scrisori cãtre fiul meu

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanþiautori de „literaturã personalã” din România de azi. În ulti-mul sfert de veac, cãrþile sale au constituit repere pentrudiferitele variante ale acestui tip de discurs. Jurnalul de laPãltiniº (1983), a cãrui temã centralã este raportul maestru-discipol ºi importanþa culturii într-o epocã totalitarã, a fostun adevãrat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librãrii,se vindea „pe sub mânã“, se împrumuta numai prietenilorde încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acestjurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a nãscut unal doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneºte vociintelectuale de mare forþã. Urmeazã, în altã formulã, dar,în fond, tot în nota jurnalului, Declaraþie de iubire (2001), exer-ciþii de admiraþie ºi de ataºament intelectual, etic ºi, nu înultimul rând, uman, faþã de personalitãþi importante ale cul-turii noastre. Uºa interzisã (2002) este una dintre cãrþile favo-rite ale publicului din ultimii ani ºi o revenire la notaþiadiaristicã. Cu Scrisori cãtre fiul meu, Gabriel Liiceanu se lasãdin nou atras de simplitatea ºi directeþea genului epistolar.Termenul „scrisoare“ trebuie luat totuºi în sensul larg al cu-vântului: e vorba de confesiuni cu adresã sau, mai bine zis,cu destinatar cunoscut: una dintre cele mai vii forme alesubiectivismului controlat.

În paralel cu volumele în care autorul construieºteceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotis-tã, Gabriel Liiceanu a publicat o serie de cãrþi eseistice,filozofice ºi de implicare în „viaþa cetãþii“, cele mai re-cente fiind Despre minciunã (2006), Despre urã (2007) ºi Despreseducþie (2007).

gabrielliiceanuscrisoricãtre fiul meu

Coperta: Rãzvan Luscov © HUMANITAS, 2008 ISBN 978-973-50-3102-2 (pdf) EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50fax 021/408 83 51www.humanitas.ro Comenzi online: tel./fax 021/311 23 30 e-mail: vanzari@libhumanitas.rowww.libhumanitas.ro

Nu ºtiu, dragul meu, cât o sã se întindã aceastã scri-soare ºi nici câte scrisori am sã ajung sã-þi scriu din se-jurul meu american. S-ar putea ca, puse laolaltã, ele sãdevinã ultima carte a vieþii mele, de vreme ce, de atâþiaani de când eºti departe, timpul meu nu-i altceva decâtun lung dialog cu tine. Iar dacã, aºa cum s-a spus în-tr-o epocã în care se scriau ºi cãrþi, ºi scrisori adevãrate,cãrþile nu sunt altceva decât epistole groase adresate prie-tenilor de departe, tu, prin nu ºtiu ce întorsãturã a soartei,ai devenit prietenul meu cel mai de departe. Nu se cuvineatunci sã primeºti ºi cele mai groase scrisori?

Îmi place acest lucru? La început mi-a fost greu. Ab-senþele nu se pot umple doar prin cuvinte. Dar n-am avutîncotro. Ca sã ajung la tine, a trebuit sã-þi scriu. Amterminat prin a mã îndrãgosti de însãºi fiinþa depãrtãrii?Sigur e cã amândoi ne-am fost la îndemânã în primulrând prin amprenta pe care fiecare a lãsat-o în celãlalt.Sunt momente în care mã întreb în ce timp imemorialne-am cunoscut. Ne-am aºteptat, cred, foarte tare unulpe altul, dacã ne-am putut despãrþi aºa de repede, ducândtotuºi cu noi atâtea certitudini de nezdruncinat. Pen-tru cã altminteri cum s-ar fi putut naºte atâta complici-tate dintr-o absenþã atât de mare?

5

Sunt de cinci zile în statul Tennessee, în orãºelul SoddyDaisy, de lângã Chattanooga. Încep sã-þi scriu nu numaipentru cã, mânat de fascinaþia noului, aº þine cu oricepreþ sã te þin la curent cu tot ce-am vãzut. ªi chiar dacão voi face, chiar dacã exotismul lumii în care am intratmã va transforma din când în când într-un limbut, simtmai degrabã nevoia ca, înainte de a intra în sala de ope-raþie, sã rãmân o vreme în preajma lucrurilor pe care nuam apucat pânã acum sã þi le spun. Voi proceda ca iedera.Pentru a lua în stãpânire totul, mã voi agãþa de orice îmiiese în cale.

PARTEA ÎNTÂI

American Story

I. Dar mai întâi o poveste suedezã

Am sã încep de la o întrebare pe care mi-ai pus-ola un moment dat: cum se face cã n-am cãlcat nici-odatã pânã acum în America? De ce a fost nevoiede perspectiva unei intervenþii chirurgicale ca sã mãhotãrãsc sã fac acest zbor mitic, când, în ultimii 15 ani,or fi existat, neîndoielnic, ºi ocazii mai paºnice pen-tru o cãlãtorie atât de sofisticatã?

Luat repede, aº invoca trei motive. Primul: suntcomod ºi nu am, cum spuneam, curiozitãþi turistice.Nu mã duc niciodatã într-un loc ca sã-l vãd, ci unlucru anume trebuie sã mã mâne într-acolo. Cel maimult îmi place sã cãlãtoresc mergând, afectiv, pe ur-mele cuiva: ale unei fiinþe iubite, ale unui autor carem-a marcat ºi care dã, cu viaþa lui, un sens cãlã-toriei mele. Urãsc curiozitatea egal distribuitã a tu-riºtilor de pretutindeni, neutralitatea lor, cãscatuluniform al gurii, pe scurt, îndobitocirea privirii. Aldoilea: filmele americane sunt atât de multe ºi auspus atâtea despre realitatea americanã, încât se parecã la faþa locului nu mai e nimic de vãzut. Americamea privitã din fotoliu ºi înþeleasã din cãrþi este pe-semne mult mai bogatã decât modelul ei real. Altreilea motiv (ºi poate cel mai solid) este unul intim ºi

9

nici mãcar nu ºtiu dacã orgoliul meu masculin, rã-nit cândva în tinereþe, îmi permite sã þi-l dezvãlui.Totuºi încerc s-o fac.

Aveam 29 de ani ºi, dupã tribulaþii de tot soiul,reuºisem sã ies pentru prima oarã din þarã cu o bur-sã de trei luni oferitã de nemþi. Ne aflãm în 1971.Mai aveai trei ani pânã sã te naºti.

Proiectul meu în acea perioadã era legat de în-vãþarea limbilor care-mi erau necesare pentru unstudiu mai acãtãrii al filozofiei. Fãceam greaca vecheºi latina ºi acum venise rândul germanei. ªansa îmiscosese în cale un curs intensiv de trei luni. Limbileîn care mã descurcam pânã atunci, mai ales pentrucitit ºi vorbit, erau franceza ºi engleza. Prilejurile devorbit erau rare pe vremea aceea, pentru cã nu mulþistrãini ne cãlcau þara, iar sã putem ieºi noi, cu atâtmai puþin. Pentru englezã, când mai sosea câte unsârb sau un polonez în vizitã la Institutul de Filo-zofie la care lucram, se întâmpla sã fac ºi pe trans-latorul.

Am ajuns aºadar la Universitatea din Aachen puspe fapte mari. Grupa din care fãceam parte era com-pusã din treizeci de studenþi încadraþi la Mittelstufe,la „treapta medie“ de studiu a germanei, iar la sfâr-ºitul cursului se presupunea cã trecuseºi pragul cãtrecei „avansaþi“. Ros de complexele românitãþii meleºi ale izolãrii comuniste de-o viaþã – despre primeleai aflat ºi tu câte ceva în cei doisprezece ani de cândeºti în Japonia –, eram cât se poate de apt pentruisprãvi ieºite din comun. Aveam ceva de demonstratîntregii lumi: profesorilor, colegilor veniþi dinpaisprezece þãri (libere), secretarelor de la facultate,portarului de la cãmin. Mi se pãrea cã toatã lumea

10

e cu ochii pe mine sã vadã cum vorbeºte un romângermana.

Zilnic aveam ºase ore de curs, seminar ºi labo-rator, dar tot zilnic – ºi la începutul fiecãrei ore – câteun test, „un extemporal“, cum se spunea în ºcolileromâneºti. Timpul rãmas de-abia îmi ajungea pen-tru pregãtirea orelor de a doua zi. Era dur, era foartedur. Cea mai micã scãpare, de pildã absenþa virgu-lei între principalã ºi subordonatã sau omiterea regi-mului tranzitiv al verbului fahren, era penalizatã custrãºnicie. Trebuia, dacã aveai vise de mãrire, sã fiipur ºi simplu perfect. Inutil sã-þi mai spun cã, bân-tuit cum eram de complexele amintite ºi ros de am-biþii apocaliptice, am terminat primul, talonat pânãîn ultima clipã de o egipteancã (tare frumoasã – adu-cea cu Sofia Loren, bronzatã, în rolul Aidei) ºi de oamericancã despre care tot ce-mi mai aduc amintee cã era înaltã, cã semãna cu iubita lui Popeye ºi cãera deºteaptã.

Fapt e cã, la sfârºitul acestui curs intensiv, nu maiaveam în minte altã limbã decât germana ºi, pen-tru cã o obþinusem cu atâtea chinuri ºi în condiþiide competiþie atât de dure, eram foarte mândru deea. Dupã terminarea cursului, am fost oprit la facul-tate peste varã ca sã fac meditaþii cu studenþii carenu luaserã examenul – erau patru iranieni – ºi þinminte stupefacþia pe care am avut-o când unul dintreei, gras, peltic ºi transpirat de efort, m-a întrebat:„Aber was heißt abstrakt?“ – pronunþa transfor-mând toate s-urile în º-uri („was haiºt abºtract“) –,„ce înseamnã abstrakt?“. De data asta am începuteu sã transpir. Cum puteam sã ajung la un înþelesplecând de la ceea ce, pentru orice european, repre-zenta un subînþeles? Am încercat totul. Am recurs

11

la etimologia latinã, am dat apoi exemple: cum aparecuvântul „animal“ pornind de la tot felul de anima-le concrete sau: ce înseamnã abstracþia „mâncare“în raport cu diferite feluri de mâncãruri. – Ai înþeles?l-am întrebat. – Da, mi-a rãspuns, ºtiu mâncãrurilede care mi-ai vorbit (mâncase chiar cu o zi înainteuna dintre ele ºi mi-a spus cã fusese foarte picantã),ºtiu ºi animalele, dar nu ºtiu ce înseamnã abstrakt.

La un moment dat, mi-am rupt douã sãptãmânidin lecþiile mele fãrã speranþã cu studenþii persanipentru a face un salt în Suedia. Fusesem invitatacolo de o prietenã de care mã legau anii de la li-ceul Gheorghe Lazãr. Dupã cereri peste cereri, exa-minãri de dosare, disperãri ºi aºteptãri chinuitoare,reuºise într-un târziu sã devinã „doamna LilianaSamuelsson“. Prin forþa împrejurãrilor, fusese ceamai îndelung peþitã fatã din anturajul meu. Cu bãr-batul ei, Hans, mã împrietenisem cu ocazia repeta-telor lui veniri în România ºi-mi amintesc cã, de câteori mã duceam sã-l iau de acasã pentru a-l însoþi laConsiliul de Stat unde avea audienþã, îl gãseam îm-brãcat impecabil, mort de spaimã ºi gata sã verse.Cum mã vedea, ºtia cã a venit momentul. Dispãreaîn baie, vãrsa ºi apoi plecam cu el. De doi-trei anide când tot venea în România nu reuºea sã înþelea-gã de ce trebuia sã-ºi cearã nevasta de la Consiliulde Stat.

Acum erau cãsãtoriþi de patru ani ºi trãiau feri-ciþi la Stockholm. Vacanþa suedezã – cu evocarea,de la adãpostul fericirii prezente, a peripeþiilor tre-cute, apoi cu intrarea, pentru mine, într-o lume care,tot din anii liceului, era însoþitã de prestigiul tuturor

12

fantasmelor erotice legate de conceptul de „suedezãblondã“ – promitea sã fie o reuºitã absolutã.

Am ajuns într-o searã de iulie. În România, Ceau-ºescu tocmai fãcuse publice faimoasele „teze“ ce-ifuseserã inspirate de o vizitã în Coreea de Nord. Însãeu habar nu aveam de toate astea, de vreme ce ajun-sesem pe tãrâmul tuturor fãgãduinþelor, consacratca atare de câteva promoþii de bãieþi din primele clasemixte ale României postbelice, îndrãgostiþi cu toþiiîn mod anticipativ de colege blonde, cu ochi albaºtriºi, dacã se putea, ºi cu câþiva pistrui. Porecla „sue-deza“ era supremul titlu de glorie la care putea aspirao fatã ºi cota preafericitelor care o primeau creºteaapoi vertiginos în liceul de lângã Ciºmigiu.

Am ajuns aºadar într-o searã de iulie ºi tot atunciam mâncat, pe o masã aranjatã dupã tradiþia sue-dezã, prima fleicã de porc din viaþa mea peste carefusese pusã o lingurã zdravãnã de dulceaþã de coacãze,cu un gust dulce-acriºor. Apoi lucrurile au decurs nor-mal. Locuiam într-un cartier din sudul Stockholmului,numit Farsta, ºi cu metroul ajungeam în 20 de mi-nute la staþia T-Centralen. Descoperisem magazinulÅhléns, un supermarket cu o tuºã aparte faþã de celegermane, ºi þin minte cã am fost fascinat de etajuldedicat domnilor, mai cu seamã de designul fan-tezist al cãmãºilor masculine, din care am fãcutgreºeala sã-mi cumpãr câteva ºi sã le port apoi laBucureºti. Fãceam notã discordantã cu anturajul dela Institutul de Filozofie ºi, pesemne cã alãturi detraducerile din greaca veche (taxate drept „evazio-niste“) ºi de impurele preocupãri legate de Nietzsche,cãmãºile mele fistichii (evident cã „burgheze“ ºi„decadente“) au încãrcat ºi ele negativ psihologia

13

turnãtorilor care m-au luat în primire când m-amîntors în þarã. Dar asta e altã poveste.

Totul, ziceam, pãrea sã decurgã normal. Asta pânãîn penultima searã de dinaintea plecãrii mele, cândprietenii mei, ºi eu odatã cu ei, au fost invitaþi laun party în vecini, la un cuplu de tineri de vârstanoastrã, proaspãt cãsãtoriþi. Ea era suedezã, o chemaAstrid, iar el italian, Mario. Acolo a avut loc ceeace aº putea numi încã de pe acum „castrarea mealingvistico-englezã“.

Când am sosit noi, invitaþii se aflau deja acolo. Eraun apartament de „bloc suedez“, spaþios, nu cu multdiferit de cel în care locuiau prietenii mei. Covoruldin living fusese rulat ºi tras lângã un perete. Câtevaperechi dansau, cei mai mulþi stãteau de vorbã. Mân-carea ºi bãutura erau aduse din bucãtãrie de Astridºi de Mario, dar cu vremea musafirii au început sãse miºte liber dintr-o parte în alta.

M-am aºezat pe un scaun lângã Liliana ºi amînceput s-o descos în privinþa musafirilor. Toate fete-le erau blonde, cu excepþia uneia singure, asupracãreia mi s-a oprit de la început privirea. – E tot sue-dezã? am întrebat. – Nu, mi-a rãspuns prietena mea,e tot italiancã. E sora lui Mario ºi e logoditã cu fra-tele lui Astrid. Dar el nu este astã-searã aici. Fã bineºi las-o în pace. O cheamã Immaculata, dar i se spuneImma. E îngrozitor de frumoasã.

Era îngrozitor de frumoasã. Mi-aduc aminte cãatunci când s-a ridicat de pe fotoliul ei ºi a traver-sat camera, privind-o, am ridicat paharul de whiskyºi l-am dus alãturi de gurã. Se miºca provocator ºipudic în acelaºi timp, vrând parcã sã ºteargã de peea privirile pe care ºtia cã le atrage. Era tunsã scurt,

14

cu pãrul des ºi extrem de negru. Avea ochi mari ºiacea urmã vagã de strabism care, atunci când apareîn privirea unei femei, îi învãluie chipul într-un ames-tec de senzualitate, mister ºi neliniºte.

Dar sã nu mai lungim vorba. M-am scuturat dinvisarea mea ºi mi-am propus sã stau cuminte pe scaun,aºteptând ca seara sã treacã într-un fel sau altul. Ori-cum, fundalul tuturor îndrãznelilor mele rãmânetimiditatea. Nu am greºit niciodatã refugiindu-mãîn ea. Este o simplã aparenþã cã timidul se închideîn singurãtate. Timiditatea este de fapt un fel de ainvita trãgându-l pe celãlalt cãtre propria ta reticenþãºi, astfel, un fel de a-i oferi însãºi intimitatea ta.

Între timp, se pusese muzicã ºi lumina din camerãscãzuse simþitor. Am invitat-o la dans pe Liliana.Când dansul s-a terminat ºi Liliana s-a desprins demine ducându-se sã-ºi ia ceva de bãut, am rãmas oclipã în mijlocul camerei. ªi atunci, din spatele meu,am auzit un glas care mã întreba, în englezã, dacãvreau sã dansez. Vocea era puþin asprã. M-am în-tors ºi am vãzut-o pe Immaculata cu braþele întinsecãtre mine. I-am luat mâinile, am apropiat-o de mineºi i-am trecut braþul drept în jurul taliei. Am începutsã dansãm. – What is your name? m-a întrebat. I-amspus ºi, vrând sã adaug ceva, mi-am dat seama cã nuîmi veneau în minte decât cuvinte nemþeºti. – Thereare so many things..., a spus ea. S-a oprit, ca ºi cum n-arfi ºtiut dacã trebuie sã continue. Apoi a reluat.There are so many things I’d like to talk to you about... –Für mich wäre auch... entschuldigung... das heißt... nichtentschuldigung... Sorry... For me too it would be wesent-lich... nicht wesentlich... Sorry... very important... Youknow... Seit drei Monaten... Nein, nicht Monaten... Sorry...

15

Since three months... ich spreche nur... Sorry... I speak onlygerman. Am tãcut. Mã simþeam mizerabil. Uram ger-mana. Mi se pãrea dintr-odatã grosolanã, greoaie ºimã simþeam, privit în oglinda ei, nespus de pocit.

Divina fiinþã s-a oprit din dans, a fãcut un pas îna-poi, m-a þintuit locului, ºi-a dat capul pe spate, a iz-bucnit într-un hohot de râs ºi a exclamat: – Gabriel,you are amazing! Apoi m-a tras cãtre ea, mi-a pus am-bele mâini dupã gât ºi mi-a ºoptit la ureche: – Let’sstop talking... (Ca ºi cum pânã atunci am fi vorbit!)Let’s dance... Apoi, pentru un timp nedefinit, m-ammutat în paradis. Nu mi s-a mai întâmplat niciodatãsã þin trupul unei femei în braþe ore ºi ore, fãrã în-trerupere, cu aceeaºi bucurie care îmi tãia mereu res-piraþia. Nu vedeam ºi nu auzeam nimic din jur.

Dupã o vreme am desluºit glasul Lilianei, care în-cerca sã mã scoatã din transã. „Trebuie sã plecãm“,îmi spunea întruna. În cele din urmã m-a luat demânã ºi m-a tras spre uºã. Pãrea supãratã, Hans lafel. Pe scãri, în timp ce urcam spre apartamentul lor,mi-a vorbit din nou. „Ce-ai fãcut? Þi-am spus s-olaºi pe Imma în pace. Þi-am spus cã fratele lui Astridurmeazã sã se însoare cu ea. Mario era negru desupãrare, la fel ºi Astrid. Închipuie-þi cum ne simþimnoi acum.“ Am încercat sã-i spun cã n-am nici o vinã,cã ea a vrut sã danseze cu mine ºi cã, oricum, nici nuputeam face altceva pentru cã germana intensivã dinultimele trei luni îmi blocase accesul la englezã. S-auitat la mine ca la un nebun ºi a dat din cap.

Mai aveam de stat la Stockholm o noapte ºi o zi.În noaptea aceea n-am dormit. Mã gândeam cumam s-o revãd pe Imma. Nu aveam nici o îndoialãcã îmi va face un semn, cã o sã gãseascã o cale cãtre

16

mine, cã avea sã-mi scrie un bileþel în care sã-mi pro-punã ceva, nu ºtiam nici eu ce, de pildã sã vinã cumine în Germania.

Ziua a trecut în aºteptarea misteriosului semn dela Imma. Nu s-a întâmplat însã nimic. Seara, m-amurcat în tren spre Helsingborg cu convingerea cãbruta de Mario (ah, îi uram pe italieni!) o încuiasepe sora lui într-o camerã pânã la plecarea mea. Eramzdrobit! Mi-o imaginam pe Imma închisã într-unmic dormitor (mobilat cu mobilã albã ºi verde Ikea),refuzând sã mãnânce ºi sã bea. Am ajuns în Germa-nia convins cã viaþa mea nu va mai avea de-acumnici un sens. Îl uram de pe acum pe studentul per-san Farad care mã aºtepta sã-mi punã întrebãri supli-mentare legate de sensul cuvântului abstrakt.

Timpul a trecut. A rãmas un singur lucru. De câteori trebuie sã spun un cuvânt în englezã, îmi vineîn minte râsul Immei, felul în care m-a îndepãrtatca sã se uite mai bine la mine, pentru a mã lua apoiºi a mã þine, dansând, pentru un timp nedefinit, înbraþe. ªi mã blochez, ºi tot ce-mi vine în minte estecuvântul german entschuldigung, „scuzã-mã“. S-arputea ca acesta sã fie adevãratul motiv pentru carepânã de curând n-am pus piciorul nici în Anglia,nici în America. S-ar putea ca, dupã ce voi fi ames-tecat cuvintele unor limbi învãþate la vârste diferite,sã nu mai fie nimeni care sã mã ia în braþe dupã ce,mai întâi, a râs de mine.

II. Intrã în scenã Martin – ªi deopotrivã inima mea

Dragul meu, m-ai întrebat în ultima scrisoare cineeste prietenul care m-a luat cu el în State ºi cum seface cã nu ai auzit de el niciodatã. Ai sã te miri: defapt, nici eu nu-l cunosc. Îl cheamã Martin ºi estemedic. În urmã cu un an, a venit în vizitã la Bucu-reºti, cu soþia lui, Mioara, medic ºi ea, ºi cu fiica lor,care are acum 26 de ani, Alexandra. Înainte de a plecaei din þarã, prin 1985, nu-i întâlnisem decât o sin-gurã datã, la Andrei acasã. Martin nu trecuse, cred,de 40 de ani, dar arãta cu mult mai tânãr, pesemneºi pentru cã era blond-ºaten, subþire ºi agil, cu o pri-vire extrem de vie ºi uºor arogantã. Era chirurg car-diolog, o adevãratã vedetã a Fundenilor, specializatîn operarea defectelor congenitale de inimã la copii.Altfel spus, era un fel de olar de geniu, cãruia îi plã-cea sã remodeleze în carnea vie a inimilor greºitede primul Demiurg. În 1985, în plinã glorie medi-calã, „a fugit“ în America, trecând mai întâi prinGrecia, la sfatul securistului de la Fundeni (nasc ºila Securitate oameni?), care l-a prevenit cã, din cau-za notorietãþii acumulate ºi a invidiei stârnite în jur,prin uneltiri colegiale bine ticluite (lucra în acelaºidomeniu cu secretarul de partid al spitalului), urma

18

sã fie bãgat la zdup. Se înscena o chestie cu bani înplic strecuraþi într-o carte din biblioteca proprie afla-tã în cabinet.

La 43 de ani a trebuit sã ia totul de la capãt. Într-ocarte despre spitalul Fundeni al cãrei coautor este,se aflã cele mai tulburãtoare pagini pe care le-amcitit vreodatã despre psihologia emigrantului. Defapt, e mai mult decât atât. E vorba de un adevãrat„portret fenomenologic“ al emigrantului, în care seîntâlnesc douã personaje: unul, cel ce trebuie sã moarã,este ucis de cel care încã nu s-a nãscut pe deplin.Lucrul cumplit e cã actul crimei, care de fapt e unulde sinucidere, este plãnuit în mãruntaiele celui caretrebuie sã fie ucis. Împlinirea actului este la fel deparadoxalã ca plãnuirea lui. Cel care împlineºte cri-ma nu existã încã. În cel mai bun caz, el este un per-sonaj care de-abia se þine pe picioare ºi care trebuiesã imagineze un viitor în absenþa oricãrui elementprezent. Noul personaj este obþinut prin decupaj.El se desprinde treptat dintr-o viaþã anterioarã, iarcel abandonat trebuie, în mod simetric, sã moarãtreptat, împrumutând pãrþi din fiinþa lui celui careîl ucide ca el sã se poatã naºte ºi trãi. Existã un superbmoment de cumpãnã evocat în acest portret, un mo-ment redat printr-un detaliu, dar unul tulburãtor.Martin-ul tranzitoriu, cel care nu mai e medic românºi nu încã medicul american, nu se poate despãrþide cheile, devenite total inutile, ale casei pe care apãrãsit-o în România. Inelul cu chei este restul uneiidentitãþi dispãrute, sigla celui care s-a retras pen-tru a lãsa locul celui care nu a apãrut încã.

Nu te grãbi sã-mi spui cã, în cei doisprezece anijaponezi, ai trãit ºi tu acelaºi lucru. Timpul tãu

19

acolo, oricât de teribil i-ar fi fost începutul – mai þiiminte cum, în primul an, mã sunai noaptea la douãplângând ºi spunându-mi cã te simþi singur ca o gãinãascunsã într-o grãmadã de lemne? – l-ai petrecutavând o plasã sub tine. Important era cã îþi puteaipermite luxul cãderii. În cele din urmã, aveai undesã te întorci. Dincoace n-a fost însã aºa.

Cât a durat înlocuirea lui Martin Constantinescu,chirurgul de la Fundeni, cu cea a lui Martin S. Martin,medicul american stabilit în Tennessee? A trebuit camai întâi sã treacã examenele de rezidenþiat dinAmerica. S-a pomenit – el, care se crezuse un zeuîn România – coleg cu tipi de pânã în 30 de ani, abiaieºiþi de pe bãncile facultãþii ºi ale primei speciali-zãri. Criza de umilitate prin care a trecut, probelela care l-a supus pe urmã viaþa, boala precoce a co-pilului (Alexandra a fãcut un diabet la 10 ani), toateau dus la naºterea unui alt om, pentru care „a facebine“ a devenit un soi de program de viaþã ºi, cred,la propriu, o religie. Acum este fellow al câtorva cole-gii ºi membru al unei academii americane de medi-cinã. S-a stabilit în Sud, în Tennessee, într-o regiune„conservatoare“ în sensul cel mai bun al cuvântului,plinã de localitãþi care pãstreazã memoria onomas-ticã a triburilor indiene, începând cu Chattanooga,Sequoyah sau Chickamauga (astea sunt oraºe) ºi ter-minând cu strada pe care ºi-au ales sã stea (în orã-ºelul Soddy Daisy, la 20 de mile de Chattanooga),Bellacoola Road („l“-urile trebuie pronunþate cât sepoate de lichid).

L-am revãzut, a doua oarã în viaþã, anul trecut.Venise într-o scurtã vacanþã de varã în România.Cum a arãtat reîntâlnirea noastrã? Am sã þi-o relatezsub forma unei poveºti pe care am scris-o anume pen-

20

tru tine ºi cãreia i-am dat ºi un titlu: Vin americaniisau IQ-ul la români. Pentru cã, nu-þi ascund, întâm-plarea m-a marcat.

Îl aºteptam aºadar, sãptãmâna trecutã, sã soseascãdin Chattanooga pe Martin, cel plecat din Româniaîn urmã cu mulþi-mulþi ani. Venea din când în cândsã-ºi vadã prietenii sau, ca acum, sã se întâlneascã,dupã trecerea câtorva decenii de la încheierea fa-cultãþii, cu colegii din anii ’60. κi regãsea de fiecaredatã þara din care trebuise sã plece – ºi tinereþea, ºiamintirile dintr-o carierã spectaculoasã de chirurgcardiolog la Fundeni – cu un mic tremur în inimãºi cu o bunãtate pe care o risipea generos peste oa-meni ºi peste locurile regãsite.

Dar venea aducând cu el ºi boarea celeilalte lumi,devenite deopotrivã a lui, „lumea americanilor“, carepentru mine prindea contur mai întotdeauna subforma unui semn mic, mic de tot, sub forma unuifleac, apãrut de fiecare datã în mintea mea din pâclaa tot soiul de reprezentãri, fãrã nici o origine precisã,pe care le aveam despre americani. De pildã acum.Un prieten la care trãgea de obicei m-a sunat sã-mispunã la ce numãr de mobil puteam sã-l gãsesc ime-diat dupã sosirea lui în Bucureºti. – O clipã, i-amspus, sã-mi iau o hârtie sã notez. – Nu-i nevoie, mi-arãspuns amicul, e simplu de tot: 0722 MARTIN. – Deunde ai numãrul? l-am întrebat oarecum dezorien-tat. – Chiar de la Martin. Ai naibii americani, mi-amzis, cum vin ei în þarã cu mobiluri gata personalizatepentru România!

Amicul îmi dãduse cu un asemenea firesc nu-mãrul ãsta straniu, încât mi-a fost ruºine sã-l întrebîn ce „sistem“ urma sã operez ca sã-l pot forma. Ia uite,

21

mi-am zis, nici nu ºtiam cã poþi avea în Românianumere de mobil formate dintr-un prefix numericurmat de litere! În aceeaºi searã, înainte de a adormi,am încercat sã-mi imaginez cum voi forma eu a douazi numãrul 0722 MARTIN ºi, de ce nu?, m-am gândito clipã cum aº fi putut sã fac rost de o pilã la Voda-fone pentru a obþine ºi eu un numãr al meu ºi numaial meu: 0722 GABRIEL. Dar cum naiba, mã între-bam – recapitulându-mi, înainte de a intra în somn,claviatura mobilului meu Nokia 703 –, cum naiba s-ofi fãcând pe ecran trecerea de la cifre la litere?

Am adormit având pe creier un ecran mare, marede tot, pe care navigam cu o abilitate diabolicã, tre-când mereu, prin comanda „setãri“, de la cifre lalitere ºi de la litere la cifre. ªi am adormit convinscã americanii descoperiserã o limbã nouã, în carecifrele ºerpuiau printre litere, se strecurau asemenifiricelului de apã al unui pârâiaº de munte carezburdã printre pietre, crengi rupte ºi frunze de ferigã,pentru a se aºeza în cele din urmã, sãpându-ºi dru-mul din ce în ce mai sigur, în matca unui sens pe carepânã atunci nu-l ºtiusem ºi pe care acum îl expri-mam într-o limbã nemaiºtiutã, o limbã în care, numã îndoiam, nu vorbeau decât zeii electronicii. Amadormit cu numãrul magic de telefon 0722 MARTIN,sculptat în mijlocul uriaºului ecran cu somptuozi-tatea cu care rãmãsese înfiptã în creierul meu, încãdin adolescenþã, emblema „20th Century Fox“. ªi cuconvingerea, în braþele cãreia m-am legãnat înaintede ultima clipã de conºtienþã din acea zi, cã deve-nisem, dintr-odatã, cu mult mai inteligent.

22

A doua zi, amicul care-mi dãduse numãrul mi-atelefonat sã-mi spunã cã Martin sosise ºi cã mã rugasã-l sun. Am format repede 0722.

ªi a început chinul. Acum urma sã formez MAR-TIN. În primul moment mi-am zis cã voi ajunge lalitere aºa cum, scriind mesaje, poþi ajunge la o cifrãdupã ce ai epuizat literele de pe tasta respectivã.M-am dus, aºadar, la tasta pe care se afla cifra 6 ºiliterele M, N ºi O. Am apãsat cât am putut de repe-de, cu speranþa cã cifra 6, luatã prin surprindere defrecvenþa nebuneascã cu care se abãtuse asupra eidegetul meu, se va topi pe neaºteptate în M. Peecran au apãrut, necruþãtoare ºi pãrând cã rânjescla mine, vreo ºase cifre de 6. Am trecut, fãrã un gândprecis, pe „Scrieþi mesaje“. Am scris litere, apoi cifre.Am încercat ºi invers. Am reuºit, dar era evident cãnu puteam „apela“. Am revenit la registrul iniþialºi am început sã scrutez atent claviatura, oprindu-mã,cu o supremã încleºtare a minþii, la clapele pe carenu erau nici cifre, nici litere.

Simþeam din ce în ce mai precis cã în joc era maimult decât persoana mea sau cã, prin persoana meaºi prin inteligenþa cu care ea fusese dotatã, se des-fãºura o înfruntare între epoci, popoare ºi civilizaþii.Simþeam cã, prin prietenul meu Martin, plecat înurmã cu ani ºi ani din þarã ºi revenit acum pentrusãrbãtorirea a 40 de ani de la terminarea facultãþii,poporul american mã supunea unui test. În joc eranu numai IQ-ul meu personal, ci însuºi IQ-ul po-porului meu ºi, odatã cu el, al unei tradiþii care duceaîn linie dreaptã la daco-romani ºi la întreaga culturãa Europei. Acum, Gabriel iubitule, mi-am zis, acumchiar cã vin americanii! Acum sã te vãd! Formeazã

23

odatã 0722 MARTIN! Ce-þi închipuiai? Cã americaniivin aºa cum crezuserã þãranii noºtri prin anii ’50,când ieºeau noaptea cu coasa în mânã sã netezeascãcâmpul ca sã aibã avioanele americane unde ateriza?Ei bine nu, americanii veniserã abia acum, sub formaºaradei ãsteia blestemate: formaþi pe mobilul dvs.(supraperformant) patru cifre urmate de ºase litere.Am scrutat aºadar claviatura ºi privirea mi s-a opritpe ultima tastã din colþul din stânga de jos, cea cuo steluþã ºi cu semnul +. Acolo trebuia sã încerc! Amînceput sã apãs repede pe ea, dar tot ce am obþinutnu a fost decât o alternanþã stupidã de steluþe (*),p-uri ºi w-uri.

Nemaiºtiind încotro sã mã îndrept, l-am sunat pePaul, tânãrul meu prieten care se pricepe la tot ces-a întâmplat în tehnica mondialã pusã la îndemânaromânilor dupã 1990. Paul tocmai trebuia sã treacãpe la mine, aºa încât, cum a intrat în casã, i-am supusproblema care ameninþa sã-mi provoace o mini-nevrozã. I-am explicat cã mã simþeam, cu formareaacestui 0722 MARTIN – ºi cã acum îi treceam luiaceastã rãspundere teribilã! –, un reprezentant alinteligenþei poporului meu într-un moment derãscruce al istoriei sale. Paul a luat mobilul în mânã,a mãrturisit cã nu mai auzise de un asemenea „nu-mãr“, dar cã va gãsi imediat soluþia. Dupã zeceminute avea fruntea încreþitã ºi a început sã-i ia larând pe colegii de generaþie cãrora, nu aveam nicio îndoialã în privinþa asta, ursitoarele le puseserãîn leagãn multe calculatoare ºi tot felul de alte sculebazate pe pixeli. Investigaþia tânãrului prieten înrândul amicilor sãi nu a dat însã nici un rezultat.Nimeni nu ºtia sã formeze 0722 MARTIN! Gândurile

24

negre, care apãreau ori de câte ori meditam la esenþapoporului român ºi la istoria lui, mã cotropiserãacum din nou.

Înfrânt, mi-am sunat prietenul care-mi dãdusenumãrul. „Stai o clipã, este chiar Martin lângã mine.“Martin mi-a spus vioi ºi americãneºte: „Hei“ ºi apoi:„Bine te-am gãsit, dragul meu!“ Ruºinat, l-am rugatsã-mi explice cum formeazã ei, americanii, pe ecra-nul mobilului, alãturi de 0722 – „Martin“. „Iubitule,e nespus de simplu. Apeºi pe tastele pe care se aflãm, a, r, t, i ºi n ºi cifrele care apar pe ecran reprezintãnumãrul meu. De ce sã þinem minte, ºi tu, ºi eu,atâtea cifre? Ingenios, nu? Hai sã încercãm, vrei?Aºtept sã mã suni.“ ªi-a închis.

Doamne, cât de simplu era! Cum de nu-mi tre-cuse nici o clipã prin cap cã literele nu fãceau decâtsã trimitã la cifre, tot la cifre, ºi cã „în realitate“ nuavea cum sã existe o asemenea corciturã de cifre ºi litereca aceea pe care febra supra-interpretativã a minþiimele o putuse nãscoci în seara precedentã, înaintede a adormi. Era vorba, într-adevãr, de un procedeumnemotehnic de o cuceritoare simplitate, de un exem-plu palpabil al IQ-ului american, dar, implicit – ºide ce atâta inechitate, Doamne, în împãrþirea inteli-genþei pe glob? –, ºi de puþinãtatea celui autohton!

Am format repede 0722, apoi am apãsat pe tastacare începea cu m (a apãrut cifra 6), apoi pe cea careîncepea cu a (a apãrut cifra 2), apoi am ajuns la tastape care se afla r, dar în poziþia a treia (dupã q) – aºaîncât am apãsat de trei ori (ºi a apãrut de trei ori ci-fra 7) – , apoi pe tasta cu t (ºi a apãrut 8), apoi pe tastacu i (a apãrut cifra 5) ºi, în sfârºit – inima îmi bã-tea din ce în ce mai tare –, pe tasta care îl conþineape n, dar în poziþia a doua (dupã m) – aºa încât am

25

apãsat iar de douã ori (ºi a apãrut de douã ori ci-fra 6). Pe ecran aveam acum formaþiunea nume-ricã – cu un aspect destul de straniu, dacã judecamdupã numãrul de cifre pe care le aveam în faþã –0722 62778566. Cu o strângere de inimã am dat co-manda de apel. ªi, spre stupoarea mea, telefonul asunat. Dar nu era vocea lui Martin, ci vocea binetimbratã ºi insidios ondulatã a unei doamne.

Mi-am timbrat la rândul meu vocea – am ales ovoce caldã, de piept – ºi am întrebat: „Este cumvacasa dr. Martin?“, sperând, pentru a pune un capãtcoºmarului ºi umilinþei perpetue din care nu maireuºeam sã ies, cã la telefon se afla sora amiculuimeu. „Mã tem cã aþi greºit numãrul, domnuleLiiceanu. Dumneavoastrã sunteþi, nu? V-am recu-noscut vocea...“, mi-a rãspuns, parcã ºi mai catifelat,vocea de la capãtul imposibilului numãr de telefon.„Da, doamnã, vã rog sã mã iertaþi...“ Mã simþeam,tehnic, definitiv înfrânt, cu IQ-ul redus la zero (fãrãîndoialã, mi-am spus, sunt mai prost decât o mai-muþã, cum dracului se formeazã „Martin“ pe mo-bil?), dar, de ce n-aº recunoaºte-o?, cu moralul bruscredresat de constatarea notorietãþii de care se bu-cura vocea mea. „Ce numãr aþi format, domnuleLiiceanu? Nu de alta, însã aº putea sã vã spun la cecifrã aþi greºit...“

Am dat sã rãspund, dar nu mi-a ieºit decât obâlbâialã. „Doamnã, cum sã vã explic, e un sistemamerican, extrem de simplu... de fapt e complicat...trebuie sã formezi întâi cifre, apoi litere... Iertaþi-mã,n-am puterea sã vã explic ce mi se întâmplã, de faptn-am înþeles nici eu, de-aia am greºit, iertaþi-mã,doamnã...“ ªi am închis. Eram transpirat ºi rãsu-flam greu.

26

Am sunat din nou la amicul în casa cãruia se aflaîn acea clipã prietenul Martin, l-am rugat sã mi-l deadin nou la telefon ºi i-am spus cum procedasem.– Martin, am gemut, elibereazã-mã, te rog, spune-mi,unde am greºit? Cum se formeazã numele tãu pemobil? – Iubitule, dar e atât de simplu. Nu are im-portanþã poziþia literei pe tastã, ci doar tasta pe carese aflã litera. – Deci m ºi n reprezintã aceeaºi cifrã?– Evident. Oricum, procedeul nu se poate aplicadecât dacã numele tãu e format din ºase litere. – Decieu nu pot avea 0722 GABRIEL... – Din pãcate, nu.– E în regulã, i-am zis, acum închidem ºi te sun dinnou. – OK. Am apãsat tastele pe care se aflau lite-rele – indiferent de poziþia literelor pe tastã! – ºi aapãrut numãrul 0722 627846. ACESTA ERA NUMÃ-RUL LUI MARTIN! Vocea lui bunã ºi liniºtitoare m-aîntâmpinat de îndatã: – Ai vãzut, dragul meu, cesimplu era?

Am încheiat convorbirea, dupã ce ne-am dat oîntâlnire. L-am sunat imediat pe Andrei Pleºu, desprecare deocamdatã continui sã cred cã are o minte strã-lucitã. Dar vom vedea. El îl cunoaºte pe Martindinaintea mea. – Andrei, ºtii cã a sosit Martin? Toc-mai am vorbit cu el. M-a rugat sã-l suni. Are numã-rul 0722 MARTIN. Ai sã vezi ce simplu ºi ce ingeniose sã-l formezi. Sunã-mã dupã ce vorbeºti cu el! Poatearanjãm sã ne vedem toþi trei.

A trecut o zi. N-am primit încã nici un telefon dela Andrei. De ce m-o fi impresionat atâþia ani la rândmintea lui?

Aºadar, Martin sosise ºi ne-am vãzut. I-am po-menit în treacãt despre crizele mele de tahicardie,

27

apãrute în urmã cu trei-patru ani... Când am fãcut-ope prima, într-o zi de primãvarã a anului 2001, eramsingur în casã ºi, fiind total neprevenit (nici mãcarnu ºtiam cã existã aºa ceva), m-am întins în pat con-vins cã, în clipele urmãtoare, am sã mor. Perversi-tatea acestor tahicardii paroxistice este cã „te iau cadin oalã“. Eºti omul cel mai sãnãtos din lume, eºtipe punctul sã tai un mãr în douã, sã-þi faci nodulla cravatã sau sã-þi ºtergi faþa cu un prosop, când, dinsenin, inima o ia razna. În câteva secunde, de la60–70 de bãtãi pe minut ajungi la peste 180, ceea ceînseamnã cã dintr-odatã inima trece de la o bãtaiepe secundã la trei! Nici cel mai formidabil bateristnu-ºi poate lovi toba în ritmul ãsta. E ca ºi cum„cineva“ þi-a strecurat în piept o bombã programa-tã sã explodeze dintr-o clipã în alta. Iar nodul acesta,care devine tot mai dureros pe mãsurã ce se strecoarãprin coºul pieptului, se opreºte în cele din urmã labaza gâtului, în alveola aceea unde pielea pare ceamai subþire ºi a cãrei suprafaþã este atât de micã, în-cât poþi s-o acoperi cu o simplã apãsare a degetului.Tot atât de bine ai putea sã spui cã o mânã nevã-zutã cu gheare de pisicã, ajunsã acolo nu se ºtie cum,te-a înhãþat dinãuntrul tãu. ªi care, oricât þi-ai apã-sa pieptul sau te-ai rãsuci de pe o parte pe alta, numai vrea cu nici un chip sã-þi dea drumul. Secven-þe care se succedã fãrã nici o noimã ºi cu frecvenþã dince în ce mai mare – surâsul cuiva, perdeaua de peterasã bãtutã de vânt, un crepuscul, o privire pie-ziºã, felul în care ai spãlat cu o orã în urmã frun-zele unei salate, apoi chipuri care se apropie ºi sedepãrteazã, vorbe reluate la nesfârºit, care revin ºiapoi se sting, asemeni bâzâitului unei muºte mari

28

care zboarã într-o casã cu ferestrele deschise –, toateastea nu fac decât sã traducã foamea dupã oxigena unui creier suferind, într-un registru fantasma-tic ºi terifiant. De aici ºi angoasa care creºte verti-ginos, luând forma „spaimei de moarte“: ceva dintine, ceva ascuns în mãruntaiele tale, te pune la zidºi se pregãteºte sã te execute.

Povestea asta poate dura între câteva minute ºidouã ore ºi felul în care îi faci faþã depinde numaiºi numai de tehnica dialogului pe care-l poþi aveacu tine. Pânã acum am fãcut, cred, vreo 30–40 de ast-fel de crize, cele mai multe acasã la mine. Dupã pri-mele douã-trei, ºtiind de-acum cã din tãrãºenia astanu se moare pe loc ºi cã e vorba doar de repetiþiageneralã a unui spectacol din care personajul prin-cipal lipseºte deocamdatã, am învãþat cã, dupã ceînghiþi doza de avarie a unui regulator de ritm car-diac, aºtepþi cât poþi de cuminte ca inima sã reintreîn matca bãtãilor ei fireºti. În timpul ãsta e aproapeimposibil sã nu începi sã vorbeºti cu ea. Un organ,vorba lui Cioran, când se îmbolnãveºte, devine vedetã,prinde glas, face tapaj ºi spune, în limbajul durerii:„Iatã-mã, sunt. Vrând-nevrând trebuie sã mã bagiîn seamã.“ ªi asta ºi faci. N-ai încotro. Trebuie sã-irãspunzi, sã intri în vorbã cu el. „Hai liniºteºte-te,hai liniºteºte-te, te rog!“

În asemenea momente vorbeºti cu inima ta con-siderând-o fie un animal furios înþepat de streche,pe care încerci sã-l iei cu duhul blândeþii, fie o fiinþãneajutoratã, care se zbate disperatã ºi de care þi seface milã ºi nu ºtii cum sã o mângâi ºi sã o alini.„Haide, fetiþa mea, liniºteºte-te!“ Ce stranie este aceas-tã milã! Cine e în fond aceastã parte din tine care

29

se emancipeazã fãrã sã prinzi de veste, acest organcare rupe pactul federal al organismului ºi careavanseazã, orbit de orgoliu ºi dornic de o afirmareiresponsabilã, cãtre catastrofarea lui ºi a ta? Nu eºtinici tu în întregul tãu, nu e nici altul. „Hai, liniºteº-te-te, te rog!“ Aceastã formulã pe care am repetat-opânã acum de mii de ori este însãºi melopeea per-plexitãþii în care intri de la o clipã la alta, e rugã-ciunea care þâºneºte dintr-o suferinþã pentru carenimeni dintre noi nu este pregãtit.

ªi pentru cã existenþa noastrã nu este aºezatã pecontinuitatea suferinþei, ci pe o bunãstare pe care,fireascã fiind, noi nu o mai percepem, pe cât de cum-plitã e zbaterea din timpul crizei, pe atât de divinãeste ieºirea din ea. Nodul care-þi stãtuse pânã atunciîn gât începe, pe mãsurã ce bãtãile inimii se domo-lesc, sã se desfacã, sã se strecoare înapoi pe coºulpieptului (regretându-ºi parcã ravagiile, împãturin-du-ºi suferinþa pe care a provocat-o ºi luând-o cuel), pentru a dispãrea apoi complet. Ca la un semn,peste locul în care pânã atunci se dãduse o bãtãliegrozavã, pe unde trecuse o armatã de draci sau oherghelie de cai sãlbatici, se aºterne liniºtea. Ciudateste cã din clipa aia eºti dispus sã uiþi totul. E ca ºicum n-ai fi avut nimic, ca ºi cum n-ar fi fost vorbade tine, ca ºi cum ai fi ieºit dintr-un coºmar, iar ziuapoate începe. Am trãit asemenea crize ºi în picioare,cu lume în jur, ºi am reuºit performanþa sã nu facpe nimeni sã observe cã mi se întâmpla ceva.

Dar, povestindu-þi tot ce þi-am povestit, îmi dauseama cã nu þi-am spus decât jumãtate din adevãrul„ultim“ despre bucata asta de carne care palpitã

30

secundã de secundã în centrul fiinþei noastre ºi care,dintre toate „piesele“ ce ne alcãtuiesc, este cea mainãzuroasã, cea mai doritoare sã se afirme ºi cel maigreu de stãpânit. Când m-am întâlnit prima datã cuea? Povestindu-þi despre tahicardiile mele, te-am lãsatsã înþelegi cã eu ºi inima mea am fãcut cunoºtinþãtârziu ºi, dacã e sã fim drepþi, nu în modul cel maiplãcut. Ar fi însã o mojicie faþã de ea ca, dupã ceam vorbit cu oarecare pedanterie de mizeriile pecare mi le-a fãcut în ultimii ani, sã trec sub tãcereprimele noastre întâlniri.

N-ai cum sã ºtii, iar eu nu am apucat pânã acumsã-þi povestesc, ce a însemnat sfârºitul anilor ’50 pen-tru cei din generaþia noastrã. Toamna lui 1956 aveasã fie prima în care cursurile liceale urmau sã devinãmixte. Ei ºi?, ai sã mã întrebi, uimit sã vezi cã dauatâta importanþã unui fapt ce poate pãrea banal.Pentru voi, care aþi crescut, fete ºi bãieþi, aºa zicând„mânã în mânã“ începând de la grãdiniþã, extraor-dinarul acestui lucru ºi semnificaþia lui uriaºã înraport cu viaþa afectivã a unui individ nu pot decâtsã vã scape. Ceea ce cred cã se pierde atunci cândratezi întâlnirea cu celãlalt sex la începutul pubertãþii(ºi nu mai devreme) este acea calitate unicã – ce nuse poate forma decât la aceastã vârstã – a viselor, adorinþei ºi, mai ales, a misterului care, pentru a ficompleþi, trebuie sã ne locuiascã toatã viaþa. E caploaia ºi soarele care, pentru coacerea unui fruct,trebuie sã vinã la timp. Fantezia cu care vom învestiactul sexual, forþa dorinþei ºi gradarea ei, palpitulaºteptãrii, calitatea însãºi a libidoului care ne în-soþeºte – când ca o binecuvântare, când ca un bles-tem – pânã la adânci bãtrâneþi – toate, cred, se aºazã

31

pe felul în care, intrând în aceastã vârstã începãtoare,îi pãstrãm prospeþimea. Întreaga noastrã senzoria-litate îºi capãtã strucura în acest timp de graþie ºila fel, apoi, gingãºia sau bãdãrãnia noastrã, timidi-tatea ºi îndrãznelile noastre, puterea de a rãmâneîn noi sau de a ieºi în afarã. În cazul nostru, al bãie-þilor, personajul central al vieþii noastre care esteinima nu-ºi face cu adevãrat intrarea în scenã ºi nupoate fi domesticit decât dacã e luat ºi tras de mânãde cãtre o fatã. Iar eu am avut ºansa sã dau nasîn nas cu inima mea exact în clipa în care toate fan-tasmele mele, aþâþate, se pregãteau de marele in-cendiu al adolescenþei. Tocmai trecusem pragulvârstei de 14 ani.

Cãtre sfârºitul verii lui 1956, aºadar, am dat exa-men la liceul cel mai apropiat de cartierul Cotroceni:„Gheorghe Lazãr“. Restul zilelor toride ale aceluiaugust în care fusesem admis într-una dintre celemai ºic ºcoli ale capitalei (mai existau pe atunci pro-fesori care veneau din interbelic cu doctorate laSorbona ºi pe doi dintre ei i-am avut pânã la sfârºitulliceului) mi l-am petrecut visând la întâlnirea degradul trei, ce avea sã se producã în urmãtoarelesãptãmâni, cu celãlalt sex. Aveam sã stau zi de zi,ºi poate cã în aceeaºi bancã, cu acele fiinþe pe carenu le vãzusem pânã atunci decât cu coada ochiului,când treceau, de obicei douã câte douã, þinându-sede braþ, pe trotuarele Cotroceniului, unde mã jucamzilnic cu o ºleahtã de bãieþi. Cum trecerea acestorpersonaje, stranii ºi provocatoare prin însãºi apariþialor, se solda cu oprirea bruscã a oricãrui joc bãie-þesc ºi cu naºterea compensativã a unei cascade depâsâituri, ºuierãturi ºi de vorbe în doi peri, îmi fãcu-

32

sem o specialitate din a-i împiedica pe colegii meide joacã sã-ºi exhibe ceea ce reprezenta, fãrã ca eusã ºtiu, forma nascendã, puberalo-soldatescã, a com-portamentului lor sexual. Nu ºtiam, de asemenea,cã, asumându-mi partitura salvatorului de fecioareameninþate, intram, dar pe dos, în acelaºi scenariuca ºi ei. Aveam aºadar sã le cunosc în carne ºi oasepe micile prinþese pe care în câteva rânduri, cheva-lier sans reproche, le scãpasem din ghearele bandiþilor.ªi, întrucât lucrul ãsta se contabilizase mai mult casigur undeva în favoarea mea, nu mã îndoiam cãviitoarele mele colege mã vor recunoaºte – îmireprezentam pesemne sexul feminin ca posedândstranii ºi oculte posibilitãþi de comunicare intraspeci-ficã – ºi îmi vor da onorul pentru tot ceea ce fãcusemcândva, nu cu multã vreme în urmã, ca salvator con-sacrat al lor.

Cred cã atunci, în urma incursiunilor fãcute petãrâmul locuit de aceastã populaþie misterioasã ºistârnitoare de multiple neliniºti, mi-am descoperitinima ca parte de sine stãtãtoare a corpului meu. Aînceput sã-mi vorbeascã prin furnicãturi, apoi, pe mã-surã ce reveriile mele cãpãtau amploare, bãtãile eiîºi schimbau ritmul, producându-mi când dulci leºi-nuri însoþite de cãderi vertiginoase în mine însumi,când suferinþe fãrã nume rezultate din tânjirea dupãun obiect neclar ºi inapropriabil. Fãrã sã ºtiu, cân-tam aria lui Cherubino. Atunci am descoperit cã întreinimã ºi abisul stomacului se aflã o pantã asemãnã-toare cu aceea pe care au loc sãriturile cu schiuri ºicã desprinderea pe care o simt schiorii acolo estepesemne echivalentã cu aceea a brânciului pe care

33

emoþia i-o dã inimii când ea se desprinde de la loculei pentru a cãdea în stomac.

Lucrul ãsta, mai precis acest fel de a se compor-ta al inimii, mi-a fost confirmat când, spre sfârºitulclasei a VIII-a, într-o searã de primãvarã din lunaaprilie – înfloriserã magnoliile în Ciºmigiu ºi forsi-tia, ºi pomii toþi, ºi totul era o mare de verdeaþã cuinsule de alb, de albastru, de galben ºi de violet – ocolegã de la o clasã paralelã mi-a dat întâlnire peterasa liceului. Când s-a lipit de parapetul uriaºeiterase pustii ºi, trãgându-mã spre ea, mi-a mân-gâiat buzele cu degetul înainte de a mã sãruta, amfãcut cred prima tahicardie paroxisticã a vieþii mele.Nimic nu cred cã este mai preþios pe lume decâtprospeþimea primei senzaþii, decât rãscoala pe carepoate s-o stârneascã într-o fiinþã umanã un simþ acãrui capacitate de reacþie a fost pusã pentru primaoarã cu adevãrat la încercare. Am fost atunci, ca ºimai târziu, când am mirosit prima oarã în viaþã ofrezie, în pragul sincopei ºi n-am nici o îndoialã cãinima mea o luase razna parcurgând cu o vitezã ame-þitoare, asemeni unui piston improvizat, drumulinfinit care se deschide, pe tãrâmul emoþiei, între gâtºi stomac. Inutil sã-þi spun cã a doua zi când amintrat în clasã am simþit cum se îndreaptã cãtre mine,încãrcate de pâcla grea a reproºului, zecile de perechide ochi ale colegelor de clasã. Scormonitoare, dis-tante, rãnite. Le trãdasem! Comisesem pãcatul ori-ginar cu o Evã ce provenea din altã clasã, din alt trib.Iar inima mã însoþise, voioasã, inocentã ºi imoralã,în primul derapaj de proporþii al vieþii mele.

III. O întâlnire cu totul neaºteptatã

Îmi aduc aminte, fãrã sã am ºi putinþa de a-misistematiza cât de cât senzaþiile, de clipa în carem-am întâlnit pentru prima oarã cu corpul meu.„Clipa“ este de fapt un cuvânt nepotrivit, pentru cãdescoperirea de care vorbesc, întâlnirea asta neaº-teptatã cu ceva pe care-l tragi dupã tine ºi pe careîn acelaºi timp îl ignori cu desãvârºire, se petreceîn etape succesive ºi dureazã un timp ce nu suportãhotare precise. Te-ai gândit vreodatã cã pânã înpragul adolescenþei noi nu pãstrãm nici o amintirea felului în care arãtãm? Pânã pe la zece ani, corpulpropriu ne este oarecum strãin. Nici nu ºtiu dacãmintea, mânatã la vârsta asta în toate direcþiile, re-þine ceva din pasagerele noastre alunecãri prin faþaoglinzii. Bãieþii, cel puþin, sunt în asemenea mãsurãprinºi într-un fel de dezmãþ al jocului (care-i ab-soarbe clipã de clipã ºi pânã la epuizare), încât oîntoarcere reflexivã asupra trupului ºi o evaluare afiecãrei pãrþi a lui lipsesc cu desãvârºire. De aici ºiindiferenþa pentru aparenþa noastrã în general, deaici o anumitã vocaþie a jerpelelii de care pesemnenu scapã nici un bãiat pânã pe la 13–14 ani, de aiciºi exasperarea pe care, copii fiind, o resimþim în faþa

35

vizitelor pentru care trebuie sã ne pregãtim ºi sãarãtãm „frumos“, de aici ºi rezistenþa la orice ten-tativã a mamei de a ne cumpãra haine sau pan-tofi noi.

Apoi se întâmplã ceva miraculos. Corpul se tre-zeºte. Trezirea asta s-a petrecut la mine când aveam13 ani, într-o varã, în vacanþã, în casa bunicilor dela Caracal. Dormeam într-o camerã cu mobilã albãde trandafir, iar pe peretele de lângã patul somptuos,acoperit peste zi cu o cuverturã grea din brocartalbastru, se afla o masã de toaletã cu oglindã mare,ovalã, care pe partea de sus a ramei avea sculptatão ghirlandã de flori. Scaunele rotunde, cu spãtarelearcuite spre interior, erau tapisate cu o stofã groasãpresãratã cu trandafiri roz. În camerã plutea, aº spuneacum, un aer rococo, cochet ºi lasciv. Mã sculamdimineaþa cu gândul la curtea mare din spatele casei,la coliba pe care, sub nucul cel mare din fundulcurþii, mi-o fãcusem din beþele furate de la aracii deroºii ºi frunze uscate de porumb împletite printreele. (Nu ºtiu de ce, împreunã cu sora mea, mai marecu aproape cinci ani decât mine, o numeam „cover-gã“.) În fiecare dimineaþã cãram acolo alte ºi altelucruri din casã, imaginându-mi cã mã aflu când încortul magnific al unui conducãtor de oºti, cândîntr-un cuib de piraþi, când, pur ºi simplu, într-unrefugiu, într-o ascunzãtoare teribilã ºi misterioasã, pecare nimeni n-ar fi putut-o dibui. Aici, în acest local recluziunii infailibile, veneam uneori sã-mi pedep-sesc bunicii, pãrinþii sau sora atunci când mã sim-þeam nedreptãþit sau nebãgat în seamã. Periodic, îmipuneam în scenã premature dispariþii din lume.Intram în patru labe în interiorul „covergii“, mãaºezam pe un covoraº împletit din resturi de cârpe,

36

aºternut pe pãmântul mãturat bine înainte, ºi înce-peam sã visez. Treptat, lacrimile celor pedepsiþi prindispariþia mea fãrã urme (ºi care avea sã fie consta-tatã dupã câteva zile de cãutãri febrile) mã umpleaude o bucurie care creºtea în valuri ºi care era cu atâtmai mare cu cât i se alãtura mila izvorâtã din ima-ginea singurãtãþii mele absolute, a acestei autoexilãri,drepte ºi pedepsitoare, dincolo de hotarele omenirii.Apoi, când îmi reprezentam reapariþia mea la lu-minã, mântuitoare, desigur, pentru suferinþa celor-lalþi, ºi când vedeam, odatã intrat ca din senin încasã, fericirea mutã ivitã pe chipurile celor ce cre-deau cã mã pierduserã definitiv, bucuria filtratã pânãatunci în marginea suferinþei lor se transforma acumîntr-un adevãrat extaz.

Numai cã într-o dimineaþã, când m-am trezit ºim-am dat jos din pat, nu m-am grãbit sã-mi beaulaptele cu cafea Mocca ºi sã fug în „covergã“. Rãsucitpe marginea patului, întâlnindu-mi imaginea, amsimþit dintr-odatã nevoia sã mã privesc, gol, în ova-lul oglinzii. Oare ce demon, dragul meu, trezit dinsomn odatã cu mine ºi instalat pesemne într-o anu-mitã parte a trupului (al cãrei rost nu-l înþelesesemniciodatã, dacã în genere îmi pusesem vreodatã pro-blema rostului ei), m-a îndemnat în dimineaþa aceeasã-mi desfac bluza mototolitã de somn ºi sã o lassã cadã de pe umeri, sã-mi scot apoi încet pantalonulpijamalei îndepãrtându-l cu vârful piciorului ºinedesprinzându-mi, în tot rãstimpul acesta, privireadin oglindã? Þin minte cã mã uitam la mine cu respi-raþia tãiatã, uimit de albeaþa propriului meu trup,de felul în care braþele se topeau în rotunjimea ume-rilor – cu degetele mâinii drepte am urmãrit conturul

37

lor –, apoi mi-am prins între palme pectoralii ºi amfost uimit sã le simt vigoarea, am coborât peste clapelecoastelor ºi am poposit pe ºolduri, descoperind, dupãce am pipãit-o cu arãtãtorul, pielea care deveneastrãvezie la locul de întâlnire al trunchiului cu coap-sele. Am urmat apoi cu privirea – ºi mi-a plãcut –fascia alungitã a muºchiului ce-mi brãzda coapsapiciorului stâng. Acesta, împins uºor înainte, fãceaca întreaga greutate a trupului sã fie preluatã decelãlalt picior care, încordat, scotea în evidenþã liniaarcuitã a ºoldului.

E limpede cã îmi atingeam corpul cerând o mân-gâiere pe care nu ºtiam cine trebuie sã mi-o dea. Sin-gura pe care o cunoºteam era cea din prima copilãrie:degetele mamei plimbându-se molcom peste sprân-cenele mele înainte de a adormi. În schimb, mân-gâierea aceasta a mea avea în ea ceva nefiresc. Cumsã te mângâi singur? O adevãratã mângâiere trebuiesã vinã din afara ta. Pe de altã parte, mângâiereamamei se oprea la frunte, sprâncene sau obraji. Or,eu îmi mângâiam trupul. În mod confuz aveam sen-zaþia, fãcând asta singur în aºteptarea unei mângâierifãrã identitate precisã, cã ceva nu este în regulã. ªitotuºi, mi se pãrea firesc sã-mi explorez trupul, iarprefirarea degetelor peste el îmi apãrea simultan cafiind o descoperire ºi o laudã a lui. E limpede cã îlplãceam. Cã începusem sã mã plac. Cã deveneampropriul meu seducãtor.

Cred cã te întrebi, pe bunã dreptate, unde s-a opritmângâierea mea. Sau, mai precis, cum s-a terminatea, hrãnitã din propria-i voluptate. Ei bine, deºi o ne-voie irepresibilã ºi misterioasã mã îndemna sã zãbo-vesc asupra unui loc anume sau, dacã vrei, asupra

38

unui organ anume – pe care dintr-odatã, în stranialui învârtoºare, nu-l mai recunoºteam ºi cãruia ro-manii, spre a-l distinge de ipostaza lui copilãreascã,mentula, îi spuneau, amestecând într-un singur cuvântatracþia ºi spaima, fascinus –, nu ºtiu ce supremãmândrie m-a împiedicat sã mã opresc cu precãdereasupra lui, hãrãzindu-l unui destin al cãrui începuttrebuia sã fie altul ºi neapãrat glorios. Îmi era lim-pede, dinlãuntrul desãvârºitei mele ignoranþe, cã alt-cineva, altcând ºi în împrejurãri neºtiute, urma sãvinã de hac acestei intempestive treziri a trupuluimeu. Mai târziu am aflat, din discuþii bãieþeºti, cãnimãnui, aflat în pragul adolescenþei, nu-i fusese datsã scape de pãcatul automângâierii împinse pânãla capãt. Faptul cã eu nu o fãcusem, cã voinþa mease luase la trântã cu instinctul cel mai puternic alvieþii ºi învinsese, m-a fãcut sã intru în viaþã cu trufiacelui care ºtie cã poate, la o adicã, evada din turmã.Lãsând noaptea ºi visele sã împlineascã ceea ce înstare de trezie mi se pãrea a fi deopotrivã o înfrân-gere ºi o boalã, am devenit, fãrã sã ºtiu, aparte. Mânamângâietoare a atins aºadar fascinus-ul în câtevarânduri în treacãt ºi, deºi dorinþa unui deznodãmântneprecizat ºi încã neºtiut de mine era sfâºietoare,m-am mulþumit sã contemplu, la fiecare atingere,semeaþa vibraþie a ceea ce devenise punctul cel maivizibil al trupului meu.

Din dimineaþa aceea am început sã-mi iubesccorpul, sã-l urmãresc, sã caut sã-l surprind. Voiamsã înþeleg de unde îi veneau splendoarea ºi misterul.Am devenit propriul meu voyeur. Îl iubeam tot maimult cu fiecare adâncire în oglindã. Îmi plãcea în-deosebi felul în care eram „clãdit“, tãietura mea,

39

felul în care cineva necunoscut îmi gândise propor-þia ce se nãºtea între lãrgimea umerilor ºi a pectora-lilor ºi îngustimea taliei ºi a ºoldurilor. Pe urmã, cândam dat pentru prima oarã cu ochii de David-ul luiMichelangelo, am simþit un aer de familiaritate carevenea din poziþia adolescentului sculptat acolo: ace-eaºi greutate a trupului lãsatã pe piciorul drept,stângul împins în faþã cu ºoldul uºor cabrat, braþelelãsate sã cadã pe lângã corp... Nu era, nici vorbã,personajul din povestea biblicã. Era eternul tânãrintrat în pubertate, descoperindu-ºi splendoarea goli-ciunii în oglinda pe care adolescenþa însãºi ne-oridicã în faþã. Poziþia lui era aceea a eului masculince aºteaptã sã se nascã, aflat în faþa celei mai teribilelupte a vieþii care va începe în curând: lupta cu celã-lalt sex. Nici vorbã, aºadar, de un personaj desprinsdin istoria mãruntã a înfruntãrii dintre douã triburiobscure. Ce-i drept, Michelangelo îi spune „David“acestui adolescent imberb, ºi ne lasã chiar sã credemcã el urmeazã sã înfrunte un uriaº bãrbos ºi cu nasulstâlcit, de boxer, cu numele de Goliat. Dar o facenumai aºa, de ochii lumii, care are întotdeauna ne-voie de cârja unei poveºti pentru a se putea târî pânãla tronul unei idei. Cãci dacã s-ar fi limitat sã scoatãla luminã paradoxul povestirii biblice, divinului nos-tru sculptor i-ar fi fost de ajuns sã ne punã în faþãun prichindel ridicol. Tocmai pentru cã în varaaceea, la 13 ani, am stat în faþa oglinzii exact în po-ziþia în care Michelangelo îl pusese sã stea pe bãiatulce primise numele de David, eu sunt convins cã„David“ nu este, cum ziceam, decât o etichetã bunãsã zãpãceascã turiºtii din Florenþa. De aceea, pentrua te afla în faþa adevãratului personaj, trebuie sã

40

dezlipeºti eticheta pe care autorul lui ºi posteritateaau pus-o pe el. ªi atunci, dincolo de particularullegendei, vei descoperi sigla celei mai frumoase ºicelei mai cumplite încleºtãri a vieþii. David nu sepregãteºte sã-l înfrunte pe Goliat – cãci de ce ar fiel, atunci, atât de frumos? –, nu se pregãteºte sã în-frunte un om anume ºi, cu atât mai puþin, un bãrbat.David este fiecare dintre bãieþii lumii care, dupã cese uitã lung în oglindã, îºi descoperã fiinþa posibilãºi se îndrãgosteºte de ea. David este simultan splen-doarea actualã ºi simpla potenþã, un aliaj de mân-drie ºi de timiditate, de curaj ºi de spaimã. El este,într-adevãr, „gata de...“, dar nu de o singurã luptãîn urma cãreia se alege un învins ºi un învingãtor.El este gata de o luptã cu mult mai primejdioasã,care de-acum îi va pune în cumpãnã fiinþa la fiecarepas, pentru tot restul vieþii. Acest ceva nu este unom anume, nu este o situaþie sau alta întruchipatãdin nepãsarea hazardului, ci vârtejul patimii ºi al iu-birii, reprezentat de lungul ºir de femei care, traver-sându-i viaþa, îi vor fura, în eternitate, liniºtea: celecare-l vor face sã muºte þãrâna, sã-ºi piardã somnul,sã-ºi blesteme clipa în care s-a nãscut; cele pe carele va dori atât de aprig încât va bate, pentru a le þinefie ºi numai o clipã în braþe, drumuri care nu pot fimãsurate decât prin paºii nerãbdãrii; cele pentrucare va intra, ca hoþii în miezul nopþii, pe geamuride case necunoscute; cele cãrora le va dezmierdaobrazul ºi le va sãruta, înfiorat de dorinþã, degeteletrandafirii ale picioarelor; cele pe care le va aºeza sublungul chin ºi înfiorarea aºteptãrii. În sfârºit, cele decare, asemeni prinþului nipon Genghi, nu-ºi va maiaduce aminte cã le-a îmbrãþiºat cândva.

41

IV. „Electricianul“ Tim Talbert – Cãlãtorieîn inima inimii – Ce înseamnã sã fii celebru

Evident, dupã primul cutremur al primei tahi-cardii paroxistice adevãrate, cea din 2001, am începutsã întreb medicii. Am aflat cã inimile noastre bat de60–70 de ori pe minut datoritã unui „nod sinusal“care genereazã ºi comandã un câmp electric al ini-mii. Aceastã complicatã reþea electricã este cea care,dereglându-se, provoacã tahicardiile paroxistice. Lu-crurile se petrec exact ca într-un nod complicat decale feratã în care schimbarea greºitã a unui macazatrage dupã sine intrarea unei garnituri pe un cir-cuit greºit. Cine anume schimbã în mod neinspiratmacazul ºi ce anume determinã trenul rãtãcit, atuncicând criza înceteazã, sã reintre pe linia lui cu ace-laºi firesc cu care a luat-o razna – acest lucru medi-cina de azi nu-l poate spune. În schimb, se pare cãea poate detecta circuitele pe care trenul obiºnuieºtes-o ia razna, le poate bloca, obligând astfel vagoa-nele sã circule cuminþi pe traseele cuvenite ºi cu vite-za legalã de 60 pe minut.

Când i-am vorbit lui Martin anul trecut de tahi-cardiile mele, deºi nu ne cunoºteam mai deloc, mi-aspus cu un firesc desãvârºit: „Vino la mine, în Chat-tanooga. Unul din colegii mei, specializat pe câm-

42

pul electric al inimii, o sã repare ce-i de reparat ºi,dupã câteva ore, vii acasã, bem o bere ºi ai scãpat.Ce rost are sã te chinui în halul ãsta? Crizele o sãfie tot mai dese, o sã dureze tot mai mult ºi, cu vre-mea, inima o sã oboseascã. Nu-i bine sã stai aºa. Peurmã rãmâi o vreme la noi, scrii, am o casã la mar-ginea lacului, în pãdure, îþi arãt ºi «America profun-dã», o sã cunoºti Sudul, ai sã vezi cum aratã oameniicare perpetueazã tradiþia americanã... Oricum,operaþia asta, fãrã sã fie una cu risc mare, e de fi-neþe ºi nicãieri nu se face mai bine decât în Ameri-ca. Hai, vino!“ Asta fusese în vara lui 2005.

I-am mulþumit, dar nu l-am luat foarte tare în se-rios. Cum sã mã duc în casa unui om pe care îl vã-zusem de douã ori în viaþã? ªi în fond, mi-am zis,puteam rezista ºi aºa. Atinsesem acel grad de fami-liaritate cu derapajele inimii mele, încât, când apã-reau, le înfruntam cu liniºtea celui care ºtie ce-laºteaptã ºi e pregãtit pentru o nouã încercare. Dupãstarea în care mã prindeau, le luam când ca pe o pe-nitenþã ºi încasam ºedinþa de torturã trecându-miîn revistã toate pãcatele nemãrturisite ale vieþii, cândca pe o agresiune criminalã, ca pe o încãlcare gro-solanã a teritoriului fiinþei mele, la care rãspundeammobilizându-mi toate resursele de demnitate, furieºi îndârjire. Nu ºtiu dacã am câºtigat vreodatã vreobãtãlie cu partea învrãjmãºitã a corpului meu, darpot spune cã la capãtul fiecãrei ºedinþe de suplicieream ieºit la suprafaþã cu conºtiinþa cã porþia de sufe-rinþã încasatã mã aºezase într-un punct al existenþeimele din care – nu-mi dau seama de ce – mã puteamuita la semenii mei cu un oarecare sentiment de supe-rioritate. Pesemne cã în ora aceea de calvar creºteau

43

în mine premisele unei înþelegeri binevoitoare ºi aleunei împãcãri distante cu restul lumii, care în modobiºnuit nu sunt la îndemâna oricui.

Apoi a mai trecut un an. Demarajele necontro-late ale inimii s-au înmulþit, cursele nebuneºti de For-mula 1 au durat tot mai mult, iar eu am început sãasist la ele tot mai neputincios ºi din ce în ce maimult „cu sufletul la gurã“. Devenisem nesigur, atent,speriat, la pândã. Mã simþeam vexat în animalita-tea mea. Obiceiul de a trãi totul în exces, de a tra-ge de mine pentru a-mi întâlni marja de inepuizabilºi a-mi pipãi, la rãstimpuri, rezerva de nemurire afiinþei mele începuse sã se clatine serios. Am înþelesdeodatã cã primele semne de bãtrâneþe apar cândîncepi sã fii atent la tine, când calitatea de unealtãa trupului tãu ºi fidelitatea cu care el te slujeºte suntpuse la îndoialã. Or, asta se întâmplã când instru-mentul cu care îþi faci treaba începe sã se vadã. Când,sastisit de slujirea lui obedientã, se deregleazã ºi,abandonând liniºtea funcþionãrii lui de pânã atunci,îþi sare deodatã în ochi. În loc sã te concentrezi laobiectul trebii, începi sã te concentrezi la obiectulcu care-þi faci treaba. ªi în felul ãsta te opreºti dintreabã. „Pe mine nu mã intereseazã trupul meu,mi-a spus odatã un prieten pictor, atâta vreme câtmã slujeºte. Eºti sãnãtos câtã vreme poþi sã nu-l bagiîn seamã.“ Iar trupul meu îmi cerea din ce în ce maimult sã-l bag în seamã. De fapt, îºi pierduse discre-þia, se dezvãþase sã tacã. Lua din ce în ce mai descuvântul. Pe scurt, începuse sã mã plictiseascã.

Dragul meu, m-am întrerupt ieri pentru cã se fã-cuse târziu, era trecut de douã noaptea, iar astãzi

44

aveam o zi grea. Reiau povestea de acolo de undeam lãsat-o. Îþi spuneam cã tactica de a-mi ignora ini-ma, care se purta din ce în ce mai ireverenþios cucel care, orice s-ar zice, îi dãdea un adãpost, a dat greº.Semãna tot mai mult cu un scandalagiu care vineacasã târziu ºi trezeºte tot cartierul. Trebuia sã fac ceva.

Am aflat atunci cã Martin soseºte din nou în Ro-mânia în luna mai, pentru a sãrbãtori 40 de ani dela terminarea facultãþii. De la prietenul la care aveasã stea am mai aflat cã urma sã vinã echipat cuT-shirturi ºi cu ºepcuþe anume comandate pentrucolegii lui, menite sã marcheze evenimentul. Eleaveau sã fie împãrþite într-un cadru festiv celor carenu plecaserã pe alte tãrâmuri.

Trebuie sã-þi mãrturisesc cã pe mine aceste ani-versãri, aceste „jubilee“ universitare, mã sperie foar-te tare. Dar nu pentru cã în fond sunt triste ºi pentrucã te fac sã percepi, pe chipurile devastate ale cole-gilor tãi, nemaivãzuþi cu anii, felul în care, la rândultãu, ai fost mutilat de timp. Ci pentru cã, vãzându-iperiodic pe toþi laolaltã, ºi apoi, odatã cu trecereatimpului, doar pe o parte din ei, ai revelaþia cã fie-care om înainteazã în viaþã odatã cu frontul gene-raþiei lui. E ca ºi cum un profesor nevãzut, aºezatdincolo de timpuri, cãruia i-am fost încredinþaþi cutoþii ºi care are în custodie toate cataloagele lumii,strigã la rãstimpuri catalogul. ªi atunci, ca la unsemn, toþi fac un pas în faþã, un pas de un an, de cincisau de zece. La fiecare pas se constatã cã frontulacesta, „frontul generaþiei tale“, se împuþineazã, îºi„scade efectivele“, întocmai ca trupele care avan-seazã spre sfârºitul rãzboiului. La început efectiveleau fost „complete“ – ºi-au fãcut ºcolile împreunã,

45

apoi ºi-au întemeiat familii, s-a aºezat fiecare pe undea putut, ºi-au dat semne, s-au amuºinat prin timp,au auzit unul de altul, uneori ºi-au împletit desti-nele, alteori ºi le-au urmãrit de la distanþã.

Apoi încep sã iasã din scenã unul câte unul. Lasãîn urmã câteva T-shirturi, câteva ºepcuþe. Pe mãsurãce numãrul lor scade, cei rãmaºi primesc titlul de„ultimii reprezentanþi“ ai generaþiei lor ºi, pândin-du-ºi unii altora bolile, încep sã-ºi poarte ca pe unnimb, într-o lume care devine din ce în ce mai pus-tie, singurãtatea ºi spaimele. Tremurã de la un anla altul aºteptând, cu fiecare iarnã, gripa ce urmeazãsã-i rãpunã.

În cele din urmã rãmâne unul singur: ultimulreprezentant al generaþiei sale. Pentru el, viaþa a de-venit un culoar nespus de strâmt pe care, mergând,nu aude decât ecoul paºilor lui. Nu este nimeni alã-turi, nimeni nu vine în urma lui. Când „ultimulreprezentant al generaþiei sale“ moare, nu-l þine ni-meni de mânã ºi nu e nimeni de care, în clipa în caretrebuie trecut pragul, ar putea sã-ºi agaþe privirea.Nu mai cunoaºte pe nimeni ºi nimeni nu-l mai cu-noaºte. Moare aºa cum a murit „ultimul meu unchide la Caracal“, în propria lui casã, pus însã în came-ra servitoarei de cãtre o familie de „oameni cumse-cade“, care se mutaserã acolo ca sã-l „îngrijeascã“.Avea la capul patului o noptierã acoperitã cu un ziar,îngãlbenit de soarele care bãtea pe el cu sãptãmânileºi pe care se uscaserã în straturi succesive urme desupã, sosuri ºi cercurile fãcute de picãturile scursede pe pereþii unei cãni cu apã schimbate de douã-treiori pe zi. În lumea acelui oraº de provincie, pe careo traversase falnic ca funcþionar la bancã, apoi ca

46

pensionar cu tabieturi de neclintit – fãcea piaþa, chiarºi în luna august, în costum cu vestã, cu cravatã, cupãlãrie ºi baston, la ora 12 fãrã 5 minute tanti Floricaîl anunþa cã în cinci minute masa e gata, dupã-amiazãla 3 primea pe terasã cafeaua Mocca, paharul cu apãrece ºi dulceaþa de nuci verzi sau de caise (ce fuse-serã þinute în apã de var) sau linguriþa cu ºerbet detrandafiri scufundatã în paharul cu apã –, unchiulIonicã a murit singur ca un babuin uitat de ceatã înscorbura unui baobab. La 87 de ani a fost „ultimulreprezentant al generaþiei sale“ din Caracal.

Ai sã mã întrebi, desigur, dacã se poate transgre-sa în vreun fel legea înaintãrii în viaþã cu frontulgeneraþiei tale. O soluþie ar fi – dacã soarta nu-ºi batejoc de tine ºi nu te pricopseºte cu un Alzheimer carete face sã þii sub ochi, minute în ºir, asemeni lui Cio-ran în ultimii ani ai vieþii, cãrþile cu susul în jos –sã încerci sã iradiezi pânã în ultima clipã ºi sã-þi faciprovizii de afectivitate în generaþiile care vin în urmata. Important este sã ieºi din cadenþa generaþiei tale,sã evadezi din plutonul în care te rânduieºte vâr-sta ºi, aºa cum pânã la 50 de ani cuviincios e sã pri-veºti „în sus“, cãtre mai vârstnicii de deasupra ta,dupã 50, frumos e sã sã arunci punþi în urmã, sãte uiþi „în jos“, lãsându-te iubit de cei mai tineridecât tine.

Aºadar Martin urma sã soseascã la Bucureºti cudouã valize pline de T-shirturi ºi de ºepcuþe aniver-sare. I-am telefonat la începutul lui aprilie ºi l-amîntrebat dacã invitaþia fãcutã cu un an în urmã rã-mâne valabilã. La nici douã sãptãmâni de la discuþianoastrã îmi fixase ziua de analize, prima întâlnire

47

cu colegul care urma sã mã opereze ºi, pentru 30 mai,intervenþia. Nu mi-a rãmas decât sã obþin viza ame-ricanã ºi sã-mi fac rezervarea pentru zborul cu careavea sã se întoarcã el. Iar ceea ce, cu douã-trei luniîn urmã, mi se pãrea o abstracþie crescutã din ape-le de netraversat ale Oceanului Atlantic a devenitdintr-odatã realitatea cea mai palpabilã.

Iatã, mã aflu în inima sudicã a Americii, într-oaºezare cu casele risipite în pãdure, la zece kilometride drumul principal, la vreo douãzeci de primuloraº (Hixson) ºi la vreo treizeci de Chattanooga. Încolþul drept al casei în care locuiesc, ca semn al so-lidaritãþii locatarilor cu ce s-a întâmplat în 11 sep-tembrie 2001, fluturã falnic steagul american.

Bellacoola Road... Strada asta ºerpuieºte prin pã-dure, urcând ºi coborând fãrã încetare (noaptea, înlumina farurilor, apar cãprioare, veveriþe, coioþi ºiun rozãtor scârbos, cu burta grasã ºi cu coada lun-gã, cu numele nespus de straniu o’possum), ºi sfâr-ºeºte pe malul, invadat de o vegetaþie pletoricã, alunui lac nãscut din apele râului Tennessee. Aici, lacapãtul lui Bellacoola Road, se înalþã (dupã schiþeleºi dorinþele lui Martin, ºi încadrându-se în stilul su-dic al caselor de pãdure, adicã toatã din lemn, cudouã niveluri ºi cu multe camere ºi sãli de baie) „vilanoastrã“ de la care se coboarã, în pantã abruptã, pecâteva zeci bune de trepte, pânã la malul lacu-lui, unde te aºteaptã un debarcader ºi „garajul“ dedouã locuri în care este adãpostit vaporaºul cu mo-tor al familiei.

Dar mai întâi aº vrea sã ºtii cum a arãtat întâlnireamea cu „poporul american“, ºi asta la graniþa de la

48

aeroportul din Atlanta, unde mi s-au luat din nouamprentele, bãnuiesc cã spre a fi confruntate cu celede la ambasadã, am fost fotografiat (totul electro-nic, bineînþeles), dar cu o nonºalanþã binevoitoare,pentru a îndulci umilinþa controlului, una la careeste normal sã consimþi cu deplinã înþelegere, dupãce ºtii ce li s-a întâmplat, iar când, fãrã pantofi (puºiºi ei într-un coºuleþ ºi radioscopaþi, pentru a se detec-ta eventualul explozibil montat în tãlpi), am trecutprin poarta de control, de partea cealaltã, poliþistulmi-a fãcut o lungã plecãciune, mi-a spus „Sir!“ ºim-a ajutat sã-mi recuperez obiectele din coº, spu-nându-mi în acelaºi timp, cu „accent sudic“ – adicãcu un fel de lãtrãturi vesele interiorizate, trecute prinfiltrul fonetic al unor gãluºti cu prune în curs de afi mestecate – vorbe ºugubeþe din care nu înþele-geam o iotã. (În asemenea situaþii e bine doar sãzâmbeºti tâmp, dar nu ºi sã zici yes, pentru cã riºtisã pãþeºti ce am pãþit în avion, când, stewardesa în-trebându-mã habar n-am ce, am zis politicos yes ºim-am pomenit în secunda urmãtoare cu un paharuriaº plin cu gheaþã ºi cu un deget de apã, din caren-am putut bea decât dupã ce l-am þinut o jumãta-te de orã între palme.) Senzaþia de cumsecãdenie,aº zice de „bunãtate a coexistenþei“, te întâmpinãapoi peste tot. În magazine toþi îþi zâmbesc, vânzã-torii din supermarketuri te salutã, bunãvoinþapare fãrã limite, e un mod de viaþã pragmatic asu-mat, pentru cã e mai rentabil pentru toatã lumea sãte simþi bine decât sã te simþi rãu. Oamenii, mi sespune, sunt aici mai calmi, mai lenþi ºi mai drãguþica în nord, oarecum ca ardelenii de la noi în raportcu restul þãrii.

49

Prima trãire mai importantã am avut-o astãzi (credcã e vineri) când m-am întâlnit cu chirurgul care mãva opera marþi, cu Tim Talbert (43 de ani), un tiphotãrât, sigur pe el, care-þi inspirã încredere ºi care(aºa e „procedura“) a þinut sã-mi explice în detaliu,pe o planºã coloratã reprezentând inima în secþiuneverticalã, ce urmeazã sã-mi facã. Martin îi spune„electricianul“, pentru cã se ocupã de câmpul elec-tric al inimii, în vreme ce lui îºi spune „instalatorul“,pentru cã pune stent-uri ºi face bypass-uri.

Orice întâlnire cu un chirurg e tulburãtoare. Nucred sã existe vreun om în faþa cãruia sã ajungi sãte predai atât de total. Dacã stai sã te gândeºti bine,e singurul care-þi ia în primire intimitatea corporalãîmpingând-o pânã la nivelul visceralitãþii. Nimeni,în afara lui, de când te naºti ºi pânã mori, nu pã-trunde în felul acesta, forþând graniþele exteriorului,în tine. Nimãnui nu-i livrezi în asemenea mãsurãinterioritatea ta, una pe care, în mod paradoxal, elo cunoaºte, în timp ce tu o ignori. Este singurul omcãruia, în fapt, „i te dai pe mânã“ ºi care va face cutine ce va crede el de cuviinþã. De aceea nici nu exis-tã pe lume complicitate mai mare decât aceea din-tre un chirurg ºi pacientul lui.

Problema, dragul meu, e cã relaþia dintre voi einegalã. Doar tu eºti cel care trebuie sã i te predai.Ba chiar sã i te predai „în pielea goalã“. Iar el vineîn faþa ta nu doar „îmbrãcat“, ci ºi „echipat“, avândprestigiul întregii sale ºtiinþe, dotãri ºi aparaturi. Darinegali sunteþi ºi din alt punct de vedere. Dacã pã-trunde în tine, el nu poate pãtrunde ºi în suferinþata. Dintre voi doi, doar tu eºti cel care rãmâne sãsufere, pentru cã nimeni pe lume nu poate simþi în

50

locul tãu. Chiar dacã ar exista o dragoste sau o com-pasiune a medicului pentru bolnavul sãu, oricât demari ar fi acestea, el tot nu ar putea pãtrunde pânãla senzaþiile celuilat. Aºadar, când vii în faþa unuichirurg, tu eºti mic de tot ºi, prin raport cu suferinþata, singur, în vreme ce el este mare, puternic ºi înves-tit cu speranþa ºi încrederea ta. Demiurgia lui secun-dã constã în faptul cã el reface, schimbã, pune la locsau suprimã ceea ce Altul a fãcut ºi a pus pentru pri-ma oarã într-un loc anume ºi într-un anume fel.

Singurul meu mod de a mã „apãra“ de un chi-rurg este, pe cât posibil, sã nu mã las târât de el învisceralitatea mea, pe care nu numai cã n-o iubesc,dar pe care nici nu vreau sã mi-o reprezint. Dar cuTim Talbert chestia asta n-a prea þinut. Medicinaamericanã are, cum spuneam, „proceduri“, ºi, pânãnu afli în cel mai mic detaliu ce urmeazã sã þi se facã,n-ai nici o ºansã sã scapi. L-am ascultat aºadar peTim (a cãrui conferinþã a durat aproape o orã) cu opoliteþe extremã, mimând chiar un interes entuziastºi intens participativ (cu daturi multiple din cap, cufalse mirãri ºi cu întrebãri la care nu aºteptam defapt nici un rãspuns), deºi ceea ce am descoperitdupã câteva minute mi-a fãcut foarte rãu: câmpulelectric al inimii, pe care eu mi-l reprezentam poe-tic, ca un fel de nor pufos ºi imaterial în care plu-teºte inima sau, alteori, ca inelele lui Saturn, dar maimulte ºi mai încruciºate, aºadar câmpul acesta nue câtuºi de puþin exterior inimii, ci se aflã în inimainimii înseºi. Am fost stupid, recunosc, cã nu mi-amdat seama pânã acum de asta, de vreme ce accesulla inimã (pardon, „intervenþie“) se face prin venafemuralã din regiunea inghinalã, care duce direct

51

în miezul inimii (în atriumul drept), dupã ce maiîntâi se pãtrunde graþios ºi suplu în inimã prin bazaei (adicã pe sus!), drept care, apucând pe aceastãcale, este evident cã n-ai cum sã ieºi în afara ei.

Molfãind cuvintele cu o vitezã ameþitoare, ami-cul Talbert mi-a sistematizat cele cinci situaþii în carese poate produce dereglarea acestui minunat câmpelectric, exprimându-ºi mereu regretul cã nu am nicio electrocardiogramã fãcutã în timpul unei crize,pentru a putea afla în care dintre cele cinci situaþiine aflãm, fiecare având o altã cotã de risc ºi de reu-ºitã. Ne-am despãrþit, eu pãrând extrem de binedis-pus – mai cã nu l-am consolat pentru ce urma sãîmi facã – ºi l-am rugat, ca ºi cum avusesem ºansanesperatã sã mã întâlnesc cu o vedetã, sã-mi lase mieplanºa coloratã, mâzgãlitã de el cu explicaþii, ºi sãpunã pe ea data ºi o semnãturã. A fãcut-o, cu un gestde mãrinimie degajatã, de jucãtor de baseball îndrum spre vestiar, iar eu, cu ochii inundaþi de feri-cire, i-am spus cã am s-o dau la înrãmat. „Dacã osã mai am ocazia!“ am mormãit apoi în sinea mea,aproape cu sentimentul cã în felul ãsta m-aº rãzbu-na pe el pentru expunerea de-a dreptul indecentãpe care mi-o fãcuse, bãgându-mã cu forþa într-o in-timitate pe care, deºi îmi aparþinea, nu doream defels-o cunosc.

Dar ieri, sâmbãtã, fãcând familia Martin o petre-cere cu colegii de la spital, inclusiv cu Talbert al meu(sosit pe apã, cu proaspãt achiziþionata lui ºalu-pã-vaporetto de 180 000 de dolari – când am des-chis chepengul unde se aflau motoarele era sã picjos, vãzând pãdurea þevilor de nichel ºi crom), la

52

scurtã vreme dupã venirea musafirilor, m-am gân-dit cã n-ar fi rãu sã fac o crizã de tahicardie. Aºaîncât, în timp ce tocmai mã pregãteam sã duc la buzepaharul cu Bloody Mary, am simþit cum inima mi-oia din loc cu cele 180 de bãtãi pe minut obiºnuiteîn astfel de situaþii. Mare a mai fost încântareachirurgului, a lui Martin ºi a mea! Am fost pus ra-pid în maºinã ºi, din mijlocul pãdurii, am pornit spreUrgenþã, la spitalul din Hixson. De-ndatã ce ne-amurcat în maºinã, Martin a sunat la spital pentru a-ºianunþa colega de la camera de gardã cã venim. Cândam ajuns, cam dupã o jumãtate de orã – eu rugân-du-mã între timp sã nu-mi treacã criza –, eram aº-teptat exact ca o maºinã de Formula 1 când ajungela bancul de schimbare a roþilor. M-au luat în pri-mire ºase persoane. Fiecare avea de fãcut un lucruprecis, unul singur, ºi numai pe acela îl fãcea, darimpecabil, fãrã nici o vorbã ºi într-un timp record.Au tras pe mine un halat din ãla care se îmbracãde-a-ndoaselea, m-au pus pe un pat, m-au conec-tat la toate aparatele posibile – oxigen la nas, ac învenã, monitoare de control, termometru electronicîn gurã, manºon pe index pentru puls – ºi nu m-amputut împiedica sã nu am, din chiar lãuntrul crizei,o adevãratã trãire esteticã, privindu-le felul precis,liniºtit ºi eficace cu care se miºcau. Mã simþeam sus-pect de bine, deºi, evident, îmi era cât se poate derãu. În acelaºi timp eram ºi distant-superior, spu-nându-mi în barbã: ehe, copii, dacã aþi ºti voi princâte zeci de poveºti de genul ãsta am trecut eu sin-gur în patul meu din Lucaci! Îi lãsam, cu un zâmbetnevãzut-îngãduitor, sã-ºi facã treaba potrivit „proce-durilor“ ºi nu încetam sã mã minunez cã mã aflu

53

unde mã aflu, mai precis într-un film american, pecare îl vedeam din fotoliul meu de acasã, dar încare, totodatã, ºi jucam, distribuit de nu ºtiu cineîntr-unul din episoadele propriei mele vieþi.

Între timp, Martin îmi fãcuse deja portretul de„celebritate culturalã“ venitã dintr-o þarã europea-nã exoticã. „E ceva între Truman Capote ºi NormanMailer“, le-a spus, gândindu-se la ce nume ar puteareacþiona cei de faþã, deºi cu cei doi nu am, la dreptvorbind, nimic în comun. Aºa încât, de îndatã ce amieºit din crizã, doctoriþa, o tipã haioasã, SusanneCorrington, ieºind din salon cu amicul meu, îi zice:– ªi zici cã e aºa celebru? – Hai sã-þi arãt! zice Mar-tin ºi deschide computerul pe Google, cu nu ºtiucâte intrãri la numele meu, prima dintre ele avândºi mutra mea fals-binevoitoare, pe care, la Paris, mi-ocompusese însuºi Louis Mounier, cel care a fãcut fai-moasa fotografie cu Ionesco, Eliade ºi Cioran înPlace Furstenberg. Tipa, ca toþi copiii mari ameri-cani crescuþi în cultul vedetelor, zice: – Martin, omm-ai fãcut! (You made my day!) Se pare cã tipul e celmai celebru dintre toþi pe care i-am avut pânã acumîn pat în viaþa mea! Nu ºtiu cum sã-þi mulþumesc!

Iatã-mã confruntat, aºadar, cu problema celebri-tãþii mele planetare! Nu ºtiu dacã þi-am povestit vre-odatã cum a fost când am devenit pentru prima oarãcelebru. Lucrul s-a petrecut în 2002, la scurtã vremedupã ce apãruse Uºa interzisã ºi când România lite-rarã îmi acordase premiul „Cartea anului“. Trebuiesã ºtii cã pânã atunci nu eram decât notoriu. Scriam,adicã, din când în când o carte, apãreau cronici laea, uneori mai bune, alteori de-a dreptul distru-gãtoare. Se mai întâmpla ºi sã iau parte la câte o

54

polemicã. Sau sã primesc, de la câte un cititor, o scri-soare. Oricum, simþeam cum viaþa literarã pulsea-zã în jurul meu! Iar când dãdeam câte un interviula radio pe teme culturale, ba uneori chiar la tele-viziune, la emisiuni cu rating mic, numele îmi erapronunþat corect. Cum zic, eram notoriu. Însã desprecelebritate nu ºtiam, ca scriitor, decât puþine lucruriºi mai toate din povestirile înaintaºilor mei. ªtiam,de pildã, cã dupã ce scrisese Maitreyi, Mircea Eliadedevenise celebru. ªi aºa, celebru fiind, se întâlneº-te pe stradã cu un fan care se repede la el, îi scuturãmâinile ºi îi spune cu vocea sugrumatã de emoþie:„Nu ºtiþi ce fericit sunt sã vã întâlnesc, domnule Mir-cea Eliade Rãdulescu!“ Ce importanþã avea cã îl cor-cise pe Eliade cu venerabilul, mort de vreo cincizecide ani, Ion Heliade-Rãdulescu? Mai ºtiam, iarãºi, cãla scurtã vreme dupã ce publicase faimoasa inter-pretare la basmul Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrãde moarte, Noica se întâlneºte cu un tip care se de-clarã admiratorul lui. „Ce anume aþi citit din mine?“îl întreabã Noica cu zâmbetul lui mieros. „Interpre-tarea la Punguþa cu doi bani.“

Dar una e sã ºtii ceva despre celebritatea altora,ºi alta e sã o simþi pe pielea ta. Într-adevãr, a douazi dupã ce luasem premiul cu pricina ºi se dãduseºi la televizor, sunã la uºa apartamentului meu unuldintre vecini: „Am auzit cã aþi luat premiu pentruo carte, În spatele uºilor închise. Aþi putea sã mi-o daþiºi mie s-o citesc?“ De-atunci am primit sute de tele-foane de felicitare ºi scrisori de la prieteni din þarãºi strãinãtate, o grãmadã de oameni m-au oprit pestradã ºi mi-au declarat cã Uºa mea le schimbaseviaþa. Toþi citiserã cartea ºi erau entuziasmaþi. Unul

55

mã felicita pentru Cu uºile deschise, altul îmi vorbeadespre Uºa întredeschisã, altul îmi mulþumea pentruPoarta interzisã. Ba chiar, la câteva zile dupã vesteapremierii cãrþii, o doamnã aferatã intrã în librãriaKretzulescu ºi cere imperativ cartea Ferestre deschise„de autorul ãla cu L“. Devenisem, în sfârºit, celebru!Însã consacrarea absolutã nu s-a petrecut decâtatunci când ºi alte cãrþi pe care le scrisesem, unelecu mulþi ani în urmã, au devenit, la rândul lor, ce-lebre. Oamenii începeau sã se intereseze de toatãopera mea. În urmã cu câteva luni, un cititor dinTimiºoara a întrebat la librãria „Joc secund“ de Fur-nalul de la Pãltiniº.

Un an mai târziu, Andrei Pleºu a publicat Despreîngeri ºi, la scurtã vreme dupã aceea, a devenit, larândul lui, celebru. Traiectoria celebritãþii sale a arã-tat, în linii mari, la fel ca a mea. ªi el a fost propuspentru premiul „Cartea anului“ ºi, tot aºa, a douãzi dupã aflarea veºtii, un telefon a sunat la secre-tariat la Humanitas. O voce tânãrã ºi suavã, stran-gulatã de emoþie, a întrebat: „Nu ºtiþi, vã rog, deunde aº putea sã îmi procur cartea Despre ingineride Andrei Pleºu?“

Pleºu a mai scris ºi alte cãrþi care l-au fãcut cele-bru. De pildã, Comédii la porþile Orientului. Recent,pe adresa editurii, a sosit o comandã de cãrþi Huma-nitas. De la firma Prescom din Deva. Erau de toateîn comanda firmei Prescom: Dicþionar latin-român(10 bucãþi), Sursele Securitãþii informeazã (5 bucãþi),Cunoaºterea inutilã (3 bucãþi), dar ºi cartea lui AndreiPleºu, Aºa râd oamenii buni (3 bucãþi). Titlul acesta,avându-l ca origine îndepãrtatã pe cel cu comédiilede la porþile orientale, dovedea de fapt un rafinat

56

simþ hermeneutic din partea prietenilor noºtri hu-nedoreni: autorul Comédiilor era situat undeva înzona chefului (se glisase subreptice de la „aºa beu...“la „aºa râd...“), a bunãtãþii ºi a veseliei contaminante.

De fapt, dacã stau sã mã gândesc bine, el a cu-noscut celebritatea cu mult înaintea mea. Prima oarã,cred, când a fãcut o vizitã în China ca ministru alculturii. Era prin 1990. Se plimba pe un mare bu-levard din Pekin, când ºi-a dat seama cã din ce înce mai mulþi chinezi încep sã se bucure la vederealui ºi îi fac semne extrem de prietenoase. Sã fi fostvreo pozã de-a lui prin ziare? s-a gândit o clipã. Darde ce sã simtã chinezii o atât de mare bucurie la ve-derea ministrului român al culturii? Cum semnelede simpatie creºteau în mod vizibil de la un minutla altul, Andrei s-a aplecat cãtre însoþitorul sãu ºil-a rugat sã-i explice ce se întâmplã. „Acum douã zile,Excelenþã, a fost un concert al lui Pavarotti ºi lumeacrede cã sunteþi el.“

Andrei a avut parte de o grãmadã de astfel de do-vezi de celebritate. Mergea la un moment dat cu tre-nul cãtre Iaºi. Un cãlãtor de pe culoar trecea cândºi când prin dreptul compartimentului sãu ºi-i arun-ca priviri scrutãtoare. În cele din urmã a deschis uºacompartimentului ºi a strigat victorios: „V-am recu-noscut! Sunteþi Ludovic Spiess!“

Altã datã era la Sinaia, unde se retrãsese pentrucâteva zile sã-ºi încheie cartea cu „inginerii“. Ieºisedupã masa de prânz „sã ia puþin aer“. Din capãtulstrãduþei pe care mergea se apropia un tip. Pe mãsu-rã ce se apropia, chipul lui trãda o emoþie crescândã.

57

Ajuns la câþiva metri, îºi scoate cu un gest ceremo-nios cãciula ºi zice rãspicat: „Sã trãiascã bucãtarulnostru de la PRO TV!“ Îl confundase cu Radu An-ton Roman.

În sfârºit, îmi aduc aminte cã, în urmã cu câtvatimp, Andrei se interneazã la Elias douã-trei zilepentru niºte analize. E dimineaþã, e îmbrãcat într-unhalat elegant de mãtase ºi traverseazã, pentru a ajun-ge la laborator, o salã de aºteptare, unde, în faþa di-feritelor cabinete, oamenii stau cuminþi sã le vinãrândul. Se simte privit ºi, la un moment dat, audeîn spatele lui: „Uite-l, bã, pe Liiceanu!“

Cam asta înseamnã sã fii celebru. Trei trãsãturiale celebritãþii cred cã se desprind de aici. Prima: eºticelebru atunci când poþi stârni în jurul persoanei taleun numãr maxim de malentendu-uri într-o unitatecât mai micã de timp. A doua: ca sã fii celebru, e deasemenea obligatoriu ca gafa, confuzia, malentendu-ulpe care persoana ta le stârneºte sã fie însoþite de en-tuziasmul ºi jubilaþia maximã a celui care le pro-duce. În sfârºit, temeiul adevãratei celebritãþi nu estegestul care se presupune cã te-ar putea face celebru,ci caricatura lui. Altfel spus, un om nu este celebrupentru ceea ce a fãcut, ci pentru ceea ce se spune de-spre ce a fãcut. Un om devine celebru din clipa în careîncepe sã convieþuiascã cu propria lui caricaturã.

Revenind la povestea mea. Fericit cã sunt pe calesã devin celebru ºi în America, m-am întors acasãdupã o orã, pacient aureolat de un EKG nepreþuit,pe care doctorul Talbert, între o înghiþiturã de Colastrecuratã printre douãzeci de cuburi de gheaþã puseîntr-un pahar uriaº ºi o costiþã de porc cu iahnie de

58

fasole dulce (gãtitã cu melasã!), plescãind, l-a înºfã-cat ºi, dupã o aruncãturã de ochi, i-a zis lui Martin:„Ai vãzut cum s-a întors curentul la ieºirea din cri-zã? E pe dreapta! Nu-i mai strãpungem septul.“ Amfost cãlduros felicitat ºi, cu toþii, cei 26 de musafiriplus gazdele (ºase familii de medici – dintre care ju-mãtate erau obezi –, bãrbaþi, femei ºi copii blonziîntre 3 ºi 15 ani), ne-am pus pe bãut ºi mâncat, cala un adevãrat party american, din farfurii de unicãfolosinþã, cu tacâmuri de unicã folosinþã, cu chip-suri, maioneze ºi ketchupuri ºi cu mâncare coman-datã, adusã la orã fixã de un tip gras ºi binedispus,toatã cu ingrediente dulci. Citez din memorie: po-rumbi fierþi îndulciþi prin fierbere într-o apã însiro-patã, aripioare la cuptor tãvãlite în sos dulce, o salatãde varzã cu maionezã dulce, o salatã de cartofi fierþipe jumãtate, costiþele de porc amintite date cu baiþdulce, iahnie cu melasã, pui la rotisor, aceºtia, însfârºit!, sãraþi, apoi, ca desert, brioºe de mãlai ºi unpudding, super-dulce, din pâine, ou, miere, stafideºi nuci, îngropat într-un sos ca de baclavale lascive.De neînþeles chiar ºi pentru mintea unui europeanvenit dintr-o þarã cu veri fierbinþi, cum eram eu, rã-mâneau cantitãþile uriaºe de gheaþã care se turnauîn orice tip de bãuturã ºi, corespunzãtor, pahareleenorme, cu aspect de butoaie în miniaturã, pe caretoþi le þineau în mânã. Chestia asta cu nevroza ghe-þii, alãturi de curentul de 120 de volþi, de socotitulpermanent cu mile, inchi, galoni, pounds, uncii ºigrade Fahrenheit contribuie la conturarea origina-litãþii vieþii americane, cel puþin la fel de mult ca pu-sul picioarelor pe mese (Talbert al meu aºa stãtea)sau ca designul aiuritor, de jucãrii uriaºe, al camioa-nelor de mare tonaj, trucks, de pe ºosele.

59

V. De ce nu e bine ca fiul tãu sã te însoþeascãîn sala de operaþie – Do you hear me?

Ne-am despãrþit de musafirii noºtri sâmbãtã cãtresearã. Îmi aduc aminte cã a doua zi, înainte de aadormi, mi-am recapitulat trãirile din sãptãmâna carese încheiase, încercând sã alung gândul, care mi-aapãrut o clipã în minte, cã aceastã sãptãmânã ar fiputut fi, de ce nu?, ºi ultima din viaþa mea. Nu ºtiudacã þi-am spus cã venisem înarmat cu faimosulraþionament al lui Noica, cel privitor la „fatalismulbinelui“: oricum s-ar „deznoda“ o situaþie, rezultatulnu poate fi decât bun. Iar Noica mi-l prezentase înforma urmãtoare, a doua zi dupã ce depusese, prin1985, o cerere de vizã pentru participarea la un coloc-viu de la Atena. „Dragul meu, m-am gândit cã, indi-ferent de ce îmi vor rãspunde cei de la paºapoarte,va fi bine: dacã mã lasã sã plec, e bine pentru cã vãdParthenonul ºi cerul sub care au gândit Platon ºiAristotel. Dacã nu mã lasã sã plec este bine pentrucã nu mã întrerup din scris ºi termin Logica lui Hermes.Aºa e peste tot în viaþã. Din orice deznodãmânt tre-buie sã iei partea lui bunã.“ Rezulta de aici cã bi-nele se þinea scai de noi de la naºtere ºi pânã la moarteºi cã noi nu puteam scãpa de el orice am fi fãcut.Cu condiþia, desigur, sã fim capabili sã-l desluºim

60

ca atare ºi sã-l scoatem, în orice situaþie, din ascun-zãtoarea lui. ªi asta, ne asigura Noica, se putea face,oricât de adânc pitit ar fi stat el, binele, acolo. Totulera o chestiune de exersare a privirii, de capacitatede a descoperi pozitivul unei situaþii acolo unde toatãlumea nu distinge, în primã instanþã, decât dezas-trul care vine cu ea. Orice rãu aparent se topea ºise transforma în opusul lui, dacã ºtiai sã-l priveºticu bunãvoinþã sau cu un alt tip de privire decâtaceea pe care o punea în joc judecata comunã.

Dar cum arãta, aplicat la cazul meu, raþionamen-tul lui Noica? Pãi, cred cã arãta aºa: dacã nodulsinusal, care genereazã câmpul electric al inimii, sesupãrã în timpul operaþiei cã a fost agresat, intrã îngrevã ºi nu-i mai dã inimii pulsul ei natural, e bine,pentru cã sfârºesc, ahileic, în picioare ºi în plinã de-tentã. Era de ajuns sã mã gândesc la sfârºitul luiCioran, trãind ultimii patru ani de viaþã sub umi-linþa Alzheimerului, la Monica, þintuitã în pat de treiani încoace, în fine, la toate mizeriile sfârºitului pecare le vedem la fiecare pas în jurul nostru, pentrua-mi spune cã o moarte, sub anestezie, pe masa deoperaþie era cu adevãrat o binecuvântare. Iarãºi, dacãintervenþia reuºea, era bine, pentru cã mai aveam,totuºi, câteva lucruri de fãcut.

Eram, aºadar, înarmat. ªi am mai avut timp, îna-inte de a adormi, sã mã gândesc la vizita pe care ofãcusem cu o zi înainte în gara din Chattanooga, nu-mitã Choo Choo, de la felul în care a fost botezatãprima locomotivã, „Chattanooga Choo Choo“, care,la 5 martie1860, a fãcut cursa între Cincinnati ºiChattanooga, legând pentru prima oarã nordul ºi su-dul þãrii. Gara, pãstratã intactã de atunci, cu barul

61

ei, cu sala de bilete ºi cu salonul ei, este impozantãdacã o judecãm la scara secolului în care a fost con-struitã. Trebuia sã fie primitoare ºi cu toate servici-ile puse la punct, pentru cã în acest Mizil americancãlãtorul avea de aºteptat uneori douã-trei zile pânãsã aibã legãtura cu locul de destinaþie al cãlãtorieisale. Pitorescul gãrii este pãstrat ºi azi, iar la capã-tul uneia dintre linii se aflã încremenitã locomoti-va care a deschis linia în urmã cu aproape 150 deani ºi cu al cãrei bot roºu se pozeazã turiºtii, eu ne-fãcând, la rândul meu, excepþie.

Luni dimineaþã, fiind Memorial Day, „ziua eroilor“,care cade întotdeauna în ultima luni a lui mai ºi caree sãrbãtoare naþionalã, am fost sã vãd cimitirul celormorþi în rãzboaie. Pentru cã au fost liberi ºi pentrucã nimeni nu le-a putut cere vreodatã americanilorsã mimeze sentimente, patriotismul e aici „ceva ade-vãrat“, deci ceva care are acoperire inclusiv într-uncult al celor morþi în rãzboaie, în toate rãzboaiele lor,de la rãzboiul civil ºi pânã la cel de azi, din Irak.Iar în cimitir, în ziua aceea, erau pâlcuri-pâlcuri deoameni. Veneau, de necrezut, fãrã sã-i fi cunoscutpe cei de sub pãmânt, sã-ºi vadã morþii lor. Asta afost, deci, luni dimineaþã.

Luni searã însã, în preziua operaþiei, raþionamen-tul lui Noica, cel pe care se înãlþa „fatalismul bine-lui“, a suferit o serioasã loviturã. Acum, cã totul atrecut, pot sã-þi spun: tu eºti cel care i-a dat-o. M-aisunat din Tokio ºi mi-ai spus, cu o voce care se voiadezinvoltã, dar care de fapt ascundea un mic tre-mur, sã fiu atent „ce fac“ a doua zi. „Tata, tata, auzi,sã nu-mi faci vreun banc prost.“ Îþi mai aduci amin-te? Aºa mi-ai spus: „Sã nu-mi faci vreun banc prost.“

62

Eram liniºtit, înainte sã mã suni. Telefonul tãu m-aºubrezit. Am dat sã mã culc ºi, dintr-odatã, m-a apu-cat frica. Raþionamentul lui Noica nu se aplica de-cât atunci când în calcul nu intram decât eu. Nucalculasem cu „ceilalþi“. Iar ceilalþi erau cei care, înacest caz, contau. Toþi ceilalþi cãrora ieºirea mea dinjoc ar fi urmat sã le strice jocul. În noaptea aia amsimþit cu o tulburãtoare claritate cã a trãi înseam-nã a fi neliber prin iubire. Ajungi cândva sã simþi,aºa cum am simþit eu atunci, cã eºti obligat sã nu tepreferi ºi cã iubirea de sine, pentru ca sã aibã unsens, trebuie sã-ºi aibã capãtul în alþii. ªi cã, atunci,lucrul cel mai dureros este paragina pe care dispa-riþia ta o poate aduce în existenþa celorlalþi.

Încercam sã dorm, dar, de fiecare datã când aveamsenzaþia cã pastila înghiþitã îºi face efectul, o nouãscenã care se petrecuse cândva între noi îmi apãreaîn faþa ochilor. Ultima a fost cea din iarnã, când aivenit pentru zece zile la Bucureºti. Îþi lãsasem dor-mitorul meu, iar eu dormeam pe o saltea pusã înliving. Mai aveai o zi pânã sã te întorci la Tokio. Aivenit acasã cãtre douã noaptea. Credeai cã dorm,pentru cã lumina era stinsã peste tot. Mã amuza sãanticipez fiecare gest al tãu din clipa în care am au-zit, afarã, maºina oprindu-se ºi apoi sã-l fac, odatãcu tine, în minte, din nou. A trecut o vreme pânã sãaud uºa de jos deschizându-se. Am înþeles cã te-aioprit sã fumezi o ultimã þigarã. Afarã era frig ºi, cao mamã panicatã ce sunt, am avut pornirea sã des-chid geamul ºi sã te rog sã fumezi în casã. Dar ºtiamcã te enerveazã grijile ºi angoasele mele. Am stat cu-minte ºi am fumat în gând, odatã cu tine. Apoi am

63

auzit uºa de jos, te-am vãzut cum scoteai cheia dinbuzunarul drept al paltonului, am auzit apoi uºa dela intrare deschizându-se cu precauþie, am preîntâm-pinat gestul scoaterii ghetelor în vestiar ºi am surâsamintindu-mi indignarea japonezã cu care vitupereziorice intrare în casã încãlþat („Cum puteþi, dom’le,în þara asta, sã intraþi aºa în casã? Nu înþelegeþi cãafarã e un spaþiu impur ºi cã în felul ãsta impurifi-caþi casa?“), te-am urmãrit intrând în baie, am des-luºit în imaginaþie zgomotul periuþei de dinþi, te-amauzit apoi ieºind, apoi intrând în dormitor ºi m-ampregãtit sã adorm odatã cu tine.

ªi atunci s-a petrecut ceva neaºteptat. Ai apãrut,în vârful picioarelor ºi cu perna în mânã, lângã sal-teaua mea. Dar n-ai pus-o pe saltea, deºi alãturi demine era loc destul, ci pe covor ºi te-ai ghemuit directpe jos. Continuai pesemne sã crezi cã dorm. Te-amîntrebat brusc, cu tonul unui om treaz – savurând,copilãreºte, efectul surprizei –, ce se întâmplã. Aibombãnit ceva în genul „Ce sã se întâmple, mai amde stat doar o zi cu tine ºi pe urmã, iarãºi, cine ºtiecâtã vreme n-am sã te mai vãd...“, iar apoi m-ai lãsatsã înþeleg cã nu mai vrei comentarii ºi cã, gata, te-aiculcat. M-ai luat de mânã ºi ai adormit. ªi atunci,când valul care a pornit din piept s-a oprit într-unzâmbet uimit pe care, în întunericul camerei, nu-ladresam nimãnui, am simþit, vorba sfântului Augus-tin, cât de vaste sunt încãperile inimii noastre.

Asta e scena pe care cred cã am adormit alaltã-ieri noapte în Soddy Daisy, cu câteva ore înaintede a pleca la spital. Dar glasul tãu de la telefona continuat sã mã urmãreascã pânã în sala de opera-

64

þie de la Parkridge Medical Center din Chattanooga,reverberând sub cupola preanestezicului, ºi cuvin-tele „banc prost“ mi-au rãmas înfipte în minte, luândproporþii înspãimântãtoare, alãturi de frigul din salãcare devenea de nesuportat ºi care, aºa mi se pãreacel puþin, îmi intra în corp prin coapsele dezgolite,sterilizate ºi pregãtite sã înghitã, „inghinal“, celepatru catetere. Iar frigul ãsta pãrea cã nu se mai ter-minã. Îmi intrase în cap – aºa înþelesesem eu înmahmureala mea preanestezicã din frânturile deamericanã indescifrabilã – cã Tim Talbert e încã pedrum, cã urmeazã sã soseascã, cã întârzie totuºi, ºiasta mã enerva ca aºteptarea la un spectacol care numai începe pentru cã actorul din rolul principal nua sosit încã. „Ce chestie, îmi spuneam întruna, sãmã lase sã aºtept în frigul ãsta!“ Pe urmã îmi ve-neau iarãºi în minte cuvintele „banc prost“, din nouapãrea senzaþia insuportabilã de frig, cred cã tot bâi-guiam „it’s so cold!“, dar nu ºtiam dacã vorbelechiar îmi ieºeau din gurã sau doar voiam sã le spun.E foarte probabil cã totul nu a durat decât cinci mi-nute, dar mie mi s-a pãrut cã au trecut ore, cã eu ºiechipa îl aºteptam pe Tim, care întârzia, anunþândmereu de pe drum cã vine.

Totul s-a încheiat când anestezistul Jeff, un tip cuo mustãcioarã mexicanã ºi cu privirea caldã, m-aîntrebat de câteva ori Gheibriãl, do you hear me? Doyou hear me?, dupã care totul a dispãrut ºi m-am tre-zit în salonul din care plecasem, cu „nãrsa Denise“(pronunþã „De’ni:z“) care mã apãsa tare pe vena fe-muralã ºi îmi explica, ceea ce mi-a creat un nou in-confort (eu crezusem cã totul se încheiase în sala de

65

operaþie), cã îmi scoate cateterele. Fiind condamnatla inexprimabil, îmi puneam întrebãrile singur încap ºi faptul cã nu aveam rãspunsuri mã enerva te-ribil. „De ce m-or fi lãsat sã plec de-acolo cu fur-tunurile astea în mine?“ mã tot întrebam. Îmireprezentam operaþia scârboasã de extragere prinîncheietura piciorului a unor sârme sau a unor fur-tunuri care plecau din inimã.

Restul nu mai conteazã. Toþi s-au purtat formi-dabil, totul era comod, deºtept, pus la punct. Cândsurorile intrau în turã, apãreau zâmbitoare în salon,îþi spuneau cum le cheamã, dupã care îºi scriaunumele pe o tãbliþã aºezatã în dreptul patului peperete. (De pildã, „nãrsa Erynn“ ºi-a scris numeleneglijent, codiþa de la „y“ de-abia se vedea, ceea ceîmi provoca dorinþa acutã, de câte ori îmi cãdeauochii pe ea, sã mã ridic ºi s-o întãresc. Cert este cãdupã anestezic creierul capãtã o altã plasticitate ºiaccentele de percepþie ºi de memorie se modificãmonstruos.)

Iar a doua zi, dimineaþã la ora 10, am ieºit din spi-tal. Totul durase 24 de ore. Pe Tim nu l-am maivãzut. Îmi lãsase, în culori „fauves“, noua hartã acâmpului electric al inimii mele. Acesta fusese, aºa-dar, Graalul cãlãtoriei mele americane. La capãtulei þineam între mâini o foaie de hârtie superb colo-ratã (am s-o înrãmez ºi pe ea) la care, uitându-mã,în afarã de forma inimii, nu reuºeam sã descifreznici cea mai micã urmã de visceralitate. Am înþelesoricum cã þineam între mâini, „fotografiat“, rezul-tatul unei imense strãdanii. Martin mi-a spus cã Timîmi fãcuse 68 de „puncte de coagulare miocardicã“cu unde radio de înaltã frecvenþã, ca sã împiedice

66

curentul electric sã mai deraieze ºi, astfel, ºi pulsulsã o mai ia razna cu cele 180 de bãtãi pe minut. Mi-amai povestit cã întâi mi-au fãcut, vreme de o orã,o hartã a câmpului electric al inimii, mi-au provo-cat o tahicardie ºi au studiat unde se produc „de-raierile“. Apoi Tim s-a apucat, preþ de douã ore, sãcoaguleze, cum ziceam, celulele miocardice princare stabiliserã cã au loc scurgerile de impulsuri. ªigata. Dacã i-a scãpat vreun loc de scurgere, crizapoate reapãrea, dar cu o altã duratã ºi o altã inten-sitate. Asta nu vom ºti dacã se va întâmpla decâtîn timp, ºi mai cu seamã în condiþii de stres maxim.Voi avea deci prilejul sã verific reuºita 100% a „in-tervenþiei“ imediat dupã întoarcere…

Acum am sã mã opresc. Am obosit puþin ºi, nu-þiascund, puþin îmi e ºi fricã. N-aº vrea sã-mi bat jocde munca lui Tim, deºi Martin mã asigurã mereucã trebuie sã mã port „normal“. ªi totuºi, ideea cãmi s-a scormonit în inimã preþ de vreo trei ore nu-midã pace. Vrând-nevrând, stau mereu la pândã sã vãddacã nu cumva îmi vine vreun semnal din parteastângã a toracelui. Mã apãs mereu pe pectoral. Une-ori am senzaþia cã mã doare. Martin râde de fiecaredatã de mine. „Inima nu doare niciodatã.“

VI. O excursie la Nashville

Dragã ªtefan, îþi spuneam cã, de îndatã ce amajuns acasã, Martin a þinut sã mã arunce în viaþã cape un personaj sãnãtos ºi perfect recuperat. Voiasã-mi uit inima ºi era sigur cã Tim o redusese la tã-cere. Gata cu impertinenþele, cu scandalurile ºi cuvedetismele ei! M-a anunþat cã sâmbãtã vom mer-ge la Nashville, capitala statului Tennessee, la GrandOle Opry, care nu înseamnã altceva decât Grand OldOpera, un soi de Metropolitan al muzicii country,unde, în fiecare marþi, joi ºi sâmbãtã seara, valuride turiºti aduºi de autocare umplu cele 20 000 delocuri ale sãlii pentru a asculta, vreme de douã ore,concerte cu cei mai faimoºi cântãreþi de country music.Aceastã salã uriaºã s-a ridicat, în etape, pe ceea ceiniþial, la sfârºitul secolului al XIX-lea, nu fusese de-cât un hambar. Aici, potrivit ideii pe care a avut-ocârciumarul locului, au fost lãsaþi sã cânte tipii careiubeau country-ul, iar cei care aveau chef îi ascultauaºezaþi pe butoaie. Tocmai asta este splendoareavieþii americane: totul la ei s-a nãscut organic, totula apãrut dintr-o întâmplare, un gând, o iniþiativã pecare vremea sau nebunia urmaºilor le-au amplifi-cat. Nimic cãznit, nimic forþat, nimic întrerupt. O

68

creºtere frumoasã, nãscând cu vremea o tradiþie careaºazã generaþiile pe firul continuitãþilor neîntrerupteºi care, în final, înseamnã bogãþie acumulatã. Aceastãuriaºã avere strânsã gospodãreºte, fãrã traume, dela o generaþie la alta, este America, cea pe care toatãplaneta o urãºte pentru cã de fapt a reuºit sã obþinãcuminþenia continuitãþii. Simplu spus, America nue altceva decât o societate fãrã „pierderi“, în carefiecare respectã, preia ºi amplificã ceea ce a pus pelume un predecesor. Au fost scutiþi ºi de distrugerivenite din afarã ºi, mai ales, de nebunia autodistru-gerii. Nu ºi-au lichidat prosteºte, cum au fãcut fran-cezii la 1789 (ºi, altfel, în mai ’68) sau comuniºtiipeste tot unde au ajuns la putere, în numele uneirevoluþii ºi al unei ideologii, ceea ce alþii înaintea lorridicaserã din nimic. Aºa se face cã, în jurul ham-barului de altãdatã, graviteazã astãzi o uriaºã indus-trie: industria muzicii country de la Grand Ole Opry.Pentru cã cei 80 000 de oameni care se varsã sãptã-mânal în Nashville trebuie sã mãnânce, sã bea, sãdoarmã undeva ºi sã facã cumpãrãturi.

Aºa cum am fãcut de altfel ºi noi luând camerela faimosul Gaylord Opryland, „cel mai mare com-plex hotelier de pe Coasta de Est“, dupã cum neasigurã dl Arthur Keith, managerul general, în pli-antul pe care îl primeºti de îndatã ce pãtrunzi înacest uriaº monument de sticlã, apt sã adãposteas-cã câteva mii de oameni. Nu te poþi descurca aicidecât cu o hartã în mânã, cu tãbliþele de ghidaj pusepeste tot urmând culorile etajelor ºi rãtãcindu-te pânãla urmã într-una dintre cele patru grãdini supra-etajate, înãbuºite de plante, copaci ºi flori care crescºi trãiesc datoritã unei reþele invizibile de conducte

69

ºi furtunuri de zeci de kilometri, ascunse cu grijãsub un inocent pietriº ivoire. Bineînþeles cã tot acestmonstru eclectic, a cãrui arhitecturã îþi aruncã în aertoate reperele ºi toate categoriile estetice, este înþe-sat de magazine, de locuri de relaxare (relâche spa),de bazine, de saloane de fitness, de cyber café-uri,de restaurante, de florãrii uriaºe, de gift shops careexploateazã specificul „sudic“ ºi de magazine demuzicã profilate pe instrumente de country music,de la banjouri, scripci ºi mandoline ºi pânã la o uria-ºã discografie de muzicã înregistratã în concertelede la Grand Ole Opry.

Dacã plimbarea prin hotel nu-þi ajunge, poþi sãieºi spre mallurile din oraº, puse ºi ele, strategic, în-tre hotel ºi sala de concerte. Aici, imaginea noastrãromâneascã despre mall este oarecum dislocatã. Artrebui sã spunem cã un mall american este fie o stradãacoperitã, de vreo trei kilometri, fie un rectanglumare cât un stadion acoperit, ambele având ca unicobiect comerþul, fie cã e vorba de bunuri sau ser-vicii. Este de fapt varianta de secol 21 a bazaruluioriental, pentru cã la tot pasul þi se oferã ceva sauþi se întâmplã ceva. Ce colcãialã de magazine de totsoiul, de la cele de pãlãrii ºi cizme de cowboy, dehaine, de pantofi, de aparate electrice, de covoare,de cravate kitsch, de cãrþi poºtale trãsnite, de mo-bilã, de mâncare ºi pânã la magazine de bãrci cumotor costând între 1 000 ºi 50 000 de dolari, ce col-cãialã de cârciumi, fast-fooduri ºi restaurante, apoide instalaþii de masaj puse în mijlocul drumului ºide asiatici care se oferã sã-þi frãmânte gâtul, spatelesau picioarele, pentru cã shoppingul ºi cãscatul guriiobosesc al naibii, ce colcãialã de oameni de toate cu-lorile ºi taliile! Obezitatea pe grupuri familiale îþi taie

70

respiraþia. Taþii încep pe la 160 de kg, mamele pe la130, iar copiii de 12-13 ani bat spre 90, dar toþi sim-þindu-se bine ºi, evident, mestecând în permanenþãun snack. Dupã vreo orã ai o asemenea senzaþie declaustrofobie la scarã mare, de zidire în carcasa unuioraº artificial, încât vrei sã o iei la goanã ºi sã veziurgent cerul.

La 9 seara am intrat în sala de concert, dar nu îna-inte de a asista, cam cu o jumãtate de orã înainte,la tehnici americane de marketing cultural. Ca unpreambul în aer liber la ceea ce avea sã urmeze, înfaþa intrãrii a început un mini-concert country al uneiformaþii alcãtuite din doi bãrbaþi ºi o femeie, cu to-þii având aerul de gospodari cumsecade care, în-cheindu-ºi treaba de peste zi, se amuzã seara sãcânte. Izbitor era firescul cu care fãceau totul, sen-zaþia de spectacol fãrã de spectacol. Mai ales ea, oblondã de vreo 40 de ani, îmbrãcatã „sudist“, culo-rile predominante fiind roºu, albastru, verde ºi alb,distribuite – nu ºtiu de ce mi-a rãmas impresiaasta – pe haine cu picãþele, steluþe sau pãtrãþele,avea aerul de profesoarã de liceu care decisese caîn timpul ei liber sã ia în mânã o scripcã. O mânuiacu o seriozitate seninã ºi, deodatã, ºi-a dat drumulla voce. Avea o voce caldã ºi luminoasã, care, pen-tru cã þinea mult acutele, pãrea cã însoþeºte ºi mã-soarã întinderea unor spaþii foarte mari. Cânta omelodie de oameni cumsecade, nici tristã, nici ve-selã, un amestec de de toate – de doruri, de îndemnuride viaþã, de melancolie, de speranþã ºi redresare, deautoironie – o filozofie fãcutã din nimicurile graveale vieþii, menitã sã se potriveascã oricui ºi sãpoatã fi cântatã oricând, desfãcându-se firesc, ca un

71

moment de reculegere, din ritmul, care trebuia opritundeva, al zilei. Apoi, când formaþia s-a retras, aplau-datã cu un soi de cãldurã recunoscãtoare de mulþi-mea celor care aºteptau sã intre la concert, au apãruto femeie ºi un bãrbat costumaþi country, oferindu-sesã facã fotografii-suvenir cu doritorii. Femeia, tre-cutã de 30 de ani, ºi afiºând o bunã-dispoziþie to-talã, era îmbrãcatã într-o rochie cu pãtrãþele albe ºiroºii, avea pe cap o pãlãrie caraghioasã de paie,ornatã cu flori, purta ciorapi albi ºi pantofi negri cutoc jos ºi baretã cu cataramã. Când se lãsa foto-grafiatã cu cineva – de obicei un bãrbat – îl lua ra-pid de braþ, rãmânea cu faþa încremenitã într-unsmile total ºi cu piciorul drept nemiºcat ºi el, ridi-cat în aer ºi încovoiat spre interior. Lua poziþia cupricina cu o vitezã extraordinarã, de fiecare datãidentic, trecând, pe bandã, de la o persoanã la alta.În micile pauze de la o pozã la alta vorbea ºi râdeacu un firesc desãvârºit, ca ºi cum ar fi fost o gazdãcare îºi primea musafirii. Povestea ei, dragul meu,este pasionantã, dar am sã þi-o spun altã datã.

Apoi am intrat în salã ºi a început concertul. Înstil de super-show. Reflectoare uriaºe în toate culo-rile care mãturau periodic sala. Un ecran enorm pusîn partea de sus a scenei ºi altele mai mici risipiteprin toate colþurile sãlii. Un tip care stãtea la un pu-pitru instalat în partea stângã a scenei ºi care anunþaintrãrile supervedetelor în stilul finalelor de la me-ciurile de box sau de la K1. În spectacol s-au perin-dat vreo douãzeci de cântãreþi. Cântau nu mai multde douã cântece fiecare. Unii dintre ei erau countrygreats, precum Vince Gill, Ronnie Milsap, MichaelMcDonald, Martina McBride, nume care mie nu-mi

72

spuneau nimic, dar pe care le înregistram în toatãmãreþia lor pentru cã la apariþia starurilor în scenãsala intra în delir. Mai ales femeile din jurul meu,chit cã era vorba de tinere fete sau de cucoane întoatã firea, erau apucate de un soi de preleºin, îºifrãmântau mâinile, se ridicau pe jumate de pe sca-un sau hãuiau brusc ca indienii când atacau tabe-rele albilor. Ce m-a uimit era vârsta cântãreþilor: dela 35 de ani la 85! Tipul de 85 de ani, care a înche-iat concertul, cu coamã ºi mustaþã albe, avea o vocetrãsnet, de bãrbat de 40, ºi o vitalitate care te umi-lea. Ce naiba, mã întrebam, îi fãcea pe copiii ãºtiapânã în 16 ani sã se recunoascã în venerabilii mu-zicii country? Care e secretul acestei societãþi carepoate uni toate generaþiile în jurul aceluiaºi feno-men ºi în care tinerii nu scuipã, tinereºte, pe cei cares-au nãscut înaintea lor? Ce temei ancestral pu-ne în joc country-ul? Cum ar arãta în România o salãde 2–3 000 de locuri în care, amestecaþi de-a valma,copii, tineri ºi bãtrâni, ar muri de plãcere ascultândsârbe ºi doine?

Dragul meu, încep sã cred cã Martin a avut drep-tate aruncându-mã pur ºi simplu în viaþa de aici caºi cum nimic n-ar fi fost. A trecut o sãptãmânã decând mã aflam întins pe masa lui Tim, o sãptãmânãde când cowboy-ul electrician mi-a pus la loc sigu-ranþele sãrite ale inimii. Cu cât mai tare mã afund înviaþa Sudului, cu atât mai mult uit de ce mi s-a în-tâmplat. Din când în când, readusã în matca ei, ini-ma mea, spãºitã parcã pentru toate mãgãriile pe caremi le-a fãcut, elibereazã câte un val de recunoºtinþãcare porneºte sã-i mângâie când pe Martin, când pe

73

Tim ºi, odatã cu ei, pe toþi medicii lumii care meritãtoate ºalupele de 180 000 de dolari pentru binele pecare ni-l fac. Ce nedrept era Noica atunci când spu-nea cã medicina se reduce la „pun coadã la topor“!

Dar nu cred cã ºtii ce înseamnã asta. Când lumease mai încãlzea cu lemne, era esenþial sã ai în gos-podãrie un topor în stare de funcþionare. Copil fiind,coboram o datã la douã-trei zile în pivniþã ºi tãiamlemne potrivite de foc. Ce dialog formidabil aveamcu buturugile! ªi ce frumos era sã simþi cum se des-picã lemnul la jumãtate în urma unei lovituri bineplasate! Ce încercãri de forþe ºi ce fantasme voini-ceºti mã traversau pe parcursul acestei încleºtãrinemaipomenite! Lemnul din faþa mea, înãlþat dea-supra capului ºi lovit cu sete de buturuga cea maimare pe care o gãsisem în stiva de lemne, deveneaun balaur teribil pe care tocmai îl rãpuneam.

Aºa stând lucrurile, înainte ca Bucureºtiul sãtreacã pe pãcurã, ºi apoi pe gaze, pusul cozilor latopor era o adevãratã meserie, aºa cum meserii cu-rente erau ºi ascuþitul cuþitelor, ºi lipitul ºi spoitulcratiþelor vechi din bucãtãriile mamelor noastre.Toate erau practicate de þigani. Mai am ºi astãzi vo-cea lor în urechi strigând: „Pui coadã la topor!“ Sau:„Spoi tingiri, spoi tingiri!“ Le dãdeai toporul cu coa-da ruptã, cratiþa cu smalþul sãrit, cuþitele tocite, seaºezau în curte ºi meºtereau o vreme. Scoteau dindesaga de pânzã de sac pe care o purtau pe umãr,plinã cu „cozi de topor“ din lemn de carpen, de sal-câm sau de fag, albe ºi bine ºlefuite, una dintre„cozi“ ºi o fixau de bucata metalicã, punându-i opanã ºi fixând-o apoi într-un cui a cãrui floare rã-mânea rãsfrântã peste lama de metal. Când totul era

74

gata, strigau: „Cocoanãã! Cocoanãã!“ Mama ieºeala geam ºi-l auzeam pe þigan spunând: „Cocoanã,face 5 lei.“ Mama dãdea sã plece sã aducã banii,când þiganul striga din nou: „Cocoanãã! Cocoanãã!Ai ºi ceva de mâncare? Dã ºi ceva de mâncare!“

Aºadar, Noica reducea chirurgia la „pui coadã latopor“. S-a rupt coada? O schimbi cu una nouã! Astae tot! „Dar asta e tot?“ se întreba Noica. Nu trebuiaoare medicul sã ºtie mai mult? Sã urce de la boliletrupului la cele ale spiritului ºi sã afle cã acolo bo-lile sunt pozitive ºi cã sarcina medicului de spirit enu sã te facã bine, ci sã te îmbolnãveascã. El era che-mat sã tulbure imaginea liniºtitã a lumii din min-þile noastre, sã o rãstoarne, sã ne facã sã vedem lumeacu alþi ochi decât o vãd oamenii în mod obiºnuit. Me-dicina spiritului era chematã sã sãdeascã în noi sacranebunie. Cãci, în cazul spiritului, numai bolile eraufecunde, în timp ce sãnãtatea era sterilã.

E adevãrat cã mai toþi medicii pe care i-am cu-noscut evadau, dupã ce „puneau coada la topor“,pe tãrâmul fecund al maladiilor spiritului. Toþi aveaucâte o pasiune, fie ea legatã de muzicã, de picturãsau de cãrþi, când nu le aveau pe toate la un loc.Martin însuºi, de atâtea zile de când suntem împre-unã, mã umileºte cu lecturile lui literare, filozoficesau istorice, cu tot ce ºtie despre film sau despre mu-zica americanã. Dar, sincer sã fiu, în ceasul euforicîn care mã aflu dupã ce Tim mi-a pus o nouã coadãelectricã la toporul inimii, îmi este perfect egal dacãînainte de operaþie a citit sau nu Kant sau dacã s-amulþumit doar sã se plimbe cu ºalupa.

VII. Biserica baptistã de pe strada 8

Dragul meu, tot ce þi-am povestit pânã acumdespre Nashville ºi country se petrecea pe 3 iunie,seara târziu. Iar a doua zi, duminicã dimineaþã, cândne-am urcat în maºinã sã pornim spre Chattanooga,Martin ne-a propus, înainte de a ieºi din Nashville,sã ne oprim la prima bisericã baptistã de negri carene va ieºi în cale ºi sã asistãm la slujba însoþitã degospels. „Ca sã înþelegi de unde a ieºit Ray Charles.“Iar biserica, albã toatã ºi ascunsã pe o stradã micãdintr-un cartier periferic („The 8th Street MissionaryBaptist Church“), ne aºtepta, cu unicul loc de par-care liber chiar în faþa intrãrii. Nu ºtiu de ce, daraveam trac. Pesemne pentru cã mã încerca din nousenzaþia cã urmeazã sã cobor în realitatea unui filmamerican. ªi chiar aºa a fost.

Când am deschis uºa, de partea cealaltã ne-au în-tâmpinat douã negrese îmbrãcate într-un soi de robealbe ºi care, cu un zâmbet cald, ne-au poftit sã in-trãm ºi ne-au dat câte un pliant cu programul sluj-bei ºi cu câteva versete din Biblie. Sala era înaltã ºialbã, nu cu mult deosebitã de o salã de întruniri.Mi-am aruncat rapid ochii în jur: eram singurii albidin încãpere. În faþã, supraînãlþatã pe un podium,

76

se afla o masã lungã la care stãteau aºezaþi trei bãr-baþi îmbrãcaþi în negru, extrem de îngrijiþi, cu oche-lari cu ramã aurie. Genul de negri absolvenþi decolegiu ºi cãrora costumul cu cravatã ºi ochelarii ledau o distincþie aparte. În colþul din dreapta al sãlii,la câþiva metri de masã, era instalat alt podium,împrejmuit cu o barã de lemn, pe care se aflau, înpicioare, un pâlc de vreo zece femei, majoritatea su-praponderale, care alcãtuiau corul. Iar în faþa podiu-mului, aºezat la pian ºi având ºi rolul de dirijor, untânãr îmbrãcat de sus pânã jos în alb. Când s-a scu-lat prima oarã în picioare am constatat cã era înalt,cu o siluetã frumoasã ºi deosebit de rasat. Lângãpian, ºi tot în preajma podiumului, se afla o bateriela care era instalatã o fetiºcanã cu aer de elevã. Salaera plinã de bãnci, despãrþite între ele de o alee des-tul de largã. Aproape toate locurile erau ocupate,mai cu seamã de familii formate din pãrinþi cu câtedoi-trei copii. În funcþie de vârstã, copiii fie se jucauliniºtiþi pe bancã cu câte o jucãrie adusã de acasã,fie erau atenþi la slujbã, schimbându-ºi din când încând locul ºi prelingându-se pe marginea bãncii.Câþiva dormeau pierduþi între braþele uriaºe ale ta-þilor. Femeile, cocoþate pe tocuri, se pregãtiserã înmod vizibil pentru slujbã: erau îmbrãcate elegant,cu pãlãrii cu boruri largi, uneori ºi cu câte o voa-letã, cu rochii intens colorate. Altele erau completîn alb. Ne-am aºezat pe bãncile din dreapta, în-tr-unul din ultimele rânduri, aºa încât aveam toatãsala sub ochi. ªi apoi a început ceva ce bãnuiesc cãn-am sã uit niciodatã.

Mai întâi a fost un discurs al reverendului,Dr. Cordell E. Simpson, dupã cum scria în program.

77

Era unul dintre bãrbaþii aºezaþi la masa care domi-na sala. Din vorbele lui rezulta cã venise nu de multãvreme sã pãstoreascã comunitatea aceasta ºi cã nuo gãsise în starea cea mai bunã. Dar acum începeasã fie mulþumit de ce se întâmplã. Le-a spus eno-riaºilor sãi cã era mândru de ei ºi de faptul cã vincu conºtiinciozitate la slujbe. Era mândru de mamelecare îºi pregãtiserã copiii pentru slujbã, era mândrude femeile care, neavând copii, le-au ajutat pe celecare aveau, era mândru de toþi cei care pregãtiserãbiserica pentru slujba de azi. Acest „I am proud of8th Street Church...“ era laitmotivul discursului sãu.Se mai întâmplaserã ºi alte lucruri. Se pregãtise hranãpentru cei sãraci, se strânseserã haine pentru ei, sescrisese celor bolnavi, li se fãcuserã vizite. „I am proudof 8th Street Church...“ Un lucru important care sepetrecuse recent era vizitarea cu copiii a unei închi-sori. Copiii fuseserã foarte impresionaþi de aceastãvizitã. „Cel mai important lucru este sã nu renun-þaþi la ºcoalã“, le spuseserã deþinuþii, „sã nu faceþilucruri care sã vã aducã aici.“ Dacã copiii ar ºti dinvreme cãtre ce se îndreaptã, a conchis reverendul,nu e nici o îndoialã cã ar fi mult mai atenþi atuncicând ar fi pe cale sã comitã ceva ilegal. Le mulþu-mea celor care înþeleseserã cât de importantã aveasã fie vizitarea închisorii, ºi care-ºi aduseserã copiiicu ei. „I am proud of 8th Street Church...“ Duminicaviitoare, Dr. Simpson urma sã predice în altã bise-ricã. Îi invita ºi pe enoriaºii sãi sã vinã. Dar sã nuse simtã obligaþi s-o facã. „Eu pot predica ºi în faþaunuia singur, ºi în faþa câtorva, ºi în faþa multora.Dar m-aº bucura sã-i simt în preajmã pe prieteniimei din strada nr. 8.“

78

Interesant este cã, în timp ce reverendul vorbea,cei din salã dialogau cu el, mai bine zis îl aprobaustrigând, când unul când altul, amen! (citeºte „eimin“),un fel de „aºa e!“, „ai dreptate!“, iar strigãtul era în-soþit de mâna dreaptã ridicatã în sus ºi bãtând scurtaerul. ªi totul mergea în crescendo: amen-urile pã-reau cã îl aþâþã pe vorbitor, iar glasul lui tot mairidicat stârnea tot mai mult aprobãrile celor din salã.Când temperatura discursului a atins cota maximãºi vociferãrile s-au înmulþit þâºnind, cu vitezã spo-ritã, din toate pãrþile, la un semn al tânãrului în alb,ca într-o regie savant fãcutã, a intrat în scenã corul.Dozajul care a urmat a fost nãucitor.

Trupurile celor douãsprezece negrese de pe po-dium au început sã trepideze, braþele s-au îndoit dela coate pentru a susþine ritmul, acompaniate ºi descurte rãsuciri ale ºoldurilor ºi, cu fiecare piesã nouã,frisonul celor din salã ºi al cântãreþilor creºtea. Bate-ria, lovitã frenetic de negresa adolescentã cu aer ino-cent, bubuia din ce în ce mai tare, tânãrul în alb apãsaclapele pianului tot mai hotãrât, ridicându-se –împins de resorturile propriilor acorduri – la rãs-timpuri în picioare. Ritmul devenise sãlbatic, iar cu-vintele care izbucneau când ºi când la suprafaþã– Jesus! ºi Lord! – aveau un patetism sfâºietor. Vibra-þia aerului a devenit insuportabilã ºi, rând pe rând,femeile au început sã se ridice în picioare, sã-ºi pã-rãseascã locul, sã se plimbe pe culoarul dintre ºiru-rile de bãnci, sã-ºi frãmânte mâinile, sã-ºi ºteargãlacrimile care le ºiroiau pe obraji, pentru a se aºezadin nou la loc, pânã când un val renãscut de emo-þie le ridica din nou în picioare, aruncându-le într-unnou episod de adoraþie misticã irepresibilã. Cei care

79

continuau sã-ºi pãstreze locul îºi legãnau braþuldrept în aer, cu degetele mâinii rãsfirate sau, cândacest mod de a participa la emoþia colectivã nu le maiajungea, se ridicau în picioare, cu braþele înãlþate dea-supra capului, legãnându-ºi molcom trupul dintr-oparte în alta. Întreaga asistenþã pãrea drogatã sonor.Doamne, mi-am zis, ºi ãsta este tot creºtinism, chiardacã drumul credinþei trebuie sã strãbatã peisajulîndrãcit al ritmurilor africane, chiar dacã atmosferavirase cãtre un soi de dionisiac altoit creºtineºte. ªi,ca întotdeauna când te izolezi înlãuntrul unui delircolectiv, m-a apucat frica.

De fapt, nu reuºesc niciodatã sã mã pierd în mij-locul unei mulþimi, sã-mi ies din mine ºi sã avan-sez cãtre acea regiune locuitã doar de marele animalal fiinþei colective care, mânat de un unic resort alsimþirii, plânge, urlã, suferã, huiduie sau se bucurãîntr-un singur glas. Pesemne cã din cauza asta nuam reuºit niciodatã sã mã îmbãt: din teama cã eulmeu ar deveni transparent ºi cã, pierzându-ºi con-tururile ºi consistenþa, nu ar mai putea întoarce lumiireplica umbrei mele. Acea umbrã pe care spiritulmeu ºi numai al meu o aruncã peste lucruri ca pe ogaranþie a existenþei mele. Cum sã renunþ la aceasupremã complicitate a mea cu mine care este pro-pria-mi conºtiinþã ºi care, în fond, îmi garanteazãcontinuitatea de fiinþã? Orice tentativã care are carezultat aneantizarea conºtiinþei sau manipularea eiam resimþit-o ca pe o vexaþiune. Hipnoza, beþia, dro-gul, ba chiar ºi anestezia din preajma unei operaþiiîmi repugnã sau mã pun în stare de alertã pentrucã mã deposedeazã pe mine de mine. Pânã ºi intra-rea în somn mã umileºte de fiecare datã, ca smul-gere nejustificatã din braþele propriului meu eu. Toate

80

astea nu înseamnã, cum ar pãrea la prima vedere, cãsunt îndrãgostit de mine, ci doar cã am un anumitorgoliu al luciditãþii.

O singurã datã am renunþat la el, o singurã datãam acceptat numitorul comun al unei trãiri publice:în ziua de Paºte a anului 1992, când m-am pomenitîn mijlocul câtorva sute de mii de oameni, pe CaleaVictoriei, sub balcoanele hotelului Continental, undeRegele Mihai a apãrut dupã 45 de ani de la izgoni-rea lui din þarã. Atunci s-a întâmplat – indiferent decum au evoluat apoi lucrurile ºi de cum a evoluatînsãºi familia regalã – ceva care are o explicaþie ex-trem de specialã.

Regele a descins în þarã în mijlocul unui oceanal urii. Nimeni, vreme de 47 de ani, nu ne iubise închip public, iar noi, la rândul nostru, nu iubiserãmpe nimeni. Canalele afective ale unui popor întregerau blocate. Prin contrast, Regele a apãrut ca uncentru de luminã, ca un personaj capabil sã iubeascãºi sã fie iubit. Mai mult, dupã atâta amar de vreme,pãrând cã vine dintr-un niciunde al istoriei, el adu-cea cu sine aluzia unei transcendenþe. Când raptulafectiv se produce în numele unui punct aºezat dea-supra tuturor, atunci forþa lui de omogenizare ºi deºtergere a contururilor individuale este maximã.Ceea ce atunci a fost numit „delir monarhic“ aveafoarte puþin în comun cu opþiunea pentru o formãanume de guvernãmânt (regalitatea în raport curepublica), cât mai degrabã cu nevoia regãsirii unuisentiment comunitar prin participarea la un scena-riu compact al iubirii. ªi de-abia atunci „am ieºit dinmine“, de-abia atunci m-am abandonat pentru a in-tra pe teritoriul vast al unui eu colectiv care, în ora

81

aceea de graþie, evacua, simþind la unison, toxineleacumulate în cinci decenii de istorie a urii. Mã sim-þeam uºor, eram bun ºi nimic nu m-ar fi împiedicatsã-i îmbrãþiºez pe toþi cei din preajmã.

Recunosc cã n-am putut retrãi asta, în numele iu-birii întru Cristos, cu fraþii mei negri din bisericabaptistã de pe strada nr. 8. ªi nu pentru cã ei eraunegri, ci pentru cã „modelul cultural“ în care îºi aºe-zaserã credinþa era prea departe de al meu. Îmi eragreu sã aºez dialogul cu Isus pe fundalul rãpãitu-rilor unei baterii dezlãnþuite ºi al unor trupuri carese miºcau în ritmul unei muzici toride. Îmi era greusã accept cã sentimentul credinþei apãrea la capã-tul unei surescitãri induse muzical.

În acelaºi timp, deºi nu puteam sã intru în siste-mul lor, îi admiram. ªi aici, ca ºi în cazul poveºtiimele pascale, dar acum la altã scarã, era vorba desprenevoia nebunã de iubire a unor oameni. O nevoiepe care nimic din ce este simplu pãmântesc nu o puteasatisface, pentru cã aici, pe pãmânt, nu exista nicio fiinþã care sã aibã capacitatea intactã a unei iubiriinfinite. O iubire care sã poatã fi satisfãcutã clipã declipã ºi în care riscul sastisirii ºi al pãrãsirii sã nu fiexistat. Important în cazul acestui Dumnezeu întru-pat era tocmai faptul cã apãruse cineva care îl iubeape fiecare om în parte ºi care i se adresa fiecãruiape numele sãu. La rândul sãu, fiecare i se putea adre-sa acestui Dumnezeu ca unui frate, spunându-i penume: Jesus. Familiaritatea cu divinul înãuntrul uneiiubiri neînºelãtoare – aceasta era suprema consolarea oamenilor adunaþi acolo ºi care intrau, nãvalnic,în transa provocatã de propria lor nevoie de iubire.

82

Iar transa aceasta creºtea ca apele umflate ale mãrii,fãcându-mã, instinctiv, sã caut un loc de refugiu maiînalt sau sã încep sã mã ridic pe vârfurile picioare-lor pentru ca valul emoþiei care se rostogolea din-spre podium spre partea din spate a sãlii sã nu ajungãsã mã înghitã. Am simþit cum panica începe sã urcetreptat în mine. La început firavã, ca o tresãrire, caun susur care se isca când într-o parte, când în altaa fiinþei mele, pentru a dispãrea în clipa urmãtoare.Apoi m-a cuprins în întregime. Tânãrul în alb înce-puse un cântec în care vorbea cu Isus, acompaniin-du-se mai departe la pian ºi continuând sã dirijezecorul. Vocea lui nu avea un timbru deosebit ºi nici omare întindere, dar impresionant era felul în careo folosea în spaþiul propriei sale emoþii. Îl ajuta deasemenea modul în care frazá, lãsând sã cadã ac-centul pe primul vers al fiecãrei strofe, de fapt peunicul cuvânt din care acesta era compus ºi care ex-prima de fiecare datã o însuºire a lui Isus. Holiness/I crave for Your holiness („Sfinþenie, tânjesc cu toatãfiinþa mea dupã felul Tãu de a fi sfânt“), Righteous-ness/ I crave for Your righteousness („Dreptate, tânjesccu toatã fiinþa mea dupã felul Tãu de a fi drept“),Brotherness/ I crave for Your brotherness („Fraternita-te, tânjesc cu toatã fiinþa mea dupã felul Tãu de afi frate“), Brokenness/ I crave for Your brokenness („Abisde suferinþã, tânjesc cu toatã fiinþa mea dupã abi-sul suferinþei Tale“).

Interesant e cã diaconul acesta îmbrãcat tot în alba început cântecul ca pe un gospel, l-a continuatadãugând atacuri de notã ºi apoi susþinere de notãcare-l transformau în blues, pentru a-l termina cuacorduri foarte apropiate de rock’n-roll. Iar aceasta

83

s-a întâmplat pe strofa în care Isus era numit broken-ness, „abis de suferinþã“. Era ºi strofa care trebuiasã inducã în asistenþã participarea maximã prin crea-rea stãrii de identificare cu patimile lui Isus. Acor-durile pianului erau tot mai puternice, toba eralovitã tot mai tare, vocea, emisã direct în plasa micro-fonului, pãrea cã se sparge de tavan, corul rãspundeala semnele imperceptibile ale cântãreþului, cu înãl-þãri ºi coborâri de intensitate ºi volum, cu accenteneaºteptate, cu maniere sofisticate de folosire a vi-brato-ului. Aproape toatã lumea era în picioare. Opãdure de mâini ridicate deasupra capului, cu de-getele larg rãsfirate, se unduia fãrã încetare, iar cân-tecul deopotrivã sãlbatic ºi ºlefuit al diaconului Fisherpãrea cã nu se va sfârºi niciodatã ºi cã toþi vor cân-ta ºi se vor legãna aºa, cu obrajii scãldaþi în lacrimi,pânã la sfârºitul lumii.

Iar în tot acest timp eu ºtiam din ce în ce maipuþin ce sã fac cu mine ºi – cu toate cã nimeni numã bãga în seamã, adicã nu am surprins nici o cli-pã vreo privire pieziºã aruncatã asupra locului încare ne aflam –, mã simþeam, cu albeaþa pielii meleºi cu incapacitatea de a-mi legãna mâinile, ca un in-trus infam venit sã spioneze suprema intimitate aunor oameni, budoarul credinþei lor. Însã lucrul carem-a fãcut sã doresc sã fug de acolo ºi sã mã regã-sesc în lumina binevoitoare a soarelui a fost ceea ces-a petrecut imediat dupã ce cântecul s-a sfârºit.Doamnele supraponderale din cor, care resimþise-rã emoþia la chiar sursa muzicii pe care o interpre-tau, erau în mod vãdit cele mai afectate. Câtevadintre ele pãreau cã pierduserã pe parcurs contac-tul cu realitatea. Nu se mai uitau la dirijor, ci, tre-

84

pidând mereu ºi rotindu-ºi corpul în jurul propriu-lui ax, îºi fixaserã fiecare un punct pe peretele albal sãlii ºi pãreau absorbite de raza propriei lor pri-viri, pãrând cã stau de vorbã, la capãtul ei, cu cineva.Când cântecul a luat sfârºit, au revenit cu greutate,sleite ºi cu obrajii uzi de lacrimi, la lumea din jur.Cu o singurã excepþie, a doamnei celei mai corpo-lente, care ocupa pe podium locul cel mai retras. Înspatele ei se afla peretele. În liniºtea care a pusstãpânire pe salã s-a auzit deodatã – vocea era demezzosopranã – glasul ei gâfâit care spunea fãrãîncetare „Thank You, Lord! Thank You, My Lord!“O fãcea uitându-se într-o zare nedefinitã ºi întor-cându-se cu faþa, asemenea unui boxer care salutã în-clinându-se scurt în cele patru direcþii ale sãlii, cândcãtre salã, când cãtre geamurile ei laterale, când cãtreperetele din spatele ei, de care nu o despãrþea maimult de un metru. Mai ales faptul ãsta, cã vorbeacu cineva pe care îl vedea când la înãlþime, la întâl-nirea dintre perete ºi tavan, când în tãietura feres-trei, când la o întindere de braþ (atunci când ajungeacu faþa la zidul de care pânã atunci se sprijinise), m-afãcut sã mã sperii rãu de tot. Respiraþia, din ce înce mai sacadatã, ºi braþele care se întindeau oblic pelângã corp, devenind cu fiecare „Thank You, Lord!“din ce în ce mai rigide, trãdau începutul unei crizede spasmofilie. Pesemne cã mã fãcusem nespus depalid, pentru cã Martin, care, dintr-un minunat spi-rit de integrare comunitarã, tocmai terminase de datdin braþe, m-a întrebat dacã mi-e rãu. Am mormãitcã mi-e bine ºi am continuat sã mã uit cu gura cãs-catã la negresa care se învârtea ca o pãpuºã uriaºãacþionatã de un mecanism invizibil, mulþumindu-i

85

mereu, cu ochii scoºi din cap, lui Dumnezeu. Întretimp, una dintre cele douã doamne în alb care strã-juiau uºa se apropiase de podium. A urcat, s-a opritîn dreptul ei ºi a luat-o de mâini. Îi vorbea, cu faþaapropiatã de faþa ei, ºi, treptat, femeia s-a liniºtit.Ne-am ridicat ºi am ieºit din bisericã, dupã ce fie-care a lãsat sã cadã în cutia milei câte o bancnotãcu chipul lui Jackson.

VIII. Jambalaya – Un ºlagãr al anilor ’50 – O reþetã din Delta Mississippiului

Dragul meu, ºederea mea în America se apropiede sfârºit. Formidabilul pedagog care e Martin, sim-þind cã zilele intrã în sac, multiplicã experienþele „su-diste“ pe care nu am voie sã le ratez. Astã-searã,aºadar, am mâncat jambalaya! Când ascultam în co-pilãrie faimosul ºlagãr al anilor ’50 lansat de FatsDomino, credeam, având în urechi rezonanþa nu-melui precum ºi melodia extrem de sãltãreaþã, cã înel e vorba de un negru mic, agitat ºi zburdalnic caredansa fãrã încetare ºi pe care îl chema Jambalaya.ªi nu mi-ar fi trecut prin minte în ruptul capului –vãzându-l pe un coleg de facultate al sorã-mii înaltºi slãbãnog, care, la „ceaiurile“ date în Cotroceni,în strada Dr. Lister unde locuiam atunci, dansa Jam-balaya în delir, transformându-se într-un soi depãianjen mare care-ºi bãlãbãnea în toate pãrþile mâi-nile ºi picioarele nefiresc de lungi – nu mi-ar fi trecutprin minte, aºadar, cã numele acesta, care mie îmisugera o uriaºã harababurã sau un tip þicnit, se re-ferea la o mâncare, de fapt la mâncarea naþionalãdin Louisiana.

Am redescoperit cântecul treizeci de ani mai târziu,în lungul meu popas humboldtian de la Heidelberg,

87

când îl ascultam, împreunã cu alt hit al lui Domino,Blueberry Hill, cu o aviditate care spunea ceva desprenevoia mea nebunã de a contracara trecerea timpu-lui, de a coborî cumva în spatele lui. Rezultatul eramereu acelaºi. Mã umpleam de fiecare datã de ocovârºitoare tristeþe. Unde anume fugiserã anii aceia?Cine eram eu, cel de atunci? De altfel, venind ºi tuatunci la Heidelberg (aveai 9 ani!) ºi ascultându-l,vrând-nevrând, de atâtea ori, cred cã þi-a rãmas ºiþie la fel de tare în minte.

Ce spunea acest cântec? I-am cãutat textul. Deºia intrat în conºtiinþa publicã ca Jambalaya, numelelui originar este On The Bayou, „În deltã“. În primastrofã, „eroul“ îi spune prietenului sãu Joe, pe careîl gratuleazã cu expresia son of a gun – „un tip datdracului“, „dat în paºte“ – cã se carã în deltã cu piro-ga, însoþit deYvonne. Good-bye, Joe, me gotta go, meoh my oh / Me gotta go pole the pirogue down the bayou. /My Yvonne, the sweetest one, me oh my oh / Son of agun, we’ll have big fun on the bayou. ªi ce o sã mãnâncecei doi odatã ajunºi în deltã? Asta aflãm din a douastrofã, care este a corului: jambalaya (îþi spun imediatce e), plãcintã de raci (crawfish pie) ºi fillet gumbo, osupã de peºte cu bame, orez ºi tabasco. Jambalayaand a crawfish pie and fillet gumbo / ’Cause tonight I’mgonna see my ma cher amio / Pick guitar, fill fruit jarand be gay-o / Sun of a gun, we’ll have fun on the ba-you. Interesant este cã în cântec sunt ºi cuvinte dincreolã (dupã cum ºtii, un amestec de spaniolã, en-glezã ºi dialect din Caraibe) – my ma cher amio, „cuiubita mea“ – ºi asta pentru cã mâncarea jambalayaare, s-ar pãrea, origini creole.

88

Martin a venit astãzi special mai devreme acasãca sã poatã prepara totul. La ora 8 fix, o tavã cu mar-ginile înalte a fost scoasã din cuptor ºi aºezatã în mij-locul mesei din marele living, strãjuitã îndeaproapede o sticlã de cabernet californian. A fost, neîndo-ielnic, clou-ul culinar al sejurului. De-abia aºtept,odatã ajuns acasã, sã fac o masã cu prietenii la caresã-l prezint pe Mr. Jambalaya! Dar pentru cã, pânãuna-alta, tu n-ai sã apuci sã îl cunoºti „în carne ºioase“, dã-mi voie sã þi-l descriu, acum cât încã maiam împlântate în mine divinele lui arome, gusturiºi culori. De fapt am sã-þi povestesc felul în care tre-buie fabricat (e oarecum laborios). Acum sunt sigurcã dacã nu m-aº fi ocupat de cãrþi, aº fi ales meseriade bucãtar. Iatã:

Se iau cantitãþi egale – cam 6–800 de grame dinfiecare fel – de carne de pui (pulpe ºi piept dezo-sate), cârnat (cu consistenþa ºi structura parizeru-lui, mai precis ca „poliºul“, ca „polonezul“ de pevremuri de la noi) ºi creveþi de mãrime mijlocie (darplinuþi, nu din cei slãbãnogi ºi cu aspect viermos)ºi se prãjesc în ulei de mãsline: puiul ºi cârnaþii îm-preunã, creveþii separat, cãci au un timp de prãjiremai scurt (trebuie sã rãmânã pufoºi). Creveþii se potprãji ºi în solzi, curãþându-se mai uºor dupã prã-jealã. (Carnea de pui ºi cârnatul se taie, înainte deprãjire, în bucãþi convenabile.) Acesta a fost actul I.Cãrnurile, odatã prãjite, sunt puse sã aºtepte într-uncastron. (De menþionat cã în loc de carne de pui sepoate folosi, mai ales dacã te afli în Delta Missis-sippiului, carne de crocodil.)

Actul II. Într-o tigaie mare de teflon (nicãieri nuam vãzut una mai bunã decât „Berndes“-ul meu

89

german, un adevãrat BMW al tigãilor de teflon, cân-tãrind cel puþin trei kile. L-am achiziþionat acum doiani la Kaufhof-ul din Regensburg, în drum spreParis, în promoþie. L-am botezat Teflonilã. E o su-per-sculã), aºadar într-o tigaie mare de teflon se cã-lesc (tot în ulei de mãsline; eu refuz sã folosesc altulei) usturoi, ceapã ºi ardei gras (Martin zicea cã ver-de, dar eu aº folosi ºi roºu ºi galben, esenþial pen-tru splendoarea cromaticã finalã a mâncãrii), tãiatîn cubuleþe, cu sare ºi cu piper boabe. Când chesti-ile astea se apropie de pragul rumenirii, se adaugãsos de tabasco: o linguriþã pentru varianta soft, douãpentru varianta medie, iar pentru cea foarte pican-tã, trei-patru linguriþe. Se adaugã apoi douã-trei ro-ºii mari, curãþate de coajã ºi tãiate cuburi. Cândceapa devine gãlbuie se adaugã 3-400 grame de orez,mestecându-se continuu. Dupã ce orezul e prins unpic de uleiul încins, începe sã se adauge treptat apã,pânã în punctul în care orezul se umflã bine, fãrãsã fie însã înecat în apã. Se pune peste tigaie un ca-pac ºi se lasã sã clocoteascã uºor, pânã când orezuleste aproape fãcut.

Actul III. În acest moment se adaugã mazãre boabe,precum ºi bucãþile de carne de pui, cele de cârnatºi creveþii. Se amestecã totul ºi, dupã ce se mutã în-tr-o tavã adâncã, se pune la cuptor – tava rãmânânddescoperitã – la foc mediu, vreme de 20-30 de mi-nute. Gata. Se pune tava pe masã. Eventual, se foto-grafiazã. Este un fel amplu, deopotrivã greu ºi uºor,pentru oameni vânjoºi ºi cu papile puternice ºi sen-sibile. Se serveºte în porþii mari ºi repetate. Splen-doarea felului vine, cred, din armonia stranie carese creeazã la întâlnirea dintre demnitatea dieteticã

90

a cãrnii de pui, gustul plebeian al cârnatului ºi de-licateþea aristocraticã a crevetelui. Usturoiul, tabas-coul ºi piperul dau întregului inflexiuni mexicane,iar ceapa, ardeiul ºi mazãrea aduc cu ele memoriaunui spaþiu mediteraneean (francez), dar totul în-tr-un întreg perfect autonom, care te face sã te gân-deºti la însãºi geneza poporului american, la geniullui de a se fi nãscut, unu, compunând cu toate zã-rile lumii.

Numai cã astea sunt poveºti metafizice. Adevã-rul gol-goluþ despre jambalaya este altul.

Am sã-þi spun o foarte frumoasã poveste privi-toare la originea cuvântului jambalaya. Se pare cã în-tr-o searã, la începutul anilor 1700, un gentlemanobosit ºi înfometat a poposit la un han din NewOrleans. Fiind târziu, nu mai rãmãsese mare lucrude mâncare. Patronul, om cumsecade ºi grijuliu cuimaginea hanului sãu, îl cheamã pe bucãtar ºi îi spu-ne sã facã o mâncare amestecând tot ce gãseºte prinbucãtãrie: „Jean, i-a spus, vas balayer des choses!“ Jeans-a dus în bucãtãrie, a combinat tot ce-i rãmãsesede la alte mâncãruri, iar rezultatul fiind remarcabila trebuit sã i se gãseascã un nume. I s-a spus „jean-balayez“ ºi apoi, pe americãneºte, „jambalaya“.

Când ai crescut, ca noi, în mijlocul unui poporpentru care mizeria era starea curentã, iar sãrãciauna de graþie, îþi e greu sã gândeºti gãtitul altfeldecât în spaþiul potolirii foamei sau al îndestulãriipântecului. Mie mi-au trebuit câþiva ani buni deexerciþii culinare, lectura câtorva „cãrþi de bucate“scrise pe alte meleaguri, precum ºi strãbaterea câtor-va dintre bucãtãriile mari ale lumii, pânã sã ajungsã înþeleg cã gãtitul nu este o îndeletnicire de rând,

91

ci una dintre artele lumii, bucãtarul fiind, desigur,un mare artist care nu poate crea decât intrând în-tr-o stare de transã. Iatã de ce sunt convins cã Jean,care era un artist popular de geniu (cei culþi s-augrupat, pare-se, toþi, la Paris), se afla mai mult casigur, când a creat jambalaya, într-o stare sufleteascãspecialã, cã era îndrãgostit sau bine-dispus sau în-tr-o toanã ludicã, ori cã pur ºi simplu l-a plãcut pegentleman. Pentru cã, dragul meu, nimic nu se facepe lumea asta fãrã inimã. Nimic, nici mãcar o singurãsecundã a vieþii noastre. Un neurolog american, An-tonio Damasio, a scris o carte în care aratã cã fieca-re gând al nostru este înmuiat în afectivitate, cã înnici o hotãrâre a noastrã, nici în cele în care ne pro-punem sã fim „total lucizi“, raþiunea nu este lãsa-tã singurã. Nu existã „raþiune purã“, iar dacãraþiunea ar putea fi separatã de magma ei afectivã(sau, dacã vrei, de „peisajul“ corporalitãþii sale, aºacum a încercat Descartes sã facã), rezultatul ar fi cãnici o hotãrâre n-ar mai fi cu putinþã. Ba însãºi ra-þiunea n-ar mai fi cu putinþã. Cartea lui Damasio aapãrut în 1994.

Neurologii americani nu l-au citit pe prietenulmeu Heidegger. Dacã l-ar fi citit, ar fi aflat cã, încãdin 1925, Heidegger „descoperise“ un „existenþial“(adicã o cãrãmidã sau mai degrabã o piatrã mai mare,care face parte din însãºi temelia constituþiei uma-ne) pe care l-a numit Befindlichkeit ºi cãruia, pe ro-mâneºte, am putea sã-i zicem „situare afectivã“,felul în care suntem „dispuºi“ emoþional. Termenulgerman e superb: el conþine în acelaºi timp ideeaamplasamentului (sich finden) ºi a felului în care tesimþi (sich befinden) fiind aºezat unde eºti. Te simþi

92

de fiecare datã altfel, în funcþie de locul în care eºti.Iar când „locul“ în care suntem aºezaþi este o lumeîn care nu ºtim nici cum am intrat ºi nici încotro ovom apuca odatã ieºiþi din ea, este firesc ca în ea sãne simþim cât se poate de straniu, de neînlargul nos-tru. Acest simþãmânt de fond e cel care va regiza,direct sau prin ricoºeuri, toate stãrile noastre sufle-teºti, de la exuberanþe ºi avânturi, pânã la melan-colii, cãderi de-o clipã sau sumbre disperãri. Iar euîncepând sã mãnânc din preparatul bunului Jean mãsimþeam exuberant.

IX. Despre douã spaime fãrã chip –Mã înspãimânt, deci gãtesc

N-aº putea sã-þi spun dacã ai un tatã fricos sau,mai degrabã, curajos. Dar dacã mã gândesc uneorila asta este graþie lui Heidegger, un filozof nãscutîntr-un orãºel din Pãdurea Neagrã. Este primul gân-ditor care, la vârsta de 37 de ani, a fãcut deosebireadintre spaimele cu chip ºi cele fãrã de chip. Spaimelecu chip – gândeºte-te la toate pe care le-ai trãit cânderai copil – sunt cele care au întotdeauna un „de ce“cât se poate de bine precizat. Trec noaptea printr-uncimitir: mi-e fricã de combinaþia dintre întunericulnopþii ºi toate poveºtile sãdite în mine despre su-fletele celor dispãruþi. Doi oameni înarmaþi, pe ostradã pustie, se apropie de mine: mi-e fricã de cemi se poate întâmpla dacã voi fi atacat. Pot fi rãnit,mutilat, la o adicã chiar omorât. Am de dat un exa-men greu: mi-e fricã de întorsãtura pe care o va luaviaþa mea dacã nu-l voi lua. Peste tot, în aceste ca-zuri, e vorba de o ameninþare, ºi spaima mea are defiecare datã chipul ameninþãrii care se apropie demine. Spaima cu chip, pe care Heidegger o numeºtefricã, þâºneºte din mijlocul unei situaþii cât se poatede concrete ºi de bine conturate. Pentru cã mã aflu(„sunt situat“) într-un cimitir, în noapte, pe o stradã

94

pustie ºi în faþa unor necunoscuþi înarmaþi, mã simtînfricoºat pe mãsura situãrii mele. „Situarea meaafectivã“, dispoziþia mea, felul în care sunt dispus înpropria mea viaþã este determinat ca spaimã de ti-pul x sau y.

Dar dacã situaþia care-mi provoacã spaima esteînsãºi viaþa mea în întregul ei, dacã este însãºi con-diþia mea de fiinþã apãrutã de niciunde ºi cu ocondamnare la moarte în buzunar? Dacã spaimavine de nicãieri ºi are chipul nimãnui? Dacã spai-ma fãrã chip este sosul afectiv nedeterminat al vieþiimele, simplu reflex al „aruncãrii“ mele aici, în pro-pria mea viaþã ºi în finitudinea ei, fãrã sã fi fost vre-odatã întrebat ce pãrere aº avea la o adicã desprefaptul cã m-am pomenit aici pe nepusã masã? Aceastãspaimã fãrã chip, care vine spre mine din însãºi con-diþia mea, a fost numitã de Heidegger angoasã. Eaeste sãditã în mine odatã cu prima zi a naºterii meleºi, astfel, odatã cu „posibilitatea supremã“ a fiinþeimele care este moartea. Spaima fãrã chip, angoasa,urcã în mine la rãstimpuri neºtiute, venind din faþamea, din sfârºitul înscris în mine ºi care iradiazã alt-minteri clipã de clipã în viaþa mea, ca orizont per-manent al ei.

Povestea asta, cu spaima fãrã chip care vine sprenoi din faþa noastrã ºi din adâncul condiþiei noas-tre, nu este decât una dintre cele o mie ºi una depoveºti din care este alcãtuitã marea poveste hei-deggerianã a omului. Ea este, cum îþi spuneam, doaruna dintre pietrele aºezate la temelia fiinþei noas-tre ºi de care ne-am apropiat o clipã, desprinzând-ooarecum din marele edificiu. În schimb, propoziþiacare urmeazã este una stingherã, aruncatã ca un

95

gând, sau ca o fãrâmã de gând, pe pagina unui jur-nal ce poartã chiar acest titlu: „Jurnal în fãrâme“(Journal en miettes), scris de un autor de piese deteatru, Eugène Ionesco, îndrãgostit ºi el, ca ºi filo-zoful german, tot de „condiþia umanã“. Vorbele luiIonesco sunã aºa: Les remords ont d’abord les visagesdes autres, puis ils perdent leur visages, les ténèbres lesengloutissent, ils deviennent une angoisse sans visage.(„Remuºcãrile au în primã instanþã chipurile celor-lalþi, apoi îºi pierd chipurile, tenebrele le înghit ºiele sfârºesc prin a deveni o angoasã fãrã chip.“)

Dacã punem propoziþia asta lângã povestea hei-deggerianã a angoasei ca spaimã fãrã chip, realizãmdintr-odatã cã viaþa noastrã îºi capãtã vibraþia dindouã direcþii: o vibraþie, am vãzut, este angoasa pecare o induce, venind mereu în întâmpinarea noas-trã, moartea, orizontul sfârºitului. Cealaltã vibraþiee provocatã de angoasa care creºte din urma noas-trã, cea de care vorbeºte Ionesco, ºi care se naºte dincontopirea remuºcãrilor ce ºi-au pierdut chipul.Amândouã aceste angoase, amândouã aceste spai-me fãrã chip, sporesc cu fiecare zi pe care o lãsãmîn urmã: una sporeºte prin apropierea de sfârºit, cea-laltã prin aglomerarea în urma noastrã a zilelortrãite ºi, astfel, a cantitãþii de trecut pe care o tra-gem dupã noi.

Remuºcãrile devin angoasã, spune Ionesco, dinclipa în care se desprind de suportul concret carele-a generat. Spaima fãrã chip nãscutã din remuº-care este urma în suflet a relelor fãcute de noi, cãrorale-am pierdut socoteala. Dacã remuºcarea este gus-tul pe care ni-l lasã rãul fãcut altora, atunci sumagusturilor pe care ni le-au lãsat toate relele fãcuteîn viaþa noastrã, amestecate bine pânã la pierderea

96

oricãrei distincþii, este angoasa remuºcãrii. Pentrucã am pierdut contabilitatea relelor, pentru cã timpula ºters hotarele lor ºi a împins în uitare împrejurã-rile în care le-am fãcut, din toate lezãrile provocatealtora ºi din toate remuºcãrile nãscute în marginealor nu au rãmas decât un abur ºi un gust nepreci-zat. Angoasa lui Ionesco este pâcla finalã a rãuluifãcut într-o viaþã. Este, cum spune un filozof pe caremi-ar plãcea sã-l descoperi într-o zi, Alexandru Dra-gomir, „memoria noastrã moralã“. Ea ne mânã dinurmã ºi ne aduce la întâlnirea cu angoasa lui Hei-degger, cea care vine din faþa noastrã ºi pe care ne-ostrecoarã în suflet moartea. Suntem, în fiecare clipã,produsul acestei întâlniri, suntem în fiecare clipãprinºi la mijloc între remuºcare ºi moarte.

Dar dacã toate dispoziþiile noastre îºi au teme-lia ultimã în angoasã, nu înseamnã câtuºi de puþincã toate dispoziþiile noastre sunt funebre sau dispe-rate. Veselia extremã se poate înscrie în orizontulsfârºitului cu aceeaºi îndreptãþire cu care se înscriecea mai densã melancolie. ªi totuºi, nici una dintreele nu se aºazã în chip premeditat în acest orizont.„Orizontul“, ca sã spunem aºa, lucreazã singur înnoi ºi, cel mai adesea, nebãgat în seamã de noi. Sim-plul fapt cã suntem muritori ne coloreazã viaþa înnesfârºite feluri. Toate dispoziþiile pânã la urmã,bune sau rele, vin din aceastã condiþie a cãrnii arun-cate în spaþiul propriei ei finitudini. Chiar ºi stareasufleteascã pe care o avem când gãtim este legatã,prin fire nevãzute, de condiþia noastrã de pasageri,de cãlãtori în trecere pe acest pãmânt. Zeii nu gãtesc,pentru cã nu mor ºi deci nu au emoþii. ªi pentru cãnu au trup. Chiar ºi în mitologiile în care li se acordã

97

o bucãtãrie, ca la greci, aceasta nu depãºeºte mono-tonia unui fel de mâncare ºi a unei bãuturi. Iar noigãtim, ºi gãtim genial, combinând toate gusturile lu-mii (care sunt cu mult mai numeroase decât culo-rile pe care le amestecã pictorii într-un tablou), pentrucã suntem muritori ºi pentru cã avem Befindlichkeit.Cãlãtorul întârziat din hanul din Louisiana a fostprimul om care a avut privilegiul de a contemplaactiv, cu papilele sale, tabloul gastronomic pe care,în târziul serii, i l-a pus în farfurie Jean. În orice felde mâncare strãbate, prin mijlociri nesfârºite, spaimafãrã chip a vieþii noastre, un fel de „mã înspãimânt,deci gãtesc“, cãruia, de partea cealaltã, îi corespun-de un „mã înspãimânt, deci mãnânc“.

Iatã de ce, din întinderea nemãrginitã a memo-riei afective, un rol important se cuvine sã-i acor-dãm „memoriei de bucãtãrie“. Se ºtie cã Proust, cufursecurile lui în formã de coquille Saint-Jacques,fãcute din fãinã, unt ºi zahãr ºi numite Petites Made-leines, a pãtruns pentru prima oarã conºtient în im-periul simþurilor care ne articuleazã sufletul pornindde la papile. Cu toþii strãbatem periodic acest þinutnesfârºit, adãugându-i, la rãstimpuri privilegiate,noi teritorii. Tu, de pildã, de fiecare datã când veimânca „sufleu cu sos de roºii“, vei coborî vertigi-nos la vârsta de 4-5 ani ºi te vei trezi în casa dinDr. Lister 69, acolo unde, gãtit de bunica ta, ai gustatpentru prima oarã felul care îþi provoacã, dacã e sãiau de bun ce spui, cea mai intensã jubilaþie culinarã.ªi tot aºa, fiecare prãjiturã cu viºine sau cu caise pecare o vei mânca mã va aduce lângã tine, împreunãcu gustul vacanþelor ºi al verilor în care îmi cereai

98

sã þi-o fac ºi în care îi urmãreai, prin geamul cupto-rului, aºezat pe un scãunel, creºterea miraculoasãºi lenta rumenire.

Þi-am spus toate astea ca sã înþelegi cât de multva însemna de-acum în viaþa mea jambalaya. Simplulei nume va strânge laolaltã, în cupa unicã a amin-tirii, zilele ºederii mele în America. Auzindu-l, îl voivedea pe Martin în pantalonii lui albaºtri de casã,strânºi peste burtã cu un ºiret, ºi în T-shirtul alb cucele trei capete ale rãþoiului Duck înºirate pe piept,pregãtit sã înceapã ritualul gãtirii acestui fel a cãruipoveste ne trimite cu trei sute de ani în urmã. Voivedea mereu aerul ceremonios cu care îºi pregãtea„masa de lucru“, ordinea în care a scos de la locullor tava cea mare, tigaia de teflon, vasele adânci deplastic în care urmau sã fie depuse, pe mãsurã ceerau gata, „subansamblurile“ mâncãrii. Voi avea înurechi tonul sever ºi apãsat, de medic intrat în ope-raþie, cu care i-a cerut Mioarei sã scoatã din frigi-der cãrnurile ºi apoi, din cãmarã, legumele. Îmi voiaminti de fiecare datã solemnitatea de care se im-pregnase dintr-odatã fiinþa lui din clipa în care atãiat prima bucatã de cârnat. O solemnitate delocridicolã ºi care se nãºtea dintr-o imperceptibilãschimbare a privirii. Aceastã privire, nespus de con-centratã – aþintitã cãtre o imagine pe care, asemenioricãrui artist, doar el o purta în minte –, aveade-acum sã-i ordoneze lui Martin (vreme de pesteo orã cât a curãþat, a tãiat, a tocat, a prãjit, a com-binat, a potrivit) gesturile, timbrul vocii ºi fiecarecutã a feþei. Ne voi vedea mereu, de câte ori voi auzicuvântul jambalaya, pe el ºi pe mine, stând unul lângãaltul ºi curãþând creveþii mari ºi roºietici, scoºi de

99

la prãjit din tigaia cu ulei de mãsline ºi lãsaþi apoila scurs ºi la rãcit pe un ºervet mare de hârtie cre-ponatã. Voi vedea mereu tava somptuoasã scoasãde la cuptor, prinsã între mâini cu douã mãnuºiuriaºe ºi depusã cu precauþii, ca o ofrandã preþioa-sã adusã celui venit de departe, în mijlocul mesei.Dincolo de amalgamul tuturor elementelor prinselaolaltã între pereþii de tablã precum ºi de exploziafierbinte ºi tãcutã a culorilor, eu voi continua sã vãdîn tava aceasta ricoºeul sufletului lui Martin, turnatîn combinaþii de cãrnuri, sosuri ºi legume, de mi-rodenii, gusturi ºi mirosuri. Voi avea apoi mereu înfaþa ochilor masa rânduitã sãrbãtoreºte, pe noi aºe-zaþi în jurul ei, pregãtindu-ne sã mâncãm ºi pãlã-vrãgind, apoi tãcând deodatã, reculeºi, cu mâinilestrânse pe genunchi ºi ascultând rugãciunea spu-sã de Martin cu ochii în jos, cu o legãnare imper-ceptibilã a trunchiului, pe un ton coborât, rostindcuvintele parcã în complicitate cu Cineva care fã-cuse cu putinþã masa din seara aceea, strânsul nostrulaolaltã, reuºita cãlãtoriei lui Tim în inima mea, co-pacii care se vedeau pe geam ºi lacul din spatele lorºi, odatã cu acestea, toate vieþile noastre ºi spaimelelor cu sau fãrã de chip.

PARTEA A DOUA

Cearta ta cu viaþa

X. De ce e bine sã faci ordine în casã – Elogiul afectivitãþii la 20 de ani

Dragul meu, m-am întors. Sunt iar în Bucureºti.Dupã cum vezi, nu þi-am fãcut „bancul prost“ decare te temeai. Au trecut aproape douã sãptãmânide când doctorul-electrician Tim a umblat la sigu-ranþele inimii mele. N-au mai sãrit ºi sper sã nu maisarã niciodatã. Când gândurile mi se întorc într-acolo,mã simt cuprins – cum aº putea sã-þi spun? – caîntr-un soi de „orgasm moral“, de un val de recu-noºtinþã care-mi încãlzeºte brusc pieptul. ªi simtnevoia sã-i cuprind pe toþi într-o îmbrãþiºare mare,pe Martin, pe Tim, pe Mioara, pe Alexandra, peMelvin, pe doctoriþa roºcatã, parcã, tunsã bãieþeºteºi cu ochi negri, pe scurt, pe toþi cei pe care i-am cu-noscut acolo ºi care mi-au dat o altã mãsurã a uma-nului decât aceea cu care operãm noi aici. Am sãpot oare sã-þi spun vreodatã ce sens neaºteptat albunãtãþii ºi dãruirii mi-a dezvãluit gestul lui Martin?Cât bine direct ºi nãvalnic a revãrsat el asupra mea?Nu cred cã am sã gãsesc vreodatã un „mulþumesc“care sã fie în stare sã acopere nici ceea ce a fãcut el,nici ceea ce simt eu.

De cum m-am întors, m-am apucat sã fac ordineîn casã. ªi, brusc, mi-am amintit cât de tare mã certai

103

atunci când, cerându-mi un lucru de care aveai ur-gentã nevoie – o pozã, ascuþitoarea, o casetã cu mu-zicã, o hârtie importantã –, nu reuºeam sã-l gãsesc.Recunosc. Am un mod original de a pierde lucruri:punându-le bine. ªi pentru cã sunt extrem de ordo-nat, pierd o grãmadã de lucruri. Ca sã zic aºa, lepierd în propria mea ordine.

Am sã te rog însã sã observi cã faptul ãsta are ºiavantaje. Primul: nu pierd niciodatã un lucru de tot.Mai devreme sau mai târziu, tot urmeazã sã îl gã-sesc: într-un raft, într-un sertar, într-o cutie. Am foartemulte cutii. ªi ºtiu cã, de mic, te fascinau. Pe unelemi le cereai, pe altele le ºterpeleai. De curând, fãcân-du-mi ordine în sertare, mi-am dat seama cã am cutiide toate soiurile – din lemn, din tablã, din plasticsau din carton – ºi cu forme cât se poate de diferite.Unele au un miros inconfundabil ºi, pentru cã suntîmpãtimit de parfumuri, la loc de cinste sunt cuti-ile lungi de carton în care mai înainte s-au aflat treisãpunuri de santal Roger & Gallet. De câte ori ajungla Paris, cumpãr de la drogheria Fouhéty, aflatã laîntretãierea dintre rue Bonaparte ºi rue du Four, oastfel de cutie. Când îi ridici capacul, pe care e im-primat un motiv floral oriental, te izbeºte, chiar ºidupã ani de zile, un miros cu virtuþi de elixir. În cuti-ile acestea îmi place sã þin mai ales pixuri, creioaneºi stilouri.

Pãstrarea sigurã prin ordonãri succesive are însãºi un mare neajuns: chiar dacã pânã la urmã gãsescun lucru, nu îl gãsesc atunci când îmi trebuie ºi cândîl caut. De pildã, cheia lanþului de la bicicletã amgãsit-o întâmplãtor – o aºezasem într-o frumoasã ca-setã de porþelan pe care o pusesem bine pe un raft

104

al bibliotecii – cam la un an dupã ce a trebuit sãtai lanþul cu un flex, dar nu acela pe care, la rân-dul lui, îl pusesem bine, ci un altul, împrumutatde la un prieten de altminteri extrem de dezordonat.

Al doilea avantaj al pierderii lucrurilor prin pune-rea lor bine este cã, periodic, poþi sã îþi oferi surpri-ze. ªi asta, pentru cã o bunã parte dintre lucrurilepuse bine sunt uitate definitiv. Pur ºi simplu uiþi cãele existã! Cu cât înaintezi în vârstã, surprizele deacest fel se înmulþesc. De fapt, cu fiecare zi care trece,mai uiþi de existenþa unuia dintre lucrurile pusecândva bine.

Când e vorba de hârtii, acest avantaj este deose-bit de important. În ultimii patruzeci de ani, în casamea s-au strâns nenumãrate hârtii pe care le-am pusdin ce în ce mai bine, în funcþie de felul în care aevoluat – absolut considerabil, nimeni nu poate sãconteste asta – tehnica biroticii: bibliorafturi, tipurimultiple de îndosariere, tehnici variate de prinderelaolaltã a hârtiilor (cu ºine, cu manºoane rigide deplastic, mape transparente, cartoane de marcaj, co-perte adaptabile etc. etc.) ºi, în general, tot felul detehnici de înglobare succesivã a unitãþilor mai miciîn unitãþi mai mari, lucru care, în mod teoretic, artrebui sã conducã la ordinea absolutã. Adevãrul e cãdupã ce am întreprins câteva sesiuni de ordonaredin ce în ce mai perfecþionatã, bazatã tocmai pe pro-gresele tehnice amintite, am ajuns sã mã miºc înpropriile mele hârtii ca un hoþ în mormântul unuifaraon. Fascinat, adicã, de comorile pe care le des-copãr când ºi când în încãperile nedeschise cu aniiale bibliorafturilor mele, în aceste piramide de

105

carton ºi hârtie, pe care eu le-am înãlþat ºi pe care, toteu, periodic, le jefuiesc. Aerul închis al acestor încã-peri mã trage vertiginos în propriul meu trecut,fãcându-mã sã simt – la întretãierea dintre conspecteuitate, proiecte pãrãsite ºi note schiloade pãstratedintr-o adoraþie suspectã faþã de tot ce facem – pa-loarea timpului în trecerea lui nebuneascã.

Zilele trecute, de pildã, am descoperit într-un bi-blioraft, pus bine în ultima despãrþiturã a dulapuluiverde de pe terasã, pe care-l ºtii, un dosar cu clapeîn care, printre altele, se gãsea ºi un plic alb de mã-rimea unei jumãtãþi de coalã pe care, cu pix negru,scria Jurnal, 1963. Scrisul era al meu. Cum nu-miaminteam deloc de acest plic, l-am deschis plin decuriozitate. Înãuntru se afla o scrisoare de douã pa-gini a lui Noica datatã 27. VII. 1967, apoi o listã de„lecturi obligatorii“, scrisã tot de mâna lui Noica,cu menþiunea „Pentru patru luni. Texte filozoficepânã la Kant“, ºi datatã de mine „joi 25 aprilie 1968“.În sfârºit, grupate înãuntrul unei foi mari îndoite,se aflau cele nouãsprezece jumãtãþi de foi scrise cucernealã care fãcuserã ca pe plicul alb sã aparã când-va, când pusesem totul în ordine, cuvântul Jurnal.

Am început sã le citesc ºi, pe mãsurã ce le par-curgeam, în mine urcau, împletindu-se într-o straniealianþã, douã timpuri începãtoare ºi totuºi diferite:cel al primelor mele gânduri ºi afecte puse pe hâr-tie (ºi asta între 19 ºi 23 de ani) ºi cel al începutuluirelaþiei mele cu Noica. Faptul cã aceste timpuri seîmpleteau explica desigur de ce „documentele“ carele consemnau existenþa se aflau împreunã, puse de

106

mine bine (ºi astfel uitate) cu mulþi ani în urmã, înplicul cel alb. Scotocind, aºadar, ca un hoþ prin pro-priul meu mormânt, dãdusem peste izvoarele uneivârste care fusese prima rãscruce importantã a vie-þii mele sau, mai degrabã, prima mea aºezare pedrum. La capãtul câtorva zeci de minute de lectu-rã îmi reamintisem tot ce se întâmplase atunci ºi dece, când „le-am pus bine“, foile „jurnalului“ meudin jurul anului 1963 se aflau alãturi de prima ºi ceamai minunatã scrisoare pe care Noica mi-o scrise-se vreodatã, ºi asta tocmai în anul în care îl cunos-cusem, în 1967.

Am citit mai întâi scrisoarea. O reiau aici pentrutine, fãrã sã pot trece în pagina de computer, odatãcu litera ei, aerul ei aproape solemn, de documentîntemeietor, de cuvânt care leagã, conjurã ºi dã brânciîn apa adâncã ºi sãlbaticã a vieþii. Foaia mare, cu tentãgãlbuie, fusese îndoitã pentru a primi textul pe primaºi pe cea de a treia paginã. Fiind scrisã cu conºti-inþa importanþei ei, scrisoarea pãrea retranscrisã. Cu-vintele aºternute pe hârtie cu cernealã albastrã seînclinau spre dreapta ºi, cum începutul fiecãrui rândaluneca imperceptibil spre interiorul paginii, întrea-ga scrisoare pãrea cã fuge, cã evadeazã din paginãpentru a-ºi întâlni mai repede ºi mai înaripat inter-locutorul. Iar pentru cã în scrisul lui Noica beþiºoa-rele din care erau alcãtuite m-urile ºi n-urile erauunite de jos în sus, iar e-urile nu aveau buclã ºi i-urilenu aveau punct, o parte din cuvintele în care toateaceste litere se întâlneau pãrea fãcutã din reluareaaceluiaºi semn, astfel încât, grafic, totul devenea din-tr-odatã un murmur întins pe douã pagini. Iatã, aºa-dar, ce spunea, descifrat, acest murmur:

107

27. VII. 1967Sfârºit de Semestru

Dragã Rafail,

Te numesc aºa, ca pe unul din cei câþiva – primul dupãRafail cel adevãrat – pe care aº vroi sã-l însoþesc, în pri-mele etape ale vieþii mãcar.

Mi-a plãcut sunetul Jurnalului. Nu e vorba de apre-ciere, ci de adevãr. E adevãrat ºi pentru altul tot ce spuiacolo; adevãrat pânã la neadevãr, cum ar spune Hegel.

De ce sã pãstrezi absolutul adolescenþei? Dacã e ab-solut de judecatã sau absolut etic, devine sterp. Dacã eabsolut de faptã atunci abia îºi pãstreazã mirarea ºi pros-peþimea. Dar atunci duce la maturitate, care nu e întot-deauna „rea“ – ºi dincolo de ea.

Îmi plac ºi altfel, literar, nota cu „Omul pe care îl aº-tept“ ºi cea cu „Existã atâþia oameni“. M-am întrebatde ce-mi plac. Pentru cã existã în ele concretul, nu abs-tractul, nu gestul gol al adolescenþei. Universalul con-cret, asta nu are întotdeauna omul tânãr. ªi nu-l arepentru cã n-a cãlãtorit, n-a acoperit destule spaþii, res-pectiv pagini.

„Statutul marilor creatori“? E de a fi creatori, pur ºisimplu. Totul sfârºeºte, când eºti o promisiune de om ade-vãrat, cum e cel din paginile astea, la romantismul fap-tei ºi al creaþiei.

Dãruieºte-te, Rafail, dãruieºte-te. E ceva de fãcut, pelumea asta. Toatã problema este, cu fiecare: ce bucurii sim-ple vrea sã încerce. ªi mi-eºti drag pentru cã ai bucuri-ile simple ale fiinþei complicate.

Te voi însoþi, câtã vreme vei accepta o blândã constrân-gere. Nu uita însã niciodatã cã ai fãgãduit, cuiva, sã în-cerci imposibilul.

Cu drag, N.

108

Ce se întâmplase de fapt? În ce împrejurare senãscuse scrisoarea aceasta? La ce anume se referea„absolutul adolescenþei“ invocat de Noica în rân-durile sale ºi cum ajunseserã cele nouãsprezece ju-mãtãþi de foi care compuneau „jurnalul“ meu,caligrafiate cu cernealã albastrã, sub ochii lui Noica?

Totul începuse cu câteva luni înaintea acesteiscrisori, pesemne într-una din zilele lui februarie1967, când, ducându-mã la Henri Wald acasã ca sãiau sau sã las o carte, îl întâlnisem pe Noica în ves-tibul, tocmai când, despãrþindu-se de gazda sa, erape punctul de a-ºi pune faimoºii sãi galoºi. Se chi-nuia, stângaci ºi prevenitor, sã-ºi încalþe al doilea ga-loº, când se pomenise dintr-odatã în faþa lui cu untânãr de tipul celor cãrora, în Charmides, Socrate sepregãteºte sã le dezbrace „mai întâi“ sufletul. L-amsimþit cum mã amuºinã ca pe un posibil vânat ºi,în timp ce vorbea oarecum pipãind aerul din jurullui, cu un glas domol ºi plin de amenitate extremã,privirea lui lent-scormonitoare îºi cãuta drumulcãtre ceva care pãrea cã scapã ochiului liber ºi cares-ar fi putut numi conturul nevãzut al fiinþei mele.Mai târziu, când am început sã-l cunosc, am înþe-les cã fusesem supus atunci unei prime „scrutãri“paideice ºi cã, vãzându-mã la cei 25 de ani ai mei,instinctul lui de copoi pedagogic intrase în alertã.„Scena intersecþiei“ din vestibulul lui Wald, în fondatât de scurtã ºi atât de sãracã în cuvinte – afarã despectaculosul faptului cã vãzusem în carne ºi oaseºi galoºi un personaj mitic, un „interbelic“, nu se în-tâmplase în fond mai nimic –, mi s-a întipãrit înminte cu o forþã a cãrei explicaþie meritã cãutatã. Cese putuse petrece în cele câteva minute în care se

109

consumase banala scenã de întretãiere întâmplã-toare a douã traiectorii divergente de-a lungul uneizile? De ce, plecând de acolo, am rãmas cu senza-þia cã mi se întâmplase ceva important ºi cã, în mi-nutele suspendate ale acelei zile, atomii destinuluimeu primiserã o altã configuraþie, aºezându-se în-tr-o ordine de bãtaie care mã plasa într-un nouraport cu propria mea viaþã? Cred cã era pentru pri-ma oarã când cineva îmi lãsa senzaþia cã în mine seafla ceva care putea deveni obiectul unei prelucrãriulterioare, ceva care putea stârni interes ºi care puteafi preluat într-un proiect ce depãºea viaþa comunãºi scurgerea obiºnuitã a clipelor.

La puþinã vreme dupã aceastã întâlnire ocazio-nalã, am fost „contactat“ prin intermediul lui SorinVieru, cu care Noica era „coleg“ la Centrul de Logicãal Academiei. Îmi propunea sã începem în trei unseminar privat în marginea Fenomenologiei lui Hegella el acasã (locuia, împreunã cu a doua lui soþie,Mariana Noica, într-un apartament de douã camereîntr-un bloc din Berceni), o datã pe sãptãmânã, dumi-nica. L-am adus ºi pe amicul meu de atunci, VasileZamfirescu – „Vasi“ – (lucram amândoi la Institu-tul de Filozofie al Academiei) ºi, în patru, am începutstrãbaterea anevoioasã a unuia dintre cele mai ab-sconse texte ale filozofiei. Noica relua acum, dupãzece ani, nemulþumit de transparenþa primei ver-siuni, o interpretare a textului hegelian apãrutãatunci într-o editurã româneascã a exilului pari-zian – Semne – ºi care, în procesul politic din 1959,constituise unul din capetele acuzãrii. Acum Noicase „folosea“ de noi, încercând sã vadã textul luiHegel cu ochii inocenþei noastre, aºadar exploatând-ope aceasta în mod metodologic, modelându-ºi

110

discursul dupã ea ºi încercând sã construiascã o po-vestire cât mai fluentã ºi mai seducãtoare, un basmfilozofic „pe înþelesul oricui“. Iar rolul acestui basm,al acestei neaºteptate transpoziþii a filozofiei în planepic, era de a înviora cu farmecul concretului – cusituaþii de viaþã, cu trimiteri la epoci istorice sau laopere ilustre –, ºi de a le face astfel inteligibile ºi co-mestibile, abstracþiile, devastatoare pentru o min-te obiºnuitã, ale speculaþiei hegeliene. Introducândintuitivul în codul filozofic al lui Hegel, Noica în-cerca sã transforme o fugã de Bach într-un ºlagãr.Era un seducãtor care îºi propusese sã umple, prinstrategii ºi ºarmuri literare, prãpastia care despãr-þea limbajul filozofiei de cel obiºnuit al oamenilorºi, astfel, sã împace filozofia cu lumea, în vedereaconvertirii tuturor la lumea filozofiei. Credea deo-potrivã în fiinþa noastrã cãzutã ºi în funcþia salva-toare a acestei convertiri ºi, ca orice profet, utopistºi activist autentic, era un fanatic care, de astã datã,visa sã populeze lumea cu agenþi ai filozofiei. Pe mo-delul oferit de Noica, aceºtia ar fi creat o variantãîmblânzitã a filozofiei care, prin producerea uneireacþii infinite în lanþ, ar fi asigurat intrarea trium-falã a spiritului în lume. „Spiritualizatã“ astfel, ome-nirea ar fi încetat sã mai fie un amestec ignobil deoameni ºi sub-oameni, ar fi devenit o rasã de din-colo de rase, o lume de semizei unificatã de credinþaîn zeii culturii.

Iar noi, dupã ce Noica ceruse ºi pesemne cã ob-þinuse, în contextul „dezgheþului“ de dupã 1965,permisiunea de a deveni „antrenor cultural“, repre-zentam pentru el o nouã încercare de punere pepicioare a acestui „scenariu paideic“, aproximareaîntr-o nouã variantã a mitului ªcolii din Jurnalul filo-zofic. Mitul acesta îl urmãrise fãrã încetare de la

111

începutul anilor ’40 ºi, în încãpãþânata lui desfã-ºurare se soldase, la sfârºitul anilor ’50, cu intrareaunui contingent de „apostoli“ (cunoscut sub nu-mele „lotul Noica“) în vizorul Securitãþii ºi, în final,la închisoare.

Iatã-mã, aºadar, devenit elev al lui Noica, antre-nat de el ºi fãcând astfel parte dintr-un nou „lotNoica“ (primul sfârºise la închisoare), mai valorospentru mine decât toate loturile olimpice ale lumii.Acestuia avea sã i se alãture în toamna aceluiaºi anAndrei Pleºu. Flerul de prãdãtor cultural al lui Noi-ca îl adulmecase ºi pe el pe teritoriul, deocamdatãdoar bucureºtean, pe care, proaspãtul ieºit de la în-chisoare îºi reluase vânãtoarea. Când a venit varaºi „am luat vacanþã“, Noica ne-a fãcut lista de „lec-turi obligatorii pentru patru luni“ ºi, bãnuiesc, vrândsã se dumireascã în privinþa noastrã ºi sã afle, îna-inte de a se despãrþi de noi pânã la urmãtorul „se-mestru“, cel din toamnã, cam ce e de capul nostru,ne-a cerut ceva „care sã ne reprezinte“. Nu publi-casem, în cei doi ani de când terminasem faculta-tea, nimic de soi (câteva „note de lecturã“ ºi câtevarecenzii anoste), aºa încât, fiindu-mi ruºine sã-i spuncã nu am nimic de arãtat, am transcris pe cele nouã-sprezece pagini, selectându-le dintr-un carneþel ºidin mâzgãlituri fãcute în grabã pe bileþele, mãnun-chiul de note scrise sub impulsul unor stãri sau gân-duri. „Gânduri are oricine, idei au doar foartepuþini“, avea sã ne spunã Noica mai târziu. Cândi le-am dat, aliniate frumos într-un plic alb, m-amînroºit tot, gândindu-mã la felul în care se proiectapuþinãtatea lor pe fundalul celor cinci luni de marºglorios, la capãtul cãrora traversaserãm prima parte

112

a Fenomenologiei spiritului. Îmi amintesc cã i le-amdat îngãimând tot felul de scuze, spunându-i cã nuam altceva „care sã mã reprezinte“ ºi cã le dau maidegrabã autorului Jurnalului filozofic decât celui cucare începusem „povestirile despre om dupã o cartea lui Hegel“.

În zilele urmãtoare ruºinea mea a crescut pânã lapunctul de a deveni insuportabilã. Regretam cã îi dã-dusem ceva atât de intim, de precar ºi de „irelevantfilozofic“. La un moment dat m-am gândit sã-i dauun telefon ºi, cu speranþa cã nu apucase sã le citeascã,sã-i cer paginile înapoi. Apoi a sosit scrisoarea.

Noica citise aºadar fragmentele de care, atunci,îmi fusese atâta ruºine ºi pe care acum, dupã maibine de patruzeci de ani, le redescopeream cu tan-dreþea celui ce-ºi priveºte chipul dezgropat dinîntâmplare de sub straturile de timp depuse pesteel. Cât de important devenea dintr-odatã chipulacesta privit cu ochii devenirii mele ºi cât de multatârna el în economia vieþii, cântãrit cu mãsura pre-zentului! Dar cum arãta în fapt acest jurnal existen-þial de buzunar, scris sub beþia unei adolescenþeîntârziate care, pentru a-i permite purtãtorului ei in-trarea în viaþã, trebuia simultan pãstratã ºi evacuatã?Am sã transcriu pentru uzul tãu – ºi cu speranþa cã,mai aproape de vârsta când le-am compus, te veirecunoaºte la rândul tãu în ele – cele nouãsprezecepagini pe care i le-am dat atunci lui Noica.

Încãpãþânarea sublimã a adolescenþei de a nu face com-promisuri cu relativul.

Drama maturizãrii: dez-adolescentizarea. Îngheþãm înnoi apetitul de absolut pentru a nu cãdea; învãþãm sã

113

zeflemisim pentru a nu fi ridicoli. Cinismul este expresiacapitulãrii adolescenþei. Vedem în candorile altora pãcãleliposibile, iar în ale noastre, motive de ruºinare. Ni se cereimperios, din toate pãrþile, sã ne omorâm candorile.

*

Omul pe care îl aºtept îmi va aduce bucuriile simple.Îmi va spune cã am vocea ca o pâine, cã lucrul care i-arplãcea cel mai mult ar fi sã cumpere cu mine ceva în rate(un frigider sau chiar un lucru mai mic, un aspirator dacãse poate); sau mi-ar spune cã-i place sã meargã cu tram-vaiul ºi sã mãnânce covrigi; sau, cu faþa toatã o între-bare, strâmbându-ºi picioarele în fel ºi chip: „ªtii cu cesemãn acum? Cu o literã...“

În sfârºit, acest om mi-ar spune cã dacã m-ar pierdes-ar îmbolnãvi de o boalã care n-are nume. Iar eu m-aºgândi cã ºtiu de ce sã trãiesc, pentru cã altfel ce s-ar facefãrã mine?

Omul pe care-l aºtept existã undeva.

*

Am îngropate în mine toate flãcãrile care mi-au strã-juit adolescenþa. Acum, tãciuni care mocnesc din cândîn când, germeni veºnic nestinºi. Pe vatra lor mi se aprindtoate deznãdejdile, regretele ºi frumuseþile posibile pier-dute; vise ciudate; ºi toate lucrurile care n-au prins con-tur, care nu pot fi rostite ºi care rãbufnesc, bâjbâitoareºi chinuindu-mã cu tãcerea lor, în mine. De-acolo, dintrehotarele adolescenþei mele, vin miresme atât de ciudate!Ele îmi cheamã tristeþile, lacrimile ºi rostirile cu glas tarecând sunt numai cu mine. De-acolo pleacã uneori fan-tastice urzeli pentru o viaþã care s-ar revãrsa peste mineca o nouã ºansã, o viaþã incredibil de frumoasã, într-o

114

adolescenþã reînviatã ca o insulã plutind miraculos înmaturitate ºi urâciune.

*

Existã atâþia oameni, atâþia oameni uriaºi care morca niºte pitici. Mor pe tãcute. Mor aºa pentru cã n-aufost în stare sã-ºi facã þãndãri carapacea sub care le zum-zãie gândurile. Iatã aici unul care a cunoscut neputinþa;povestite, eºecurile lui ar umple raftul unei biblioteci. Aiciunul care ºtie ce-i bucuria; a þipat de bucurie, aºa de as-cuþit o trãieºte. Amândoi tac.

Dar eu? Cum aº face, dacã aº vrea sã strig cã suntom ºi cã simt ºi gândesc fantastic? Cum sã-i fac pe cei-lalþi sã ºtie cã ºtiu ce-i disperarea, cã ºtiu ce-i încrede-rea, dãruirea, neliniºtea, dorul, lipsa, bucuria ºi alte câtevalucruri de felul ãsta care-mi ard inima?

*

Existã momente în care te cuprinde nostalgia gestu-rilor simple. Fericirea îþi apare atunci în perspectivacâtorva banalitãþi sublime, care ar semnifica nu ºtiu cereîntoarcere la fiinþa ta pierdutã, la câteva adevãruriuitate ale vieþii. Atunci, ca eroul lui Salinger, nu þi-aidori decât sã stai în lanul de secarã; sau sã dai de mân-care la pãsãri.

*

Aºa cum se întâmplã în iubire atunci când celãlalt îþiameninþã liniºtea, echilibrul, te pune sub semnul depen-denþei, al nesiguranþei în acelaºi timp, azvârlindu-te înfebra cãutãrii unei soluþii de reîndestulare cu tine, deevadare din tremurul perpetuu ºi de regãsire a tãriei pro-priei tale fiinþe. Atunci visezi o instanþã supremã a în-þelepciunii, un om deasupra celorlalþi, un Dumnezeu mare

115

ºi bun, care þi-ar suprima neajutorarea ºi te-ar pune peadevãratul drum al vieþii.

Caut ºi eu un astfel de Tatã. Dar ºtiu bine cã nu-ide gãsit. ªi pentru cã atunci rãmân singur, mai singurºi mai speriat ca oricând, alerg la tine ºi te iau în braþeca sã uit de toate ºi sã mã lecuiesc de tine.

*

Un secol de intelectualism a compromis definitiv efu-zia sentimentalã, confundând manifestarea frustã a sen-timentului cu gestul melodramatic ºi cu prostul gust. Numai avem bucuria purificatoare a plânsului profund. Avemîn schimb dreptul de a scânci. Cãci înãbuºit, dar totuºinestãpânit pânã la capãt, plânsul se transformã într-olamentabilã schimonosire a feþei, într-o masculinitate schi-loadã. De ce n-au în fond bãrbaþii dreptul sã plângã? Dece trebuie ei sã se instaleze din capul locului într-o ne-verosimilã „stãpânire de sine“? De ce trãiesc ei mereusub o cenzurã?

*

Orice pornire a noastrã e confruntatã cu evaluareaei rece, cu planul secund al judecãrii, cel care e gata são însoþeascã cu comentarii lucide, ironice ºi detaºate. ªiatunci, direcþia trãirii se schimbã sau, mai degrabã, trãi-rea este amputatã. Rãmâi dintr-odatã alb, golit, ºi tot ceera dorinþã de dezvãluire se schimbã în gest de resem-nare, în fluierat fãrã sens, în piatrã lovitã cu piciorul.

Aceastã blocare a emoþiei netraficate este sursa ne-fericirilor ºi „asprimilor“ noastre. De aici vine depozi-tul de toxine afective neevacuate pe care-l tragem dupãnoi ºi care ne usucã sufleteºte. Orice cumplitã rãsucireinterioarã se încheie la noi cu un simplu „mda“ aparent

116

fãrã sens, spus sieºi, concluzie schiloadã la un sentimentneconsumat. Durerile noastre n-au glas, lacrimile noas-tre n-au voie sã se vadã.

Cum aratã în aceste condiþii comunicarea cea mai inti-mã între doi oameni care au retras totul în sine? Ei se pri-vesc ºi ºtiu cã orice explicaþie e inutilã. ªi acest miracol alîntâlnirii lor desfãºurat subteran le transformã durerea înbucuria antenelor fine, a gândurilor care se miros subtil.

*

Frumuseþea nu este un argument pentru realitatea lu-crurilor. De aici greºeala celor care cred cã aºteptãrile,visele, planurile lor sunt prea frumoase pentru a nu puteasã se împlineascã.

*

Suprema probã de fineþe intelectualã pare sã fie mâ-nuirea imponderabilului. Cu cât eºti aºezat „mai sus“,cu cât eºti mai „elevat“, cu atât poþi împãrtãºi mai les-ne subtilul, nuanþa, inefabilul. Cel puþin asta e regulaîn limbutele culturi europene.

Dar nu existã oare ºi direcþia opusã? Ce este „înalt“nu se dezvãluie oare la fel de bine în tãcerea care ºtie cãnu totul poate fi exprimat? Cel care a ajuns departe des-coperã tot mai multe lucruri din ale cãror contururi sim-te cã nu poate împãrtãºi nimãnui. El este spectatorul unicºi uimit al propriilor sale trãiri. Cum se pot exprima sin-gurãtatea, fericirea, durerea, reveria?

*

Prãpastia dintre „eu“ ºi „eu-pentru-ceilalþi“. Teatrul,comedia, caricatura, masca.

117

Pentru ce purtãm mascã? Pentru a nu trãda urâtuldin noi? Sau pentru a nu trãda frumosul din noi? Pen-tru a fi mai mari? Sau pentru a fi mai mici decât suntem?

*

Cã n-am sã trãdez niciodatã bucuria simplã pentrusomptuozitatea nefericitã.

*

Am vãzut acum câteva zile Jocul de-a vacanþa. Amsã ajung ºi eu la un punct când n-o sã mai aºtept nimic?Sau poate acela va fi un simplu tertip pentru o nouã aºtep-tare? Trebuie sã te împaci strategic cu gândul cã ai sãexiºti banal, pentru a întâlni, atunci abia, pe omul careºtie sã se joace „de-a vacanþa“.

Pe aceastã fatã am visat-o de atâtea ori încât toate ima-ginile aºteptãrii mi s-au tocit. Doar când mã cuprind iarcalme disperãri, când stau singur pe întuneric ºi suntobosit, o vãd din nou, ca pe cea mai minunatã posibili-tate a vieþii. Vãd iar, în timp ce mi-o reprezint în o miede feluri (ºi asta pentru cã fericirea nu are un chip pre-stabilit), miile de minuni simple pe care le-am putea trãiîmpreunã. Îi promit, în spaþiul orb care se întinde întremine ºi ea, absolutul. Ca ºi în vacanþa lui Sebastian, înlumea mea nu existã timpul. În ea se trãieºte peste eve-nimente, peste oameni, peste zile ºi nopþi.

*

Unde eºti tu? Nu tu, nici tu de care m-am izbit de-a-tâtea ori bâjbâind, ca ºi mine, în cãutarea celuilalt. Ci tu,pe care te caut ºi te aºtept de-atâta vreme, pe care, întâl-nindu-te, sã nu te dau la o parte ca pe cea necãutatã. Tu,

118

pe care, cãutându-te cu mâinile întinse, sã te gãsesc cãu-tându-mã la fel.

*

Nu trebuie sã uit cã am fãcut armata. ªi acum tre-buie sã scriu ceva pentru a nu uita. Sunt la Constanþa.În urmã cu câteva zile am ieºit din infernul de la Toprai-sar înnebunit de nerãbdarea de a revedea tot ce lãsasemîn lumea mea „de dincolo“. Acolo, mai presus de orice,am învãþat ce înseamnã lipsa ºi dorul. Mi-au lipsit oa-menii ºi lucrurile cele mai dragi. Armata este în fond uninfern al dorului: acolo îþi este tot timpul dor de ceva.Odatã mi s-a fãcut dor de masa la care am stat sute denopþi citind pentru examene. Pe urmã de toate cãrþilemele. Altãdatã de camerele din Dr. Lister, de farfuriiledin care mâncam, de robinetul chiuvetei de la baie, de mâne-rul ferestrei din sufragerie pe care o deschideam de câtevaori pe zi ca sã scuip pisicile care lâncezeau pe zidul latal gardului.

Am trãit de fapt o adevãratã expropriere de lumeamea. Am vãzut în aceste luni din urmã, mai ales seara,când mã culcam în patul suprapus din dormitorul de 90de paturi, scara din marmurã neagrã pe care urcam înfiecare zi când mã întorceam de la facultate, cheia pe careo rãsuceam fãrã zgomot în yala argintiu-gãlbuie patinatãde vreme, vestibulul în care intram...

Când am sã ajung acasã, am sã mã lungesc pe covo-rul din camera mea ºi am sã aºtept ca lumea mea sã in-tre din nou în mine. Sã mã umplu de mine la loc.

*

O filozofie a adolescenþei. Tot ce s-ar putea face maipios întru lauda umanului.

119

*

Ar trebui scrisã o filozofie a ego-centrismului, dar nuîn sensul unei apologii a egoismului, ci a raportãrii laceea ce rãmâne mereu, la ceea ce se menþine: la EU.

Este evident cã din tot ce trãieºti îþi rãmâi la un mo-ment dat tu însuþi; faci bilanþul unei perioade ºi reziduulultim este propriul tãu eu. Toþi oamenii pe care i-ai în-tâlnit sau care au trecut prin tine constaþi cã AU TRE-CUT. Ceea ce a rãmas eºti tu, mereu tu. Oricând cinevapoate dispãrea din raza existenþei tale, numai tu nu poþiscãpa de tine. Dacã fiecare existenþã este centratã în ju-rul ei înseºi, lucrul nu se datoreazã unui amour pro-pre exacerbat, ci faptului cã oricum te-ai învârti eºticonstrâns sã recunoºti cã, în cele din urmã, tot cu tinerãmâi.

Banalitatea enormã cã EU este cartierul general al exis-tenþei. Cum trebuie spus acest lucru pentru ca sã înce-teze sã fie banal?

*

Prima condiþie a realizãrii unui jurnal: curajul de ate confrunta pe tine, umilã singularitate, cu alte exem-plare ale umanitãþii. Curajul de a vorbi altor statui depe un soclu al tãu. Orice jurnal presupune curajul de ate înscrie la un „concurs de umanitate“.

*

N-am sã înþeleg niciodatã care este statutul marilorcreatori. Unii au fost nebuni, alþii mizantropi, alþii bur-ghezi respectabili, alþii destrãbãlaþi, alþii prezenþe banale,ºterse, de fiecare zi. Nu existã o „lege“ a creaþiei ºi a crea-torului. Fiecare s-a descurcat în viaþã cum a putut.

120

*

Puþin imaginabil câtã mizerie afectivã poate sã tragãun om dupã sine! ªi încã nu ºtiu dacã ea este o condiþiea filozofiei (ºi una a creaþiei în general) sau dacã, în vede-rea filozofiei, trebuie s-o învingi. Nici un om bolnav, credeNietzsche, apelând la filozofie, nu scapã de nebunia sa.Ba dimpotrivã. Dar poate cã filozofia tocmai asta trebuiesã facã: sã ne amplifice neliniºtea ºi, dacã se poate, sãcreeze un dram de nebunie.

Acesta, dragul meu Stephen, a fost primul meu„jurnal“, dacã se poate numi aºa mãnunchiul de notepe care le-ai citit ºi care nu depãºeºte câteva pagini.Ce curaj, sã þi le arãt! ªi totuºi, aceasta a fost desagacu merinde cu care am ieºit pe poarta casei. Acestaa fost capitalul cu care am plecat la drum ºi care, aºasunt înclinat sã cred, continuã sã „lucreze“ ºi astãziîn tot ce fac.

Vãzând ce am în traistã, Noica nu a râs de mine.Ca mare pedagog ce era, a simþit cã trebuie sã mizezepe „afectivitatea“ mea, pe o anumitã inocenþã cucare – în afarã de faptul cã o aºezasem în centrulunui „program“ – nu prea ºtiam ce sã fac. El nu mi-aspus „lasã prostiile, bagã-þi minþile în cap ºi apucã-tede citit“, ci mi-a spus „dãruieºte-te!“. Dar, s-a grã-bit sã adauge, ca sã te poþi dãrui, ca sã exprimi deneexprimatul din tine ºi sã le dai altora tot ce e maibun în tine, trebuie sã-þi pregãteºti uneltele cu ca-re-þi vei confecþiona darul. Nu poþi sã le propui unsimplu þipãt, oricât de autentic ar fi el. Trebuie sãai mijloacele de a-l modula, de a-l transforma în me-lodie. Pentru asta ai nevoie sã treci prin cãrþile mariale lumii: ca sã vezi cum ºi-au modulat oamenii

121

þipãtul de-a lungul istoriei ºi cum a devenit el mu-zica unei culturi.

Noica, în fond, mi-a spus: „Mi-ai arãtat cã ai suflet?În regulã. Dar nu mi-ai arãtat ºi cã poþi sã þi-l dai. Dacãvrei, te voi însoþi – cu condiþia sã accepþi «o blândãconstrângere» – pânã în punctul în care ai sã înveþi«sã-þi dai sufletul». Eu nu-þi propun sã citeºti ca sãdevii «cult». Cultura e altceva decât cultura desalon. Iar dacã istoria culturii este povestea feluluiîn care oamenii ºi-au dat unii altora sufletul, numaitrecând prin istoria asta ai sã poþi învãþa modul încare se ec-spirã, în care se moare în beneficiul celui-lalt, modul în care «se dã» sufletul cu adevãrat.“

Ei bine, bazele acestui love story insolit se aflauaici, în notele cu aspect juvenil pe care le scrisesemîn jurul vârstei de 20 de ani. Acum, când le citescdupã patru decenii, miraculos mi se pare în ele cãîncercam sã lãrgesc graniþele iubirii-eros, sã trec, cuiubire cu tot, dincolo de dragostea pentru o femeie.Dar încercam sã trec încotro? Nevoia mea de a iubibâjbâia dupã un obiect nedefinit. Cãutam sã cuprindceva mai vast decât un simplu trup ºi ceva mai vastdecât sufletul trupului aceluia, ceva, sã spunem, pecare eram înclinat sã-l numesc „sufletul lumii“. Însuºicuvântul „a iubi“ trebuia mutat din loc cãtre o re-giune misterioasã. În perioada aceea am început sãglisez, trecând prin extazul sexual, cãtre o frumu-seþe împovãratã de o greutate fãrã trup. Splendoareacorpului feminin ºi pierderea de sine în ea îmi des-chidea drumul cãtre o iubire secundã din care do-rinþa, odatã împlinitã, pãrãsea elementul carnal ºise îndrepta, purtatã pe uriaºe legãnãri ale sufletului,cãtre o frumuseþe în care se topeau toate celelalte.

122

Dupã fiecare încleºtare, îmi trãdam partenera. Fu-geam, cu ajutorul ei, foarte departe de ea. Sau, dim-potrivã, o iubeam, abia atunci pe deplin, pentruotrava frumuseþii nelumeºti pe care dãruirea ei opicurase în mine.

Sunt convins cã, dacã aº fi fost muzician, s-ar finãscut atunci în mine cele mai dumnezeieºti cân-tãri. Dar eu nu ºtiam sã mã miºc decât printre cuvinte.De îndatã ce cãdeam pe pernã, beat de înfruptareadin darul cel mai minunat ce ne-a fost hãrãzit peacest pãmânt, toatã fiinþa mea era absorbitã de me-lodia unor cuvinte cu a cãror forþã simþeam cã potîmbrãþiºa omenirea toatã. Încleºtarea corpurilor îmiproducea delirul; separarea lor mã împingea mai de-parte, cãtre un supra-delir pe care primul îl fãcusecu putinþã. Cum starea asta de catapultare, pe bazaunui act sexual, într-o lume ordonatã de zumzetulunei creaþii nedefinite, am trãit-o cu fiecare iubirea vieþii mele – ba chiar cãderea în acest post-delircreator devenea semnul îndrãgostirii mele ºi supre-ma verificare a acestei îndrãgostiri –, am tras con-cluzia cã actul sexual care pecetluieºte iubirea ºistarea de extaz pe care þi-o procurã aduc cu ele adie-rea unei alte lumi, în care iubirea, amplificatã la altãscarã, se revãrsa cãutând un debuºeu pe mãsurã.Atunci am descoperit cã sufletul, pentru a-ºi cuprin-de în mod adecvat noul obiect al iubirii, cântã ºi cãscrisul, pentru a fi la înãlþimea sufletului îndrãgos-tit al lumii, trebuie sã devinã un scris muzical, adicãun scris asistat în mod esenþial de afectivitate.

Vorbindu-mi aºa cum mi-a vorbit în scrisoareaîn care mã numeºte „Rafail“, Noica îmi simþea

123

„sãlbãticia“ inimii ºi încerca sã-mi civilizeze porni-rile de „bun sãlbatic“. Cred cã aprecia la mine o anu-mitã „animalitate a spiritului“ (pe care alþii, maipuþin subtili, au perceput-o apoi ca „patetism“) ºicã a încercat sã-mi deturneze afectivitatea cãtrepunctul în care ea putea începe sã iradieze cu ade-vãrat. Dacã mã uit acum în urmã, singura mea tea-mã este cã a vrut sã mã „civilizeze“ prea tare, sã mãîmpingã în punctul în care þipãtul necioplit al ini-mii nu mai putea strãbate dincolo de bunele manie-re ale minþii. Jurnalul de la Pãltiniº, culmea ironiei,deºi închinat unui filozof, povestea de fapt o aven-turã a inimii, era, el tocmai, acel love story insolit,populat de personaje care-ºi plasaserã resursele ro-mantice într-un domeniu falimentar în comunism:în spirit. De aici ºi succesul cãrþii în epocã. Sub mas-ca unei „cãrþi de filozofie“, cu filozofi ºi despre fi-lozofi, oamenii au perceput „o poveste de dragoste“pe care urâþenia lumii în care trãiam nu o putuseîmpiedica sã se nascã. Acest discurs cultural, inti-tulat pompos „model paideic“, subîntindea o po-veste de iubire, „cea mai frumoasã din câte mi-a fostdat sã cunosc“, dupã cum mãrturisea autorul, scri-indu-i, de la Heidelberg, lui Noica, la câteva sãptã-mâni dupã apariþia Jurnalului.

Mai þii minte cartea lui Orwell, 1984? Un uni-vers totalitar fãrã fisurã este cel în care nici o legã-turã afectivã pozitivã nu mai este cu putinþã. Forþalui Winston vine, în aceastã lume devastatã de supra-veghere ºi spaimã, din faptul cã o iubeºte pe Juliaºi cã aceastã iubire este singura care nu poate fi con-trolatã. Rãmasã ultimul refugiu al libertãþii, ea tre-buie de aceea nimicitã. Vulnerabil în mod absolut

124

nu este decât un individ singur. Într-un univers do-minat de urã, de suspiciune ºi de fricã, iubirea esteun scandal (grecescul skandalon înseamnã cursa pecare i-o întinzi cuiva). Big Brother, arhitectul univer-sului totalitar din cartea lui Orwell, nu cade în aceastãcursã. El ºtie cã o simplã picãturã de iubire poatetopi un ocean de urã. ªtie cã iubirea este subversivã,de vreme ce, într-o lume omeneºte atomizatã, eauneºte. Ca în viziunea lui Empedocle, în care, dupãce Ura pune treptat stãpânire pe univers, îl umpleºi totul pare saturat de ea, Iubirea, dacã apucã sã in-tre în scenã, terminã prin a rãsturna raportul ºi alua, ea, în stãpânire întreaga lume.

Jurnalul de la Pãltiniº a fost acest skandalon, aceastã„cursã“ întinsã în mod inocent (cãci neplãnuitã caatare), în care au cãzut constructorii unei lumi dincare iubirea – ºi cu atât mai puþin una afiºatã publicºi pentru o persoanã publicã, alta decât singura ofi-cial iubitã – trebuia sã lipseascã. Aceastã iubire erasubversivã nu numai pentru cã unea în jurul cuiva,ci ºi pentru cã deschidea un drum al speranþei cãtrealtceva decât lumea realã. Pe scurt, ea propunea oalternativã la un univers închis. Cu ajutorul lui Noica,ºi oarecum în pofida lui, scrisesem o subversivãpoveste de iubire. „Filozofia adolescenþei“, la carevisam la 20 de ani, se împlinise acum, ca romantismcultural, într-o formã de maturitate. ªi, fãrã sã ºtiu,verificasem, pentru prima oarã într-un spaþiu public,forþa ascunsã în paginile adolescentinului meu jur-nal, forþa inimii mele. Oricât de prezumþios – saude ridicol – poate suna aceastã afirmaþie, nu mã în-doiesc nici o clipã cã lucrurile au stat aºa.

125

XI. Treptele de marmurã neagrã din Dr. Lister –Pe urmele lui Ulise

Mai þii minte, dragul meu, treptele de marmurãneagrã din Dr. Lister? La drept vorbind nici nu ºtiudacã nu erau mai degrabã dintr-un mozaic turnat,pentru cã niºte vagi puncte de irizaþie argintie pã-reau sã-ºi facã loc ici ºi colo în suprafaþa lucioasã ºitotodatã caldã a pietrei. Erau în orice caz trepte ade-vãrate, late ºi largi, de vilã cu parter ºi douã etajedin Cotrocenii anilor ’30, când arhitecþii încã maiºtiau sã deseneze case care nu semãnau niciodatãunele cu altele. Ne-am mutat în ea la sfârºitul anilor’40, dupã ce pãrinþii mei vânduserã un apartamentcumpãrat cu ani în urmã din zestrea mamei de laCezieni, satul pãrinþilor ei, aºezat pe Teslui, la 10 kmde Caracal.

Pânã atunci locuiserãm tot în Cotroceni, într-undemisol spaþios din Dr. Tomescu. Deºi nici nu împli-nisem vârsta ºcolii, când s-a produs mutarea, lucrulse pare cã nu m-a lãsat deloc indiferent. Plângeamliniºtit într-un colþ al casei din Tomescu, cu faþa laperete, ºi spuneam cã am de gând sã rãmân singuracolo. M-am liniºtit când mi s-a explicat cã ne mutãmdoar cu o stradã mai departe, la douã minute dis-tanþã, ºi cã voi putea veni oricând sã mã joc „în curtea

126

mea“. Mama m-a dus de mai multe ori sã-mi aratenoua casã ºi sã mã conving cât de aproape e. M-apus sã citesc cifrele mari, de alamã, placate pe faþadacasei, în stânga uºii de la intrare. E noua ta adresã,mi-a spus. De aceea, deºi la început m-am uitat laele doar în treacãt ºi nelãsând sã se vadã cã mi-arstârni un oarecare interes, „6“ ºi „9“ sunt primelecifre care mi s-au întipãrit în minte. Iar „Dr. Lister69“ sau, mai simplu, „Lister 69“, a rãmas apoi adresaexistenþei mele, un fel de numãr-matricol al înre-gimentãrii mele în condiþia umanã de pe aceastãplanetã. Cu vremea, ea a ajuns sã facã parte dintredeterminãrile obligatorii ale vieþii mele, aºa cumfãceau parte culoarea ochilor, sexul sau limba pe careo vorbeam. E clar cã am ajuns sã þin la adresa astamai mult decât la un titlu de nobleþe. Am purtat-oprin lume aºa, ca pe un blazon, ani ºi ani la rând, cumult dupã ce, cãtre sfârºitul celui de al treilea dece-niu de existenþã, a trebuit sã mã mut lângã HalaTraian. Pesemne cã cineva o gravase în rãrunchiifiinþei mele, de vreme ce pãrãsirea Cotroceniului aechivalat aproape cu o plecare în exil. „Lister 69“devenise adresa adreselor, cea pe care o visam decâte ori eram plecat de acasã ºi pe care o regãseamde fiecare datã cu un þipãt interior de bucurie. Mãsuspectez cã din cauza ei nu mi-a trecut nici o clipãprin minte sã rãmân în Germania, atunci când aº fiputut prima datã s-o fac. Þin minte de asemenea câtde mult am suferit la sfârºitul anilor ’80 din pricinazvonului (revenea cu o insistenþã sporitã) cã, dupãUranus, Ceauºescu avea sã ºteargã de pe faþa pãmân-tului Cotroceniul. Visam noaptea cupe uriaºe de exca-vator care îmi scormoneau mãruntaiele, ºi vizitele

127

mele în Dr. Lister, unde locuiau în continuare toþiai mei ºi unde veneam cu bicicleta, coborând pecheiul Dâmboviþei, cel puþin de douã ori pe sãptã-mânã, aveau tot mai mult gustul unui sfârºit delume. Pe scurt, adresa asta, dupã cum sper cã ai înþe-les, n-aº fi schimbat-o pe nici una dintre adreselecelebre ale Terrei ºi pe nici una dintre adresele lacare, de-a lungul vieþii, mi s-a întâmplat sã locuiesco perioadã mai lungã de timp: la Heidelberg, Paris,Freiburg sau Lugano.

Mutarea s-a fãcut aºadar fãrã traume ºi acum stã-team cu toþii, mama, tata, bunicii, sora mea Mihaelaºi cu mine, la etajul I al acestei vile impozante, într-unapartament cu cinci camere ºi cu o terasã deschisã,care dãdea cãtre stadionul „Finanþe-Bãnci“, botezatulterior, sub comuniºti, „Progresul“. Treptele de care-þivorbesc – cred cã le-ai uitat de când ai fost ultimaoarã acolo – m-au impresionat de la bun început ºi,în cei peste 20 de ani cât am locuit „în Lister“, darºi apoi, de câte ori veneam sã-mi vizitez adolescenþaºi tinereþea, nu s-a întâmplat nici mãcar o datã sãpãºesc pe ele fãrã sã am convingerea cã, totodatã,drumul meu cãtre etajul I era ºi unul cãtre surseleneclare ale existenþei mele. De fapt, fiecare treaptãera pentru mine o tipsie a timpului. Întârziam pefiecare în parte, cãlcând peste frumuseþea ei neagrãºi demnã, pânã când una dintre ele ceda sub rugã-mintea pasului meu ºi se transforma într-o trapãmisterioasã. Urcând cuminte cãtre uºa de la etajul I,treceam de fapt solemn pragul unei epoci la sfâr-ºitul cãreia mã nãscusem: epoca normalitãþii pier-dute ºi a tinereþii pãrinþilor mei. Intram în „interbelic“.Istoria actualã, istoria în care ajunsesem sã trãiesc,

128

mohorâtã, mizerabilã ºi înfricoºãtoare, se cãznea,dupã ce mã expulzase de pe teritoriul acestui timpdevenit deja mitic, sã-i ºteargã contururile. Eu i lerefãceam, mângâind pur ºi simplu cu privirea contu-rurile treptelor negre. Erau niºte trepte cu adevãrat„burgheze“! Puteai sã le urci ºi sã le cobori fãrã efort,cu pas egal ºi lejer. De îndatã ce deschideam uºamasivã de metal a vilei ºi pãºeam în casa scãrii, mãsimþeam preluat de ele. Primele zece trepte te adu-ceau în dreptul uºii din lemn furniruit în negru, dela parter. Admiram de fiecare datã când, ajuns pe acincea treaptã, ochii îmi cãdeau pe el, mânerul sfe-ric, bine ºlefuit, din crom lucios, fixat pe latura stângãa uºii. Scara fãcea apoi o buclã spre dreapta, ºi ur-mãtoarele zece trepte te depuneau pe platformalargã ce marca jumãtatea drumului dintre parter ºietajul I. Odatã ajuns acolo dãdeai cu ochii de un vastpervaz, placat ºi el cu acelaºi mozaic negru ºi încãr-cat cu ghivece mari din care se revãrsau asparaguºi.Din dreptul acestui pervaz pornea un vitraj pe douãniveluri, care îmbrãca colþul clãdirii ºi care sfârºeala jumãtatea casei scãrii dintre cele douã etaje. Dato-ritã lui, scara era tot timpul scãldatã în luminã, iarvãzutã din afarã, aceastã escaladã de sticlã jivratãîi dãdea vilei întreaga ei personalitate ºi un aer de mo-dernitate pe care trecerea timpului îl accentua. Prince alchimie stranie spaþiul acestei scãri, în care seîntâlneau negrul treptelor ºi al uºilor, albul imaculatal pereþilor ºi griul geamurilor mate din vitraj, deve-nea un superb tunel al timpului care mã conduceala „celãlalt“ mal al istoriei, cel al unor valori de ome-nie pe care mã încãpãþânam sã le consider eterne?

129

Acest tunel al timpului pe care îl traversam zilnicºi-a lãsat pe mine pulberea lui finã ºi m-a dat apoide gol în tot restul vieþii. Fãrã sã mã fi nãscut „îninterbelic“, îi purtam pecetea, miroseam a el, pãreacã vin din el ca dintr-o a doua existenþã de care fuse-sem îndrãgostit ºi cã, acum, mã rãtãcisem într-o lumecare în mod evident nu-mi aparþinea. În urma meastãruia, ca un parfum greu, dâra impurã a „bur-ghezului“ care, fãrã sã fi fost vreodatã, continuamsã fiu. Toatã viaþa mi-am cãutat, asemeni unui câinecare a fost aruncat la sute de kilometri de casã ºi carese încãpãþâneazã în tot restul zilelor sã o regãseascã,aceastã lume din care fusesem gonit înainte de a intraîn ea. Fantasma acestei lumi, pe care în mod cert nuo cunoºteam decât din vis ºi pe care voiam cu oricepreþ s-o întâlnesc într-o bunã zi în realitate, este fãrãdoar ºi poate cea care m-a purtat prin viaþã, pe carem-am sprijinit ºi în care, în momente de maximãrestriºte, m-am refugiat sistematic. „Dr. Lister“ era„adresa adreselor“ pentru cã era mai mult decât ocasã. Era un adãpost al istoriei, o citadelã.

Ce just gândea Ceauºescu cã pânã la urmã totul,aici, trebuia demolat! În primul rând treptele. Uitã-teºi tu câtã cantitate de memorie pot sã depoziteze înele! Uitã-te ce ravagii de „reacþionarism“ au fãcutîn mine! Când vrei cu adevãrat sã distrugi o lume,trebuie sã începi cu stimulii materiali ai memoriei.Casele copilãriei sunt prin excelenþã un asemeneastimul. Ele sunt purtãtoare de lume. Dacã nu poþisã le distrugi din prima clipã, meritã sã începi prina le macula. Aici, am avut o ºansã în plus. Pentrucã stãteam ºase inºi în patru camere, s-a consideratcã nu aveam „spaþiu excedentar“ ºi nu ni s-au bãgat

130

„locatari“ în plus. ªi aºa se face cã scara din Listera rãmas imaculatã. Pe treptele negre nu au cãlcatcizmele miliþienilor ºi nici ale consilierilor sovietici,aºa cum s-a întâmplat cu casa de vizavi, strãjuitã dedoi mesteceni, în faþa cãreia trãgea dimineaþa un Zil,limuzina sovieticã a vremii. La tipul care se urca înel, un ofiþer sovietic de grad înalt, am vãzut primadatã pantaloni cu vipuºcã. Pe treptele negre nu auurcat activiºti cu ºapcã ºi nici noii „procurori ai po-porului“, aºa cum s-a întâmplat pe scara, tot cu treptenegre, care ducea la apartamentul mamei MonicãiLovinescu din Bulevardul Elisabeta. Aici, în Lister,totul a rãmas pradã memoriei mele, siglã a unui teri-toriu care refuza sã se lase scufundat în apele uitãrii.

Numai cã existenþa acestui „adãpost al istoriei“,cum l-am numit, a fost fãcutã posibilã datoritã cuiva.A venit, cred, timpul sã-þi vorbesc despre bunica tadin partea tatãlui. Adicã despre mama mea. Pânãacum n-am avut curajul s-o fac. Tot ce stã prea aproapede noi e greu de comentat. Gândeºte-te ce ai facedacã þi s-ar cere sã vorbeºti despre propria-þi mânã.Sau despre piciorul tãu. Cum ai putea sã comentezifãrã rest ceva atât de înalt ºi de misterios? Existãaºadar o pudoare în faþa necomentabilului. Întrebatodatã de ce nu scrie despre Evanghelii, Noica a rãs-puns cã nu orice poate fi hermeneutizat, atins cupropriul tãu gând, ºi cã textele sacre fac parte dintrecele care nu trebuie tulburate prin cuvintele noastre.

În privinþa mamei, pentru cã este în ea ceva denecuprins vãzut dinspre mine, aº fi preferat sã tac.Dacã nu o fac este pentru cã, fãrã cuvintele mele, eava dispãrea din memoria „noastrã“. Or, lucrul ãstaar fi o crimã ºi, cum se pare cã deocamdatã sunt

131

singurul care ar putea vorbi despre ea, sunt ºi sin-gurul care, tãcând, ar putea sã o comitã. ªi voi spuneatunci ce a spus Monica Lovinescu când a vorbitdespre mama ei, Ecaterina Bãlãcioiu: „Ori de câteori e vorba de ea, îmi vine sã mã precipit: mi-e teamãcã nu voi ajunge niciodatã s-o numesc destul, sã-idãruiesc chipul ºi firea de excepþie celorlalþi, ca sãnu piarã odatã cu mine, singura depozitarã a mi-nunii care a fost ea.“

ªi mie îmi vine sã mã precipit, când e vorba demama, dar deocamdatã numai pentru a-þi dãrui þiechipul ºi firea ei de excepþie, „minunea care a fostea“. Iar lucrul ãsta se întâmplã pentru cã în fapt vreausã te sporesc scormonind în trecutul tãu, sã te am-plific, trecându-þi un sens al continuitãþii pe careîndeobºte nu-l descoperim decât în anii târzii aivieþilor noastre, atunci când, deodatã, avem reve-laþia cã venim de undeva ºi cã viaþa celor care ne-auprecedat ºi ne-au fãcut cu putinþã devine importantãpentru a ne înþelege cât de cât pe noi.

Trebuie sã ºtii cã m-am apucat sã-mi fac o casã,ºi asta nu atât pentru a-mi creºte confortul (cele douãcamere din Lucaci mã satisfac întru totul), cât pen-tru a închide convenabil, pe cont propriu, bucla vieþiimele. Iar pentru asta era nevoie sã mã întorc înCotroceni, în locul în care am început sã exist cafiinþã dotatã cu memorie ºi din care la un momentdat a trebuit sã plec, rãmânând sã sufãr de atuncide boala romanticã a „nostalgiei“, de „durerea“(alghia) pe care þi-o provoacã dorul „întoarcerii(nostos) acasã“. Trebuia sã mã întorc.

Nimic, desigur, nu este întâmplãtor ºi cu atât maipuþin întoarcerea mea acolo: cum de-am gãsit o fâºie

132

de pãmânt tocmai vizavi de prima casã în care, înurmã cu fix ºaizeci ºi doi de ani, m-am instalat cu toþiai mei în Bucureºti, pe Dr. Tomescu? Nu e întâm-plãtor nici faptul cã primul text pe care l-am scrisla începuturile vieþii mele în filozofie a fost tocmaipe tema „motivului întoarcerii (nostos) în culturaeuropeanã“, proiect ambiþios ºi iresponsabil ce plecade la obsesia întoarcerii în Ithaca a lui Odiseu ºi visasã devinã în final o nostologie, o metafizicã atotcuprin-zãtoare a revenirii. ªi, iarãºi, cred cã nu e întâmplãtorcã prima mea „ieºire în public“, la vârsta de 15 anineîmpliniþi, s-a produs tot în marginea lui Odiseuºi a nevoii sale irepresibile de a-ºi regãsi oikos-ul, casaoriginarã. Iatã de ce, înainte de a-þi vorbi despre bu-nica ta, am sã fac un popas pentru a-þi povesti primamea întâlnire cu Odiseu ºi cu obsesia întoarceriilui acasã.

La începutul adolescenþei mele exista un concurstransmis la radio, cred cã sãptãmânal, care se numea„Drumeþii veseli“. Concursul era între clasele adouã licee diferite, avea loc în Sala ARLUS de pestrada Batiºtei, totdeauna duminica la ora 11 ºi mizalui era o bicicletã ºi o excursie: bicicleta era pentruelevul care trecea cu bine de toate întrebãrile con-cursului, iar excursia (la munte) era recompensa pen-tru clasa elevului câºtigãtor. Se pregãteau, cu câtevaluni bune înainte, câte trei elevi de fiecare clasã, temaera una de culturã generalã ºi clasele concurente erauplasate în rândurile din faþa scenei, pe cele douãaripi ale sãlii, de unde urlau ºi aplaudau dupã fie-care rãspuns reuºit, încurajându-ºi reprezentantul.

Cel care conducea aceastã sarabandã culturalã,punând pe un ton meºteºugit întrebãrile ºi încingândatmosfera, era profesorul de literaturã românã de

133

la liceul Sava din Bucureºti, Nicolae Saftu. Înalt,zvelt, blond, cu pãrul uºor ondulat ºi cu privirea flu,avea un talent aparte în a induce emoþia – prin sa-vante schimbãri de ritm în vorbire (când silabiseacuvintele, când, precipitându-le, le fãcea sã se reversepeste auditoriu într-un ºuvoi ameninþãtor) – atât înconcurenþi, cât ºi în mãmicile elevilor, care tremurauîn salã. Ce mai, datoritã emisiunii sale duminicale,devenise celebru. Nu era puþin lucru sã urci pe scenãalãturi de el. Concursurile aveau loc între licee dintoatã þara, dar cele dintre liceele cu tradiþie ale Bucu-reºtiului – Sf. Sava, Gheorghe Lazãr, Spiru Haret,Dimitrie Cantemir, Iulia Hasdeu ºi altele – aveau celmai mare rãsunet. Transmise la radio, cum ziceam,date fiind harul prezentatorului ºi temele culturalepasionante, dar ºi aspectul de coridã pe care îl luaînfruntarea dintre licee, ele se bucurau de o realãpopularitate. Emisiunea era urmãritã de sute de miide oameni ºi þin minte cã la noi în casã toatã lumeao asculta cu sfinþenie.

Ei bine, la sfârºitul primei clase de liceu, cam pevremea când plãnuisem sã mã sinucid în braþeleiubitei mele pe un soi de tatami improvizat din crini,am fost anunþaþi cã în urmãtoarele luni, dupã va-canþa de varã, liceului Lazãr i-a venit rândul sã par-ticipe la concursul „Drumeþii veseli“. ªi asta cu cine?Cu nimeni altul decât cu liceul Sava, aºadar cu unadintre clasele profesorului Saftu însuºi. Cele douãlicee din Bucureºti, despãrþite între ele doar de grã-dina Ciºmigiului, aveau sã se înfrunte nu peste multãvreme, disputându-ºi încã o datã chestiunea, nici-odatã tranºatã, a celui mai celebru colegiu bucu-reºtean. Tema: Pe urmele lui Ulise. Clasa aleasã: a IX-a.

134

Iar dintre cele ºapte clase paralele de „a noua“, tocmaiclasa în care urma sã mã aflu când va fi avut locconcursul: a IX-a C! (Ceea ce atunci mi s-a pãrut afi un miracol avea o explicaþie extrem de simplã:eram coleg cu nepoata directoarei liceului ºi totodatãsecretarã a „organizaþiei de bazã“, tovarãºa profe-soarã Antoci, de geografie.)

Cum tema a fost consideratã una de istorie anticã,sarcina de a forma echipa liceului Lazãr ºi de a-i pre-gãti pe cei trei elevi pentru concurs a revenit pro-fesorului de istorie Aurel Iordãnescu, sorbonard,neîndoielnic cel mai faimos profesor al ºcolii. Erascund, îndesat ºi, totuºi, cu un mers elegant, îmbrã-cat întotdeauna în costum gris-fer la douã rânduri,cu batistã albã la buzunarul de la piept, pipãindu-ºiperiodic reverul drept al hainei sã vadã dacã estecorect petrecut peste cel stâng. Avea un cap frumos –de împãrat roman, mi se pãrea mie, fãcut numai dinlinii drepte – fruntea întinsã mult spre locul de undeîncepea pãrul grizonat, bine întins pe þeastã ºipieptãnat pe spate. κi mângâia când ºi când tâm-pla dreaptã, pentru a se asigura cã fiecare fir de pãreste la locul lui. Privirea, care venea din spatele unorlentile groase, era scânteietoare ºi severã. Când îºiscotea ochelarii sã-i ºteargã, cãpãta dintr-odatã aerulacela neajutorat al miopilor care întrerup o clipãcontactul cu lumea. Atunci intuiai în el ºi marea luibunãtate, ºi iubirea pe care ne-o purta ca dascãl. Zâm-bea reprimându-ºi în primã instanþã zâmbetul ºi, dinpricina asta, buzele ºovãiau o clipã, strângându-seuna în alta, înainte de a elibera primul surâs. De lael am învãþat ce înseamnã prestigiu profesoral ºiþinutã în faþa unei clase, cum se miºcã mâinile în

135

public, cum se priveºte în ochi auditoriul ºi cumtrebuie rãspicate cuvintele. Tot de la el, în cei patruani cât ne-a predat istoria lumii ºi pe cea a româ-nilor, cum aratã economia unei expuneri ºi cumtrebuie sã rãmânã tabla în urma ta, la ieºirea din clasã.Am ºi acum în minte, sculptate caligrafic, schemelede la lecþia „Secolul lui Pericle“ sau de la cea despre„Rãzboaiele napoleoniene“.

„Domnul profesor Iordãnescu“ – nimãnui nu-itrecea prin cap sã-i spunã „tovarãºul profesor“ – i-aales, cãtre sfârºitul ultimului trimestru, cu gândulsã se pregãteascã peste varã, pe „cei trei“: pe Anda,nepoata directoarei (era cea mai bunã din clasã), peAlexandru Cizek (era cel mai bun latinist ºi cel maitare la istorie) ºi, fãrã sã înþeleg nici pânã azi de ce,pe mine. Ce Dumnezeu o fi vãzut profesorul Iordã-nescu la mine? Mã consideram mediocru. Note marinu aveam decât la românã, la istorie ºi la sport. Înplus, fiind de o timiditate morbidã, exploatam prostceea ce ºtiam. Mama, de la care moºtenisem neîncre-derea de sine, nu ºtiuse cã cele douã mari principii,nescrise niciunde, ale pedagogiei erau: sã-i spuicopilului tãu cât de des poþi (ºi niciodatã nu erade-ajuns) unu, cã îl iubeºti ºi doi (asta mãcar din cândîn când) cã e un copil bun, frumos ºi inteligent. Câteocazii ale vieþii nu pierdem din cauza acestei necul-tivate încrederi în noi! ªi din cauza asta viaþa devineo pradã a celor care, dotaþi doar cu tupeu, fac prostîn locul nostru ceea ce noi nu ºtim cã putem face bine.În ce-l priveºte pe tata, el se mulþumea sã-mi arunceîn treacãt, când se întorcea de la birou, un „Pune,mã, bãiatule, mâna ºi învaþã, cã ai sã ajungi strun-gar!“, lucru care, pe lângã proasta relaþie pe care m-a

136

fãcut s-o am cu strungul întreaga viaþã, mi-asurpat pânã ºi ultima brumã de încredere pe care aºmai fi putut-o avea în mine.

Aºadar, domnul Iordãnescu m-a ales în lotul celortrei. Nu Noica, ci el a fost primul om din viaþa meacare m-a ales, care a mizat pe mine ºi care, astfel, m-afãcut sã simt prima tresãrire a eului ce-l purtam înmine ca pe un fãt. ªansa sã urc, în final, primul pescenã pentru a-mi reprezenta clasa ºi liceul era,desigur, aproape nulã. Eram doar o rezervã, mi-amspus. ªi totuºi, peste varã m-am aruncat cu o pa-siune fãrã margini „pe urmele lui Ulise“. Lucrurilecreºteau unele din altele. Am început cu cititul de-afir a pãr a celor douã epopei homerice ºi mi-am fãcutschema fiecãrui cânt. Apoi am învãþat toatã mito-logia greacã. Ajunsesem sã ºtiu numele celei maimãrunte nimfe de a cãrei fiinþã era legatã memoriaunei stânci, a unui izvor sau a unui luminiº de pã-dure. Îmi desenasem mare, lipind între ele maimulte foi, harta Greciei, a Asiei Mici ºi a SuduluiItaliei, marcând apoi în diferite culori traseele întor-tocheate ale periplului odiseic. Iar prin lumea zeilor,am pãtruns pe teritoriul artei eline. Reþinusem pla-nurile celor mai importante temple ºi ºtiam sã deo-sebesc stilul atic al unei coloane de cel ionic saucorintic dintr-o aruncãturã de ochi. (Multã vreme,mai târziu, îndrãgostit de lumea aparenþelor fru-moase, nu am acceptat ca obiect al intereselor meleerotice decât femeile care îmi lãsau impresia uneicoloane ionice în miºcare.) Puteam, în sfârºit, sã pero-rez despre scenele reprezentate pe frizele ºi meto-pele ateniene, delfice sau olimpice. În Istoria artei alui Tafrali, pe care o aveam în casã, am descoperit

137

planurile templelor egiptene de la Karnak ºi Luxorºi le-am comparat cu cele eline. Am trecut apoi lainventarierea tuturor operelor moderne – de la celeliterare sau muzicale ºi pânã la cele plastice – in-spirate din motivele odiseice. Nemaiºtiind unde sãmã opresc, am intrat pe teritoriul filologiei ºi am datcu nasul prin critica textului homeric. Am inventariatapoi toate traducerile moderne ale epopeilor home-rice cu anii traducerii ºi numele traducãtorilor. Nuºtiu unde aº fi ajuns dacã vacanþa de varã nu ar fiavut un sfârºit.

Acum, când privesc în urma mea, nu cred cã amtrãit vreodatã o bucurie mai purã ºi pornitã dintr-onehãmesealã mai mare decât am trãit atunci când,la 14 ani, am intrat în lumea culturii pe poarta ei ceamai plinã de mãreþie, fantezie ºi mister: lumea gre-cilor lui Homer. Întrucât lectura textului homeric eraînsoþitã de imaginea statuilor din epoca clasicã ºiîntrucât mi-i reprezentam lesne pe eroi ºi, deopo-trivã, pe zeii care-i asistau, în mintea mea se împle-teau în permanenþã douã senzaþii contradictorii: una,„heracliteicã“, alimentatã de dinamica trepidantã aaventurii odiseice ºi a textului care o relata, o lumeîn care nu exista odihnã ºi în care totul apãrea la viaþãpentru a fi înghiþit de îndatã în vâltoarea evenimen-telor ulterioare; cealaltã, „eleatã“, alimentatã de lu-mea stabilã a zeilor, stabilã nu pentru cã ei ar fi fostleneºi sau nemiºcaþi (dimpotrivã, viteza cu care sedeplasau pe deasupra câmpurilor de luptã troienesau aceea cu care îºi schimbau locul în univers fãceadovada unei energii inepuizabile ºi vãdea o impli-care pasionalã aproape infantilã, de copii eterni, înhârjoneala oamenilor), ci pentru cã semnificaþiile lor

138

erau neclintite ºi ordonau lumea. Iarãºi, m-a izbit,privindu-i pe zeii greci de aproape ºi cu prospeþimeaminþii de atunci, cum se împãrþeau – dupã felul încare „þineau“ cu un combatant sau altul – pe tabereºi cum certurile dintre ei îºi aveau sursa, în mod para-doxal, în înfruntãrile omeneºti. Lumea zeilor „atârna“de cea a oamenilor ºi aceasta pãrea, într-un raportcomplet rãsturnat, sã fie adevãrata ei sorginte. Ast-fel, limita care ne desparte pe noi, muritorii, detranscendenþã, se ºtergea în mod miraculos. Zeii„aveau treabã“ în mãsura în care intrau în detaliilevieþilor omeneºti ºi putem spune cã ei „locuiau“laolaltã cu oamenii; fãrã aceºtia, rolul lor se pierdeaîn nedeterminat, iar lumea lor ar fi devenit nesãratãºi lâncedã. Urmarea era cã zeii deveneau „omeneºti“,în vreme ce faptele oamenilor asistate de un zeu saualtul cãpãtau mãreþie. Cel mai tare îl invidiam peUlise însuºi cã o avea pe Atena alãturi ºi, o vreme,am trãit ca ºi cum zeiþa-fecioarã (pe care o iubeam,dar de care îmi era ºi puþin fricã) ar fi apãrut din-tr-un nor, pentru a mã sfãtui în momentele de cum-pãnã ale zilelor mele. De atunci, cred, am rãmas cunevoia ºi superstiþia asistãrii mele dintr-un locnevãzut, ºi dacã nu am prea ºtiut sã mã descurccu Dumnezeu, în schimb cu îngerii ocrotitori am statîntotdeauna bine. ªi tot de atunci am rãmas cu cre-dinþa cã sfatul de tainã cu un neaparþinãtor al acesteilumi – pe cât posibil cu un prieten dispãrut sau cuun strãmoº îndrãgit transformat în „spirit bun“ –este cel mai frumos lucru care i se poate întâmplaunui muritor.

Când, toamna, am început clasa a IX-a, am fostanunþaþi cã înfruntãrii noastre cu liceul Sf. Sava îi

139

va veni rândul abia în primãvara anului urmãtor.ªi, într-o sãptãmânã a lunii aprilie, când cireºii, viºiniiºi corcoduºii se acopereau de flori, iar Ciºmigiulexploda pur ºi simplu de mulþimea petalelor gal-bene, roz ºi violete, profesorul Iordãnescu, asistat dedirectoarea ºcolii, ne-a anunþat la sfârºitul orei cãînfruntarea noastrã cu liceul Sava va avea loc dumi-nica urmãtoare ºi cã primul (ne ascultase în câtevarânduri sã vadã ce ºtim) voi urca pe scenã eu, apoi,dupã cele trei întrebãri iniþiale, dacã voi fi rãspunsla ele, îi voi ceda locul Andei, urmând ca Cizek sãurce pe scenã pentru ultimele trei întrebãri.

ªi a venit duminica urmãtoare. Era Paºtele. Laprânz, imediat dupã concurs, eram invitaþi, întregfamilionul, la masã la o veriºoarã a tatei al cãrei numemã fascina de mic copil: tanti Oiþana. Când am ajunspe Batiºtei, sala gemea de lume: elevi gãlãgioºi dela cele douã licee, profesori, pãrinþi, echipe ale radio-difuziunii... În sala capitonatã cu catifea viºinie dom-nea un zumzãit continuu, care creºtea ºi scãdea învaluri. Am privit scena cu cortina ridicatã ºi cu treimicrofoane instalate în centru, cel din mijloc, înãl-þat cu câteva palme, dominându-le pe celelalte douã.La gândul cã în curând mã voi afla acolo, gura aînceput sã mi se usuce. I-am cerut mamei o bom-boanã. Niciodatã nu mã simþisem atât de singur ºide nenorocit. Examenele pe care le dãdusem pânãatunci aveau ca unic public comisia, dar nu acelesute de perechi de ochi care, în scurtã vreme, urmausã se holbeze la mine, cel cãþãrat pe scenã ºi fãrãputinþa de a mã ascunde undeva. Aveam sã trãiescun soi de arest în public. ªi, atunci, a încolþit în minegândul cã orice expunere de acest fel a unui ins în

140

faþa unei mulþimi este o forþare a naturii umane, cãstrãmoºii noºtri, care or fi fost ei, nu treceau prinasemenea ºocuri. Plecau la vânãtoare pur ºi simplu,dupã ce ºeful, din mijlocul hoardei (sau poate cãþãratpe o stâncã), le spunea în puþine cuvinte ce arefiecare de fãcut.

În acelaºi timp, gândul cã voi fi scos din rând ºiînãlþat deasupra sãlii, cã muncisem cu o bucurie fãrãpereche, luni ºi luni la rând, cã eram drogat de lumeagrecilor, cã îi iubeam ºi cã înaintasem pe un drumpânã departe, pesemne pânã foarte departe, fãrã sãºtiu cât de departe, de vreme ce nu puteam sã com-par cu nimic mersul ãsta singuratic al meu – abiapodiumul acela înspãimântãtor, nu-i aºa?, pe careurma sã mã caþãr, avea sã-mi spunã cât de departeajunsesem pe acel drum –, îmi dãdea ºi un alt sensal singurãtãþii mele, nu numai unul alcãtuit dinspaime, nesiguranþe ºi pudori, ci ºi unul în care seadunase toatã singurãtatea sutelor de ore petrecutecu Homerul meu, cu templele mele, cu zeii, eroii, nim-fele, lotofagii ºi ciclopii mei. Atunci, în vara în caream stat închis în casã înconjurat de cãrþi, dicþionareºi hãrþi, am început sã descopãr (dar era abia un licãrîn zarea neclarã a vieþii mele) cã eram capabil sã îmiadun întreaga fiinþã – ºi pentru un timp nedefinit –în orice lucru ce-ar fi avut darul sã mã îngroape înplãcere. Totul putea fi fãcut, totul, dacã era scãldatîn orizontul unui timp din care mãsura efortuluidispãruse. Eram o fiinþã a nesaþului ºi, cotropitã debucurie purã, întreaga mea vitalitate s-a putut strângeatunci, ca într-un vârf de lance, într-un singur punct.Dar nu pot spune cã am conºtientizat, tot atunci, cevadin toate astea. Aveam încã inocenþa naturii care

141

acþioneazã neîngrãditã de nimic, aºa cum cred cã oaveai ºi tu la 19 ani când te-ai avântat, mãcinat deo patimã fãrã nume, în învãþarea primilor douã miide kanji ai limbii tale japoneze. Aceste eforturi fãcutede dragul a ceva ne marcheazã, cred, pentru restul vieþiiºi ne pregãtesc calea unui ºir de isprãvi care, dacãsunt destul de multe, capãtã de la un moment datconfiguraþia unui destin. Ca bun dascãl, profesorulIordãnescu pesemne cã întrevãzuse încrâncenareace stãtea la pândã în adolescentul amorf care eram.

Tot ce a urmat s-a petrecut într-o stranie desprin-dere de lumea înconjurãtoare, într-o formã de plu-tire a minþii pe o singurã undã, cea pe care o nãºteafiecare întrebare a profesorului Saftu, urmatã de în-datã de ticãitul implacabil al metronomului menitsã numere cele zece secunde acordate de regula con-cursului pentru gãsirea rãspunsului potrivit. Concu-rentul meu, elevul de la Sava, era un bãiat înalt, cuvocea tãrãgãnatã ºi domoalã, cu un nas frumos de-senat ºi cu o pieptãnãturã îngrijitã ºi puþin înfoiatã,care îi dãdea un aer de elev premiant. Cred cã îlchema, ca ºi pe tine, ªtefan. Am trecut amândoi cubine de primele trei întrebãri. Galeriile celor douãlicee funcþionau în plin, urlând ºi scandându-nenumele. „Continui?“, l-a întrebat animatorul con-cursului pe ªtefan. „Continui“, a rãspuns el. „ªiGabriel?“ Am întors capul înspre culise, acolo undeaºteptau colegii mei. Am vãzut-o pe Anda fãcân-du-mi semn cu mâna sã rãmân. Pe de altã parte, îmiziceam cã e o laºitate sã-mi abandonez adversarulîn plinã încleºtare a luptei. „Da“, am rãspuns. ªitransa a continuat. Totul îmi pãrea deodatã ne-spus de uºor ºi nu ºtiu când ne-am pomenit,

142

amândoi concurenþii, cu cele nouã întrebãri în urmanoastrã, cu 180 de puncte câºtigate ºi gata sã primimîn plin seria celor cinci întrebãri-fulger de câte cincipuncte fiecare.

Rãspunsul trebuia sã vinã de îndatã ce întrebareafusese formulatã. Totul a mers strunã, când, ca unfãcut, ªtefan s-a poticnit la ultima întrebare. Galerialãzãristã a intrat în delir. Agonisisem acum fiecaredouã sute de puncte, dar eu mai aveam în faþa meao întrebare, ultima mea întrebare. Dacã ºtiam sãrãspund, Lazãrul câºtiga cu 205 la 200. „La poartaInfernului, începe profesorul – ºi glasul lui executãun tremolo urcãtor –, stau de pazã doi câini. Numelelor este...“ „Cerberi!“ rãspund cu sufletul la gurã.„Greºit! ªtefan ºi Gabriel au câte 200 de puncte,amândoi concurenþii câºtigã câte o bicicletã Victoriaºi ambele clase câte o excursie!“ Asistam pentruprima oarã la mãsluirea în public a unui rezultat.Întrebarea fusese simplisimã, oricine, îmi spuneam,putea rãspunde la ea: Hades-ul era pãzit de Cerberiºi asta era tot atât de adevãrat pe cât faptul cã zã-pada era albã. Am înþeles însã cã „liceul lui“, liceulla care domnul Saftu era profesor, nu putea sã piardã.Trãiam, nu-i aºa?, într-o lume bunã, molcomã, îngã-duitoare, în care nimeni nu trebuia sã sufere ºi încare toþi trebuiau sã fie rãsplãtiþi. Iar dacã premiulera unic, precum în cazul nostru, se putuse gãsi ocale, pe spatele bieþilor Cerberi – alungaþi într-o cli-pitã de profesorul Saftu din locul pe care-l ocu-paserã în eternitate la porþile Infernului –, pentrua-l împãrþi frãþeºte. Bicicletele au apãrut ca prinfarmec din culise, cu cadrul ºi ghidonul înfãºurateîn hârtia groasã, maro, a ambalajului. Simt ºi acum

143

în nãri mirosul de cauciucuri noi ºi de vaselinã pecare cele douã „Victoria“ îl rãspândeau în jur. Amfost fotografiaþi.

Când am coborât de pe scenã, în faþa mea a apã-rut directoarea liceului, „tovarãºa Antoci“. Era vân-joasã ºi cu o cãlcãturã grea. Respira acea lipsã defeminitate, derivatã dintr-o ariditate difuzã a întregiifiinþe, pe care aveam apoi sã o regãsesc la toate „acti-vistele“ întâlnite în viaþã. Copiilor le era fricã de ea.Trecea pe coridoarele liceului ca un tanc plecat înmisiune ºi simþeam cu toþii cã reprezintã o disciplinãcare venea din afara cadrului domestic al ºcolii. Peun glas tãios, m-a poftit în foaier. Nu avea aerul cuivacare intenþiona sã mã felicite. Rezematã de perete,nepoata ei, colega mea Anda, plângea cu pieptulzvâcnindu-i sub bluza albã. Tot concursul fusese,pesemne, conceput în funcþie de rolul pe care ea arfi urmat sã-l joace. Profesorul Iordãnescu, în primãinstanþã, alegându-mã sã urc de la bun început pescenã, apoi eu, rãmânând pânã la sfârºit acolo,zãdãrâserãm un scenariu care fusese gândit alt-fel. — A fost vorba cã dupã primele trei întrebãricobori de pe scenã... — Anda mi-a fãcut semn sãrãmân, am îngãimat pierdut. Doamna Antoci s-aîntors cãtre cei din jur – câþiva profesori, câþiva co-legi – ºi, privindu-mã cum ai privi o gânganie, aspus glacial: „Trebuie studiatã latura egoismului laacest copil!“ Apoi s-a rãsucit pe cãlcâie (nu purtaniciodatã pantofi cu toc înalt, ci numai pantofi sport,cu talpã de crep) ºi a plecat. Obrajii îmi ardeau ºilacrimile stãteau sã porneascã, când am simþit omângâiere delicatã pe obraz. Era profesoara delatinã, doamna Baldovin, îmbrãcatã întotdeauna în

144

deux-pièces ºi purtând o floare artificialã la rever.Intra în clasã însoþitã de o undã de parfum bun, carecontrasta teribil cu mirosul de „petrosin“ al duºu-melelor, aºa cum întreaga ei fiinþã respira o distincþiea interbelicului rãtãcitã în restriºtea istoriei. – „Ebine, Gabriel...“ M-a privit cu un tâlc pe care nu ºtiamsã-l desluºesc ºi a plecat ºi ea. Eram, mai târziu mi-amdat seama, ocrotit de zeii unei lumi care apusese ºineiubit de zeii noii lumi. Numai cã, din rãzboiulacesta care se dãdea deasupra capului meu, la vârstape care o aveam nu puteam distinge sensuri, ci maidegrabã zgomote surde ºi jerbe de scântei. Iar rãz-boiul acesta, dupã cele întâmplate cu un an în urmãla Budapesta, era unul care „se înteþise“ din nou ºicare avea în el ceva extrem de straniu: între comba-tanþi, numai unul era înarmat. Rãzboiul purta ºi unnume: „luptã de clasã“. Cum oare putea sã poartenumele de „luptã“ o înfruntare în care unul dintre„combatanþi“, cu mâinile goale, aºtepta, când ºi dupãcum i se nãzãrea celuilalt, sã fie exterminat? Doi animai târziu, când „înteþirea luptei de clasã“ a cunos-cut un nou reviriment ºi când au fost „ridicaþi“ camtoþi cei care se întâlneau sãptãmânal în grupuri maimari de trei persoane (aºa au fost arestaþi atunci, lao-laltã cu grupul Noica-Pillat, toþi jucãtorii de bridgedin Bucureºti), câþiva dintre profesorii mei sorbo-narzi ºi profesorul Saftu însuºi aveau sã disparã ovreme din viaþa activã.

Dar deocamdatã eu nu ºtiam mare lucru din toateastea. Deocamdatã, ieºisem afarã împreunã cu toþiai mei, care se bucurau fiecare în felul lui de ispravamea. Sorã-mea, mai ales, era teribil de mândrã dece se petrecuse acolo ºi mama ne povestea cum la

145

un moment dat, dupã unul dintre rãspunsurile meleînsoþite de uralele sãlii, s-a întors cãtre rândul dinspate ºi le-a comunicat celor aflaþi acolo, roºie deemoþie ºi pe un ton apãsat: „E fratele meu!“ Iar eu?Era limpede cã nu ºtiam sã diger ceea ce trãisem pescenã. Cadrele tradiþionale ale eului meu nu eraupregãtite sã absoarbã dimensiunea de micro-erou-cultural-câºtigãtor-de-concurs-inter-liceal. Lucrurileieºeau din scara vieþii trãite pânã atunci ºi tot ce amputut face a fost sã-mi port trofeul þinându-l cu am-bele mâini de coarne, în timp ce o luaserãm cu toþiipe jos pe bulevardul Republicii (astãzi Carol I), pen-tru a ajunge la prânzul pascal al mãtuºii Oiþana,într-o intrare liniºtitã dincolo de strada Mãtãsari.Din când în când mângâiam ºaua butucãnoasã abicicletei ºi îmi lãsam privirea absorbitã, pânã ame-þeam, de evantaiul spiþelor sclipind în razele soare-lui. În timp ce adevãrata semnificaþie, pentru viaþamea, a acestei întâmplãri începãtoare îmi scãpa, bu-curia de a avea prima jucãrie adevãratã, una de oamenimari ºi câºtigatã prin strãdania mea, era intactã. LuiOdiseu îi datorez faptul, schimbând desigur de atunciîncã douã biciclete, cã vreme de 35 de ani, aproapezi de zi, toate drumurile mele în Bucureºti (uneorichiar ºi iarna) le-am fãcut cu cel mai individualistmijloc de transport din lume. Dar tot lui îi datorez,în altã ordine a lucrurilor, cã nãzuind sã mã întorc„acasã“, am pãstrat sub ochi, ca un bun navigatorîn istorie, sub emblema Cotroceniului, urmele uneipatrii ºi ale unui timp pe care, pierzându-le înaintede a le fi dobândit, am încercat mereu, prin tot ceam fãcut, sã le redau viaþa pierdutã. Sper din rãs-puteri cã în cerul meu din Cotroceni, odatã cu casa

146

cea nouã din Dr. Tomescu, vor veni ºi vechii zei dis-pãruþi. ªi, din când în când, zeiþa Atena, în deux-piècesºi purtând o floare artificialã la rever, îmi va spune:„E bine, Gabriel...“

O poveste scurtã înainte de a încheia. Dintre pri-mele cãrþi care, copil fiind, mi-au cãzut în mânã, unase numea Fram, ursul polar. Este a lui Cezar Petrescu.Mi-a rãmas în minte ca o poveste tristã. Fram esteun urs alb care, luat de mic de la Cercul Polar, ajungeîntr-un circ. Acolo e îndrãgit de toatã lumea. ªi destãpânii circului ºi de copii care, la fiecare spectacol,aºteptau cu sufletul la gurã apariþia lui în arenã.Fram primea bomboane ºi era aplaudat. Dar într-ozi, Fram a început sã se gândeascã la gheþurile po-lare, la fraþii ºi pãrinþii lui. L-a cuprins tristeþea. Întimpul spectacolelor, era din ce în ce mai „absent“ºi, în cele din urmã, a refuzat sã mai intre în arenã.Înþelegând ce i se întâmplã, stãpânii lui au hotãrâtsã-l ducã înapoi la Cercul Polar. ªi, într-o bunã zi,Fram s-a pomenit în þara cu gheþuri din care plecase.Dar ce mare i-a fost surpriza! Când s-a întâlnit cuprimii urºi albi, cu fraþii lui, a constatat cã aceºtiaerau rãi, sãlbatici ºi bãdãrani. Când Fram fãcea tumbe,ei îºi arãtau colþii, ba chiar sãreau sã zgârie ºi sãmuºte. Într-un cuvânt, nu erau deloc courtois. LuiFram nu i-a trebuit mult timp ca sã priceapã cã elnu mai aparþinea lumii aceleia care, altãdatã, fuseseºi a lui. De fapt, ceea ce înþelege este cã el nu maiera „la el“ nicãieri pe lume.

M-am tot gândit în ultima vreme: de ce te tulbureu cu scrisorile mele de la Cercul Polar? De câte oriai revenit aici, ai plecat îngrozit de felul în care

147

arãtau fraþii tãi. Te-ai întors de fiecare datã fericitîn arena ta de la celãlalt capãt al lumii, acolo undeai muncit enorm ca sã-þi iasã cele mai frumoasetumbe ºi unde oamenii, când vor sã comunice, nuîºi aratã unii altora colþii ºi ghearele. De ce îþi scriuatunci despre cartierele copilãriei mele? În nici uncaz pentru cã aº vrea sã te trag îndãrãt, cãtre urºiibãdãrani din þara copilãriei tale. Îþi scriu doar ca sãºtii cã eu am încercat sã fiu un urs bine-crescut, chiardacã istoria m-a fãcut sã-mi petrec toatã viaþa la Cer-cul Polar. Am o teribilã nevoie sã ºtii asta. Au existatcândva ºi aici, ºi încã mai existã, urºi courtois. Ce-idrept, nu ºtiu sã-þi spun ce se va alege de ei.

XII. Cele trei norme ale mamei –Prãjitura interzisã

Dar sã ne întoarcem la bunica ta. Cred cã în maitoate familiile existã câte un om deosebit, unul alcãrui spirit trebuie onorat prin evocarea lui perio-dicã. ªi pentru cã fiecare dintre noi are nevoie derepere vii, acest om, atunci când existã, nu trebuiepierdut niciodatã din memoria urmaºilor. Lucrulnici mãcar nu e foarte greu de fãcut. Adevãrul e cã,de la o vârstã încolo, începem sã ne tragem îndãrãt;scurtându-se, timpul vieþilor noastre cere sã fie îmbo-gãþit cu viaþa celor care ne-au precedat. Sau poatepentru cã în curând nu vei mai fi, te întorci spre ceicare nu mai sunt? Fapt e cã începi sã-þi dezgropipãrinþii, sã-þi forþezi memoria pentru a scoate lasuprafaþã pânã ºi lucrurile cele mai mãrunte pe carele-ai trãit cu ei. Viaþa ta nu-þi mai ajunge. Treci apoidincolo de ei. Îþi cauþi bunicii ºi regreþi cã, ignorândnevoia aceasta care avea sã vinã, n-ai ºtiut sã-þi des-coºi pãrinþii despre pãrinþii lor. Nefãcând-o, aisenzaþia cã ai pierdut definitiv posibila prelungirea vieþii tale în trecut. Socotitã în „timpul generaþi-ilor“, viaþa ta este mai scurtã. Ai ratat linia dreaptãcare conducea cãtre secretul fiinþei tale. N-ai sã afliniciodatã care dintre strãmoºi ºi-a turnat viitorul în

149

tine. Care anume þi-a trecut, printr-o selecþie neºtiutãde el, un anumit mod de a aspira cãtre partea înaltãa vieþii, care anume a pus în tine simþul înfruntãriiºi al performanþei, pasiunea binelui, aroganþa ºispaima în faþa lumii, dar deopotrivã hipertensiunea,pofta de viaþã, melancoliile fãrã nume ºi simþul acutal catastrofei. Care a fost „marele taur“, cel care aînsãmânþat pentru mai multe generaþii ºi peste care,dacã ai putea cãlãtori prin tunelul acestei nopþi gene-tice, la capãtul lui, ar urma sã dai?

Memoria mea afectivã directã nu bate prea de-parte. Dimpotrivã, se-mpotmoleºte de cum încearcãsã facã un pas dincolo de pãrinþi. Pe bunicul dinpartea mamei, de pildã, nu l-am „apucat“: am fostcel mai mic dintre cei unsprezece nepoþi ai lui. Noroccã unul dintre ei, mult mai mare decât mine, cel pecare, pare-se, l-a iubit el mai mult – vãrul Adrian –,mi l-a descoperit, dedicându-i o carte minunatã:Vãrul Alexandru ºi alte poveºti adevãrate. Aºa am aflatcã de la el a pornit totul: portretul lui genetic s-astrecurat, prin acea aleatorie ºerpuire a transmisieivieþii, cãtre cel mai mic dintre cei opt copii ai lui(adicã înspre mama mea), pentru a vira apoi cãtremine. Vãrul Adrian susþine cã ce a fost mai bun înfamilia noastrã a luat aceastã cale. Filtratã prin sân-gele mamei, firea lui a ajuns pânã la mine, pentruca eu, la rându-mi, sã le pot trece, asemeni unui buninvizibil, fiului meu. Adicã þie.

În ce mã priveºte, tare mã tem cã nu prea are drep-tate. Fapt e cã, trãgându-mã înapoi, cãtre timpul vie-þilor mele neºtiute, l-am descoperit pe bunicul acesta.Din casa vãrului Adrian de la Caracal, pãrãsitã dupão sutã de ani, intratã în anul care a trecut în paraginã

150

ºi moarte, am recuperat câteva lucruri care urcã pânãla el: o stranie canapea, purtând deasupra ei consolaunui bufet cu intarsii, care se afla în holul conaculuide la Cezieni, ridicat de bunicul meu la începutulsecolului trecut; apoi un gheridon ºi un jeþ Bieder-meier care a devenit scaunul meu de la birou. Toate,dupã mai bine de un secol, sunt în perfectã stare.Iar jeþul, pe care acum stau la birou ºi scriu, îmi dãputere. În fiecare zi, când mã aºez la lucru ºi mã lascuprins de spãtarul rotunjit al scaunului pe care astat ºi el, mã simt locuit de o fiinþã puternicã, dreaptãºi plinã de umor. Îmi e tare bine.

Mi-ai spus odatã o poveste despre ceremoniilefunerare budiste, aºa cum au loc ºi astãzi în Japo-nia. ªase sunt anii în care, dupã moartea cuiva, spiri-tul sãu este venerat: anul 1, 3, 7, 13, 23, 33. În fiecaredintre aceºti ani, spiritul celui plecat este purtat totmai departe, pânã când, în cel de al 33-lea, el devinebuddha sau kami. ªi mi-ai povestit cum în insula Izu,pentru a putea prelua paºii acestei ceremonii, alta-rele sunt în formã de rafturi. Cu fiecare treaptã atimpului marcatã de una dintre cele ºase etape, tãbli-þele comemorative sunt împinse cu un raft mai sus,pânã când, ajungându-se, dupã 33 de ani, pe ultimulraft – al ºaselea –însoþirea comemorativã înceteazã.Cãci odatã ajuns acolo, spiritul persoanei, care aavut nevoie pânã atunci de însoþire, „se descurcã“singur. Acum începe cãlãtoria lui solitarã. Încet-în-cet, el dispare în conturul Spiritului Strãmoºului,pierzându-ºi identitatea ºi ieºind din sfera de cu-prindere a minþii umane.

Dacã scriu totuºi aceste pagini o fac cu credinþacã spiritul mamei ºi al bunicului meu nu trebuie sã-ºi

151

piardã niciodatã identitatea, pentru cã, în ce ne pri-veºte, n-am nici o îndoialã cã de fapt ei reprezintãSpiritul Strãmoºului ºi cã în spiritul lor meritã sãne pierdem, cei din familia noastrã, cu toþii.

Mama, a cãrei viaþã a cuprins ºi a umplut totul,a avut grijã ca, înainte de a pleca în excursia lacapãtul cãreia devii kami, sã onoreze spiritul tatãluiei, dãruindu-mi astfel un trecut care era pe punctulde a se pierde. Când a împlinit 80 de ani, a începutsã punã pe hârtie, cu scrisul ei nespus de frumos,aplecat spre dreapta, într-un caiet dictando cu liniialbastre, povestea tatãlui. A ºtiut, cred, prea bine ceface, pentru cã, iatã, dupã ce mai întâi am citit caietulîntr-o doarã ºi l-am pus bine într-un dulap, am uitatde el, pentru a-l descoperi exact atunci când trebuia:când, mânat de vârstã, am simþit nevoia sã mã tragîndãrãt în propria mea viaþã ºi dincolo de ea. Primadatã când îmi dãduse caietul, în urmã cu aproapedouãzeci de ani, cu un glas din care nu putuse fi înde-pãrtat tremurul unei lacrimi, nu am înþeles cât deimportant putea fi el pentru ea ºi pentru mine. Eraun legat, dar unul pentru care eu nu eram copt.Trãiam încã sub mirajul proiectelor, vântul vieþii îmibãtea încã puternic din spate, iar pentru mesajulmamei, care pornea de undeva din adânc ºi mã trã-gea într-un înapoi tutelar, nu aveam urechi. Exact aºacum se întâmplã ºi acum, cu aceste pagini care,adresându-þi-le, ºtiu cã nu te vor întâlni decât pestecâteva decenii.

În caietul pe care l-am redescoperit zilele trecutese aflã pasaje pe care am sã le transcriu întocmai,pentru cã nimic nu meritã clintit din perfecþiunea

152

frumuseþii lor pure. Le-am ales pe cele care mi-auplãcut mai mult.

Trebuie sã ºtii cã familia din partea mamei eramare. Mama a avut cinci surori ºi doi fraþi, iar cândtoþi ºi-au întemeiat familii, copiii lor, veri primariîntre ei, au atins, cum ziceam, cifra de unsprezece.Imagineazã-þi cum arãta o întrunire de familie, cândtoþi fraþii ºi surorile se adunau împreunã cu copiiilor. Am trãit aºa ceva în douã-trei rânduri, în grã-dina unuia dintre verii de la Caracal, ºi þin sã te asigurcã forþa pe care o emana clanul era impresionantã.Eram extrem de diferiþi. Aveam profesii diferite ºiapãruserãm din colþuri diferite ale þãrii, de acolo deunde viaþa ne aruncase pe fiecare. Dar ceva care veneade foarte departe ne înfãºura ºi ne þinea laolaltã,fãcându-ne sã simþim în nãri mirosul nostru comunºi transformându-ne într-un mare pachet omenesc,sau mai degrabã într-un big animal cu multiple chipuri,care, nefãcând altceva decât sã mãnânce, sã bea ºi sãse bucure, îºi comemora, în mod inconºtient, obâr-ºia, pe „marele taur“, Strãmoºul, ºi, deopotrivã, valo-rile în care el ne formase. Nevãzutã, peste aceastãadunare gãlãgioasã, plutea de fiecare datã, invocatãanume sau nu, umbra bunicului meu.

Cine era acest om? Primul care mi-a vorbit despreel a fost vãrul Adrian. I-a dedicat de altminteri paginimemorabile în cartea amintitã. De-acolo se poatevedea cum aratã gesturile unui om care, primordi-ale fiind, au în ele darul de a ctitori. E o scenã încartea vãrului meu, mai degrabã o secvenþã cine-matograficã, plinã de mãreþie. Bunicul, învãþãtor înCezieni – satul acela de care-þi vorbeam, de lângãCaracal –, îºi fãcuse averea din munca lui. Duminica,

153

punea vizitiul sã înhame caii la trãsurã, îºi lua nepo-tul alãturi ºi, apucând pe uliþa mare a satului, plecasã-ºi vadã copiii la Caracal. Scena, îþi spuneam, esteo secvenþã de film. Bunicul este îmbrãcat într-uncostum de buret, de culoarea untului, iar pe cappoartã o pãlãrie albã de Panama. Sãtenii, îmbrãcaþide sãrbãtoare, stau pe bãnci în faþa caselor. Pe mã-surã ce trãsura se apropie, de o parte ºi de alta auliþei, ei se ridicã în picioare. „Era salutul lor“, spuneautorul. La rândul lui, bunicul ridicã ºi coboarãpãlãria. „Era rãspunsul lui la salut.“ Copilul, carenu are mai mult de cinci–ºase ani, priveºte înapoila sãtenii care se aºazã din nou. În minte îi rãmâne,pentru restul vieþii, valul acesta unduitor care strã-bate satul ºi-i însoþeºte pe cei doi în prima parte acãlãtoriei lor.

Ce vreau sã spun? Cã un astfel de om dãdea lumii,acolo jos unde ea se nãºtea ca celulã socialã ºi comu-nitate originarã, o forþã ºi o trãinicie a cãror pier-dere a fãcut ca istoria noastrã sã intre în derivã. Dinlumea aceea la mine au ajuns ultimele adieri. Totuls-a pierdut, apoi: un simþ al ierarhiilor, respectul faþãde muncã, de proprietate ºi faþã de ceilalþi oameni.Mai ales respectul, unul care fãcea ca oamenii sã-ºipãstreze unii pentru alþii chipul uman.

Mi-a fãcut mare plãcere, redescoperind caietulmamei, sã suprapun imaginea bunicului, datoratãunuia dintre nepoþi, peste cea care a lãsat-o fiica luicea mai micã.

„Tatãl meu era un om înalt, bine legat la trup, oacheºla faþã, cu nas mare ºi ochi cãprui. Purta mustaþã ºifavoriþi, iar pãrul pieptãnat peste cap descoperea o frunte

154

înaltã, cu tâmple adâncite. Douã cute îi brãzdau frunteaîntre sprâncene.

Þinuta ºi comportarea lui impuneau respect ºi câºtigauºor dragostea celor care-l cunoºteau. Iubea viaþa cu totce era frumos în ea ºi punea suflet în tot ce fãcea. Munceacu râvnã, drag ºi voioºie, gãsind în muncã o mare satis-facþie. Mânca ºi bea cu poftã, preþuia mâncãrurile picante,þuica fiartã ºi vinul rece.

La petreceri – nu ºtia sã danseze –, dar când juca horasau sârba, juca din toatã inima ºi trupul îi fremãta deplãcere. Îi plãcea sã glumeascã ºi povestea cu mult hazsnoave ºi întâmplãri, cãci avea un minunat dar al vorbirii.Plângeau în hohote femeile, ºi bãtrânii lãsau lacrãmilesã curgã în barbã când, în cimitir, vorbea la «ZiuaEroilor». Simþea o deosebitã plãcere sã facã bucurii tuturorcelor din jur ºi, când dãruia ceva, dãruia din toatã inima.

Sãtenii îl iubeau ºi-l respectau, cãci era om drept,cinstit ºi muncise mult pentru sat ºi binele lor. Intervenisepe lângã principesa Brâncoveanu sã li se dea islaz pentruvite. A întemeiat cooperativa sãteascã ºi Banca popularã,de unde sãtenii împrumutau bani cu dobândã micã, sãnu mai fie speculaþi de cãmãtari. Improvizase la ºcoalã oscenã ºi organiza serbãri ºcolare, cu piese hazlii, în carese ridiculizau lenea, beþia, prostia. Adusese chiar un apa-rat de filmat. Îmi amintesc cã, odatã, pe pânzã era o scenãcu un tren care venea din depãrtare ºi se apropia treptat.La un moment dat, când locomotiva devenea din ce înce mai mare, femeile au început sã strige: «Fugi, fã, cã necalcã trinu!» ºi toate au zbughit-o, þipând, din salã.“

Iatã ce simte copilul de atunci, în timp ce tatãl luise dedicã îngrijirii viþei ºi albinãritului: „Când «Casadin deal» nu se-nfiripase încã, dar pomii ºi viþa dãduserãrod, în sãptãmânile în care tata (era învãþãtor ºi sãtenii

155

îi spuneau «Domnu’») avea ore dupã-amiaza ºi dimineaþaera liber, seara, dupã asfinþit, pleca în deal. Dormea noap-tea acolo, ca sã se apuce în zori de lucru. Mã lua adeseaºi pe mine cu el. Dormea sub ºopron, în carul cu fân, undeîºi fãcuse culcuºul. De acolo priveam cum se iveau stelelepe cer. Îmi arãta carul mare, carul mic, luceafãrul de searã,steaua polarã. Simþeam în nãri mirosul de fân, cântaubrotãceii prin iarbã ºi adormeam în þârâitul greierilor.

Când mã trezeam dimineaþa, el era de mult la lucru.Dezgropa via, lega coardele pe sârmã. Îmi pare cã-l vãdºi acum printre rândurile de viþã, cu stropitoarea în spate,stropind cu piatrã vânãtã frunzele ºi strugurii mãrunþi.Apoi îºi punea o mascã de plasã pe faþã ºi, cu mânecilesuflecate, trecea pe la fiecare stup, scotea fagurii grei,încãrcaþi cu miere cãpãcitã, îi mãtura de albine cu o mã-turicã de pene, îi descãpãcea ºi îi punea în maºina cen-trifugã. Sãreau stropii galbeni, strãvezii, pe pereþii maºinii,se scurgeau în jgheabul de jos ºi curgeau în garniþesmãlþuite: miere de salcâm, limpede ca lacrima, miere auriede tei, miere roºcatã, de rapiþã, miere aromatã, de flori decâmp. Îmi plãcea sã stau în preajma lui ºi-i urmãreamtoate miºcãrile. Nu ºedea o clipã ºi, deºi nu avea urechemuzicalã, întotdeauna îngâna câte un cântec, în legea lui.Ne povestea cã la ºcoalã, profesorul de muzicã îl lovea cuarcuºul peste cap ºi-i spunea: «Zi-i, mã: do, do, fa, dracu’sã te ia!» – ºi eu zbieram ca un mãgar!“

Din cele ºase fete ºi cei doi bãieþi ai bunicului,mama e cea care a împins clanul pe altã orbitã deexistenþã. Bunicul, care se mândrea cu meseria deînvãþãtor ºi spunea, pe bunã dreptate, cã pe învã-þãtori se va construi România adevãratã (se reven-dica, cu mândrie, din „generaþia lui Spiru Haret“),a þinut nu numai sã-ºi facã toþi copiii învãþãtori, dar

156

ºi sã-i mãrite ºi însoare pe toþi cu învãþãtori ºi învã-þãtoare. ªi cam toþi s-au supus. Mai toate mãtuºileºi unchii mei, urmându-ºi destinul trasat de pãrin-tele lor, au rãmas învãþãtori în satele din judeþulRomanaþi (doar tanti Gri a ajuns, în primii ani, la oºcoalã din Piatra Neamþ), pentru a se regrupa apoi,cu copiii lor (cu verii mei primari), chiar în capitalajudeþului, în Caracal. Mama, în schimb, s-a mãritatcu un tânãr care terminase Academia Comercialã.A vãzut-o într-o duminicã la bisericã (suntem încã laCaracal, prin 1935). Mama purta un taior cu gule-rul de blanã rãscroit mult peste piept ºi o fustã lungãce se încheia pânã jos, pe coapsa stângã, cu nasturifalºi îmbrãcaþi în stofã. Judecând dupã pozele dinepocã, tânãra brunetã tunsã scurt, à la garçonne, aveastil ºi, privind-o – amestec de uimire, timiditate ºiderutã – pãrea cã tocmai se pregãteºte pentru unrendez-vous cu viaþa. Nu dupã mult timp, tata acerut-o de nevastã. S-au luat din dragoste. Slujba deinspector financiar a soþului ei a fãcut-o sã ajungãmai întâi la Cluj, apoi, odatã cu cedarea Ardealului,sã se tragã spre Regat, cu o primã haltã de nouã lunila Râmnicu-Vâlcea (unde m-am hotãrât sã mã nasc)ºi cu o stabilire finalã în Bucureºti, imediat dupãsfârºitul rãzboiului, în cartierul Cotroceni. Dupã cefratele cel mare al mamei, unchiul Ionel, care primisemoºtenire conacul de la Cezieni, a fost bãgat decomuniºti la închisoare, din locul de descãlecare alclanului Marineanu s-a ales praful. Pe locul viei, allivezii ºi al vilei înãlþate cu meºteri italieni, se aflã,pânã în ziua de azi, urmele – cãci ºi ea a fost aban-donatã dupã 1990 – unei „staþiuni de maºini ºi trac-toare“ (SMT-uri, cum li se spunea, ºi care erau

157

mândria ºi emblema colectivizãrii forþate a agricul-turii), cu pãmântul înslinoºat de pete mari de uleiºi invadat de ruinele ruginite ale unor maºini detreierat.

Cumpãrarea, scurt timp dupã terminarea rãzbo-iului, a apartamentului din Cotroceni e cea care, pen-tru familia noastrã, a marcat, dupã cum spuneam,înscrierea pe altã orbitã de existenþã. Dar mama nus-a mulþumit nici sã rãmânã învãþãtoare. La scurtãvreme dupã ce a ajuns în Bucureºti a urmat, vremede patru ani, la seral, cursurile facultãþii de mate-maticã, primind imediat dupã absolvire o catedrãla un liceu seral din cartierul Militari. Studenþia astatârzie, îmi plãcea mie sã spun când, crescând, amaflat povestea ei, a fost cea de a treia „normã“ a mamei.Celelalte douã erau postul de învãþãtoare la „Cuibulcu barzã“, cel mai frumos nume de ºcoalã pe carel-am întâlnit vreodatã – era o clãdire cu iz de sfârºitde secol 19 de pe ªtirbei Vodã, aflatã dincolo declãdirea tribunalului când veneai dinspre Cotro-ceni – ºi, mai cu seamã, norma de gospodinã, carea debutat cu anii secetei de dupã rãzboi. Când ºi-aluat în primire cele trei norme, dupã 1947, mamafãcuse 36 de ani. Avea nevoie zilnic de douãzeci deore ca sã le poatã împlini. Sigur e cã în perioada încare a urmat ºi cursurile facultãþii serale nu a dormitmai mult de patru ore pe zi.

Norma de gospodinã începea, iarna, cu sculatulla 4-5 dimineaþa ºi cu pregãtitul plin de migalã alpacheþelului de mâncare pentru taicã-meu, labirou. Se plângea mereu cã-l doare ficatul, nu puteamânca la cantina întreprinderii, iar când venea searade la moara „Dâmboviþa“, unde era contabil-ºef, se

158

întindea pe pat cu o cãrãmidã subþire, albicioasã,care stãtea toatã ziua pe sobã la încãlzit ºi cu careel adormea apãsând-o uºor pe partea dreaptã a burþii.Vãd ºi acum borcanele, borcãnaºele, cutiile ºi pun-gile de diferite mãrimi, depozitate pe un raft anumedin cãmarã, pe care mama le folosea în fiecare dimi-neaþã pentru a-i da tatei la plecare brânza de vaciscursã de cu seara, legumele fierte ºi, mai ales, cândaºa ceva a reînceput sã existe, fileurile de la pieptulde pui pregãtite rasol.

Urma fãcutul focului în sobe. Apartamentul dinDr. Lister, construit dupã toate standardele de con-fort ale interbelicului, avea, desigur, calorifere, darîn primii ani de dupã rãzboi, pãcurã nu mai exista,aºa încât lumea se încãlzea cu sobe din metal impro-vizate, numite, nu ºtiu de ce, „godinuri“. Þin minteºi acum pereþii de la camere în care se cãscau niºtegãuri urâte, pentru ca, prin ele, burlanele de la godi-nuri sã poatã fi scoase în afara zidului; ºi, de ase-menea, ziarele cu care era cãptuºitã spãrtura din zidîn jurul fiecãrui burlan. Cãrbunii ºi lemnele cu carese încãlzeau godinurile „se dãdeau“ pe cartelã.

Sosirea lor la sfârºitul fiecãrei toamne a repre-zentat unul dintre coºmarurile constante ale copilã-riei mele. Într-o bunã zi, pe trotuarul din faþa casei,apãrea – descãrcat în primii ani de dupã rãzboidintr-o cãruþã cu cal, apoi, cu trecerea vremii, dintr-uncamion – un maldãr de cãrbuni ºi lemne. De petrotuar, lemnele trebuiau mai întâi cãrate în curte,în dreptul ferestrelor de la pivniþã, aruncate apoi înpivniþã prin fereastra deschisã, în sfârºit, odatãajunse acolo, trebuiau stivuite. Transportul lemnelorde pe trotuar în curte, apoi de acolo în pivniþã, nu

159

suferea amânare. Operaþia trebuia sã înceapã deîndatã ce ultimul lemn sau cãrbune fusese aruncatdin cãruþã pe trotuar. De pe la 8-9 ani, sarcina aceastaîmi revenea mie. De fiecare datã când auzeam cã „auvenit lemnele“, cerul cãdea pe mine. Mama îmipunea mãnuºile ºi mã trimitea la treabã. Ajungeamîn faþa movilei de cãrbuni ºi lemne, ºi mai întâi plân-geam. Senzaþia de neputinþã ºi disperare pe care mi-oprovoca spectacolul mormanului pãrãsit pe trotuarera fãrã margini. Îmi imaginam toate drumurilepe care aveam sã le fac de pe trotuar pânã în curte,la fereastra pivniþei, cu fiecare braþ de lemne. Tottimpul lumii mi se pãrea prea mic pentru muntelecare-mi stãtea în faþã. ªi, pe mãsurã ce priveam,disperarea mea devenea mai mare ºi plânsul maiaprig. Dupã o vreme, mama cobora din casã ºi mãgãsea plângând. Cred cã i se rupea ºi ei inima.Dar ºtia prea bine ce face. „Hai, Gabriel, spunea,apucã-te de treabã. Ai sã vezi: ochii te sperie, mâinilete scapã.“ κi învãþa puiul, puiul de om care eram,cu acea parte a vieþii care e fãcutã din trudã, griji ºiîndatoriri. Repeta cu mine ceea ce i se întâmplasela rându-i când, împlinind 7 ani, mama ei (i se ziceaBubu) o adusese în bucãtãrie, îi pusese în sitã unban de argint, îi dãduse sã cearnã fãina, sã frãmântealuatul ºi sã coacã prima pâine din viaþa ei. Maitârziu, când am început sã traduc cãrþi, de câte oriluam volumul în mânã ºi cântãream cu ochiipãdurea de litere care se desfãºura pe sute de paginiîn faþa mea ºi îmi spuneam „Doamne, cât timp osã-mi ia sã ajung la capãtul volumului ãstuia?“, au-zeam vocea mamei: „Hai, Gabriel, ochii te sperie,mâinile te scapã!“

160

Nu face o asemenea vorbã cât tot aurul din lume?ªi ceva anume mã îndeamnã sã cred cã vorba astamama o ºtia de la tatãl ei (care nu ºtiu de unde o ºtia)ºi cã o auzise când, însoþindu-l la stropitul zecilorde ºiruri ale viei sau la descãpãcitul celor peste osutã de stupi de la Cezieni, lui „tãtuþu“ îi scãpaseîntr-o împrejurare sau alta: „Vezi, fetiþa mea, ochiite sperie, mâinile te scapã.“ În orice caz toatã hãr-nicia mea de-o viaþã, câtã o fi fost, am învãþat-o aºa,adicã am învãþat-o mai întâi trudind ºi plângând.Mama mai avea, de pildã, obiceiul sã mã punã são ajut la lucruri care, pentru orice copil cred, suntextrem de antipatice. Un asemenea lucru era ºter-sul vaselor dupã masa de prânz. Instala un ligheanpe un scãunel lângã chiuvetã ºi, în timp ce toþiceilalþi, dupã terminarea mesei, plecau fiecare înrostul lui, pe mine mã oprea ca, pe mãsurã ce easpãla vasele ºi le punea în lighean, sã le ºterg. Pri-meam o cârpã mare ºi groasã ºi, gândindu-mã lacopiii care erau deja afarã ºi începuserã sã se joace(din când în când mã strigau), începeam sã plângpe tãcute. Lacrimile îmi curgeau de pe obraji, în timpce, cu o meticulozitate inexplicabilã, mâinile înce-peau sã-ºi facã treaba: dupã ce înlãturasem, printr-oºtergere superficialã, primul strat de apã, roteammarginile fiecãrei farfurii în cârpa bine strânsã întredegetele mâinii stângi. Aºa mã învãþase mama. Aº-teptam de fiecare datã sã aud „pârâitul“ cârpei pefarfuria de acum uscatã ºi ºtiam atunci cã farfuriae ºtearsã cu adevãrat ºi cã treaba a fost bine fãcutã.ªi astãzi, când se mai întâmplã sã ºterg câte un vas,îmi dau seama cã strãlucirea ºi netezimea lui finalãau rãmas pentru mine paradigma lucrului bine fãcut.

161

Aºadar, ziua continua pentru mama cu fãcutulfocului în godinuri. Îi simþeam prin somn drumurilespre pivniþã, unde spãrgea mai întâi lemnele potri-vite pentru fiecare sobã ºi de unde aducea de ase-menea cãrbunii, apoi desluºeam zgomotul vãtraiuluicu care scotea cenuºa de la focul din ajun. Simþeam,în sfârºit, în nãri, mirosul înþepãtor al fumului, pânãcând godinul începea „sã tragã“, ºi readormeamfericit când primele flãcãri, semeþe, îºi anunþau, prinpocnete, tãria. Urma apoi spãlatul rufelor de pestezi ale copiilor ºi, în sfârºit, mersul la piaþã, la SfântulElefterie. Piaþa era pe locul în care astãzi se înalþã,urât, ºui ºi strãin de cartier, Opera Center. Mamapornea în expediþie din fundul strãzii Dr. Lister(patru case ne despãrþeau de locul în care strada seînfunda în „deluºor“ – dealul Panduri –, cotindbrusc la dreapta sub un nou nume, Dr. Romni-ceanu). Înaintând spre piaþa Operei, pânã la bisericaSf. Elefterie cu care se termina pe mâna stângã, stra-da Dr. Lister era (dupã cum e ºi azi) dreaptã ca osfoarã. Uneori, când mã sculam mai devreme, apu-cam sã o vãd pe mama, de la fereastra dinspre stradãa etajului I, plecând spre piaþã, cu câteva „plase“ (aºale spuneam atunci ºi erau, într-adevãr, plase cu ochiuri,din care, la încheierea cumpãrãturilor, ieºeau capã-tul câte unui pãstârnac, urma de vrej a unui dovlecelsau câte o teacã de fasole verde). Plecarea aceastaavea ceva nespus de impresionant în ea: era lansareaîntr-o nouã zi grea a vieþii ºi semãna cu o auto-propulsie, cu declanºarea unui resort, cu pornireasecretã a unui motor extrem de puternic, al cãruiposesor demara de îndatã ce atingea poziþia de startde pe trotuarul din faþa porþii. Pentru asemenea

162

ocazii, mama purta întotdeauna pantofi fãrã toc ºi,de câte ori punea piciorul cu pulpa puternicã înpãmânt, mi se pãrea cã aud duduitul înfundat hãt,departe, în strãfundurile lui. Dupã acest demaraj înforþã, o pierdeam din ochi în dreptul numãrului 65.Alteori se întâmpla sã o vãd, dimpotrivã, sosind, cuplasele încãrcate pe care le cãrase de la mai bine deun kilometru. Dupã ce plasele erau descãrcate încãmarã ºi dunga roºie, lãsatã de toartele lor, dispãreadin podul palmelor, norma de gospodinã continuacu pregãtirea micului dejun ºi, apoi, cu „pornitul“mâncãrii pentru masa de prânz. Tot ce ºtiu, în ma-terie de gospodãrie, vine din faptul cã am privit-ofãcând, de mii ºi mii de ori, aceleaºi gesturi careumpleau bucãtãria cu vaste ritualuri de la care nicio abatere nu era cu putinþã. Dar asta a fost mai târ-ziu, când trecusem de 12 ani, pentru cã la început,dupã seceta din ’47, nu era mai nimic de gãtit. Copi-lul de atunci era oricum mulþumit cu ceea ce primeaºi mi-au rãmas în minte mâncãrurile de rezistenþãpentru fiecare moment al zilei: „ceai rusesc“ ºi pâineneagrã cu marmeladã din lãdiþe de lemn (dimi-neaþa), felii de pâine neagrã prãjite în unturã (laprânz), o felie de pâine neagrã cu zahãr tos (cândieºeam dupã masa sã mã joc în curte) ºi, seara, ceairusesc cu felii de pâine prãjite pe un radiator ce puteafi întors cu faþa în sus, unse cu „margarinã olan-dezã“, care, nu ºtiu prin ce miracol, îºi fãcuse intrareaîn þarã la câþiva ani dupã rãzboi.

În norma de gospodinã din anii ’50 intra ºi acti-vitatea de reciclare a hainelor proprii. Caietul deamintiri are o paginã în care este descrisã trans-formarea pardesiului mamei într-o hainã pentru

163

sorã-mea ºi în pantaloni pentru mine, apoi deºirareaunui pulover ºi împletirea a douã pulovere mai mici.Erau împletite cu lacrimi de-adevãrat, pentru cã segândea, dând din andrele, cã peste un an, când nevor fi rãmas prea mici, nu va mai fi nimic de deºirat.

Cea de-a doua normã a mamei, cea de învãþã-toare la început, de profesoarã de matematicã apoi,începea la ora 1 la prânz, când ne lãsa masa pusã.Adeseori, ca sã poatã ajunge la timp la ºcoalã, ea nicinu mai apuca sã mãnânce. Apoi de-acolo, la ora6 seara, pleca direct la facultate. Am înþeles de lacei care i-au fost elevi ºi pe care, când ºi când, amavut prilejul sã-i cunosc ºi, deopotrivã, de la cei care,mai târziu, când a început sã dea meditaþii, veneauacasã (orele ei de meditaþii, mai ales dupã ce a ieºitla pensie, ne-au scos treptat din sãrãcia comunis-mului), cã era o profesoarã formidabilã. Am simþit-ope pielea mea, când cele douã sãptãmâni de exer-ciþii fãcute cu ea zi de zi în vacanþa de varã m-aufãcut sã predau teza de matematicã la admiterea dela liceu la numai o jumãtate de orã dupã începereaunui examen care, altminteri, dura trei ore. „Ce e,bãieþel, ai renunþat?“ m-a întrebat profesoara dincomisie, când m-a vãzut ridicându-mã din bancã ºiînaintând timid cãtre catedrã cu teza în mânã. – „Amterminat“, am bâiguit eu încurcat. ªi-a aruncat ochiipe rezultatele celor cinci subiecte, s-a uitat lung lamine ºi a dat derutatã din cap: „Bine, poþi sã pleci...“ºi s-a întors cu teza în mânã cãtre ceilalþi membriai comisiei. Tot anul întâi de liceu m-am hrãnit, lamatematicã, din grãsimea pe care o pusesem pemine de pe urma celor douã sãptãmâni de meditaþiifãcute cu mama atunci.

164

Am vãzut-o când se pregãtea sã plece la ºcoalã.Douã lucruri mi-au rãmas în minte. Mai întâi faptulcã, atunci când rujul i se termina ºi nu avea bani sã-ºicumpere altul, scotea rãmãºiþele din tub cu ajutorulpãrþii late a unei scobitori ºi le întindea cu grijã,încercând sã formeze douã aripioare, pe buza de josmai întâi, apoi – acolo lucrurile pãreau mai com-plicate – pe cea de sus. Aripioara de pe buza de susnu-i ieºea întotdeauna bine ºi trebuia sã ºteargã cândºi când, cu un capãt de ºerveþel, pasta roºie caredepãºise conturul dorit. Eu mã uitam la ea în oglin-dã ºi urmãream cu sufletul la gurã operaþiunea,aproape þinându-mi respiraþia ºi dându-i drumulabia când, aparent mulþumitã, mama îºi freca uºorbuzele între ele, pentru a uniformiza rujul obþinutcu greu din striurile tubului. În urma ei, dupã cepleca grãbitã, rãmâneau scobitoarea, rezematã detubul gol (dar bine închis), ºi, alãturi, ºerveþelul,ambele pãtate cu roºu.

A doua operaþiune care mi-a rãmas în minte avealoc numai iarna ºi în zilele ploioase ale toamnei: cãp-tuºitul cu ziare al pantofilor gãuriþi în talpã. Ziarulera tãiat cu foarfeca pe calapodul piciorului, dar nuputeau fi niciodatã folosite mai mult de patru foide ziar, pentru cã atunci piciorul n-ar mai fi intratîn pantof sau ar fi stat incomod. Sigur este cã mamase întorcea întotdeauna cu ziarele fãcute fleaºcã ºicã seara, dupã ce se grãbea sã scoatã clisa udã dinpantofi, îºi întindea picioarele îngheþate în direcþiasobei de metal.

Despre cea de-a treia normã a mamei, cea de stu-dentã la seral, am descoperit câteva lucruri teribileîn caietul ei de amintiri. Dupã 1949, activitatea ei

165

de învãþãtoare la „Cuibul cu barzã“ luase o întor-sãturã ciudatã. Era moda lozincilor: toþi pereþii ºcoliierau invadaþi de lozinci. Aºa încât, în pauze, încancelarie, ºi apoi în clasã, o bunã parte din orã,toatã lumea se îndeletnicea cu decuparea unor literealbe ºi lipirea lor pe hârtie roºie. În plus, lecþiile tre-buiau toate politizate. Într-o bunã zi, în ºcoalã s-aanunþat un concurs pentru învãþãtorii care ar fi vrutsã facã matematica la seral. Gândindu-se cã în oricesocietate doi ºi cu doi fac patru, mama s-a prezentatla concurs ºi a fost admisã la cursurile serale. Atuncia început coºmarul cu cele patru ore de somn, întru-cât cursurile de la facultate începeau imediat dupãterminarea orelor de la ºcoalã. Ajunsese sã arate înasemenea hal, încât la facultate colegii îi spuneaucã e slabã ca imperialismul ºi ascuþitã ca lupta declasã. În tramvai spre facultate, când gãsea un locpentru a se agãþa de barã, aþipea instantaneu.

Odatã facultatea terminatã, la scurtã vreme dupãaceea, norma de studentã a fost înlocuitã cu cea demeditator de matematicã ºi, aºa cum spuneam, bunã-starea de care ne-am bucurat cei din Dr. Lister, maiales dupã anii ’70 (ce emoþii au fost când în sufra-gerie a apãrut o mobilã florentinã comandatã pemãsurã la un tâmplar ungur ºi când apartamentula recãpãtat ceva din aerul pe care-l avusese pesem-ne înainte de rãzboi!), am datorat-o orelor pe caremama le-a dat, ani ºi ani în ºir, în sufrageria micãde lângã bucãtãrie.

Tot din acea perioadã mi-au rãmas în mintemesele de Paºte ºi de Crãciun, pregãtite de fiecaredatã magnific. Nu a existat Paºte, de la un momentdat încolo, în care toatã casa sã nu fie înecatã în

166

efluviile care porneau din cozonacii cu nucã aºezaþipe bufetul din sufragerie ºi din brânza dulce vani-latã din care era fãcutã pasca la cuptor. Acestea, odatãpregãtite în ajun, erau puse „la vedere“ (chiar dacãacoperite cu câte-un ºervet) pe bufetul mare dinsufragerie. Degeaba le dãdeam târcoale, asemeni unuiprãdãtor atras ºi înnebunit de mirosul cãrnii. Atâtcozonacul, cât ºi pasca nu puteau fi „începute“. Eraude fapt inatacabile, apãrate de propria lor integritatede neºtirbit. Nu acelaºi lucru se petrecea cu altesoiuri de prãjituri minunate (plãcinte cu mere, cubrânzã cu stafide, arlechin, negrese sau Linzertorte).Rânduite frumos pe mari platouri întinse ºi ascunseîn interiorul bufetului, acestea pãreau apãrate nuatât de ascunzãtoarea lor (cu totul precarã, pentrucã le trãda, cum ziceam, mirosul) sau de savanta loraºezare, ci, mai ales, de stratul fin de zahãr cu careerau pudrate ºi care, rãspândit deopotrivã pe mar-ginile platoului, juca totodatã rol de revelator al ab-senþei oricãrei posibile bucãþi sustrase. În fapt, bieteleprãjituri, aºa tãiate în bucãþi cum erau, deveneau,cel puþin pentru un lotru ingenios cum m-am dove-dit a fi, extrem de vulnerabile. Nu m-am lãsat nici-odatã impresionat de aerul de definitiv pe care îlaveau farfuriile acestea bine pudrate, pitite adânc demama în fundul bufetului. Nici cel mai rafinat spãr-gãtor nu opera în casa de bani a unei bãnci cu fineþeacu care lucram eu la faimoasele platouri de prãjituriodatã cu cãderea nopþii. Dupã ce toþi se culcau, cuprecauþii extreme, încercând sã evit orice zgomot defarfurii care ar fi putut sã-mi fie fatal, înºfãcam unulcâte unul platourile cu prãjituri ºi le transportam labucãtãrie. Le studiam atent ºi, pe o farfurie oarecare

167

luatã din dulapul de vase, depozitam toate bucãþilecare puteau fi scoase mai lesne din rând. Procedamîn fond asemenea marilor feline care, alergând pelângã turmele de antilope sau bizoni, scot din mul-þimea animalelor exemplarul cel mai expus sau pecel cu un defect anume. Aºa îmi cãdeau ºi mie ochiifulgerãtor, la o simplã examinare a platoului, asuprapunctelor slabe ale turmelor de prãjituri: fie o bucatãcare mai pãstra urmele marginii tãvii, fie una tãiatãmai subþire ºi cu un aer mai pricãjit. ªtiam, oricum,cã defectul formei nu conta ºi cã, orice bucatã aº fiales, gustul avea sã fie la fel de bun. Dupã ce ajus-tarea platourilor era încheiatã ºi prada se odihnea,sub forma unei moviliþe de prãjituri diverse, pefarfuria amãrâtã scoasã din dulap, refãceam tehnicapudrãrii platourilor, pe care o deprinsesem fãrã cusurprivind-o pe mama cum o fãcea sau, când am cres-cut ºi am devenit mai de încredere (dupã cum rezul-tã), fãcând-o eu însumi. Scoteam strecurãtoarea finãde ceai din sertar, o umpleam cu o linguriþã de zahãrpudrã ºi apoi, prin scurte clãtinãri ale strecurãtorii,pudram din nou platoul acolo unde operaþia se im-punea, în vederea ºtergerii urmelor rezultate dindislocarea produsã prin rapt. Dupã ce platourileerau strecurate la loc în bufetul din sufragerie, iarinstrumentele folosite pe parcursul spargerii erauspãlate, ºterse ºi reaºezate în sertare, îmi luam far-furia plinã cu un numãr relativ însemnat de prãji-turi sustrase ºi, aºezându-mã la masa din bucãtãrie,începeam sã mânânc tacticos ºi pe sãturate, alter-nând în mod savant savorile în funcþie de tipul prãji-turilor. Gustul pe care îl aveau prãjiturile astfelmâncate în noaptea de Ajun nu-l mai regãseam în

168

nici una din zilele urmãtoare, nici în prima zi dePaºte sau de Crãciun, când, la capãtul unei mesecopioase, platourile, ajustate de mine cu atâta grijãºi cu o mãiestrie desãvârºitã (le priveam cu o tan-dreþe pe care nu þi-o poate produce decât compli-citatea cu tine însuþi), erau aduse pentru musafiri,ºi nici în a doua sau a treia zi de sãrbãtoare, cândfarfuriile pe care erau mutate, scãzând cantitatea lor,deveneau din ce în ce mai mici. Cred cã nici Adam,gustând prima oarã din mãr, nu a avut o inducþiede voluptate de calitatea celei pe care am avut-o eude fiecare datã atunci când, în liniºtea unei nopþi deprimãvarã sau iarnã din cartierul Cotroceni, ammestecat prãjitura interzisã. Pot spune fãrã sã stauo clipã pe gânduri cã atunci, dragul meu bãiat, amdescoperit plãcerea perversã pe care o adaugã unuilucru interdicþia consumãrii lui. Subînþelegi, sper,cã pânã la urmã nu pledez decât pentru o viaþãcare-ºi gãseºte mãsura în justa dozare a voluptãþilorpermise ºi a celor interzise...

Bãnuiesc însã cã existã ºi o altã explicaþie pentruaceastã precocitate de care am dat dovadã în mate-rie de încãlcare a interdicþiei materne. Era formamea domesticã – ºi plinã de rãsfãþ – de a compensarigoarea cu care altminteri eram înclinat sã respecttot ce era lege, comandament sau normã publicã.Supra-eul meu a fost extrem de dezvoltat, începândcu felul în care, pus de taicã-meu la colþ în genunchi,nu aveam mai mult de patru ani, ºi uitat acolo(puniþie pedagogicã pe care o consider stupidã, cru-dã ºi lipsitã de imaginaþie), eram în stare sã mã eter-nizez în poziþia aceea, pentru cã o raportam la oinstanþã atotputernicã, aºa cum, cam la aceeaºi vârstã,

169

când mã prindea noaptea pe stradã, chiar dacã eramcu pãrinþii, vãzând un miliþian, mã ascundeam dupãpaltoanele alor mei, convins cã dacã aº fi fost des-coperit de omul în uniformã ar fi urmat sã fiu înhã-þat ºi dus la închisoare. Nu-mi imaginam niciodatãcã în spatele legilor se aflau oameni în carne ºi oaseºi am fost întotdeauna copleºit de raportul pe care-lpercepeam între implacabilul lor ºi caracterul lorimpersonal. Dând noaptea iama în prãjituri desco-peream un tãrâm liber de teroarea „spiritului obiec-tiv“ hegelian, un tãrâm în care iubirea lua locul legiiºi în care încãlcarea unei exigenþe putea fi lesnetrecutã cu vederea sau iertatã. Mã aflam într-un locîn care cel ce mã putea pedepsi era ºi cel ce mã iubea.Pe un asemenea loc rãsfãþul înfloreºte în mod firesc,el se naºte prin evaluarea internã extrem de laxã afaptei proprii ºi acolo singura îngrãdire vine pânãla urmã din interior, este a bunului-simþ, pedeapsaexterioarã absolutã dispãrând din orizontul fiinþei.Iar în urma dialogului acestuia cu mine însumi pur-tat în raza rãsfãþului rezulta fãrã umbrã de îndoialãcã fapta mea de hoþ nocturn era ingenioasã, încân-tãtoare în sine ºi fãrã consecinþe pãguboase pentrumersul ulterior al lucrurilor (în speþã pentru musa-firi sau pentru masa de a doua zi).

Toate libertãþile pe care mi le-am luat în cei aproa-pe treizeci de ani cât am stat în Dr. Lister s-au bazatpe aceastã nevoie de rãsfãþ care existã în orice fiinþãumanã ºi pe care, instinctiv, fiecare dintre noi ar dorisã ºi-o satisfacã de-a lungul întregii vieþi. Splen-doarea iubirii materne – ºi maicã-mea m-a fãcut s-osimt din plin – vine din faptul cã ea este necondiþio-natã, absolvitã de orice aluzie contractualã. Cinevaîºi pune în joc toatã rezerva de afecþiune a fiinþei sale

170

fãrã ca pentru asta sã pretindã replica pe loc sau sãaºtepte în genere ceva. Ea este o dãruire purã, lipsitãde gândul oricãrei rãsplãþi.

„Sã revenim însã la prãjiturile noastre.“ Urma lora ajuns, cred, ºi pânã la tine. Le-ai prins chiar, dacãnu mã înºel, ºi pe cele din generaþia originarã, laultimele sãrbãtori de Paºte sau de Crãciun pe carele-am fãcut împreunã în Dr. Lister, când mama – Ica,cum îi spuneai – mai trãia ºi nu renunþase încã lanorma de gospodinã de elitã. Dacã nu, þi le-am fãcuteu în mai multe rânduri, în a doua parte a copilãrieitale. Þin minte cã atunci când le pregãteam îmispuneam cã repet gesturile pe care le fãcea mamacu ocazia marilor sãrbãtori ºi cã, în felul ãsta, nimicdin ceea ce ea învãþase în conacul de la Cezieni, apoila ªcoala Normalã de fete nu s-a pierdut, de fapt.(Ce-i drept, de brodat nu ºtiu sã brodez, dar pot sã-þispun cã micul dejun mi-l iau ºi în ziua de azi pe unºervet de masã minunat þesut într-un colþ al lui demâna maicã-mii, în pauzele dintre cele trei normeîn albia cãrora s-a scurs mai toatã viaþa ei.)

Mesele de care þi-am pomenit mai aveau însã ºialtã semnificaþie, ceva mai adâncã decât povesteamea cu dijmuirea în ajun a platourilor de prãjituri:ele strângeau periodic clanul în aceastã redutã aistoriei care devenise apartamentul din Dr. Lister.Mãtuºile, unchii ºi mai toþi verii mei, de câte oritreceau prin Bucureºti cu o treabã sau alta, trãgeauîn Cotroceni „la tanti Lucia“. Veneau cel mai adeseala sfat de tainã cu cea care devenise între timp auto-ritatea incontestabilã a întregii familii. Tot ceea cereuºise sã facã le impunea respect. Veriºorii veneausã-i prezinte fetele pe care aveau de gând sã le ia de

171

neveste, iar veriºoarele pe bãieþii care le cereau. Cutoþii aºteptau „binecuvântarea“ ei informalã înaintede a face pasul decisiv. „O sã mergem la tanti Luciasã te cunoascã.“ Cu aceste vorbe a intrat în familiemai orice vãr sau varã a mea prin alianþã (cu maliþio-zitatea mea de adolescent îi botezasem „intruºii“)ºi cu toþii ºtiau cã vizita fãcutã „la tanti Lucia“ avea,pentru viitorul partener de viaþã, o valoare simbolicãdeosebitã. Nu era mama o instanþã a înþelepciunii,corectitudinii ºi bunãtãþii ºi, totodatã, prin reuºitaei de viaþã, o carte de vizitã cu care fiecare nepotvoia sã se mândreascã? Când o priveam, de sãrbã-tori, tronând în capul mesei florentine din sufrageriamare, cu câte doisprezece-paisprezece musafiri în jur,mi se pãrea cã este varianta femininã ºi pozitivã alui Marlon Brando interpretând rolul Naºului înfilmul lui Coppola.

Trebuie sã-þi mai spun cã, dupã ce a împlinit 80de ani ºi toþi cei dragi ei îºi fãcuserã un rost, ea ºil-a pierdut pe al ei. Se plictisea, obosise ºi nu-ºi doreadecât sã moarã mai repede. Ultima notaþie din caietulde amintiri sunã aºa: „Prinsã în vârtejul vieþii, pânãde curând nu mi-am dat seama cum anii au trecutunul dupã altul. Am trãit de multe ori cu spaimaviitorului. Dar eram tânãrã ºi am gãsit mereu pu-terea sã mã agãþ de speranþã ºi sã trec dincolo deorice greutate. Acum, când sunt bãtrânã, simt deo-datã toatã povara acestor ani care s-au îngrãmãditîn spatele meu. Sunt mulþi, prea mulþi. Simt cum mãapasã din ce în ce mai greu ºi cum, treptat, treptat,mã doboarã. Aº vrea sã sfârºesc, fãrã chinuri, câtmai repede.“

Ce pot sã spun? Mã aflu, când e vorba de mama,în situaþia în care se afla Monica Lovinescu când

172

vorbea despre mama ei ca despre o „minune“. Dacãar trebui sã prind în douã vorbe în ce anume a con-stat minunea care a fost mama – ºi vorbele acesteatãlmãcesc pesemne corect ºi sensul minunii de carevorbeºte Monica în cazul mamei ei – aº spune: Credcã ea mi-a dat sensul continuitãþii binelui pe lume.Ca un adevãrat urmaº ce era, mama a sporit ctitoriatatãlui ei cu o nouã ctitorie. Însãºi viaþa ei a fost oformã de creaþie, pentru simplul motiv cã a trans-format-o în altceva decât îi fusese hãrãzit sã fie prinproiectul patern. În loc s-o aºeze, perpetuând-o purºi simplu, în cadrul fixat de alþii, a inventat-o, a fãcutdin ea un „instrument de viaþã“, adicã o sculã desporit, rafinat, îmbunãtãþit ºi înfrumuseþat viaþacelor din jur. ªi asta într-o vreme în care viaþa deve-nise nespus de urâtã. Nu am auzit-o însã niciodatãvãietându-se cã urgia istoricã ce venise peste noi i-afurat jumãtate din viaþã. A traversat de fapt comu-nismul întrebându-se doar, de la nivelul bunãtãþiiºi ingenuitãþii ei, cum de existã atâta rãutate pe lume.

Scriindu-þi despre bunica ta aºa cum þi-am scris,am vrut, cred, sã umplu lumea cu fiinþa ei. Poatecã asemenea oameni sunt mai mulþi decât am fiînclinaþi sã credem. Cum se face atunci cã o ispravãde felul ãsta rãmâne cel mai adesea nevãzutã?Rãspunsul mi se pare simplu: ea se consumã inte-gral în culise, adicã în construirea posibilului vieþilorcelorlalþi. Investiþia în posibil nu este niciodatãvizibilã, iar când acesta, hrãnit cu migala ultimã, dãroade într-o realitate spectaculoasã, una care se insta-leazã într-un târziu pe scena lumii, meritul rezul-tatului revine integral realizatorului, în timp cepremisa realizãrii ºi cel care o întrupeazã ca premisã

173

dispar în discreþia rolului asumat de la bun început.Vãrul meu Adrian a spus despre mãtuºa lui cã reu-ºise sã construiascã o citadelã înãuntrul unei lumiameninþate, în multe ºi subtile feluri, cu pieirea. Daraceastã citadelã era pentru noi, ceilalþi, pentru copiiiei în primul rând. Voia sã ne facã sã trãim, într-unmoment în care toate valorile se cutremuraserã, caºi cum ele ar fi rãmas intacte. Genialitatea mameimele a constat în capacitatea ei de a fi obþinut ºiperpetuat normalitatea, cu preþul unor strãdaniiuriaºe, într-o istorie care izgonise firescul din lumeºi o rãsturnase pe aceasta cu capul în jos. Ce oarepoate fi mai greu decât sã creºti copii normali într-oepocã în care, exact aºa cum sunt rãsucite braþeleºi picioarele celor hãrãziþi de mici sã devinã cer-ºetori, societatea îºi propune sã facã acelaºi lucru,din fragedã pruncie, cu minþile tuturor membrilorei? Mama a fost mai puternicã decât istoria, de vremece m-a tras oarecum din calea valului care nãvãlisepeste noi ºi a reuºit sã mã þinã un timp deoparte,pânã ce greul începutului a trecut ºi pânã când amînvãþat sã mã lupt ºi sã mã apãr singur. Dacã, aºacum îmi place sã cred, mintea mi-a rãmas întreagãdupã patruzeci ºi ceva de ani de smintealã colectivã,este pentru cã am avut lângã mine în prima partea vieþii un om care a urmãrit sã redea existenþei aceacalitate ce pãrea, odatã cu generaþia mea, sã se fipierdut pentru totdeauna.

XIII. Cearta ta cu viaþa

„Nu-i bine pentru om sã-ºi aminteascã în fiecareclipã cã este om.“ Aºa începe, dragul meu, o cartea lui Cioran. S-au împlinit paisprezece ani de cândai plecat ºi aproape n-a existat lunã în care sã nu mãfi întrebat la telefon „Ce e cu noi aici?“ Aici pepãmânt, desigur. Tu pari cã þii minte tot timpul cãeºti om. De când eºti plecat m-ai hãrþuit de-atâteaori cu întrebarea asta, încât de curând am visat cãmã urmãreai, într-o pãdure, ca pe un vânat ºi, defiecare datã când credeam cã îmi pierduseºi urma,reapãreai în faþa mea, te înfigeai cu picioarele înpãmânt ºi, cu braþele încruciºate, mã încolþeai dinnou: „Ei bine, n-ai de gând sã-mi rãspunzi?“ Tonulera rece ºi puþin iritat. Parcã-mi cereai socotealã: „Dece m-ai adus aici, dacã nu ºtii ce rost avem?“ Iar eueram tare încurcat ºi îþi tot explicam cã sunt nespusde fericit cã suntem contemporani, deºi, recunoº-team, nu era deloc normal sã nu te fi întrebat ºi petine înainte dacã vrei sã vii „aici“. ªi cã, desigur, nuºtiu sã-þi rãspund la întrebare ºi cã nimeni nu ºtieºi n-a ºtiut vreodatã. Cã la aceastã întrebare nu existãcu adevãrat nici un rãspuns. Cã nici pe mine nu m-aîntrebat nimeni dacã vreau „aici“, dar cã ãsta e jocul

175

ºi cã trebuie jucat. Pânã la urmã recunoºteam cã þi-amfãcut o mãgãrie ºi te rugam din nou sã mã ierþi. Totulse petrecea, cum îþi spun, în vis.

Acum îþi propun sã vorbim netrucat despre astaºi, dupã ce o sã ne spunem tot ce e de spus, sã îmipromiþi cã nu mai redeschidem o vreme discuþia.Pentru cã, într-adevãr, „nu-i bine pentru om sã-ºiaminteascã în fiecare clipã cã este om“. Am sã încercsã-þi vorbesc ºi despre felurile în care putem sãuitãm, un timp mãcar, lucrul ãsta.

Dar ce înseamnã sã vorbim netrucat? În urmã cucâteva decenii l-am cunoscut pe Alexandru Dra-gomir. Un domn tare simpatic. Ne þinea, mie ºicâtorva prieteni, în apartamentul din Lucaci, niºteminunate prelegeri private. A murit în 2002 la vârstade 85 de ani. Dupã o vreme de la prima noastrãîntâlnire, vãzându-l cã citeºte toatã ziua filozofi, l-amîntrebat de ce nu publicã nimic. Mi-a rãspuns: „Pemine mã intereseazã nu sã fiu autor, ci sã înþeleg. Nuvreau sã mor ca un bou. Asta e tot.“

Dar, o sã mã întrebi acum, cât anume din ce seîntâmplã cu el poate înþelege un om cu mintea luide om? ªi-au pus ºi alþii întrebarea asta ºi s-a rãspunsla ea în mai multe rânduri. Cel mai aproape de noiau fãcut-o, urmând cãi complet diferite, Heideggerºi Cioran. Numai cã amândoi deveniserã în prealabilliberi pentru a da rãspunsuri netrucate la aceastãîntrebare. Dragomir la fel. Însã de ce anume trebuiesã fim liberi ºi eliberaþi pentru a ne pune întrebareaºi pentru a-i da un rãspuns „corect“?

Acum, pentru cã am tot invocat nume de filozofi,simt nevoia sã-þi dau unele explicaþii. Dacã-þi vor-besc de ei, nu o fac nici din deformare profesionalã,

176

nici pentru cã „dã bine“ sã împãnezi ceea ce spuicu câte un nume de filozof. De mult nu mai vreausã epatez pe nimeni – ºi pe tine în ultimul rând –cu ieftinãtãþuri de asemenea fel. De obicei mã ferescsã le rostesc numele într-un public neavizat. Dacã-iinvoc, este pentru cã am nevoie de ce au gândit eiîn problema asta. În ograda mea ei au devenit ase-meni pietrelor pe care le-ai pus cândva ca sã ai pece sã calci ºi care, cu vremea, au intrat în pãmânt,fãcând ca mersul prin ogradã sã devinã firesc. Calcifãrã sã vrei pe ele.

Iatã, de pildã, piatra numitã „Kant“. Kant e pri-mul care a încercat sã despartã o datã pentru totdea-una întrebãrile la care avem dreptul – pornind dela echipamentul cu care suntem dotaþi pentru aputea rãspunde – de întrebãrile la care ºtim cã, pu-nându-le, nu vom putea obþine un rãspuns univoc.ªi care sunt acestea din urmã? Cele la care, lipsin-du-ne orice experienþã posibilã în privinþa realitãþii intero-gate, rãspunsul adecvat este înlocuit cu proiecþia unordorinþe. Iar asta se întâmplã mai ales când vorbimde lucrurile ultime, de lucrurile ce þin de „viaþã ºimoarte“. Ca sã rãspunzi netrucat la asemenea între-bãri trebuie sã fii liber de ceea ce doreºti sã auzi cândpui întrebarea. De pildã, pentru a rãspunde la între-barea „Este sufletul nostru indestructibil ºi, astfel,este cu putinþã o viaþã dupã moarte?“, trebuie sã neeliberãm atât de spaima de moarte, cât ºi de dorinþa(implicitã) de a nu muri „de tot“. Pentru cã altmin-teri, îmboldiþi de ele, vom rãspunde cu toatã tãria:„Da, sufletul nostru e indestructibil ºi noi vom trãi,în altã formã, ºi dupã moarte.“ Avem atâta nevoiesã auzim asta ºi ajungem sã-i iubim atât de mult pe

177

cei care ne repetã asta, duminicã de duminicã, într-unloc anume fãcut pentru cultivarea speranþei! Ba chiarîi plãtim ca sã ne spunã asta, ne ploconim în faþalor ºi le sãrutãm mâna.

În jurul acestui nucleu de spaime ºi dorinþe senaºte credinþa. Obiectele credinþei ne sunt, din frage-dã copilãrie, familiare tocmai prin invocarea lorfrecventã. De mici copii auzim cã lumea a fost creatãde Dumnezeu, cã dupã moarte, în funcþie de câtepãcate avem sau de câte fapte bune am fãcut, o sãmergem în iad sau în rai, cã „dincolo“ ne vomîntâlni oricum cu cei pe care, aici, i-am iubit etc. Darasta nu înseamnã câtuºi de puþin cã în privinþaacestei regiuni postume avem o cunoaºtere pro-priu-zisã. Nu ºtim nici dacã regiunea aceasta existã,nici cum aratã ea. Astfel, la întrebarea dacã sufletule muritor sau nu, nu se poate rãspunde nici cu da,nici cu nu sau, ceea ce-i acelaºi lucru, se poate rãs-punde la fel de bine ºi cu da ºi cu nu. De ce? Pentrucã, de vreme ce nimeni nu s-a întors de „acolo“, o dez-batere pe aceastã temã îi va lãsa epuizaþi pe par-ticipanþii la ea ºi pe nici unul dintre ei învingãtor.Ceea ce, în termenii lui Kant, se exprimã astfel: raþiu-nea devine neputincioasã ºi intrã în „antinomie“când, în absenþa terenului ferm al experienþei (nimeninu a pãºit „dincolo“ pentru ca apoi sã se întoarcã),ea poate demonstra cu argumente la fel de tari ºiteza, ºi antiteza. ªi, cu toate astea, observã Kant, noidevenim cu atât mai vorbãreþi cu cât, despre lucru-rile cele mai importante pentru noi în ordinea vieþii(în speþã a „vieþii de dincolo“), nu ºtim de fapt nimic.ªi tocmai pentru cã nu ºtim nimic, pe asemeneateme se poate divaga la nesfârºit. Atenþie, Kant nu

178

spune „sufletul nostru este destructibil“, ci spune„nu ºtiu nici dacã e destructibil, nici dacã e indes-tructibil“. A decide în aceastã privinþã, atâta vremecât „nimeni nu s-a întors de-acolo...“, este imposibil.Altfel spus, întrebarea poate fi pusã doar pentru asemnala o limitã a minþii noastre, pentru cã altmin-teri, de vreme ce ea nu comportã nici un rãspuns,nu are nici un rost sã fie pusã. „Ce e cu noi aici?“ eo întrebare fãrã rãspuns posibil sau una la al cãreicapãt pândeºte doar prezumþia unui rãspuns. Raþiu-nea umanã, spune Kant, îºi pierde consistenþa atuncicând „se împãuneazã cu pãtrundere ºi ºtiinþã acolounde de fapt înceteazã pãtrunderea ºi ºtiinþa“.

Kant, jefuitorul de speranþe! Adevãrul e cã filo-zofii nu sunt oameni rãi, ci doar, uneori, precum încazul lui Kant, nespus de oneºti. Ei nu se pot împie-dica sã nu gândeascã pânã la capãt o problemã. Einu pot spune: am constatat cã lucrurile stau aºa, darpentru cã nu-mi convine ce am constatat, am sã spuncã ele stau altfel, mai pe mãsura a ceea ce-mi convinemie. De pildã, dupã ce a vãzut cã raþiunea are pre-tenþii de cunoaºtere pe care nu le poate onora, unfilozof nu poate fi împiedicat sã se întrebe pânãunde anume bate pãtrunderea noastrã. Existã uncapitol în Fiinþã ºi timp, în care Heidegger explicãde ce în cazul judecãrii condiþiei noastre mintea nupoate depãºi stadiul unei simple constatãri. Eu pot,într-adevãr, sã constat cã mã aflu aici, pe pãmânt,ca om, dar în aºa fel încât nu am acces nici la „deunde“-le meu, nici la „încotro“-ul meu. Tot ce potspune cu acoperire este cã sunt, fãrã comentariisuplimentare. Cum a ajuns omul aici, de unde vineel ºi încotro o apucã dupã ce pleacã de „aici“ – toate

179

acestea rãmân învãluite în mister. ªi pentru cã omulnu a ajuns „aici“ în urma unei decizii proprii devenire, Heidegger vorbeºte despre el ca „aruncat“ºi despre sejurul lui pãmântean ca „aruncare“.

Ce cuvânt ciudat: aruncat! Ciudat, oricum, apli-cat la om. În germanã cuvântul este geworfen. Uncuvânt brutal. Ein Stein werfen înseamnã „a aruncacu piatra“. O piatrã, odatã azvârlitã ºi cãzutã pe jos,este o piatrã aruncatã: ein geworfener Stein. Ea îºitrãieºte acolo, pe jos, propriul ei abandon rezultatdintr-o azvârlire violentã. Cine sã arunce însã cuomul ca ºi cum ar arunca cu o piatrã? Bun, la astaam stabilit cã nu avem rãspuns. Dar cum sã fie omularuncat (de nu se ºtie cine) ca o piatrã care, dupã cea spart geamul, se opreºte, venind nu se ºtie deunde, în mijlocul camerei?

Însã este el oare aruncat în felul acesta? Pentrucã, spre deosebire de piatrã, omul este „o fiinþareprivilegiatã“, care, imediat ce se pomeneºte „pe jos“pe acest pãmânt, constatã cã a fost aruncat. Dar ºtiindasta, el nu mai este pur ºi simplu aruncat undeva,zãcând acolo, inconºtient ca o piatrã. ªtiind de pro-pria-i aruncare, omul e aruncat lui însuºi. Celuiaruncat în lume fãrã un expeditor cunoscut îi estearuncatã în braþe propria lui viaþã. Ne ridicãm înpicioare, ne frecãm la ochi ºi constatãm cã ne purtãmîn braþe viaþa. Ca sã spunem aºa, omul s-a pomenitcu el în braþe, având de împlinit un proiect strãin acãrui mizã este totuºi propria lui viaþã. Cum va faceel din acest proiect strãin unul propriu?

Important pentru el este sã constate cã proiectulcare-l priveºte e în aºa fel fãcut încât, la capãtul lui,ca „supremã posibilitate a sa de a fi“, pe om îl

180

aºteaptã moartea. Cam pe la ºase-ºapte ani oricecopil descoperã, cutremurându-se, cã oamenii care-isunt dragi, ºi el însuºi într-o bunã zi, vor muri. Iaroamenii mari, întrebaþi, nu ºtiu pe unde sã scoatãcãmaºa. Ce sã rãspundã? Cã fiecare dintre noi a fosttrimis în lume ca sã danseze pe o coardã care esteviaþa lui, mai precis pe un segment care se întindeîntre o naºtere ºi o moarte? Cã sunt expediat în fiinþãpurtând în buzunarul meu genetic propria-mi con-damnare la nefiinþã? Nu ºtiu, desigur, ziua în careexecuþia va avea loc, dar de la un moment dat încoloîncep s-o aºtept. Particip la ea. Asemeni condamna-tului din Colonia penitenciarã a lui Kafka, încep sãdau târcoale mijlocului de execuþie ºi sã ascult expli-caþiile cãlãului privitoare la modul lui de funcþio-nare. Cum e cu putinþã aºa ceva? Ce-i de fãcut cândcruzimea jocului ºi a proiectului þi se dezvãluie întoatã grozãvia ei?

Cioran a tras concluzia, ridicându-ºi în cap masacredincioºilor, cã autorul unui asemenea proiect nupoate fi Dumnezeul cel Bun, Tatãl, ci unul de-a drep-tul rãu, care ºi-a bãtut joc de noi creând o lume astfelîntocmitã. Iar replica pe mãsura acestei creaþii este,din partea celui creat, sinuciderea. Nu înseamnã cãea trebuie pusã în practicã („þine de eleganþa spiri-tului“, a spus Cioran, „sã dispui de gândul artistical sinuciderii“), ci doar þinutã la îndemânã ca recurssuprem, ca replicã simbolicã aflatã în recuzitarãzbunãrii noastre, ca þinere în ºah a Creatorului, caperpetuã ameninþare ºi mod de a strica jocul demiur-gului cel afurisit. De ce n-am face ca libertatea cucare ne-a creat, ºi pe care a strecurat-o ca ingredientîn compoziþia noastrã, sã i se întoarcã, prin actul

181

liber al negãrii, asemeni unui bumerang, în faþã? Elimpede însã cã un asemenea gest se petrece tot pespezele noastre, de vreme ce luxul acestei libertãþiextreme este plãtit cu viaþa însãºi.

Iar Heidegger? Ce a fãcut Heidegger dupã ce aconstatat cã ne lipseºte „solul fenomenal“ pentru undiscurs care îºi propune sã treacã de la scena vieþiila culisele ei? A propus, rãmânând în cadrul strâmtal lui aici, o transfigurare laicã a morþii: trãirea înorizontul ei îmi potenþeazã toate posibilitãþile de afi. Fiecare clipã a vieþii mele capãtã relief tocmai prinoceanul de negativitate care o înconjoarã. Trãitãautentic, fiecare clipã a vieþii mele trebuie sã fie unmod de a onora a fi-ul în care am fost aruncat,indiferent de întinderea ºi cuprinderea lui. Lucru pecare Noica l-a exprimat aºa: „Ce bucurie cã viaþan-are sens. Pot sã-i dau eu unul...“

Sã încercãm sã recapitulãm: dacã ne aflãm încolonia penitenciarã, dacã lumea e opera demiur-gului cel rãu, dacã trebuie sã ne descurcãm cucantitatea de fiinþã care ni s-a pus în braþe în vedereanefiinþei noastre finale, dacã refuzãm sinuciderea,dacã credinþa – ºi speranþa care o însoþeºte – nu func-þioneazã în cazul tuturor, pentru cã vor exista oricânddestui care nu vor putea înþelege în ruptul capuluide ce Bunul Dumnezeu a fãcut o lume în care ani-malele trebuie sã se întreucidã ca sã trãiascã, iaroamenii trebuie sã moarã, uneori în cele mai atrocechinuri, anticipându-ºi sfârºitul ºi „contemplând“cu luciditate, pe tot parcursul vieþii, enorma canti-tate de suferinþã a lumii – ei bine, dacã acestea toatesunt adevãrate, ce ne rãmâne de fãcut? Numai douãlucruri: 1) sã ne trãim sejurul acesta impus fãcând,

182

clipã de clipã, lucruri cât mai plãcute, capabile sãne umple de bucurie; 2) sã ne construim ceea ce înUºa interzisã am numit „sistemul de iluzii“ ºi, pe câtposibil, sã nu ieºim din el. Aceste douã lucruri sunt,îndrãznesc sã spun, inconturnabile. Toþi oamenii carenu au harul credinþei ºi care nu cunosc mângâiereaei îmbrãþiºeazã, chit cã sunt conºtienþi sau nu, acestesoluþii. Pentru cã altminteri, dacã am sta clipã declipã cu ochii aþintiþi pe condiþia noastrã „peniten-ciarã“, am înnebuni, ne-am sinucide sau am face caleneºul din povestea lui Creangã.

Or, statistic, nu se întâmplã aºa. Statistic vorbind,oamenii trãiesc prinºi în viaþa lor de zi cu zi sauavând grijã sã aibã la îndemânã iluzia („morcovulexistenþial“) care îi poartã prin viaþã. Nu înseamnãînsã cã o fac potrivit unui program, ºi anume pentrua evita spectacolul condiþiei umane. De fãcut, o facîn mod spontan. Chiar dacã toþi au tras din când încând cu coada ochiului la acest spectacol ºi, eventual,ºi-au dat timpul necesar ca sã se îngrozeascã de el,nu înseamnã cã ei se grãbesc sã îl rabatã asuprapropriei lor vieþi. Dimpotrivã. Pentru majoritatea,tot ce e rãu se întâmplã deocamdatã cu alþii, cu noiînºine mai niciodatã, iar „dacã e scris“ sã ni se în-tâmple ºi nouã ceva rãu, cândva, vom vedea de-abiaatunci ce e de fãcut. Aºa încât pesemne cã mai corecte sã spunem cã, din acest punct de vedere, cei maimulþi oameni nici nu-ºi amintesc vreodatã de faptulcã sunt oameni.

Dar noi nu vorbim de aceºti mulþi fericiþi. Noivorbim pentru acei puþini care nu pot înþelege înruptul capului cum de s-au pomenit într-o piesã încare, vorba nu ºtiu cui, actul III se terminã întotdea-una prost. Sã vedem ce putem face în primele douã

183

acte, pentru ca actul final sã arate – dacã e cu putinþão minimã programare – tolerabil, chiar ºi atuncicând nu mizãm pe faptul nedovedit cã piesa are ourmare. Altfel spus, sã vedem cum ne putem des-curca cu noi „aici“, fãrã prezumþia lui „apoi“. Cumne putem cãra în spate povara care ne suntem?Poate cã am sã-þi rãspund cândva.

XIV. Marile plãceri mici – Un strop de hedonism

În O zi din viaþa lui Ivan Denisovici, Soljeniþînpovesteºte cum aratã una dintre cele 3 653 de zilepetrecute în Gulag de deþinutul Ivan Denisoviciªuhov. O face pe aproape douã sute de pagini. Lacapãtul acestei zile, ªuhov adoarme recapitulându-ºisumedenia de lucruri care se petrecuserã cu el decând se sculase, de la cinci dimineaþa. Prima pre-ocupare mai deosebitã fusese ascunderea rapidã aunei jumãtãþi din porþia de pâine în saltea. Astapresupusese gãurirea saltelei, apoi coaserea ei la loc.Operaþiunea fusese fãcutã rapid ºi curat. ªuhov avu-sese o mare satisfacþie. Apoi scãpase sã fie trimis lacarcerã, la prânz ciupise o porþie de caºa în plus, îºifãcuse norma de zidit, nu fãrã plãcere („zidise cuspor“), îºi ascunsese bine, ca sã nu-i fie gãsitã lapercheziþie, pânza de ferãstrãu, iar acum, seara, îna-inte de a-ºi vârî picioarele în mâneca pufoaicei ºi aadormi, ªuhov molfãie îndelung o bucãþicã de salamprimitã în dar de la deþinutul aflat în patul de jos.ªi Soljeniþîn conchide: „Trecuse o zi fãrã necazuri,aproape fericitã.“ În cartea vãrului meu, de care þi-ammai pomenit, bucuria celor doi colegi de celulã vinedin sculptarea clandestinã a unei troiþe dintr-un os

185

gãsit în curtea închisorii. Fabricarea uneltei de ºle-fuit, ascunderea ei ºi a osului care, treptat, ia formatroiþei sunt, pentru cei doi, evenimente importanteale zilei ºi prilejuri de mari satisfacþii.

Ce vreau sã spun cu aceste poveºti? Cã, atuncicând e sã judecãm starea noastrã sufleteascã în lu-mea în care am fost aruncaþi, trebuie sã plecãm de lalucrurile mici. Pânã ºi în cel mai mizerabil loc dinlume, într-o puºcãrie comunistã, starea aceasta sufle-teascã se clãdeºte în jurul unor preocupãri mãrunte,dar care sunt capabile sã ne absoarbã fiinþa integral,s-o poarte cu ele ºi sã o scoatã la malul zilei urmã-toare. Viaþa dintr-o puºcãrie face vizibil faptul cã,în mod obiºnuit, noi ne dedicãm cea mai mare partea timpului unor preocupãri din care încercãm sãobþinem un maxim de plãcere. Iar în libertate, paletade preocupãri care ne absorb clipã de clipã este,evident, infinit mai largã. Dacã tot ce facem ar de-pinde de noi ºi numai de noi, fii sigur cã viaþa arsemãna (pânã în clipa în care am da nas în nas cuprima boalã) cu un mare bal la care am valsa pe rândcu una sau alta dintre dorinþele noastre. Imaginea-zã-þi cã fiecare invitaþie la dans ar reprezenta înde-plinirea uneia din ele. Ei bine, dacã te uiþi atent lafelul în care ni se construieºe ziua, ai sã vezi cã eaprinde cheag în jurul a tot felul de dorinþe mãruntea cãror realizare stã în puterea noastrã. Lucrurile secomplicã abia când în locul lui „îmi face plãcere“intrã în scenã ordinea lui „trebuie“. ªi se complicãºi mai mult când în scenã îºi face intrarea „celãlalt“,cu micile lui dorinþe, cu bucuriile tale care încep sãdepindã de el, cu bucuriile lui care încep sã depindã

186

de tine ºi care, toate, presupun instalarea, nespusde dificilã, într-o ºtiinþã a convieþuirii.

Dar deocamdatã n-am ajuns aici. Ne aflãm lacapitolul plãcerilor mici. ªi cât de ipocriþi suntem!Ne este atât de greu sã recunoaºtem cã fericirea esteo stare de graþie cu care ne întâlnim de câteva oriîn viaþã (prin esenþa ei, ea aparþine raritãþii ºi „tim-pului scurt“), cã, la rândul lor, bucuriile vin pestenoi din jocul hazardului ºi prin bunãvoinþa celorlalþiºi cã de fapt, în mod curent, viaþa e fãcutã dintr-o suitãde mici plãceri.

Mare lucru micile plãceri! Pe registrul trãirilornoastre pozitive, ele au o poziþie cu totul privile-giatã: spre deosebire de fericire ºi de bucurie, pentrucare de obicei mai e nevoie ºi de altcineva decât detine (se spune „ce bucurie mi-ai fãcut“, nu „ce bucu-rie mi-am fãcut“), micile plãceri þi le oferi singur. Teaºezi pe un ºezlong, sub o umbrelã (sunt peste 30 degrade), iei o sticlã de Leffe, care, scoasã de la gheaþã,transpirã de rece ce e odatã cu tine, ºi o deschizi cudeschizãtorul aflat întotdeauna la îndemânã pe unscãunel (unde se aflã ºi paharul). ªi bei... Mai întâisimþi spuma aurie care îþi mângâie încet buzele, apoilichidul dulce-amãrui care îþi gâdilã faringele... Lu-crul ãsta pe care þi l-ai oferit, pe care þi-l poþi oferisistematic, urmând un tabiet anume ºi de obicei închip de rãsplatã pentru o activitate precedentã,lucrul ãsta în care eºti doar tu cu tine ºi cu simþuriletale ºi cu gâdilãtura pe care le-o procuri când le daiceea ce au poftit – este o micã plãcere. Cu toþii, chitcã ºtim sau nu, ne oferim zi de zi mici plãceri, cutoþii trãim ritualizaþi în ele. Cãci, în mãsura în careele se repetã, viaþa noastrã tinde sã devinã în primã

187

instanþã o ritualizare a micilor plãceri. Prima formã încare ne suportãm aruncarea în lume este aceastãtrãire ritualizatã a plãcerilor mici. Iatã-l pe EugèneIonesco în ultimii ani ai vieþii, aºa cum se prezintãel însuºi în Cãutarea intermitentã. Îl chinuie spaimaîn faþa sfârºitului. Mon Dieu, faites que je croie en Vous!Dar cãutarea legatã de plauzibilitatea lui „dincolo“e „intermitentã“, are loc în fantele care se cascã îngeografia lui „aici“. Omul care se roagã are un trupºi este încã aici, pe pãmânt. Iar aici, domnesc, ritua-lizate, micile plãceri. În vacanþã fiind, tremurã lagândul cã, îmbolnãvindu-se copilul gazdei, ceva s-arputea deregla în ordinea lumii ºi cã neprevãzutuli-ar putea rãpi momentul matinal al micului dejun,cafeaua cu lapte, iaurtul, cornurile, pâinea prãjitã.ªi aºa, ziua trece legãnatã între gânduri chinuitoareºi rãsfãþuri.

Important e cã, pânã sã aibã loc întâlnirea cu sufe-rinþa ºi moartea, viaþa tinde sã se aºeze, lin, în tihnaplãcerii continue. Cel puþin acesta e þelul, proiectul,aspiraþia spontanã a oricãrei fiinþe vii. Dar, te veigrãbi sã întrebi, plãcerea exersatã continuu nu devinerea, asupritoare ºi nesuferitã, transformându-se înopusul ei? ªi, adaug eu, nu cumva e adevãratã vorbacu care se deschide Phaidon, când Socrate, cãruia toc-mai i se desfãcuse cãtuºa de la gleznã, comenteazã,frecându-ºi piciorul, cã plãcerea pe care o resimtese clãdeºte pe durerea strânsorii de care tocmai afost eliberat? ªi cã – generalizând – plãcerea ºidurerea sunt veºnic înfrãþite, ele se cheamã una pealta ºi se exaltã reciproc? Nimic mai fals. Dacã ar fiaºa, ar însemna cã mângâierea capãtã valoare doardacã e precedatã de o bãtaie zdravãnã. Dar cum e

188

atunci cu plãcerea care, reiteratã în exces, ameninþãsã se transforme în opusul ei? Ar fi neîndoielnic aºadacã am avea în vedere o singurã plãcere. Dar noivorbim aici de fiinþe mobile, apte sã diversifice plã-cerea, fiinþe care au cultura plãcerii ºi ºtiu sã asigureo succesiune convenabilã a formelor ei.

M-am întrebat recent cum aratã de fapt zilelenoastre, declinate în libertate, dupã modelul zilei luiIvan Denisovici. Ce înfãþiºare ar avea o zi scãldatãîn plãceri, trãitã în propriul tãu univers neconstrân-gãtor? Iatã. E dimineaþã. Te scoli. Sã începem cu ceamai mare plãcere micã ce stã la îndemâna unuimuritor ºi pe care, ani în ºir, mi-am înãlþat, ca pe unsoi de talpã a timpului, fiecare zi. Sã începem cu plã-cerea asta în care, prin excelenþã te afli tu cu tine ºicare-þi este „cea mai la îndemânã“, de vreme ce þi-oprocuri pur ºi simplu prin simpla întindere a mâiniicãtre un pacheþel: þigara... Pe vremuri, când fumam(fãrã sã trag în piept!) cincizeci de þigãri pe zi (m-amoprit, dupã douãzeci ºi ceva de ani, într-o zi deduminicã la prânz, la ora douã ºi zece minute ºi amtrãit, din secunda urmãtoare, ca ºi cum n-aº fi fumatniciodatã), de îndatã ce deschideam ochii, în minteîmi apãrea prima þigarã a zilei însoþitã de ceaºca decafea. Ce fericit eram cã începea o nouã zi în careputeam fuma. ªi ce ritual ajunsesem sã desfãºor înmarginea unei biete þigãri!

În primul rând þigaretul. Avea un nume (dat defabricant) cuceritor ºi mincinos: Denicotea. Îþi su-gera cã el va prelua asuprã-i nicotina, lãsându-þi þiedoar fumul ºi plãcerea. Era din ebonitã neagrã, iarpartea de sus, în care se aºeza þigara, era un manºondin metal auriu. Când terminai de fumat, manºonul

189

expulza mucul printr-o simplã culisare. Însoþeamîntotdeauna gestul acesta cu un suflat scurt ºi puter-nic în ºpiþul þigaretului. Ultimul fum ieºea cu unºuierat ascuþit. Era un mod de a conchide, de a con-sfinþi încheiera „actului“. Mã simþeam de fapt macu-lat ºi nu e de mirare cã dupã fiecare þigarã mãgrãbeam sã elimin din corpul fragil ºi nevinovat alþigaretului (el era aliatul meu, cel care mã apãra delubrica þigarã) fumul care se adunase în el. Dupãfiecare þigarã fumatã, mã cuprindea sila de mine.Simþeam o teribilã repulsie vãzând mâzga nicotineicare se depunea periodic pe buza þigaretului. Obunã parte din timpul care trecea pânã aprindeamurmãtoarea þigarã mã îndeletniceam cu ºtergereaurmelor nelegiuirii pe care tocmai o comisesem. ªiculmea este cã asta îmi producea o plãcere aproapela fel de mare ca fumatul, oricum o plãcere „invers㓺i expiatoare. În burta þigaretului se afla de altmin-teri întotdeauna un filtru (tot marca Denicotea), untubuleþ de plastic alb, cu douã cãpãcele la capete,conþinând niºte mici cristale menite sã preia o partedin gãlbuiul nicotinei. Cum îmi era greu sã procuraceste filtre (se gãseau în Germania ºi ocaziile de ale primi erau rare), când cristalele deveneau negre-maronii, desfãceam unul din capetele filtrului ºi vãr-sam cristalele într-o ceºcuþã cu spirt. Dupã o vreme,le scoteam ºi le întindeam la uscat, presãrându-lepe un ºerveþel. Apoi umpleam filtrul la loc ºi trã-geam prima þigarã (primele fumuri aveau gust puri-ficator de alcool) cu senzaþia cã asist la naºterea unuinou ciclu cosmic. Cu cristalele acelea mici ºi prãfoase,recondiþionate ºi puse la loc în þigaret, începeam cu

190

adevãrat – aveam nevoie sã mã mint în felul acesta –„o nouã viaþã“.

Evident, þigara ºi þigaretul chemau dupã elebrichete felurite (o îndrãgisem pe cea a marinei ame-ricane, care se aprindea ºi pe vânt; închiderea capa-cului cu un „clac!“ scurt îmi dãdea un fior de plãcereºi, înainte de a o pune în buzunar, o mângâiam decâteva ori pe cap cu degetul mare), toate trei – þigara,þigaretul ºi bricheta – se însoþeau cu o scrumierãanume, din sticlã neagrã, opacã, cu patru crestãturipe bordurã, care-i permiteau þigãrii sã rãmânã spri-jinitã ºi sã ardã cu vârful în sus. Iar scrumiera, pen-tru cã nu suportam sã am sub ochi corpurile delicteale mucurilor, era întotdeauna însoþitã de o cutieborþoasã de metal (fusese cândva plinã cu tutun depipã olandez), care, þigara odatã fumatã, primeaimediat, printr-o scurtã rãsucire a capacului, muculîncã fumegând ºi scrumul care se strânsese în scru-mierã. Îmi fãcea rãu spectacolul mucurilor stivuiteîn scrumierã ºi, deopotrivã mirosul lor, dupã cumnu suportam nici stingerea þigãrii, prin multipleapãsãri ale mucului (ºi apoi prin hârºcâirea lui) pefundul scrumierei.

Dupã cum vezi, fumam ascunzând instinctiv (ase-meni pisicilor) urmele propriei mele murdãrii, ur-mele defecaþiei mele tabagice, ºi mã pãcãleam singurvoind sã mã conving cã tocmai ieºisem din apã fãrãsã fiu ud. Sensul cutiei metalice, în care mucuriledispãreau pe datã, era acela de a îndepãrta cu grijãde privirile celorlalþi, ºi în primul rând de ale mele,reziduurile mârºave ale unei sinucideri mereu amâ-nate. Era evident cã, având o asemenea psihologie,la un moment dat trebuia sã mã opresc. Mã simþeam,

191

cu fiecare þigarã fumatã, asemeni unui criminal înserie care îºi îngroapã victimele ºi care, la un mo-ment dat, hotãrãºte sã curme un viciu a cãrui satis-facere îl punea în dezacord cu el însuºi. Drept care,dupã duminica aceea de pominã în care am abolitîntr-o clipitã deprinderea a douã decenii de fumat,am împãrþit în dreapta ºi în stânga ustensilele truseimele criminale, m-am pocãit ºi, cel puþin din acestpunct de vedere, am început o viaþã onorabilã ºi m-amgrãbit, evident, sã-i admonestez, dispreþuindu-i dinadâncul sufletului pentru slãbiciunea lor, pe ceilalþifumãtori. (Apropo, când ai de gând sã te laºi defumat?) De-abia când privesc atent în urma mea, ºicând privesc în genere relaþia unui fumãtor cupachetul lui de þigãri, îmi dau seama în ce mãsurãviaþa poate sã rezide în lucrurile mici ºi, la o adicã,sã-ºi epuizeze cea mai mare parte din sensul ei înfumat. „Fumez, deci exist“ ar trebui sã stea scrispe blazonul oricãrui fumãtor, fãrã teama cã vreungânditor ar putea vreodatã submina critic aceastãpropoziþie care, altfel decât faimoasa sintagmã carte-zianã, a stat ºi ea la baza epocii moderne, exprimân-du-i în mod lapidar esenþa. Pentru cã nici un obiectdin lume nu s-a insinuat vreodatã în noi în felulacesta, ºi asta clipã de clipã, ca þigara într-un fumãtor.

Dar ce plãceri mi-au rãmas, o sã te grãbeºti sã mãîntrebi, dupã ce am renunþat la funesta patimã afumatului? Sã începem cu toaleta matinalã. În Elogiumamei vitrege, Vargas Llosa are un capitol intitulat„Ablaþiunile lui Don Rigoberto“. În camera de baie,personajul îºi extrage o plãcere din constatareazilnicã a impecabilei prestaþii a stomacului propriu.

192

Îþi mãrturisesc cã, la rându-mi, petrec în fiecaredimineaþã, în baia mea, minute de adevãratã volup-tate ºi toate în preajma rãsfãþurilor pe care mi leprocurã mai întâi duºul matinal – cu alegerea, dupãfelul în care voi începe ziua, a gelului de duº celmai potrivit (ºovãi zilnic între mirosurile de ghim-bir, ceai verde ºi lavandã de la Roger & Gallet) –,apoi, odatã duºul terminat, utilizarea cremelor defaþã de la Clinique, a cremelor de corp de la MoltonBrown sau a gamei de thé vert de la BVLGARI, în sfâr-ºit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Caro-lina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior. Sper cãnu mã judeci pentru atâta lucru. Oricum, întreagaoperaþiune nu-mi rãpeºte mai mult de o jumãtatede orã, aºa cum cele 15 minute de gantere ºi deexerciþii de abdomen se aºazã ºi ele, cuminþi, în eco-nomia debutului zilei, tot ca o plãcere, înainte de duº.Te asigur cã fãcând toate astea nu mã simt nici cao „cocotã masculinã“, nici „devirilizat“, nici „îmbur-ghezit“, nici snob, nici „metrosexual“, ci sunt purºi simplu un om care are o relaþie cordialã cu corpulsãu, o rãspundere pentru forma lui, pentru supleþeapielii lui ºi pentru mirosurile pe care le emanã.

Vine apoi plãcerea ceaiului pe care-l beau, cândmã aºez la biroul de lucru, pânã la ora 11, ora pauzeipentru micul dejun. Reîntâlnirea, în fiecare dimi-neaþã la nouã ºi jumãtate, cu serviciul de ceai, estepentru mine o mare plãcere micã. Ceaºca, pe caream gãsit-o într-un bazar din Regensburg, e din ceamai transparentã sticlã, subþire ca o coajã de ou. Eamplã, menitã sã primeascã ºi sã expunã fãrã ambi-guitate culoarea (roºiaticã, aurie sau verzuie) a cea-iului pe care îl cumpãr, în punguþe zvelte, de 50 de

193

grame, din hârtie celofanatã coloratã felurit, de lamagazinul de ceaiuri deschis în urmã cu un an ladoi paºi de casã. Dupã ce aleg între un ceai verdesencha secura (parfumat cu floare de cireº japonezºi petale de trandafir) sau orange-maracuja (bucãþi demãr uscat, lemongrass, felii de portocale ºi fulgi depapaya) sau, vara, un thé au Sahara (frunze de mentãºi petale de trandafir) de la Mariage Frères (meritãvizitat magazinul lor parizian din Marais, deschis în1843, de pe rue Bourg Tobourg), pun o linguriþã-douãîn strecurãtoarea cromatã, cu gãurile atât de fine încâtun ac nu poate pãtrunde în ele – strecurãtoarea areboruri largi ºi e croitã pe mãsura ceºtii –, torn apadatã în clocot ºi încep sã privesc, în nãvala ei, zba-terea spasmodicã a firicelelor de ceai ºi plante felu-rite, apoi lenta lor cedare, felul resemnat în care selasã îmbrãþiºate ºi ucise de fiebinþeala lichidului,domoala lor aºezare pe fundul strecurãtorii ºi lãbãr-þarea lor finalã (ultimul expir), felul tacticos în care,umflându-se, ocupã încet-încet întreaga scobiturãa strecurãtorii. Dupã douã-trei minute ridic stre-curãtoarea, îndepãrtez capacul de sticlã ce fuseseaºezat deasupra ei pentru ca infuzia sã fie perfectãºi, cu un gest scurt, bãtând strecurãtoarea de câtevaori de marginea de plastic a pubelei, lepãd dinscobitura ei clisa de ceaiuri, plante ºi flori care întretimp ºi-au lãsat aromele în curbura ceºtii. ªi portapoi ceaºca, inhalându-i aburii, spre locul de pebirou care o aºteaptã, în dreapta laptopului IBM cucapacul negru.

Iar aici începe o altã plãcere. Mai întâi o scurtãprivire în cutia poºtalã, apoi deschiderea fiºieruluicu textul din ziua precedentã. Îl trec în revistã. Revin,

194

stilizez. Cât de mare e mulþumirea pe care o simþiîn faþa pasajelor care curg în matca perfect sãpatãa ceea ce voiseºi sã spui. ªi apoi tracul în faþa „pa-ginii goale“, a legãturii cu locul în care ai rãmas. Mãpomenesc „încãlzindu-mi“ mâinile, sub birou, ºi mãsimt asemeni unui pianist care, înainte de a atacaprimele note ale concertului, îºi frãmântã o clipãmâinile sub pian. Apoi bucuria care însoþeºte, însurdinã, începutul concentrãrii, cuvintele care bâj-bâie încercând sã-nhaþe ceva imaterial ºi atât de greude desluºit, creºterea treptatã a tensiunii, apoi des-prinderea finalã ºi alunecarea linã în tunelul gân-dului tãu. Încet-încet, în camerã se instaleazã stareade graþie a scrisului, cuvintele încep sã coboare dan-sând, lãsându-þi impresia cã te exprimã, deºi lucru-rile despre care ele vorbesc, cu o clipã înainte de afi fost numite, îþi erau þie însuþi strãine.

Dar iatã, la capãtul acestei mici ore de transã mãaºteaptã – Doamne, ce mare plãcere micã! – cafeauacu cele douã felii de pâine prãjitã ºi paharul de sucde portocale amestecat cu suc de grep. Mã întrerupcinci minute pentru a arunca pâinea cu seminþe defloarea-soarelui în toaster ºi pentru a turna cafeaua– îndatã ce bolboroseala cafetierei a încetat – în canaalbastrã din care o beau zilnic ºi pe care o cheamãApolodor. În timp ce sorb cafeaua ºi, dupã primafelie de pâine, dau peste cap paharul cu suc rece,nu scap din ochi, de teamã sã nu fugã, gândul pecare tocmai l-am înhãþat. Tot secretul scrisului stãîn capacitatea de a rãmâne cât mai mult în sosulpropriei sale idei. Grav este nu dacã pierzi ideea,ci starea în care ai intrat ca s-o poþi exprima. Aºaîncât, în timp ce sorb cafeaua ºi mestec cu voluptate

195

felia de pâine, zdrobind între dinþi câte o sãmânþãrãtãcitã în miez, mintea mea reface de mai multe oritraseul gândului pãrãsit o clipã pentru ca, de îndatãce-mi voi relua locul la birou, sã-l pot regãsi ºi ducemai departe.

ªi ziua poate continua aºa, miºcându-se întrepagini scrise, pauze culinare (o salatã de ruccola cuulei de mãsline ºi oþet de mere, presãratã cu feliuþede jambon de Parma ºi bucãþele de Grana Padano),citate cãutate cu înfrigurare în cãrþile bibliotecii mele,câteva ture cu bicicleta pe strãduþele necirculate alecartierului, alte pagini scrise, alt ceai, altã cafea, bâr-fitul la telefon al prietenilor mai puþin apropiaþi cuprietenii apropiaþi, în sfârºit, cartea de searã din pat,cu carneþelul de note alãturi ºi, apoi, alunecarea însomn... Dupã o asemenea zi, pot spune ºi eu, dinGulagul vieþii mele, ca Soljeniþîn despre ziua deþi-nutului Ivan Denisovici: „Trecuse o zi fãrã necazuri,aproape fericitã.“

XV. Intrã în scenã „celãlalt“. Contratimpul –Ce ne facem cu calul negru?

Cine, dacã poþi sã-mi spui, în afarã de pustnici –ºi de la începutul vieþii – se poate lãuda cã a pre-ferat singurãtatea? Cã s-a mulþumit sã se întâlneascãcu lucrurile din preajmã ºi sã-ºi ofere – prin ele ºidoar prin el însuºi – micile plãceri ale vieþii? Cã,aºadar, a putut face abstracþie de ceilalþi oameni ºi,îndeosebi, de celãlalt sex? Pentru cã vrem sã ne îm-pãrtãºim ºi sã ºtim cã existã cineva cãruia „îi pasã“,avem nevoie de „celãlalt“. Iar marile bucurii, sau feri-cirea, atunci când sunt cu putinþã, nu se consumã caexerciþii solitare. Dar dacã aºa stau lucrurile ºi viaþanoastrã e fãcutã ºi din întâlnirea cu celãlalt sex – aºspune, chiar, mai ales din întâlnirea cu celãlalt sex –,ce se întâmplã când, cãutându-ne partenerul ºi accep-tând cã ne suntem insuficienþi, abolim singurul pactcare ne precedã cu adevãrat, cel cu noi înºine?

Sã privim o clipã spre un anumit cer. Oricine ºtiecã, asemenea constelaþiilor (existã oare ºi astre-pe-reche?), care pot fi descoperite ori de câte ori îþi ridiciprivirea spre ele, pe cerul iubirii europene se aflãun cuplu celebru: Romeo ºi Julieta. Ne-a devenit preafamiliar ca sã ne mai dãm seama în ce mãsurã viaþanoastrã afectivã ne-a fost ghidatã de el. Mãcar o datã

197

în viaþã ne-am uitat într-acolo. Eu, cel puþin, prinel m-am întâlnit cu „figura iubirii“ în idealitatea ei.

Eram la începutul adolescenþei când a apãrutvolumul I din Shakespeare în „Clasicii literaturiiuniversale“. Ce colecþie divinã! Cu ea s-a nãscut ºiprima bibliotecã a vieþii mele. Acolo, în acest volumîncepãtor, se afla ºi povestea tragicã a celor doi tineriveronezi. Atunci mi s-a înfipt în minte „scena balu-lui“ ºi tot atunci mi-a intrat în cap cã nimic nu poatefi mai minunat decât sã-þi întâlneºti sufletul-pereche,cel care, se zice, ne-a fost hãrãzit de la începuturilelumii. Iar cei doi, venind din direcþia celor douã sexe,reprezentau garanþia cã, deºi atât de diferiþi, se pu-teau întâlni în elanul aceleiaºi dorinþe. Tocmai mira-culoasa lor diferenþã îi arunca pe unul în braþeleceluilalt ºi fãcea cu putinþã coincidenþa. De-atunciam început sã cred cã douã mâini se pot întâlni labalul vieþii ºi cã strângerea lor, dupã ce s-au gãsituna pe alta, este pentru totdeauna. Ce crâncenãiubire am început sã visez de-atunci!

Ce importanþã avea cã acolo, în piesa englezului,totul se termina prost? Se termina prost pentru cãexista malentendu-ul creat de pãrintele Lorenzo! Dacãel n-ar fi existat, fericirea celor doi ar fi fost garantatãºi ea ar fi durat, desigur, o veºnicie. Romeo ºi Julietaavuseserã ghinion. Asta era clar. Nu degeaba piesaera o tragedie. Aici, aievea, cu noi, lucrurile pot arãtaºi bine. ªi ce poate fi mai minunat, când eºti tânãr,decât sã visezi absolutul sub forma unei excursii îndoi pentru restul vieþii? Dupã cum te-ai putut con-vinge, citind fragmentele pe care þi le-am trimis dinjurnalul meu de adolescent întârziat, o bunã bucatãde vreme asta am ºi fãcut: am visat marea întâlnire.

198

Putea oare, dragul meu, sã-mi dea prin cap, lavârsta mea de-atunci, cã piesa lui Shakespeare sugera,în adâncul ei, cu totul altceva? Cã orice întâlnire înabsolut trebuie sã sfârºeascã tragic nu pentru cãpiesa era o tragedie, ci pentru cã ea, marea întâlnire,este, în esenþa ei, tragicã: sub aparenþa ratajului întâm-plãtor, se ascunde adevãrul cumplit al neîntâlniriloresenþiale din care ne este alcãtuitã viaþa. Sã încercsã fiu mai limpede. Dar sã nu mã bombãni dacã voirecurge la un minuscul text filozofic. De câte ori seîntâmplã aºa, simt nevoia sã-mi cer scuze, ca ºi cumm-aº pregãti sã agresez creierul cuiva. Când, de fapt,nu este vorba decât de a pune la îndemâna celuilalto unealtã anume fãcutã pentru a uºura înþelegereacâtorva lucruri care ne privesc: întâlnirile ºi neîn-tâlnirile vieþii, jocul pervers dintre concupiscenþã ºiiubire, ipocrizia care guverneazã relaþia dintre sexe.

Cândva, cu mulþi ani în urmã, am dat peste untext al lui Derrida. Fusese publicat în 1986, cu titlulAforismul în contratimp, într-un caiet de spectacol,cu ocazia unei reprezentaþii a piesei Romeo ºi Julietala teatrul Gérard Philippe din Saint-Denis. Nu l-amgãsit niciodatã citat sau comentat. Pãcat. Este o biju-terie. Titlul lui m-a contrariat la început teribil. Dupãce l-am citit, m-am grãbit – asta se întâmpla exactacum douã decenii – sã-l traduc pentru o revistã dela noi. Trãiam, ca ºi acum, cu nevoia de a-mi împãr-tãºi bucuriile. Dar a trecut ºi atunci neobservat.

Ce legãturã este între „aforism“ ºi cei doi eroishakespearieni? Va trebui sã suporþi, pentru început,o micã dozã de pedanterie ºi etimologie. Cel maigreu lucru, când te apropii de un cuvânt, este sã-ldezbraci de hainele de sens pe care, cu o cochetãrie

199

inepuizabilã, el le-a multiplicat de-a lungul istorieiºi folosirii sale. Orice cuvânt vechi, ºi mai cu seamãcele greceºti ºi latineºti, ajunge la noi încotoºmãnat.Preluându-l, limbile moderne i-au reþinut sensuriletârzii sau pe cele care, dintr-un motiv sau altul, aurãzbit cu precãdere la suprafaþa limbii. Iar operaþiade dezbrãcare a cuvântului, de parcurgere de-a-ndã-ratelea a istoriei lui, pânã la despuierea finalã, pânãla obþinerea sensului gol iniþial, numit etimon, este –tocmai pentru cã între timp limba s-a fixat deja în-tr-un sens anume – una dificilã. Cuvintele nu se lasãuºor dezbrãcate. Le-am întâlnit de prea multe oriaºa cum le folosim noi, purtând adicã hainele ulti-mului lor sens, pentru a ne încumeta sã ni le ima-ginãm ºi altfel. ªi totuºi, hainele acestea nu-ºi aflãraþiunea de a fi decât dacã avem acces la cele carele-au precedat. De-abia atunci când facem istoriacostumaþiei lor putem spune cã ºtim limba, putemspune cã înþelegem fiinþa cuvântului în toatã am-ploarea ºi frumuseþea ei. Mai mult, de-abia atunciîncepem sã gândim în limba aceea. ªi, nu întâmplã-tor, filozofii au de multe ori obiceiul, pentru a puteaîncepe sã gândeascã pe un teren solid, sã dezbracecuvintele, sã facã recurs la etimologie. ªi aºa face ºiDerrida în textul de care þi-am pomenit.

Când spunem „aforism“, ne gândim, desigur, lapanseul filozofic, la un concentrat de înþelepciune,la o formulare scurtã ºi percutantã pe care nu o potmânui decât oameni deosebit de inteligenþi, capabilisã adune cuvintele mãnunchi ºi sã-ºi oblige gândireasã poarte corset. ªi ne vin în minte numele mora-liºtilor francezi, ale lui Kierkegaard, Schopenhauersau Cioran. Dar de ce s-a numit aceastã „asfixie a

200

vorbirii“, cum îi spune Cioran, acest mod scurt ºi saca-dat de a gândi – „aforistic“? Ce însemna cuvântulacesta la originile lui? Ce însemna verbul grecesccompus apo-horizo?

Mai întâi horizo. Înseamnã pun limite, trasez ho-tare, separ ceva de altceva, delimitez. ªi, fãcând asta,prinzând un lucru în conturul lui, îl definesc. „Hori-zontul“, de pildã, este tocmai „lucrul“ care defineºtevederea, suita punctelor în care ea se opreºte, pânãla care ea bate. Pentru a-ºi potenþa nuanþa de deli-mitare, horizo se compune cu o biatã prepoziþie –apo – ºi, astfel, ia naºtere verbul aphorizo. Aportul,prin compunere, al prepoziþiei apo la sensurile ver-bului horizo este clar: întrucât apo, cu sens spaþial,marcheazã puternic locul de la care ceva se terminãºi începe altceva – „de aici încolo“ –, aphorizo fortificãideea de separaþie: delimitez desprinzând un lucrudin masa celorlalte, îl detaºez, îl desfac de rest, îl defi-nesc, îi dau conturul inconfundabil al individua-litãþii sale. (În românã, aphorizo a dat „a afurisi“, aarunca în afara graniþelor comunitãþii bisericeºti, aexcomunica.)

Dar cel care îndeplineºte prin excelenþã aceastãfuncþie este numele. Numele este cel care dã contu-ruri definind. Numele este cel care delimiteazã unlucru de altul, cel care consacrã limita unui lucru.Când Adam e chemat sã dea nume lucrurilor, el leînchide în aceastã definiþie în raccourci care este afo-rismul, le individualizeazã închizându-le în hotarelenumelui lor. Pe scurt, le transformã în aforisme.Înainte de a deveni o concentraþie retoricã maximã,aforismul este numele care delimiteazã ºi, totodatã,individul delimitat prin el. Toþi, în finitudinea noas-trã inconfundabilã, suntem aforisme. Toþi suntem

201

prizonieri în propriile noastre hotare. Toþi suntemmonade, individualitãþi compacte, serii temporaleînchise în propria noastrã viaþã. Suntem toþi, ca afo-risme, sigle ale finitului propriu ºi, astfel, în oriceîntâlnire, premise pentru o ajustare dificilã, pentruun contratimp viitor.

Romeo ºi Julieta, douã nume ºi douã durate fere-cate în propriile lor vieþi – douã aforisme deci –,puse faþã în faþã. Îndrãgostirea ºi dragostea cer con-topirea lor. Dar întâlnirea lor în vederea acestei conto-piri – întrucât planul dã greº – nu are loc. Ea estesabotatã de contratimp. Romeo o gãseºte pe Julietasub efectul poþiunii pãrintelui Lorenzo ºi o credemoartã. Pentru a o întâlni, el alege la rândul lui moar-tea. Trezindu-se, Julieta întâlneºte moartea lui Romeoºi, pentru a putea rãmâne cu el, se omoarã la rândulei. Contratimpul le guverneazã întâlnirea ºi, în felulacesta, spune Derrida, imposibilul are loc: „Romeomoare înaintea Julietei pe care a vãzut-o moartã. Fie-care trãieºte moartea celuilalt, amândoi supravie-þuiesc morþii celuilalt.“

Ce este cu acest contratimp ontic, temporal ºi acci-dental? se întreabã Derrida. Este el oare într-adevãraccidental? Sau mai degrabã este un simptom menitsã ne atragã atenþia asupra „contratimpului esen-þial“, asupra faptului cã, închise implacabil în sine,aforismele care suntem reprezintã garanþia neîntâl-nirilor noastre?

Aforismul tranºeazã: el taie din marea stofã a vieþiibucãþi unice ºi irepetabile de timp: viaþa fiecãruiadintre noi. Când iubirea le aduce pe acestea faþã înfaþã, ea nu face decât sã ateste acordul lor imposibil.Disjuncþi, incapabili sã ne gãsim suflul comun, simul-

202

taneitatea, sincronia, un „în acelaºi timp“ care sã neuneascã în chip etern – noi suntem aforisme în con-tratimp, in-coincidenþe fatale.

Atenþie, ceea ce spune piesa lui Shakespeare îninterpretarea lui Derrida este cã numai doi oamenicare-ºi propun sã se contopeascã, sã ajungã la coin-cidenþã ºi sincronie vor cunoaºte disjuncþia, neco-incidenþa ºi anacronismul. Nu poþi experimentacontratimpul decât dinãuntrul unei iubiri, al unuiproiect comun de armonie eºuat. Dar de ce este aºa?Pentru cã, am vãzut, suntem cronologii – „serii tem-porale“ – distincte ºi, ca atare, incapabile sã ne mu-lãm în chip perfect una pe alta. De la nivelul unorritmuri temporale fatal divergente, întâlnirile noastresunt guvernate în chip fatal de contratimp. De aicitragicul oricãrei iubiri: ea începe mãreþ, cu legãmân-tul unirii, cu douã inimi de timp care ar urma de-acumsã aibã acelaºi tact, ºi sfârºeºte cel mai adesea cureintrarea dezamãgitã a fiecãruia în hotarele proprii,cu întoarcerea la singurãtatea propriului sãu afo-rism, a propriei „serii temporale“.

Dar în piesa lui Shakespeare se întâmplã maimult sau se întâmplã ºi altceva: cei doi nu se despartpur ºi simplu (pentru cã experimenteazã disjuncþia),ci se despart aflându-se în punctul maxim al iubiriilor ºi, astfel, al unui proiect de sincronie. Ei se des-part pierind. Nouã ne place sã credem cã aici e vorbade o parabolã a unirii printr-o moarte comunã. „Moar-tea i-a unit definitiv“, zicem noi. De fapt ei mor nusacralizând ideea de cuplu, ci arãtând cu degetulmorþii lor spre imposibilitatea lui. Mor pentru cãîn lumea înaltã a tragediei nu-i putem vedea des-pãrþindu-se în varianta plebee a vieþii de rând. Ei

203

mor ºi, odatã cu moartea lor, ideea de „doi într-unul“este pulverizatã în plan simbolic. N-ar fi fost de-ajunsca dizolvarea cuplului sã aibã loc prin întoarcereafiecãruia în propria-i cronologie. Timpul însuºi, caelement nepropice al sincroniei perfecte, trebuieabolit. Doar o moarte comunã poate sugera cã mareaîmbrãþiºare, ideea de transgresare în absolut a euluipropriu prin topirea în altul, nu poate fi realizatãpânã la capãt în aceastã lume. Nici un muritor nupoate pãstra pe tot parcursul unei întâlniri incan-descenþa debutului ei. Blestemul insuficienþei euluise împleteºte cu cel al imposibilitãþii cuplului ºi abiaaºa se obþine blestemul complet al felului în caresuntem „aruncaþi“ în lume.

Tot ce-þi spun acum nu face decât sã dezvolte, încuvinte oarecum pompoase, vorba ta de acum câþivaani, atunci când ai început sã urci Golgota primeitale despãrþiri: „Nu mai pot nici cu ea, nici fãrã ea.“Acest „nici cu, nici fãrã“ este experimentat în piesalui Shakespeare prin moarte. Te-ai gândit vreodatãcã existã un gest care face, cred, parte din recuzitaoricãrui cuplu la începuturile lui? Mângâindu-se, ceidoi îºi suprapun palmele. Fãrã sã ºtie, ei fac, pro-cedând astfel, un pact de armonie, de întâlnire aaforismelor care sunt ºi, astfel, unul de abolire a ori-cãrui contratimp viitor. Surparea, pas cu pas, a aces-tui pact iniþial este istoria neglorioasã a celor maimulte cupluri.

De unde vine aceastã încãlcare a pactului? Din ne-coincidenþe, din faptul cã fiecare dintre noi este –aºa cum se aflã instalat pe teritoriul posesivitãþii sale,al propriilor sale porniri, pofte, nevoi, deprinderisau neputinþe – generator de contratimpuri. Nici

204

unul nu-i mai acceptã celuilalt, odatã intrat în logicacuplului, dreptul la singurãtate. Orice revendicarea întoarcerii la sine, fie ºi pentru o clipã, va fi resim-þitã ca afront. Iar când începem sã-l experimentãmpe „împreunã“ nu înseamnã câtuºi de puþin cãunisonul a fost obþinut, cã am reuºit sã vrem sãfacem, în acelaºi timp, acelaºi lucru. Nimeni nupoate simþi clipã de clipã ceea ce vrea celãlalt ca elsã simtã. Mereu va fi nevoie de unul care sã cedeze,care sã aibã înþelepciunea sau generozitatea de a seplia pe „seria temporalã“ a celuilalt. Iar în secret,numãrul acestor plieri este contabilizat ºi, pânã laurmã, lista va fi scoasã la ivealã. Logica reproºuluiºi a revanºei câºtigã teren în faþa iubirii care a obosit.Douã aforisme stau acum, ireductibile, faþã în faþã.Episodul palmelor care se suprapun a devenit demult o amintire. Celor doi le este acum ruºine cãs-au grãbit sã facã un pact care a fost atât de repedecãlcat în picioare. Fiecare va crede – ºi-o va afirmaîn gura mare – cã celãlalt nu a fost la înãlþimea pac-tului iniþial. Dreptatea proprie, revendicatã pânã-npânzele albe, va face vizibilã ireductibilitatea con-tratimpului funciar.

ªi pânã unde se poate ajunge în aceastã degra-dare a cuplului! Mizeria unui cuplu începe de faptodatã cu prima ceartã. Terfelirea sistematicã a ima-ginii de sine cu ajutorul celuilalt devine apoi o ches-tiune de timp. Reuºita unei cãsnicii se mãsoarã înfapt prin scurtimea duratei de care cei doi parteneriau nevoie, dupã fiecare scandal, pentru redresareaimaginii de sine. Cãci de vreme ce de ambele pãrþise aruncã „cuvinte grele“ – ºi din ce în ce mai grele –nimeni nu scapã neterfelit. Problema constã în abi-litatea partenerilor de a-ºi recompune rapid chipul

205

în vederea ieºirii în lume. Un cuplu e terminat cândnu-ºi poate evacua urmele turpitudinii lui ºi cândceilalþi ajung sã vadã pe feþele celor doi, intacte,exerciþiile de înjosire la care s-au dedat între patrupereþi. Un cuplu cu adevãrat versat este cel care trecefãrã pauzã de la sudalma privatã la mica ciripealãsocialã, punctatã cu privirile galeºe ºi diminutivelealintãtoare (pisicu’, motãnel, dragule, iubita etc.) dincare se compune în mod curent minciuna publicã.

Subestimãm de obicei puterea de oglindã a cuvin-telor care ne sunt azvârlite în faþã, capacitatea lorde a ne poci personalitatea, de a sãpa în noi o galerieinfinitã de personaje hâde, cu care, în momentelenoastre de luciditate sau de slãbiciune, suntem dis-puºi sã ne identificãm. ªi, din punctul acesta devedere, partenerul de cuplu este oglinda care ne stãla dispoziþie în fiecare zi. Un coleg de facultate îmimãrturisea cã de câte ori pleacã la curs, înainte dea ieºi din casã, nevastã-sa strigã în urma lui: „Imbe-cilule!“ Din cauza asta, prima orã, în care nu reuºeasã scape complet de imbecilul cu care plecase deacasã, îi ieºea întotdeauna mai prost.

Mai toate cãsniciile se organizeazã în jurul a cevanegativ. Odatã epuizate rezervele de candoare ºi deiluzie ale începutului, locul lor îl ocupã complici-tatea cu partea cea mai cãzutã a fiinþei noastre, cuipostazele dezgustãtoare pe care, înfruntându-l pecelãlalt, le-am scos din noi, de care ne este ruºine,pe care am fi vrut sã nu le trãim, pe care am vreasã le uitãm. Nimic nu mai este de salvat din clipaîn care am fost vãzuþi în chiloþi. Orice avânt, oricepornire de înãlþare, orice pozã în ochii lumii suntsubminate de amintirea felului în care ne-au înjosit

206

convulsiile ultimului scandal. Divorþul este o încer-care la limitã de a-þi recupera demnitatea pierdutãîn ochii tãi, aºa cum pactul unei noi cãsãtorii repre-zintã încercarea încãpãþânatã de a trãi pânã la capãtcea mai riscatã aventurã a vieþii unui om: utopiaposibilitãþii de a trãi respectabil în doi.

ªi totuºi ce ne atrage cãtre ritualul mocirlei, cene þine, odatã intraþi acolo, în el? Evident, spaimapascalianã de a rãmâne singuri între patru pereþi,lipsa de curaj de a ne trãi intimitatea, de a da ochiicu noi, de a fi singurii noºtri complici, gata oricândde a construi o continuitate între plânsul solitar aldescinderii în lume ºi singurãtatea horcãitului final.Intraþi cu inconºtienþã într-o întreprindere ale cãreiriscuri nu am ºtiut sã le evaluãm, constatãm într-untârziu cã, odatã ieºiþi din ea, eforturile de a ne recom-pune identitatea sunt mai mari decât cele de a rã-mâne între graniþele unui faliment perpetuu.

Toate promisiunile de fericire dispar de îndatã cefebra sexualã a începutului ia sfârºit. Pentru cã nupoþi accepta cã te-ai înºelat, cã n-ai fãcut decât sãmaimuþãreºti un ritual, nu-þi rãmâne decât sã vreisã-þi scoþi pârleala, sã te rãzbuni pe celãlalt pentruimaturitatea ta. Singura îndeletnicire în care mai poþigãsi o satisfacþie este sã subminezi orice realitate carealtãdatã s-a impus ca argument pentru un angaja-ment fãrã rezerve. Incapabil de o ieºire onorabilã dindrama la a cãrei naºtere ai participat, vei rãmâne pepoziþii pentru a trece la destrãmarea sistematicã aimaginii pe care cândva ai spus cã o iubeºti. Îl veiacoperi pe celãlalt de injurii, îi vei submina încre-derea în el, îi vei vâna greºelile ºi-i vei exalta defec-tele. Orice prilej va fi bun pentru a-l umili ºi niciodatã

207

nu vei crede cã ai fãcut-o îndeajuns. Nu-i vei vorbiclipã de clipã decât despre meschinãria, egoismullui ºi incapacitatea de a te face fericit sau mãcar dea te distra. Nici o calitate a celuilalt nu trebuie sãmai rãmânã în picioare. Înainte de a fi pãrãsit, tere-nul trebuie devastat. Nu vei accepta niciodatã cãalegerea ta a fost nevroticã, cã i-ai aplicat celuilaltmasca unei imagini de care tu ai avut nevoie ºi pecare el nu era obligat sã o poarte. Nu vei recunoaºteniciodatã cã în celãlalt ai gãsit un debuºeu al isterieitale, confirmarea unui contratimp reiterat la nesfârºit.

Dar în acelaºi timp nu te poþi despãrþi. Orice relaþiese insinueazã în noi, cu atât mai mult una al cãreiprestigiu se bazeazã pe repetiþie ºi duratã. Te legide celãlalt ca de un câine, ca de o pisicã, ca de o sim-plã prezenþã care iradiazã. Iar ceea ce se numeºteacum „iubire“ este doar dependenþa nevroticã deun „obiect“ de care ai cu atât mai aprig nevoie cucât fiecare clipã trãitã alãturi de el a devenit o caznã.Tu, cu de la tine putere, nu poþi lua hotãrâri în pri-vinþa a ceea ce totuºi te priveºte în chip esenþial. Ceeace-þi doreºti este ca celãlalt sã disparã pur ºi simpludin lume, fãrã ca tu sã fi contribuit în vreun fel laacest deznodãmânt fericit.

Am avut un prieten, cu mult mai vârstnic decâtmine, care trãia în ultimii ani ai vieþii obsedat descandalurile apocaliptice din cuplul Tolstoi (relatatede Tolstoi însuºi în Jurnalul sãu) ºi care totodatã colec-þiona în mod pervers, pentru a se recunoaºte în eleºi pentru a-ºi furniza un alibi perpetuu, grozãviipetrecute în cuplurile din jurul lui. Ne povestea, luiAndrei ºi mie, cu un surâs sardonic, cucerit de „forþasimbolicã“ (aºa îi spunea) a întâmplãrii, de o pereche

208

care a sfârºit în rezerva unui spital. Zãcea fiecare pepatul lui de suferinþã. Nu-ºi mai vorbeau. Din cândîn când, întorceau capul spre patul celuilalt ºi scui-pau în direcþia lui. Acest dialog final de scuipãturi,care îi apãrea ca adevãratã apoteozã a cuplului, îlfascina pe bietul meu amic. La rândul lui, a muritimobilizat în pat, cu uºa camerei de suferinþã des-chisã cãtre vestibulul în care nevastã-sa, medic, pri-mea vizitatori ºi prieteni. În ultima zi a vieþii a auzit-ospunând unuia dintre musafiri: „Dupã calculelemele, R. ar fi trebuit pânã acum sã moarã. Ceea cemã încurcã este cã am fãcut deja sãrmãluþele pentruînmormântare.“

Dintre scenele memorabile de scandal petrecuteîntre ei am reþinut-o pe aceea în care, în mijlocul uneimese la care fuseserãm invitaþi ca sã mâncãm frip-turã de berbec fãcutã pe jar de fag, prietenul meua sãrit la un moment dat în picioare ºi, enervat laculme de felul în care era contrazis de nevastã-sa,i-a strigat, cu ochii scoºi din cap ºi punctând fiecarecuvânt cu degetul îndreptat cãtre ea: „Pleacã în p...mã-tii de aici, cã nu te-a invitat nimeni!“ Stãteamîn dreapta ei ºi, când a luat carafa cu vin de pe masãca sã i-o arunce lui bãrbatu-sãu în faþã, din primulbalans al mâinii jumãtate din conþinutul carafei animerit în ochii mei. Am închis ochii, orbit câtevaclipe de usturimea alcoolului, ºi când i-am deschisam mai avut timp sã-l vãd pe R. cu vinul ºiroindu-ipe faþã, calmat brusc ºi aºezându-se cuminte la loc.Nevastã-sa, la rândul ei, se aºezase ºi spunea calmãºi triumfãtoare: „Aºa trebuie procedat cu nebunii!“

O, Doamne, nu þi-am scris toate astea cu gândulde a împroºca cu noroi „splendoarea vieþii“. Am

209

descris mai degrabã o „situaþie statisticã“ ºi m-ammulþumit sã constat ce dezastru apare când seteanoastrã de absolut (relativizatã de lubii ºi fantasmepe care cu greu ni le mãrturisim pânã ºi nouã înºine),cade în contratimpul care guverneazã marile noas-tre întâlniri. Cred însã cã de pe alte poziþii, pe careomenirea cultã nu a ajuns sã le consolideze înde-ajuns, oamenii pot iubi, pentru cã au nevoie cu dis-perare sã o facã. Continui sã cred cã jumãtatea fiinþeinoastre, de care am fost despãrþiþi într-un timp ime-morial, existã undeva, dacã nu cumva, la scara im-perfecþiunii noastre omeneºti, ºi ruptã ºi ea în bucãþi,am terminat prin a o fi gãsit. Am cunoscut, cu titlude excepþie, cupluri fericite, unele neverosimile chiar,în care minciuna nu a pãtruns niciodatã. ªi cred, încontinuare, cã orice om are datoria sã decidã defiecare datã liber dacã va rãmâne sau nu pe un drumpe care, cel mai adesea, îl alegem într-un momentîn care nu avem încã desãvârºitã o culturã a opþiu-nilor existenþiale.

Sã mai luãm în consideraþie ºi alt lucru. Parte dintrenenorocirile care pândesc un cuplu în ziua de astãzise datoreazã în mare mãsurã confuziei dintre iubireºi ceea ce Hegel a numit „iubirea juridic-eticã“, cãsã-toria adicã. De-a lungul istoriei cãsãtoriei, societateaa ajuns sã regleze din afarã ceea ce, ca intim, ar fipretins doar un reglaj interior. Cãsãtoria, cu toateritualurile pe care ea le implicã – culminând cu ceeace a devenit astãzi o „nuntã cu dar“ –, este variantacea mai neruºinatã prin care ceilalþi nãvãlesc înexistenþa ta, contribuie material la naºterea „fericirii“tale ºi sfârºesc prin a-þi intra în pat. Debutând dincapul locului ca afacere („darul“ în bani face parte

210

din deliciile de debut ale cãsniciei ºi induce în aceastaideea unei trãinicii pe baze materiale), cuplul faceun legãmânt nescris cu societatea cã se va conformaexigenþelor ei. Cã aceasta îi va dicta ieºirile în lume,comportamentul, modul de a se distra ºi orice deta-liu privind configuraþia pe care o va lua relaþia celordoi. Cei doi vor trebui sã aparã peste tot împreunã,pentru a face în permanenþã dovada cã nu s-au„despãrþit“, vor trebui sã se þinã de mânã pentru ademonstra cã acolo e vorba mereu de o iubire vie.Tot ceea ce trebuie fãcut pentru a consfinþi cuplul caatare ucide ceea ce ar fi trebuit sã se petreacã spon-tan ºi face ca energiile consumate în numele lui înviaþa publicã sã lase loc, în intimitate, unui vid pemãsurã ºi plictisului infinit.

Ai sã-mi rãspunzi, poate, ºi s-ar putea chiar sãinsiºti asupra faptului cã existã oameni care auvocaþia cuplului ºi ºtiinþa acomodãrii infinite.Existã, neîndoielnic, dar se pare cã nu ei dau regulaîntâlnirilor noastre. Oare o dã doar contratimpul,miºcarea aceea unicã ºi solitarã a eului în duratapropriei sale vieþi? Nici cu asta n-am sã fiu de acordºi aici mã voi despãrþi de amicul Derrida. Cred maidegrabã cã, asemenea colii netede apropiate de fla-cãra focului, cele mai minunate cupluri se chircesc,se scofâlcesc ºi se contorsioneazã pânã la pocireadefinitivã abia atunci când iubirea lor iese în lumeºi este scufundatã în baia cu acizi a societãþii. Artrebui ca, atâta timp cât sunt atinºi de iubirea lor,femeia ºi bãrbatul sã rãmânã singuri faþã în faþã. Sãdisparã pur ºi simplu din lumea de aici. Nici un ochidin afarã n-ar trebui sã-i vadã ºi sã-i ºtie, pentru cãorice privire tulburã ºi orice gând pângãreºte o

211

minunãþie care nu existã decât prin inaparenþa ºidiscreþia ei. Dacã mã-ntrebi pe mine, toate cuplurilelumii ar trebui sã se nascã ºi sã rãmânã sub peceteatainei. Ca sã-ºi salveze iubirea, cei doi trebuie sãcreeze pentru ea un spaþiu ºi un timp în care nupoate pãtrunde nimeni. De aceea, dragul meu, cândîþi vei gãsi iubita, fã cum a fãcut zeul Shiva, „MareleSolitar“, când ºi-a gãsit în cele din urmã, prin com-plot divin, singura femeie care-l putea subjuga: peMaya însãºi, „Veºnica Beþie Divinã a Visului“, IluziaCosmicã. Aceasta s-a transformat prin voinþã pro-prie în Sati ºi s-a particularizat în felul acesta caunica fiinþã care l-a putut scoate pe zeu din „liniº-tea autoabsorbirii sale“. Ia-o ºi du-o unde Shiva adus-o pe Sati, iubeºte-o pe înãlþimile Himalayei,apoi „pe malurile înaltelor ºi nãvalnicelor râuride munte“, „prin umbrare ºi peºteri“, „pe sub bolþide verdeaþã“.

Cred, aºadar, cã existã nu numai contratimpul –acesta survine cândva ca semn al cuplului înfrântºi al destrãmãrii sale –, ci ºi cã, pentru a se naºte, iubi-rea are nevoie de o izolare absolutã în timpul eiireductibil. Existã un timp al fiecãrui cuplu, existãsyn-cronia lui, nãscutã din douã timpuri care auconsimþit la contopire. Orice cuplu se construieºteprin propria-i cronologie ºi, odatã cu ea, prin ceeace mie mi-a plãcut sã numesc „suita gesturilor fon-datoare“. Existã o scenã minunatã în The Dead a luiJoyce, în care Gabriel îºi priveºte soþia, pe Gretta,dormind, ºi-i vin în minte „clipele vieþii lor laolaltãde care nimeni nu ºtia“: un plic liliachiu lângã ceaºcalui de ceai ºi el mângâindu-l ºi neputând, de fericire,sã înceapã sã mãnânce; amândoi, pe peronul unei

212

gãri ºi el strecurându-i în palmã un bilet de tren.Sunt gesturi numai ale celor doi, gesturi pe carenimeni nu le-a mai fãcut vreodatã ºi pe care nimeninu le va repeta pânã la sfârºitul timpurilor. Dacãexistã o monadã de timp în afara aforismului caresuntem, atunci ea e tocmai monada timpului unicºi irepetabil în jurul cãruia se naºte fiecare cupluadevãrat. Derrida a ignorat astfel aforismul care ecuplul însuºi. ªi a ignorat funcþia lui fondatoarepentru aforismul care este fiecare dintre noi. Romeoºi Julieta se re-construiesc ca aforisme pornind dela aforismul cuplului în care, prin iubire, au intrat.

Numai cã, dacã trebuie sã discutãm pânã la ca-pãt, aºa cum îmi ceri de fiecare datã, întâlnirea sexe-lor ridicã o altã problemã, una despre care în zilelenoastre nu poþi vorbi fãrã sã riºti sã fii taxat de „sexualincorect“. Despre ea a vorbit pe ºleau, rãnindu-neiluziile ºi insultându-ne nevoia de ideal ºi splen-doare, un filozof acrit ºi rãu: Schopenhauer. Se ºtiecã Schopenhauer era insuportabil. Avea obiceiul sãtrânteascã lucrurile în faþã. Iar lucrurile care dor celmai tare sunt adevãrurile rostite fãrã menajamente.Nu numai indivizii, dar nici omenirea în întregulei nu suportã sã i se spunã adevãruri crude în faþã.Or, gânditorii nesuferiþi tocmai asta fac. Nenorocireae cã adevãrurile crude sunt uneori nu numai neplã-cute, ci ºi periculoase prin consecinþele ce decurgdin ele. Dar nu cumva e mai periculoasã ascunderealor? Nu genereazã ea o stare generalã de ipocrizie,în care omenirea se instaleazã tocmai pentru cã nuºtie ce sã facã cu adevãrurile crude scoase la luminã?

Sã nu mai lungim vorba. Schopenhauer susþineacã existã – ca sã mã exprim în termenii noºtri – uncontratimp al sexelor, cã, prin natura lor, bãrbatul

213

ºi femeia sunt atât de diferiþi, încât comportamentelelor sexuale trebuie sã se supunã unor reguli dife-rite. Nevoile speciei, afirma Schopenhauer, ne-aufãcut aºa. Iar ele vin de dinaintea moralei, sunt pro-fund a-morale, sunt fãrã de moralã. Dovada e cã unbãrbat poate, teoretic, sã provoace naºterea a o sutãde copii pe an, în timp ce femeia, indiferent de nu-mãrul acuplãrilor ei, nu poate naºte mai mult decâto datã într-un an. Tocmai din aceastã pricinã bãr-batul aspirã la schimbare ºi, de îndatã ce a obþinutsatisfacþia, spune Schopenhauer, „aproape orice fe-meie îl excitã mai mult decât cea pe care o posedãdeja“, în vreme ce, la femeie, iubirea creºte tocmaidin momentul în care a fost posedatã. Afirmaþia cãbãrbatul este „în chip natural“ inconstant, iar femeiaîn chip natural constantã nu vine sã justifice o situa-þie care ar fi convenabilã bãrbatului. Ea doar con-statã cã aici e vorba de un „rezultat al obiectivelornaturii care vizeazã conservarea speciei“.

Dar, mã vei întreba, nu cumva ne ascundem înspatele biologiei, intenþiilor ºi þelurilor naturii etc.,în vreme ce, odatã cu omul, s-a pãºit în altã ordinea lucrurilor, în imperiul spiritului, raþiunii ºi mora-lei? Adevãrul e cã nici o moralã a lumii ºi nici raþiu-nea nu au putut amuþi în om fondul primar depulsiuni, ceea ce Platon a numit, atât de frumos,„calul negru“ din noi. El este, spune Platon, cel care,nelãsându-se strunit de cârmaciul sufletului, antre-neazã cãderea sufletului din spaþiul celest într-un„corp de pãmânt“ muritor, livrându-l de-acum, în-temniþat astfel, poftelor trupeºti.

Calul negru prezent în atelajul sufletului nostru...Ce metaforã formidabilã pentru partea din om carenu poate fi þinutã în frâu! Ce ne facem cu el? E lim-

214

pede cã, în fiecare dintre noi, el „îºi face încercarea“.E limpede cã literatura modernã n-ar fi existat dacãnu ar fi stat la pândã, în fiecare dintre noi, calul ne-gru platonician, pulsiunea sexualã neamuþitã de nicio moralã, care face ca viaþa sã devinã încâlcitã ca unvrej de fasole.

Schopenhauer era, desigur, mãgar. Nu se mul-þumea sã spunã cã masculinul ºi femininul suntconstitutiv diferite, ci teoretiza ºi un fel de „rasismsexual“, numind sexul feminin sexus sequior, „sexulsecund“. Ceea ce e inacceptabil, pentru cã de laideea de diferenþã între sexe el alunecã lesne cãtreaceea de inegalitate eticã a lor. Or, putem discuta lanesfârºit ºi cu îndreptãþire despre inegalitatea din-tre bãrbat ºi femeie (pornind de la diferenþele fiziceºi psihice existente între ei) cu o singurã condiþie:sã acceptãm ideea egalitãþii lor absolute ca fiinþelibere una în faþa celeilalte; ceea ce înseamnã sã recu-perãm ideea egalitãþii lor etice.

Dar, chiar ºi aºa, calul negru reprezintã o realitateºi încã una care funcþioneazã la fel de „desfrânat“în cazul ambelor sexe. Sexualitatea însãºi, în toatãplenitudinea ei, genereazã contratimpul ºi calcã înpicioare orice regulã de înfrânare. Nicãieri nu amasistat la o punere în scenã a ravagiilor pe care lepoate face calul negru platonician, din clipa dezlãn-þuirii sale, ca în filmul lui Louis Malle din 1992,Damage, cu Juliette Binoche ºi Jeremy Irons. Îþi spunrapid povestea. Stephen, interpretat de Irons, esteîntruparea omului care a reuºit. Are totul: o familieminunatã (Ingrid, soþia lui, e frumoasã ºi inteligentã,fiul lor, Martyn, tocmai a absolvit universitatea ºiare în faþã o carierã de jurnalist), el însuºi e membru

215

marcant al cabinetului ministerial, poartã cravateimpecabile ºi este un desãvârºit om de lume, inte-riorizat, grav ºi reþinut. Afirmã de la bun începutcã pentru el cel mai mult conteazã familia. κi iubeºtesoþia, îl iubeºte pe Martyn. Când Ingrid îl anunþãcã fiul lor se pare cã ar avea, în sfârºit, o relaþie seri-oasã, o logodnicã, Stephen rãspunde sceptic. „Nupot pricepe de ce femeile nu vãd cã tot ce-l inte-reseazã este sexul.“ Or, sexul, se înþelege de aici, estepentru Stephen un ingredient al vieþii subordonabiliubirii, familiei, carierei, dar în nici un caz nu poatedeveni o dominantã a vieþii, un element în sine caresã scape de sub control ºi sã punã stãpânire pe tot.Rãspunsul lui Stephen este dat de pe poziþia iro-nic-înþelegãtoare a omului matur: Martyn este încãla vârsta când sexul poate fi totul. Se subînþelege:nu ºi el, Stephen.

Câteva secvenþe mai târziu. Un cocktail. DeStephen se apropie o tânãrã care se prezintã: AnnaBarton (interpretatã de Juliette Binoche), logodnicafiului sãu. Dupã care nici unul nu mai spune nimic.În gros plan rãmâne doar privirea pe care cei doi oschimbã între ei ºi, prin ea, cãderea vertiginoasã afiecãruia în celãlalt; atât de adânc, încât înþelegem cãnimic nu va mai putea împiedica ceea ce urmeazã.Stephen revine în cabinetul sãu. Telefonul sunã. EsteAnna ºi tot ce face, auzindu-i vocea, este sã-i cearãadresa: „Ajung acolo într-o orã.“ Stephen se stre-coarã pânã la adresa primitã asemeni unui om carese pregãteºte sã facã o crimã. (Când întâlneºte untrecãtor, îºi ascunde faþa masându-ºi uºor tâmpla cumâna.) Scena din casã este mutã: totul începe cuelanul sãlbatic al îmbrãþiºãrii. În graba lor cei doi

216

se dezechilibreazã ºi antreneazã, în cãdere, obiecteledin jur. Nu se dezbracã. Se iubesc pe jos, pe tãcute.Totul se petrece pe chipurile lor, unde palpitã flacãraacestei pasiuni nãscute împotriva a orice: a respec-tului pentru reguli, a afecþiunii lui Stephen pentrufiul sãu, a gândului cã ceea ce face, dacã va fi dat învileag, va nãrui viaþa lui ºi pe a celor din jurul lui.

Lucrurile continuã în avalanºã. Când îi propuneAnnei sã limpezeascã situaþia, urmând ca el sã di-vorþeze pentru a-ºi trãi liber iubirea, ea îi rãspun-de: „Ai câºtiga un lucru pe care îl ai deja. Ai vreasã luãm mereu micul dejun împreunã? Sã citim zia-rul?“ Iar când Stephen aflã, disperat, cã Anna urmea-zã sã se mãrite cu fiul sãu, ea îl liniºteºte spunându-i:„Mã mãrit cu el ca sã pot fi aproape de tine.“ Evident,totul se terminã mizerabil. Printr-un concurs de„contratimpuri“, Martyn dã peste locul în care tatãlsãu ºi Anna îºi consumã devoranta lor pasiune.Îngrozit de ceea ce vede, iese din camerã cu spatele,cade peste balustrada de la ultimul etaj al casei ºimoare. Singura explicaþie pe care Stephen i-o va dasoþiei sale este: „Credeam cã îþi poþi controla viaþa. Darexistã lucruri pe care nu le poþi controla.“

Lucrul acesta pe care nu-l poþi controla, care tepreia în vâltoarea lui ºi care te împinge într-o direcþiea vieþii despre care ºtii cã, urmând-o, te va duce lapieire, se naºte dintr-un apriori al pulsiunii sexuale,dintr-un precedent irepresibil al dorinþei care neregizeazã toate fantasmele. Pe fondul lui, putinþaoricãrei devastãri ºi a oricãrui dezastru este asi-guratã. Nu înseamnã cã toþi bãrbaþii, în vieþile lor,au trãit sau urmeazã sã trãiascã experienþa perso-najului interpretat de Irons. Cã toþi taþii ne-am culcat

217

sau ne vom culca cu viitoarea noastrã norã. Dar amfi putut ajunge s-o facem. Oricare dintre noi evadeazãperiodic, mãcar în visele sale, din þarcul „eticii comu-nitare“, pentru a pãtrunde pe acel tãrâm de inti-mitate ºi promiscuitate în care calul negru galopeazãascuns în faldurile nopþii. Cât de ipocriþi trebuie sãfim ca sã nu recunoaºtem cã nimic nu este mai de-vastator în viaþa noastrã psihicã – ºi prin asta înþelegcã nimic nu ne poate bulversa în mai mare mãsurã –decât imaginaþia sexualã, neliniºtea cãrnii. Nu în-tâmplãtor, dintre toate tentaþiile care-l bântuie peSfântul Antonie în pustiu, ultima ºi cea mai puter-nicã, întruchipatã de Lucifer însuºi, este trupul golal unei femei. Cioran, înamorat la 70 de ani, petreceo noapte torturându-se cu imaginea scenelor careavuseserã loc în camera lui cu câteva seri înainte.Mai bine de o orã, spune el, i s-au perindat prinminte, cu o precizie insuportabilã, cele mai intimescene. Ca sã nu-ºi piardã minþile, se vede obligat sãse scoale din pat. Nu ºtiu cum aratã lucrurile în cazulfemeilor, dar sigur este, dragul meu fiu, cã noi, bãr-baþii, aceste animale eterne, nu putem intra mãcaro datã în somn fãrã sã fi mângâiat, cu ochii mijiþiai minþii, un trup de femeie.

În Jurnalul sãu, Tolstoi, la 23 de ani, povesteºteo noapte albã pe care o petrece într-o tabãrã din Cau-caz. Scrie, mai întâi. Apoi începe sã se roage. Spunetoate rugãciunile pe care le ºtie. Intrã într-o stare debeatitudine, de puritate sufleteascã desãvârºitã. Ru-gându-se, „contopeºte într-un singur sentiment ºiruga, ºi recunoºtinþa“ ºi se simte cuprins de „dra-gostea de Dumnezeu“. De la înãlþimea ei, priveºte„cu spaimã“ cãtre „partea meschin-vicioasã a vieþii“.Nu-ºi mai simte trupul. Devine spirit pur. Apoi,

218

dupã o orã, adoarme gândindu-se la femei... ªi no-teazã: „Dar nu sunt vinovat, n-am fost în stare.“Câteva luni mai târziu vrea sã ºtie dacã în ultimavreme a devenit mai bun ºi ajunge la concluzia cãdrumul sãu spre virtute este îngreunat de trei patimi:jocul, senzualitatea ºi orgoliul. Spre deosebire de joc,care poate fi lesne evitat dacã eviþi prilejul de a juca,pentru cã altminteri dorinþa de joc nu existã în modcurent, senzualitatea, spune Tolstoi, apare pe untemei opus: „Cu cât te abþii mai mult, cu atât dorinþaeste mai mare. Cauzele acestei patimi sunt douã:trupul ºi imaginaþia.“ ªi, adaugã el, ce e mai greue sã te împotriveºti nu trupului, ci imaginaþiei.

Pentru a te face sã vezi cât de persistent ºi activeste orizontul concupiscenþei în care se aºazã viaþanoastrã, am sã-þi spun cum au arãtat ultimii ani aiunchiului Ionel, fratele mare al mamei. I-a petre-cut – avea Alzheimer ºi locuia la unul din verii meidin Caracal – mai mult în faþa televizorului. Nu maivorbea. Privea ecranul cu indiferenþã tâmpã, fãrã sãte lase sã bãnuieºti nici cea mai vagã impresie pecare ar fi lãsat-o în mintea lui ceea ce vedea. Amfãcut un drum pânã acolo ca sã-mi iau rãmas-bunde la el. Era searã, stãteam cu toþii în faþa televizo-rului ºi ne uitam la Lacul lebedelor. Unchiul Ionel s-aridicat la un moment dat de pe scaun, s-a îndrep-tat cu degetul întins spre ecran ºi l-a fixat sârguinciosîn centrul sexual al „lebedei“, în punctul în carepicioarele se întâlneau cu tutu-ul balerinei. A revenitla loc, cu chipul vidat de orice expresie, ºi a refãcutscena, cu aceeaºi minã, de câte ori lebedele, împre-unã sau separat, apãreau la rampã. L-am privit, întimp ce se aºeza, cuminte ºi flasc, pe scaun. Pãrea

219

ultima rãmãºiþã scãpatã dintr-un naufragiu sexual,plutind pe oceanul vieþii.

Nimeni, cred, nu i-a venit de hac calului negru.Nu ºtiu dacã el va putea fi domesticit vreodatã. Ceeace este sigur este cã lotul ipocriziei sexuale va fi dince în ce mai mare pe mãsurã ce vom spune maiapãsat cã nu-i auzim galopul. L-a auzit Brahmaînsuºi când a creat prima femeie ºi s-a contaminatpe loc, „în vãzul întregii lumi“, de dorinþa indusãîn el de propria-i creaþie. L-au auzit sfinþi (Ioan Gurãde Aur în varianta unei legende germane) sau pã-rinþi faimoºi (pãrintele Serghi al lui Tolstoi), carepãreau instalaþi temeinic în sfinþenia lor. Cum sepoate trãi convenabil cu el? Aceasta este una dintreîntrebãrile care mi-au chinuit viaþa, aºa cum pesemnecã o chinuie ºi pe-a ta acum. Te-aº minþi, dragulmeu, dacã þi-aº spune cã acum, în târzia mea tinereþe,am un rãspuns.

Bine, dar atunci suntem condamnaþi la iad, ai sã-mispui. Nu ºtiu nici asta. Nu pot decât sã-þi repet vor-bele lui Barbellion din Jurnalul sãu: „Pentru minefemeia este marea minune a existenþei.“ Mai ºtiu cãdacã paradisul are o formã plauzibilã ea este indi-sociabilã de infernul celuilalt sex.

XVI. Doar o adiere

Dragul meu, când, în urmã cu mai bine de un an,þi-am scris prima scrisoare din sejurul meu american,nu ºtiam dacã vor mai urma ºi altele. Totul a începutmodest, cu o cãlãtorie ºi o poveste „chirurgicalã“ ainimii mele. Dar, odatã cãlãtoria încheiatã, povesteanu s-a mai putut opri ºi a devenit, amplificându-se,o poveste de inimã pur ºi simplu. Pe mãsurã ce senãºtea, „aerul“ ei era tot mai greu de definit. Tot tim-pul cãutam „ceva“ – fãrã sã pot spune ce anume (ungând decisiv? un pericol pe care voiam sã þi-l sem-nalez? mirajul unei vârste?) –, ceva pe care þineammorþiº sã þi-l las dupã ce l-aº fi gãsit cotrobãind princotloanele vieþii mele. Pe urmã, tot scriind, am des-coperit cã sunt atâtea lucruri pe care aº fi vrut sã þile spun ºi atâtea la care îmi cereai imperios un rãspuns.

Numai cã riscul de a avea un tatã „filozof“ eramoralismul: cum Dumnezeu sã nu devii sentenþioscând în discuþie se ajunge la lucrurile ultime ale vieþii?Aº fi fericit sã-mi spui cã, totuºi, nu þi-am þinutniciodatã predici. De altfel, nici nu cred cã am fãcut-o.Toate scrisorile mele ºi povestea care se desprindedin ele sunt împletite din douã voci care se com-pleteazã una pe alta. Când una ia tonuri prea înalte

221

ºi se avântã în aerul rarefiat al teoriilor, cealaltã,cuceritã de farmecul infinit al particularului, se în-dreaptã spre detaliile din care ne este alcãtuitã viaþa.E important cã existã aceastã a doua voce. ªi Dum-nezeu, ºi Diavolul, s-a spus, sãlãºluiesc în detalii.Cum anume deosebim detaliile dupã locatarii lor,nu ºtiu în clipa asta sã-þi spun. Povestea ar meritao scrisoare separatã. Tot ce pot sã afirm cu siguranþãeste cã, atunci când voi pãrãsi scena, nu voi aveaîn minte teorii, ci mai degrabã trosnetul unei crengicãlcate în picioare, vocea cuiva în ureche, o ceaºcãcare cade ºi se sparge, avansarea unui val, conturu-rile mesei mele de scris, momentul când tu, copilfiind, mã strigai sã vin sã te culc.

ªi totuºi acum nu-mi dã pace un gând. Înainte dea curma ºirul lungilor mele scrisori – sunt ºaispre-zece cu asta! – n-aº vrea sã-þi rãmân dator cu cevaimportant. M-ai întrebat în repetate rânduri, exactaºa cum întreba ºi custodele atelierului lui Brâncuºide la Paris dupã ce, stimulat de un Côtes du Rhône,intra în transã metafizicã: „Dis-moi, François (ãsta eraun prieten al lui, filozof), toi qui sais tout, pourquoiqu’on est là?“ Bietul François! Ca ºi mine, nu aveaun rãspuns la întrebarea „ce e cu noi aici?“. Dar aveaoare unul la întrebarea „cum ne alegem viaþa“? Dacãtot suntem „aici“ – fãrã sã ºtim nici cine ne-a aruncatºi nici cu ce rost anume – ce urmeazã sã facem cusejurul nostru pãmântesc? Dupã ce o bunã parte dinviaþã ne-o irosim în comerþul cu „lucrurile mici“ ºi-nmicile plãceri care ni se trag de-aici, iar alta în cãu-tarea, îndeobºte neîncununatã de succes, dar atât dedivinã în parcursul ei, a „sufletului-pereche“, cu res-

222

tul vieþii ce facem? Sau, mai bine zis, sub ce rost neaºezãm viaþa cãreia nimeni nu i-a prescris vreunul?

Am sã încep prin a-þi povesti ce am pãþit ieri îndrum spre Paris. La sosire la aeroportul Roissy, întimp ce aºteptam ca banda de bagaje sã se punã înmiºcare, un conaþional mã atacã: „Dumneavoastrã,care sunteþi un titan, spuneþi-mi, care e cel mai rãulucru pe care-l poate face cineva?“ În timp ce pro-testam la chestia cu titanul, cãutam cu disperare unrãspuns la întrebarea tipului care, în aºteptare, seaºezase pe vine (eu stãteam pe o banchetã), cu ne-vastã-sa alãturi, în picioare, urmãrind lacom scenaºi aºteptând rãspunsul „titanului“. – Eu titan? Nuºtiþi ce vorbiþi… Nu ºtiþi cum aratã un titan...

Eram conºtient cã, indiferent de rãspunsul pecare aveam sã i-l dau, urma sã devin ridicol, pentrucã acceptam sã intru în jocul lui naiv, dar, pe de altãparte, simþeam cã refuzul meu ar fi fost nepoliticosºi dezamãgitor. Mã uit la el cum stã ºi aºteaptã,privindu-mã încrezãtor. E îmbrãcat în bermude,T-shirt ºi este încins peste umeri cu un rucsac cubretele portocalii. Îmi imaginez cum îi spusese ne-veste-sii „uite-l, dragã, pe cutãricã, haide sã vezi cumo sã-l întreb ceva…“ Mã aud ca prin vis spunând„cel mai rãu lucru pe care-l poate face cineva e sãuite binele care i s-a fãcut“. Simt apoi cum încep sãtranspir, o aud pe nevastã-sa spunând „aha!“ cu unglas triumfãtor plin de subînþeles, iar pe tip, puþintimorat de reacþia ei ºi cu gândul la ce va urmacând vor rãmâne singuri, spunând „colosal, am sãmeditez!“. Mã simt nespus de penibil, mã ridic,scuzându-mã, ºi trec sã aºtept în alt punct al benziide bagaje.

223

În sfârºit… Fapt e cã, înainte de a adormi, amînceput sã mã gândesc la chestia cu cel mai marerãu ºi la rãspunsul care îmi ieºise automat pe gurã.Ce anume, din adâncul meu, mã fãcuse sã-l dau?E limpede cã accentul cãdea în acest rãspuns pebinele fãcut ºi pe uitarea lui. Mã gândisem la un bineanume? Unul care mi se fãcuse? Sau unul pe care-lfãcusem eu? O vorbã arabã spune: „Când faci unbine, uitã-l de îndatã ce l-ai fãcut. Când þi se faceun bine, nu-l uita niciodatã.“ La ce anume mã gân-disem? Mã temeam cã am uitat un bine care mi sefãcuse? Sau îmi rãmãsese cumva în memorie in-gratitudinea cuiva?

Apoi gândul mi-a alunecat cãtre „a face binele“.ªi mi-am dat seama deodatã cã toate scrisorile asteape care þi le scriu de peste un an au început cu unaîn care inima mea o luase razna ºi în care îþi poves-team cum, cunoscându-l, Martin m-a luat la el laChattanooga, la vreo 8 000 de km de-aici, mi-a pusinima la loc ºi m-a trimis acasã pregãtit pentru onouã rundã a vieþii. De ce fãcuse asta cu, în fond,un necunoscut?

Martin descoperise pesemne cã cel mai bun lucrupe care-l avem de fãcut este sã facem binele, cât maimult bine putem în jurul nostru. El asta fãcuse. Poatecã ºi eu mã cãznisem sã fac asta, când ºi când, de-alungul vieþii mele. Dar acum simþisem totul pe pie-lea mea. E drept, medicina are acest privilegiu: emeseria care în mod explicit se ocupã cu facereabinelui. Dar poate cã ea existã tocmai ca sã ne atragãatenþia, prin exemplul ei, cã rostul vieþii noastre, sin-gurul posibil, este sã facem cât de mult bine. CândProfesorul Setlacec, poate cel mai mare chirurg pe

224

care l-a avut România dupã rãzboi, în preajma uneioperaþii grele, se ruga plângând pentru pacientulsãu, el scotea în prim-plan rostul fãrã de rost alvieþilor noastre.

Dar de unde rezultã cã a face binele poate sautrebuie sã devinã rostul vieþii? Am sã-þi rãspund: înprimã instanþã din practica obiºnuitã a vieþii. Aju-tãm, pentru cã ºtim cã la rândul nostru ne vom treziîn situaþia în care vom avea nevoie de acelaºi ajutordin partea altuia. Facerea binelui este rentabilã. Laun moment dat, în replicã, ea se rabate asupra taca bine. În acest tip de argumentaþie, dupã cum vezi,problema nu e pusã în termeni de „frumos“ ºi „mo-ral“, ci în termeni de „util“: e bine – adicã estepragmatic – sã faci binele. E mai bine (adicã maiprofitabil) sã pui în circulaþie monede de bine decâtmonede de rãu. Ele îþi vin înapoi. Ce pui în circulaþieaia þi se întoarce. În concluzie, facerea binelui estemai rentabilã decât cea a rãului.

Trebuie sã fii nu numai rãu ca sã faci rãul, ci ºioarecum prost, aºa cum din pãcate suntem, astãzi,foarte mulþi dintre noi. N-am apucat încã sã des-coperim cã a face binele e, înainte de orice, rãsplãtitorºi profitabil. Cãci într-o economie de ansamblu abinelui, binele pe care îl faci, imitat de altul, se în-toarce asupra ta sau, cel puþin, are ºanse sã se întoar-cã, aºa cum mitocãnia ºi bãdãrãnia practicate lascenã deschisã devin, prin întoarcerea ºi multipli-carea gestului, o stare generalã a societãþii. Fiecarela locul lui se va cãzni sã-i chinuie pe ceilalþi aºa cumceilalþi au fãcut-o cu el. Deocamdatã românii n-auîn comun decât negativul (suma gesturilor prin careei se umilesc ºi se agreseazã în mod reciproc), în

225

vreme ce elementul comunitar, care se naºte din dozade comportament ce trece dincolo de interesul strictal fiecãruia ºi îl are în vedere pe altul ºi interesul lui,lipseºte aproape complet. Rezultatul este societateaprimitivã ºi respingãtoare pe care o avem, senzaþiacã legea ºi civilizaþia au primit aproape o interdicþieistoricã de a pãtrunde pe teritoriul acestei þãri. Suntematât de proºti, încât ne închipuim cã putem sã fimîn acelaºi timp ºi profitori ai binelui propriu, caree rãu pentru altul, ºi profitori ai binelui fãcut nouãde cãtre altul. Lucru, evident, imposibil.

Teoria pe care þi-o propun este, dupã cum vezi,una egoistã a binelui: e în interesul tãu sã faci binele.Cam aºa aratã ºi etica basmelor româneºti. De fie-care datã eroului sau eroinei li se cere ajutor cu acestevorbe: „Ajutã-mã, cã poate þi-oi fi ºi eu de foloscândva.“ ªi aºa se ºi întâmplã. De fiecare datã bine-fãcãtorul este rãsplãtit de cel care s-a bucurat debinele fãcut. Mereu e în joc un bine fãcut pe credit.O contabilitate riguroasã uneºte personajele din bas-me. Toatã lumea, fãcând binele, are acolo de câºtigat.

Aceastã teorie le dã „oamenilor rãi“ sau indife-renþilor o ºansã de a se converti – din raþiuni prag-matice – la bine. Dar aºa aratã mobilul cel maimeschin, dacã pot vorbi astfel, al facerii binelui. Deaici se poate urca apoi pânã unde vrei tu. Pânã labinele fãcut doar pentru a te simþi bine, fãrã aºtep-tarea vreunei rãsplãþi, sau, ºi mai sus, pânã la celcare e fãcut în mod deliberat, uitat apoi de îndatãºi înscriindu-se în pura gratuitate infinitã a celui careface bine prin chiar natura bunãtãþii lui intrinseci.Pentru cã în lumea spiritului, când e vorba de a facebinele, trebuie sã funcþionezi ca natura: sã-l faci pur

226

ºi simplu, sã-l faci ca ploaia, ca vântul care poartã,sã-l faci pentru cã aºa trebuie, pentru cã e anotimpulbinelui ºi pentru cã nu poþi altfel. Dar sã nu aºtepþinimic, aºa cum nici ploaia venitã la timp nuaºteaptã recunoºtinþa cuiva.

Dar cât bine poate face un om într-o viaþã? ªi cinestã sã-l mãsoare? În nici un caz binefãcãtorul, devreme ce a fost vorba cã adevãrata facere a bineluipresupune ºi sã nu-l contabilizez. Totuºi, cât binetrebuie sã facã un om ca sã fie mântuit de rãul careînsoþeºte ca o umbrã egoismul spontan al fiecãruiadintre noi? Dacã e sã-l credem pe Dostoievski –oricât de puþin. ªtii povestea cu femeia rea ºi firulde ceapã? În Fraþii Karamazov, Gruºenka îºi pune îngând sã-l ademeneascã pe Alioºa, „sã-i facã felul“,cum spune Rakitin care i-l aduce acasã. Dar în faþalui Alioºa, covârºit de moartea pãrintelui Zosima,Gruºenka dã înapoi de la planul ei ºi-i spune luiAlioºa „povestea firului de ceapã“ pe care o auzise,când era micã, de la bucãtãreasa Matriona.

A fost odatã o femeie atât de rea, încât, murind,n-a lãsat în urma ei amintirea nici unei fapte bune.Drept care a ajuns în iazul de foc al iadului. Îngerulei pãzitor, întristat, stãtea pe malul iazului ºi sechinuia sã-ºi aminteascã un bine cât de mic fãcut defemeie vreodatã. ªi îºi aduce aminte cã odatã femeiacea rea miluise o femeie sãracã cu un fir de ceapãsmuls din grãdina ei. Se duce la Dumnezeu ºi-l roagãca, pentru firul de ceapã dat cândva de pomanã, s-omântuie. „Ia firul de ceapã, îi rãspunde Dumnezeu,dã-i-l sã se apuce de el ºi, dacã firul nu se va rupe,trage-o afarã din iaz.“ Îngerul face ce-i spune Dum-nezeu, femeia se agaþã de firul de ceapã, este aproape

227

sã fie trasã afarã, când ceilalþi osândiþi ai iaduluiprind de veste ºi se agaþã de ea cu gândul sã ajungãîmpreunã afarã. Femeia þipã ºi se zbate ºi le spunetuturor sã-i dea drumul, pentru cã este firul ei deceapã ºi doar ea se cuvine sã iasã de-acolo. ªi-atuncifirul se rupe ºi femeia cade înapoi în iaz. Femeia cearea sunt eu, conchide Gruºenka, ºi firul de ceapã estecã þi-am dat pe faþã, þie, Alioºa, rãul pe care plã-nuisem sã þi-l fac.

Vezi, la Dostoievski nu existã nici un om într-atâtde rãu încât sã nu fi fãcut vreodatã un bine cât demic în viaþa lui. Numai cã, în duelul etern dintrebine ºi rãu, rãul pare cã pleacã în cursã avantajat.Ca sã aparã, el nu are nevoie de condiþii speciale.Are în noi prea mulþi aliaþi pentru ca intrarea lui înlume sã nu se facã în mod natural. Iar odatã ajunsaici se simte în largul lui. Vocaþia simplã a egois-mului care nu a fost refuzatã nici unuia dintre noiîi asigurã o carierã strãlucitã. Rãul banal nu estediabolic, premeditat ºi iscusit, ci ivire spontanã înorizontul indiferenþei ºi al deprinderilor noastre.Binele, în schimb, e un artefact, o construcþie, trebuiecultivat. El cere efort, deliberare ºi, mobilizându-ne,terminã prin a pretinde un minimum de agresivitatela adresa fiinþei proprii. Adevãrul e cã în mod naturalnimeni nu are de ce sã-l prefere.

Însã, în pasul al doilea, lucrurile se schimbã. Ori-cum ar fi, te vei simþi mai bine alegând sã faci binele.Aº spune chiar cã e singurul proiect de viaþã carete poate face fericit. Tolstoi îºi noteazã la un momentdat cã, dacã mai trec trei zile fãrã sã facã nimic pentruceilalþi, se omoarã. Tot el vorbeºte, dacã nu mã înºel,despre „pasiunea binelui“. Mai mult, la sfârºitul lui

228

Rãzboi ºi pace, Pierre Bezuhov viseazã o antantã uni-versalã a oamenilor buni. Credinþa mea este cã eafuncþioneazã în mod spontan, altfel lumea nu arþine, s-ar prãbuºi sub asaltul ticãloºilor.

Îþi spuneam, la începutul acestor rânduri, cã dis-cursul meu are douã voci ºi cã, atunci când una iatonuri prea înalte ºi se avântã în aerul rarefiat al teo-riei, cealaltã intervine ºi readuce discuþia în ogradavieþii. ªi, pentru cã sunt pesemne pe cale sã te plic-tisesc cu teoriile mele despre facerea binelui, am sã-þispun cã pe mine povestea cu firul de ceapã m-atrimis înapoi la splendoarea detaliului, la impon-derabilul care atârnã cel mai mult în viaþa unui om.Ein Hauch nur, „o boare doar“, ca-n Rilke, o simplãadiere de vânt. Acum, pentru cã o sã ne despãrþimpentru mai multã vreme, aº vrea sã-þi las ceva. Darnu o suitã de sfaturi. Ce-aº vrea sã-þi las sunt câtevadintre lucrurile care, de-a lungul existenþei mele,n-au atârnat, uneori, mai mult decât o boare. Nu aude-a face, „aceste adieri doar“, nici cu binele, nicicu rãul, ci doar cu detaliile în care vieþii, cu splen-doarea ei intrinsecã, îi place sã-ºi piardã urma. Eleseamãnã cu mãrunþiºurile pe care fetele le þin deobicei într-o cutie frumos încrustatã, fetiºuri ale vieþiilor de care nu se despart pânã la moarte. Pentru cãacolo, dacã le cunoºti povestea, se aflã semnele a totce-au trãit ele mai de preþ. Imagineazã-þi cã am înfaþa mea o grãmãjoarã de fleacuri. Le rãsfir ºi, dincând în când, iau în mânã câte unul, îl întorc pe toatefeþele, þi-l arãt ºi þie, apoi îl pun la loc. Oricum, pen-tru cã îþi va rãmâne þie cutia, ai sã le regãseºti petoate acolo.

229

Nu am mai mult de 4 ani. Am rãmas singur acasãcu sora mea care merge deja la ºcoalã. E searã. Mamaºi tata au plecat la teatru. Sora mea se duce în cã-marã ºi se întoarce în camerã þinând în braþe o cutiemare de tablã plinã cu bomboane Kandia. Aduceºi un ciocãnel ºi începe sã spargã bomboanele care,în mijloc, au un mic orificiu umplut cu o cremã ma-ronie. Face totul tacticos. Seamãnã cu o pisicã. Mise pare cã are lãbuþe ºi gheruþe. Scoate cu o sco-bitoare crema, o linge ºi mie îmi dã sã mãnâncdropsurile. Dar nu pot sã þin pasul cu ea. Dupã ojumãtate de orã începe sã mã doarã burta. – Cam pela aceeaºi vârstã. Mã plictisesc. Sora mea, care e maimare cu aproape cinci ani, nu are timp de mine. Arede altfel în vizitã o fetiþã de vârsta ei. Mã simt ig-norat. Mã plâng mamei. „Mihaela, spune mama,jucaþi-vã ºi cu Gabriel.“ Se vede cât de colo cã n-aunici un chef. Apoi, îºi ºoptesc ceva la ureche. „Vreisã te joci cu noi?“ „Da“, zic fericit. Am vocea nespusde groasã pentru un bãieþel de vârsta mea ºi vorbesctãrãgãnat. „Vrei sã te rulãm în covor ºi sã te derulãmde pe dulap?“ „Da, vreau.“ Sunt rulat într-un covornu prea mare ºi sunt pus pe o comodã. Una dintrefete þine la un capãt covorul ºi cealaltã îl deruleazã.La fiecare „derulare“ ºi aterizare pe parchet simtcum creierul mi se hurducãie în cap. Ce importanþãare? Aº vrea sã continui la nesfârºit, însã dupã vreocinci derulãri nu mã mai þin pe picioare. Dar suntfericit. S-au jucat cu mine. – Eu, la 6 ani, în genunchiîn faþa unui scaun pe care se aflã un Larousse. Pecoperta legatã este gravat profilul unei fete cu pãrullãsat pe spate ºi care suflã într-o pãpãdie. Mã uitfascinat, ore ºi ore în ºir, ºi genunchii mã dor, la po-zele alb-negru care par cã înfãþiºeazã tot ce existã

230

pe lume. O bucurie fãrã nume îmi inundã fiinþa.Posed tot universul. – Am 12 ani. Sunt la Caracal,la mãtuºa mea, tanti Gri, într-o cãsuþã cu douãcamere retrasã în fundul unei uriaºe grãdini. Mã-tuºa mea nu e în oraº ºi va veni sã doarmã cu minevãrul Lucian. Dar el întârzie. Se face târziu. Sunt dejaîn pat, cu lumina stinsã. Nu pot sã adorm. Mi-e fricã.Mi se povestise cã, în urmã cu o sãptãmânã, un hoþ,înarmat cu securea pe care o luase din magazie, aîncercat sã intre în casã. Dacã va veni iar? Dupã ovreme sunt convins cã aºa se va întâmpla. ªi începsã-l aºtept. Frica creºte în valuri. Îmi trag plapumapeste cap. E cald, mã sufoc, dar nu mai am curajulsã scot capul afarã. Sunt convins cã „afarã“, în ca-merã, lângã pat, mã aºteaptã, cu securea ridicatã,tâlharul. Groaza mea nu mai cunoaºte limite. Stauaºa, în vecinãtatea lui, ºi aºtept sã smulgã plapumade pe mine ºi sã-mi taie capul. Timpul îºi pierde con-turul orelor. Când, cãtre miezul nopþii, vãrul Luciansoseºte fluierând vesel, spaima mã transfigurase. Lacapãtul acestei experienþe, înnodat, strâns ca un pumnîn el însuºi, împins din toate pãrþile cãtre propriulsãu centru, adunat în jurul sâmburelui de spaimã,îmi descoperisem eul. – Un an mai târziu descopãrfotbalul cu nasturi. Nasturii mã fascineazã. Au mã-rimi diferite în funcþie de postul pe care-l ocupãfiecare jucãtor. Portarul e fãcut din doi nasturi maride palton lipiþi între ei cu smoalã. Îl cheamã Voi-nescu, iar pe unul dintre fundaºi, Apolzan. Înaintaºiisunt fãcuþi de obicei din nasturi de plapumã. Toþinasturii sunt piliþi, ca sã poatã trage mai bine lapoartã. Nasturii sunt dirijaþi prin apãsãri delicate cuo fisã. Mingea e fãcutã dintr-un nasture mic de ºliþde pantalon. Porþile sunt din sârmã îmbrãcatã în

231

tifon. Am mai multe echipe, de culori diferite. Cândnu joacã bine, o formaþiune este înlocuitã completcu alta. Terenul e trasat cu creionul, pe parchet, subcovor. Pentru asta au existat lungi negocieri cu mama.Joc de obicei cu bãiatul care stã în casa de-alãturi,la numãrul 67. Îl cheamã Burºi. Meciurile dureazãcâteva ore ºi se joacã când la mine, când la el. Sun-tem daþi afarã când vin de la serviciu taþii noºtri. –Cam pe la aceeaºi vârstã îmi fac primul caiet cu listede compozitori, titluri de opere ºi cântãreþi celebri.Din programul de radio decupez pozele compo-zitorilor, le lipesc pe caiet ºi în dreptul lor scriu câtpot de frumos numele. Sub pozã sunt înºiratetitlurile operelor ºi, pe cât posibil, anul în care aufost compuse. Ascult mereu arii din opere la radioulmic, american, de dinainte de rãzboi, din camerabunicilor. Apoi, pentru cã opera e la capãtul strãziiDr. Lister, încep sã mã duc la spectacole. Aproapesearã de searã. Cu alþi copii de la ºcoalã. Intrãm pela „nea Gheorghiþã“, cel care rupe biletele la intrare,contra unei hârtii de 5 lei. – Acum am 16 ani. Suntîndrãgostit. E searã. O stradã de lângã Ciºmigiu. Mãplimb þinând de mânã pe una dintre cele mai fru-moase fete de la liceul Lazãr. E în altã clasã, cu unan mai micã. Mi se pare cã seamãnã cu o gazelã.Sunt mândru. Pe trotuarul de vizavi trei bãieþi staula taifas rezemaþi de-un gard. Ne vãd ºi încep sã nestrige vorbe în doi peri. Îi spun fetei „aºteaptã-mão clipã“. Traversez. Nu am nimic limpede în cap.Dar, evident, lucrurile nu pot fi lãsate aºa. Mã apropiide cei trei ºi dau sã le cer socotealã. Primesc unpumn fulgerãtor în bãrbie. Cad în fund. Mã ridic.Sunt ameþit ºi bãrbia mã doare. Mã scutur pe pan-taloni. Aud cum unul din ei zice „hai, mã, terminaþi,

232

zãu, terminaþi“. Mã întorc pe trotuarul celãlalt. Numai scot nici un cuvânt. De-a doua zi n-o mai caut.– Sunt în anul I de facultate. În Aula Magna de laDrept se face o „ºedinþã pe Universitate“. Vine sãne vorbeascã tovarãºul Ilie Rãdulescu, membru alComitetului Central. Studenþilor din grupa mea lise distribuie bileþele cu lozincile pe care trebuie sãle strige în timpul discursului. Imediat dupã aceealumea se va ridica în picioare ºi va aplauda minuteîn ºir. Suntem rãspândiþi, cei care trebuie sã strigãm,în echipe de câte doi, la balcon. Îmi vine rândul.Trebuie sã strig „UReSeSe / bastion al pãcii e“. Nupot sã strig. Mã gândesc cã a doua zi voi fi dat afarãdin facultate. Dar tot nu pot sã strig. „Ce faci, bã?Nu strigi?“, mã întreabã coechipierul meu, uncraiovean blond cu dinþii de viplã. „Nu pot.“ „Bã,fraier eºti, bã! Las’, bã, cã strig eu.“ ªi zbiarã dinrãsputeri, în liniºtea sãlii ºi pe lectura monotonã a„conferenþiarului“: „UReSeSe / bastion al pãcii e!“Toatã Aula se ridicã în picioare. Aplaudãm îndo-bitociþi. – La sfârºitul facultãþii. Prima mea „des-pãrþire“. „Un seul être vous manque et tout estdépeuplé.“ Nu mai mãnânc, nu mai dorm. Parcã mis-a sãpat o groapã în inimã. Mama se sperie. „Ai sãvezi. Cu timpul o sã-þi treacã.“ Trec sãptãmâni, trecluni. Îmi e tot mai rãu. Aflu acum cã o despãrþireeste un mod de a te muta din existenþa ta, de faptde a rãmâne, o vreme cel puþin, fãrã adãpost. Apoi,cândva, îmi trece. M-am maturizat. (Am avut atuncirevelaþia cã nu pot marca o femeie pentru eternitate,cã lanþul pe care-l aruncasem în jurul ei ºi cu care,la rândul meu, eram înlãnþuit poate fi rupt; cã, defapt, oricât de slabi am fi, oricât de tare ar fi drogulexistenþei celuilalt în noi, pânã la urmã ne putem

233

desprinde cãtre propria noastrã singurãtate, cãtreceea ce, dincolo de oricine, rãmâne, ca supremãpovarã a vieþii, de fiecare datã al nostru ºi numaial nostru. Am invidiat atunci acele pãsãri care, chiardacã nãscute fiecare dintr-un ou ºi aruncate, ca ºinoi, singure în lume, mureau când le murea pere-chea ºi, odatã cu ele, i-am invidiat pe toþi cei carenu au putut supravieþui pãrãsirii sau morþii altuiaºi s-au sinucis. Noi, restul, cei care repurtaserãmvictorii de doi bani în lupta cu dependenþele noastreºi care continuam sã trãim pregãtindu-ne sã refacemgesturi, sã reiterãm mângâieri ºi sã ne repetãmvorbele cu alþii, nu eram decât niºte impostori. Nicieu n-am murit atunci, nici ea. Ne-am fãcut obºteas-ca crizã de depresie ºi am continuat sã vieþuim.)– E searã. Sunt în sufrageria micã, cu maicã-mea. Amterminat masa. Am rãmas doar noi doi. Mama îºicurãþã un mãr. De fiecare datã cu acelaºi cuþit, „cuþi-tul care taie“, cu lama subþire, negricioasã ºi pãtatã,moºtenit de la Cezieni. Îi urmãresc mâna stângã careroteºte mãrul, în timp ce cealaltã taie coaja într-ospiralã perfectã. Nu greºeºte niciodatã ºi, la capã-tul operaþiei, spirala cojii cade în falduri în farfu-rie. – Suntem în bucãtãrie, în Lucaci. Ai 13 ani. Îþi facmâncarea ta preferatã. Sufleu cu sos de roºii. Stailîngã mine ºi mã urmãreºti în timp ce gãtesc. „Ceeace e biodegradabil, îþi spun, se poate arunca înnaturã.“ Geamul de la bucãtãrie dã spre grãdinadin spatele casei. Lucrez cu gesturi rapide. Pesemnecã vreau ºi sã te impresionez. Scot capacul primeiroºii ºi, cu un gest nonºalant, îi fac vânt prin geamuldin faþa mea. Numai cã geamul e închis. Uitasem.Deºeul roºiei explodeazã pe fereastrã, la câþiva centi-metri de nasul meu, ºi mã împroaºcã în faþã. Râsul

234

tãu nu mai conteneºte. Inundã casa, se plimbã princamere, se întoarce în bucãtãrie. Printre sughiþuri,mã întrebi: „Ce-ai fãcut, tata? Ia spune! Ce-ai fãcut?Biodegradabil, zici? Se poate arunca în naturã, zici?“Hohotul tãu de râs s-a-ntins peste ani. Astã-iarnã,când ai venit în vacanþã, mi-ai spus povestea iar. Aireanalizat totul gest cu gest. A suta oarã. ªi-ai leºinatdin nou de râs.

S-a fãcut târziu. Mã duc sã mã culc. Te îmbrãþiºezdin mijlocul cutiei mele cu fleacuri.

Cuprins

PARTEA ÎNTÂIAmerican Story

I. Dar mai întâi o poveste suedezã . . . . . . . . . 9

II. Intrã în scenã Martin – ªi deopotrivã inima mea . . . . . . . . . . . . . . 18

III. O întâlnire cu totul neaºteptatã . . . . . . . . . . 35

IV. „Electricianul“ Tim Talbert – Cãlãtorie în inima inimii – Ce înseamnã sã fii celebru . . . . . . . . . . . . . 42

V. De ce nu e bine ca fiul tãu sã te însoþeascã în sala de operaþie – Do you hear me? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

VI. O excursie la Nashville . . . . . . . . . . . . . . . . 68

VII. Biserica baptistã de pe strada 8 . . . . . . . . . . 76

VIII. Jambalaya – Un ºlagãr al anilor ’50 – O reþetã din Delta Mississippiului . . . . . . . 87

IX. Despre douã spaime fãrã chip –Mã înspãimânt, deci gãtesc . . . . . . . . . . . . . 94

237

PARTEA A DOUACearta ta cu viaþa

X. De ce e bine sã faci ordine în casã – Elogiul afectivitãþii la 20 de ani . . . . . . . . . . 103

XI. Treptele de marmurã neagrãdin Dr. Lister – Pe urmele lui Ulise . . . . . . 126

XII. Cele trei norme ale mamei – Prãjitura interzisã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149

XIII. Cearta ta cu viaþa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175

XIV. Marile plãceri mici – Un strop de hedonism . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185

XV. Intrã în scenã „celãlalt“. Contratimpul – Ce ne facem cu calul negru? . . . . . . . . . . . . 197

XVI. Doar o adiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221

La preþul de vânzare se adaugã 2%,reprezentând valoarea timbrului

literar ce se vireazãUniunii Scriitorilor din România,

cont nr. RO44 RNCB 5101 0000 0171 0001,B.C.R. Unirea, Bucureºti.

RedactorLIDIA BODEA

TehnoredactorEMILIA IONAªCU

CorectorCRISTINA JELESCU

Apãrut 2008BUCUREªTI – ROMÂNIA

Lucrare executatã la C.N.I. „CORESI“ S.A.