Date post: | 29-Jul-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | ungureanu-nicolae |
View: | 952 times |
Download: | 43 times |
4
CUPRINS
PUNCT DE VEDERE AL AUTORULUI
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEMEI STUDIATE
CAPITOLUL II OBEZITATEA ŞI METABOLISMUL
2.1. Perioade de dezvoltare ale copilului
2.2.Secretele metabolismului pentru menţinerea greutăţii
corporale
2.3. Obezitatea – definiţii, caracteristici
2.4. Factori de risc şi cauze în apariţia obezităţii
2.5. Rolul kinetoterapiei în combaterea obezităţii
CAPITOLUL III STUDIU APLICATIV - CONSELING GENETIC SIPLANIFICARE FAMILIALA
3.1.Rolul cabinetelor medicale de conseling – în planificarea
familială
3.2.Pregatirea psihoprofilactică a gravidei prin conselling si
cabinetele de planificare familială
PUNCT DE VEDERE AL AUTORULUI
Lucrarea certifică un mod de abordare convenţională, a multiplelor noţiuni
pe care aceasta se fundamentează şi îşi centrează întreaga cercetare aplicată
unei etape fundamentale pentru sexul feminin şi implicit nou –născutului prin
viziunea holistică şi alte tehnici de kinetoterapie, menite să optimizeze
complexele de metabolisme ca să ofere un aport substanţial de energie pentru
susţinerea unei etape covârşitoare a vieţii pentru subiecţii amintiţi, sarcina şi
evitarea unei inadeverenţe adesea intervenite pentru ambele părţi, obezitatea.
Cercetările trebuie privite printr-o multitudine de concepte şi aplicaţii care
la prima vedere par a fi sinonime însă prin tehnicile şi mijloacele acestora, se
conturează evident distincţia planificării familiale şi a consilierii adecvate
metabolismului fiecărei individe aflată în perioada sarcinii.
Planificarea familială necesită o abordate globală şi socială, chiar
instituţională, condiţionată de voinţa Statului prin Constituţie şi alte reglementări
instituţionale, menite să indice tehnicile şi metodologiile prin care familia poate fi
susţinută într-o direcţie armonioasă atat pentru Stat cât şi pentru ea însăşi. Pe
când tehnicile de conselling familial sunt aspecte ale mai multor ştiinţe, care
studiază reacţia organismului uman prin aporturile şi schimbările energetice
impuse la nivel de metabolisme, printr-o alimentaţie adecvată, prin tehnici de
masaj şi alte forme de exerciţii de susţinere a bioenergiei umane la nevoie prin
medicaţie cât mai puţin dăunătoare atât gravidei cât şi nou născutului. Acestea
având obiectivul de a pregătii organismul uman să satisfacă toate cerinţele
biologice de susţinere a sarcinii in condiţii metabolice adecvate fără afecţiuni
asupra propriei persoane cât şi a etapelor care urmează ulterior, alături de nou –
născut, adică o perioadă favorabilă de nutriţie şi îngrijire adecvată prin propriul
organism dedicat noului născut, care să susţină crearea adecvată a
metabolismului micuţului care pretinde să se dezvolte adecvat în etapele
ulterioare de vârstă ale vieţii. De aceea este important ca în această perioadă,
persoanele în cauză să beneficieze de informaţii care să le satisfacă aceste nevoi
fizico- biologice, nutriţionale şi chiar spiritual – materiale.
Mintea controleaza atitudinea, gândurile si judecata oricărei persoane
astfel încât, componentele organismului uman produc sub influenţa trăirilor
psihice anumite substante chimice pe care specialiştii le numesc mediatorii
chimici. Acesti mediatori chimici sunt cei care fac legătura dintre fizic si psihic,
adica între minte si trupul nostru. Aceasta este legătura magica pe care mintea o
are cu corpul nostru.
Lucrând cu gândurile pozitive, putem elimina cauzele mentale şi
emoţionale ale obezităţii creem astfel, stări de conştiinţă dimensionale de
relaxare. Acestea se traduc la nivelul celulelor din corp ca reacţia unei unde de
lumină ce vibrează pe o frecvenţă specifică apparthi-lor (receptorii de frecvenţă
din ADN) care sunt meninţi să traducă la limbaj de celulă, schimbările ce se
comunică prin mental către trupul care luptă cu obezitatea. Valurile de sunet,
traduc interrelaţiile dintre sabloanele celulare, programate la nivel de celulă să
reînnoiască, nivelul de vibraţie naturală de la nivelul sistemului celular şi al
întregii reţele energetice meridionale.
Acum aminoacizii sunt folosiţi pentru a produce proteinele, supranumite şi
moleculele vieţii care ajung la receptorii nucleari de unde se mediază legătura cu
celule şi activitatea hormonilor cât şi a altor substanţe cum ar fi vitaminele.
În acest proces, gândul crează frecvenţa care mişcă toate procesele
metabolice, ajungând până la nivel de celulă unde spin-ul de rotaţie se
racordează la tiparele vibratorii multidimensionale de radiaţie, de energie
electromagnetică biploară, care formează modelele specifice de frecvenţă
scalară în interiorul tiparului de manifestare personală, capabile de transmutaţie
energetică corespunzătoare, cu niveluri mai înalte de conştiinţă ale Sinelui.
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEMEI STUDIATE
Una din problemele actuale ale contemporaneităţii este şi obezitatea. Ea
reprezintă o mare ameninţare pentru sănătatea noastră. Pe lângă efectul estetic
şi afectarea vieţii sociale, obezitatea are o mare influenţă asupra funcţionării
organismului nostru ca întreg şi asupra unor anumite organe în mod special.
Efectele sunt cu atât mai importante şi impresionante cu cât obezitatea
debutează mai devreme, astfel că trebuie să conştientizăm pericolul, să ştim
efectele şi să încercăm cu orice preţ să restabilim greutatea normală.
Obezitatea este in multe locuri din lume o problemă a intregii societăţi,
"globale" am putea spune, o adevarată problemă socială.
În anul 1980, la nivel global, 4.8% dintre bărbaţi şi 7.9% dintre femei erau
obezi pentru ca în anul 2008, cifrele să crească la 9.8% pentru bărbaţi şi 13.8%
pentru femei, practic, în mai puţin de 30 de ani, nivelul obezităţii pe plan global s-
a dublat.
Cele mai grase popoare din lume sunt cele din Oceania (insulele Oceanului
Pacific) cu un BMI de 35-36 (normal fiind între 20 şi 25) cu până la 70% mai mare
decât cel din unele ţări subsahariene sau din Asia de Sud-Est.
Dintre țările bogate, locul fruntaș în ceea ce privește obezitate este
ocupat, de Statele Unite ale Americii înregistrând un (BMI de peste 28 la ambele
sexe); la polul opus se află Japonia, cu un BMI de doar 22 (bărbați) și 24 (femei)1.
În Europa, femeile din Cehia şi din Turcia au cel mai mare BMI (28), iar
elveţiencele cel mai mic BMI (24), românii au un BMI mediu de 25-42. Singura
țară din lume care nu a înregistrat vreo creștere în ceea ce privește procentul
populației obeze este Congo, aceasta datorită sărăciei excesive cu care se
confruntă această ţară.
Pentru copiii obezi situaţia este cu atât mai dificilă mai ales dacă la naştere
un copil are 12% din greutate sub formă de grăsime, la 4 luni ajunge la 20% iar la
1 an la 1/3 din greutatea corpului. Ceea ce presupune depăşirea a 30% din
greutatea corpului şi deci atingerea stadiului de obezitate.
Calitatea alimentaţiei dată în primele luni de viaţă este cea de care
depinde creşterea rapidă şi uşoară a ţesutului adipos. S-a observat că în cazul
copiilor hrăniţi artificial în timpul primelor 6 săptămâni cu cantităţi mari de lapte,
greutatea este depăşită cu 80 – 90% la peste 60% dintre copii.
Dintre copiii, obezi din primul an de viaţă, se recrutează cei mai mulţi obezi
în rândul adolescenţilor. S-a constatat că 40% dintre obezii adulţi au fost obezi şi
în copilărie şi peste 80% dintre copiii obezi vor fi deci supraponderali ca adulţi.
1www.thelancet.com.
Aceasta ne face să afirmăm că obezitatea este determinată de cele mai
multe ori de alimentaţia şi obiceiurile alimentare din copilărie. Numărul de celule
adipoase formate rămân definitive şi va marca ulterior întreaga existenţă viitoare
a individului.
Există posibilitatea ca numărul de celule să fie în unele cazuri transmis şi
ereditar. Unii specialişti leagă aceasta de supraalimentaţia mamei în perioada de
sarcină care ar putea influenţa ulterior numărul de celule adipoase ale copilului la
naştere. În alte cazuri, mama copilului este obeză sau diabetică, în acest caz un
copil are 40% riscul de a deveni obez în cazul în care unul dintre părinţi este el
însuşi mult prea gras. Dacă ambii părinţi au probleme grave de greutate, riscul se
dublează şi se apropie de 80%. Experienţa a dovedit că, odată identificat riscul, o
corectare precoce a alimentaţiei copilului permite adesea neutralizarea acestei
predispoziţii.
S-a demonstrat că, pe termen lung, modul de hrănire al oamenilor
determină modificarea formei genelor, ceea ce se traduce printr-o adevărată
reprogramare a metabolismului. De exemplu, hiperstimularea permanentă a
pancreasului, printr-un exces de glucide cu indice glicemic ridicat, ar putea activa
copia genei insulinei. Iar în prezenţa unui exces de glucoză (hiperglicemie), o
parte a acesteia din urmă va fi mai uşor transformată în grăsime (lipogeneză). La
fel şi în cazul glicemiilor postprandiale crescute, de la 2 la 3 g/l, sunt capabile să
activeze genele ligazei, acizilor graşi, ceea ce explică o orientare metabolică
îndreptată mai mult către lipogeneză (crearea grăsimii de rezervă), cu
multiplicare definitivă asupra celulelor grăsoase.
De asemenea, este posibil ca obiceiurile alimentare defectuoase ale femeii
să poată induce sensibilităţi speciale viitorului copil: gust pronunţat, chiar dorinţă
irezistibilă pentru anumite alimente (zahăr, glucide cu indice glicemic ridicat),
care vor avea efecte incontestabile asupra greutăţii copilului.
Studiile au mai arătat că alăptarea copiilor la sân prezintă mult mai puţine
riscuri de a deveni în adolescenţă obezi. De exemplu, în Germania în urma unui
studiu întreprins pe 10 000 de copii în vârstă de 6 ani, s-a dovedit că dintre cei
hrăniţi cu lapte artificial în prima vârstă, 17% erau prea graşi şi aproape 5% erau
obezi, în vreme ce 12% dintre copiii alăptaţi de mama lor (dintre care 2,8%
obeze) aveau o greutate excesivă. Explicaţiile din această constatare au arătat
că copilul când primeşte sân, suge la cerere cât doreşte şi mai ales după nevoi.
Hrănit cu biberonul, i se dau cantităţi exacte prescrise de pediatru sau indicate
pe cutia de lapte. Fie că bebeluşul este sau nu mâncăcios, că-i este foame sau
nu, nu contează. Copilul hrănit la sân beneficiază de un lapte a cărui compoziţie
şi echilibru sunt perfecte şi răspund tuturor nevoilor lui. Laptele de la sân este
sărac în proteine (1,3g la 100 g) şi bogat în grăsimi polinesaturate. S-a considerat
că laptele maternesc din punct de vedere psihologic este „evolutiv”. Pe când
laptele maternizat industrial are, o compoziţie definită, oricare ar fi el. Este, deci
deosebit de bogat în proteine (1,7% până la 3,5g pentru 100 g în laptele
industrial pentru primele luni) şi sărac în grăsimi. Mai mult proteinele din laptele
de vacă favorizează îngrăşarea dacă ţinem seama că un viţel îşi triplează
greutatea în trei luni, în vreme ce un sugar are nevoie de doi ani ca să o facă.
Deci un exces relativ de proteine din laptele de vacă, accelerează
maturizarea sugarului, care, ca urmare, începe mult prea devreme saltul de
adipozitate. Cum aceasta este perioada în care se fabrică cele mai multe celule
grăsoase (adipocite), sugarul pune astfel bazele viitoarei sale obezităţi. Laptele
pentru primele luni ale sugarului conţine, maltodextrină şi/sau amidon de porumb
(care nu există în laptele matern), întrebuinţat în scopul de a procura sugarului o
senzaţie rapidă de saţietate. Or, maltodextrina şi amidonul de porumb sunt
glucide cu indice glicemic foarte ridicat. Amândouă sunt de natură să inducă
hiperinsulismul, care este un alt factor de creştere în greutate. Şi cu cât alăptatul
la sân se prelungeşte, cu atât există riscul copilului de a fi obez la intrarea în
şcoală.
În altă ordine de idei, dacă laptele pentru vârsta a doua este înlocuit prea
devreme cu laptele de vacă semidegresat, dezechilibrul alimentar poate fi atât
cantitativ cât şi calitativ. Se ştie că laptele de vacă semidegresat conţine cu 50%
mai multe proteine decât laptele pentru copii, de trei ori mai mult sodiu, de trei
ori mai mult calciu, de cinci ori mai mult fosfor, de treizeci şi cinci ori mai mult
magneziu, de cinci ori mai mult mangan. Paradoxal, s-a observat că, din laptele
de vacă, calciu este mai puţin absorbit (din cauza excesului de fosfaţi) ceea ce
determină ca copiii hrăniţi cu laptele de vacă, să aibă o hipocalcemie paradoxală.
În condiţiile în care, începând de la cinci luni, aportul de proteine al sugarului este
de două ori mai mare decât normal. Majoritatea cercetărilor alimentare au arătat
că un copil mic, între şase luni şi doi ani, consumă în medie 4 – 5 g de proteină pe
kilogram/corp şi pe zi. Cum recomandarea este de aproximativ 1,5 g pe
kilogram/corp şi pe zi, există motive de îngrijorare. În mod clar aportul de lipide
este clar insuficient. El este totuşi necesar pentru a continua să ofere copilului de
această vârstă acizii graşi esenţiali (acidul linoleic şi acidul alfa – linoleic). Aceşia
Calitatea proteinelor din laptele de vacă nu este adaptată nevoilor umane.
sunt indispensabili formării creierului copilului, aceşti doi acizi graşi intră în
compoziţia laptelui pentru vârsta a doua, dar lipsesc din laptele de vacă.
Deci concluzia este că un consum excesiv, atât de proteine din lapte de
vacă, cât şi de glucide cu indice glicemic ridicat sunt cauza majoră a răspândirii
obezităţii în rândul adolescenţilor de astăzi.
Dacă mai luăm în calcul şi dieta părinţilor în zilele noastre profund
dezechilibrată. Strămoşii noştri aveau diete sărace în sodiu şi bogate în potasiu.
Ei aveau un raport sănătos dintre sodiu şi potasiu şi anume 1 la 4, ceea ce
reprezenta rezultatul consumului unor cantităţi importante de fructe şi legume
bogate în potasiu.
În zilele noastre, raportul este invers, adică 4 la 1 pentru că mâncăm
alimente procesate, bogate în sodiu şi insuficiente fructe şi verdeţuri. Iar celulele
noastre funcţionează ca nişte baterii electrice, a căror încărcătură electrică este
creată de diferenţa dintre cantitatea de potasiu din interiorul celulei şi cantitatea
de sodiu din exteriorul celulei. Bateriile celulelor furnizează electricitatea care
determină inima să bată şi creierul să funcţioneze. Un consum excesiv de sodiu
modifică raportul sodiu/potasiu din celulele noastre şi ne va face să ne simţim
obosiţi şi epuizaţi.
În medie, organismul uman are nevoie de aproximativ 220 de miligrame de
sodiu pe zi. Pe când o linguriţă de sare rafinată conţine aproximativ 2300 de mg
de sodiu. Pentru organismul uman este recomandată nu mai mult de 1000 mg de
sodiu pe zi adică mai puţin de jumătate de sare. Pentru reducerea acestuia va
trebui să scoatem din alimentaţia noastră măncărurile procesate, întrucât 10%
din sodiul prezent în dieta noastră se găseşte natural în alimente, în jur de 10 % -
15% se adaugă prin sarea de masă iar restul de 75 % - 80% provine din
alimentele procesate şi semipreparate.
Datorită consumului alimentelor procesate, majoritatea persoanelor
ingerează de la 4000 mg la 7000 mg de sodiu pe zi, iar multe dintre ele sunt
expuse până la 10 000 – 20 000 mg de sodiu pe zi.
În acest context se impune echilibrarea chimiei celulelor cu potasiu. Dacă
consumul de sodiu continuă să fie mai mare în organismul nostru, oasele pot să
slăbească iar la fiecare 2000 mg sare consumată se pierde aproximativ 23 mg de
calciu prin urină. Deci trebuie înlocuit calciul pierdut, în condiţiile în care se
continuă cu un consum mediu de 5000 mg de sodiu pe zi, poate să ducă la o
pierdere mai mare de 2,5 % /an din masa osoasă, rezultând un total de 25% în
doar 10 ani, acesta fiind şi unul din motivele pentru care persoanele în vârstă au
oasele atât de firave şi suferă de osteoporoză.
De asemenea, sodiul ajută la reglarea cantităţii de apă atât în interiorul,
cât şi în exteriorul celulelor, iar excesul duce la reţinerea apei care, la rândul ei,
duce la creşterea în greutate.
Pe lângă raportul sodiul - potasiu prezentat mai sus, care am văzut este
total defavorabil în zillele noastre datorită mâncărilor porcesate şi semipreparate,
deficienţa continuă şi la nivelul raportului de vitamine omega 3 şi omega 6.
Motivul principal al acestei deficienţe omega – 3 este datorată de trecerea
masivă, în secolul XX, de la grăsimi şi uleiuri tradiţionale la uleiuri vegetale
procesate şi hidrogenate.
În mod tradiţional, vitele erau hrănite cu iarbă, pe când cele din fermele
industriale din ziua de astăzi sunt hrănite cu cereale pentru a le creşte cantitatea
de grăsime şi greutate. Vitele hrănite cu iarbă aveau un raport între omega 3 şi
omega 6 de aproximativ 3 la 1, în timp ce vitele hrănite cu cereale au un raport
de 20 la 1 şi chiar mai mult. Concluzia este că, vitele care sunt hrănite cu iarbă
au mai puţină grăsime corporală şi mai puţine grăsimi saturate. Aproape 10% din
grăsimea lor va fi saturată în comparaţie cu 50% pentru cele hrănite cu cereale.
Celulele noastre au nevoie de un minim de trei grame de grăsimi omega –
3 pe zi, cantitate care se poate obţine în caz de deficit din jumătate de lingură de
ulei de in sau o lingură de untură de peşte. Cercetările recente au arătat că
raportul dintre omega – 6 şi omega – 3 se dezechilibrează existând prea mult
omega – 6, şi poate dura ani de zile până când se va putea restabili un raport
corespunzător.
Deci motivele pentru care ne îngrăşăm sunt diverse dar în realitate patru
joacă un rol important şi anume:2
Raportul între sodiu şi potasiu din celule;
Echilibrul dintre mediul acid şi cel alcalin din organism;
Consumul adecvat de acizi graşi esenţiali;
Nivelul inflamaţiei din organism.
Raporturile cât mai echilibrate ale acestora sunt fundamentale pentru
menţinerea sănătăţii celulare şi pentru a evita bolile, inclusiv
supraponderabilitatea.
2Raymond, Francis Niciodată nu vei mai fi obez, Editura All, Bucureşti, 2007, p. 100.
Raportul dintre sodiu şi potasiu, echilibrul acido – bazic, acizii graşi
esenţiali şi inflamaţiile sunt fundamentale pentru că previne bolile de inimă,
cancer, diabet zaharat, artrită, osteoporoză, boala Alzheimer şi alte boli cronice.
CAPITOLUL II OBEZITATEA ŞI METABOLISMUL
2.1. Perioadele de dezvoltare ale copilului
Copiii sunt consideraţi resursa viitorului. Diverse discipline ca psihologia,
sociologia, antropologia şi medicina au contribuit la promovarea înţelegerii
creşterii şi dezvoltării copiilor.
Termenul de creştere se referă la modificarea parametrilor fizici, iar
dezvoltarea la creşterea funcţiilor şi capacităţii fizice şi mentale. Aşadar,
dezvoltarea este rezultatul a doi factori: maturarea şi învăţarea. Maturarea se
transmite genetic, şi constituie capacitatea normală de dezvoltare sub toate
aspectele: fizic, mintal, emoţional. Însă învăţarea este dobândită ca rezultat al
experienţei şi educaţiei, dovada acesteia fiind schimbarea comportamentului.
Cunoaşterea principiilor de creştere şi dezvoltare permit înţelegerea
acestora, o mai bună înţelegere a copilului precum şi modul de raportare al
acestuia la mediul înconjurător.
Încă de la începutul sarcinii, trebuie să ştie cum se dezvoltă copilul lor
pentru a-şi da seama dacă acesta creşte armonios şi în mod corespunzător
vârstei. Astfel, fiecare copil, în dezvoltarea sa, parcurge mai multe perioade3:
Perioada intrauterină (corespunde lunilor de sarcină petrecute în
uterul mamei);
Perioada de nou-născut (de la naştere până la 28 de zile postpartum);
Perioada de sugar (28 de zile - 1 an);
3Elena Chiţimia, Vladimir Mihăilescu, Letiţia Popovici Puericultură şi pediatrie, Editura Info – Team, 1997, pp. 42 – 50.
Perioada de copil mic sau de antepreşcolar (1-3 ani);
Perioada de preşcolar (3-6 ani);
Perioada de scolar mic (de la 6-7 ani până la pubertate);
Pubertatea (10- 14 ani);
Adolescenţa.
Perioada intrauterină4 (prenatală) corespunde celor nouă luni de
sarcină şi este perioada care precede actul sexual propriu – zis în care cei
doi, bărbatul şi femeia, , celulele reproducătoare s-au unit formând
spermatozoidul printr-o spriralare centrifugală, în cazul organelor masculine,
respectiv ovulul printr-o spiralare centripetă, în cazul organelor feminine.
Spermatozoidul dar şi ovulul au trimis vibraţii spre mediul înconjurător sub
formă de şabloane spiralate, pe măsură ce s-au atras reciproc unul spre celălalt
în uterul feminin, iar mişcarea lor urmează acelaşi şablon, amplificat de
propria rotaţie.
Din momentul concepţiei până în cel al naşterii, ovulul însămânţat creşte,
trecând prin patru perioade majore. Fiecare perioadă se dezvoltă spre
următoarea conform unei funcţii logaritmice de timp cu rotaţia 3. În această
perioadă fătul creşte cel mai mult în comparaţie cu celelălte perioade,
deoarece pe parcursul celor 9 luni, din numai două celule (ovulul şi
spermatozoidul) dă naştere unui întreg organism. Potrivit unei opinii de
specialitate5 se poate distinge următoarele etape:
Prima perioadă 7 zile din momentul fertilizării se petrece în adâncurile cele
mai profunde ale uterului. În această perioadă, ovulul fertilizat îşi sporeşte
4Seminţele neviciate ale celor doi părinţi dau naştere unei individualităţi psihice aflată în căutarea unei noi încarnaţii, împinsă de efectele actelor sale anterioare (karman) şi îmbinarea celor cinci elemente. Deci karma părinţilor trebuie să fie de aceeaşi natură pentru a putea da naştere. Dar dacă meritele părinţilor sunt mari şi cele ale individualităţii spihice sunt mici, şi invers, sau dacă cei doi, părinţii şi viitorul foetus (au aceleaşi merite), fără se se fi acumulat karma din întâlnirea lor, nu poate avea loc concepţia. Nimic nu se întâlneşte fără elementul pământ, de asemenea, reunirea nu se poate fără apă, şi nu există maturizare fără foc, nu există dezvoltare fără vânt, iar dezvoltarea nu poate avea loc fără spaţiu. Sperma normală este albă, grea, dulce şi abundentă. În cazul femeii calitatea ovulelor se determină în funcţie de nromalitatea sângelui menstrual, care în mod normal trebuie să se asemuiască cu sângele de iepure, adică uşor negru. Menstruaţia are loc, în primele 15 zile ale lunii, fiind determinată de elementul lunar care creşte şi cel solar care descreşte. Deci există o relaţie strânsă între macrocosmos şi corpul uman: sângele mestrual adună în această perioadă în timp ce în cea de a doua perioadă a lunii (echivalentul cosmic al elementului alb , sperma, scade, iar soarele, (echivalentul cosmic al roşului), creşte. Deci în prima perioadă a lunii, creşte sperma, însoşeşte de partea cealaltă trecerea sângelui în uter, şi apoi scurgerea lui spre bază. În primele trei zile, raporturile sexcuale sunt contraindicate, din motivele expuse imediat mai sus şi apoi datorită că sunt nefaste vieţii şi corpului partenerului masculin. De asemenea, în a – 11 zi, nu poate fi conceput un băiat, ci numai o fată. Dacă raportul sexual are loc a 4 a , a 6 a, a 8 a, a 10 a, şi a 12 a zi, se naşte un băiat, iar în a 5 a zi, a 7 a , a 9 a, si a 11 a va fi o fată. Dupa a 12 zi, deschiderea uterului este ca o floare de lotus. Sperma este importantă pentru că din ea ia naştere: oasele, creierul si măduva spinării. Iar din sângele mestrual iau naştere carnea, organele pline şi cavităţile. – Amchi Kunsang „Miracolul sănătăţii prin medicina tibetană”, Ed. Antet, p. 123.5Michio Kushi Do – In, Dezvoltarea fizică şi spirituală, Ed. Teora, 2004, p. 56.
diviziunea celulară după un şablon logaritmic: de la 1 la 2, de la 2 la 4, de la 4 la
8, şi de 8 la 16, această creştere urmând mişcarea de creştere a celulei după un
şablon spiralat, determinată o dată cu rotaţia ovulului şi cu mişcările de
deplasare ale axei sale de rotaţie.
A doua perioadă, 21 de zile din momentul însămânţării şi până la
momentul formării sistemului general, este perioada în care se formează sistemul
intern, prin care ulterior se va dezvolta funcţiile digestive şi respiratorie,
sistemul periferic, care se va dezvolta în sistemul nervos, şi sistemul central, care
se va dezvolta în funcţiile circulatorie şi excretoare.
Sistemele interne digestiv şi respirator cresc în şabloane spiralate ce se
extind centrifugal, iar sistemul periferic nervos creşte într-un şablon spiralat
guvernat mai degrabă de forţa centripetă, de contracţie. Astfel sistemele centrale
circulator şi excretor sunt formate în continuare de mişcarea în spirală, între
primele două sisteme principale. Nu numai că fiecare sistem este format în mod
spiralat, ci, de asemenea, în decursul acestei perioade, cele trei sisteme majore –
intern, periferic şi central, sunt alcătuite ca un tot, în straturi în spirală,
conectându-se între ele la ambele capete.
A treia perioadă, este perioada de 63 de zile în care se formează organele,
glandele şi alte structuri importante, acestea se formează în cadrul celor 3
sisteme. Toate cresc în configuraţii spiralate, fie datorită forţei centrifuge,
fie datorită celei centripete. Cea dintâi forţă formează structuri preponderent
cave şi capabile de mişcări, aşa cum sunt: intestinul gros şi cel subţire, stomacul,
vezica urinară şi vezica biliară, iar a doua forţă formează structuri mai
compacte, ca: plămânii, inima, splina, ficatul şi rinichii. Deoarece apar ca
urmare a mişcării în spirală a energiei a câmpurilor morfogenetice sau biofizice
care asigură comutarea pe genele specifice şi renunţarea la altele, în funcţie de
poziţia lor în blastocist din uter. Dacă aceste câmpuri se află lângă axă în vârf,
devin celulele ochiului şi ale esofagului. Dacă sunt în partea de jos vor deveni
anus, iar dacă sunt în centrul blastocistului vor deveni tubul digestiv. Dacă sunt la
suprafaţă vor deveni celulele pielii.
Acum intervine şi o insulinorezistenţă maternă, adică insulina secretată nu
mai este la fel de eficientă şi îi este greu să facă glicemia să scadă. Acest fapt
permite trimiterea cantităţii maxime de glucoză spre făt, pentru a-i asigura
creşterea optimă. La nevoie, mama îşi va găsi energia în rezervele de grăsime.
Acest hiperinsulism suplimentar este cu totul nedorit, pentru că el există deja
spontan la femeia însărcinată. Deci un consum excesiv de glucide cu indice
glicemic (IG) ridicat la femeia însărcinată poate fi de natură nu numai să
favorizeze o creştere în greutate a femeii, dar şi să declanşeze apariţia unui
diabet de sarcină.
A patra perioadă, este de 189 de zile şi până în momentul naşterii. În
decursul acestei perioade, sistemele, organele, glandele şi toate celelalte
componente şi funcţii auxiliare continuă să crească şi devin complete spre
sfârşitul
celor 280 de zile ale etapei embrionare.
Acum, embrionul alternează între mişcarea activă şi mişcarea lentă. În
plus, el de deplasează în spirală, printr-o combinare de rotaţie şi schimbări ale
axei de rotaţie. Pe tot parcursul acestor mişcări în spirală, embrionul realizează
echilibrul între cap şi corp, stânga şi dreapta, faţă şi spate, interior şi exterior, ca
şi între sisteme, organe, glande, şi circulaţia diverselor fluide corporale.
Aceste fluide, cunoscute în doctrina de specialitate ca yin şi yang, sunt
bine echilibrate, pregătindu-se ca un tot pentru naştere. De exemplu,
regiunea capului se compactează, în vreme ce regiunea corpului se extinde.
Partea ventrală a corpului devine mai moale, în timp ce partea dorsală devine
mai tare.
Muşchii şi ţesuturile acumulează acum mai multe proteine şi grăsimi, pe
când oasele acumulează mai multe minerale.
Femeia însărcinată trebuie să evite în mod obligatoriu consumul de glucide
cu indice glicemic ridicat (superior lui 60). Repartiţia glucidelor cu IG mediu sau
scăzut rămâne esenţială şi trebuie să se distribuie pe parcursul celor trei mese.
Aportul este deosebit de important la micul dejun (40 până la 50 g) sub
formă de pâine integrală, cereale brute fără zahăr, dulceaţă fără zahăr6.
Femeia însărcinată suportă tranformări metabolice care o fac foarte
vulnerabilă dacă stă nemâncată. De aceia ea nu trebuie să se abţină de la micul
dejun, căci ar putea să-i provoce tulburări metabolice importante ( hipoglicemie,
apariţia corpurilor cetonice în urină, ca dovadă a detonificării masei musculare).
Pentru femeia însărcinată o jumătate de zi nemâncată echivalează din punct de
vedere al urmărilor fiziologice, cu un post de o săptămână ca pentru o femeie
care nu aşteaptă un copil.
Pentru femeia însărcinată nu se pune problema raţionalizării grăsimilor,
unele îi sunt chiar necesare. Fătul are nevoie pentru constituirea propririlor
rezerve, dar şi nevoi particulare, fosfolipidice, pentru dezvoltarea creierului.
6Michel Montignac Obezitatea la copii, metode de prevenţie şi tratament. Editura Litera, Bucureşti, 2010, p.93.
Pentru dezvoltarea sarcinii în condiţii normale trebuie să consume apă
minerală, în special toate acele ape bogate în săruri minerale şi în primul rând
calciu. Acestea vor completa aporturile în lichide.
Apa de la robinet, mai ales cea care trece prin instalaţia veche şi care
eventual are ţevi din plumb, face ca fătul să sufere de saturnism, ceea ce poate
declanşa o naştere prematură şi o alterare a viitoarelor performanţe intelectuale
ale copilului.
Conţinutul în nitraţi al apei de la robinet trebuie să fie sub 50 mg/l, ceea
ce, din nefericire este greu de atins în zilele noastre, de aceea se recomandă apa
filtrată.
Sucurile de fructe sunt deosebit de indicate datorită aportului lor de
vitamina C, cu condiţia să fie proaspete şi stoarse pe loc. Sunt contraindicate
toate cele care conţin inlocuitori de zahăr (polioli), îndulcitori şi alţi aditivi. În
acest sens sunt de evitat coca -cola, care conţine, între elemente nocive, multă
cofeină şi acid fosforic care perturbă metabolismul calciului. Ceaiul este total
nerecomandat femeii însărcinate, şi asta din două motive:
- conţine prea multă cofeină;
- duce la o carenţă de fier, ca urmare a acţiunii acizilor tanici.
Perioada prunciei durează din momentul naşterii şi până la momentul
dobândirii poziţiei verticale. În acest răstimp, omul reproduce evoluţia străveche
a speciilor animale care s-a petrecut pe uscat după formarea continentelor, până
la epocile recente, când a apărut rasa umană.
În această perioadă de repetare de aproximativ 400 de milioane de ani
biologici, ne dezvoltăm percepţiile mecanice, în următoarele 12 săptămâni,
creşterea percepţiilor senzoriale se dezvoltă o dată cu funcţiile mecanice, iar în
următoarele aproximativ 36 de săptămâni, conştiinţa noastră senzorială
continuă să crească. În acest timp, alături de precedentele reacţii mecanice şi
senzoriale, mărim logaritmic dimensiunile spaţiului înconjurător, în vreme ce
poziţia se îndreaptă spre verticală, trecând prin etapele de amfibian, reptilă,
mamifer şi maimuţă. Mişcările corpului aflat în creştere reflectă, de asemenea
mişcarea în spirală, atunci când se aplecăm în faţă, alcătuieşte spirala corpului;
când se întinde, descompunem spirala corpului. În mod similar, atunci când
îndoim braţele, formăm spirale, iar când le întindem descompunem spirale.
În respiraţia noastră, inspiraţia şi expiraţia determină mişcări în spirală
opuse ale aerului care trece prin cavităţi nazale. Atunci când înghiţim alimentele
şi băuturi, mişcarea lor de coborâre descrie o spirală opusă celei a mişcării de
eliminare a urinei şi fecalelor.
În primele luni de viaţă sugarul mic se bizuie nutriţional pe un singur
aliment, care dacă este insuficient calitativ nu poate fi compensat de un alt
aliment, laptele matern în care există toţi factorii nutritivi necesari sugarului în
primele 4 – 6 luni de viaţă. Laptele matern este ideal pentru nutriţia sugarului,
mai ales în primele 4 – 6 luni de viaţă, având compoziţia nutritivă optimă
necesară creşterii, dezvoltării şi maturării. Compoziţia laptelui matern variază
funcţie de nevoia individuală extragestaţională a sugarului, posibil de o bază
genetică sau ca rezultat al unor mecanisme feedback, pe care mama şi le
însuşeşte în cursul gestaţiei. Laptele uman nu este, aşadar, o entitate
standardizată, aşa încât nu poate fi imitat perfect de nici o formulă de lapte
adaptat. S-a apreciat că sugarul la sân, primeşte o raţie care înregistrează, în
cursul aceleiaşi zile şi chiar în cursul aceluiaşi supt, variaţii importante,
concordante cu nevoile sale, sugarul hrănit artificial primeşte formule mecanice
şi constante din punct de vedere cantitativ şi calitativ. De exemplu, cantitatea de
grăsimi din laptele matern este mult mai redusă la începutul suptului şi creşte în
cursul aceluiaşi supt. Conţinutul mai mare de grăsimi de la sfârşitul suptului ţine
de secreţia de prolactină indusă chiar de subt şi are un efect de control asupra
apetitului (senzaţia de saţietate pe care o produce conţinutul mai mare de
grăsimi îl face pe sugar să înceteze a mai suge).7
În această perioadă are loc:
creştere rapidă în lungime şi greutate;
anticorpii sunt transmisi prin laptele matern;
bebeluşul doarme mult, având faţa inexpresivă;
apariţia unor fenomene fiziologice: icterul fiziologic al nou-
născutului, meconiul, erupţii cutanate şi iritaţii, scădere în greutate;
apariţia reflexelor necondiţionate (cu care bebeluşul s-a născut) şi
a celor condiţionate (învăţate) legate în principal de actul suptului la sânul
mamei.
Alimentaţia naturală cu late uman a reprezentat modul principal de
alimentaţie a sugarului de la începutul istoriei omului, până în secolul al XX –lea,
dacă mama nu putea alăpta, nu exista în mod obişnuit altă alternativă decât
donarea laptelui de către o altă femeie (doică).
7 Victor Duţă Cum să scăpăm de obezitate: metode eficiente de slăbire pentru copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni. Editura Andreas Print, Bucureşti, p. 139.
Alimentaţia la sân oferă alimentul specific (adaptat speciei), ea fiind
recomandată tuturor sugarilor chiar şi celor născuţi înainte de termen, pentru că
laptele uman este complet şi favorizează interrelaţia mamă – copil.
Aşadar, această perioadă se caracterizează prin :
creşterea rapidă în lungime şi greutate;
apariţia dentiţiei de lapte;
datorită dentiţiei de lapte şi a dezvoltării corespunzătoare a sistemului
digestiv, alimentaţia poate fi diversificată;
organismul îşi dezvoltă propria imunitate, astfel că anticorpii nu mai
provin exclusiv din laptele mamei;
apare somnul de lungă durată;
spre sfârşitul perioadei începe să meargă, să vorbească şi să îşi formeze
personalitatea;
principalele afecţiuni ce pot apărea sunt: diaree, infecţii respiratorii,
otite, erupţii cutanate etc.
Studiile au demonstrat că sugarii hrăniţi cu biberonul au o creştere în
greutate mai rapidă decât copiii hrăniţi la sân. Compoziţia de proteine a fiecărei
formule ar fi unul dintre motivele acestei diferenţe.8
Rolul protector al laptelui matern (în termeni de prevenire a obezităţii) a
fost subliniat mai ales de un studiu german făcut pe 10 000 de copii cu vârsta
cuprinsă între cinci şi şase ani. S-a constatat că copiii care beneficiază de un timp
de alăptare mai mare de şase luni, riscul de a fi supraponderali era mai mic cu
30% şi riscul de obezitate, redus cu 40%. Mai mult, studiul arată că, cu cât se
prelungea timpul de alăptare maternă, cu atât riscul de obezitate a copilului se
reducea9.
Laptele matern conţine numeroase substanţe cu proprietăţi extrem de
benefice pentru copil:
imunoglobuline (IgA), care asigură o imunitate naturală. Apără
împotriva infecţiilor şi împiedică pătrunderea intestinală a
proteinelor străine;
imunoglobuline (IgM, IgC şi IgD, active împotriva antigenilor
infecţioşi şi alimentari;
lactoferine, care împiedică proliferarea bacterilor (colibacili) a
micozelor;
8Paula Kelly Îngrijirea copilului în primul an de viaţă - Ghid ilustrat pas cu pas pentru tinerii părinţi,
Editura Meteor Press, Bucureşti, 2007, p. 56. 9Michel Montignac Op. Cit., Editura Litera, Bucureşti, 2010, p. 111.
bacillus bifidus care combate flora patogenă;
laptele matern conţine un aport proteic mai bogat în complexuri
minerale valoroase (fosfat, citrat, calciu, magneziu), mai dispune şi
de un aport insolubil care corespunde cazeinei, şi reprezintă 20% din
aportul total proteic faţă de 80% în laptele de vacă.;
forma solubilă a proteinelor din lactoserum din laptele de mamă
include:
- alfalactoalbumină cu rol covârşitor în sinteza lactozei;
- lactotransferina care serveşte la transportul fierului şi al zincului în
intestin şi exercită o acţiune antibacteriană;
- imuglobinele( IgG, IgM şi IgA) nu există în laptele de vacă. Anticorpi
de IgA îmbracă mucoasa intestinală a sugarului pentru a împiedica păstrunderea
proteinelor străine, bacteriene şi virale, în circulaţia generală.
Toate aceste proteine, în afară de proprietăţiile specifice, oferă copilului,
prin laptele matern, diverşi aminoacizi esenţiali, ceea ce nu este evident în cazul
laptelui de vacă.
Mai mult studiile au arătat că sugarii hrăniţi la sân prezintă mult mai
puţine riscuri de a deveni obezi în adolescenţă şi că acest risc este cu atât mai
mic, cu cât timpul de alăptare este prelungit. În acest sens, este evident că
cantitatea mai mică de proteine din laptele matern este un factor preventiv
important pentru obezitatea la copil. Din această cauză, majoritatea specialiştilor
în pediatrie sunt înclinaţi să recomande o reducere a aporturilor proteice la
sugar, mai ales atunci când acesta nu este hrănit la sân. Faptul este deosebit de
important odată cu diversificarea alimentaţiei, la patru – cinci luni, când multe
mame sunt tentate să completeze alimentaţia bebeluşului lor dându-i lapte de
vacă, obişnuit, degresat.
S-a demonstrat că, în aceste cazuri, e mai bine să se continue cu laptele
pentru copii de vârsta a doua, care, deşi conţine mai multe proteine decât laptele
matern, conţine mult mai puţine decât laptele de vacă degresat. Astfel,
reducerea aporturilor proteice la sugarul între 12 şi 18 luni nu afectează
creşterea, în schimb reducea riscul de exces ponderal. Laptele de mamă rămâne
hrana cea mai indicată nou născutului. Un supt timpuriu, chiar imediat după
naştere, favorizează un început bun pentru lactaţie. El permite copilului să sugă
colostrul, acel lichid galben care produce laptele, foarte dens şi deosebit de bogat
în anticorpi (IgA).
Colostrul este prima secreţie a glandei mamare. Pentru a beneficia de el,
nou – născutul trebuie să fie pus la sân cel târziu la o oră după naştere. Ideal ar fi
să se înceapă suptul chiar în sala de naştere, întrucât colostrul este deosebit de
bogat în minerale şi anticorpi materni şi în proteine. Este extrem de benefic
pentru nou – născut. Mai întâi pentru că este foarte hrănitor şi în acelaşi timp
favorizează rezistenţa imunitară şi motricitatea intestinală a copilului. Astfel se
faciliteată evacuarea meconiului, primele scaune (verzui) ale nou – născutului.
Apoi, colostrul favorizează apariţia treptată a laptelui, ceea ce diminuează riscul
de angorjare mamară. În final, colostrul pregăteşte laptele de tranziţie. Laptele
de tranziţie începe să curgă odată cu „apariţia laptelui”, care se produce la circa
trei zile după naştere. Mai puţin bogat în anticorpi şi în proteine, conţine în
schimb mai multă lactoză şi calciu. Este secretat din ziua a opta până în ziua a
douăzecea.
Laptele matern furnizează astfel nou – născutului un formidabil arsenal
imunitar pe plan intestinal şi pulmonar, îl apără împotriva infecţiilor ORL şi
împotriva gastroenteritelor, încă multă vreme după perioada alăptatului.
Printre altele, laptele matern este uşor de digerat şi, datorită lui, practic nu
există riscul intoleranţei. În cele din urmă, alăptarea maternă îl apără nu numai
pe sugar, ci şi pe copilul şi pe viitorul adult de:
alergii, atunci cân există antecedente de alergie în familie. Un studiu
a arătat că alăptarea exclusiv la sân timp de cel puţin patru luni este un factor
preventiv pentru prevenirea astmului;
obezitate,
diabet de tip I. Apariţia acestei boli imunologice este favorizată de
consumul de proteine din laptele de vacă în timpul alăptării în fragedă copilărie.
În Japonia preponderenţa acestui tip de diabet este foarte scăzută deoarece
consumul de lapte de vacă nefermentat este foarte redus, mai puţin de 3 g/zi, în
timp ce răspândirea acestei boli este cea mai crescută din lume în Filnanda,
unde consumul de lapte de vacă la copii este de 28 g /zi.
Perioada de copil mic sau de antepreşcolar (1-3 ani)
Din punct de vedere psihic, în această perioadă este momentul
adoptării poziţiei verticale, astfel încât, mişcarea devine fizică şi mai activă,
urmând un şablon spiralat, între mărire şi micşorare. Copilul când stă în picioare
în timpul zilei, tinde să întindă la maximum spiralele corpului, păstrând corpul în
general drept, însă când doarme, în timpul nopţii, tinde să micşoreze spirala
corpului, capul şi picioarele fiind îndoite spre interior. Dacă copilul se mişcă
rapid, ca în alergare, se formează spirala într-o formă îndoită, însă când se
odihneşte, de asemenea, se măreşte spirala, întrucât picioarele, braţele şi
întregul corp sunt întinse, într-o stare relaxată. Iar când articulează sunete,
aerul părăseşte corpul, formând un şablon spiralat în extindere, însă când
expiră, aerul circulă spre interior, formând o spirală mai strânsă.
Astfel, funcţiile senzoriale sunt îndeplinite prin mişcarea în spirală a
capului, care identifică intensitatea, direcţia şi distanţa impulsurilor senzoriale.
Funcţiile psihologice şi dezvoltarea diverselor gânduri au loc după un
şablon spiralat. Deci în perioada prunciei, ne dezvoltăm conştiinţa senzorială
şi emoţională în decursul celei de a cincea perioadă, continuăm să ne
dezvoltăm conştiinţa intelectuală, care creşte şi se manifestă în spirală, spre
dimensiunile mari ale mediului exterior, sub forma imaginaţiei, speculaţiei,
calculului, ipotezei şi a altor funcţii pe care, în general le denumin, cunoaştere.
Din punct de vedere fizic, în această perioadă, se înregistrează o încetinire
a ritmului de creştere în lungime şi greutate. De asemenea, se dezvoltă
perimetrele capului, membrelor, trunchiului şi se modifică astfel proporţia dintre
ele.
Prin urmare, această perioadă este caracterizată de următoarele aspecte:
aspectul organismului se schimbă, deoarece proporţia între
elementele corpului se modifică;
copilul începe să meargă şi să vorbească;
îmbolnăvirile frecvente sunt cauzate de: intoxicatii, accidente in
casă sau pe stradă datorate neglijentei părinţilor (inec,
electrocutare), boli ale tractului respirator, otite, tulburări de
comportament etc.
Copilul îşi exersează vocabularul şi începe să-l îmbogăţească. Propoziţiile
lui sunt scurte, de doar 2-3 cuvinte, dar înţelege mai mult decât poate vorbi.
La 1 an, copiii cunosc câteva cuvinte scurte (mama, tata, papa, caca), însă
în jurul vârstei de 2 ani, unii copii pot cunoaşte în jur de 100-150 de cuvinte. Se
spune că dacă la sfârşitul perioadei de copil mic (după 3 ani) nu cunoaşte mai
mult de 50 de cuvinte, este indicat să se consulte un pediatru pentru a vedea
dacă ceva este în neregulă.
Perioada de preşcolar (3-6 ani)
Această perioadă se caracterizează printr-o dezvoltare complexă şi cu
influenţe asupra evoluţiei biopsihice ulterioare. Expresia celor 7 ani (6 ani) de
acasă pe care "omul îi are sau nu îi are" reflectă tocmai importanţa constituirii
bazelor activităţii psihice şi conturarea trăsăturilor de permeabilitatea ce îşi pun
pecetea pe comportamentele viitoare.
Între 3 şi 6 ani are loc creşterea de la +/- 92cm la +/-116 cm ca statură şi
o creştere de la +/-14kg la +/-22kg ponderal. Concomitent are loc o schimbare şi
dezvoltare a structurii muşchilor, descreşte ponderea ţesutului adipos, pielea
devine mai elastică, mai densă, procesul de osificare este intens la nivelul
epifizelor oaselor lungi, a celor toracice şi claviculare, dantura provizorie începe
să se deterioreze şi mugurii danturii definitive se înăresc. Organismul în
întregime devine mai elastic, iar mişcările mai suple şi sigure.
În această perioadă se observă o agitaţie mai mare la băieţi, şi o cooperare
mai dezvoltată la fetiţe însoţită de o activate verbală mai bogată.
Perioada de şcolar mic (de la 6-12 ani până la pubertate)
Această perioadă este apreciată de unii autori ca fiind sfârşitul copilariei şi
un început primar al pubertăţii. Este perioada caracterizată de o creştere fizică
mai redusă dar foarte intensă din punct de vedere al dezvoltării emoţionale şi
sociale. Familia nu mai reprezintă unica sursă de influenţă a copilului, şcoala are
acum un rol important în influenţarea şi dezvoltarea comportamentului.
Problemele acestei etape sunt legate de adaptarea şcolară şi de învăţare.
În jurul vârstei de 6-7 ani, în viaţa copilului se petrece un eveniment cu
totul deosebit, acela al intrării în şcoală. Întreaga sa dezvoltare fizică şi psihică
este influenţată de acest nou factor. Învăţarea devine tipul fundamental de
activitate, solicitând intens intelectul şi determinând dezvoltarea unor capacităţi
şi strategii de învăţare. Paralel cu acest proces, copilul face achiziţii importante,
deprinderile de scris-citit, devin condiţia şi instrumentul însuşirii celorlalte
achiziţii.
Aspectele cele mai importante ale dezvoltării fizice sunt următoarele:
• creşterea în înălţime este uşor încetinită între 6 şi 7 ani dar apoi ritmul
este mai mare şi la sfârşitul stadiului înălţimea medie este la băieţi de 132 cm iar
la fete de 131 cm. Există însă tendinţa ca fetele să aibă pentru prima dată un
uşor avans faţă de băieţi;
• creşterea în greutate este relativ constantă şi se ajunge, în medie, la 29
kg la băieţi şi 28 kg la fete;
• osificările cele mai importante din acest stadiu se petrec în următoarele
zone: la nivelul coloanei vertebrale dar curbura lombară este încă instabilă şi în
pericol de a se deforma dacă şcolarii au poziţie proastă la scris sau duc greutăţi
mari; în zona bazinului, la mâini (carpiene şi falange); continuarea schimbului
dentiţiei provizorii. Se întăresc articulaţiile şi creşte rezistenţa generală a
sistemului osos;
• cele mai importante perfecţionări ale sistemului muscular sunt la nivelul
mâinii, a acelor grupuri musculare implicate în scriere;
• la nivelul sistemului nervos sunt importante următoarele schimburi:
a) creşte masa creierului pâna la 1200-1300 g;
b) din punctul de vedere al structurii neuronilor creierul şcolarilor
mici este aproape ca al adultului;
c) se dezvoltă în mod deosebit, sub raport funcţional lobii frontali;
d) creşte viteza de formare a legăturilor dintre neuroni;
Se dezvoltă şi se perfecţionează activitatea motorie generală, mai ales
autocontrolul. Abilităţile motorii se dezvoltă şi ca urmare a exerciţiului fizic din
orele de educaţie fizică. Copilul între 6-7 ani/10-11 ani poate învăţa orice sport:
mersul pe bicicletă, înot, patinaj, handbal etc., cu condiţia ca el să fie susţinut şi
stimulat în acest sens.
S-a considerat că între 5 şi 15 ani, copiii cresc de trei ori: greutatea
corporală, volumul plămânilor, inimii şi consumul maxim de oxigen.
Frecvenţa cardiacă înregistrează următoarele caracteristici:
frecvenţa cardiacă de repaus este în medie peste 80 b/minut în
copilărie;
frecvenţa cardiacă de repaus ajunge la valoarea vârstei adulte la
pubertate;
maximul frecvenţei cardiace este în funcţie de vârstă (220);
Volumul sistolic
volumul sistolic este strâns legat de mărimea inimii;
copiii între 5 şi 16 ani au un volum sistolic de 30 până la 40 ml.
Debitul cardiac
debitul cardiac este legat de mărime;
creşterea debitului cardiac este direct proporţională cu creşterea
volumului sistolic;
creşterea debitului cardiac pentru o anumită creştere a consumului
de oxigen este constantă pe tot parcursul vieţii, este aceeaşi în
copilărie ca şi la vârsta adultă;
Respiraţia
frecvenţa respiratorie este de 12 – 15 respiraţii/minut în copilărie şi
ajungând la 16 respiraţii /minut la vârsta de 17 – 18 ani;
capacitatea vitală şi maximul ventilaţiei voluntare corelată cu
înălţimea, cu toate că este mai mare la băieţi decât la fete la
pubertate, poate fi datorată unei creşteri a ţesutului pulmonar.
Pubertatea (12- 14 ani)
Pubertatea este perioada de dezvoltare a corpului de la copilărie spre
maturitate. Este marcată de mari modificări fizice, cea mai importantă fiind
maturizarea din punct de vedere sexual al băieţilor şi a fetelor, care face posibilă
reproducerea.
În jurul vârstei de 10 ani la fete şi între 12-13 ani la băieţi are loc un salt de
creştere. Rata de creştere se diminuează semnificativ în jurul vârstei de 14-15 ani
la fete şi 16-17 ani la băieţi. În acest moment, corpul este aproape adult, şi matur
din punct de vedere sexual. Pubertatea începe la orice vârstă cuprinsă între
aproximativ 11 şi 16 ani, media fiind de 13 ani. De obicei, la fete începe cu un an
mai devreme decât la băieţi. S-a constata în ultimii 150 de ani, că în ţările
dezvoltate, copiii ajung la pubertate la o vârstă din ce în ce mai mică.
Aceste aspecte fizice sunt controlate de variaţiile rapide ale hormonilor,
mesagerii chimici ai corpului. Aceste schimbări includ creşterea rapidă şi
dezvoltarea muşchilor, împlinirea corpului, creşterea sânilor la fete, îngroşarea
vocii şi creşterea părului pe corp la băieţi etc.
Modificările fizice care se produc în timpul pubertăţii sunt declanşate de
diferiţi hormoni. Aceştia sunt mesagerii chimici ai corpului şi circulă prin
intermediul sângelui. Fiecare este produs de către un organ, o glandă şi are
efecte asupra altor organe sau a anumitor ţesuturi altundeva în organism.
Hormonii asociaţi cu pubertatea sunt produşi de glanda pituitară de la baza
creierului, de testicule sau de ovare şi de glandele suprarenale poziţionate
deasupra rinichilor. Lobul anterior al glandei pituitare acţionează primul.
Sunt puse în mişcare de mesajele nervoase ale hipotalamusului din creier,
care se manifestă ca un ceas biologic, ce porneşte doar la vârsta potrivită. Primul
hormon secretat de lobul anterior al glandei pituitare este hormonul somatotrop
sau hormonul de creştere. Acesta actionează direct asupra ţesuturilor corpului
(anatomic numite somatice) determinând creşterea şi multiplicarea celulelor.
Rezultatul este, mărirea oaselor şi a muşchilor.
Adolescenţa
Spre deosebire de pubertate, adolescenţa este perioada de trecere de la
copilărie la vârsta adultă, funcţiile organismului fiind perfecţionate la maximum,
adolescenţa fiind perioada de definitivare a caracterului viitorului adult, întregul
organism are un echilibru bine definit. Tânărul trece de la o stare de dependenţă
social – economică totală, în care şcoala şi familia îi călăuzeau activitatea şi
comportamentul, la o independenţă relativă. El încearcă să îşi formeze o
personalitate stabilă, manifestând interes pentru valorificarea forţelor proprii.10
Prietenia este privită cu alţi ochi şi este mai durabilă. Tinerii de ambele
sexe se simt, în această perioadă, atraşi între ei, relaţiile lor dobândind tot mai
mult o motivaţie interioară.
Adolescentul are o labilitate crescută şi este preocupat de el însuşi. Acest
lucru se simte mai mult la băieţi decât la fete. Băiatul nu face o selecţie riguroasă
a partenerei, ci se mulţumeşte cu satisfacerea rapidă a impulsurilor sexuale. Fata
are instinctul sexual mai slab dezvoltat, deşi din punct de vedere morfo –
funcţional el este mult mai precoce. Pe fondul unei afectivităţi crescute, alegerea
partenerului se realizează cu mult discernământ.
Prin urmare, adolescenţa este perioada cea mai importantă a dezvoltării
umane, perioadă de numeroase şi profunde schimbări biologice, fizice, psihice,
morale, etc, perioadă a dezvoltării, în care dispar trăsăturile copilăriei, cedând
locul unor particularităţi complexe şi foarte bogate, unor manifestări psihice
individuale specifice.
2.2. Secreteale metabolismului in menţinerea greutăţii corporale
Metabolismul înseamnă procesele prin care organismul nostru utilizează
mâncarea digerată pentru creştere şi pentru obţinerea energiei vitale în vederea
functionarii eficiente a organismului uman. Majoritatea alimentelor pe care le
ingerăm sunt descompuse până la glucoză, care este forma sub care există
10 Vasile Niţescu Adolescenţa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1985, p. 47.
zahărul în sânge. Aşadar, glucoza este principala sursă de combustibil pentru
organism.
După digestie, glucoza trece în fluxul sangvin, acolo unde este folosită de
către celule pentru creşterea şi pentru obţinerea energiei vitale. Pentru ca
glucoza să poată pătrunde în interiorul celulelor este nevoie de prezenţa
insulinei. Insulina este un hormon produs de pancreas, care este o glandă de
dimensiuni mari aflată în spatele stomacului.
Atunci când mâncăm, pancreasul produce în mod automat cantitatea
adecvată de insulină pentru a deplasa glucoza aflată în sânge în interiorul
celulelor noastre.
Sintetizând, metabolismul reprezintă procesul prin care au loc
transformările diferitelor substanţe în organism, procesul de transformare care se
realizează în două etape11:
prin anabolism, care înseamnă asimilare, construcţie (reprezentat
de digestie, absorbţie şi metabolismul intermediar, tradus prin
schimburile ce au loc continuu între sânge şi celulă prin intermediul
peretelui capilar);
catabolismul (dezasimilare, distrucţie celulară).
Pentru ca procesele metabolice care întreţin viaţa şi care generează
energia necesară tuturor activităţilor să se desfăşoare la parametrii normali, este
necesar ca atât cantitatea nutrienţilor cât şi raportul dintre ei, să se afle la nivele
optime de vitalitate prevăzute pe meridianele urmane. Deoarece metabolismul
se desfăşoară în interiorul celulelor, este necesar ca substanţele importante care
provin din alimente să ajungă din tubul digestiv în sânge, şi de aici în spaţiul
interstiţial şi mai departe, trecând de membrane, în interiorul celulelor să se
transforme în hrană energetică meridională.
Se poate conchide, că nutrienţii din alimente reprezintă acei compuşi
exogeni (ce provin din afara organismului), care, după o prealabilă digestie şi
absorbţie, participă la metabolism, proces indispensabil vieţii, precum şi la
nutriţia celulară.
Calea parcursă de un principiu alimentar cu valoare de nutrient este
următoarea:
11Barry, Atkinson Obezitatea între a fi sau a nu fi, Editura Alex – Alex, Bucureşti, 2001, p. 66.
ALIMENT → DIGESTIE → ABSORBŢIE DIGESTIVĂ → CIRCULAŢIE
→ABSORBŢIE CELULARĂ → NUTRIŢIE CELULARĂ.
Studiul organismului uman pe ideea combaterii obezitatii poate fi abordata
numai pe etape ale varstei fie ca ne adresam sexului masculin sau feminin
pentru că in aceste etape se produc reajustari hormonale. Iar schimbarile
hormonale si chimice din organismul uman actioneaza pentru creier ca un
semnal – spectru frecvential, prin care i spune individului sa intre in modul de
conservare a grasimilor utile metabolismului ce se efectueaza prin anabolism.
Specialistii in nutritie au considerat ca dietele urmeaza un tipar – similar, si cam
toate transmit mentalului nostru, mesajul foamei catre organism, mesaj care
impune activarea unor programe genetice vechi când de fapt ar trebui să
acceseze programele care alimentează întreg organismul cu fluxul de vitalitate
care se pretinde a fi încredinţat. Este vorba de programele genetice de
supravietuire si conservare, cunoscute si ca programele FAT.12
Programele genetice transmit profilului metabolic al organismului,
semnalandu-i acestuia ca intr-o etapa a vietii are nevoie sa fie mai gras din
motive de autoconservare si supravietuire. Iar daca organismul lucreaza
impotriva acestor simuli dictati automat prin declansarea programelor genetice,
apare asa – zisa senzatie de foame continua atunci cand tinem o dieta. De aceea
este recomandata realizarea unei diete adecvate varstei, care sa nu transmita
mentalului nostru, senzatia de foame, ca urmare a administrarii unui program la
dieta. Cu cat programul dietei este mai armonios cu atat stimuli de o asemenea
maniera sunt transmisi tiroidei. Spre exemplu, daca programul dieta este doar
partial adecvat organismului uman, tiroida va transmite mesajul de incetinire a
metaboismului generat, traducandu-i reactia ca nu trebuie numai sa slabeasca
daca mananca putin ci sa transmita si activarea programului energetic de
depozitare a grasimii, ceea ce ne face sa devenim mai eficienti in depozitarea
grasimii si pierderea abilitatii de a o arde.
Studiile au indicat că nu este recomandată impunerea unei diete la
adolescenti pentru că există o probabilitate foarte mare ca acestia să se îngraşe
în următorii 5 ani. Cea mai indicată modalitate de slăbire este o măncare
cumpătată, bogată în diverse vitamine şi fibre care să ne păstreze din punct de
vedere mental în spectrele de frecvenţe care nu solicită şi impune tipuri variabile
de stresuri.
12 Jon Gabriel „Metoda Grabriel” – calea revoluţionară de transformare a corpului fără dietă.
Femeile gravide dispun şi ele de programele FAT care pot fi activate, cu
scopul de a le face să ajungă la greutatea corporală necesară să hrănească
corespunzător fetusul în creştere. Aceste programe la om nu sunt comune ca la
animalele - mamiferele. De exemplu, la animalele care hibernează, programele
FAT incep sa fie activate în lunile dinaintea iernii, cu scopul de a le forţa să
câştige în greutate cât mai mult posibil.
Atunci când Programele genetice FAT sunt active, în organism au loc
anumite schimbări hormonale şi chimice subtile, menite să ne dirijeze o anumită
senzaţie de stare a organismului nostru.
Prin acestea organismul este programat inca de la inceputurile omenirii să
fie protejat de pericolele şi nesiguranţele unei lumi vechi, în care ameninţările
zilnice împotriva vieţii se reduceau la trei aspecte principale: foamea, frigul si alte
intemperii ale naturii. In zilele noastre, organismele umane sunt obligate sa
restarteze vechile programe genetice si sa treaca pe frecventele de vibratii care
sunt emanate de cosmos in prezent cu mult superioare instinctelor de
supravietuire care au existat in vechime. Oamenii sunt pusi fata in fata cu o
realitate care ne obliga sa stim, sa evidentiem propriile nevoi biologice pentru a
ne putea dezvolta armonios pentru satisfacerea cu eficienta si randament optim
activitatiile cotidiene.
În fond şi la urma urmei, toate se rezumă la capabilitatea organismului de
a absorbi şi sintetiza din alimentaţia zilnică dar şi din mediul înconjurător energia
degajată din proteine şi aminoacizii cu care interferează organismul în buna sa
funcţionare.
În continuare vom aborda mecanismul de sinteză şi eliberare a hormonilor
de creştere din glanda hipofizară, care pune în legătură toţi amonoacizii şi
proteinele din organism, unii fiind eliminaţi şi prin piele cu prilejul efectuării
exerciţilor de gimnastică în sala de gimnatsică, parc sau acasă. Aşadar, putem
considera că prin efortul fizic – gimnastica în cazul sexului feminin şi efortului
muscular, în cazul sexului masculin, întreprins, organismul uman efectuează o
eliberare naturală a unor cantităţi importante de hormoni de creştere, care vor
mări forţa şi rezistenţa organismului la intemperiile mediului ambiant. Mai ştim că
hormonii de creştere sunt asimilaţi elementelor nutritive depozitate în glanda
pituitară, cu rolul esenţial în eliberarea hormonilor de creştere, ca răspuns la
stimulii de genul: exerciţilor fizice, o anumită dietă adecvată şi chiar prin odihna
periodică a organismului prin somn.
Combinând exerciţiile fizice cu administrarea de proteine şi aminoacizi
vom reuşi să producem biochimismul adecvat organismului uman, împreună vor
stimula impulsurile electrice de natură să elibereze, cantitatea de hormoni de
creştere. Acum, creierul uman perfect racordat la neurotransmiţători va sesiza
schimbările de impuls electric, generat de metabolismul neuronilor, care se
comportă asemenea unui sistem electric propagator de impulsuri ce descriu,
două faze funcţionale: o fază neexcitată în care stimulii nu depăşesc un anumit
prag de intensitate şi deci nu descarcă informaţie în organism, şi o fază excitată
când se descarcă impulsuri, semnale de comandă prin axon (fir – canal). Deci
neuronul asigură circulaţia energetică şi bio-informaţională prin corelarea cu
informaţiile energetice, provenite din mediul înconjurător, după un mod simplu
astfel: descărcări rare pentru o intensitate simultană mică, şi descărcări dese
pentru o intensitate mare a excitaţiei. Astfel, neuronul îşi croieşte propriul sistem
de telecomunicaţii nervoase prin sinapse, care sunt reprezentate ca un sistem
chimic de forma unei joncţiuni cu două membrane, cea a butonului axional
(presinaptică) si cea dendritică (postsinaptică) prin care se realizează
deschiderea şi închiderea trecerii impulsurilor electrice sosite prin axon în
membrana presinaptică, unde se formează un flux energetic ca urmare a
moleculelor de acetilcolină, cunoscut şi ca mediator chimic. Moleculele de
mediator chimic se epuizează prin intervenţia unei enzime specifice, prin care tot
sistemul telecomunicaţional nervos este readus la starea de repaus.
Când molecula de acetilcolină este suficientă ca să dezvolte în membrana
postsinaptică o diferenţă de potential electric, asemenea celui propagat prin
axon, membrana presinaptică va începe să se comporte ca un traductor al
frecvenţei de repetiţie a impulsurilor, în fluxul de mediator chimic. Iar sinapsa se
va comporta ca un filtru de prelucrare a informaţiei bioenergetice cerebrale în
momentul când aceasta intră în sistemul neurotransmiţător. Impulsurile electrice
sunt transportate de ionii care se deplasează cu zeci de metri pe secundă, prin
nervi în relee mai ample ale neuronilor care sunt cu milioanele şi sunt dispuse
asemenea unor dispozitive analogice. Toate aceste sisteme prelucrează
informaţia energetică din creier, pe care o utilizează ca impulsuri numerice ce
decurg din numărul lor, în zecimea de secundă. Aşadar, neuroniii cerebrali
controlează neîncetat informaţiile din mediu (prin legături inverse şi procese de
inhibiţie), excluzând semnalele lipsite de o semnificaţie imediată şi importantă,
care doar ar surmena sistemul nervos. Prin căile olfative se efectuează procesul
de transformare a influxului nervos – electric, în informaţii osmice de natură
chimică, conversia realizându-se la nivelul corpului neuronal receptor (bipolar),
care este asemenea unui sistem electric ce codifică, elaborează şi transmite apoi
semnalele sau impulsurile electrice spre o scoarţă înregistratoare printr-un
proces centrifug (activ), care se adaptează proceselor de analiză chimică ce
trebuie să aibă loc exclusiv în cili olfativi. Acum cilii olfativi reţin substanţele
odorante - un fel de coloid degajat prin procesul de suprafaţă, datorat
fenomenului de absorţie din mediu ambiant – de la nivelul solului, unde se
produce un schimb de ioni. Particulele coloidale din sol reţin electrostatic ionii pe
suprafaţa lor, care nu sunt prea tare legaţi, fapt ce le permit trecerea cu cei din
suprafaţa firişorului din axon, care înlocuieşte permanent, ionii de hidrogen, care
trec pe particulele din sol. În acest proces organul vederii, receptorull
neuroepitelial este legat de un suport pigment-epitelial, pigmentul indinspensabil
prinderii luminii incidente la fel de indinspensabilă prinderii moleculelor odorante.
Deci conversia proceselor neurocerebrale – electrice din creierul uman în
conversia osmică de natură chimică, concură de acum inclusiv cu mecanismul
distribuţiei apei în organismul uman, menită să transporte proteinele şi
aminoacizii prin vasele capilare. Aici mecanismul este influenţat şi de presiunea
din mediul înconjurător, care se va reflecta asupra circulaţiei plasmatice si
permeabilităţii capilare, care cu cât aceasta se menţine crescută cu atât
circulaţia lichidului prin vasele interstiţiale este mai mare şi va fi însoţită şi de o
cantitatea de proteine şi aminoacizi necesari. Când presiunea vaselor interstiţiale
scade, circulaţia apei în organismul uman, se realizează fără transportul de
proteine şi aminoacizi şi deci glanda hipofizară nu mai poate activa
neurotransmiţătorii esenţiali prin aminoacizii şi proteinele asimilate, menite să
elibereze hormonii de creştere.
Acum printr-un instinct natural, organismul este forţat, să consume o
alimentaţie bogată în sodiu, întrucât acesta dispune de ionul cu cantitatea cea
mai mare care se găşeşte în plasmă, şi care la rândul său, premite stabilirea
constantă a presiunii osmotice, care face posibilă transferul aminoacizilor şi
proteinelor prin vase şi spaţiul lacunar. Dacă se va declanşa o creştere a presiunii
extracelulare atunci apa va trece din celulă în spaţiul lacunar. Înregistrarea unor
mici variaţii în presiunea osmotică, va permite o distribuţie armonioasă a apei în
organismul uman, însoţită de proteinele şi aminoacizii absorbiţi prin stimulii
exercitaţi, iar cu cât proprietăţiile fizico-chimice ale apei sunt mai ideale, cu atât
procesul celular va asigura o temperatură constantă şi uniformă în întregul
organism, permiţând ca viaţa celulară şi activitatea diverselor sisteme enzimale
să se poată desfăşura nestingherite.
Adesea realitatea a relevat că procesul celular este mult îmbunătăţit prin
administrarea aminoacizilor care devin lipsă sau deficitari, ei repornesc sau fac
posibilă, funcţionarea normală a neurotransmiţătorilor din glanda pituitară –
hipofiza decii îmbunătăţesc acţiunea neurologică a funcţiilor din creier.
Administrarea aminoaciziilor adecvaţi, precum arginina şi ornitina luaţi fie sub
formă de tablete, în doze de 2 gr /zi sau din alimentaţia vegetală precum: nuci,
floricele de porumb, dulciuri pe bază de gelatină, orezul brun, stafide, seminţe de
susan şi floarea soarelui, pâinea integrală din grâu etc vor alimenta procesele
osmice care mai apoi fac conversiile în impulsuri electrice necesare scoarţei
cerebrale să menţină diferenţele de potenţial şi polaritate electrică, impuse
pentru funcţionarea armonioasă a organismului uman. Arginina se mai poate
combina si cu fenilalanina in scopul producerii, sintezei si secretiei hormonului de
crestere al glandei pituitare, fiind frecvent recomandat ca vindecare naturala
imbunatatind functia imunitara prin stimularea glandei timus, unde sunt stocate
celulele albe - T, care lupta impotriva bolilor cand sunt puse in actiune,
limfocitele T, ajutand si aparand organismul impotriva bolilor de cancer.
Actioneaza sub comanda glandei timus carora li se spune unde si cand sa atace
si ce anticorpi ar trebui sa produca aliatii lor din celulele B ca sa mentina armonia
celulara a maduvei osoase, reducandu-se efectele adverse ca urmare a scaderii
puterii si dimensiunii glandei timus.
Arginina permite metabolizarea grasimilor din organism si tonifica tesutul
muscular. Ajuta la scaderea colesterolului.Aminoacidul arginana devine necesar
adultilor dupa varsta de 30 de ani deoarece secretia de arginina de glanda
piuitara inceteaza complet dupa aceasta varsta. Mai ales ca majoritatea
organismelor umane dupa aceasta varsta tind sa ia in greutate iar combinarea
acesteia cu aminoacidul lizina si cu L-ornitina ajuta la stimularea
proceselor metabolice care produc pierderea in greutate. Reducand greutatea
organismului prin suplimentarea adecvata, naturala a aminoaciziilor, va servi in
primul rand la mentinerea combustibilului adecvat creierului. Se imbunatateste
coeficientul de inteligenta al oamenilor ajuta la controlul alcoolismului prin
administrarea formei naturale a glutaminei disponibila ca supliment de 500 mg.
Totodata scurteaza timpul de vindecare pentru ulcere, atenueaza oboseala,
depresia si disfunctia erectila.
Asadar, aminoacizii pot îmbunătăţi chiar procesul de ardere a grăsimilor
prin conversia acestora în energie şi fibre musculare, îmbunătăţesc rezistenţa la
boală şi accelerează vindecarea rănilor, prin refacerea ţesuturilor conjunctive,
întărind tendoanele şi ligamentele, îmbunătăţeşte cantitatea de voicime la
bărbaţi şi în cele din urmă, asigură voiciunea fizică şi mentală, toate concordă o
înaltă performanţă creierului, care permite schimuri de informaţii osmice şi
electrice cu alţi aminoacizi, cum ar fi glutamina, cistina şi cisteina.
Acestea vor funcţiona, prin conversia simultană a uneia în alta, iar prin
metabolizare, cistina va elibera acidul sulfuric, care reacţionează cu alte
substanţe metionina din organismul uman, care împreună vor contribui la
întreprinderea unui proces natural de detoxifiere periodică a acestuia cat si
eliberarea unui nutrient antiimbatranire. Daca vom dori sa sporim eficacitatea in
directia de antrimbatranire vom asocia L-glutationul care are o putere tripla de a
cauza antiimbatranirea. Se asociaza perfect cu L – cisteina si glicina actionand
ca antioxidant si dezactivator al radicalilor liberi, acestia din urma avand rolul de
a declansa procesul antiimbatranire. Are prezenta mare in fructe si legume iar ca
supliment se gaseste in capsule de 50mg/zi.
Cistina/cisteina s-a dovedit ca suplimenteaza capacitatea de rezistenta a
organismului impotriva radiatilor gamma, X, provenite din Cosmos cat si a
radiatiilor nucleare. Aminoacidul cisteina se combina cu L-cisteina cat si cu
vitamina C ca regim propus fumatorilor si bautorilor de alcool. Insa in doze mari
de cistina/cisteina insotite de vitaminele C si B1 nu pot fi recomandate
persoanelor cu diabet zaharat, al caror efect nutritiv afecteaza eficacitatea
insulinei.
Toti acesti aminoacizi lucreaza totodata si asupra nivelului redus de
hormoni de crestere produsi de glanda pituitara, pe care i imbunatateste prin
functionarea timusului. De exemplu, suplimentele cu antioxidanti precum:
vitamina C, alfa si betacarotenul, luteina, licopenul, seleniul, extractii din
semintele de struguri, ceai verde, zinc, enzimele precum papaina fac minuni in
inversarea sistemului degenerativ.
De asemenea, endorfinele sunt o proteină neurotransmiţătoare alături de
alte substanţe produse de creier printr-un proces natural cum sunt şi dopamina şi
serotonina, care din punct de vedere chimic au o structură proteică complexă.
Sunt un fel de narcotic natural al organismului uman, dispunând de substanţe
psihodelice care secretă molecula fericirii prin exercitarea unei reacţii calmante,
apropiată de opium ca efecte. Acestea au menirea de a prezida chimia stării de
bine sau stării de dragoste care se declanşează printr-un mecanism natural al
organismului uman. Mecanismul se exercită prin hipotalamus, centrala chimică a
creierului, stimulat fizic prin (hormonii volatili) sau psihic prin (memoria afectivă
din hipocâmp) inundă corpul cu un val de amfetamine naturale (dopaminele) care
traduc în organismul uman, senzaţiile de euforie, manifestate prin afişarea de
stări de binedispunere. Dacă inducerea acestor senzaţii se realizează prin
intermediul amorului fizic, corpul devine solicitat suplimentar şi această solicitare
crează surmenaj amoros chimic care va împiedica elaborarea în mod natural şi
suficient a endorfinei, un fel de morfină naturală umană. În cazul manifestat,
rugăciunea minţii îndreptata cu sentimente spre Inimă poate reface secreţia
naturală de endorfină, în faza incipientă şi chiar lucrătoare, şi astfel se poate
activa proprietăţiile Inimii energetice care comunică prin glanda timus. De acum,
timusul va acţiona ca un corector energetic, care este implicat chiar în sporirea
imunităţii organismului uman ce devine mult mai recetiv la fericirea, bucuria
duhovnicească, care ne călăuzeşte spre o fericire socială stabilă. Şi enumerarea
aminoacizilor încă mai poate continua, însă doar câţiva au rolul de
nerotransmiţători de primă clasă, care trebuie activaţi în permanenţă pentru
stimularea şi îmbunătăţirea activităţii cerebrale.
Constructia metabolica continua cu activarea sau administrarea
aminoacidului tirosinei. Acesta are rol de neurotransmiţător, ce permite conversia
aminoacidului fenilalaninei care este esenţial în apariţia stărilor de spirit
superioare iar prin revenirea la tirosină, se reduce pofta de mâncare, menţinând
silueta organismului. Fenilalanina este aminoacidul cu rol de neurotransmitator
care in organismul uman mai este transformata in noreprinefina si dopamina ,
ambii avand rolul de emitator in scoarta cerebrala reducand foamea si sporeste
vigilenta si vitalitatea.
Este un mod de administrare a dietelor celor mai adecvate şi efectuarea
de activităţi fizice de natură să întreprindă aceste conversii şi recţiii electrice si
osmice în creier şi în întregul organism uman care traduc la nivel de
nerotransmiţători, stările de spirit şi vitalitatea adecvată vârstei individului.
Activitatea fizica in sala de gimnastica , parc sau acasă este pofund solicitata de
suplimentarea aminoaciziilor cu lant ramificat precum cei compusi din: leucina,
valina si izoleucina, administrate ca suplimente naturale vor ajuta la construirea
muschilor. Ele regleaza modul in care proteinele sunt folosite de organism jucand
un rol unic in metabolismul muscular al proteinelor. Efortul fizic solicitat de
antrenamentele cu greutati la sala, produc excretie de azot care scade proteina
musculara. In acest context se impune producerea in cantitati adecvate ale
glicogenului N-acetilcisteina 500 mg, luat in timpul meselor, va ajuta la
mentinerea echilibrului proteic care se propaga implicit asupra insulinei.
Scopul interventiei noastre in celulele arhivate secret in receptorii ADN –
ului uman, trebuie sa trezească, mai multă informaţie genetică, generată chiar
din enzimele specifice care coexistă în ADN-ul fiecăruia dintre noi. Aceasta se
poate realiza numai prin producerea substanţei chimice adecvate receptorilor din
ADN, care trebuie să efectueze transmisia către celula specifică, care va incepe
sa lucreze ca un imens laborator ce va produce reacţiile biochimice şi energetice
în serie, transmiţând stimuliii declansaţi de influxurile nervoase în senzaţiile
prielnice organismului uman să întreprindă, recepţia moleculelor fundamentale
din mediul înconjurător. Ca si cum verdele frunzei, adică clorofila compusă din
(porfirină cu magneziu) captează lumina solară prin care îşi va sintetiza glucidele,
prin mecanismul de fotopilă, un element instabil din punct de vedere energetic -
electric deoarece fluctuează sub fluxul de fotoni. Iar în momentul în care are loc
incidenţa luminii prin reflexie sau refraţie, fluxul de fotoni luminoşi exercitaţi cu o
anumită lungime de undă (437 nanometrii) se manifestă prin atragerea razelor
Soarelui în dreptul perdelelor de vegetaţie, de unde unda coloristică descompusă
prin procesul de fluroscenţă va genera compuşi de polifenoli naturali în perdelele
de vegetaţie care va permite, să efectueze un schimb de reacţie chimică
constantă (oxidarea) prin care se elimină moleculele instabile din plante ce
previn îmbătrânirea lor, producându-se o revigorare constantă a acestora. Ştim
că lungimea de undă de 437 nm este încadrată în spectrul de frecvenţe vizibile
indigo o culoare şi totodată o frecvenţă foarte mult folosită în medicina
energetică pentru că ea este un bun eliberator mental şi un stimulator de energii
psihice generate de mediul natural prin plantele vegetale şi pădurile în
ansamblul habitatelor ce le alcătuiesc. În mediul informatic de clasificare RGB se
foloseşte prin încadrarea în categoria de frecvenţă şi culoare albstru. Totuşi în
mediul natural culoarea indigo provine din planta “Indigofera tinctoria” o
plantă foarte rară. Astfel, spectrul de frecvenţe indigo se racordează perfect
undelor sonore ce transmit vibraţii de melodicitate relaxante, naturale prin care
trupul , mintea şi corpul se armonizează continuu pentru a înţelege natura de
manifestare a acestora în complexitatea lume universică ce înconjoară sub formă
de fotoni – lumină care se metamorfozează apoi în substabţele minerale şi
vitaminele de bază energetice ale trupului uman care intră în acesta prin
neuroreceptorii programaţi să arhiveze în moleculele de ADN de unde se vor
suplimenta nejunsurile şi aporturile de vitamine insuficient dezvoltate în
organismul uman. Asadar dezvoltarea posibilitatilor de performanta a creierului
nu presupune o dezvoltare a masei lui ci a cresterii nivelului interconexiunilor
nervoase.
În cazul organismelor umane, administrând printr-un proces natural
polifenolii de bază ai organismului şi urmând combinaţia cu beta – carotenul,
precursorul vitaminei A, dar şi a vitaminelor C si E, pune în mişcare, seleniul care
curăţă radicalii liberi prin prevenirea formării de molecule de oxigen instabile,
care traduce în metabolismul bazal, oxidarea sau arderile de reziduri din
organismul uman, producându-se o detoxifiere naturală a organismului.
Asemenea, in organismul uman, roşul din sângele ce alcătuieşte
hemoglobina, care nu este decat porfirină cu fier, captează printr-un program
metabolic indus, oxigenul cel mai rarefiat din mediul înconjurător, care concură la
producerea fluctuaţiilor chimice. Pentru ca recepţia oxigenului să fie de cea mai
înaltă calitate, la nivelul tegumentelor pielii trebuie să existe cantitatea de
melanină care dă şi culoarea brun a pielii noastre şi ne apără totodată împotriva
radiaţiilor diversificate şi nocive din mediul înconjurător. Melanina ca şi culoarea
acesteia din piele (brun – maron) se menţine din punct de vedere metabolic, prin
recepţia corespunzătoare a culorilor vitale din mediu – a spectrelor de undă
asimilate, care traduc senzaţiilor olfative, culorile vieţii.
Undele energetice provenite din mediul înconjurător, transmit sistemului
optic – energetic, procesarea energiilor cromatice corespondente. Procesul
ulterior care are loc este de a converti influxul luminos, în flux nervos, iar de aici
realizează printr-un laborator osmic, chima adecvată pileii care fabrică, enzimele
specifice, ce definesc parametrii metabolismului cutanat al pileii individului, care
vor induce reacţii conexe implicit, vaselor capilare şi limfatice, care la rândul lor
vor influenţa vascularizaţia prin straturile acesteia.
De exemplu, carotenoidele, cunoscute ca şi hidrocarburile vieţii, extrase
din alimentele portocali, precum: morcovi, dovleac de toamnă, combinate cu cele
de o altă culoare, cum ar fi, porfirinele, care dispun de piroli legati de un metal,
ca verdele frunzei şi roşul sângelui asimilate din hrana se combina cu
fonoreceptorii excitati de lumina zămislită corpuscular în picuri (cuante) numite
fotoni, care se împrăştie vibrand energia ondulatorie, vor comunica la nivelul
metabolismelor, schimbul de informaţii cu semnificaţii vitale pentru organism.
În mecanismul informaţional al luminii, culoarea semnal – şi semnalul
formelor în mişcare apar explicite şi direct sesizabile. Receptorii din enzimele
celulare vor traduce energia primită, asemenea unui fotoelement – fotosensibil,
care proliferează creşterea celulară din noi şi totodată îmbunătăţeşte,
metabolismul energetic prin fabricarea enzimelor naturale. Din momentul în care
organismul şi-a făcut plinul de substanţe energetice, receptorii din celulele ADN
şi celulele specifice, care au procesat informaţia energetică din mediu, de
exemplu cele de la nivelul porilor pielii, pigmentepiteliu ce formeaza celulele
plate, hexagonale umplându-se cu melanină, transmit, senzaţia de deplinătate,
prin receptorii alungiti, neuroepiteliului din extremitatea receptoare, închizând
practic canalele de procesare a enzimelor suplimentare ce provin din corpusculii
de lumină.
Acestă tipologie de metabolism energetic, se va procesa la nivelul retinei
cristalinului, care comunică informaţia neuronilor, la nivelul receptorului bastonaş
capabil să îşi modifice rezistibilitatea în funcţie de lumina primită, graţie structurii
cristaline de seleniu. Pe mozaicul conurilor maculare se înfiripă şi alunecă
imaginile reale şi nuanţate în tonuri cromatice ce criptează valoarea energetică
a realităţii din jurul nostru printr-o diferenţă de potenţial electric în cadrul
membranei neuronale. Aceasta va determina disponibilitatea de răspuns a
fiecărui neuron, în sensul de eliberare a neurotransmiţătorilor adecvaţi.
Capacitatea de răspuns a fiecărui neuron este direct proportională cu echilibrul
dintre transmiţătorii excitatori si inhibitori, care acţionează asupra membranei
celulare în apropierea sinapsei, în fiecare moment.
Prin modificările mediului de câmp energetic al celulelor periferice,
sistemul de meridiane este de acum, capabil să direcţioneze sistemele
bioelectrice de creştere şi reparare a celulelor enzimatice, iar după ce procesul
de refacere s-a încheiat, senzaţia corespunzătoare se comunică prin, lentila
cristalinului, suspendată de inelul muscular (ciliar), care modifică curburile şi
implicit puterea de răsfrângere, a frecvenţelor oscilaţiilor vizibile, ce osicilează în
secunde, vor reda astfel lungimea de undă energetică, exprimată prin diferenţa
de potenţial electric adecvată neuronilor din scoarta cerebrală. Acum influxul
luminos, convertit în flux nervos va transmite mai departe, senzaţiile osmice care
redau biochimismul adecvat fiecărui receptor enzimatic, ce efectuează
metabolismul energetic prin intermediul întregii reţele meridionale. Energiile
vitale din cadrul acestora sunt transformate şi receptate prin modificările
curentului continuu care le străbat, şi mai apoi sunt transmise lent de a lungul
traseelor perineurale care străbat reţeau periferică.
Toate aceste mecanisme energetice se traduc la nivelul creierului printr-o
diferenţă de potenţial a curentului continuu, care sunt asociate cu mecanismele
neurochimice, care pot preceda sau pot coincide cu modificările potenţialului de
acţiune suferite de neuronii individuali şi pot impune o hemostază specifică
organismului uman, în care curgerea energiei urmează un tipar biochimic
specific.
Geografiile teritoriale globale, înglobează geometriile sacre din mediul
planetar, şi integrează în prezent noile energii cosmice, care traduc semnalele
luminoase la nivelul interacţiunilor interumane, care are loc între structura fizică
celulară umană şi frecvenţele vibratorii mai înalte sau mai joase. Interacţiunea
biologică a omului cu energiile de frecvenţă superioară se produce de-a lungul
sistemului de meridiane, care se întrepătrund cu sistemul de grile şi linii
axiotonale.
Energia absorbită de meridiane este transmisă sistemului nervos, asupra
căruia acţionează modificând voltajul curenţilor, care functionează în sistem
continuu şi care fac parte din mediul electric înconjurător în care actionează
neuronii.
Sistemele meridionale asigură alimentarea cu energie vitală a tuturor
organelor din dreapta cât şi a celor din stânga corpului prin organele pereche.
Energia vitală intră în meridiane prin partea stângă şi iese prin partea dreaptă.
Integrarea pe noile tipologiile de grile planetare sacre prin care se
fundamentează şi exprimă structura eterică a Fiinţei Pământ, şi curge energia
vitală către sistemele de condiţie umană va intra prin partea stângă meridională
şi va urma un proces de convertire a acesteia prin partea dreaptă hrănind
corespunzător cu flux de vitalitate sistemele de metabolism uman cât şi
sistemele arhitecturale ambientale.
Energia vitală va fi amplificată în momentele de minime frecvenţiale prin
intermediul celulei nervoase aflată într-o continuă stare de stand-by şi totodată
de activitate, îi va permite să răspundă la stimuli, şi diferenţele de potenţiale de
curent continuu într-o milisecundă.
Celulele nervoase vor elibera în mod constant, cantităţile de
neurotransmiţători, care păstrează sistemul într-o stare de activitate tăcută sau
intr-un anumit bioritmic adecvat. Procesul eliberării de neurotransmiţători ce
accesează energiile vitale prin tipologiile planetare sacre va fi condiţionat de
cantitatea şi de viteza potenţialelor de acţiune a forţei vitale, care ajung la
membrana presinaptică, în afară de factorii care ţin de membrana locală.
Prin modificările mediului de câmp energetic al celulelor periferice,
sistemul de meridiane este capabil să direcţioneze, sistemele bioelectronice de
creştere, reparare si adaptare la noile bioritmuri de menţinere a vitalităţii şi
sănătăţii adecvate organismului uman generate de structura şi tipologia cristalină
a Terrei.
Grilele sau hărţile cristaline planetare emit şi recepţionează în mediu şi
către indivizii situaţi în preajma unor asemenea obiective sacre, vibraţiile din aer,
pe frecvenţele corespondente, aşa cum o primsă descompune culoarea albă în
mai mulţi pigmenţi de culoare şi frecvenţă eterică. În aceste condiţii
metabolismul actual al celulei nervoase este solicitat prin structura şi configuraţia
lui să facă recepţia şi să funcţioneze adecvat în preajma noilor energii ce se
transmit. Prin urmare, se impune adaptarea metabolismului celulei nervoase la
frecvenţele de armonie care străbat mediul înconjurător, integrându-le perfect
spre asimilare optimă în mecanismele care le procesează inclusiv în mecanismul
auditic constituit din membrana ferestrei ovale, care vibrează cu frecvenţe
asemănătoare şi ia amploarea transmisă de oscioare. De aici se propagă aceeaşi
oscilaţie lichidului din melc.
Dispozitivul receptor va concentra, vibraţia de aer prin (cornetul acustic),
efectiv o culege de (pe membrana vibratorie, şi o converteşte în tensiune
reglabilă specifică), o amplifică (prin angrenajul de oscioare) şi apoi o transformă
în vibraţie de lichid (prin membrana ferestrei ovale), apoi culege unda lichidului
(pe o harpă de rezonatori) şi o transformă în impulsuri nervoase prin
(fonoreceptori).
În acest spaţiu de arhitectură şi cromatică ideală, urechea are proprietatea
de a localiza spaţial sursa sunetelor ce se propagă, putând recunoaşte direcţia
sunetului aservit, punând în valoare un decalaj în timp, de o diferenţă adecvată
de 10 milisecunde între o ureche şi alta, care va permite creierului să lucreze,
artistic reliefând cu umbrele sonore vor ajuta la asimilarea şi integrarea
corespunzătoare a vibraţiilor lde luminozitate superioară generate de reţelele de
unde luminoase ce vor străbate cuantic mediul înconjurător.
Complexul sonor (vibrator) al umbrelor sonore va fi proiectat pe corzile
membranei bazilare şi desfăcut, sunet cu sunet. Acest complex sonor de unde va
fi transmis celor 24 000 de corzi de lungimi progresive crescânde (de la bază,
spre vârful melcului) de unde rezonatorii acordaţi fiecare pentru un anumit ton
(luând o frecvenţă proprie de vibraţie, de la cel mai salb, până la cel mai înalt).
Fonoreceptorii aşezaţi pe fiecare coardă descarcă în răstimpul vibrării
semnalul propriei lor corzi. Aşadar, fiecare coardă dispune de o linie de conducţie
(spre centrii nervosi) proprii. Iar dispozitivul receptor efectuează astfel, prima
analiză periferică a complexelor sonore, prin mii de fibre acustice, în conducţie
individuală, codificând-o printr-o succesiune de impulsuri modulate în frecvenţă.
Impulsurile mai dese pentru sunetele puternice sau mai rare pentru sunetele
slabe, ale corzilor ce corespund suntelor, acute sau grave, le vor procesa mai
apoi în complexul fonic.
Harpa de rezonatori prin care se transmit undele de lichid (asemenea celor
ale aerului) vor fi transmise corzilor membranei bazilare, vibraţii care constituie
stimulii mecanici, pentru cilii fonoreceptori, care la rândul lor le transformă în
salve de impulsuri nervoase.
Acest proces reprezintă principalul mecanism metabolic de procesare şi
adaptare a undelor înalte, provenite din diverse regiuni ale spatiului cosmic, care
se derulează prin propagarea particulelor eterice prin aer. Aceste particule se
vor transmite cu aceeasi intensitate curenţilor turbionari din apele curgătoare,
armonizând vibraţia plantelor şi vieţuitoarelor din mediu acvatic şi aerian,
inclusiv bioritmul organismelor biologice care vor fi solicitate să se adapteze prin
procesarea corespunzătoare metabolică la nivelul celulei nervoase, a undelor
sonore care se propagă prin reţelele cristaline în configuraţile de relief şi
geografie locală, regională, naţională, globală ce le fac adecvate să se propage la
parametrii prevăzuţi în propagarea lor ideatică.
Situaţia de propagare armonioasă poată fi anticipată prin exprimarea
intensităţilor curenţilor turbionari din apele curgătoare sau orice alte ape
potabile. Iar apele vor deveni mai pure astfel exprimând printr-o cromatică
ideatică în debitele râurilor puritatea lor adecvată care va ajunge prin traseele
de ape subterane să le ofere consumatorilor parametrii adecvaţi. Astfel apa va
produce o absorţie intestinală ce va realiza un metabolism specific efectuat sub
controlul ficatului care izotonizează lichidele în circulaţia lor. După izotonizare,
apa este vărsată în circulaţia generală care este reglată de arhitectura musculară
a vaselor suprahepatice. Prin jocul său, sfincterul suprahepatic lasă să treacă în
circulaţia generală o cantitate de lichid variabilă. Acum sfincterul vaselor
suprahepatice este relaxat de simpatic şi intră în tonusul muscular prin acţiunea
parasimpaticului.
Mediatorii chimici precum (acetilcolina şi adrenalina) lucrează la nivelul
acestui metabolism asemănător cu sistemul vegetativ. Astfel, când nevoile
circulatorii necesită o mare cantitate de lichid, tonusul simpatico – adrenal creşte.
Iar prin cantitatea de sânge trimisă de ficat în circulaţie se satisface nevoile
circulatorii la nivelul întregului organism. În repartiţia apei în organism, ficatul
exercită rolul de organ depozitar. În acest proces metabolic, ficatul sintetizează
corespunzător serinele, care exercită funcţia de intervenţie în metabolismul
apei şi permite hipofizei să secrete hormonul antidiuretic prin reabsorţia apei la
nivelul tubului Rebal – Ansa Henle. Dacă se produce un dezechilibru al
hormonului antidiuretic, va determina o creştere sau o scădere a lichidului reţinut
în ţesuturi, când hormonul antidiuretic funcţionează normal, el va fi dizolvat în
proporţie de 58% în ficat.
În cadrul organismului, metabolismul apei13 după cum am amintit,
utilizează două surse principale:
a) ingerarea de alimente lichide, semisolide sau solide,
b) şi apa formată în cursul metabolismului diverselor substanţe, prin
oxidarea hidrogenului din alimente sau tesuturile organismului. (de exemplu, 1oo
gr grăsime produc în timpul metabolizării lor, 107,1 ml de apă).
În schimb când nu se ingerează nici alimente şi nici lichide, apa este
furnizată în cantităţi importante prin degradarea substanţelor proprii ale
organismului, cum sunt glicogenul, proteinele şi grăsimile, care reprezintă
adevăratele rezervoare, cum este cocoaşa cămilei care este un adevărat rezervor
de apă.
În mod normal, calea de acces a apei în corp este cea digestivă şi în
condiţii obişnuite omul adult trebuie să ingereze zilnic în jur de 2500 ml de
lichide. Apa, ca şi celelalte lichide este absorbită în organism la nivelul
intestinului. Din intestin apa trece în vase, iar de aici mai departe în lichidul
interstiţial. Schimbul de apă dintre lichidul intravascular şi cel interstiţial prin
pereţii capilarelor este permanent, schimbul se face în mod pasiv, fiind rezultatul
unor forţe ce acţionează în sens contrar, şi anume, pe de o parte presiunea
hidrostatică (imprimată sângelui de forţa de contracţie a Inimii) care are tendinţa
să expulzeze sângele din capilare, iar pe de altă parte, presiunea coloid –
osmotică, exercitată de către proteinele sanguine (faţă de care membrana
peretelui capilarului este impermeabilă) are tendinţa să reţină apa în vascular.
Deci lichidele din spaţiul interstiţial au o presiune hidrostatică şi o presiune
coloid – osmatică care prin combinarea celor două presiuni, rezultă o forţă, care
în condiţii normale, face ca la capătul arterial al capilarului apa să treacă din
13 http://youtu.be/m65jhGwtWrg
sânge în spaţiul interstiţial în limfă, iar la capătul venos al acestuia transferul ei
să se facă în sens invers, adică dinspre interstiţii spre capilare. Odată cu apa
trece şi celelalte substanţe solvite pentru care peretele capilarului este
permeabil. Însă în paralel are loc şi un transfer de solviţi, dar în sens invers, care
se face de la soluţia concentrată la soluţia cea mai concentrată.
Fenomenul de osmoză are o reală importanţă deoarece asigură
totodată transferul de apă şi de substanţe solvite sau nutritive între toate
organele meridionale, din compartimentele organismului. Proteinele prin
structura lor coloidală în soluţie, deci solvită, exercită o presiune coloid –
osmotică.
Schimbul de apă dintre compartimentul extracelular şi cel intracelular
are loc în mod continuu. Transferul apei prin membrana celulară este
determinată de presiunea osmotică efectivă dinăuntrul şi din afara ei. Presiunea
osmotică efectivă a lichidului extracelular depinde aproape în întregime de
conţinutul său în sodiu, care arată importanţa preponderentă a acestui ion în
distribuţia lichidelor din corp. Aşa se explică de ce reducerea sodiului din
alimentaţie (recomandată în cura de slăbire sau la anumiţi bolnavi are tendinţa
să reţină apa în corp) producând o scădere marcată a apei reţinute în ţesutul
interstiţial.
În situaţia femeilor însărcinate, acest metabolism realizează vascularizaţia
corespunzătoare a organelor genitale întrucât hormonii degajaţi sunt agenţii
principali în reglarea reţelei capilare care exercită principala legătură a motilităţii
uterului şi circulaţiei sangvine, făcând ca hormonii estrogeni să acţioneze direct
asupra capilarelor sau indirect prin modificarea activităţii metabolice a
muşchiului uterin.
Vascularizaţia peretelui uterin îşi exercită rolul şi asupra organelor din jur
până la nivelul vezicii unde comunică printr-o anastază cu arterele uterine dar şi
cu vezicalele superioare şi vezicalele inferioare, asigurându-se o intercomunicare
atât longitudinală cât şi circulară. Aceasta va permite asigurarea bunei
vascularizaţii atunci când apare o rezistenţă la scurgerea sanguină în reţeaua
vasculară, în acest caz circulaţia va fi suplinită prin canalele de anastamază cu
efectele exercitate asupra caracterelor drenajului limfatic al endometrului care
produce menstruaţia şi modificările vasculare. Toate aceste procese asigură
nutriţia şi funcţia de vascularizare a vaselor uterine, ovariene cât şi a altora.
Vasele uterine asigură peste 90% din sângele de care are nevoie uterul în afara
sarcinii şi în timpul gestaţiei, exercitând funcţia primară a circulaţiei uterine
alimentând creşterea uterină în timpul gestaţiei. Aceste mecanisme metabolice
specifice satisfac cererile sarcinii impuse temporar organismului comparativ cu
ciclul estrogen sau menstrual care necesită o creştere extensivă cum ar fi
creşterea în lungime şi grosime a arterelor ovariene, o creştere relativ mică în
comparaţie cu cea a arterelor uterine, aportul lor în evoluţia sarcinii fiind, să
asigure creşterea progresivă până în luna a treia producând totodată şi o
orientare nouă a vascularizaţiei uterine pentru a putea gâzdui armonios, produsul
de concepţie.
În procesul de evoluţie a sarcinii normale contează şi spaţiul în care
gravida coabitează, adică să existe indici favorabili unei aclimatizări aerate cu
ioni negativi specifici celor din atmosfera aerului de munte, care acţionează
direct asupra oxidărilor tisulare si indirect asupra raportului acido-bazic al
mediului intracelular, punând în mişcare procesele de sinteză şi hidroliză de pe
teritoriul hialoplasmei.
În acest proces se stabileşte raportul între variaţia naturală a
concentraţiilor de ioni şi travaliul sistemului de integrare şi reglare neuroendocrin
pe axa hipotalamus – hipofize – tiroidă.
Schimbările de mediu intervenite prin variaţia de temperatură şi presiune
atmosferică afectează concentraţiile de ioni, aşa cum am exemplificat pe axa
hipotalamus – hipofize – tirodidă. Un caz concret de exemplificat în această
privinţa a fost şi situaţia tinerei care a născut în aer în apropierea aeroportului
Otopeni. În asemenea cazuri riscante evident pentru tinerele purtătoare de
sarcină care se angrenează pe propria răspundere într-o călătorie aeriană,
impune asumarea de riscuri suplimentare şi consecinţe care rezultă din variaţiile
de mediu atmosferic, inclusiv turbulenţele din aer în care se călătoreşte.
Structurile bioenergetice ale organismelor umane sunt angrenate într-o
serie de parametrii specifici mediului de la înălţime şi anume presiunea care este
proporţională cu altitudinea, si variaţia de înălţime la care se călătoreşte în
sectoarele aeriene, impune metabolismul circulaţiei hialoplasmei.
Aceasta va implica consecinţe în structura energetică umană, care este
solicitată să suplimenteze un efort de metabolism în folosirea spectrului
frecvenţelor elementare ale naturii care se manifestă prin elementele de bază
cum ar fi: (pământ, aer, foc, apă si chiar eter). Prin întermediul receptorilor
astralo-mentali, singurii receptori capabili să efectueze echilibrarea sistemelor
energetice care le angrenează şi uneori suplimentează în situaţiile de turbulenţe
atmosferice, prin activarea de straturi eterice suplimentare cum ar fi: stratul
eteric primar (teluric), stratul eteric magnetic care conexeaza cu polii magnetici
ai Terrei in bioritmul fiecăruia dintre noi si permite în funcţie de alternanţa zi-
noapte, activarea bioritmurilor adecvate cât şi a stratelor eterice elemental,
stratelor eteric Solar şi-sau Lunar.
Stratul eteric al Soarelui permite accesarea unei conexiuni energetice –
câmpul vital al Soarelui, ce aducea abundenţă, vindecare, regenerare,
echilibrare, stabilitate, mobilizând puternic corpul solar cu influenţe puternice
asupra corpului mental şi emoţional. Pe când Luna este responsabilă cu
declanşarea energiilor de manifestare a subconştientului printr-o conexiune la o
matrice de vortex informaţională, care permite prin câmpul vital al Lunii,
creşterea vitală a propriului câmp magnetic individual, prin care se face legătura
de accesare a celorlalte energii planetare ale Sistemului Solar. Luna fiind în acest
proces un centru energetic guvernator de conversie energetică, în relaţia cu
Terra şi cu energiile întregului Sistem Solar.
În această completitudine energetică universală, straturile de cuante
eterice vor ajuta la menţierea în echilibru a gradientului biologic al individului,
prin activarea metabolismului specific din stratele eterice menţionate, să
asimileze inserţia adecvată ionilor suplimentari, care produc regenerarea
ţesuturilor vătămate ce se v-a realiza prin mobilizarea aspectelor pozitive din
subconştient, procese menite să declanşeze metabolismele de adaptare naturală
la variaţiile frecvenţiale din aerul atmosferic care oscilează adesea în anumite
condiţii atmosferice.
Suplimentarea adecvată de ioni se poare realiza şi printr-un consum
mililitric de particule nanometrice de argint elicoidal care se găsesc în apele
elicoidale.
Suplimentările de ioni sunt necesare mai ales persoanelor care au
organism supra-aglomerat sau în cazul gravidelor, accelerarea metabolismului
prin deplasarea la înălţime, le va permite furnizarea frecvenţei de stabilizare a
energiei subtile din straturile eterice elementare, care fluidizează sistemele
energetice ale organismelor umane, să rezoneze la nivelul vibraţilor adecvate şi
să asimileze împrejurările de la înălţimea mediului de deplasare, implicit a
spectrului de frecvenţe ale naturii capabile, să elimine reacţii organice, relaxat şi
fără surmenări, inclusiv eliberarea toxinelor care împiedică travaliul sistemului de
integrare şi reglare neuroendocrin pe axa hipotalamus – hipofize – tiroidă.
Vibraţiile declanşate cu prilejul acestui metabolism sunt spectre de energii
care iau forma tipului de frecvenţă declanşat, efectuând torul de măsură
energetică corespunzătoare în sistemul meridional energetic uman. Spectrele de
frecvenţă asociate sunt aşadar, măsurate prin torul corespunzător de vibraţie
energetică din regiunea respectivă, care va genera forma reacţilor biomoleculare
în fluidele de circulaţie meridională, ajutând astfel să se producă reacţii
energetice, care asimilează si construieste cu măsură adecvată, suplimentând
deficienţele energetice meridionale printr-o suplimentare moleculară întreagă.
În prima situaţie, forma energiei brute se va împărţi fractal prin unitatea de
tor adecvată, pe sistemele meridionale, sau realizând o copie redusă a întregului
spectru energetic ce caracterizează fluidul energetic în regiunea respectivă.
S-a constatat si dovedit că tot ce există în lume cât şi în spaţiul cosmic
(oameni, obiecte, spaţii, fenomene, biosfere ale altor civilizaţii din dimensiuni
superioare angelice etc.) prezintă câmpuri energetice specifice şi fiecare câmp
energetic prezintă un sistem de vibraţiii şi frecvenţe specifice. Atunci când omul
doreşte să cunoască aceste câmpuri energetice, îşi racordează receptorii astralo-
mentali astfel încât să intre în rezonanţă cu tipurile de vibraţii care provin de la
acestea. Conectarea vibraţională la un câmp anume vibraţional presupune
recepţionarea anumitor tipologi de frecvenţe pure, provenite din sferele
dimensionale înalte.
Pentru a fi un bun receptor spiritual, este necesar să avem un circuit
receptor uman bine calibrat, echilibrat şi purificat. În acest sens, am recomandat
un proces continuu de rugăciune provenită din Inimă către minte care va putea
permite în timp conectarea spirituală pentru echilibrarea şi curăţarea energetică
a tuturor corpurilor, generând activarea corpului cauzal, care este format din
vectori de informaţie şi de voinţă. Curăţarea se realizează concomitent cu
reglajele de la nivelul unor circuite fine energetice, care fac legătura cu zone ale
mentalului conştient cât şi din supramental.
Cuvintele rugăciunii din Inimă către minte, declanşează cuantele de
Lumină christică ce similiarizează cu vitaminele aerului, eliberează ionii negativi
prin intermediul plantelor de apartament – florile, întrucât ele au un important rol
receptor în cadrul corpului eteric, de a autogenera, un câmp vital specific
generator de autocontrol mental în timpul unei zile, capabil să suprimeze
câmpurile negative energetice generatoare ale unor stări psiho - vitale
neadecvate, prin integrarea în mentalul conştient şi subconştient, a ioniilor
reflexivi ai cuantelor de lumină proveniţi din Soare şi Soarele Galactic. De aici
pătrund în perdelele de vegetaţie – florile de apartament, care prin dinamica lor
spectro – energetică, trezesc reacţiile electro – chimice, cuantice în plantele de
apartament, care la rândul lor, generează un volum de ioni negativi, menit a fi
respirat la suprafaţa spaţiului înconjurător, efectuând, o matrice volumică
atmosferică ce cristalizează şi ia forma cristalelor de provenienţă cu mediul din
care au corespondat în spaţiile cuantice universale, în spaţiile noastre. La nivelul
indivizilor umani, matricea volumică atmosferică, se manifesstă către receptorii
astralo-mentali, care de aici se reglează cu torul de oxigenare concomitentă şi
continuă, transmite în întreaga structură energetică a organismului uman, dând
naştere aşa – ziselor, vitamine naturale ale mediului şi informaţionale ale
spaţiului cosmic. Acum enzimele naturale activate la nivelul receptorilor astralo-
mentali vor fi transportate în similitudine cu celelalte fluide din reţelele capilare
umane dar si cristaline – energetice ale mediilor, producând o asimilare
energetică în metabolismul specific al perechilor de organe meridionale ale
corpului uman dar şi către organele care există doar prin unicitatea lor.
Metalele preţioase, cristalele atrag şi recepţionează frecvenţele de reacţii
care realizează procesul de corespondenţă al ionilor puri proveniţi din razele
cuantice galactice ajutând la activarea de spirale suplimentare în ADN-ul uman,
aşa-zisul ADN origamii. Noile spirale de ADN sunt capabile să însănătoşească
vitalitatea organismului prin emisiile de câmp auric corespunzătoare ce îi va
permite să creeze o atmosfera energetică specifică, îmbogăţită cu energiile
radiante ale Soarelui, Soarelui Galactic sau ale altor votexuri planetare din
Sistemul Solar (Luna – vortexul guverantor le asimiliarizează prin corespondenţă
în subconştient) care de aici deliberează în sistemul energetic uman. Se
realizează o conexiune de frecvenţe şi corespondenţe cu energiile emanate de
particulele perdelelor de vegetaţie din biosferele spaţiului cosmic ce aparţin
civilizaţilor inteligente, cât şi microsolul florilor din preajma locului de
provenienţă, alcătuind o biosferă, capabilă să declanşeze în structura moleculară,
variate metabolisme energetico- cuantice pentru transformarea profundă a
fiinţei umane.
Miscarile de vibraţii şi frecvenţe armonioase comunicate organismului
uman prin mediul inconjurator, vor imprima in structura energetica a
organismului uman, tipuri de reactii ce consfintesc o matrice gravitationala prin
care se comunica senzatiile si fluxurile energetice ale geometriei sacre din
factorii de mediu ce ne inconjoara si prin care circula forta vitala cea pura fara
perturbatii electromagnetice, acestea din urma fiind declansate de mijloacele
tehnologice telecomunicationale sau de insertiile sintetice vestimentare
neadecvate.
Fluxul de vitalitate se transmite prin mediul înconjurător meridianelor
umane prin aerul pur pe care îl vom respira la un moment dat într-o regiune.
Astfel, energia vitală circulă prin meridiane străbătând punctele meridionale
amplasate să recepţioneze energia vitală la unităţile de timp cuvenite prin care
se reglează funcţiile organelor interne cu susţinerea energiei vitale
corespondente.
Calibrând perfect legătura om – mediu ambiant, vom asimila enzimele
optime înscrise în tiparele celulare care vor hrăni celulele moleculare
corespondente in meridianele organismului uman, capabile să activeze
programele metabolice specifice, care activează memoria celulara, moleculara
prin care se comunica filtrarea fluxurilor electromagnetice provenite din
mijloacele tehnologice si din fibrele sintetice ale vestimentatilor. Acest program
metabolic este imaginat eteric şi programat să emită cuantic în momentul în care
o măsură de flux electromagnetic infuzează prin elementele menţionate pe
meridianele energetice umane, se strecoară neadecvat, adică nu se măsoară pe
aceeaşi lungime si circumferinţă de tor ca fluxul eterat, cristalin provenit din
vortexurile geometriei sacre ale spaţiului cosmic, care conexează şi prin mediul
nostru, în meridianele umane, energia christică, galactică, plină de lumină şi
iubire universală în noi Înşine. Stresurile vor fi astfel, contracarate adecvat prin
comunicaţiile cristaline ale chakrelor eterice planetare întrucât acestea nu se pot
combina cu fluxurile electromagnetice dizarmonice emanate de mijloacele
emiţătoare ale tehnologiei telecomunicaţionale. Ca urmare a acestei proprietăţii
de a fluidiza pur şi cristalin, căci de aceea sunt definite chackrele cristaline
planetare prin care se degajă lumina eterică, universală, efectuează apoi
corespondenţa la nivelul receptorilor în meridianele energetice umane aşa cum
am mentionat prin măsura de tor adecvată.
În situaţia în care oamenii sunt obligaţi să stea ore în sir în preajma unor
câmpuri electromagnetice, ca urmare a faptului că sunt nevoiţi să lucreze în faţa
ecranului racordat la calculator trebuie să găsim modalităţi adecvate de
contracarare a fluxului electromagnetic care emană în preajma noastră din
mijloacele tehnologiei informaţionale (wi –Fi, zgomotul vibrant al cooler-ului care
răceşte procesorul cât şi a emisiilor termocalorice din preajma noastră). Evident
că şi în cazul de faţă ca şi în cazurile anterioare, aceasta se va putea realiza prin
activarea receptorilor astralo – mentali programaţi să proceseze un metabolism
specific cuantic de recepţie cromatică periodică şi constantă adecvată in preajma
noastra.
În cazul situaţiei evidenţiate vom concentra atenţia retinei pe una din
culorile cromatice ale fundalului care se propaga la un moment dat. Evident că
depindem şi de împrejurarea în care lucrăm şi efectuăm anumite operaţiuni,
pentru că dacă vom redacta ceva într-un program office atunci cromatica cu care
ne vom confrunta în permanenţă pe retină şi în cristalin va fi albul. În acest caz
vom ajusta emisia culorii permanente pe un spectru de frecvenţă, care
descompune ca printr-o prismă, cromatica provenită din geometria sacră a
vortexului care rezoneaza în preajma noastră. Prin aceste vibraţii şi spectre de
frecvenţe eterice create în preajma noastră vom atenua vibraţiile
electromagnetice declanşate din factorii menţionaţi absorbind natural energia
eterată provenită din vortexurile cristaline, ajutandu-ne sa conştientizăm vibraţia
cromatică cea mai armonioasa.
Cromatica nuanţelor cristaline14 care circulă pe traseele eterate ale
chakrelor cristaline planetare este cea mai pură şi ideală. Cromatica lor pură este
sintetizată în meridianele umane, alimentează armonios reacţiile moleculare
umane prin care circulaţia sangvină şi limfatică realizează optim cele două
presiuni osmotică şi coloid osmitică prin care se face sinteza enzimelor în celule
şi se alimentează cu flux de vitalitate organul uman. Emisia se transmite sub
formă de emisie cristalină care formează energetic diverse geometrii de fluide
sacre în preajma noastră, cărora li se atribuie anumite proprietăţi de memorie
cuantică, capabile de a procesa interschimbările din mediu de la nivelul carora se
proiectează spre noi energia vitală care se propagă prin mijloacele naturale din
preajma noastră.
Instantaneu puteţi sesiza cum anume reusiti sa valorificati receptorii
cuantici prin care se comunică fluidul de memorie cuantică, cu proprietatea de
lumină pura si informată ce se transmite prin pixelii de fluid eteric în afara
circuitelor electronice prin vibraţii şi pânze de lumini care sunt paralele si in afara
spectrelor frecvenţiale ale vibraţilor electromagnetice. Acestea emit periodic in
preajma noastră prin fluxuri de vibraţii şi unde cromatice menite să situeze
câmpurile electromagnetice într-o polaritate cu centrii capacitori de absorţie din
chakrele umane. Fluidele eterice care s-au încrementat în preajma noastră ne
vor ajuta în timp ce coexistăm în preajma lor să ne menţinem vitalitatea, prin
recepţia de undă şi frecvenţă cromatică cristalina care rezonează constant spre
retină, de unde este memorată în receptorul cuantic care este atribuit să exercite
transformarea energetica în procesul si functiile intelectuale. Practic fluidul eteric
14 cu care ar putea fi inzestrat omul.
sau energia vitală este transformată printr-un algoritm de scară cromatică prin
care are loc descompunerea naturală a luminii cuantice provenită din vortex
careia i este asociată informatia cuantica provenita din elementele vitale care
compun spaţiul atmosferic din preajma. Fluxul de vitalitate gravitează în spaţiul
nostru ca o matrice energetică ce se formează instantaneu pentru a ajuta la
recepţia şi asimilarea informatiilor energetice, capabile sa intreprinda absortia
corespunzatoare. La nivelul acestora se transmite algortimul de scară cromatică
care se ţese din ilustraţiile sacre, precum Icoane, care rezonează pe aceeaşi
scară cromatică provenită din geometria sacră, cum ar fi Aura energetică a
Domnului Isus Hristos sau anumitor sfiinţi.
De exemplu, chipul Aurei ce aparţine Sfântului Vasile, radiază într-o
descompunere de scară cromatică, ce ne poate racorda periodic la câmpurile
energetice chakrale provenite din geometria sacră – ritualică prin infuzia şi
transformarea notelor muzicale din sfiintele molifte cuvântate în biserici în
cuante de unde de lumină pură si de iubire care, se transmit prin vortexurile
geometriei sacrale pentru a realiza, amplificarea luminozitatii şi strălucirii
meridionale, destinată să ridice atenţia spirituală. Aceasta este procesată de
fiecare dată în aura energetică şi spirituală prin intermediul receptorilor astralo –
mentali, pentru a efectua un program metabolico – spirituall alcătuit din fluidul
metabolic care prelucrează şi transmite cu fiecare ascultare melodică ritualică,
scara de descompunere a undelor muzicale ritualice în unde cuantice şi de
vitalitate prin care vine lumina ce înmagazinează ca şi trăire emoţională,
sentimentele de armonie şi iubire universală. Acestea sunt absorbite energetic pe
meridianele umane focalizate să facă conversia de scară a unghiurilor de lumini
cromatice ideale care pun individul în armonie cu mediul înconjurător şi cu Sinele
Universal.
Pentru a fi cat mai receptivi la energiile vitale trebuie sa avem un regim
alimentar adecvat, care sa nu ne mai hraneasca sistemele energetice
fundamentate pe energiile arhaice, care ne racordeaza meridianele la cele din
regnul animal si se formeaza din mancărurile pe baza de carne, cu excepţia
carnei de peşte care este foarte nutritivă. Nemaihranind cu carne sistemele
energetice mentionate, energia vitală isi va clădi circuitele prin care crează
rezistenta la agresiunile energiilor arhaice provenite din mâncăruile neadecvate,
şi ne v-a ajuta la trecerea treptata spre tipurile de energie superioare.
Declansarea energiilor vitale nutritive reprezinta un proces care se
fundamenteaza pe nivelul vibrational al alimentelor, in speta cel vegetarian pe
cand vibratiile scazute sunt predestinate produselor din carne care ne pot
impiedica profund sa ne dezvoltam din punct de vedere spiritual.
In continuare enumeram cateva tipuri de vibratii provenite din alimentele
ce le vom consuma si prin consumul carora ne putem fundamenta o baza solida
pentru construirea matricelor energetice superioare.
Dobandirea hranei ţine implicit de capacitatea de adaptare a
oraganelor. Biologii au constatat că pentru metabolizarea unui anumit
aliment, se pretează numai acele enzime care sunt legate organic cu
acesta. Dacă aceste enzime lipsesc, organismul se „descurcă” în sensul că
îşi cheamă în ajutor fermenţi digestivi, în special cei produşi de pancreas.
Celulele propriului nostru organism beneficiază de întreaga forţă şi
frumuseţe ca ale unei tinere plante, fie ea o legumă sau un fruct superb,
în care s-au dezvoltat enzimele, înainte de a ne fi dăruite nouă , ca părţi
componente ale alimentelor crude, pentru ca noi să trăim sănătoşi.
Aceşti administratori vii, sunt ca nişte spiriduşi gânditori, ei
acţionează ca nişte maşinişti vitali care controlează toate funcţiile din
corpul nostru. Cu cât ne alimentăm cu mai multe enzime provenite din
hrana crudă cu atât mai multă viaţă pătrunde în corpul nostru şi cu atât se
pot forma mai multe celule noi. Acestea asigură mai multă energie, mai
multă imunitate la boli, frumuseţe, funcţionarea corespunzătoare
glandelor prin care se realizează reglarea greutăţii corporale, curăţarea
sângelui cât şi a ţesutului celular de toate tipurile de deşeuri, de unde şi
vindecarea artritei.
Alimentaţia infusează în organismul nostru nu numai mineralele şi
vitaminele esenţiale anumitor organe meridionale care sunt hrănite din punct de
vedere energetic astfel încât să ajute la asimilarea celulară care activează
spirale de ADN energetico- spiritual în meridianele corespondente, prilejuieşte
acesarea codurilor unor energii cromatice superioare, provenite din dimensiunile
angelice. Aceste energii curg prin noi ca printr-o reţea hidrografică, care cu
fiecare flux pe care îl străbate infuzează o anumită informaţie cuantică în
meridianele noastre la nivelul recepţiei, scânteiază şi absoarbe, hrănind chiar,
cu cuantele de lumină cristalină optimă pentru fiecare chakră meridională. Deci
este esenţial ca prin hrana pe care o asimilăm zilnic să ne hrănim sistemul
meridional – energetic, cu lumina optimă care le caracterizează pentru ca ele să
vibreze în noi, capacităţi de inspiraţie profundă, de viziune, cât şi informaţia
cuantică care menţine legătura dintre chakra Muladahara care trimite energie
prin picioare, călcâie spre sol. Când această chakra se ancorează bine spre
centrul energetic al Pământului, noi devenim sisteme umane energetice, capabile
să canalizăm energia spre corpul fizic, activând-ne astfel, puterile minţii din
chakra Corona care o face capabilă să primească energia şi lumina de la Soarele
Galactic.
Această lumină exterioară intrând în chakra Corona ne va pune în
funcţiune capacităţile spirituale din aura eneregtică. Ne vom crea cu aceste
energii o nouă viziune de percepţie asupra vieţii şi realităţii noastre cotidiene.
Pentru că vom ajunge să depăşim lucrurile care stăteau în concepţiile care ne
determinau vechea existenţă. De acum, noi începem să procesăm concepţiile noi
existenţialităţi care se manifestă prin Noi Inşine, ca multiple capacităţi spirituale
ce determină, roluri existenţiale originale. Ceea ce creem în preajma noastră la
un moment dat, prin această realitate configurată, nu este ceva ce ţine de
manifestarea unei realităţi virtuale, insesizabile şi nepalpabilă. Dacă realitatea
pare la prima vedere nepalpabilă, adică această realitate se manifestă ca şi cum
nu o poţi ţine în mână ca pe un obiect, totuşi energiile care ne străbat de acum
cu fiecare moment, lasă în noi un cod eteric, care se va manifesta ulterior într-o
realitate sesizabilă şi palpabilă chiar măsurabilă din punct de vedere energetic –
cuantic. De exemplu, putem realmente sesiza că în locurile unde fiinţele de
lumină spirituală îşi fac apariţia pe ape, aceste fiinţe o inmagazinează cu
proprietăţi vindicative, lasă asupra acestor pânze de apă, nişte coduri eterice
care sunt menite să traducă informaţia de însănătoşire cu prilejul absorţiei în
organismul nostru. Proprietăţiile bioenergetice ajung să completeze spaţiile
deficitare de energie şi lumină, din Noi Înşine care determină mai apoi vibraţia de
armonie prin configurarea cromaticii corespunzătoare în chakra meridională.
Cromatica alimentează izovorul de lumină care pune în mişcare o altă chakră şi
tot aşa până când toate funcţionează într-o completitudine şi armonie deplină.
Astfel chakrele ne traduc în mintea noastră, voinţa divină şi gândurile cu care noi
trebuie să ne hrănim psiho-intelectual, acel intelect care iluminează conştiinţa şi
desăvârşeşte spiritul din Noi Înşine.
Din punct de vedere al dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre
echilibru şi spre adoptarea unei conformaţii apropiată de cea a adultului.
În această etapă are loc procesul de trecere spre organismul adult. Unele
măsurători pun în evidenţă faptul că între 14 şi 20 de ani creierul atinge
aproximativ greutatea maximă şi se apropie de finalizare, are loc osificarea
diferitelor părţi ale craniului. Procesul de osificare al scheletului se realizează însă
progresiv, încheindu-se între 20 şi 25 de ani.
Concomitent, se dezvoltă volumul muşchilor şi se măreşte forţa musculară.
La începutul perioadei adolescenţei se înregistrează o dezvoltare mai intensă la
nivelul muşchilor mari, iar apoi procesul se extinde şi la nivelul muşchilor mici,
ceea ce influenţează perfecţionarea şi coordonarea mişcărilor fine. Pe la mijlocul
perioadei, se constată şi o stabilizare relativă a creşterii adolescenţilor în înălţime
şi greutate.
Corpul adolescentului câştigă în înălţime între 20 – 30 cm, iar în greutate
câte 4 – 5kg anual. Creşterea în talie şi greutate dă corpului proporţia, vigoarea,
graţia şi frumuseţea care îl caracterizează pe adolescent15.
Maturizarea treptată a aparatului circulator asigură o funcţionare normală
a inimii. Ca urmare a creşterii suprafeţei plămânilor, volumul de aer introdus prin
inspiraţie este mai mare.
Dintre factorii care influenţează procesele de creştere un rol deosebit îl au
glandele cu secreţie internă. Astfel hipofiza secretă mai mulţi hormoni. Unii din
aceştia influenţează creşterea, alţii stimulează şi reglează funcţia altor glande
endocrine. Glanda tiroidă exercită, de asemenea, acţiune asupra sistemului
nervos central, asupra funcţiilor organismului, precum şi asupra dezvoltării
psihice.
Cercetările efectuate au demonstrat existenţa unor diferenţe, ce sunt
specifice sexului. Adolescentele capătă o înfăţişare generală feminină,
15Emil, Căpraru Mama si copilul. Editia a VI-a (revizuita), Editura Medicală, Bucureşti, 2010, p. 87.
concretizată în proeminenţa bustului şi conformaţia bazinului, dezvoltarea
şoldurilor etc.
Aşadar, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă,
spre un anumit echilibru şi stabilizare, în timp ce evoluţia psihică se realizează
prin tensiuni şi conflicte. Totuşi, se constată un anumit paralelism între
dezvoltarea biologică (sexuală mai ales) şi cea psihică, cu o evoluţie pertinentă
spre maturizarea socială, ce determină implicarea adolescenţilor în rezolvarea
complicatelor probleme ale lumii contemporane.
Aşadar, alimentaţia are un roi esenţial la vârsta adolescenţei întrucât
contribuie la prevenirea anumitor afecţiuni, îmbunătăţeşte starea generală de
sănătate şi ajută la creşterea şi dezvoltarea normală a organismului. Asimilarea
adecvată de vitamine şi minerale este poate cel mai important segment al
alimentaţiei. Vitaminele sunt substanţe organice prezente în organism.
Organismul necesită cantităţi mici de vitamine, deoarece rolul acestora este de a
regla metabolismul şi de a asigura dezvoltarea şi funcţionarea normală a
organismului. Mineralele sunt substanţe vitale pentru organism, acestea fiind
considerate nişte "cărămizi" cu ajutorul cărora se construiesc: sistemul muscular,
articulaţiile şi oasele. De asemenea, acestea sunt esenţiale şi pentru activitatea
altor sisteme din organism, cum ar fi: hormonii, transportul de oxigen, sistemul
enzimatic.
Fiecare grupă de alimente consumate furnizează cel puţin un nutrient vital
pentru buna funcţionara a organismului. De exemplu, cerealele integrale din ovaz
furnizează organismului fibre şi mineralul numit magneziu.
Adolescenţii trebuie să înţeleagă că alimentaţia sănătoasă este vitală
deoarece asigură necesarul de substanţe nutritive şi, astfel, nu trebuie să urmeze
tratamente cu vitamine şi suplimente nutritive, care de altfel nu sunt
recomandate.
Administrarea suplimentelor nutritive se administrează numai la indicaţia
şi sub supravegherea personalului medical. De asemenea, adolescenţii ar trebui
să înţeleagă că cea mai bună metodă pentru menţinerea greutăţii corporale este
adoptarea unui stil de viaţă sănătos, care presupune o alimentaţie diversificată şi
echilibrată, la care se adauga un program regulat de exerciţii fizice.
Factorii care conduc la creşterea în greutate sunt: alimentaţia tip fast-food,
administrarea drogurilor şi a suplimentelor sau adoptarea unor diete neadecvate.
În cazul adolescenţilor, un program alimentar deficitar conduce la apariţia
problemelor de creştere şi dezvoltare, iar pe termen lung pot apărea complicaţii
precum: obezitatea sau osteoporoza. Totodată, tulburările de alimentaţie pot
conduce la apariţia unor complicaţii grave în rândul tinerilor, cum ar fi:
malnutriţia, boli cardiovasculare, diabet, hemoragie gastro-intestinală, depresie şi
chiar suicid.
O altă tendinţă în rândul adolescenţilor a fost sesizată şi din adoptarea
dietelor vegetariene, însă ca urmare a faptului că nu se face sub sfatul mediului
nutriţionist, efectele dietei sunt de cele mai multe ori negative.
Potrivit studiilor, adolescenţii cu precădere tinerele fete, în urma adoptării
dietei vegetariene de multe ori necorespunzătoare încep să prezinte simptome
precum: fragilitate osoasă, stres din cauza deficitului de vitamine şi minerale,
dezvoltarea nearmonioasă a trupului etc.
Prin calcularea corectă a numărului de calorii asimilate în urma servirii unei
mese dar şi prin evitarea consumării alimentelor cu un conţinut exagerat de mare
în zahar şi grăsimi, adolescentii îşi pot menţine greutatea corporală.
Utilizând noua piramidă a alimentaţiei, prezentată în Ghidul alimentaţiei
din anul 2005, regimul alimentar al adolescenţilor poate fi particularizat, astfel
încât alimentaţia să le asigure substanţele nutritive necesare pentru creşterea şi
dezvoltarea adecvată dar şi energia necesară pentru desfăşurarea tuturor
activităţilor zilnice.
Cei mai mulţi dintre adolescenţi ignoră rolul lichidelor în nutriţie. Este
foarte important să se limiteze consumul băuturilor răcoritoare cu un conţinut
ridicat de zahăr şi a sucului de fructe mai ales între mese.
Cafeina din băuturile carbogazoase şi cafeaua conduce la apariţia
tulburărilor de somn, mai ales dacă acestea sunt consumate seara, ceea ce
conduce la apariţia diferitor probleme de sănătate şi la scăderea performanţelor
la învăţătură. Potrivit, ghidurilor alimentare, adolescenţi trebuie să evite
consumul băuturilor alcoolice, organismul acestora necesitând cantităţi
semnificative de apă, pentru a evita deshidratarea.
Adolescenţii care zilnic sunt supuşi unor activităţi fizice intense sau care
practică un sport de performanţă au nevoie de o alimentaţie diferită spre
deosebire de ceilalţi tineri de aceeaşi vârstă. De axemplu, adolescenţii sportivi au
nevoie de o cantitate mai mare de lichide în timpul exerciţiilor, dar şi de o
cantitate mai mare de carbohidraţi, aceştia fiind principala sursă de energie.
Pentru ca sănătatea să nu aibă de suferit carbohidraţii trebuie asimilaţi din
cereale integrale şi din fructe, şi nu din produse cu un continut ridicat de zahar
rafinat.
Un regim alimentar echilibrat în alimentaţia adolescenţilor este dat de
fibrele alimentare care se găseşte în alimentaţia organică, alimentaţie în care
predomină cu precădere legumele şi fructele şi mai puţin carnea şi alte preparate
din ea. Acestă alimentaţie conţine mai multe nutrimente, inclusiv minerale cum
ar fi fierul, potasiu şi magneziul. Alimentele organice conţin mai puţine toxine.
Studiile au arătat că dietele bogate în cereale integrale şi fibre alimentare
pot fi o componentă cheie în reducerea şi prevenirea obezităţii.
Un stil de viaţă sănătos al adolescentului include o cantitate mare de
alimente bogate în acizi graşi esenţiali cum ar fi : ulei de in, nuci, seminţe de
susan, avocado, legume verzi (varză, spanac, muştar verde, lobădă) ca şi
uleiurile de peşte şi peşte. Iar când adolescentul doreşte să scadă în greutate
este foarte mult facilitată de evitarea uleiurilor încălzite de orice fel. Ca
alternativă se poate folosi ulei de măsline extravirgin, ulei de nucă de cocos crud,
sau ulei de unt organic încălzit moderat.
2.3. Obezitatea – definiţii, caracteristici
Etimologic, cuvântul obezitate derivă din latinescul „obesus” traducere
care defineşte într-o manieră convingătoare, un aspect al bolii. Însă noţiunea de
obezitate a variat în funcţie de loc şi de timp. Din cele mai vechi timpuri
obezitatea a fost considerată o boală.
Hippocrate vorbeşte de indivizi graşi care sunt mai expusi unor boli grave
decât cei slabi. Aceeaşi constatare o întâlnim la Aristot, pentru care oamenii graşi
îmbătrânesc mai de timpuriu. În tot cursul istoriei întâlnim observaţiile medicilor
sau ale altor diversi cercetători, care atrag atenţia asupra tulburărilor întâlnite la
obezi.
Un aspect mai ştiinţific al problemei apare în secolul al XVIII-lea şi al XlX-
lea, în care au fost emise diferite concepţii asupra cauzelor şi mecanismului de
producere a obezităţii.
Obezitatea a devenit mai frecventă în epoca noastră, şi, după datele
statistice, este în creştere.
În zilele noastre, obezitatea este abordată sub următoarele aspecte16:
Din punct de vedere fiziologic, obezitatea reprezintă o acumulare excesivă
a ţesutului adipos. În mod obişnuit un subiect când devine obez nu câştigă numai
16D. Lacatîş, Gh. Creţeanu Obezitatea, Editura Junimea, Iaşi, 1978, pp. 15 – 18.
grăsime, ci şi ţesuturi moi sub piele, 80% din greutatea acestui ţesut adipos este
grăsime, 2% proteine şi restul apă.
Această obezitate se determină prin partea pe care o ocupă în corpul
uman ţesutul adipos prin densimetrie, tehnici radiologice, măsurători de pliu
cutanat, disecţii izotopice. În realitate aceste tehnice de determinare a obezităţii
fiziologice au fost criticabile deoarece rezultatele variază cu vârsta şi morfologia,
iar pe de altă parte referinţele se fac obligatoriu cu ajutorul unor tabele (care
sunt discutabile) în funcţie de grosimea subiectului, de morfologie şi de rasă.
Aceste tehnici descriu cel mai elocvent interesul în aprecierea stării de nutriţie
(pliu cutanat) a unui grup omogen de populaţie, comparativ cu un alt grup sau în
lucrări de cercetare (disecţii izotopice).
Din punct de medical, se consideră obez orice subiect la care o pierdere
ponderală (ce priveşte ţesutul gros) este susceptibilă de a aduce ameliorarea
stării generale, a unei funcţii vitale compromise sau alte funcţii vitale. În acestă
situaţie obezitatea priveşte bolnavii supraponderali ce prezintă insuficienţă
respiratorie cronică, insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială, artroze, diabet
zaharat, varice ale membrelor inferioare, complicaţii ginecologice şi obstetricale,
complicaţii hepatice şi biliare, afecţiuni ale sistemului muscular şi osos,
eventraţii, risc chirurgical crescut etc.
Pentru medicul practician, acest grup de obezi medicali reprezintă cazurile
cele mai nobile, adică bolnavi supuşi sub tratament pentru vindecarea
afecţiunilor menţionate.
Din punct de vedere statistic, un subiect este obez atunci când el
cântăreşte mai mult decât greutatea socotită ideală sau recomandabilă pentru
talia, sexul şi vârsta sa.
Aceasta se poate evidentia prin verificarea periodica a indicelui de masa
corporala, care este simbolizat IMC.
IMC = greutatea (Kg) : Inaltimea in metri a individului2
Verificti-va apoi indicele de masa corporala functie de datele expuse in
tabel si vedeti unde va situati.
Inaltimea (m)
Gr 1,45 1,50 1,5
5
1,60 1,65 1,7
0
1,75 1,80 1,85 1,9
0
1,95 2,0
0
42 20,2 18,9 17,
7
16,6 15,6 14,
7
13,9
45 21,4 20 18, 17,6 16,5 15, 14,7 13,9
Inaltimea (m)
7 6
47 22,6 21,1 19,
8
18,6 17,4 16,
4
15,5 14,7
50 23,8 22,2 20,
8
19,5 18,4 17,
3
16,3 15,4 14,6
52 25 23,3 21,
9
20,5 19,3 18,
2
17,1 16,2 15,3 14,
5
55 26,2 24,4 22,
9
21,5 20,2 19 18 17 16,1 15,
2
14,5
57 27,3 25,6 23,
9
22,5 21,1 19,
9
18,8 17,7 16,8 15,
9
15,1 14,
4
60 28,5 26,7 25 23,4 22 20,
8
19,6 18,5 17,5 16,
6
15,8 15
62 29,7 27,8 26 24,4 23 21,
6
20,4 19,3 18,3 17,
3
16,4 15,
6
67 32,1 30 28,
1
26,4 24,8 23,
4
22 20,8 19,7 18,
7
17,8 16,
9
70 33,3 31,1 29,
1
27,3 25,7 24,
2
22,9 21,6 20,5 19,
4
18,4 17,
5
72 34,5 32,2 30,
2
28,3 26,6 25,
1
23,7 22,4 21,2 20,
1
19,1 18,
1
75 35,7 33,3 31,
2
29,3 27,5 26 24,5 23,1 21,9 20,
8
19,7 18,
8
77 36,9 34,4 32,
3
30,3 28,5 26,
8
25,3 23,9 22,6 21,
5
20,4 19,
4
80 38 35,6 33,
3
31,3 29,4 27,
7
26,1 24,7 23,4 22,
2
21 20
82 39,2 36,7 34,
3
32,2 30,3 28,
5
26,9 25,5 24,1 22,
9
21,7 20,
6
85 40,4 37,8 35,
4
33,2 31,2 29,
4
27,8 26,2 24,8 23,
5
22,4 21,
3
87 41,6 38,9 36,
4
34,2 32,1 30,
3
28,6 27 25,6 24,
2
23 21,
9
90 42,8 40 37,
5
35,2 33,1 31,
1
29,4 27,8 26,3 24,
9
23,7 22,
5
92 44 41,1 38,
5
36,1 34 32 30,2 28,5 27 25,
6
24,3 23,
8
95 45,2 42,2 39,
5
37,1 34,9 32,
9
31 29,3 27,8 26,
3
25 23,
8
97 46,4 43,3 40,
6
38,1 35,8 33,
7
31,8 30,1 28,5 27 25,6 24,
4
10
0
47,6 44,4 41,
6
39,1 36,7 34,
6
32,7 30,9 29,2 27,
7
26,3 25
Inaltimea (m)
10
2
48,8 45,6 42,
7
40 37,6 35,
5
33,5 31,6 29,9 28,
4
27 25,
6
10
5
49,9 46,7 43,
7
41 38,6 36,
3
34,3 32,4 30,7 29,
1
27,6 26,
3
10
7
51,1 47,8 44,
7
42 39,5 37,
2
35,1 33,2 31,4 29,
8
28,3 26,
9
11
0
52,3 48,9 45,
8
43 40,4 38,
1
35,9 34 32,1 30,
5
28,9 27,
5
11
2
53,5 50 46,
8
43,9 41,3 38,
9
36,7 34,7 32,9 31,
2
29,6 28,
1
11
5
54,7 51,1 47,
9
44,9 42,2 39,
8
37,6 35,5 33,6 31,
9
30,2 28,
8
11
7
55,9 52,2 48,
9
45,9 43,2 40,
7
38,4 36,3 34,3 32,
5
30,9 29,
4
12
0
57,1 53,3 49,
9
46,9 44,1 41,
5
39,2 37 35,1 33,
2
31,6 30
12
2
58,3 54,4 51 47,9 45 42,
4
40 37,8 35,8 33,
9
32,2 30,
6
Sursa: Jack Goldberg, Karen O'Mara, Gretchen Becker Sa slabim mancand sanatos, Ed. Paralela 45, 2005, p. 40.
Organizatia Mondiala a Sanatatii a definit drept un IMC normal valoarea de
25 sau mai putin. Daca aveti un IMC intre 25 si 30, sunteti considerat
supraponderal, iar peste 30, este evidenta starea de obezitate.
Din punct de vedere estetic se consideră obeză orice persoană care crede
că prin slăbire îşi poate modifica într-un mod avantajos forma sa fizică,
fizionomia, şansele sale în viaţă, comportamentul său afectiv, viaţa sa intimă etc.
Realitatea a demonstrat că majoritatea femeilor (căci ele reprezintă
procemtajul cel mai mare de obezitate estetică sau psiho – socială), se găsesc
confruntate cu o imagine corporală exterioară care nu ar fi cea fiziologică.
Această obezitate se regăseşte pentru anumite profesii şi medii, în care a cântări
greutatea medie a vârstei, taliei sale, constituie o formă de obezitate care
jenează viaţa socială.
Această obezitate s-a dovedit dificilă de a se stabili pe plan individual
momentul în care această acumulare poate fi considerată ca excesivă, deci
patologic.
La adolescent obezitatea este datorată unei discrepanţe între aportul
caloric şi cheltuielile de energie ale individului, în etiologia sa elementul
predominant îl reprezintă excesul caloric prelungit al dietei, pe fondul unei
perturbări a mecanismelor fiziologice de reglare a aportului alimentar,
condiţionată cel mai des de practici nutriţionale deficitare, de factori de mediu
familial şi psihologic inadecvaţi. Din punct de vedere al datelor antropometrice se
caracterizează prin exces de greutate faţă de talie sau raportat la vârstă (o
depăşire egală sau mai mare de 20% a greutăţii ideale a vârstei sau raportată la
talie17). Deci se constată o depunere de grăsime generalizată, simetrică; se
remarcă mărirea de volum şi distensia abdomenului.
La adolescenţi depunerea accentuată de grăsime se notează şi în regiunea
pectorală ( ginecomastie la băieţi) şi pe fese şi coapse (la fetiţe).
Din punct de vedere al simptomatologiei, obezitatea la adolescent se
manifestă prin:
probleme psihologice, constituie o categorie importantă de tulburări
la copil şi adolescentul obez şi sunt în general secundare obezităţii şi atitudinii
obişnuite a populaţiei de aceeaşi vârstă faţă de copilul obez ca şi prejudecăţii
adulţilor din anturaj18. Studiile psihologice descriu frecvent o imagine proastă
referitoare la propria persoanaă sentimente de inferioritate şi respingere din
partea colectivităţii de copii de aceeaşi vârstă, frustrare, depresiune.
Deseori se instalează un cere vicios: frustrarea şi izolarea crescândă pe
care le resimte copilul şi adolescentul obez conduc la hiperfagie ca element de
compensaţie pentru inferioritatea sa în cadrul familiei si/sau colectivităţii de copii,
contribuind la întreţinerea şi agravarea obezităţii.
Simptome legate de supraîncărcarea mecanică reprezentată de
excesul ponderal:
- dezadaptarea cardiocirculatorie ;
- oboseala, polipneea şi dispneea la eforturi moderate;
- edemele prezente in ortostatism la nivelul membrelor inferioare;
- piciorul plat, durerile articulare.
Modificările cutanate. Sunt datorate depunerii în exces de grăsime
la nivelul plicilor {fricţiune, hipersudaţie), intertrigo, prurit, abcese (cu localizare
la plici sau pe feţele interne ale coapselor) ;
Tulburări nespecifice : cefalee, astenie, tulburări menstruale
prezentate la adolescente (hipomenoree, flux menstrual neregulat), aspectul
uscat al tegumentelor, acneea, meteorismul, constipaţia, digestia dificilă.
Din punct de vedere al cauzelor, obezităţiile mai pot fi de două feluri :
17Greutatea actuală depăşeşte datele pentru percentilul 97 al vârstei şi sexului respectiv pe tabelele actuale de creştere şi dezvoltare somatică, sau + 2 deviaţii standard (3, 7). 18 Impune diagnosticul diferenţial cu simdromul adipozo – genital.
Obezitate exogenă sau simplă, apare datorită supraalimentaţiei şi
lipsei de efort fizic, cheltuielile energetice ale organismului fiind prea scăzute. Cei
care trec de la efort fizic intens la o viaţă comodă, sau cei care trăiesc în condiţii
de macro şi microclimat cu pierderi scăzute de calorii (gros îmbrăcaţi, staţionaţi
în încăperi prea încălzite, cei imobilizaţi de boală etc) sunt predispuşi la
obezitate.
Obezitatea endogenă este provocată de unele tulburări nervoase
sau de un dezechilibru glandular (endocrino – metabolic).
De cele mai multe ori, cauzele obezităţii nu sunt evidente, fapt ce
îngreunează diagnosticul etiologic. Şi nu se poate face cu uşurinţă o demarcaţie
între obezitatea exogenă şi cea endogenă. Totuşi, printr-o analiză minuţioasă a
modului de viaţă şi de muncă a celui consultat, se poate stabili factorul exogen,
iar cel endogen se poate găsi cu ajutorul unor semne discrete neuroendocrine.
Frecventă este obezitatea obişnuită sau simplă. Ea poate beneficia de un
tratament sigur, dacă acesta este complex şi instituit la timp, şi dacă cel în cauză
înţelege să se ajute singur, respectând indicaţiile prescrise. Această obezitate, de
natură exogenă, creşte ca frecvenţă cu vârsta, existând chiar predispoziţii
familiale.
În obezitatea comună excesul de greutate apare în majoritatea cazurilor
fără alte modificări în starea de sănătate.
Se consideră obezitate uşoară, depăşirea greutăţii ideale cu 10%,
depăşirea cu 20% indică o obezitate mijlocie, iar cu 30% o obezitate mare.
Aceste clasificări sunt aproximative şi corespund, după unii autori, următoarelor
grade de obezitate : obezitate mică sub 90 de kg, obezitate medie de la 90 – 120
de kg, obezitate mare de la 120 – 160 kg, monstruoasă peste 200 kg.
În ceea ce priveşte repartiţia, grăsimea poate fi distribuită uniform sau
segmentar. După clasici, repartiţia grăsimii pe regiuni corporale poate indica o
obezitate de tip superior, de tip mijlociu sau de tip inferior.
La tipul superior ţesutul adipos predomină la faţă, ceafă, trunchi, abdomen
şi foarte puţin la membre, care sunt în discordanţă cu restul corpului. Această
obezitate este mai frecventă la bărbaţi, mai ales după 40 de ani. Ţesutul gras al
acestor obezi are o consecinţă fermă.
La femei, depunerea grăsimilor în exces se face de obicei în partea mijlocie
şi inferioară a corpului, sub nivelul primei vertebre lombare, cuprinzând
abdomenul (sub ombilic), şoldurile, fesele şi coapsele până la genunchi. La aceste
tipuri ţesutul adipos este elastic. Această descriere corespunde tipului de
obezitate mijlocie.
La tipul inferior grăsimea în exces cuprinde regiunea bazinului şi membrele
inferioare în întregime, dând naştere aşa – numitei obezităţi în formă de
pantalon.
Unii autori consideră că pot pune cauzele acestor obezităţi pe seama
tulburărilor anumitor glande endocrine. Astfel, tulburările hipofizare, au
repercursiuni asupra glandelor sexuale, determină la femei depunerea ţesutului
adipos în exces.
La bărbat tulburarea diencefalohipofizară ar determina repartizarea
ţesutului adipos după tipul mediu feminin.
Distribuţia grăsimii la tipul inferior ar fi legată de o insuficienţă tiroidiană,
sau de tulburare hipofizară. Intervenţia hipofizei ar mai putea fi bănuită şi în
cazurile în care depozitele adipoase ar predomina în regiunea bazinului şi
glandelor mamare, ca în cazul distrofiei adiposogenitale.
După Ebstein formele obezităţii, stadiul de evoluţie, felul de comportare şi
aspectul obezilor sunt diferite. Astfel, în primul stadiu când obezul este invidiat,
el pare jovial, euforic, cu pomeţii îmbujoraţi etc. În obezitatea constituţională,
când greutatea ideală este depăşită cu 10%, scăderea poate duce la o stare
maladivă sau chiar la reducerea capacităţii de producţie când este mai
accentuată. Bolnavul pare obosit, este rău dispus, are insomnii etc. Acelaşi tablou
clinic se întâlneşte şi la cei aflaţi în stadiul de obezitate mijlocie, când greutatea
ideală este depăşită cu 20% şi apar tulburări funcţionale. Aceştia sunt dispneici la
cel mai mic efort, merg greu, transpiră abundent, sunt iritabili etc. Despre ei se
spune că au atins „stadiul comic”.
În stadiul avansat al obezităţii, când greutatea ideală depăşeşte cu 30%,
complicaţiile sunt evidente şi avem de a face cu o adevărată boală, cel în cauză
inspirând milă.
Printre formele clasice de obezitate localizată se întâlneşte aşa – numita
„maladie a lui Dercum”, caracterizată prin formaţii adipoase dureroase, dispuse
mai ales pe trunchi şi la rădăcina membrelor, prin hipotonie musculară, dereglări
senzitive şi psihice, iritabilitate, instabilitate, tendinţă la depresiuni melancolice şi
manifestări delirante. Ea este specifică sexului feminin, persoanele suferinde
prezentând glande mamare voluminoase, iar peretele abdominal formând pluri
sun formă de şorţ. Netratarea acestei forme duce la complicaţii grave.
Obezitatea pe care o întâlnim în sindromul Cushing este de asemenea,
specifică sexului feminin. În acest caz, ţesuturile adipoase se depun mai ales pe
trenul superior, respectându-se extremităţile şi rădăcina membrelor. Bolnavele
prezintă o faţă rotundă de „lună plină”, gât voluminos, ceafă de bizon, abdomen
enorm, căzut în şorţuri, cu vergeturi, fese proeminente, cifoze cervico – toracale
şi mult ţesut adipos în regiunea mamară. La bărbaţi se însoţeşte cu impotenţă
sexuală, iar la femei de amenoree, frigiditate şi hirsutism. Adesea, apar
complicaţii ca: tulburări cardio-vasculare , tensiunea maximă urcând la 18 – 23,
iar minima variind între 10 – 13, diabet, litiază renală, osteoporoză etc.
Obezitatea la adolescenţi, ca şi la adulţi, poate fi endogenă şi exogenă
după cum cauzele care o produc sunt extrene sau interne.
Formelor, cauzelor, mecanismelor de producere a simptomelor,
complicaţiilor şi mai ales tratamentului ei trebuie să li se acorde acelaşi interes,
dacă nu chiar mai mare decât obezităţii adulţilor.
Mai jos este redat un tabel cu greutatea acceptată la băieţi şi la fete în
funcţie de înălţimea acestora.
Greutatea normală la adolescent
Tabelul 2.1.
VârstaBăieţii Fete
greutate în kg Înălţime în cm greutate în kg Înălţime în cm0 3,5 50,5 3,25 501 9,7 75,2 9,1 742 12,3 85,7 11,6 84,53 14 93,4 13,5 91,94 15,7 100 15,3 98,35 17,4 106,9 17 110,56 19,1 112,5 18,5 104,47 20,9 117,8 20,5 115,88 22,7 122,4 22,5 120,99 24,7 126,9 25,2 125,8
10 27,2 130,6 28,6 130,711 29,7 134,5 32,1 135,712 32,2 138,9 35,6 14113 35,1 143,5 39 14614 40,2 148,5 42,2 150,515 44,7 155,1 45,3 154
VârstaBăieţii Fete
greutate în kg Înălţime în cm greutate în kg Înălţime în cm16 49,2 159,6 48 155,817 54 163,2 50,2 157,118 58 166,2 51,8 157,819 60,5 167,1 52,9 15820 62,1 168 53,5 158
Sursa: Constantin Arion, Dimitrie Dragomir Obezitatea la sugar, copil şi adolescent, Editura Medicală, Bucureşti, 1983, p. 10
Unele statistici arată că există cauze familiale care favorizează instalarea
obezităţii la copii. Astfel, dacă ambii părinţi sunt obezi, circa 80% din copii vor
suferi de această boală. În cazurile când un singur părinte prezintă această
afecţiune, cca 50% dintre copii vor suferi de obezitate. Copiii din părinţi normali
sunt predispuşi doar în proporţie de 10%.
În cazurile de obezitate exogenă, tratamentul aplicat la timp poate scuti
copilul de complicaţiile obezităţii infantile. Netratată la timp, sau tratată incorect
şi incomplet, ea poate genera o stare de labilitate a mecanismelor de reglare a
echilibrului energetic.
Copiii stimulaţi de părinţi să mănânce peste măsură şi cu predilecţii pentru
ocupaţiile sedentare au toate şansele să îngroaşe rândurile celor obezi.
Simptomele obezităţii infantile sunt uşor vizibile: greutatea corporală
mărită, dezvoltarea musculară slabă, înclinarea spre sedentarism, comoditate,
lipsă de interes şi iniţiativă pentru activităţi practice, tendinţa de a rămâne
mereu sub scutul mamei etc.
În caz de tulburări nervoase şi endocrine poate să se instaleze fie obezitate
hipotalamică, fie obezitate hipotalamo – hipofizară. La prima formă întâlnim
depuneri masive de grăsime pe trunchi şi membre, în mod uniform. Ea este
însoţită de o stare de somnolenţă, de tulburări în termoreglare, de tulburări
nervoase, dureri de cap etc.
Cea de a doua formă, hipotalamo – hipofizară, mai este cunoscută şi sub
denumirea de distrofie adiposogenitală, se caracterizează prin obezitate şi
insuficienţă genitală. Grăsimea se depune mai ales la nivelul trunchiului şi la
rădăcina membrelor. Musculatura este slab dezvoltată, iar ligamentele laxe.
Deseori apare piciorul plat şi genunchii în vlag, făcând imposibilă apropierea
gambelor în poziţia de drepţi.
La băieţi organele sexuale prezintă o dezvoltare insuficientă, uneori
testiculele nefiind coborâte în scrot. Aceşti copii prezintă lipsuri în dezvoltarea
sistemului nervos central şi uneori chiar deficienţe mentale. Frecvente sunt şi
tulburările de creştere a staturii, copiii rămânând mici de statură.
Această obezitate se poate confunda uneori cu o alta, de origine cortico –
suprarenală. Deosebirile nu se pot deduce din aspectul somatic, ci mai curând din
comportament. Astfel, băieţii manifestă tendinţe feminizate, caută continuu
protecţia mamei, au înclinări spre jocuri de fetiţe. Fetiţele în schimb, pozează în
domnişoare mari, etalând o feminitate precoce.
S-a stabilit, că formele de obezitate endogenă pot compromite dezvoltarea
normală a copilului, în cazul în care nu sunt diagnosticate şi tratate la timp.
2.4. Factori de risc şi cauze în apariţia obezităţii
Datele etiologice sugerează că aportul caloric excesiv al dietei în raport cu
cheltuielile de energie constituie factorul etiopatogenic predominant al majorităţii
cazurilor de obezitate care apar în stadiul de dezvoltare: sugar, copil, adolescent
şi la adult.
S-a considerat că factorii care sunt responsabili de întreţinerea stării de
obezitate instalate sunt:
Factorii psihologici implicaţi în modificarea comportamentului
alimentar (inducerea hiperfagiei), care sunt consideraţi explicaţia cea mai
importantă a perpetuării obezităţii copilului şi adolescentului la adult;
Modificările metabolice locale şi generale, sunt determinate de
creşterea aportului caloric al dietei, pozitivitatea persistentă a balanţei
energetice şi creşterea proporţiei ţesutului adipos. Aceste modificări, constituie
cauza perpetuării stării de obezitate (faza staţionară a obezităţii) şi una din
explicaţiile rezistenţei la terapia dietetică (reducerea aportului caloric al dietei).
Modificările metabolice analizate generează senzaţia de foame între
mese care menţine hiperfagia la aporturi calorice mari ale dietei.
Deci în stadiul actual, etiologia obezităţii apare a fi legată de modificarea
balanţei energetice, în sensul unui import de calorii superior cheltuielilor bazale şi
pentru creştere şi activitate.
Instalarea obezităţii mai depinde şi de creşterea grăsimii din corp. Aceste
grăsimi sunt compuse din trigliceridele stocate în celulele adipoase iar volumul
adipocitului adult depinde de trigliceridele înmagazinate care formează picăturile
de grăsime, fără nici un fel de structură. Cu cât numărul de celule este mai mare
cu atât obezitatea se constituie mai repede19.
În mod normal există o hemeostazie ponderală (menţinerea greutăţii la un
echilibru) datorită faptului că există un echilibru între absorţia şi cheltuiala de
energie. Individul normal ingeră sau ar trebui să ingere atât cât este nevoie să-şi
păstreze o greutate normală. La o muncă fizică mai intensă el ingeră o cantitate
de alimente mai mare care-i aduce un surplus energetic. Spre deosebire de
animale unde există în general o cheltuială de energie proporţională cu ingestia
de energie, la om nu există o reglare în acest sens.
Pentru om (mai ales odată cu creşterea în vârstă) se poate depăşi foarte
uşor necesarul caloric în raport cu consumul energetic al organismului.
Aşadar, cauzele obezităţii sunt, evident, multiple şi pot avea origini
genetice, de mediu, psihologice sau patologice. Studii recente par să confirme
ipoteze conform cărora un dezechilibru de aport nutriţional la sugar ar putea să
inducă o obezitate în timpul copilăriei şi/ sau mai târziu, la vârsta adultă.
La adolescent cauzele cele mai importante care contribuie la instalarea
obezităţii sunt:
Lipsa de activitate fizică
Diminuarea activităţii în raport cu consumul alimentar (sedentarismul)
caracteristica epocii în care trăim constituie adesea una din cauzele importante.
Abandonul sportului, schimbarea modului de viaţă, profesiunile sedentare (care
impun o alimentaţie mai diminuată cantitativ) etc. constituie cauze ale obezităţii.
Viaţa sexuală
La om tendinţa de obezitate este legată de etapele vieţii sexuale:
pubertate, mariaj, sarcină, lactaţie, menopauză etc. Schimbarea de activitate,
modificarea psihologică proprie fiecăreia din aceste etape, sunt probabil
principalii intermediari. Sarcina şi alimentaţia, în paralele cu necesităţile calorice
crescute, au şi o acţiune anabolizantă discretă (tendinţa de creştere în greutate
prin reţinerea grăsimi).
Factorii psihologici
Factorii psihologici sunt în legătură cu comportamentul alimentar şi
activitatea musculară. Se ştie că senzaţia !de foame şi saţietate se găseşte sub
19Victor Duţă Cum să scăpăm de obezitate: metode eficiente de slăbire pentru copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni. Editura Andreas Print, Bucureşti, Bucureşti, p. 46.
controlul sistemului nervos (hipotalamusul şi cortexul ). La nivelul
hipotalamusului există un nucleu lateral, punct de plecare al reflexului foamei şi
un nucleu ventromedial, unde are sediul reflexul de saţietate. Activitatea acestor
doi nuclei depinde, pe de o parte, de substanţele care le parvin pe cale sanguina,
pe de altă parte, de stimulările care vin de la cortex. Alterările lezionale ale
acestor nuclei duc la modificări ale senzaţiei de foame, (La aceasta contribuie
uneori şi secreţia hormonală patologică).
O altă cauză este conştiinţa greutăţii reale şi căutarea unei greutăţi
preferate la care intervin unii factori de modă. Este motivul pentru care la unele
popoare, obezitatea este un semn de frumuseşte feminină mult apreciat. Adesea
unele femei şi chiar bărbaţi găsesc în obezitate o protecţie simbolică împotriva
fricii.
Totuşi există şi unele perturbări fiziologice care fac din aceşti oameni nişte
nefericiţi. Cum ar fi obezul care slăbeşte dificil cu toate eforturile făcute, se
plânge real de unele stări de rău, are un randament muscular şi adesea
intelectual mic. Prin urmare, înţelegerea pe plan afectiv a acestor bolnavi trebuie
făcută cu grijă.
Tot printer factorii psihologici trebuie menţionate decepţiile, fie cele de
natură sentimentală, fie acele cauzate de o nereuşită în viaţă care adesea se
găsesc la originea satisfacţiei găsită în alimente.
Obezitatea influenţată de glandele endocrine
Nu rare sunt cazurile în care obezul se consideră victima perturbării unor
funcţii ale glandelor endocrine. Mai jos enumerăm unele maladii endocrine în
care obezitatea apare ca un simptom. Cum este maladia Cushing (datorită unor
formaţiuni tumorale benigne sau maligne apărute în corticosuprarenală ceea ce
duce la o hipersecreţie de 11 – oxisteroizi) şi se manifestă prin obezitate însoţită
de hipertensiune arterială, virilism, diabet şi osteoporoză. De asemenea, cităm
sindromul adipozo – genital. În celelalte situaţii participarea endocrină este
minimă sau absentă.
Există situaţii în care se poate instala obezitatea la femeie : la pubertate,
în cursul sarcinii şi la menopauză. Aceste obezităţi s-ar datora unei dereglări
ovariene. Absenţa funcţiei ovariene se manifestă ca o boală denumită (sindromul
Turner). Explicaţia coexistenţei obezităţii cu tulburările menstruale s-ar datora
unei dereglări hipotalamice funcţionale sau organice cu atingerea concomitentă a
centrilor foamei şi a celor care reglează ciclul secretoriu al gonado- trofinelor. .
O altă disfuncţionalitate care provoacă obezitatea este şi hiperinsulismul
care se datoreşte unei rezistenţe periferice la acţiunea insulinei. Această
rezistenţă la acţiunea insulinei de datorează celulei grase, care creşte în volum şi
împiedică acţiunea insulinei.
Hiperinsulismul (secreţia excesivă de insulină) este una dintre cele mai
evidente trăsături ale obezităţii. Este o problemă de metabolism a cărei asociere
cu creşterea în greutate a fost demonstrată de numeroase studii.
Se poate afirma că hiperinsulismul în sine este cauza obezităţii (şi a
diabetului). Acest fenomen fiind rezultanţa unei reacţii metabolice în lanţ indusă
de consmul de glucide cu indice glicemic ridicat20.
Pentru a slăbi, este suficient să se inducă o reacţie inversă, consumând
glucide cu indice glicemic scăzut.
Aşadar, hiperinsulismul este cauza primară a obezităţii, şi nu invers
determinată de ingestia de glucide cu indice glicemic ridicat inducând stocarea
anormală a grăsimilor consumate.
Există totuşi şi oameni care rămân slabi toată viaţa lor, deşi au obiceiuri
alimentare proaste. Se datorează tocmai că au avut un pagreas foarte bun la
naştere şi în pofida hiperglicemiei puternice pe care au indus-o toată viaţa
consumând glucide rele, pancreasul a fost destul de rezistent pentru a nu face
hiperinsulism.
2.5. Rolul kinetoterapiei si tehnicilor de masaj în combaterea obezităţii
Obezitatea reprezintă în zilele noastre un flagel al societăţii moderne, în
special, obezitatea care se instalează la nivelul copiilor şi adolescenţilor. In
copilarie, se stabilesc obiceiuri, se imprimă un anumit stil de viaţă privind
alimentaţia, băutura, modul de petrecere a timpului liber, obiceiuri care vor
influenţa în mod hotărâtor tot restul vieţii.
Cercetările arată că obezitatea instalată în rândul grupelor de vârstă
menţionate este determinată în primul rând de factori, cum ar fi cei sociali şi
psihici. De aceea, pentru a asigura un viitor sănătos copiilor, este necesar să
intervenim prin mijloace şi metode adecvate vârstei lor pentru a combate acest
flagel21.
20Michel, Montignac Op. Cit., Editura Litera, Bucureşti, 2010, p. 71. 21Cordun ,M., Kinetologie medicala. Bucuresti, Editura Axxa, 1999, P. 88.
Kinetoterapia dispune de aceste mijloace şi poate să facă legătura cu alte
domenii pentru contracararea acestei afecţiuni – obezitatea. Dacă ţinem cont de
faptul că obezitatea în copilărie sau adolescenţă măreşte riscul unei sănătăţi
precare la maturitate, indiferent dacă adultul este sau nu obez. Cel mai mare risc
pe termen lung pentru obezitatea din copilărie este continuarea sa şi la
maturitate, asociată cu numeroase riscuri asupra sănătăţii şi calităţii vieţii. De
aceea, este important să se identifice obezitatea şi să se acţioneze din timp
pentru înlăturarea ei, înainte de maturizarea copiilor.
Excesul de greutate acumulat în jurul taliei la copiii şi adolescenţii obezi
poate, de asemenea, mări riscul apariţiei unor probleme cardiovasculare şi a
hipertensiunii, toleranţa anormală a glucozei şi colesterolului.
Pe langă aceste aspecte, intervin şi aspecte legate de modificări la nivelul
sferei psihologice, cum ar fi: lipsa încrederii în sine, izolare socială, scăderea
performanţelor şcolare etc.
Tratamentele kinoterapeutice impun recurgerea în prealabil la efectuarea
unor teste pentru determinarea masei de greutăţi corporale prin calcularea
greutăţii optime cu ajutorul celor 5 pliuri de ţesut adipos, indicelui de masă
corporală (IMC), evaluarea capacităţii de efort, a mobilităţii şi a forţei generale.
Greutatea corporală depinde de factori ce ţin de individualitatea fiecăruia
cum ar fi: talia, vârsta, sexul, conformaţia corporală, compoziţia corporală. Iar
calcularea ei se realizează prin metode statistice, rezultând o greutate
recomandabilă care concordă cu cea mai mare speranţă de viaţă, şi cu tipul
scheletului în funcţie de circumferinţa încheieturii pumnului. Indicatorul care
serveşte pentru cantitatea de grăsime intra-abdominală este proporţia talie –
şolduri; atunci când circumferinţa taliei o depăşeşte pe cea a şoldurilor la bărbaţii
de vârstă medie, riscul de boală creşte abrupt.
Reducerea greutăţii corporale nu este numai o simplă chestiune de
reducere a consumului energetic prin regim alimentar hipocaloric şi de creştere a
acestuia prin practicarea regulată a activităţilor fizice.
Cunoaşterea capacităţii de efort ne permite aplicarea unuia dintre
principiile fundamentale ale kinetologiei medicale, cel al progresivităţii efortului.
Unii autori se îndoiesc de efectele exerciţiilor fizice în tratamentul
obezităţii. Dimpotrivă, experienţa a demonstrat că exerciţiul fizic, folosit cu
competenţă şi perseverenţă, constituie un factor deosebit de valoros în
prevenirea şi tratarea obezităţii. Pentru a putea înţelege mai bine valoarea
exerciţiilor fizice în prevenirea şi tratarea obezităţii, este necesară trecerea în
revistă a efectelor lor asupra organismului22.
Redăm după prof. dr. Adrian N. Ionescu principalele efecte ale exerciţilor
fizice asupra organismului.
Din punct de vedere morfogenetic, exerciţiul reprezintă un factor plastic
foarte important, îndeosebi pentru elementele componente ale aparatului
locomotor: oase, articulaţii, muşchi, tendoane şi alte ţesuturi moi.
Forma şi structura întregului corp sunt influenţate în mare măsură de
efortul fizic depus în decursul vieţii. Aspectul sedentarului diferă fundamental de
cel al unui sportiv. Primul este expresia insuficieneţelor locomotoare, al doilea
este tipul de dezvoltare armonioasă.
Efectele nu se produc însă de la o zi la alta şi mai ales nu se pot obţine la
orice vârstă.
Întratamentul obezităţii, efectele morfogenetice sunt deosebit de
spectaculoase. Prin exerciţii bine alese poate ajunge la oprirea evoluţiei şi chiar
la corectarea unor deficienţe fizice, cauzate de instalarea obezităţii. Efectele
fiziologice sunt evidente şi imediate. Respiraţia se îmbunătăţeşte, capacitatea
respiratorie se măreşte, numărul respiraţiilor pe minut scade.
Contracţiile cardiace devin mai puternice, debitul sanguin este mai mare,
pulsul se răreşte.
Funcţiile nutritive şi de eliminare se echilibrează căci exerciţiul fizic este
regulatorul natural al nutriţiei creînd necesitatea hranei, mărind puterea de
asimilare a debililor, activând combustiile, utilizând substanţele de rezervă ale
supranutriţilor şi pbezilor.
Efectele educative ale exerciţiilor fizice se pun în evidenţă prin
îmbunătăţirea funcţiilor neuromotoare şi psihomotoare23. Exerciţiile fizice
influenţează favorabil funcţiile intelectuale, morla – volitive şi afetive, contribuind
la formarea caracterului şi la desăvârşirea personalităţii.
Efectele profilactice ale exerciţiilor fizice sunt îndeobşte cunoscute, la baza
culturii fizice stând ideea de păstrare şi întărire continuă a sănătăţii şi vigoarei,
de creştere şi perfecţionare a funcţiilor organismului, de întărire a capacităţii lui
de luptă şi de apărare împotriva îmbolnăvirilor.
Efectele terapeutice ale exerciţiilor fizice se obţin în special prin gimnastică
medicală. Acestea pot fi specifice sau nespecifice.
22Dorina Flora Tehnici de bază în kinetoterapie, Editura Universităţii, Oradea, 2002, p. 25.23Zorca Giurculescu, Dumitru Cristea, Constanţa Constantinescu, Ştefan Costea Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, 1974, p. 22
Dintre efectele specifice menţionăm: refacerea volumului şi îmbunătăţirea
proprietăţilor muşchilor, păstrarea sau redarea mobilităţii normale a articulaţiilor,
reeducarea neuromotoare în tulburările de coordonare şi de echilibru etc.
Efectele nespecifice se pot menţiona cele stimulatoare sau relaxatoare, de
echilibrare şi sinergie funcţională necesare în tratamentul unor tulburări.
Mijloacele şi metodele din gimnastica medicală folosite pentru combaterea
obezităţii la copii pun accentul, în special, pe exerciţiile respiratorii, exerciţiile
abdominale şi cele articulare, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a face ca
recuperarea să fie mai atractivă se insistă şi pe jocurile dinamice cu obiecte şi
aparate care impun exerciţii cu caracter aplicativ.
Gimnastica medicală are o largă aplicare în tratamentul obezităţii,
constituind un important mijloc preventiv şi curativ. Exerciţiile medicale trebuie
să respecte anumite principii: principiul accesibilităţi, principiul gradării efortului,
principiul alternării exerciţiilor după acţiunea lor.
Exerciţiile pot fi statice sau dinamice şi se vor executa fie pasiv, fie activ
sau cu rezistenţă. În mod practic musculatura abdominală lucrează static atunci
când imobilizăm trunchiul şi angrenăm membrele inferioare din articulaţia
coxofemurală prin: ridicarea, coborârea, circumducţia, abducţia sau adducţia lor.
Când imobilizăm membrele inferioare şi angrenăm trunchiul, în special din poziţia
de spate culcat, musculatura abdominală lucrează dinamic24.
În prevenirea şi trararea obezităţii, lucrul muscular static trebuie folosit cu
multă prudenţă, pentru a evita unele efecte nedorite, specifice contracţiilor
izometrice. Astfel, imobilizarea prelungită sau repetată la scurte intervale duce la
stânjenirea circulaţiei locale a sângelui şi limfei, a respiraţiei, îngreunează
schimburile metabolice locale şi favorizează apariţia timpurie a oboselii.
Satisfacerea nevoii de oxigen, în cazul efortului static, se face mai greu şi
muşchii sunt puşi să lucreze într-o măsură oareecare în lipsa oxigenului. Când
imobilitatea interesează toracele şi abdomenul, fie direct, fie indirect, respiraţia
este stânjenită, iar schimburile gazoase sunt mult reduse. Din această cauză, ori
de câte ori se execută exerciţii statice este necesar să se facă scurte pauze,
folosite pentru efectuarea exerciţiilor de respiraţie. Gimnastica abdominală
stimulează funcţiile de eliminare, intensificând activitatea energetică din
organism crescând produsele catabolice. Respiraţia se intensifică pe măsura
arderilor din muşchi şi nu se linişteşte în momentul în care excesul de bioxid de
carbon a fost eliminat.
24Ginetta Stoenescu, Petre Radovici Obezitatea şi combaterea ei, Editura Stadion,Bucureşti, 1972, p. 45.
În exerciţiile dinamice, contracţiile şi relaxările alternative ale muşchilor
acţionează ca o pompă, înlesnind circulaţia.
Rolul special al gimnasticii abdominale în tratamentul obezităţii poate fi
rezumat astfel: să tonifice musculatura pereţilor abdominali, să ajute la reglarea
neurohormonală şi circulaţia sângelui ărintr-o bună evoluţie a procesului digestiv,
să contribuie la creşterea vigoarei şi capacităţii de muncă.
Exerciţiile fizice medicale25 mai au şi cu efect lipolitic adică fac ca în timpul
acestora consumul energetic să crească, mărind astfel durata şi intensitatea
reacţiilor de oxidare de la nivelul celulelor şi ţesuturilor, consum realizat pe baza
rezervelor adipoase din vecinătatea şi din interiorul grupelor musculare solicitate.
Exerciţiile lipolitice efectuate într-un ritm alert, intercalat cu pauze de
odihnă şi relaxare, antrenează grupe de lanţuri musculare cât mai multe, cu
volum cât mai mare, determinând o schimbare permanentă a centrului de
greutate al corpului. Exerciţiile se efectuează liber, la aparate, cât şi exerciţii de
respiraţie.
Prin urmare, gimnastica medicală are efecte benefice asupra întregului
organism cu rol esenţial în combaterea obezităţii la copii, dar fără un regim
alimentar corespunzător metodele de gimnastică medicală nu pot oferi rezultate
bune26.
Aceste efecte sunt deosebit de eficace, dacă antrenamentul începe în
prima copilărie şi se continuă fără întrerupere pe toată durata creşterii şi
dezvoltării.
Printre metodele specifice kinetoterapiei, adăugăm şi rolul metodelor de
masaj şi tehnici complementare: masajul clasic, masajul reflexogen ale căror
efecte facilitează circulaţia sanguină impunând accelerarea transportului
toxinelor spre organele de eliminare sau de detoxifiere, îmbunătăţind astfel
starea de sănătate, presopunctura, masându-se punctele pentru diminuarea
poftei de mâncare.
Alte mijloace asociate folosite pentru combaterea obezităţii la copii şi
adolescenţi au mai fost: stretchingul, hidro-termoterapia si hidro-kinetoterapia.
Exercitiile de stretching constituie un sistem de antrenament care măresc
limitele de întindere ale muşchilor şi articulaţiilor, dezvoltă forţa şi rezistenţa
muşchilor şi îi ajută să rămână flexibili.
25Zorca Giurculescu, Dumitru Cristea, Constanţa Constantinescu, Ştefan Costea Op. cit., Editura Stadion, 1974, p. 18.26Carmen Şerban Kinetoprofilaxie primară – Biologia condiţiei fizice, Editura Universităţii, Oradea,2002, p. 42
Asffel, schimbul de căldură între corp sau segmentele acestuia în apă prin
imersia acestora se încadrează în hidro-termoterapie iar atunci când este însoţit
de mobilizări, hidro-kinetoterapie.
Factorii mecanici ai apei cu rol în tratamentul obezităţii sunt forţa ascensională,
rezistenţa apei, presiunea hidrostatică, factorul termic şi factorul chimic.
CAPITOLUL III STUDIU APLICATIV - CONSELING GENETIC SI
PLANIFICARE FAMILIALA
3.1.Rolul cabinetelor medicale de conseling – în planificarea familială
Sarcina este un eveniment normal, fiziologic în viaţa unei femei dar uneori
poate fi complicată de procese patologice, dăunătoare pentru sănătatea mamei
şi chiar a fătului.
Oricât de normală ar fi sarcina, ea antrenează unele modificări ale
organismului matern, de obicei pentru a realiza o acomodare a necesităţilor celor
două fiinţe – mama şi fătul – modificări ce nu sunt întotdeauna lipsite de riscuri.
De aceia, cadrele sanitare din cadrul cabinetelor de specialitate, trebuie să
desfăşoare o activitate susţinută pentru urmărirea medicală a femeii pe tot
parcursul sarcinii, astfel încât trecerea prin această perioadă să se realizeze fără
urmări nedorite pentru mamă şi copil.
Această activitate, desfăşurată de personalul de ocrotire maternă se
numeşte asistenţă sau activitate de îngrijire prenatală şi cuprinde consultaţiile şi
îngrijrile acordate femeii gravide pe tot parcursul sarcinii, pentru a asigura
naşterea unui copil sănătos, dintr-o mamă sănătoasă.
Obiectivele îngrijirii prenatale în cadrul cabinetelor menţionate sunt:
supravegherea evoluţiei sarcini cu scopul de a preveni unele
complicaţii ce ţin de sarcină şi tratamentul prompt al acestora, dacă
apar;
identificarea şi tratarea gravidelor cu risc crescut încă de la
începutul
sarcinii lor;
educarea femeilor gravide pentru a respecta regulile de igienă
raţională a sarcinii;
pregătirea fizică şi psihică a femeii pentru actul naşterii;
educaţia viitoarei mame.
Activitatea de îngrijire prenatală a femeii gravide începe odată cu luarea în
evidenţele cabinetelor de îngrijire prenatală şi planificare familială. Luarea
în
evidenţă a femeii gravide se va realiza în cadrul primei consultaţii prenatale. Este
indicat ca aceasta să se realizeze încă din primele 6 – 8 săptămâni de sarcină.
Orice femeie tânără cu menstruaţii regulate ar trebui să se prezinte ea
însăşi la medic, atunci când menstruaţia întârzie două săptămâni sau chiar
patru săptămâni, căci examinarea precoce este deosebit de importantă
pentru calcularea corectă a vârstei sarcinii şi a datei naşterii. Luarea în evidenţă
se va realiza de personal medical, îndeosebi cu specializări în mediul de
obstretică şi ginecologie de la cabinetul de consultanţă prenatală.
Cu prilejul acestei analize medicale este verificat diagnosticul de sarcină şi
starea aparatului genital fiind totodată evaluată şi starea de sănătate generală a
femeii gravide.
Medicul sau consultantul de specialitate înregistrează câţiva factori
importanţi pentru evoluţia sarcinii femeii pe care o examinează:
• dacă sarcina este dorită;
• mediul familial (afectivitate);
• factorii economico – sociali;
• condiţiile de viaţă şi de muncă.
Tot în cadrul acestei analize, se va realiza şi o consultaţie amănunţită
privind afecţiunile preexistente, antecedentele personale şi cele familiale,
insistându-se asupra locului de provenienţă, locului şi felului muncii
prestate,
vârstei, data primei menstruaţii, data căsătoriei, numărul de sarcini
anterioare, naşteri, avorturi şi complicaţiile acestora, naşterile anterioare
(cum au decurs, greutatea nou – născutului în primele clipe după naştere, starea
lor de sănătate şi evoluţia lor ulterioară) etc.
Toate aceste date sunt consemnate de medic în fişa medicală. Iar apoi
femeia este supusă unui examen genital complet, cum ar fi:
• inspecţia regiunii vulvare;
• examenul colului uterin cu valvele;
• se întreprind prelevări pentru examenele colpo – cito –
bacteorologice şi colpo – cito – hormonale, examen Babeş Papanicolau,
colposcopie;
• se realizează examinarea vaginală, la care se va prezenta vârsta
sarcinii, bazinul osos şi ţesuturile moi ale filierei plevigenitale.
Gravida trebuie să cunoască faptul că la prima consultaţie prenatală se
efectuează un bilanţ al stării de sănătate, iar cu această ocazie se pot descoperi
bolile ce preexistau sarcinii ca de exemplu:
• boli ale aparatului cardio – vascular: stenoză mitrală, stenoză
aortică, insuficienţă mitrală;
• boli renale: glomerulonefrite, pielonefrite, litiază renală;
• boli hepatice;
• boli endocrine: hiper sau hipotiroida, boala Cushing;
• anemii sau alte boli ale sângelui;
• afecţiuni ale aparatului respirator;
• parazitoze, în special, toxoplasmoza, fiind şi principala cauză a
avorturilor spontane repetate;
• infecţii:
- virale – rubeola;
- bacteriene – cronice: tuberculoză, lues.
Cu prilejul consultaţiilor întreprinse se identifică stările patologice specifice
stării de graviditate, cum ar fi: gestoza tardivă ce apare adesea după săptămâna
a 24 – a de sarcină, izoimunizarea maternă în cazul că există incompatibilitate
de grup ABO şi de Rh, hidramnios, oligoamnios, placentă praevia.
Se identifică si eventuale complicaţii ale sarcinii provenite din
anumite
medicamente care pot fi toxice atât pentru mamă cât şi pentru făt cum ar
fi
(cloramfenicolul, tetraciclina, sulfamidele etc) şi pot fi responsabile de apariţia
unor
malformaţii. De aceia medicamentele trebuie recomandate numai pe bază
de
prescripţie medicală.
Tot cu prilejul acestei consultaţii se va mai consemna:
• înălţimea femeii şi prezenţa unor eventuale stigmate rahitice
scheletice, bazine osoase viciate;
• starea de nutriţie;
• greutatea şi evoluţia curbei ponderale;
• pulsul şi tensiunea arterială - TA, valori ale TA de 130/90 mmHg trebuie
să constituie un semnal de alarmă;
• starea psihonervoasă;
• existenţa unor focare de infecţie.
Cu ocazia primei consultaţii, femeia va face unele analize de laborator:
• reacţia biologică de sarcină, când numai pe baza examenului clinic nu se
poate preciza diagnosticul de sarcină;
• analiza completă a sângelui, inclusiv nivelul hemoglobinei şi
hematocritului.
Dacă sunt în limite normale, acestea vor fi repetate la două luni. Dacă
Ht < 30% iar Hb < 10,5 g/ml sunt necesare analize mai amănunţite ale
parametrilor sangvini pentru a se putea determina tipul de anemie şi acordarea
tratamentului corespunzător prin:
• determinarea grupului sangvin şi Rh;
• testul serologic pentru sifilis, obligatoriu pentru prevenirea sifilisului
congenital. Sifilisul matern descoperit înainte de prima jumătate a sarcinii
poate fi tratat şi astfel poate fi împiedicată apariţia lui şi la copil:
• efectuarea de examinări bacteorologice cervicale şi rectale pentru
depistarea unei eventuale gonococii;
• analiza urinii poate depista afecţiuni ale tractului urinar sau apariţia
unor complicaţii ale sarcinii;
• glicozurii repetate pot indica existenţa unui diabet zaharat la mamă;
• gravida mai poate fi supusă unor consultaţii medicale
interdisciplinare ca: interne, nefrologice, hematologice, infecţioase, în vederea
depistării afecţiunilor chiar în stadiul preclinic la gravidele cu risc crescut. Bilanţul
făcut cu ocazia primei consultaţii prenatale este foarte important, deoarece
funcţie de acesta se stabilesc şi se apreciază posibilităţile de adaptare ale
organismului femeii în condiţiile începutului de sarcină.
Tot atât de importantă este şi cunoaşterea stării de sănătate a soţului
gravidei. Odată efectuat acest examen complet, femeia va putea fi încadrată
ca având o sarcină normală sau făcând parte din categoria gravidelor cu risc
crescut. În cazul că se ivesc complicaţii în evoluţia sarcinii, consultaţiile
ulterioare vor fi mai scurte decât prima consultaţie însă scopul va fi acelaşi:
evitarea patologiei de sarcină, şi pregătirea gravidei pentru naştere;
luarea de informaţii asupra stării generale de sănătate a femeii, a
felului cum suportă sarcina, asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă;
verificarea modului în care femeia gravidă respectă regulile de
igienă
date;
verificarea curbei ponderale şi recomandări privind alimentaţia
raţională a femeii gravide, cunoscând faptul că o nutriţie bună a mamei în
cursul sarcinii constituie unul din factorii majori care
determină creşterea şi dezvoltarea normală a fătului;
De asemenea, există părerea că femeia care ia mult în greutate în cursul
sarcinii (peste 10 – 12 Kg) naştere unor copii mari şi sănătoşi este periclitată.
Aceste femei trebuie considerate gravide cu risc obstretical crescut. La fel
de importantă este şi starea nutriţională a femeii înainte de concepţie iar medicul
nu poate influenţă starea nutriţională a femeii gravide, însă poate modifica
obiceiurile alimentare ale viitoarei mame încă de la începutul sarcinii.
Dieta zilnică normală pentru o femeie gravidă este:
• lapte de vacă 1 - 1 litri,
• fructe 200 gr,
• ouă , carne (vită, pasăre) 100 – 160 gr,
• legume 400 gr.
Aceste alimente produc femeii gravide, vitaminele, mineralele, proteinele,
lipidele şi glucidele necesare fătului şi mamei. În cazul consultaţiei prenatale,
se controlează tensiunea arterială, se examinează dezvoltarea uterului, se
repetă analizele de laborator, se reevaluează cazurile în raport cu riscul
obsterical reieşit eventual din evoluţia sarcinii, se intensifică măsurile de
prevenire a gestozelor hipertensive tardive, se fac recomandări menite să
prevină o naştere prematură şi anume evitarea eforturilor fizice.
Spre sfârşitul sarcinii se stabileşte data concediului prenatal, şi
unitatea
sanitară în care se va desfăşura naştera, se intensifică pregătirea psihologică şi
fizică pentru naştere, îndepărtarea fricii şi crearea unui comportament al femeii
de
participare activă, se realizează vitaminizarea organismului gravidei (cu
vitaminele
D şi facultativ A şi C) şi se mai realizează vacinarea antitetanică.
3.2. Pregatirea psihoprofilactică a gravidei prin conselling si cabinetele de planificare familială
Pregătirea psihoprofilactică a gravidei prin conselling se va face după ce
s-a întreprins un examen general şi obstretical al gravidei, s-a efectuat anamneza
acesteia, precizându-se diversele antecedente:
examenul neuropsihic,
indicarea tipului de activitate nervoasă a gravidei.
După aceea se va căuta să se capete încrederea gravidei şi să elimine
frica pe care o are faţă de naştere (frica de durere, hemoragie).
Lecţiile de pregătire psihoprofilactică cuprind noţiuni despre anatomia
organelor genitale, fecundaţia şi nidaţia dar şi despre dezvoltarea uterului gravid
şi modificările organismului în timpul sarcinii. Se vor încredinţa noţiuni
elementare despre primele simptome ale începutului naşterii, indicându-se
diverse fenomene ca:
eliminarea dopului gelatinos,
apariţia de contracţii abdominale intermitente, eventual scurgerea de
lichid amniotic.
În lecţia a doua, se vor da noţiuni despre perioada de dilatare a colului în
travaliu. Se va insista asupra caracterelor contracţilor uterine, asupra
mecanismului dilataţiei orificiului uterin şi se va arăta, cum pot fi calmate
durerile de travaliu prin respiraţie regulată şi profundă şi prin masarea zonelor
cutanate dureroase, abdominale şi lombare. La sfârşitul lecţiei se vor face
exerciţii practice (cca 15 minute) în care gravidele fiind în decubit dorsal, vor
efectua exerciţii ritmice de respiraţie, de masaj şi de comprimare a punctelor
dureroase situate la nivelul spinelor iliace antero – superioare, postero –
superioare şi la nivelul crestelor iliace.
Lecţia a treia, constă în prezentarea perioadei de expulzie a naşterii.
Pentru aceasta se va arăta cum se produce progresiunea craniului, rolul
screamătului, rolul contracţiei voluntare a muşchilor abdominali. Se va insista
asupra faptului că parturienta va putea să-şi reducă senzaţia dureroasă stând în
decubit dorsal, cu coapsele în abducţie şi la flexiune, prin respiraţii profunde, cu
pauze de 10 – 15 secunde şi mai ales printr-o relaxare cât mai completă a tuturor
muşchilor în pauzele dintre contracţiile expulzive. Se vor realiza exerciţii practice,
gravida fiind aşezată ca în poziţia de expulzie, indicându-i-se cum va trebui să se
„screamă” cum va trebui să obţină relaxarea musculară, făcând concomitent
exerciţii de respiraţie.
Lecţia a patra se exercită prin efectuarea de exerciţii practice de
respiraţie, relaxare şi masaj.
Lecţia a cincea presupune o scurtă seminarizare a lecţilor 2 şi 4 după
care se va indica cum trebuie să fie comportarea gravidei în timpul spitalizării ei,
în timpul naşterii şi lăuziei. Se va explica gravidei, de ce este necesar tactul
vaginal sau rectal, de ce trebuie să se practice uneori ruperea artificială a
membranelor şi realizarea de diverse injecţii. Se va atrage atenţia gravidei că
aceste manopere nu sunt dureroase doar naşterea comportă ceva dureri însă
numai dacă femeii îi este frică de naştere, aceasta chiar va mării intensitatea
durerii. De aceea se efectuează procedee analgezice pentru a-i calma durerile.
Lecţia a şasea presupune o reiterare a recţilor 2 şi 3 dar şi efectuarea de
exerciţii practice de respiraţie şi masaj, incitând gravidele să pună întrebări, la
care va trebui să se răspundă cu precizie, în scopul unei cât mai bune lămuriri a
gravidei.
La naştere, gravida trebuie să se bucure de o atenţie şi o îngrijire
deosebită din partea medicului dar şi a moaşei.
În timpul perioadei de dilataţie se va reaminti gravidei să stea în decubit
dorsal, să-şi maseze în timpul contracţiilor, zonele dureroase, să respire ritmic cu
inspiraţii adânci şi expiraţii lungi; totodată i se va indica să apese cu policele pe
coapse şi pe crestele iliace, iar când contracţiile devin mai intense, i se va arăta
cum să-şi plaseze pumnii închişi sub şale, ca să sprijine bazinul la nivelul
articulaţiilor sacro-iliace. Este bine să se administreze oxigen în timpul
contracţiilor uterine; iar în momentul expulziei propriu – zise se vor „dirija”
scrementele femeii, învăţănd-o să se apuce de nişte chingi, fixate la picioarele
patului, sau la picioarele mesei obstetricale, de care va trage în timpul eforturilor
expulzive. În acest fel, având gura închisă şi bărbia flectată pe torace, efectul
screamătului va fi puternic, ajutând expulzia fătului.
Trebuie menţionat gravidei că o bună pregătire psihoprofilactică
îndepărtează reflexele condiţionate vechi, înlătură frica şi stabileşte raporturi
normale dintre cortex şi regiunea subcorticală. Prin pregătirea psihoprofilactică,
gravida participă activ şi conştient la actul naşterii. Medicul şi moaşa îi va
reaminti în tot timpul naşterii că trebuie să aplice exact ce s-a predat în timpul
lecţiilor, urmând succesiunea fiziologică a diferitelor fenomene ale naşterii.
Medicul va avea astfel o conduită activă la naştere, corectând la nevoie
comportamentul gravidei, prin aplicarea celor predate în şedinţele de pregătire
psihoprofilactice.
Prin conduita sa activă, medicul va putea să înlăture sau să reducă
anumite anomalii funcţionale, fie că este vorba de un exces de contractilitate
uterină, fie că este vorba de o insuficienţă a contracţilor uterine, ceea ce permite
să se evite suferinţa letală. Dacă apre o stare spastică a colului, un endem sau
dacă s-a produs o rigiditate atomică a colului, un edem de col sau o rezistenţă
anormală a membranelor ovulare, se va aplica tratamentul adecvat. Numai în
cazurile în care metoda psihoprofilactică nu dă rezultate, se poate recurge la
metodele de farmacologice de analgezice. Aceste metode farmacologice se vor
aplica luându-se toate măsurile, ca şi pentru metodele strict obstetricale, pentru
a evita provocarea durerii. De altfel, în cursul diverselor metode necesare pentru
scurtarea duratei naşterii, se va explica gravidei care este scopul lor şi modul de
acţiune. Este incontestabil ca metoda psihoprofilactică să fie strâns legată de
tipul de sistem nervos al femeii, cazurile de eşec sau de efect redus observându-
se la femeile cu sistem nervos slab, neechilibrat.
Lecţia şapte se predau mamei noţiunii privind creşterea, igiena şi
îngrijirea nou – născutului. Modul de îmbăiere cum ar fi aşezarea cearşafului de
baie, care este bine să fie însemnat într-un colţ (în dreapta sus) acest semn
indicând colţul care se foloseşte exclusiv pentru uscarea părţii superioare a
corpului.
Caduţa de îmbăiere trebuie igenizată în prealabil cu praf de curăţat. Se
toarnă apoi apa în baie: mai întâi apa rece, după care se adugă apa caldă. Se
potriveşte cantitatea de apă din băiţă în aşa fel încât apa să acopere umerii
copilului, în poziţie semişezândă; dacă este prea puţină apă, copilului îi este frig.
Temperatura apei din cadă trebuie să fie în jur de 36,5 – 370 fără a se urmări
depăşirea acestei temperaturi. Aprecierea temperaturii este bine să se facă cu
ajutorul unui termometru de apă introdus sub nivelul apei.
Metode de îmbăiere a micuţului:
Copilul este dezbrăcat şi introdus în cadă în felul următor: mâna stângă a
mamei cuprinde axila stângă a copilului, iar degetul mare cuprinde urmărul lui, în
timp ce gâtul şi capul se află pe antebraţul mamei; mâna dreaptă va curpinde
picioarele copilului la încheietură, cu degetul arătător între cele două glesne.
După introducerea copilului în apă, mâna dreaptă a mamei se desprinde
de picioarele copilului, pentru a-i uda capul, mâna stângă continuând să ţină
capul copilului afară din apă. În momentul următor, copilul va fi readus pe
cearşaful de baie şi acoperit cu un colţ al acestuia.
Urmează săpunitul cu ajutorul mănuşii: nu se recomandă buretele de baie,
deoarece nu poate fi întreţinut absolut curat. Mănuşa se înmoaie bine şi se
îmbină cu săpun. Se freacă uşor tot corpul şi la urmă şezutul (funduletul) şi
organele genitale. Se va descoperi numai porţiunea care urmează să fie săpunită.
Săpunindu-l cum se cuvine, copilul se căleşte iar iritaţia care se produce pe piele
activează circulaţia sângelului. Avantajul de a săpuni copilul în afara băii constă
în faptul că se pot curăţi cu atenţie toate cutele corpului.
Se începe cu capul, care se săpuneşte dinspre frunte spre ceafă avându-se
grijă să nu intre săpun în ochii micuţului şi apoi se clăteşte. Capul copilului se
spală cel puţin de 2 ori pe săptămână. Se săpunesc apoi în ordine: gâtul, braţele,
mâinile, pieptul, abdomenul până la ombilic, spatele până la coapse, picioarele,
baza abdomenului, regiunea organelor genitale, fesele şi apoi regiunea anală. O
atenţie sporită trebuie acordată fetiţelor când se spală organele genitale aceasta
realizându-se totdeauna din faţă spre spate (niciodată invers, din cauza
pericolului de a transporta microbii din rect spre organele genitale, determinând
astfel o inflamaţie a acestora.
După ce a fost bine săpunit, copilul este reintrodus în baie pentru
limpezire, cu multă precauţie (fiind acoperită cu un strat de săpun, pielea capului
devine alunecoasă). Readus pe cearşaful de baie va fi uscat prin tamponare şi nu
prin ştergere brutală.
Se vor usca cu deosebită grijă toate cutele pielii fără teama de a produce
vreo durere copilului. Se vor tampona deci foarte atent cutele din jurul gâtului,
cele dintre picioare, în spatele urechilor, sub braţ etc. În aceste cute nu trebuie
să rămână nici umezeală, nici resturi de murdărie sau de pudră, care vor fi
şetrese cu un tampon înmuiat în ulei de masline. După ce suntem siguri că nu a
mai rămas nici o urmă de umezeală, vom pudra cu grijă toate cutele. Urmează
îmbrăcarea copilului, după care va fi înfăşat (dacă sugarul este mic). La urmă se
trece la spălatul feţei.
Vasul trebuie dinainte pregătit pentru acest scop, umplându-se cu apă
călduţă. Tampoanele din tifon sau în lipsă batistele (cu condiţia ca acestea să fie
schimbate des şi fierte de cel puţin două ori pe săptămână), gata împăturite, ele
se află la îndemână. Se începe spălarea ochilor. În prima lună se poate folosi
pentru spălatul ochilor o infuzie de muşeţel; tamponul se înmoaie în apă (sau
infuzie de muşeţel) şi apoi fiecare ochi în parte va fi şetrs cu grijă, pornindu-se de
la unghiul extern spre cel intern. Se procedează în acest fel pentru a se împiedica
o infecţie a acestui organ preţios.
Nasul şi urechile se curăţă fie cu bucăţi de tifon steril făcute sul, fie cu
bucăţele de vată răsucite între degete. Un astfel de tampon se introduce în nas
prin mişcări de rotaţie, către spate (nu în sus). Dacă nasul este astupat de cruste,
tampoanele se înmoaie în prealabil în apă fiartă sau ceai de muşeţel.
Pentru curăţirea urechilor, se trage pavilionul urechii uşor către spate şi în
sus. În acest fel se îndreaptă unghiul pe care-l face în mod obişnuit canalul
auditiv extern şi tamponul poate pătrunde adânc. Tamponul va fi introdus, în
acelaşi fel, prin uşoare mişcări de rotaţie. Apoi se curăţă atent pavilionul urechii
şi cutele pielii din spatele acestuia. Se cere o deosebită atenţie când se curăţă
partea superioară de implantare a pavilionului urechii. Este interzisă folosirea de
obiecte solide (ace de păr sau beţe de chibrit învelite în vată sau tifon) la
curăţarea nasului sau urechilor. Mucoasa fină a acestor organe poate fi uşor
rănită. La sfârşit, se spală şi restul feţei. Nu se foloseşte săpun în acest scop.
Obrajii se vor şterge cu prosopul ud, care se va folosi numai pentru aceasta
situaţie. Regiunea din jurul nasului şi gurii se spală la sfârşit. În aceeaşi ordine se
va produce şi uscarea.
O altă metodă presupune începerea îmbăierii cu spălarea feţeimicutului,
înainte de a fi dezbrăcat pentru baie. În acest caz, se procedează la fel ca în cazul
primei metode adică se spală mai întâi faţa cu un prosop destul de fin ud, fără
săpun şi apoi se şterge prin tamponare uşoară cu colţul marcat al prosopului de
baie. Urmează curăţirea nasului, urechilor, ochilor, după cum s-a descris anterior.
După aceea se dezbracă copilul,are loc operaţiunea de muiat în apă, săpunit şi
spălat în apă călduţă.
La sugarii foarte mici pentru a se evita răceala, se recomandă săpunirea şi
spălarea în cadă, după ce s-a spălat separat faţa. Este categoric contraindicat a
se spăla sau curăţi cu tampoane gura copilului. Mucoasa gurii este deosebit de
sensibilă şi rănirea ei constituie o poartă de intrare pentru infecţii.
La sfârşit, părul copilului este pieptănat şi periat; apoi se trece la tăierea
unghiilor.
În timpul pieptănatului se încearcă desprinderea cojilor de pe pielea
capului. Pentru a le desprinde mai uşor, se va aplica cu câteva ore înainte pe
pielea capului ulei din turte de măsline cu arome frumos mirositoare. Dacă
acest procedeu este ineficient, se va aplica un unguent salic 1% după baie, care
se va spăla la baia următoare.
În ceea ce priveşte tăierea unghiilor, este indicat să se apuce vârful
degetelor unul câte unul şi să se taie cu forfecuţa capătul liber al unghiilor. Se
trece apoi la tăierea unghiilor de la picioare. Această operaţie de tăiere a
unghiilor se face o dată la săptămână.
În general, baia copilului nu trebuie să depăşească câteva minute. Este
greşit obiceiul de a lăsa copilul să se joace în cadă. După baie, toate obiectele
folosite vor fi curăţite şi puse ordonat la locul lor.
Urmează înfăşarea, care se realizează în raport cu vârsta şi gradul de
dezvoltare al sugarului. Astfel, în primele săptămâni va fi înfăşat în scutece
pentru menţinerea temperaturii corpului, pentru ca la 3 – 4 să se păstreze doar
un scutec între picioare şi nişte pantalonaşi care să permită mişcările libere ale
picioarelor. Pentru a permite mobilitate sugarului acesta poate fi introdus într-un
sac de dormit.
Orice tehnică de înfăşat s-ar folosi, trebuie evitata ca umezeala să
pătrundă în regiunile unde pielea copilului este deosebit de sensibilă şi anume:
plicile inghinale (cutele care apar deasupra coapselor, la îndoirea acestora),
cutele coapsei şi regiunea posterioară a genunchilor.
De asemenea, trebuie evitată menţinerea umezelii de către foaia
impermeabilă care se află sub corpul copilului. Rostul acesteia este doar de a
împiedica pătrunderea umezelii până la saltea şi ca mărimea să nu depăşească
30/35 cm. La înfăşatul pentru plimbare, capetele foii impermeabile nu trebuie să
se împreuneze pe abdomenul copilului, ci să ajungă cel mult până la şolduri,
pentru a permite în felul acesta respiraţia pielii.
De asemenea, nu se vor folosi în mod sistematic pantalonii cauciucaţi sau
din material plastic.
Înfăşatul micuţului până la 4 luni se realizează astfel:
a. cămăşuţa de pânză şi pieptăraşul de bumbac, cu mânecile cămăşuţei
introduse în mânecile pieptăraşului;
b. boneţica de bumbac sau de pânză (în casă, la o temperatură de 20 – 22 0
se poate renunţa complet la boneţică),
c. scutece pentru înfăşat, se întind pe masă în următoarea ordine: un
scutec pătrat de finet bine întins, peste care se pune pânza cauciucată (se va
renunţa la acesta, dacă pielea sugarului este iritată sau prezintă eczemă);
deasupra se întinde scutecul pătrat din pânză; peste acesta se pune scutecul în
triunghi, iar deasupra cel dreptunghiular din material absorbant.
În timpul anotimpului rece, mai ales dacă temperatura camerei a coborât
prea mult, se mai adaugă şi o păturică de molton sau de bumbac.
Iată cum se procedează: se îmbracă micutul cu cămăşuţa şi pieptăraşul,
introducând mânuţa cu pumnul strâns în mâneca încreţită dinainte, având apoi
grijă să fie bine întinse, să nu facă nici o cută, după care se leagă şiretul pe umăr.
Se îndoaie partea inferioară, atât a cămăşuţei, cât şi a pieptăraşului peste
regiunea ombilicală. Astfel îmbrăcat, copilul este culcat peste scutecele aşezate
în ordinea indicată.
Se aplică dreptunghiul din material absorbant între picioarele copilului, în
aşa fel încât el să acopere regiunea fesieră şi organele genitale, ajungând sub
ombilic. Acest dreptunghi are rolul de a împiedica trecerea urinii spre regiunea
ombilicală. Se petrece apoi colţul din dreapta al scutecului triunghiular spre
partea stângă a copilului culcat, după care se ridică colţul inferior între picioarele
copilului; în momentul următor se petrece colţul din stânga spre partea dreaptă a
copilului, unde se fixează. Se realizează astfel un fel de pantalonaş.
Urmează scutecul de pânză şi pânza impermeabila de sub el, aceasta
panza nu trebuie sa tina rece micutului, care se înfăşoară în jurul triunghiului. În
sfârşit, se petrece partea dreaptă a scutecului mare de finet spre partea stângă a
copilului şi partea stângă peste partea dreaptă, fixându-se sus în dreapta la
nivelul toracelui. Partea de jos se întinde, se îndoaie apoi peste picioare, larg,
fixându-se la spate. Se realizează un fel de plic, care permite mişcările libere ale
picioarelor.
Înfăşatul sugarului după 3 – 4 luni. După această vârstă, evident dacă
sugarul este bine dezvoltat, se simplifică metoda de înfăşat descrisă. După ce se
îmbracă sugarul cu cămăşuţa şi pieptăraşul, se păstrează numai scutecul
triunghiular şi dreptunghiular absorbant, care se folosesc după tehnica arătată,
iar deasupra se îmbracă un pantalonaş din bumbac, scurt în anotimpul cald şi
lung în anotimpul rece. O menţiune: pantalonaşii scurţi sau lungi nu vor fi fixaţi
cu elastic, ci legaţi cu şireturi sau prinşi cu nasturi. Dacă pantalonaşii sunt scurţi,
picioruşele trebuie neapărat îmbrăcate în şosete şi botoşei de bumbac.
După baie, mai ales dacă nu este prea cald în cameră, sugarul se înfaşă tot
după metoda arătată la punctul 1, se fixează de a lungul corpului, cu ajutorul
scutecului mare de finet. Copilul se poate introduce apoi într-un sac care se leagă
la umeri.
Cum se îmbracă sugarul când este scos la plimbare. Sugarul mic se înfaşă
aşa cum am arătat, deci tehnica înfăşatului nu suferă nici o schimbare. În plus, se
adaugă o jachetă şi o bonetă de lână şi se introduce copilul într-un sac matlasat
sau de lână, când este rece afară. În lipsa sacului se poate folosi un pled de lână.
Sugarul mare este îmbrăcat într-un costumaş de lână (bonetă, jachetă şi
pantalon) şi încălţat cu botoşei de lână sau ghetuţe puse peste ciorapi.
Iar în timpul verii, când este deosebit de cald afară, sugarul mai mare va fi
îmbrăcat doar cu o jachetă cu bumbac şi pantalonaşi scurţi de bumbac prinşi în
nasturi de jacheţică. Sub pantalonaşi se va menţine scutecul triunghiular sau
dreptunghiular atâta timp cât copilul se murdăreşte şi se udă spontan. Eventual,
pentru scurt timp, se pot folosi şi pantalonaşi din material plastic.
Schimbarea acestuia este recomandată după fiecare masă deoarece
prezintă avantajul că scaunele şi urina emise în timpul mesei nu vor murdării
scutecele proaspete.
În schimb, sugarii alimentaţi la sân în poziţie şezândă nu vor fi luaţi în
braţe murdari; deci vor fi schimbaţi înainte de masă. De asemenea, vor fi
schimbaţi totdeauna înaintea mesei şi niciodată după masă, sugarii predispuşi la
vărsături şi regurgitaţii. Mişcările la care sunt supuşi în timpul desfăşatului şi
înfăşatului pot provoca vărsături acestor copii sensibili, cu stomacul plin.
Sugarul mic, cu atât mai mult cel mare, reacţionează prin plâns când este
ud saumurdar. El plânge şi din alte motive, dar ori de câte ori copilul plânge, el
este agitat din cauza umezelii din scutece.
Să presupunem că aţi desfăşat copilul şi l-aţi găsit ud. Îl veţi tampona până
la uscare cu un colţ curat al scutecului lui, după care îl veţi înfăşa cu scutece
curate.
Veţi şterge murdăria de pe pielea copilului tot cu un colţ curat din
scutecele lui, după care îl veţi spăla cu apă călduţă şi săpun şi îl veţi tampona cu
un scutec curat. Dacă sugarul prezintă o iritaţie în regiunea fesieră nu-l veţi spăla
cu apă, ci cu ulei de măsline fiert şi răcit.
Pânza cauciucată se şterge cu un scutec curat. Din timp în timp, pânza
cauciucată se schimbă şi se splaă cu apă şi săpun, şi cu o soluţie dezinfectantă,
după care se pune la uscat.
Pudra de talc pulverizată fin prin părţile sensibile ale pielii are un efect
calmant, de prevenire a iritaţiilor. Nu este indicat a se folosi pudra de tacl decât
în măsura şi cantitatea cât să acopere pielea într-un strat foarte subţiere. Este
greşită metoda de pudrare mai întâi a scutecelor şi apoi să înfăşaţi copilul. Nu
folosiţi pudrele organice (făină, amidon), deoarece se descompun şi formează o
cocă atunci când sunt ude.
De asemenea, curatenia rufelor sugarului, a scutecelor, are un rol esential
in mentinerea sanatatii copilului. Datorita constitutiei inca fragile a copilului este
predispus la tot felul de infectii.
Scutecele murdare, in afara de efectul iritant exercitat asupra pielii,
constituie o sursa importanta de infectie. Din acest motiv, ele trebuie
dezinfectate si spalate cu atentie.
Astfel, rufele copilului trebuie spalate zilnic, deoarece produsele excretate
(urina si fecalele) se descompun si emana un miros urat si constituie o sursa de
infectii.
Lectia 8 are in vedere, prezentarea de metode de masurare si verificare a
cresterii in lungime si greutate a micutului. Pentru a pune in aplicare aceasta
lectie este nevoie in primul rand de un cantar pentru a cantarii greutatea
copilului cu regularitate, pe de o parte cat si felul cum acesta se dezvolta, pe de
alta parte, in conditiile in care ratia zilnica de lapte este suficienta pentru buna sa
dezvoltare. Daca se doreste sa se cunoasca cat a supt la un moment dat copilul,
se procedeaza astfel: se va cantari copilul infasat inainte de a-l pune sa suga,
dupa care se noteaza greutatea dupa care trebuie pus la supt. Imediat dupa ce a
supt este cantarit din nou, fara a-i schimba scutecele. Se noteaza si aceasta
greutate. Se scade dupa aceea greutatea copilului dinainte de supt din cea
continuta dupa supt si astfel se va obtine cantitatea de lapte supta de copil.
Greutatea exacta a copilului se calculeaza dupa ce acesta a fost scos din
scutece, in prealabil se pune acesta pe cantar si se face raportarea la
greutateaanterioara. Copilul se cantareste dimineata inainte de masa sau seara
inainte de baie. Este indicat sa fie cantarit mereu la aceasi ora, niciodata dupa
masa si pe cat in aceleasi conditii.
Copilul va fi cantarit regulat (saptamanal sau lunar), cantaritul zilnic nu
este recomandat in conditiile de acasa. Specialistii recomanda tatalui micutului
sa intreprinda un grafic de crestere a copilului care sa fie pastrat in arhiva
familiei.
Graficul se compune din: cateva linii orizntale intrepatrunse de niste linii
verticale. In stanga se consemneaza greutatea in grame incepand cu cea de la
nastere, iar la baza, lunile pana la un an. Se insemneaza cu un punct greutatea
din luna respectiva. Prin unirea punctelor se obtine un grafic.
O curba ideala este cea uniform ascendenta, care nu deviaza brusc nici in
sus nici in jos.
Medicii considera ca lungimea normala a copilului la nastere este in medie
de 50 cm. Baietii ceva mai mult , fetitele ceva mai putin. Viteza de crestere a
sugarului este foarte rapida pana la varsta de 1 an.
Lungimea micutului se va determina astfel: se intinde copilul pe masa in
asa fel incat labele picioarelor sa ajunga exact la marginea mesei, iar la crestet
trebuie fixata un punct de reper de la care se masoara distanta exacta de la
marginea mesei pana la obiectul plasat la crestetul copilului, astfel s-a putut afla
talia micutului.
Asadar aceste masuratori priveste cresterea micului in greutate si lungime,
pana la varsta de 1 an. Daca se urmeaza o schema de crestere a micutului dupa
anumite grafice reprezentand valorile medii si totusi micutul nu va creste dupa
aceasta schema nu trebuie ridicata o grija daca copilul este sanatos.
In general ritmul de crestere este determinat de modul de alimentatie:
copilul alimentat cu laptele de mama va inregistra o crestere regulata, o curba
uniform ascendenta, decat cel alimentat artificial.
Iata un model ipotetic de crestere in medie lunar cat mai perfect al unui
sugar sanatos:
- in primele patru luni este indicata o greutate de 700 g/luna,
- de la varsta de 4 luni si pana la 8 luni va creste cu 450 g/luna,
- de la varsta de 8 luni si pana la un an, cu 235 g/luna.
In mod normal, un copil trebuie sa creasca zilnic in medie cu:
- 20g/zi in primul trimestru de viata,
- 15 g/zi al doilea trimestru,
- 10 g/zi in al treilea trimestru,
- 5 g/zi in al patrulea trimestru.
Greutatea de la nastere se dubleaza in luna a IV – a iar in a V a se tripleaza
in jurul varstei de 1 an. Aceste cifre reprezinta valori medii si sunt doar
orientative.
Cresterea in lungime este mai mare in primele luni. Mai jos unt prezentate
cateva valori medii pentru cresterea in lungime pana la 1 an:
- in prima luna copilul va creste cu aproximativ 5 cm,
- in a doua luna cu 3 cm,
- in lunile a III a, a IV a, cu aproximativ 2 cm/luna,
- in lunile a VIII a, XII, cu aproximativ 1cm/luna.
Insa datorita alimentatiei care prezinta tot mai multe concentratii de E-uri
si alte substante artificiale, copii inregistreaza cifre medii apreciabile mult mai
mari. Deoarece cresterea copilului (atat cea ponderala cat si cea staturala), este,
in primul rand, rezultatul unei alimentatii suficiente si echilibrate.
Lecţia 9 Tehnici de alăptare a micuţului.
De obicei, copilul suge fără efort însă anumite reflexe îi permit să apuce
mamelonul în gură în orice poziţie. Odată prins, mamelonul este fixat între buze,
împreună cu o anumită porţiune din jurul lui. În primul rând se realizează în gura
copilului un spaţiu de aer rarefiat, prin închiderea gurii în faţă şi în spate (gura se
închide posterior prin apăsarea bazei limbii pe cerul gurii), coborârea maxilarului
inferior şi a planşeului bucal muşchiulos. Presiunea negativă realizată (un vid
relativ) în gură are drept consecinţă umplerea cu lapte a canalelor de excreţie ale
glandei mamare (sânului). În al doilea timp, maxilarele se apropie, exercitând o
presiune atât de mare asupra căilor de escreţie, încât laptele pe care-l conţin
este împins în gura copilului.
Urmează înghiţirea laptelului, care este legată de actul suptului şi de ritmul
respiraţiei.
Alăptarea în poziţia culcat
În prima zi de după naştere, imediat ce vi s-a încredinţat micuţul trebuie să
îl alăptaţi. Vă culcaţi într-o parte, plasând în spate o altă pernă de sprijin, apoi vă
igienizaţi mamelonul şi regiunea înconjurătoare cu apă călduţă dar (fiartă în
prealabil), cu ajutorul unui tifon steril sau al unei batiste curate. Copilul este
culcat pe braţul dvs uşor îndoit (braţul drept dacă sunteţi pe dreapta şi braţul
stâng dacă sunteţi pe stânga). Capul copiului trebuie îndreptat, orientându-l în
aşa fel încât gura lui să se afle în faţa mamelonului. Cu mâna liberă prindeţi sânul
la baza mamelonului între degetul mijlociu şi arătător, apăsând uşor pentru a
evidenţia mamelonul. Apropiaţi apoi mamelonul de gura copilului, care se
deschide la atingerea cu acesta; odată cu mamelonul introduceţi şi o parte din
areolă (regiunea pigmentată din jurul mamelonului). Pentru a nu-i împiedica
respiraţia, apăsaţi sânul cu degetul arătător, evitând astfel astuparea nasului
copilului. Trebuie exercitată cu mare atenţie această tehnică de subt pentru că
copilul, fiind obligat să respire pe gură, va scăpa sânul.
În cazul în care copilul nu dă semne că ar vrea să apuce mamelonul,
stoarceţi puţin laptele în gura deschisă, ceea ce îi va provoca reflexul de sugere.
Alăptarea în poziţie şezândă
După încheierea perioadei de lăuzie se poate alăpta în poziţie şezândă, cât
mai comod posibil. Această poziţie solicită alcătuirea unui program zilnic, cu
suptul la ore fixe şi cu toate celelalte îngrijiri acordate copilului intercalate între
mese (plimbarea, baia, spălatul rufelor etc).
Dacă copilul s-a născut cu o greutate medie de 3000 – 3200 g este indicată
alăptarea de 6 ori pe zi, la un interval de 3 ore şi jumătate, începând de la ora 6
dimineaţa şi terminând la ora 23:30 când copilul va primi ultima masă.
Dacă copilul este mai mare şi este sănătos, i se poate administra numai 5
mese: fie prin suprimarea celei de la ora 23:30 fie, mai bine, prin mărirea
distanţei dintre mese la 4 ore (în acest ritm, ultima masă va fi la ora 22:00). La
prematuri şi la nou – născuţii la termen care prezintă dificultăţi de alăptare, cu
avizul medicului, se pot da 7 mese la interval de 3 oare (de la 6 dimineaţa până
la 12 noaptea).
Este foarte important ca alăptarea copilului să se realizeze la ore fixe şi
fără deviere de la programul fixat. Deoarece respectând un anumit ritm precis se
va creea o ordine în viaţa copilului dar şi a mamei, existând astfel timp de odihnă
cât şi de alte treburi.
A alăpta la ore fixe nu înseamnă că s-ar putea întâmpla ceva deosebit dacă
copilul va aştepta 5 – 10 minute la una, două din mese. Nu trebuie renunţat nici
la pauza din noapte, deoarece această pauză care există între 6 şi 9 ore, este
extrem de necesară pentru refacerea forţelor mamei şi copilului. Dacă veti ceda
agitaţiei copilului din primele zile după naştere şi îl veţi alăpta câteva nopţi la
rând, copilul se va obişnui să sugă noaptea şi veţi fi trezită din somn noapte după
noapte, timp de luni de zile.
Trebuie înţeleas, că necesitatea copilului de a fi alimentat din 3 în 3 ore
este fiziologică, ca o consecinţă a golirii stomacului, aşa încât, dacă sugarul
plânge şi se agită la acest interval, nu trebuie să se creadă că este vorba de o
simplă încăpăţânare. Cu cât copilul va creşte în vârstă cu atât mai rar se va semţi
această senzaţie de foame.
Unii medici prescriu o schemă „flexibilă” a meselor adică un orar cu pauze
variabile între mese. Aceasta nu înseamnă că trebuie să alimentaţi copilul ori de
câte ori plânge, deoarece sugarul plânge şi din alte motive decât de foame. Drept
consecinţă a aplicării acestui sistem ar trebui să alăptaţi copilul mai tot timpul,
neglijând celelalte ocupaţii.
Reguli de administrare a laptelui din sân copilului
a. Durata meselor trebuie să fie în jur de 10 – 15 minute şi în nici un caz să
nu depăşească 20 de minute. De asemenea, nu trebuie permis copilului să
adoarmă cu sânul în gură. Este indicat ciupirea uşoară de obraji, sau de vârful
picioarelor sau de năsuc, pentru al obliga să sugă tot timpul.
b. Dacă veţi permite copilului să doarmă cu sânul în gură, se va crea un
reflex condiţionat, adică el va dormi de fiecare dată când va avea sânul în gură.
Într-un fel, reflexul de sugere va fi, mai mult sau mai puţin, anihilat şi se va
întâmpla următorul lucru: după ce aţi pus copilul la sân va adormi după câteva
mişcări de supt, iar în momentul în care îi veţi scoate sânul din gură va ţipa de
foame.
c. Mamelonul nu trebuie morfolit în timpul perioadei de subt deoarece el
este deosebit de sensibil în această perioadă. În cazul în care mamelonul va fi
morfolit ore întregi, pe mamelon vor apare crăpături, care sunt şi foarte
dureroase şi constituie totodată o poartă de intrare pentru microbi.
Glandele mamare constituie un organ care produce cu atât mai mult lapte,
cu cât este mai solicitat. Cu cât copilul va suge mai bine şi mai mult va goli şi mai
bine sânul, cu atât glandele mamare vor secreta mai mult lapte.
Este recomandat să se ofere copilului câte un sân la fiecare masă; dacă a
supt la prima masă din cel stâng, va suge la masa următoare din cel drept şi aşa
mai departe. În acest fel sânii vor fi bine goliţi. În primele două săptămâni de
viaţă este foarte indicat, uneori, să se pună copilul să sugă la ambii sâni la fiecare
masă, în special atunci când secreţia lactată nu s-a instalat încă din abundenţă.
Din studiile specialiştilor, s-a constatat că în mod obişnuit, în a 3 a sau a 4
a zi după naştere are loc aşa – numita „furia laptelui” sau „suirea laptelui” care
evidenţiază umplerea sânilor însoţită de o uşoară roşeaţă. Dacă aceasta nu se
produce sau se produce insuficient, sânii rămân moi, iar secreţia de lapte este
deficitară. Instalarea secreţiei lactate este rezultatul unei transformări hormonale
foarte complicate în organismul femeii, având legături strânse cu sistemul
nervos. De aceea, este recomandat în cazul în care există o dovadă certă a unei
secreţii insuficiente, să se pună copilul să sugă concomitent la ambii sâni la
aceeaşi masă.
În cazul în care se oferă copilului ambii sâni la o masă, sânul care s-a dat
primul la supt la o masă va fi al doilea la masa următoare. Al doilea sân va fi mai
puţin golit decât primul, deoarece puterea de sugere a copilului scade cu cât el
este mai sătul, iar laptele se obţine mai uşor la începutul subtului şi mai greu pe
măsură ce sânul se goleşte. Din acest motiv, se recomandă această alternanţă la
fiecare masă.
După fiecare masă trebuie controlat dacă sânii au fost complet goliţi prin
supt, iar dacă nu au fost goliţi, îi veţi stoarce până la ultima picătură de lapte.
Atenţie, numai sânii complet goliţi fabrică lapte din abudenţă.
Sugarul nu va extrage laptele din sân conform unor indicaţii medicale ci el
îşi va lua cantitatea de lapte pe care trebuie să o sugă. Dacă mama are lapte
suficient, sugarul îşi va lua raţia necesară creşterii şi bunei dezvoltări, această
cantitate fiind reglată de cele două senzaţii instinctive: senzaţia de foame şi cea
de saţietate.
În primele zile de viaţă, cantităţile ingerate sunt foarte reduse. Însă în
zilele următoare, cantitatea de lapte suptă creşte pe măsură ce secreţia sânilor
devine mai bogată şi forţa de sugere tot mai mare. Variaţiile mari în ceea ce
priveşte cantităţiile de lapte secretate, ca şi cele ale puterii de sugere a sugarilor,
au făcut necesară stabilirea, în linii mari a unor cantităţi medii pe care trebuie să
le primească sugarul în 24 de ore, pentru buna sa dezvoltare şi pentru o creştere
cât mai armonioasă.
Cantităţile medii de lapte de mamă, exprimate în mililitrii, pe care trebuie
să le primească un nou – născut în 24 de ore, în prima săptămână sunt
următoarele:
- în a 2 – a zi după naştere: 70 ml, această cantitate fiind repartizată la
6 mese şi ar reprezenta 10 ml/masă;
- în a 3 – a zi: 120 ml, adică 20 ml/masă;
- în a 4 – a zi: 180 ml, adică 30 ml/masă;
- în a 5 – a zi: 270 ml, adică 45 ml/masă;
- în a 6 – a zi: 360 ml, adică 60 ml/masă;
- în a 7 – a zi: 420 ml, adică 80 ml/masă;
- în a 8 –a zi: 480 ml, adică 80 ml/masă.
Aceste cifre sunt relative şi trebuie evidenţiat că sugarul nu le cunoaşte
când suge şi deci nu se orientează după ele. El nu suge aceeaşi cantitate la
fiecare masă şi nici exact aceeaşi cantitate în fiecare zi. Însă mama copilului este
bine să cunoască aceste cifre pentru a-şi face o reprezentare situaţiei când se
iveşte o lipsă de creştere a copilului prin cantitatea insuficientă de lapte
ingerată27.
Cap. V. Concluzii
Lucrarea transmite cititorului multiple conştiinţe în lupta contra obezităţii,
inclusiv femeilor gravide aflate în etapa în care ele trebuie să menţină greutatea
ideală atât pentru sine cât şi pentru viitorul nou – născut.
Pentru ceilalţi cititori aflaţi într-o continuă luptă cu greutatea corporală,
lucrarea de faţă doreşte să comunice, că primul pas care trebuie făcut împotriva
obezităţii, este de natură mentală şi în acest caz cititorul va trebui avizat să
asimileze informaţia din această carte electronică recepţionând mesajul la nivel
de celulă, care se va procesa prin spectrele de energii adecvate prin intermediul
cărora individul reuşeşte să-şi reprogrameze metabolismul conform acestei
viziuni revoluţionare de slăbire prin activarea receptorilor de frecvenţă celulară
capabili mai apoi să emită si să transmită mesajul stării metabolice prin care
organismul slăbeşte de la sine.
27 Se poate stabili relativ uşor, dar ţinându-se cont de vârsta de 6 săptămâni, că un sugar sănătos are nevoie de o cantitate de lapte egală cu 1/5 din greutatea sa, iar între 6 săptămâni şi 4 luni de o cantitate egală cu 1/6 din greutatea sa, iar între 4 şi 7 luni de o cantitate egală cu 1/7 din greutatea sa. Calculul este simplu dacă se cunoaşte greutatea copilului. Spre exemplu, un sugar cântăreşte la 3 luni 5400 g, el va avea nevoie la această vârstă de o cantitate egală cu 1/6 din greutate (5400 g : 6 = 900 g). Ceea ce înseamnă că sugarul ar trebui să sugă în medie 900 ml/zi, adică 150 ml /masă.
BIBLIOGRAFIE
Adrian N. Ionescu Gimnastica medicală, Editura All, Bucureşti,
1994
Barry, Atkinson Obezitatea între a fi sau a nu fi, Editura
Alex – Alex, Bucureşti, 2001
Carmen, Şerban Kinetoprofilaxie primară – Biologia condiţiei
fizice, Editura Universităţii, Oradea, 2002
Cordun M., Kinetologie medicală. Bucureşti, Editura
Axxa, 1999
Constantin, Arion Obezitatea la sugar, copil şi adolescent,
Dimitrie, Dragomir Editura Medicală, Bucureşti, 1983
Dan, Peretianu Echilibru energetic şi obezitatea, Editura
All, Bucureşti, 2009
Dorina, Flora Tehnici de bază în kinetoterapie, Editura
Universităţii, Oradea, 2002
D. Lacatîş, Obezitatea, Editura Junimea, Iaşi, 1978
Gh. Creţeanu
Earl, Mindel Biblia vitaminelor, Ed. Elit, Iasi, 1991
Elena, Chiţimia, Puericultură şi pediatrie, Editura Info –
Team,
Vladimir, Mihăilescu, 1997
Letiţia, Popovici
Emil, Căpraru Mama si copilul. Editia a VI-a (revizuita),
Editura Medicală, Bucureşti, 2010
Emil, Bittman Homeostazia – echilibrul vieţii. Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
Fraga, Paveliu Supraponderalitatea şi obezitatea, Editura
InfoMedica, Bucureşti, 2007
Ginetta, Stoenescu Obezitatea şi combaterea ei, Editura
Stadion, Petre, Radovici Bucureşti, 1972
Gheorghe, Dumitru Sănătatea prin sport pe înţelesul fiecăruia,
Federaţia Română pentru Toţi, Bucureşti,
1997
Michel, Montignac Obezitatea la copii, metode de prevenţie şi
tratament. Editura Litera, Bucureşti, 2010
Mircea, Geormăneanu, Pediatrie, partea I, Editura Didactică şi
Ioan, Muntean Pedagogică, Bucureşti, 1997
Paula, Kelly Îngrijirea copilului în primul an de viaţă -
Ghid ilustrat pas cu pas pentru tinerii
părinţi, Editura Meteor Press, 2007
Razvan Priscu, Ingrijirea si cresterea sugarului, Ed.
Medicala,
Nahum Salzberg 1975
Raymond, Francis Niciodată nu vei mai fi obez, Editura All,
Bucureşti, 2007
Victor, Duţă Cum să scăpăm de obezitate: metode
eficiente de slăbire pentru copii, femei,
bărbaţi, tineri şi bătrâni. Editura Andreas
Print, Bucureşti, 1990
Vasile, Niţescu Adolescenţa, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti. 1985
Zorca, Giurculescu Programe de gimnastică medicală,
Editura
Dumitru, Cristea Stadion, 1974
Constanţa, Constantinescu
Ştefan, Costea