, amânată sau anulată

• Presupune reglarea consecinţelor emoţionale ale evenimentelor stresante şi nu acţiunea concretă asupra lor.

• Are rol pozitiv atunci când nu depăşeşte o durată rezonabilă de timp.

• Reprezintă o strategie pasivă, de uitare, subiectul încercând o relaxare emoţională prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei.

• Printre comportamentele caracteristice acestui tip de strategie de coping se numără:

• Amânarea deliberată a acţiunii, atunci când subiectul realizează imposibilitatea de moment a rezolvării sarcinii

• Renunţarea la acţiunea iniţială şi înlocuirea ei cu o alta, mai uşor de îndeplinit şi care procură o satisfacţie asemănătoare

• Represiunea, ca modalitate de respingere voluntară a unor presiuni sau tendinţe de satisfacere a unor dorinţe, negarea emoţiilor negative şi trimiterea lor în afara conştienţei.

• Copingul evitant conduce la diminuarea catecolaminelor, a activităţii celulelor NK şi la hiperfuncţia axei hipotalamo-hipofizo- corticosuprarenale, ceea ce accentuază inhibiţia celulelor NK

• Aceste consecinţe reprezintă condiţii favorizante pentru îmbolnăvire

• În plus, strategiile de coping evitant conduc oamenii şi spre comportamente nocive ( de ex, consumul de alcool), care creează pe termen scurt, ideea îndepărtării evenimentului stresant, dar pot crea serioase probleme pe termen lung.

Programe antidistres

• Se adresează şi mecanismelor de apărareurmând înlocuirea mecanismelor primitive, radicale, dezadaptative cu mecanisme mai flexibile şi mature, care să permită adaptarea în contexte mai largi şi cu consecinţe pozitive pe termen lung.

• Exemple:– Programul Birkenbihl– Programul New Start– Programul Burns– Programul Roy Masters

Programul Birkenbihl• Obiective:

– Descărcarea tensiunii emoţionale negative prin tehnici precum:– Descărcarea imediată într-un context permisiv (ridicarea tonului vocii, plâns, lovirea cu

pumnul în masă, etc.)– Antrenarea unei activităţi musculare– Conştientizarea stării de distres

– Relaxarea şi meditaţia prin:– Concentrarea atenţiei asupra părţilor corpului aflate în stare de relaxare– Relaxarea progresivă a maxilarului inferior– Privirea în gol– Închiderea ochilor pentru câteva minute

– Limitarea distresului prin:– Economisirea pierderii de timp şi energie cauzate de ”frecuşurile zilnice”– Analiza cauzelor care au produs situaţiile de criză.

– Producerea de eustresuri prin:– Practicarea unor activităţi din sfera loisir-ului: muzică, sport, dans, vizitarea unor

expoziţii, audiţii de concerte, plimbări în natură, etc.– Eustress familial: retragerea în sânul familiei acolo unde există o atmosferă familială

pozitivă.

Programul New Start

• Reprezintă un ansamblu de recomandări, ale căror iniţiale formează acronimul NEWSTART

• N – nutrition (hrană)• E – exercise (efort fizic)• W – water (apă)• S – sun (soare)• T – temperance (echilibru)• A – air (aer)• R – rest (odihnă)• T – trust (credinţă)

Nutriţia

• Programul recomandă:– Consumul dulciurilor proporţional cu obezitatea şi

sedentarismul– Consumul de vitamineşi fibre vegetale– Consumul de carne albă– Consumul de alcool moderat

Efortul fizic

• Joggingul, gimnastica au rol de relaxare• Efortul fizic reprezintă sursă de endorfine, scade

colesterolul şi glicemia, contribuind la combaterea obezităţii şi diabetului.

• Efectul relaxant psihic este specific alergătorilor de cursă lungă, după trecerea punctului mort, când are loc o creştere masivă de endorfine, ce este trăită ca o stare de relaxare, de maximă fericire, de beatitudine

• Efortul fizic susţinut are efecte benefice asupra imunităţii.

Cumpătarea

• Cumpătarea are o latură calitativă, manifestă în evitarea sau limitarea tentaţiilor cu rol nociv pentru organism dar şi una cantitativă, ce poate lua spre exemplu forma evitării programului prea încărcat al unei zile sau săptămâni.

Credinţa

• Este binecunoscut faptul că puterea credinţei este un element de stabilitate emoţională, un veritabil element de protecţie în faţa variaţiilor şi numeroşilor agenţi stresori.

• Este demonstrată secreţia de endorfine în timpul rugăciunii şi rolul acesteia în inducerea unei speranţe, capabilă să reducă discrepanţa dintre solicitările stresante şi posibilităţile mai reduse ale individului de a le face faţă.

Odihna

• Programul recomandă:– Introducerea în cursul programului zilnic a unor

pauze de câteva minute, caracterizta ede o relaxare totală

– Un somn de circa 10-30 minute după prânz– Asigurarea unui somn nocturn cu durată suficientă

( 7-8 ore).

Programul BURNS

• Cuprinde măsuri de ordin dietetic, fizic şi social concretizate în:

• Program de viaţă regulat• Dietă bogată în cereale, alimente propaspete, vegetale, etc.• Asigurarea unor momente de repaus prelungit într-un climat de

relaxare totală (audiţii muzicale, dans sau lecturi)• Asigurarea unui somn suficient• Activitate fizică echivalentă cu mersul pe jos a 6km/zi• Contacte sociale cu persoane agreabile• Scăderea sau eliminarea apetitului pentru stimulente şi

tranchilizante• Asigurarea unor motivaţii personale de ordin biologic şi psihosocial• Practicarea umorului.

Programul ROY MASTERS• Porneşte de la consecinţele stresului, atât în plan somatic, cât şi în plan

comportamental• Dobândirea sănătăţii totale are la bază dominarea reacţiilor negative din cursul

stresurilor cotidiene şi se poate face pe două căi:• Creşterea autocontrolului prin:

– Sesizarea intrării în stres– Cercetarea cauzelor acestuia– Identificarea agenţilor stresori

• Realizarea unei veritabiel încrederi în forţele proprii prin:– Respingerea tentaţiilor de diminuare a tensiunii psihice cu ajutorul

unor relaxante cu caracter efemer şi consecinţe nocive asupra sănătăţii ( alcool, cafea, tutun)

• Aceste condiţii pot fi îndeplinite prin realizarea unor exerciţii de concentrare şi relaxare, a unor exerciţii de control al emoţiilor negative şi prin canalizarea stresului spre activităţi creative şi redobîndirea poziţiei subiectului în cadrul propriei familii şi în mediul său profesional.