dupăFraţii Grimm

SCUFIŢAROȘIE

A fost odată ca niciodată o fetiţă dulce, iubită de toată lumea. Dar cel mai dragă îi era bunicii, care nu mai știa cum să o bucure pe nepoata. Odată i-a făcut o boneţică roșie. Îi ședea atât de bine, că

de atunci înainte nu a mai purtat altceva în cap, și astfel i se prinse porecla de Scufiţă Roșie.

Într-o zi mama îi spuse,

— Scufiţo Roșie! Du plăcinta asta și sticla cu vin la bunică-ta. Se simte cam prost, și îi vor prii la sănătate. Să mergi iute, să nu te prindă arșiţa. Și să nu te abaţi din drum, nici să alergi, că vei cădea și sparge sticla de nu va mai fi vin pentru bunică-ta. Când ajungi, să nu uiţi a zice ‘Bună dimineaţa’ frumușel, fără să-ţi umble ochii primprejur.

— Da, mamă. Voi face cum zici, făgădui Scufiţa Roșie.

Bunica trăia departe în codru, o jumătate de oră de mers din sat. Ajungând în pădure, Sufiţa Roșie a dat de un lup. Dar ea nu știa ce dihanie era, și deci nu s-a speriat de loc.

— Bună dimineaţa, Scufiţo Roșie, zise acela.

— Bună dimineaţa, lupule, răspunse ea.

— Cam încotro atât devreme, Scufiţo Roșie?

— La bunica.

— Ce ai în coș?

— Niște plăcinte și vin. Am copt ieri, așa că îi duc bunicii. Are nevoie la sănătate.

— Unde îţi trăiește bunica, Scufiţo Roșie?

— La vreun sfert de oră de mers în codru. Casa îi stă sub trei goruni bătrâni, lângă alunișul de care îi fi știind, zise Scufiţa Roșie.

Lupul se gândi, “Făptura asta firavă va fi de desert! O fi mai dulce ca bătrâna. Trebuie să fiu șiret și să le pap pe amândouă.”

Merse o doară împreună cu Scufiţa Roșie. Apoi zice,

— Ia mai uite-te și la flori, Scufiţo Roșie. De ce nu privești primprejur? Pare că nici n-auzi păsările cântând. Atât de mândră de parcă ai merge la școală. E atâta veselie aici în codru!

Scufiţa Roșie își ridică privirea, și văzând razele soarelui zburdând printre ramuri, și toate florile cele aprinse la culoare, se gândi, “Sunt sigură bunicii i-ar plăcea să îi aduc un buchet de flori proaspete. Mai e devreme. Am timp destul să le culeg.”

Deci părăsi cărarea și se porni printre copaci să adune flori. De fiecare dată când rupea una, alta și mai frumoasă îi apărea ceva mai încolo. Astfel se tot afunda în pădure.

Iar între timp lupul s-a dus drept la căsuţa bunicii și a bătut la ușă.

— Cine-i acolo?

— Scufiţa Roșie, îţi aduc turtă și niște vin. Deschide ușa!

— Ridică clampa, strigă bătrâna. Sunt prea slăbită să mă scol.

Lupul ridică clampa și ușa se deschise. Dădu năvală în casă și drept spre pat fără să mai scoată o vorbă, și o înghiţi pe loc pe sărmana. Apoi își puse cămașa și scufa ei de noapte, se băgă în așternut și trase perdelele.

Scufiţa Roșie a tot cules flori până nu mai putea duce, și abia atunci își aduse aminte de bunică. Fiind ajunsă la căsuţă, rămase nedumerită să vadă ușa vraiște, iar când a intrat înăuntru i se păru totul cam ciudat.

Chiar o trecură fiorii fără să își dea seama de ce. “De obicei simt o bucurie venind la bunica,” se gândit. “Bună dimineaţa, bunicuţo,” strigă. Dar nu primi vreun răspuns.

Atunci s-a dus spre pat și a dat perdelele la o parte. Acolo stătea întinsă bunica ei, cu scufa trasă peste faţă, arătând cam pocit.

— Bunico, ce urechi mari ai, zise.

— Ca să te aud mai bine, draga mea.

— Bunico, ce ochi mari ai.

— Ca să te văd mai bine, draga mea.

— Ce mâini mari ai, bunico.

— Ca să te apuc mai bine, draga mea.

— Dar bunico, ce dinţi mari ai.

— Ca să te mănânc mai bine, draga mea.

Zicând acestea lupul a și sărit din pat și a înghiţit-o pe sărmana Scufiţă Roșie. Apoi, sătul, se culcă din nou, și în curând sforăia tare.

Pe lângă căsuţă tocmai trecea un vânător. “Cât de tare sforăie doamna cea bătrână. Să văd de nu a păţit ceva,” se gândi el.

Așa că a intrat și s-a dus spre pat, unde îl descoperă pe lupul adormit dus. “Aici să dau de tine, păcătosule!” zise. “Mult te-am mai căutat!”

Ridică arma să tragă, când deodată îi vine în minte că lupul putuse s-o înghită pe bătrâna în întregime, astfel că ar mai putea fi scăpată.

Luă un cuţit și începu să spintece burta lupului adormit. La cea dintâi tăietură a văzut o boneţică roșie, și apoi, iată, o fetiţă sare afară strigând,

— Of, ce spaimă am tras! E-atât de întunerec înăuntrul lupului!

Apoi iese și bunica cea bătrână, vie, dar abia răsufla.

Scufiţa Roșie aduse niște bolovani cu care umplură burta lupului, astfel că acesta când se trezi și încercă să sară, fu tras de pietrele îndărăt și căzu mort.

Cu toţii erau fericiţi. Vânătorul a jupuit lupul și și-a luat pielea acasă. Bunica a mâncat plăcinta și a băut vinul adus

de Scufiţa Roșie, și în curând s-a simţit mult mai bine.

Scufiţa Roșie se gândi în sinea ei “N-am să mai rătăcesc în

pădure cât-oi trăi, atunci când mama nu dă

voie.”

Cartea DorotheeiBiblioteca de sub masă

Sculeanca 2004

© Lică Sainciuc