scdsZcZCxzcvxz

Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic

CURS STUDII DE LICENŢĂ ÎN KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

Autor

Prof. univ. dr. Mârza-Dănilă Doina

Editura Alma Mater

Bacău – 2013

Mârza-Dănilă Doina

Referenţi ştiinţifici Prof. Univ. Dr. Şalgău Silviu

Conf. Univ. Dr. Gabriela Ochiană

Caseta CIP

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMÂRZA DĂNILĂ, DOINA Masaj terapeutic recuperator: studii universitare de licenţă, specializarea Kinetoterapie şi Motricitate specială / Mârza Dănilă Doina, Dobreci Daniel-Lucian. - Bacău : Alma Mater, 2011 Bibliogr. ISBN 978-606-527-120-3I. Dobreci, Daniel-Lucian615.82

ISBN ISBN 978-606-527-120-3

2

Cuprins

Cuvânt înainte.......................................................................................................................................5Capitolul 1. Mişcarea umană ca expresie a viului şi evoluţiei.............................................................7

Scop..............................................................................................................................................7Obiective operaţionale..................................................................................................................7

1.1. Mişcarea umană: definiţie, generalităţi, organismul uman văzut ca sistem..................................71.2. Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării...................................................................15

Rezumat......................................................................................................................................17Evaluare......................................................................................................................................20Bibliografie.................................................................................................................................22

Capitolul 2. Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale. Interrelaţii fundamentale în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale..............................................................................................23

Scop............................................................................................................................................23Obiective operaţionale................................................................................................................23

2.1. Noţiuni operaţionale generale şi specifice. Definirea componentelor domeniului.....................232.2. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare. Locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul......................................................................................262.3. Interrelaţii fundamentale în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale..............................................30

Rezumat......................................................................................................................................35Evaluare......................................................................................................................................36

Tema de control nr. 1:........................................................................................................................38Bibliografie.................................................................................................................................38

Capitolul 3. Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic................................................41Scop............................................................................................................................................41Obiective operaţionale................................................................................................................41

3.1. Exerciţiul fizic, ca mijloc de educare a mişcării şi de dezvoltare a motricităţii..........................413.2. Principii şi metode specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie...................................553.3. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa..........................................................65

Rezumat......................................................................................................................................73Evaluare......................................................................................................................................74

Tema de control nr. 2:........................................................................................................................79Bibliografie.................................................................................................................................79

Capitolul 4. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator, preluate şi adaptate din Educaţie fizică şi sport.......................................................................................................................81

Scop............................................................................................................................................81Obiective operaţionale................................................................................................................81

4.1. Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv – educativ – recuperator. Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică............................................................................814.2. Cunoştinţele de specialitate.........................................................................................................844.3. Bazele teoretico-metodice ale deprinderilor motrice..................................................................864.4. Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motrice.....................................................................944.5. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice........................................................................95

Rezumat....................................................................................................................................119Evaluare....................................................................................................................................123Bibliografie...............................................................................................................................130

Capitolul 5. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării...............................................133Scop..........................................................................................................................................133Obiective operaţionale..............................................................................................................133

3

Mârza-Dănilă Doina5.1. Creşterea şi dezvoltarea: definiţii, factori care o condiţionează, legi ale creşterii şi dezvoltării..........................................................................................................................................................1335.2. Metode şi criterii de apreciere a creşterii şi dezvoltării.............................................................1385.3. Deficienţele de creştere şi dezvoltare........................................................................................152

Rezumat....................................................................................................................................158Evaluare....................................................................................................................................159

Tema de control nr. 3:....................................................................................................................162Bibliografie...............................................................................................................................162

4


Cuvânt înainte

Acest curs se doreşte a fi un ghid teoretic şi metodic, în care cititorul poate găsi referiri care să-i servească drept argumentare ştiinţifică a efectelor exerciţiului fizic, ca mijloc de bază a Kinetoterapiei, asupra organismului, a rolului şi importanţei pe care acesta le are în procesul recuperator.

În condiţiile de astăzi, când societatea îşi pregăteşte profesionişti care să-i asigure o autentică asistenţă, se ridică o problemă foarte importantă. Este vorba despre formarea personalităţii profesionale a specialistului. În cadrul acesteia, un loc aparte îl ocupă sentimentul răspunderii şi al responsabilităţii, noţiuni ce deseori sunt confundate.

Funcţia cea mai importantă a kinetoterapeutului nu este aceea de a rezolva problemele persoanelor aflate în suferinţă, ci de a-i ajuta pe oamenii aflaţi în situaţii dificile să-şi găsească sprijin în ei înşişi, ca ei înşişi să-şi rezolve propriile probleme, să participe activ şi conştient la propria vindecare deplină. Din acest punct de vedere, kinetoterapeutul trebuie să treacă de la răspundere la responsabilitate în propria-i activitate, ceea ce înseamnă că profesionistul nu se poate opri în activitatea sa la a-şi îndeplini obligaţiile, ci trebuie să-şi asume şi o serie de atribuţii permise dar neobligatorii.

Este necesar să înceapă trecerea de la răspundere la responsabilitate în Kinetoterapie. Răspunderea înseamnă să-ţi îndeplineşti doar obligaţiile, să îndeplineşti toate activităţile considerate obligatorii (pentru care se primeşte retribuţie) şi să nu efectuezi acţiuni interzise. Responsabilitatea înseamnă a depăşi această realizare strict normativă a activităţii. Normele nu precizează ce este permis neobigatoriu, adică ce ţine de iniţiativa, creativitatea şi liberul consimţământ al fiecăruia. Pentru acţiunile posibile, permise, care nu sunt normate şi nu sunt obligatorii şi nici interzise, kinetoterapeutul nu este numai răspunzător, el devine responsabil. Spunem că, în această situaţie, nu-şi realizează doar obligaţiile profesionale, ci îşi face datoria. Kinetoterapeutul răspunde în faţa acţiunilor care-i sunt impuse, realizându-şi obligaţiie, dar el are posibilitatea şi este necesar să-şi facă datoria, să-şi asume responsabilitatea. Responsabilitatea include şi răspunderea şi face inutile normele juridice ori politice. Un kinetoterapeut competent, care-şi asumă responsabilitatea în activitatea sa nu mai are nevoie de norme, de orare, de indicaţii, el lucrează la propriul său impuls moral. El va lucra pentru a-şi face datoria. La acest lucru se referea şi J.L.Faure (citat de Poenaru, R., 1999) susţinând valorile profesionale autentice, care ″trebuie să ne ajute să ne ridicăm la înălţimea acestei profesiuni şi arte minunate. Să fim demni de ea, pentru că astfel vom fi demni de destinul nostru; şi deoarece nici nu se poate altfel, trebuie să depindem numai de conştiinţa noastră, să ascultăm vocea ei suverană şi anume să ţinem în mâinile noastre responsabilitatea unui destin uman... Să coborâm în noi înşine şi să urmăm fără regrete şi fără slăbiciuni această voce interioară, în acelaşi timp puternică şi tăcută, care urcă din străfundurile noastre şi comandă datoria noastră″.

5

Mârza-Dănilă DoinaAsumarea acestor atribuţii se face la libera alegere a kinetoterapeutului şi

la propria lui iniţiativă, în funcţie de competenţa lui profesională, psihopedagogică, morală şi socio-relaţională.

Prezentul curs, încearcă să pună, încă de la începutul studiilor, bazele competenţelor profesionale, psihopedagogice, morale şi social-relaţionale ale viitorilor specialişti în Kinetoterapie.

Autoarea

Capitolul I

1. Mişcarea umană ca expresie a viului şi evoluţiei

Scop

Înţelegerea conceptului de mişcare umană şi a modului în care organismul uman funcţionează din punct de vedere al producerii mişcării

Obiective operaţionale

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: Să cunoască formele de manifestare a mişcării, în general Să cunoască modul de funcţionare a organismului uman privit ca sistem Să cunoască conceptele de motricitate şi motilitate şi să înţeleagă diferenţele dintre

acestea Să ierarhizeze noţiunile de act, acţiune, activitate motrică, ca şi noţiuni simple din

cadrul domeniului de la care se poate porni în abordarea noţiunilor superioare

6


I.1. Mişcarea umană: definiţie, generalităţi, organismul uman văzut ca sistem

″Din punct de vedere dialectic, mişcarea este modul de existenţă al materiei vii. Niciodată nu a existat materie fără mişcare şi nici nu poate să existe″. Acest lucru a fost susţinut de către Heraclit, încă din antichitate, care era adeptul unei concepţii dinamice, dualiste, care se referă la combinaţia materie-spirit (Spermezan, G., 2006).

Mişcarea, în general, are ca forme particulare: o mişcarea fizică, cu diversele ei modalităţi de manifestare (mecanica

cuantică şi subcuantică, unde sunt implicate câmpuri, particule elementare, transformări nucleare etc.);

o mişcarea chimică (asocierea şi disocierea atomilor), care se complică prin interacţiunea între molecule formând elemente macromoleculare, până la componentele ce dau naştere vieţii;

o mişcarea biologică, specifică materiei vii, care se bazează pe mişcarea fizică şi cea chimică, fără a se reduce la acestea;

o mişcarea conştiinţei, caracteristică spiritului superior dezvoltat, care implică fenomene şi procese psihice proprii numai omului;

o mişcarea socială, cea mai complexă formă de mişcare, condiţionată de toate celelalte forme de mişcare;

o mişcarea cibernetică, care se referă la mişcarea informaţiei; o mişcarea cosmică, legată direct de elementele componente ale

universului cosmic.

Raportat la om, termenul de mişcare ″este o expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social″ (Hanţiu, I., 2013a).

Mişcarea umană trebuie privită într-un sens larg, exprimând deplasarea voluntară sau involuntară a întregului corp sau a unei părţi ale sale, dar şi ansamblul atitudinilor corporale ca mimica, care nu se traduce neapărat prin deplasare.

Mişcarea voluntară nu se reduce doar la o succesiune de reflexe elementare. Până nu demult, încercările de explicare a motricităţii umane se bazau pe experienţele de laborator făcute pe animale, dar s-a ajuns la concluzia că acest mod de a proceda exclude aspectele cognitive, lingvistice şi de conştientizare care caracterizează răspunsul motric la om.

Motricitatea voluntară a omului implică şi limbajul. În timpul realizării unei sarcini motrice, cuvântul nu reprezintă doar o simplă activitate cognitivă care se suprapune activităţii motrice şi perceptive, ci are rolul de a uşura realizarea sarcinii. Încă din 1963, Jensen (citat de Hanţiu, I., 2013a) a dovedit că subiecţii cu un nivel intelectual mai ridicat reuşesc mai bine şi verbalizează mai mult în timpul învăţării actelor motrice, decât subiecţii retardaţi.

Luria (1982) accentuează rolul celui de-al doilea sistem de semnalizare în reglarea activităţii motrice, arătând că ″evoluţia activităţii motrice nu este subordonată progreselor limbajului″.

Posibilitatea conştientizării conferă specificitate motricităţii umane. Această conştientizare este necesară pentru a asigura eficienţa actului motric

7

Mârza-Dănilă Doinaşi excesul riscă, de multe ori, să-l limiteze. Dar, această funcţie, care în zilele noastre s-a cam diminuat, permite o mai bună adaptare a actului motric la intenţia iniţială şi face ca motricitatea umană să nu poată fi redusă la comparaţia cu cea animală.

Tratând mişcarea ca un obiect supus legilor mecanicii, ea poate fi descompusă şi identificată cu o succesiune de contracţii musculare având ca scop deplasarea pârghiilor osoase susceptibile de a dezvolta o forţă în mediul exterior. Această posibilitate a făcut ca, în învăţarea mişcărilor, să se aplice aceeaşi descompunere, ori s-a ajuns la concluzia că dacă "structura este mai mult decât suma componentelor sale", nici mişcarea nu poate fi considerată ca întreg, prin însumarea părţilor sale componente. În cazul abordării analitice a mişcării ca întreg, se elimină o componentă fundamentală şi anume ritmicitatea, adică structura sa temporală; de aceea, în metodologia de învăţare a mişcării se recomandă folosirea mişcărilor globale organizate în vederea atingerii unui anumit scop.

Goldstein (citat de Le Boulch, 1980) arată că "reacţiile organismului nu sunt succesiuni de mişcări elementare, ci gesturi datorate unei unităţi interioare". Componenta voluntară care se exprimă prin mişcare este deci, legată de semnificaţia pe care o are situaţia respectivă pentru persoană, motiv pentru care analiza mişcărilor ar trebui făcută în funcţie de acest criteriu al semnificaţiei.

Aşadar, actul motor nu poate fi considerat un proces izolat, el desfăşurându-se în cadrul general al unei anumite conduite. Raportată la personalitatea umană, această conduită este formată din:

o reacţii fiziologiceo comportament extern (cuvinte, mişcări)o răspunsuri mintale (conceptualizări)o produse ale conduitei (actul propriu-zis)

Mişcarea nu este deci, decât un aspect al conduitei, care nu poate fi disociat de celelalte aspecte.

Organismul uman trebuie privit ca un sistem, care (după Gaston Bachelard, citat de Le Boulch, 1980) poate fi privit prin prisma a 3 (trei) aspecte:

o aspectul structuralo aspectul funcţionalo aspectul evolutiv

Aspectul structuralAnatomia funcţională ne permite să înţelegem modul în care sunt

organizate diferitele sisteme ale organismului, fiecare dintre ele jucând un rol specific în structura acestuia şi asigurând funcţiile de nutriţie, relaţie şi reproducere.

Activitatea sistemului nervos central, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul.

Sistemul nervos central poate fi considerat ca o reţea de comunicare în care sunt incluşi neuronii. Acest sistem este în legătură cu lumea exterioară prin intermediul organelor de simţ şi al celorlalte sisteme funcţionale ale organismului (sistemul de nutriţie şi de reproducere, coordonate de sistemul nervos vegetativ şi organele de execuţie, respectiv musculatura striată), de la care primesc informaţii. Transmiterea informaţiilor se face prin intermediul

8


sinapselor, deschise sau închise de către neuromediatori. Înţelegerea modului de funcţionare a acestui sistem sinaptic este esenţială pentru specialitatea noastră.

Funcţia motrică este asigurată de trei tipuri de muşchi: muşchiul cardiac, musculatura netedă şi musculatura striată. Primele două grupe îndeplinesc funcţii de nutriţie şi activitatea lor nu este sub controlul sistemului nervos central, ansamblul musculaturii striate fiind însă în dependenţă directă de sistemul nervos central.

Figura nr. 1. Structura organismului (după Le Boulch, 1980)Sistemul senzorial, sistemul nervos central şi musculatura striată

reprezintă un modul funcţional care se supune legilor sistemice, adică sunt o unitate organizată, alcătuită din elemente solidare, care nu pot fi definite decât unele în legătură cu altele şi în funcţie de locul pe care îl ocupă în acest întreg.

În ceea ce priveşte organele de relaţie (sistemul senzorial şi sistemul musculaturii striate), dependenţa este de asemenea manieră încât întreruperea legăturilor cu SNC atrage degenerescenţa lor.

″Fibrele musculare pot fi clasificate în funcţie de forţa maximă dezvoltată, de rapiditatea contracţiei şi rezistenţa la oboseală. Astfel, ele se împart în 2 tipuri principale (http://www.nutritiesportiva.ro/fiziologie/21-fibre-musculare.html, 2013):

o fibre musculare tip I, sau fibre cu contracţie lentă, tonice - se contractă mai lent şi au o rezistenţă mai mare la efort (obosesc mai greu), de aceea sunt implicate în acţiuni mai lente, mai coordonate, cum ar fi menţinerea posturii, mersul, alergarea uşoară;

Sistemul organic cuprinde:N: organele de nutriţie

- sist. respirator- sist. circulator- sist. digestiv- sist. excretor

R: organele vieţii de relaţie- simţuri- musculatura striată

S: organele genitale (ale sexualităţii)

Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de coordonare şi integrare ale activităţilor la care participă organismul şi este suportul funcţiilor mentale.

9

http://www.nutritiesportiva.ro/fiziologie/21-fibre-musculare.html


Mârza-Dănilă Doinao fibre musculare tip II, sau fibre cu contracţie rapidă, fazice - au o

viteză mare de contracţie, dezvoltă o forţă de 3-5 ori mai mare decât fibrele lente, însă obosesc mai repede″.

Simplitatea aparentă a fibrei musculare striate ascunde capacitatea de a îndeplini atât funcţii motrice (prin contracţie tonică sau fazică), cât şi senzoriale. Fie direct prin contracţiile sale, fie prin mişcările pe care le imprimă la nivelul articulaţiilor, muşchiul este un câmp proprioceptiv complex (câmpul proprioceptiv al lui Sherrington). ″Sensibilitatea proprioceptivă este cea care ne ajută să ne situăm în spaţiu, să ne simţim poziţia corpului, a fiecărui membru; datorită ei suntem în stare să ne mişcăm armonios, coordonat, în concordanţă cu scopul mişcării, o capacitate care apare de timpuriu şi se perfecţioneză pe măsură ce ne maturizăm″ (http://www.descopera.ro/stiinta/9697033-cate-simturi-au-oamenii, 2013).

Aspectul funcţionalSubsistemul nutritiv (în care sunt incluse sistemele respirator, circulator,

digestiv şi excretor), răspunzător de homeostazie [din limba greacă, homois = aceeaşi şi stasis = stare) reprezintă, în biologie, proprietatea unui organism de a menţine, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern (http://ro.wikipedia.org/wiki/Homeostazie, 2013)], asigură schimburile nutritive cu mediul, condiţie indispensabilă a supravieţuirii. Celelalte interacţiuni individ-mediu, care permit adaptarea sunt asigurate de organele vieţii de relaţie: musculatura striată, aflată sub controlul sistemului nervos central, sistemul endocrin şi organele de simţ.

Figura nr. 2. Alcătuirea sistemului nervos (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

Sistemul nervos este împărţit în sistem nervos central şi sistem nervos periferic. Sistemul nervos central este alcătuit din două părţi: creierul şi măduva spinării.

Sistemul nervos periferic poate fi clasificat în: sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ.

Sistemul nervos somatic este alcătuit din fibre nervoase periferice ce trimit informaţii senzitive la sistemul nervos central şi din fibre nervoase motorii ce ajung la muşchii scheletici. Componenta senzorială a sistemului

10

http://www.scientia.ro/biologie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Homeostazie

http://www.descopera.ro/stiinta/9697033-cate-simturi-au-oamenii



nervos somatic detectează evenimentele din mediu, iar componenta motorie generează mişcări sau secreţii glandulare.

Figura nr. 3. Sistemul somatic motor (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

Sistemul nervos vegetativ este împărţit în trei părţi: sistemul nervos simpatic (mobilizează organismul pentru a răspunde solicitărilor din mediu), sistemul nervos parasimpatic (intervine pentru a readuce organismul în echilibru, stimulând şi coordonând procesele de refacere) şi sistemul nervos enteric (inervează viscerele: tractul gastointestinal, pancreasul, vezica urinară etc.).

Figura nr. 4. Sistemul nervos vegetativ (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

Figura nr. 5. Componenta parasimpatică şi simpatică a sistemului nervos vegetativ (http://danghenea.wordpress.com, 2013)

11

http://danghenea.wordpress.com/



Mârza-Dănilă DoinaIntegrarea informaţiilor care circula prin intermediul componentelor

sistemului nervos se poate face la trei nivele de decizie:o reflexo automat, care necesită învăţarea anterioarăo voluntar, care presupune o participare mai mare a funcţiilor cognitive.

Aspectul evolutivOrganismul uman este alcătuit dintr-un ansamblu de structuri şi funcţii, a

căror ierarhizare se realizează treptat, începând din stadiul de ou fecundat sau zigot. Primul timp al dezvoltării embrionare constă în formarea structurilor diferenţiate, care vor determina apariţia diferitelor organizări funcţionale. Unele dintre aceste structuri au un timp de dezvoltare relativ scurt, altele au nevoie de un timp mult mai lung pentru a ajunge la maturitate (sistemul nervos central, de exemplu).

Organismul, ca sistem autonom, nu se poate dezvolta decât în interacţiune activă cu mediul înconjurător şi în contact cu o anumită educaţie. Condiţiile de dezvoltare sunt acţiunile în mediul înconjurător şi adaptarea la realitatea ambientală, precedate de gândire.

În această perspectivă, mişcarea este motorul dezvoltării, în jurul ei clădindu-se unitatea corporală şi mentală a persoanei. Nu este vorba deci de un element facultativ, care se supraadaugă educaţiei intelectuale, deoarece autonomia gândirii trece prin autonomia motrică şi, ruptă de legăturile sale corporale, gândirea riscă să se degradeze.

Mişcarea şi procesele de adaptareSistemul organic este un sistem deschis, adică existenţa sa este

condiţionată de schimburile pe care le face cu mediul înconjurător. Aceste interacţiuni pot avea naturi diferite, astfel:

o schimb de materii (prin intermediul organelor de nutriţie), în organism pătrunzând oxigen şi alimente şi fiind eliminate deşeuri

o schimb de energie, prin intermediul componentei senzoriale a sistemului nervos, fiind determinată apariţia şi menţinerea tonusului muscular bazal

o schimb de informaţii, prin intermediul componentei motorii a sistemului nervos fiind determinată apariţia activităţii musculare şi glandulare.

În ciuda surselor de dezechilibru care apar ocazional în mediul înconjurător, organismul trebuie să-şi asigure conservarea, stabilitatea (homeostazia). Adaptarea, în acest caz, implică activitatea funcţională a modulului vieţii de relaţie, reprezentat de organele de simţ, sistemul nervos central şi musculatura striată. Interacţiunea dintre om şi mediu trece prin acţiune, deci prin corp şi mişcările sale, existând o profundă unitate între experienţa umană şi mediu.

Organismul este alcătuit din sisteme şi aparate a căror ansamblu coordonat asigură homeostazia necesară menţinerii vieţii. Fiecare dintre aceste sisteme corespunde unui modul funcţional, a cărui activitate se raportează la organismul ca întreg. Muşchii şi sistemul nervos central reprezintă o unitate funcţională nedisociabilă. Activitatea muşchiului striat nu poate fi o realitate în

12


afara relaţiei sale cu sistemul nervos. Spre aceste două structuri converg mai multe tipuri de infirmaţii provenind de la:

o organele de simţ (câmp exteroceptiv)o sistemul muscular şi articular, labirintul (câmp proprioceptiv)o viscere (câmp interoceptiv)o alţi centri nervoşiAcest ansamblu, care cuprinde musculatura striată, informaţiile provenite

de la cele trei câmpuri senzoriale şi de la sistemul nervos central, reprezintă modulul psihomotor. El este un sistem orientat spre organism, pe de o parte şi deschis spre exterior, pe de altă parte, care reglează schimbul între structura internă şi mediu. El primeşte informaţiile din mediul extern şi, pe baza lor - ţinând cont de situaţia în care se află sistemul interior, stabileşte răspunsul organismului. Modulul psihomotor activează funcţii specifice, dar se pune de acord cu celelalte funcţii organice.

I.2. Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării

Dicţionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte motricitatea ca şi ″capacitatea activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitaţie la altul, de la un anumit stereotip dinamic la altul″, iar în Enciclopedia de Kinetoterapie se defineşte motricitatea umană (Moţet, D., 2009, 2010) ca ″însuşire a fiinţei umane, înnăscută sau dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei mişcări, la baza sa stând o serie de factori neuro-endocrino-metabolici şi musculari care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omenesc sau a segmentelor sale″.

Din aceste definiţii reiese clar că motricitatea este o capacitate, o însuşire, înnăscută sau dobândită (deci, educabilă într-o oarecare măsură), care caracterizează, în funcţie de nivelul său de manifestare, unele tipuri de mişcări (în cazul mişcărilor pasive, de exemplu, nu poate fi vorba despre motricitate).

La om, motricitatea există sub doua aspecte: motricitatea globală şi motricitate fină.

″Motricitatea globală cuprinde mişcările realizate cu toate segmentele corpului, la care participă marile grupe musculare. Ea asigură deplasările (aspectele locomotorii) şi posturile (aspectele nonlocomotorii). Motricitatea globală se exprimă prin următoarele activităţi corporale: mişcări de deplasare ale întregului corp (mers, alergare, înot etc.), schimbări de poziţii sau posturi fără deplasare (trageri, împingeri, întinderi), sau poziţii stabile (stând, aşezat).

Motricitatea fină cuprinde mişcări fine, care solicită mare precizie. În mod normal, motricitatea fină este condusă de vedere (iniţial mâna conduce vederea, privirea fiind orientată spre deplasarea mâinilor, apoi primele coordonări vizual motorii fiind stabilite, vederea are rol reglator pentru activitatea mâinilor; mâna se deplasează spre obiectul perceput). Prima abilitate la nivelul comportamentului motor fin este prinderea. Prinderea este, de asemenea, considerată prima activitate intenţionată care apare la om. Comportamentul motor fin se obiectivează în prinderea şi manipularea obiectelor. Manipularea obiectelor este influenţată de gradul de maturizare

13

Mârza-Dănilă Doinapsihomotorie, experienţele motrice trăite anterior şi caracteristicile de îndemânare″ (Horghidan, V., 2000).

″Specialiştii domeniului considera că dezvoltarea motricităţii este strâns legată de dezvoltarea limbajului, a proceselor cognitive, a competentelor sociale şi emoţionale. Atât motricitatea grosieră, cât şi cea fină, precum şi coordonarea senzorio-motorie reprezintă modalităţi de cucerire a mediului înconjurător, dar şi de descoperire şi cunoaştere a propriului corp. Conştientizarea simţurilor şi utilizarea lor, motricitatea şi coordonarea oculomotorie reprezintă bazele unui comportament funcţional normal al fiinţei umane″ (http://www.scrigroup.com, 2013).

Frecvent, se pune semnul egal între motricitate şi motilitate, care este definită ca fiind ″proprietatea unor organe cu musculatură netedă de a efectua mişcări de contracţie şi relaxare″ (http://ro.wikipedia.org, 2013). Deci, motilitatea ar fi o proprietate care defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar (aflate sub controlul sistemului nervos vegetativ), care au loc la nivelul musculaturii netede a organelor interne şi nicidecum la nivelul musculaturii scheletice, aşa cum arată definiţiile date motricităţii.

Motricitatea se concretizează în următoarele elemente componente: act motric, acţiune motrică şi activitate motrică.

o Actul motric, se prezintă ca ″un simplu fapt de comportare realizat de muşchii scheletici care pun în mişcare un întreg ansamblu de elemente articulare sub controlul dispecerului central - sistemul nervos central - în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau de constituire a unei acţiuni motrice″ (Hanţiu, I., 2013b). Actul motric, care de regulă se consideră ca fiind un act voluntar, se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită acţiune sau activitate motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza acţiunii sau activităţii motrice. Termenul de act motric poate să indice şi actele reflexe, instinctuale, automatizate.

o Acţiunea motrică reprezintă ″un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice″(Hanţiu, I., 2013b).

o Activitatea motrică este ″un ansamblu de acţiuni motrice, încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia″(Hanţiu, I., 2013b). Activitatea motrică se încadrează, în general, într-un concept privind organizarea, conţinutul şi finalitatea domeniului. Ea este folosită şi ca o expresie care concretizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop.

Din aceste definiţii rezultă că noţiunile de act, acţiune, activitate definesc doar sfera voluntară a mişcării (deprinderile motrice şi stereotipurile dinamice, ca expresie a automatizării deprinderilor motrice). Ori, aceasta înseamnă că noţiunile respective pot fi considerate ca modalităţi de exprimare a unor tipuri de mişcări, care pot fi definite prin indici diferiţi de motricitate (fiind excluse mişcările involuntare şi cele pasive).

De la acest nivel se poate vorbi despre alte noţiuni importante, reprezentative pentru domeniu, cum ar fi dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică, ca nivele calitative ale dezvoltării umane, condiţionate mai mult

14

http://ro.wikipedia.org/

http://www.scrigroup.com/


ereditar, dar în care influenţa factorilor de mediu şi sociali are o importanţă mare, pe fondul cărora se grefează pregătirea fizică şi condiţia fizică, ca nivele calitative superioare ale dezvoltării posibilităţilor motrice ale omului asupra cărora influenţa factorilor de mediu şi socio-educaţionali deţine o pondere mai mare.

Rezumat

o Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de integrare şi coordonare, integrarea reprezentând acel rol al sistemului nervos central de a reuni activitatea organismului, iar coordonarea arătând caracterul calitativ al proceselor de integrare. La baza coordonării stă procesul fiziologic care împiedică impulsurile excitante să se răspândească în mod nelimitat şi anarhic la toţi centrii nervoşi.

o Mişcarea trebuie înţeleasă ca expresie a unui act reflex şi anume a unui reflex motric la care participă totdeauna cele trei componente: cea senzitivă (şi senzorială), cea reprezentată de centrii nervoşi şi cea motrică efectoare. Această schemă este valabilă pentru cel mai simplu act reflex motric necondiţionat.

o Prin intermediul sistemului nervos central, pe baza iradierii, a concentrării şi a inducţiei reciproce, se formează mecanismele de apariţie şi dezvoltare a actelor reflexe condiţionate, ca o expresie a "legăturii temporare” ce se stabileşte ca mecanism fiziologic principal al raporturilor dintre organism şi mediu. Actul reflex condiţionat se formează pe baza reflexelor motoare necondiţionate, ca şi pe cea a reflexelor motrice condiţionate mai simple.

o Reflexele condiţionate la om se deosebesc calitativ de ale animalelor, pe de o parte prin complexitatea lor, pe de altă parte prin intervenţia celui de-al doilea sistem de semnalizare, adică a excitantului "simbol”, a cuvântului scris sau vorbit.

o Activitatea de mişcare a omului se compune din mişcări reflexe voluntare şi automate, care în ultimă instanţă sunt acte reflexe. Actele voluntare sunt mişcări complexe compuse din mişcări elementare care se asociază în timp şi spaţiu. La originea oricărei mişcări voluntare stă reprezentarea mintală a mişcării. Această reprezentare este determinată de starea tuturor legăturilor temporare existente în scoarţă, de bagajul motric, de întreaga experienţă a omului, de conştiinţă şi de informaţiile provenite din mediul intern şi extern.

o Ca şi actele voluntare, mişcările automate sunt mişcări complexe care se realizează prin repetarea mişcărilor noi şi apar pe măsură ce se fixează elementele componente. Mişcările automate depind foarte mult de bagajul de deprinderi motrice şi de plasticitatea scoarţei. Procesul de automatizare se realizează în timp, având la bază fixarea puternică a legăturilor temporare. Formele de exprimare a mişcărilor voluntare sunt deprinderile motrice, iar ale mişcărilor automate – stereotipul dinamic.

o Mişcarea este inevitabilă datorită permanentelor modificări ale specificului vieţii omului, care sunt în strânsă interacţiune cu mediul înconjurător, ale cărui condiţii, la rândul lor sunt dinamice, în permanentă schimbare.

15

Mârza-Dănilă Doinao Mişcarea este un fenomen complex, care este influenţat de o serie de

factori:o factorii performanţei fizice, care stau la baza oricărei mişcări şi care

mai sunt caracterizaţi ca fiind "expresii calitative ce determină caracteristicile individuale ale deprinderilor motrice (viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare etc.) şi care, în fiziologia exerciţiilor fizice, sunt definiţi ca "indici calitativi ai activităţii motrice”;

o factorii psihologici, care afectează comportamentul, influenţând în ultimă instanţă mişcarea în bună măsură (atenţia, interesul, iniţiativa, spiritul de echipă etc.).

o În societatea contemporană, la nivelul şi ritmul vieţii actuale, activităţile de mişcare în general, au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, deoarece dezvoltarea normală şi sănătatea omului nu pot fi concepute fără mişcare, iar de sănătate este legată nemijlocit capacitatea de muncă, punerea în valoare a calităţilor fizice, intelectuale şi morale ale omului. În această conjunctură, pentru omul societăţii noastre, devine o necesitate atingerea unui grad cât mai înalt al posibilităţilor fizice, precum şi menţinerea acestora, deoarece, la aceleaşi eforturi, omul înzestrat cu o pregătire ridicată din punct de vedere fizic, oboseşte mai greu şi mai puţin, fiind capabil să suporte sarcini mai mari, îşi reface mai rapid şi mai complet forţele, dispune de rezerve mai mari pentru pregătirea sa neîntreruptă şi pentru desfăşurarea unei activităţi sociale multilaterale. De asemenea, omul integrat activităţii de mişcare este bolnav mai rar, datorită creşterii (pe plan general) posibilităţilor de reglare, adică a acelei funcţii de manipulare sensibilă a impulsurilor în sensul activării, relaxării şi compensării. Aceasta reprezintă, de fapt, un stadiu perfecţionat de coordonare şi adaptare a tuturor funcţiilor organismului.Între termenii de motricitate şi mişcare nu poate fi pus semnul egal,

deoarece, din definiţie se observă faptul că, motricitatea este o expresie calitativă a mişcării.

De asemenea, între termenii de motricitate şi motilitate nu se poate pune semnul egal, deoarece motricitatea se referă la o capacitate, o însuşire a organismului de a efectua mişcări cu anumiţi indici de calitate, cu ajutorul musculaturii scheletice, aflate sub controlul şi coordonarea sistemului nervos central, iar motilitatea se referă la indicii calitativi ai mişcărilor realizate la nivelul musculaturii netede, aflată sun coordonarea şi controlul sistemului nervos vegetative.

În legătură cu mişcarea şi motricitatea trebuie să se vorbească de o serie de noţiuni, a căror ierarhizare facilitează înţelegerea mecanismelor lor intime de producere (de la noţiuni simple, precum act, acţiune, activitate se poate face trecerea spre noţiuni superioare precum dezvoltare fizică, capacitate motrică etc.)

16


Evaluare

1. Formele particulare de manifestare a mişcării sunt:a. mişcare biologică Miscarea fizicab. mişcare reflexă miscarea constiinteic. mişcare chimică miscarea socialad. mişcare cibernetică miscarea cosmicae. mişcare accelerată

2.Din punct de vedere al mişcării umane, sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de:

a. integrare b. excitaţie c. inhibiţie d. coordonare

3. Raportată la personalitate, conduita umană (în cadrul căreia se integrează actul motor) este alcătuită din:

a. relaţii socialeb. reacţii fiziologicec. activităţi profesionaled. comportament extern (cuvinte, mişcări)e. răspunsuri mintale (conceptualizări)f. produse ale conduitei

4. Asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul se află sub directa coordonare a:

a. sistemului imunitarb. sistemului cardio-vascularc. sistemului nervos centrald. sistemului endocrine. sistemului psihic

17


5. Organele vieţii de relaţie sunt:a. sistemul respiratorb. simţurilec. musculatura striată

6. Fibrele musculare pot fi clasificate în funcţie de:a. forţa maximă dezvoltatăb. elasticitatea lorc. rapiditatea contracţieid. rezistenţa la oboseală

7. Specificitatea motricităţii umane (în comparaţie cu cea animală) este dată de:

a. posibilitatea de realizare a unor mişcări voluntareb. posibilitatea conştientizării actelor motrice efectuatec. posibilitatea de a realiza o mai bună adaptare a actului motric la intenţia iniţială

8. Conceptul de homeostazie se referă la:a. menţinerea posturii şi aliniamentului corect al corpuluib. menţinere stării de echilibru a organismuluic. asigurarea staticii umane

9. Motricitatea umană:a. defineşte mişcările controlabile conştient şi voluntarb. defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar

10. Actul motric este:a. un simplu fapt de comportare realizat de musculatura netedăb. de regulă, un act voluntar c. poate să indice şi actele reflexe, instinctuale, automatizate

11. Acţiunea motrică:a. reprezintă un ansamblu de acte motriceb. are ca scop rezolvarea unor obiective îndepărtatec. are ca scop realizarea unor sarcini imediate

12. Activitatea motrică:a. reprezintă un ansamblu de acte motriceb. se încadrează într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizarec. urmăreşte menţinerea homeostazieid. urmăreşte obţinerea adaptării

18


Bibliografie

1. Academia Română, 1996, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti2. Hanţiu, I., 2013a, Kineziologie – ştiinţa mişcării, Editura Universităţii din Oradea, Oradea Horghidan, V., 2000, Problematica psihomotricităţii, Editura Demiurg, Bucureşti3. Le Boulch, , 1980…………….4. Luria, A.R., 1982, Language and Cognition (J.V. Wertsch, Trans.), V.H. Winston & Sons, Washington DC.5. Moţet, D., 2009, Enciclopedia de Kinetoterapie, vol. I, Editura Semne, Bucureşti6. Moţet, D., 2010, Enciclopedia de Kinetoterapie, vol. II, Editura Semne, Bucureşti7. Spermezan, G., 2006, Introducere în gândirea unor mari filosofi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureştihttp://www.nutritiesportiva.ro/fiziologie/21-fibre-musculare.html, 2013http://www.descopera.ro/stiinta/9697033-cate-simturi-au-oamenii, 2013http://ro.wikipedia.org/wiki/Homeostazie, 2013http://www.scientia.ro/biologie, 2013http://danghenea.wordpress.com, 2013http://www.scrigroup.com, 2013http://ro.wikipedia.org, 2013

19

http://ro.wikipedia.org/

http://www.scrigroup.com/

http://danghenea.wordpress.com/


http://ro.wikipedia.org/wiki/Homeostazie




Capitolul 2. Locul Kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale. Interrelaţii fundamentale în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale

Scop

Înţelegerea ariei de cuprindere a domeniului şi a locului pe care Kinetoterapia îl ocupă în cadrul acestuia


După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: Să cunoască unele noţiuni operaţionale şi specifice cu care se operează în cadrul

domeniului Să cunoască componentele domeniului Să cunoască aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare Să cunoască locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

2.1. Noţiuni operaţionale generale şi specifice. Definirea componentelor domeniului

Noţiuni operaţionale generale şi specificeTerminologia clară şi precisă, reprezintă una din condiţiile pe care la

implică orice disciplină ştiinţifică. Astfel, şi disciplinele care se ocupă cu studiul mişcării umane şi-au elaborat un limbaj propriu, în cadrul căruia unii termeni au o folosire mai frecventă faţă de alţii şi, de aceea, sunt consideraţi ca reprezentând aspectele de esenţă ale domeniului (concepte, noţiuni, idei).

Ansamblul datelor ştiinţifice referitoare la conceptul de probleme în relaţie cu mişcarea (din sport, educaţie fizică şi kinetoterapie) formează teoria mişcării (Hofmann, V.K., citat de Marcu, V. şi Dan, M., 2010). Teoria mişcării însumează diferite concepte, fiecare caracterizat prin propriile premize şi limitat de legăturile pe care le are cu o teorie particulară. Ca punct central al acestei teorii, trebuie citată punerea în evidenţă a indicilor caracteristici esenţiali ai mişcărilor selecţionate (calităţi motrice), cercetarea pentru studierea principiilor motrice şi pentru descrierea şi evaluarea instrucţională a proceselor de învăţare a mişcărilor corespondente.

Pentru început este necesară clarificarea câtorva asemenea noţiuni care, repetăm, nu sunt proprii unei discipline, ci unui domeniu, acela al mişcării umane. Ca atare, se cere, pentru seminar, extragerea din bibliografia recomandată, a definiţiilor pentru următoarele categorii de noţiuni:a) noţiuni operaţionale generale: 1) Activitate; 2) Act motric; 3) Acţiune motrică; 4) Activitate motrică; 5) Activitate corporală; 6) Calitate motrică; 7) Capacitate motrică; 8) Coordonare motrică; 9) Deprindere motrică; 10) Educaţie; 11) Educaţie fizică; 12) Efort; 13) Exerciţiu; 14) Exerciţiu fizic; 15) Igienă; 16) Învăţare; 17) Învăţare motrică; 18) Mişcare; 19) Motricitate; 20) Motilitate; 21) Metodă; 22) Metodologie; 23) Sanogeneză; 24) Sănătate; 25) Sport; 26) Ştiinţă; 27) Teorie.

20


b) noţiuni operaţionale specifice: 1) Accident; 2) Boală; 3) Adaptare; 4) Adaptare funcţională; 5) Cinetic; 6) Compensare; 7) Corectare; 8) Creştere fizică; 9) Cură; 10) Dezvoltare fizică; 11) Diagnostic; 12) Diformitate; 13) Deficienţă; 14) Disfuncţie; 15) Handicap; 16) Impotenţă; 17) Incapacitate; 18) Infirmitate; 19) Insuficienţă; 20) Invaliditate; 21) Kinetologie (Kineziologie); 22) Kinetoterapie (Kineziterapie); 23) Profilaxie; 24) Reabilitare; 25) Readaptare; 26) Recuperare; 27) Reeducare; 28) Terapeutic.

Asupra tuturor acestor noţiuni se va reveni pe parcursul anilor de studii, dar obligaţia studenţilor este de a-şi însuşi şi de a-şi clarifica, încă de la început, definiţiile - pentru a facilita înţelegerea lor.

Definirea componentelor domeniuluiPentru a clarifica locul Kinetoterapiei în cadrul domeniului trebuie pornit

de la definirea principalelor concepte care interesează domeniul "mişcării umane şi al omului în mişcare". Astfel:

Activitatea corporalăDicţionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte activitatea

corporală ca ″ansamblu de acte fizice făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva: muncă, ocupaţie, îndeletnicire, lucru″. Conform definiţiei, aria de cuprindere a termenului de "activităţi corporale" se cere extinsă (ţinându-se cont de definiţiile date mişcării, motricităţii, actului, acţiunii şi activităţii motrice) la întreaga sferă a activităţilor motrice umane.

Educaţia fizică este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române (1996) ca ″ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor, întărirea sănătăţii, formarea şi perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor de mişcare necesare atât pentru muncă, cât şi pentru activitatea sportivă″.

Kinetoterapia ″studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările (activităţile motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator. Este o disciplină ştiinţifică cu caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: menţinerea şi dezvoltarea unor indici morfologici şi funcţionali normali, prin mijloace specifice (exerciţiul fizic ca element de bază), la persoane în situaţii biologice speciale″ (Moţet, D., Mârza, D., 1995). Având în vedere că ″toţi oamenii beneficiază, sub o formă sau alta de miracolul şi binefacerile curativo-profilactice şi terapeutice ale mişcării, se poate afirma că într-un moment sau altul al vieţii, fiecare om (sănătos, în situaţii biologice speciale, bolnav, deficient, convalescent) intră în sfera de aplicaţii ale Kinetoterapiei″ (Marcu, V., 1995), aceste aplicaţii fiind profilactice, terapeutic-recuperatorii şi compensatorii.

Kineziologia (Kinetologia) este definită de către Dally în 1857, ca fiind ″ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări″. Din aceasta se desprinde, ca ştiinţă de sine stătătoare, Kinetologia umană care ″se ocupă cu studiul mişcării umane şi al structurilor care participă la aceste mişcări″ (Moţet, D., Mârza, D., 1995).

În momentul de faţă se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit şi în sensul de Kinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele şi mijloacele acesteia din urmă.

Sportul

21

Mârza-Dănilă DoinaDicţionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte sportul ca şi

″complex de exerciţii fizice şi de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi disciplina: fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activităţi″.

Analizând definiţiile şi apropiindu-le de definiţiile şi obiectul de studiu al tuturor conceptelor luate în discuţie, rezultă că, Kinetologia umană este cea care se ocupă cu studiul mişcării umane şi a omului în mişcare (incluzând toate tipurile de mişcare şi caracteristicile lor calitative exprimate prin termeni de motricitate şi motilitate - cu respectarea definiţiilor), restul subdisciplinelor ştiinţifice, ocupându-se cu studiul motricităţii umane.

2.2. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare. Locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare

Pornind de la definiţia dată de Prof. Epuran M. (1992) Ştiinţei activităţilor corporale (″ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării şi perfecţionării fizice, a căilor de optimizare şi maximizare a capacităţii motrice, a realizării armonice a integrării sociale a individului în colectivităţile al cărui membru este″) şi luând în considerare doar activităţile corporale orientate spre scopul bine stabilit al domeniului nostru, de optimizare a activităţilor corporale cu efecte formative caracteristice, o schemă a cuprinderii domeniului nostru, ar putea arăta astfel (Figura nr. 6).

Domeniul mişcării umane şi a omului în mişcare (Kinetologia umană) cuprinde Educaţia fizică, Sportul şi Kinetoterapia. Acestea fiind discipline ştiinţifice de sine stătătoare, ştiinţa care le studiază (Ştiinţa activităţilor corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul fiecăreia dintre disciplinele ştiinţifice care alcătuiesc Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale se regăsesc activităţi corporale specifice:

o ″AL - activităţile corporale ludice, de joc (lat. ludus) aparţin atât copilăriei, cât şi vârstelor ulteriare, constituind un complex de mijloace care satisfac nevoile de mişcare ale fiinţei umane sub formele cele mai variate: de la jocuri de simulare (mimicry) sau ameţeală (ilinix), la cele cu caracter de luptă (agon) sau şansă (alea).

o AG - activităţile corporale gimnice (lat. gymnas) sunt orientate spre autoperfecţionare, efectuate de regulă benevol şi cuprinse în: gimnastica de bază, gimnastica aerobică, jogging, cu funcţii de autodezvoltare şi sanogenetice.

o AA - activităţile corporale agonistice (lat. agon) continuă cu mijloace mult mai variate, caracteristica de întrecere a unor jocuri. Sunt o trecere de la joc la sport şi, în acelaşi timp, la întrecerea cu sine pe care o realizează activităţile gimnice cu orientare spre autodezvoltarea armonioasă şi autoperfecţionare.

o AR - activităţile corporale recreative (lat. recreatio), efectuate în timpul liber, deţin mai mult decât celelalte (poate în egală măsură cu cele ludice) funcţiile de divertisment, destindere, odihnă activă, recreere, refacere psihică şi formare.

22


o AC - activităţile corporale compensatorii (lat. compensatio) au funcţie de recuperare a capacităţii fizice şi motrice a celor care manifestă diferite disfuncţii provenite din accidentări, din disfuncţii profesionale sau din fond genetic″ (Epuran, M., 2010).

o

Figura nr. 6. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare

Structura Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale, reprezentată în figura nr. 7, trebuie interpretată astfel:

o Domeniul Kinetologiei umane cuprinde o serie de activităţi corporale, a căror practică este reglementată de o teorie specifică.

o Prin teoriile ştiinţifice bine puse la punct ca urmare a cercetării avansate, activităţile s-au constituit deja în discipline ştiinţifice (Educaţia Fizică, Sportul, Kinetoterapia) şi formează un corp de cunoştinţe ştiinţifice care împreună formează Ştiinţa activităţilor corporale şi îi dau caracter de sistem.

o Domeniul Kinetologiei umane este studiat de Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale.

o Eforturile tuturor componentelor Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale sunt reunite în vederea unei echifinalităţi (aceeaşi finalitate), constând în extragerea din mişcarea umană a potenţialităţilor maxime care să asigure o cât mai eficientă conservare, adaptare şi integrare a omului în/la mediul său.

SPORT

AL

AA

AR

AG

EDUCAŢIEFIZICĂ

AL

AA

AR

AG KINETO-TERAPIE

AL

AC

AR

AG

23

Mârza-Dănilă Doinao Ştiinţa activităţilor corporale îşi abordează obiectul de studiu intra-,

inter-, pluri- şi transdisciplinar, analizând, prelucrând şi controlând toate informaţiile care provin din teoriile şi practicile proprii şi ale altor domenii.

o Astfel privite legăturile, informaţiile provenite din afara sistemului propriu se constituie în subdiscipline care deservesc Ştiinţa activităţilor corporale, ca: Fiziologia sportului, Psihologia sportului, Filosofia sportului; Sociologia sportului; Educaţia fizică adaptată (pentru persoane cu disfuncţii); Fiziologia efortului; Dezvoltare motrică; Învăţare motrică; Biomecanica sportului; Istoria sportului; Managementul sportului; Medicina sportului; Pedagogia sportului; Informatica sportului; Politica sportului; Legislaţia sportului; Facilităţile şi echipamentul sportiv; Economia sportului (Haag şi col. -1992-, Coetze-1994, citaţi de M. Epuran, 1994).

Figura nr. 7. Structura Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale

Locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

TR

AN

S-,

PL

UR

I-,

INT

ER

DIS

CIP

LIN

AR

ITA

TE

(Blo

c de

ana

liză

şi c

ontr

ol)

Teoria Educaţiei Fizice

Teoria Sportului

Teoria Kinetoterapiei

Practica Educaţiei Fizice

Practica Sportului

Practica Kinetoterapiei

TEORIA- Bloc de comandă

PRACTICA- Bloc de execuţie

ACTIVITĂŢI CORPORALE

Şt. naturii; Şt. sociale; Şt. gândirii; Şt. tehnice; Şt. medicale; Şt. educaţiei; Cibernetica etc.

Subdiscipline care servesc sistemul

CO

NS

ER

VA

RE

AD

AP

TA

RE

INT

EG

RA

RE

MIŞ

CA

RE

24


În strânsă legătură cu noţiunile şi conceptele definite şi clarificate până acum, din figura nr. 8 reiese cu claritate locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul.

KINETOLOGIEStudiul mişcării organismelor vii

KINETOLOGIE UMANĂStudiul mişcării umane

Noţiuni care o definesc:

- motricitate- motilitate

- voluntară- involuntară

- act- acţiune- activitate

- conştientă- automatizată

SISTEMUL ŞTIINŢEI ACTIVITĂŢILOR CORPORALEStudiul activităţilor corporale

definite ca:

″activităţi cu finalitate proprie, răspunzând dorinţei omului de a le practica pentru propria dezvoltare fizică, recreere şi divertisment, compensare sau ameliorare″ (Epuran, M., 2000)

KINETOTERAPIE

studiul mecanismelor neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările normale;studiul şi elaborarea principiilor de structurare a unor programe care se adresează organismului uman din punct de vedere profilactic, terapeutic şi recuperator.

PROFILAXIEmenţinerea şi dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali normali

TERAPIEtratarea diferitelor boli şi afecţiuni ale organismului uman

RECUPERARErecuperarea funcţională, valabilă pentru întregul domeniu al deficitului funcţional, în toate bolile cronice

DE GRADUL I(primară)

prevenirea stării de boală, la persoane sănătoase

DE GRADUL II(secundară)

prevenirea agravării sau apariţiei complicaţiilor

patomorfofuncţionale ale unei boli cronice

DE GRADUL III(terţiară)

consolidarea şi menţinerea rezultatelor urmărite şi obţinute

25


2.3. Interrelaţii fundamentale în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale

Având exerciţiul fizic ca mijloc de bază comun, în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale, cele mai strânse interrelaţii se stabilesc între Educaţie Fizică, Sport şi Kinetoterapie. Din acest punct de vedere este necesară desemnarea unor aspecte comune care fundamentează constituirea acestora în discipline ştiinţifice cu un statut bine definit. Astfel:

o Teoria şi metodica Educaţiei Fizice şi Sportului vizează "integralul", aceasta însemnând că Educaţia Fizică şi Sportul au nişte legi generale care se pot aplica în întreg domeniul (inclusiv în kinetoterapie). Conceptele, principiile, legile, normele de lucru etc., prevăzute în Teoria şi metodica Educaţiei Fizice şi Sportului se regăsesc adaptate, completate şi uneori chiar înlocuite, în funcţie de specific, în kinetoterapie. Kinetoterapia preia, adaptează şi completează, din Teoria şi metodica Educaţiei Fizice şi Sportului, următoarele aspecte ale tipului de cunoaştere ştiinţifică:

o Obiectul de studiu al Ştiinţei Educaţiei Fizice şi Sportului este exerciţiul fizic folosit în vederea perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, care vizează în acelaşi timp şi aspectul igienic şi profilactic urmărit de Kinetoterapie. În plus, în Kinetoterapie, exerciţiul fizic este studiat pentru a fi folosit în vederea tratării, corectării şi recuperării (fiind un act educaţional cu implicaţii medicale).

o Sarcinile Ştiinţei Educaţiei Fizice şi Sportului sunt preluate şi de către kinetoterapie:

cognitivă, de analiză permanentă a tuturor aspectelor domeniului (în special a practicii avansate), de explicaţie cauzală a noutăţilor şi de generalizare a acestora, de prezentare a idealului, funcţiilor şi obiectivelor în raport cu comanda socială, de prezentare a celor mai eficiente forme de organizare;

normativă, de "înarmare" a celor care conduc procesul de specialitate cu norme, reguli, legi, cerinţe generale etc. necesare activităţii;

tehnică, de "înarmare" a specialiştilor cu tehnologii de transmitere (emisie) a cunoştinţelor către beneficiar, iar a beneficiarului cu tehnici de învăţare (recepţie).

o Problemele Ştiinţei Educaţiei Fizice şi Sportului sunt preluate şi adaptate specific în Kinetoterapie, astfel:

Teoria abordează probleme legate de bazele general-teoretice ale practicării exerciţiului fizic, prin intermediul noţiunilor fundamentale şi de bazele teoretico-metodice ale folosirii exerciţiului fizic în Kinetoterapie, prin intermediul noţiunilor specifice;

Metodica se ocupă cu determinarea, dirijarea şi dinamica efortului în practicarea exerciţiului fizic, formele de practicare (formele de bază sunt: Educaţie Fizică = lecţia de educaţie fizică; Sport = lecţia de antrenament; Kinetoterapie = şedinţa de exercitare), cu structura, densitatea, tipologia exerciţiului fizic, particularităţi, evaluare, planificare, evidenţă, aspectele cele mai importante fiind reprezentate de sistemul metodelor

26


şi principiilor de aplicare. Toate aspectele generale ale metodicii sunt adaptate specific în Kinetoterapie.

o Izvoarele Ştiinţei Educaţiei Fizice şi Sportului sunt constituite de practica domeniului (din practică izvorăşte teoria, care se întoarce la practică pentru a o îmbunătăţi) şi fondul de acumulare asigurat de moştenirea teoretică şi practică a domeniului. Kinetoterapia se foloseşte de izvoarele Ştiinţei Educaţiei fizice şi sportului, dar îşi construieşte şi izvoare proprii.

o Metodele de cercetare ştiinţifică ale Ştiinţei Educaţiei Fizice şi Sportului sunt preluate şi de Kinetoterapie (studierea bibliografiei, monografia, observaţia, ancheta, convorbirea, interviul, testul, experimentul, evaluarea, măsurarea, prelucrarea rezultatelor etc.), dar Kinetoterapia foloseşte şi metode proprii adaptate specificului (explorarea-evaluarea, studiul de caz etc.).

o Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului este definit ca "ţelul suprem spre care se îndreaptă, conştient şi metodic, activitatea creatoare umană, în toate domeniile ei; reprezentare a acestui ţel" (Mic dicţionar enciclopedic, 2008); "model prospectiv spre care trebuie să se îndrepte întreaga activitate teoretică şi practică din domeniu; el depăşeşte cerinţele curente şi este determinat de comanda socială (Cârstea, Gh., 1993); "noţiune în continuă mişcare şi transformare, care se înscrie pe spirala ascensională a evoluţiei; idealul este stabilit de ştiinţa domeniului care, printr-o prelucrare şi îmbinare a comenzii sociale cu datele celorlalte ştiinţe, cu realităţile şi posibilităţile practicii, îl propulsează la nivele superioare, mereu mai sus, mai departe; ţelul trebuie să fie ceva permanent perfectibil, similar cu fata morgana, care se reformulează, se îmbogăţeşte şi se îmbunătăţeşte modificându-şi cerinţele şi pretenţiile cu puţin timp înainte de a fi atins (Moţet, D., 1997).La realizarea şi perfecţionarea idealului o largă aplicare o are "teoria liniilor de perspectivă", cunoscută în pedagogie ca forţe motrice în realizarea valorilor umane. Aşadar, numai un mod prospectiv de formulare a idealului, care să răspundă atât unor cerinţe imediate, dar mai ales celor de perspectivă (vizând viitorul omului şi omul viitorului), este în măsură să asigure definirea şi justificarea denumirii de ideal.Idealul comun al Kinetoterapiei şi Educaţiei Fizice şi Sportului poate fi caracterizat prin următoarele trăsături:

o îmbinarea armonioasă între idealul domeniului şi idealul general al fenomenului educaţiei, având ca punct de plecare cerinţele curente şi pe cele de perspectivă ale vieţii sociale;

o evoluţia continuă a idealului domeniului, care este determinată de nevoile reale ale societăţii, de cerinţele perfecţionării capacităţilor fizice ale oamenilor, de necesitatea permanentă a integrării sociale a oamenilor din punct de vedere fizic şi psihic exigenţelor prospective ale societăţii viitorului;

o existenţa unor subsisteme logic înlănţuite a căror modele să asigure pregătirea treptată şi trainică a generaţiilor tinere, în conformitate cu componentele de perspectivă ale idealului;

o prin toate coordonatele sale, idealul domeniului anticipează modelul optimizat al acestor activităţi, privite în ansamblu-, dar fără a omite posibilităţile, înclinaţiile şi talentul fiecărui individ în parte (este vorba despre nevoia prospectării şi a acceptării unor

27

Mârza-Dănilă Doinamodele individuale capabile să optimizeze la maximum randamentul celor vizaţi);

o formularea prospectivă a idealului trebuie să fie clar exprimată, pe baza unor date obiective care să-i asigure suportul ştiinţific şi perspectiva progresului.

o Funcţiile Educaţiei Fizice şi Sportului sunt definite ca "sarcini, roluri, destinaţii (ale unui domeniu)" (Mic dicţionar enciclopedic, 2008); "destinaţii constante ale Educaţiei Fizice şi Sportului, care derivă din ideal şi se subordonează acestuia" (Cârstea, Gh., 1993); "complexe naţionale care au un scop precis stabilit, acoperind toate aspectele necesare realizării, sau mai exact funcţionării mecanismului social-profesional al dinamicii către ideal" (Moţet, D., 1997). Principalele funcţii, recunoscute unanim de specialiştii domeniului, sunt:

o funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice (în sensul armoniei şi proporţionalităţii);

o funcţia de dezvoltare a capacităţii motrice (generală şi specifică);o funcţia igienică sau sanogenetică, de menţinere a unei stări optime

de sănătate;o funcţia educativă - este cea mai complexă funcţie a domeniului, ca

urmare a valenţelor deosebite de influenţare a dezvoltării personalităţii omului în întregul său (fizic, psihic, intelectual, moral, estetic, tehnic-profesional, de integrare socio-profesională);

o funcţia recreativă, care urmăreşte ca pe baza asigurării unui "fond motric" corespunzător posibilităţilor fiecărui individ să se poată realiza o petrecere plăcută şi utilă a timpului liber; pe de altă parte, urmăreşte crearea unor stări emoţionale pozitive şi a unor trăiri afective pozitive, prin organizarea unor spectacole şi întreceri sportive;

o funcţia de emulaţie, urmăreşte stimularea dorinţei de depăşire şi autodepăşire, ca formă superioară a competitivităţii omului cu el însuşi, care conduce la prospectarea progresivă a pregătirii.

Atât Kinetoterapia, cât şi Educaţia Fizică şi Sportul îşi pot însuşi formularea funcţiilor amintite, în unele cazuri, acestea putând fi adaptate la specificul domeniului, completate şi îmbunătăţite.

o Obiectivele Educaţiei Fizice şi Sportului sunt definite ca "scopuri, ţinte, ţeluri" (Mic dicţionar enciclopedic, 2008); "expresii valorice ale nivelului de pregătire propus a fi realizat într-o anumită etapă a antrenamentului" (Podlaha, R., 1973); "priorităţi instructiv-educative de diferite nivele, ranguri" (Cârstea, Gh., 1993); "finalităţi ale domeniului, stabilite pe baza coroborării cunoştinţelor inter- şi pluridisciplinare procurate de disciplinele ştiinţifice ce compun domeniul; ele reprezintă o expresie mintală a rezultatului pe care dorim să-l realizăm prin acţiunile noastre" (Moţet, D., 1997).Obiectivele pot fi generale (de bază) şi speciale (specifice).Obiectivele Kinetoterapiei şi Educaţiei Fizice şi Sportului au aspecte

comune, după cum au şi aspecte care le diferenţiază (figura nr. 9). Aşa după cum funcţiile asigură realizarea idealului, tot astfel obiectivele asigură realizarea funcţiilor domeniului.

28


2.4. Mijloace ajutătoare

Figura nr. 9. Obiectivele Educaţiei fizice, Sportului şi Kinetoterapiei

OBIECTIVE GENERALE(de rangul I)Aspecte comune Aspecte care le diferenţiază

- menţinerea unei stări optime de sănătate;- favorizarea proceselor de creştere şi realizarea unei dezvoltări fizice armonioase;- formarea capacităţii (şi mai ales a obişnuinţei) de practicare sistematică a exerciţiilor fizice;

- dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a celor specifice;- formarea corectă a unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice;- contribuţii la dezvoltarea unor calităţi intelectuale, morale şi de voinţă, a simţului estetic, a responsabilităţilor sociale.

Pentru ultimele trei obiective, intervin şi aspecte specifice Kinetoterapiei, astfel:- educarea/reeducarea/recuperarea/dezvoltarea şi menţinerea lor, fiind vorba despre despre cele reduse, abolite sau incorect realizate, ca urmare a unor tulburări sau sechele existente care împiedică sau îngreuiază procesul de adaptare/readaptare şi integrare socio-profesională.

OBIECTIVE SPECIFICE(de rangul II)Educaţie Fizică şi Sport

Kinetoterapie

1. Obiective specifice fiecărui subsistem al Educaţiei Fizice: al tinerei generaţii, profesională, militară, etc.

2. Obiective specifice fiecărui subsistem al Sportului: de performanţă, de înaltă performanţă.

- Obiective specifice fiecărui subsistem al Kinetoterapiei:

Kinetoprofilaxie

- prevenirea stării de boală (Kinetoprofilaxie primară sau de gradul I);- prevenirea agravării sau apariţiei complicaţiilor patomorfofuncţionale ale unei boli cronice (Kinetoprofilaxia secundară sau de gradul II);- consolidarea şi menţinerea rezultatelor urmărite şi obţinute (Kinetoprofilaxia terţiară sau de gradul III).

Kinetoterapia de recuperare

- recuperarea funcţională, valabilă pentru întreg domeniul al refacerii deficitului funcţional în toate bolile cronice

Kinetoterapia terapeutică

- tratarea diferitelor boli şi afecţiuni ale organismului uman, cu mijloace specifice.

OBIECTIVE SPECIFICE(de rangul III)Ed. Fizică şi Sport Kinetoterapie

- Obiective specifice fiecărei teme dintr-o lecţie (de educaţie fizică sau de antrenament), purtând şi numele de sarcini.

- Obiective care se referă la şedinţele curente de Kinetoterapie sau la o anumită etapă:- Relaxarea;- Corectarea posturii şi aliniamentului corpului;- Recuperarea şi creşterea mobilităţii articulare;- Recuperarea şi creşterea forţei musculare;- Recuperarea şi creşterea rezistenţei musculare;- Recuperarea şi creşterea coordonării, controlului şi echilibrului;- Reantrenarea şi antrenarea la efort;- Reeducarea respiratorie;- Reeducarea sensibilităţii;- Reeducarea aparatului cardio-vascular;- Reeducarea abilităţii manuale;- Reeducarea neuromotorie;- Reeducarea psihomotricităţii.

29


Rezumat

La începutul capitolului se face o trecere în revistă a celor mai des întâlnite noţiuni operaţionale generale şi specifice, subliniind necesitatea cunoaşterii terminologiei de specialitate şi, în acest sens, a lucrului cu dicţionarul şi defineşte componentele domeniului, în aşa fel încât să se asigure baza înţelegerii ariei de cuprindere.

Domeniul mişcării umane şi al omului în mişcare (Kinetologia umană) cuprinde Educaţia fizică, Sportul şi Kinetoterapia. Acestea fiind discipline ştiinţifice de sine stătătoare, ştiinţa care le studiază (Ştiinţa activităţilor corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul fiecăreia dintre disciplinele ştiinţifice care alcătuiesc Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale se regăsesc activităţi corporale specifice: ludice, gimnice, agonistice, recreative, compensatorii. Activităţile agonistice se folosesc doar în cadrul educaţiei fizice şi sportului, în Kinetoterapie locul lor fiind luat de activităţile compensatorii.

Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale are o parte de teorie (blocul de comandă), o parte metodică (blocul de analiză şi control) şi o parte practică (blocul de execuţie). Între acestea funcţionează legături în toate sensurile. Prin intermediul blocului de analiză şi control se realizează legăturile necesare şi cu alte domenii, de unde se preiau informaţiile necesare, care sunt adaptate şi aplicate specific în domeniul nostru.

Kinetoterapia este o componentă a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare (Kinetologiei umane), care la rândul său conţine mai multe subcomponente.

Având exerciţiul fizic ca mijloc de bază comun, în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale, cele mai strânse interrelaţii se stabilesc între Educaţie Fizică, Sport şi Kinetoterapie. Obiectivele Kinetoterapiei şi Educaţiei Fizice şi Sportului au aspecte comune, după cum au şi aspecte care le diferenţiază.

30


Evaluare

1. Teoria mişcării:a. reprezintă ansamblul datelor ştiinţifice referitoare la mişcareb. însumează concepte referitoare doar la exerciţiul fizicc. studiază principiile motriced. studiază procesele de învăţare a mişcărilor

2. Activitatea corporală:a. reprezintă un ansamblu de activităţi motriceb. reprezintă un ansamblu de acte fizicec. urmăreşte obţinerea unui anumit rezultat

3. Educaţia fizică :a. este un complex de exerciţii fizice şi jocurib. urmăreşte dezvoltarea fizică armoonioasă şi întărirea sănătăţiic. urmăreşte asigurarea posibilităţii de atingere a performanţelor

superioare4. Kinetoterapia :

a. este o disciplină ştiinţifică cu caracter aplicativb. se ocupă cu studiul mişcării organismelor viic. elaborează principii de structurare a unor programe profilactice, terapeutice şi recuperatorii

5. Obiectul de studiu al kinetoterapiei este:a. menţinerea şi dezvoltarea unor indici morfologici şi funcţionali normali, prin mijloace specificeb. formarea şi perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor de mişcarec. dezvoltarea, întărirea şi educarea voinţei, curajului, iniţiativei şi

disciplinei6. Kineziologia (kinetologia):

a. este definită ca şi ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor şi întărirea sănătăţiib. este definită ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări

31


7. Sportul:a. este un ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor şi întărirea sănătăţiib. este un complex de exerciţii fizice şi de jocuri practicate în mod metodic,c. urmăreşte dezvoltarea, întărirea şi educarea voinţei, curajului, iniţiativei şi disciplinei

8. Domeniul Kinetologiei umane, studiat de Ştiinţa activităţilor corporale, cuprinde următoarele subdomenii:

a. Educaţia fizică b. Mişcarea organismelor vii c. Sportul d. Ergonomia e. Mişcările reflexe voluntaref. Kinetoterapia g. Mişcările reflexe automate

9. Printre activităţile corporale specifice întâlnite în cadrul domeniului se numără:

a. activităţi ludiceb. activităţi intelectualec. activităţi independented. activităţi gimniceg. activităţi recreativeh. activităţi comercialei. activităţi compensatorii

10. Eforturile tuturor componentelor Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale sunt reunite în vederea aceleiaşi finalităţi, constând în:

a. extragerea din mişcarea umană a potenţialităţilor maxime care să asigure o cât mai eficientă conservare, adaptare şi integrare a omului în/la mediul său.b. asigurarea homeostazieic. asigurarea petrecerii plăcute a timpului liber

32


11. Desemnaţi prin numerotare ordinea ierarhică a următoarelor concepte care definesc domeniul constituit de mişcarea umană şi omul în mişcare.

Kinetoterapie Kinetologie umană Kinetologie Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale

12. Kinetoterapia preia din Teoria Educaţiei fizice şi sportului, fără a adapta şi completa, următoarele aspecte:

a. obiectul de studiub. sarcinilec. idealuld. funcţiilee. obiectivele

13. Kinetoterapia preia, din Teoria Educaţiei fizice şi sportului, adaptează şi completează următoarele aspecte:

a. obiectul de studiub. sarcinilec. idealuld. funcţiilee. obiectivele

Tema de control nr. 1:

Elaboraţi o fişă cu definiţiile a 5 dintre noţiunile operaţionale generale şi / sau specifice enumerate în unitatea de studiu II.1

Bibliografie

1. Academia Română, 1996, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti

2. Cârstea, Gh., 1993, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura, Universul, Bucureşti

3. Epuran, M., 2005, Metodologia cercetării activităţilor corporale, Editura FEST, Bucuresti

33

Mârza-Dănilă Doina4. Marcu, V., 1995, Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în Kinetoterapie,

Edit. Universităţii Oradea, Oradea5. Marcu, V., Dan, M. (coord.), 2010, Manual de kinetoterapie, Editura

Universităţii din Oradea, Oradea 6. Mic dicţionar enciclopedic, 2008, Ed. A II-a, Editura Univers enciclopedic,

Bucureşti7. Moţet, D. (coord), 1997, Îndrumător terminologic pentru studenţii secţiilor

de Kinetoterapie, Editura Deşteptarea, Bacău8. Moţet, D., Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic

în Kinetoterapie (Activităţi motrice), Note de curs, Universitatea din Bacău

9. Podlaha, R., 1973, Terminologia educaţiei fizice si sportului, Editura Stadion, Bucureşti

34


Capitolul 3. Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic

Scop

Însuşirea noţiunilor de bază pentru fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic

35



După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: Să înţeleagă conceptul de exerciţiu fizic şi să stabilească diferenţele între acesta şi cel

de mişcare, în general Să cunoască unele elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa Să cunoască dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitare în Kinetoterapie şi

modalităţile de evaluare a acestuia

3.1. Exerciţiul fizic, ca mijloc de educare a mişcării şi de dezvoltare a motricităţii

Apariţia şi evoluţia exerciţiului fizicVorbind despre apariţia exerciţiului fizic, ni se pare forţată afirmaţia că

exerciţiul fizic a apărut concomitent cu apariţia omului, deoarece, aşa cum reiese din definiţii, a fost nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca omul să conştientizeze valenţele formative ale mişcărilor efectuate în contextul activităţilor zilnice, pentru a selecta şi structura mişcările sub forma unor exerciţii repetate într-un anumit scop, mai întâi pe baze empirice. Abia mai târziu, pe măsură ce a avansat cunoaşterea organismului omenesc, a mecanismelor care asigură desfăşurarea mişcărilor şi a modului cum pot fi influenţate acestea, se poate vorbi de apariţia exerciţiului fizic, în sensul dat de definiţii.

Este adevărat că, încă din cele mai vechi timpuri, mişcarea a fost folosită în scopul recuperării, menţinerii sau perfecţionării posibilităţilor funcţionale ale organismului omenesc, dar dacă se vorbeşte despre exerciţiu fizic, acest lucru se poate face doar pornind de la definiţia dată de Constantin Kiriţescu în Palestrica (1964).

Încă din Comuna Primitivă, s-au intuit valenţele mişcării folosite în scopul potenţării omului cu capacităţi necesare activităţii productive. Lupta pentru existenţă, dificultăţile ivite în procurarea hranei, au determinat ca, în procesul de pregătire al tinerilor pentru viaţă, accentul să cadă în mare măsură pe activităţile care dezvoltă forţa, iscusinţa, rezistenţa, curajul etc. şi pe formarea deprinderilor corespunzătoare manifestării plenare a acestora: alergarea, aruncarea, căţărarea, săritura etc.

Pregătirea pentru luptă a influenţat, la rândul ei, în bună măsură, evoluţia exerciţiilor fizice, determinând apariţia unor acţiuni motrice cu valoare aplicativă directă în pregătirea multilaterală: scrima, tirul, călăria, luptele, marşul etc. Cunoscute astăzi ca ramuri sportive, ele nu sunt altceva decât o adaptare a acţiunii motrice concepute cândva (mai ales în sclavagism şi feudalism), pentru a servi dezvoltării însuşirilor necesare pentru luptă (pregătirea spartanilor, a romanilor, a cavalerilor).

Treptat, apar exerciţii fizice fără legătură cu munca, dar care vizează pregătirea, dezvoltarea capacităţilor fizice ale oamenilor şi asigurarea recreerii, destinderii. Acestea, fie că au fost sau nu incluse în diferite sisteme educaţionale, au contribuit şi ele la perfecţionarea şi diversificarea exerciţiilor fizice.

În afara acestor forme de practicare, exerciţiul fizic a fost folosit şi în scopuri medicale. Dacă iniţial a fost folosit în scopuri terapeutice în mod

36


empiric, încă din perioada antică, ajunge să fie folosit în mod logic (respectând anumite principii şi cerinţe).

În Europa, cel care pune bazele exerciţiului fizic pe multiple planuri (inclusiv medical) este suedezul Ling, care elaborează "sistemul de gimnastică suedeză”. Acest sistem este preluat şi dezvoltat mai ales în Germania şi Cehoslovacia, unde apar diferite şcoli, de unde se extinde şi în unele ţări europene, printre care şi în România, alte ţări adoptând alte sisteme (Anglia-sistemul Arnold, Franţa-sistemul Amoros).

Treptat, s-au acumulat noi cunoştinţe, exerciţiul fizic s-a diversificat şi a ajuns să fie folosit în diverse scopuri. Mişcările de bază prezente în acţiuni cu caracter general aplicativ (alergarea, aruncarea, prinderea, căţărarea, săritura etc.) au fost perfecţionate, căpătând structuri precise şi servind la construirea de noi exerciţii fizice.

Descoperirile tehnice (inventarea unor obiecte şi aparate complexe) duc la apariţia de noi exerciţii fizice legate de folosirea acestora (jocuri cu minge, poartă, marcaj; gimnastică folosind aparate specifice; gimnastică folosind obiecte specifice; ciclism; motociclism; automobilism; carting; surfing; acrobaţii aviatice etc.).

Exerciţiul fizic folosit în scopuri terapeutice evoluează treptat, dirijându-se după principii din ce în ce mai bine conturate, fiind folosit astăzi sub forma mişcărilor pasive, active, active cu rezistenţă, cu obiecte şi aparate portative sau la aparate special construite.

În ideea celor prezentate anterior, vom marca doar câteva momente mai importante în descoperirea valenţelor exerciţiului fizic de potenţare a omului sănătos şi bolnav.

Astfel, în "Vedele” indiene, de-acum aproape 3000 de ani, sunt cuprinse meticuloase preocupări asupra educaţiei complete a omului şi se propune, ca finalitate, fortificarea sa la maximum spre a ajunge să se stăpânească total pe sine, ca şi întreaga lume înconjurătoare. De asemenea, sunt recomandate exerciţii fizice pentru tratamentul reumatismului cronic şi a altor boli.

Greciei antice îi revine totuşi meritul de a fi considerată leagănul exerciţiului fizic, în general şi al gimnasticii profilactice şi terapeutice. Dintre numele celebre care s-au ocupat de aceste probleme, putem aminti pe Herodicus, care în lucrarea sa "Ars gimnastica”, imaginează un sistem complicat de exerciţii şi Hipocrate, care nu numai că dezvoltă ideea şi practica gimnasticii, dar este primul care sesizează relaţiile mişcare-muşchi, imobilizare-atrofie musculară, precum şi valoarea exerciţiului fizic pentru refacerea forţei musculare. El scria: ”Organele nu-şi conservă capacitatea lor funcţională decât graţie utilizării a unui exerciţiu fizic adecvat. Toţi cei care se vor purta astfel îşi vor asigura o bună sănătate, o dezvoltare armonioasă şi o lungă tinereţe” (Kiriţescu, C., 1964).

Roma antică a avut o inexplicabilă reţinere în faţa exerciţiului fizic, socotindu-l ca fiind bun doar pentru sclavi şi fiind destinat pentru practicarea de către gladiatori în arene, reţinere accentuată şi mai mult de creştinism. Totuşi, mai ales medicii romani, au înţeles valoarea exerciţiului fizic, recomandându-l ca mijloc de dezvoltare fizică, dar şi cu rol profilactic şi terapeutic în diverse afecţiuni. Dintre aceştia pot fi amintiţi: Asclepiades, Cornelius Celsus, Galen, Flavius Philostratus şi Caelius Aurelianus.

Obscurantismul Evului Mediu se va răsfrânge şi asupra preocupărilor legate de exerciţiul fizic şi, timp de un mileniu, Europa nu numai că nu aduce nimic nou în domeniu, dar ignoră chiar şi ceea ce fusese cucerit deja. În

37

Mârza-Dănilă Doinaaceastă perioadă, lumea arabă preia preocupările ştiinţifice ale antichităţii în acest domeniu (şi nu numai) prin medici ca Avicenna şi Haly Abbas. Avicenna scria: "Dacă oamenii îşi exersează corpurile prin mişcare şi muncă, la momente potrivite, ei nu vor mai avea nevoie de medici, nici de remedii” (Kiriţescu, C., 1964).

În Europa secolului al XV-lea, începe să se manifeste din nou preocuparea pentru exerciţiile fizice, putând fi amintite în acest sens nume ca: Pietro Vergerio, Vittorio da Feltra, Antonius Gazius din Padova, Sympharien Champier.

În secolul al XVI-lea, despre valoarea exerciţiului fizic au scris: Leonard Fuchs ("Institutiones Medical”), Ambroise Paré, Cristobal Mendez ("Libro del Exercicio”) şi Hieronymus Mercurialis ("De Arte Gymnastica”), ale cărui idei au influenţat tot ce s-a scris în următoarele decenii.

În secolul al XVII-lea, scrierile despre valoarea exerciţiului fizic abundă, din acest motiv vom selecta doar câteva nume şi idei, astfel (Alexe, N., 2012):

o ″Joseph Duchesne, medicul lui Henric al IV-lea, spunea că "exerciţiul fizic dă corpului agilitate, întăreşte nervii şi articulaţiile”.

o Sanctorius Sanctorius scrie cinci cărţi în care vorbeşte despre exerciţiu fizic şi repaus.

o Matematicianul Giovanni Borelli scrie despre mecanica muşchilor şi a mişcării, înscriindu-se astfel în rândul adepţilor curentului mecanicist care studia exerciţiul fizic prin prisma matematicii şi a legilor mecanicii.

o În Anglia, nume ca Thomas Sydenham şi Francis Fuller, scriu despre valoarea călăriei ca mijloc de dezvoltare fizică şi întreţinere a unui organism sănătos″.În secolul al XVIII-lea există numeroase scrieri care prezintă valoarea

exerciţiului fizic, printre autorii lor numărându-se: Hoffmann, Stahl şi Boerhaave; Nicolas Andry de Boisregard se înscrie în susţinerea ideii cu teza de doctorat "Este exerciţiul cel mai bun mijloc pentru a prezerva sănătatea?”, arătând printre altele valoarea repausului în antiteză şi alternanţă cu mişcarea, iar Joseph Clément Tissot este adeptul unor exerciţii care se adresează întregului organism.

În secolul al XIX-lea, suedezul Pehr Henrik Ling, studiază asiduu exerciţiile de gimnastică pentru a imagina noi tehnici şi aprofundează teoretic şi practic studiul mişcării propriu-zise creând "metoda suedeză”, care avea patru componente principale: gimnastica pedagogică şi educativă, gimnastica militară, gimnastica medicală şi ortopedică, gimnastica estetică.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Georges Demeny se raliază la criticile aduse deja "metodei suedeze”, bazându-se pe studiul cronografic şi cinematografic al locomoţiei şi mişcărilor; el creează o "metodă franceză”, opusă "metodei suedeze”, afirmând că metoda lui Ling "consideră omul ca pe un manechin artificial şi nimic mai mult”. "Şcoala neosuedeză” aduce victoria metodelor dinamice asupra celor statice, poziţionale, fiind reprezentată de: Victor Balk, Elin Falk, Elli Björksten, Niels Bukh şi, nu în ultimul rând, Jonas Gustav Wilhelm Zander, care creează o suită de 71 de aparate mecanice pentru promovarea mişcării sau opunerea unei contrarezistenţe.

În secolul al XX-lea, nume ca cele ale lui Rudolph Klapp, Bergonie, P. Kouindjy, N.E. Deane, R.T. McKenzie (cu lucrarea "Exerciţiul în educaţie şi medicină”), W. Wright, Charles Lowman, Olive Guthrie-Smith, Feval, Paz, Thomas De Lorme, MacGovern, Zinovieff, Rudd, Th. Hettinger, E.A. Muller,

38


pentru a aminti doar câteva, şi-au adus contribuţia la studiul mişcării, în general, şi la efectele exerciţiului fizic asupra organismului uman, în special.

Treptat, s-a pătruns din ce în ce mai mult în intimitatea neurofiziologiei mişcării, fapt care a contribuit marcant la dezvoltarea posibilităţilor de utilizare a exerciţiului fizic; ar putea fi amintite, din acest punct de vedere, apariţia metodelor de bio-feed-back, a metodei condiţionării operaţionale, a tehnicilor bazate pe componenta motivaţională a sistemului motor, sau pe efectul sedativ al exerciţiului fizic etc.

Toate transformările conceptuale şi de conţinut care au avut loc de-a lungul timpului, se reflectă astăzi în bogăţia deosebită a ceea ce este exerciţiul fizic, a valorii sale asupra sănătăţii omului, indiferent în ce domeniu este el folosit.

Influenţele exerciţiului fizic asupra organismuluiExistă mai multe clasificări ale influenţelor exerciţiului fizic, care au la

bază localizarea, intervalul necesar pentru apariţia acestor efecte, precum şi persistenţa lor. Astfel, în urma practicării sistematice a exerciţiului fizic, apar în organism efecte locale sau generale, imediate sau tardive, trecătoare sau de lungă durată, care îmbunătăţesc structura şi funcţionalitatea ţesuturilor, organelor şi aparatelor corpului omenesc, cele mai evidente efecte fiind cele morfogenetice (plastice), fiziologice şi educative.

Exerciţiul fizic este un important factor morfogenetic, mai ales pentru elementele aparatului locomotor. Oasele şi periostul, articulaţiile şi muşchii, tendoanele şi fasciile au o structură funcţională atât de evidentă încât capătă semnificaţia unei reprezentări grafice a forţelor mecanice, pe care acţiunile statice şi dinamice le exercită asupra lor. Astfel, cercetările din acest domeniu au arătat că exerciţiul fizic determină o remaniere continuă a elementului fundamental al structurii osoase, osteocitul, în sensul unei ajustări, distrugeri sau reconstrucţii concordante acţiunii mecanice, ceea ce explică efectele sale asupra creşterii în lungime şi grosime a osului, sau a corectării deformărilor în perioadele de creştere.

Efectele exerciţiului fizic asupra articulaţiilor se concretizează în întinderea suprafeţelor articulare şi în modificarea lungimii şi grosimii capsulei şi ligamentelor, determinate de amplitudinea mişcărilor, ceea ce asigură o bună mobilitate şi stabilitate.

Prin stimularea muşchilor sau a grupelor musculare se îmbunătăţesc atât proprietăţile fiziologice, cât şi calităţile lor fizice. Astfel, pot fi influenţate volumul şi puterea de contracţie, rezistenţa musculară, elasticitatea şi tonusul muscular, concomitent cu efecte în acelaşi sens asupra tendoanelor, fasciilor şi aponevrozelor.

Exerciţiile fizice perfecţionează calităţile motrice de bază, prin intervenţia unor factori neuroumorali care uşurează transmiterea impulsului nervos şi utilizarea completă a substanţelor energetice.

De asemenea, exerciţiul fizic creând nevoia unui aport crescut de substanţe nutritive, accelerează funcţiile respiratorii şi cardiovasculare, absorbţia la nivelul intestinului, nutriţia şi excreţia.

Cunoscut fiind faptul că sistemul nervos este educabil, mai ales printr-un mai bun control psihoneuromotor, se poate afirma că exerciţiul fizic are, la orice vârstă, şi un puternic rol educativ.

În timpul practicării exerciţiilor fizice, la nivelul întregului organism apar o serie de reacţii, care stau la baza adaptării acestuia la un nou nivel funcţional.

39

Mârza-Dănilă DoinaPe scurt, acestea ar putea fi explicate astfel: la persoanele sănătoase muşchii constituie aproximativ 50% din greutatea corpului. Ei sunt de două feluri: voluntari şi involuntari. Muşchii voluntari sunt conectaţi de oase şi permit execuţia celor mai variate mişcări sau activităţi. Muşchii involuntari intră în alcătuirea majorităţii organelor corpului (pereţii stomacului, intestinelor, ai vezicii urinare etc.). Activitatea acestora asigură, fără ştirea noastră, funcţionalitatea organelor interne. Şi totuşi, şi aceşti muşchi au nevoie de antrenament, deoarece organele nesolicitate suficient se atrofiază, slăbesc, devin mai vulnerabile şi mai puţin capabile să-şi îndeplinească rolul în mod corespunzător. Aceasta lege se aplică atât la muşchii voluntari, cât şi la cei involuntari. În timpul practicării exerciţiilor fizice muşchii consumă mai mult oxigen. Din acest motiv respiraţia se va accelera, iar inima va bate mai repede pentru a transporta mai mult sânge cu oxigen şi combustibil solicitat de muşchi. Când cantitatea de combustibil începe să scadă, organele digestive sunt şi ele alertate şi se pregătesc pentru a transforma hrana în combustibil. De asemenea, rinichii îşi vor intensifica şi ei activitatea, pentru a elimina produşii rezultaţi în urma arderilor metabolice mai intense. Cu alte cuvinte, ″prin efectuarea exerciţiilor fizice care pun în mişcare muşchii voluntari, muşchii involuntari sunt şi ei antrenaţi în mod automat şi astfel vor fi şi ei tonifiaţi şi vor rezista un timp mai îndelungat în funcţiune″ (http://www.scritube.com/timp-liber/sport/EXERCITIU-FIZIC, 2013).

Cercetătorii de la University of Ulster din Irlanda, au demonstrat că ″după 12 săptămâni de practicare a unor exerciţii fizice moderate, efectuate săptămânal, tensiunea, dimensiunile taliei şi ale şoldurilor au scăzut semnificativ″ şi au concluzionat că această categorie de exerciţii fizice prezintă beneficii majore asupra sănătăţii (http://www.sfatulmedicului.ro, 2013)

Un studiu efectuat de Dr. Breslow de la Universitatea Los Angeles din California a descoperit că ″cei care practică exerciţii fizice trăiesc mai mult decât cei care duc o viaţă sedentară″. Studii recente arată că ″exerciţiul fizic ar putea fi un mijloc mult mai eficient de prevenire a demineralizării oaselor (osteoporoza) decât administrarea suplimentelor de calciu″. Exerciţiul fizic are efecte remarcabile şi în contracararea urmărilor nedorite ale stresului excesiv. ″Exerciţiul fizic scade anxietatea şi combate depresia, îmbunătăţeşte dispoziţia, stimulează memoria, judecata şi fortifică voinţa. Regimul de activitate fizică regulată aduce mai multă relaxare şi ajută la reglarea somnului din timpul nopţii″ (http://www.scritube.com/timp-liber/sport/EXERCITIU-FIZIC, 2013).

Cercetări şi mai recente susţin chiar ideea întineririi creierului în urma practicării exerciţiilor fizice, prin formarea de noi celule (neurogeneză). Într-un studiu citat de livestrong.com, s-a arătat că şoarecilor care au făcut mişcare multă în mod voluntar le crescuse numărul de neuroni în zona hipocampusului, parte a creierului folosită pentru memorie şi învăţare. Cum pe oameni nu se putea folosi aceeaşi metodă de verificare (ţesutul studiat la microscop), cercetătorii au recurs la RMN şi au observat ″o creştere remarcabilă a volumului sângelui din zona cerebrală, creştere asociată cu neurogeneza. Totuşi, cercetătorii atrag atenţia asupra unui aspect esenţial: activitatea fizică nu trebuie să fie extenuantă. Nu numai că este periculoasă pentru inimă, dar stresul cauzat de practicarea unor exerciţii foarte solicitante poate duce chiar la scăderea neurogenezei″ (Alexandra Gâlgău http://fancycat.ro/exercitiul-fizic-corelat-cu-nasterea-neuronilor, 2013).

Astfel, se ştie că fiecare persoană are o anumită capacitate de efort, care odată depăşită determină suprasolicitarea mecanismelor fiziologice de

40

http://fancycat.ro/exercitiul-fizic-corelat-cu-nasterea-neuronilor


http://www.scritube.com/timp-liber/sport/EXERCITIU-FIZIC

http://www.sfatulmedicului.ro/



adaptare la efort şi depăşirea posibilităţilor lor de a răspunde corespunzător. Astfel, ″exerciţiile fizice care duc la creşterea frecvenţei cardiace până la rata maximă produc, în acelaşi timp, transformarea metabolismului aerob al musculaturii în metabolism anaerob, care consumă rapid glucoza disponibilă şi duce la creşterea cantităţii de acid lactic, conducând astfel la epuizarea musculară şi apariţia febrei musculare″. ″Printre cele mai nefaste influenţe ale exerciţiului fizic excesiv, nedozat corespunzător, se pot enumera următoarele (http://articole.famouswhy.ro/exercitiul_fizic, 2013):

o Exerciţiul fizic excesiv duce la scăderea semnificativă a masei musculare şi a capacităţii de ardere a grăsimilor. Acest efect este cu atât mai pregnant cu cât vârsta executantului este mai înaintată şi durata exerciţiului este mai mare. Acest lucru se datorează scăderii capacităţii de refacere a musculaturii, odată cu înaintarea în vârstă.

o Exerciţiul fizic excesiv poate precipita un atac de cord. Toţi pacienţii cunoscuţi cu afecţiuni coronariene au contraindicaţii pentru efortul fizic excesiv, datorită lipsei capacităţii de adaptare a arterelor coronare la creşterea necesităţilor de oxigen ale miocardului, în timpul efortului excesiv. Nu sunt puţine exemplele în care sportivi profesionişti au decedat pe terenul de sport datorită supraefortului. Dacă, la bătrâni, principala cauză este ateroscleroza, pericolul nu dispare la tineri, deoarece există riscul existenţei unor malformaţii, anomalii structurale la nivelul arterelor inimii.

o Efortul excesiv scade imunitatea. S-a demonstrat, în dese rânduri, că timp de mai multe zile după un maraton, alergătorii par să aibă o incidenţă mai crescută a răcelilor şi a altor afecţiuni infecţioase. Acest lucru pare să se datoreze creşterii, în timpul efortului fizic excesiv, a cortizolului, un hormon care pe lângă diverse funcţii are şi rolul de a deprima funcţia imună. În schimb, cei care depun un efort moderat, care-şi dozează bine efortul, par să aibă chiar o creştere uşoară a imunităţii.

o Efortul fizic excesiv poate determina infertilitate. Acest efect se manifestă temporal, atât la bărbaţi, cât şi la femei, la femei, soldându-se cu tulburări ale menstruaţiei şi ovulaţiei, iar la bărbaţi, cu scăderea numărului de spermatozoizi. Acest lucru se datorează scăderii grăsimii organismului la nivele extrem de mici, cu afectarea secundară a hipotalamusului. Acest efect nu este un risc serios şi, de cele mai multe ori, este complet reversibil.

o Efortul fizic excesiv poate determina osteoporoză şi distrugere osoasa. Pierderea osoasă la femeile care fac exerciţii fizice excesive se apropie de cea determinată de menopauză. Asociată cu amenoreea, această demineralizare osoasă poate să devină ireversibilă şi să conducă la osteoporoza precoce. Acest lucru poate fi evitat cu o dietă ce conţine un aport caloric şi mineral adecvat″.

În concluzie, practicarea exerciţiilor fizice contribuie la (http://sportsanatate. blogspot.ro/2008/09/importanta-exercitiilor-fizice-asupra.html, 2013):

o însuşirea deprinderilor de mişcare necesare în viaţa de toate zilele şi în muncă

o dezvoltarea abilităţii, rapidităţii şi forţei mişcărilor corpului o perfectionarea capacităţii de coordonare a mişcărilor de către sistemul

nervos central formarea de noi reflexe condiţionate, care se fixează

41

http://articole.famouswhy.ro/exercitiul_fizic

Mârza-Dănilă Doinao creşterea capacităţii organismului de a se adapta tot mai bine la munci

fizice mai grele si mai complexe o îmbunătăţirea activităţii şi structurii tuturor organelor corpului şi a

sistemului nervos central, la oamenii antrenaţi, sistemul nervos adaptându-se mai uşor la mişcări noi şi la condiţii noi de activitate a aparatului locomotor

o intensificarea proceselor de excitaţie şi inhibiţie din scoarţa cerebralăo creşterea intensităţii contracţiei musculare, prin modificarea structurii

fibrelor musculare, a volumului şi funcţionalităţii muşchilor o nutriţia muşchilor activi se îmbunătăţeşte simţitor. În muşchii aflaţi în

repaus, cea mai mare parte din capilarele sanguine care irigă fibrele musculare, sunt închise pentru curentul sanguin şi sângele nu circulă prin ele. În timpul activităţii, în urma contracţiei muşchiului, se deschid toate capilarele şi afluxul de sânge în muşchi creşte de peste 30 de ori

o modificarea compozitiei chimice a muşchiului. În muşchi creşte cantitatea de glicogen şi fosfagen, care în timpul contracţiei fibrelor musculare se descompun şi eliberează mai multă energie.

o întărirea tuturor componentelor aparatului locomotor (oase, ligamente, tendoane)

o remodelarea formei exterioare a corpului, dezvoltarea sa proporţională în copilărie şi adolescenţă, iar la adulţi şi persoanele în vârstă, menţinerea timp îndelungat a frumuseţii şi alurii zvelte

o creşterea rezistenţei, a capacităţii persoanei de a depune eforturi mai intense şi de a realiza acest lucru timp îndelungat.

o creşterea capacităţii inimii de a se adapta la condiţii noi de lucru şi de a reveni mai rapid, după terminarea exerciţiilor fizice, la o activitate normală

o creşterea capacităţii pulmonareo îmbunătăţirea compoziţiei sângelui, inclusiv îmbunătăţirea forţelor de

apărare ale organismului. Creşte numarul hematiilor (globule roşii transportatoare de oxigen) creşte, numărul limfocitelor (globulele albe cu rol de neutralizare a diverselor toxine), conţinutul de glucoză din sânge devine mai stabil

o adaptarea mai bună a activităţii rinichilor la condiţiile schimbate şi la produsele de metabolism, rezultate în cantitate mare în timpul efortului fizic intens, rezultând o eliminare mai eficientă a acestoraÎntre aceste efecte funcţionale şi profilactice există o strânsă legătură,

exemplificată în tabelul de mai jos.

Tabel I. Adaptările funcţionale şi efectele profilactice ale activităţilor fizice (Rusu, F., 2009)

Aparatul, sistemul sau funcţia

Adaptări funcţionaleEfecte profilactice faţă de:

cardiovascular

- creşte cantitatea de sânge pe care o poate împinge inima,- se măreşte cantitatea de sânge existent în vase,- sângele devine mai fluid şi circulă mai uşor prin vene.

-ateroscleroză, -cardiopatie ischemică, -hipertensiune arterială

- plămânul devine capabil să -bolile pulmonare

42


Aparatul, sistemul sau funcţia

Adaptări funcţionaleEfecte profilactice faţă de:

Pulmonarventileze o cantitate mai mare de are pe minut.

cronice.

Muşchii scheletici

- creşte forţa şi rezistenţa musculară,- musculatura se atrofiază mai lent o dată cu vârsta

-lombopatii,- fracturi provocate prin cădere

Ţesutul adiposscade masa totală de grăsime şi din jurul viscerelor

obezitate

metabolismul glucidelor

creşte capacitatea muşchiului de a prelua glucoza din sânge

diabet

metabolismul grăsimilor

creşte capacitatea muşchiului de a prelua grăsimile din sânge şi a le utiliza pentru procurarea de energie

ateroscleroză

imunitatea

se întăreşte capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o agresiune microbiană

infecţii

procese digestivese îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, înlăturându-se constipaţia

cancerul de colon

sistemul nervosse îmbunătăţeşte coordonarea mişcărilor şi echilibrul

fracturi prin cădere

funcţii cognitivese îmbunătăţeşte viteza de reacţie şi promptitudinea răspunsurilor la diverşi stimuli

fracturi prin cădere

Comportamentul psiho-social

se ameliorează imaginea despre propria persoană, eficacitatea profesională, comportamentul familial, se instaurează „starea de bine „ şi bucuria de a trăi

depresie şi anxietate

Având în vedere toate aceste aspecte, este de la sine înţeles că valoarea exerciţiului fizic ca mijloc de bază al educării/reeducării mişcării şi al asigurării unei motricităţi cu indici superiori de eficienţă, este de necontestat.

Exerciţiile fizice sunt construite pe baza unor principii şi reguli, care asigură orientarea precisă a influenţelor în direcţia stabilită pentru:

o dezvoltarea corectă sau corectarea unor deficienţe/abateri în structura şi funcţiile organismului;

o însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice;o dezvoltarea calităţilor motrice;o dezvoltarea trăsăturilor/caracteristicilor psihice.

Structura motrică, volumul, intensitatea, complexitatea, ritmul, contracţia/ relaxarea musculară solicitate de efectuarea exerciţiilor fizice, se cer şi pot fi dozate cu exactitate, pentru a servi cât mai fidel obiectivelor

43

Mârza-Dănilă Doinapropuse. De asemenea, exerciţiul fizic făcând parte din categoria acţiunilor voluntare, solicitând eforturi de voinţă şi având capacitatea de a mobiliza atenţia, gândirea, imaginaţia etc., prin legătura care se realizează între motricitate şi psihism, se încadrează, mai curând, în sfera psihomotricităţii.

Definiţii

Figura nr. 10. Câteva definiţii ale exerciţiului fizic

Caracteristicile exerciţiului fizicIndiferent de modalitatea de definire a exerciţiului fizic, acesta prezintă

unele caracteristici bine conturate, astfel:o are la bază o intenţie deliberat concepută;o este un gest motric cu structură proprie;o pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat

sistematic, după reguli metodice precise;o influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi

asupra celei spirituale a omului care-l practică;

EXERCIŢIUL

FIZIC

"Repetarea mişcărilor fiziologice" (Kiriţescu, C., Palestrica, 1964)

"La baza oricărui exerciţiu fizic stă o anumită intenţie deliberat concepută pentru a corespunde ceinţei înfăptuirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului". De fapt, "tocmai acest element intenţionat diferenţiază exerciţiul fizic conceput ca mijloc al educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv, de celelalte acţiuni de mişcare efectuate de oameni în diferite activităţi sociale" (Şiclovan, I., 1972).

"Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi motrice" (Dragnea, A., 1995).

"Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic repetată în cadrul unui proces educativ organizat în scopul realizării unor obiective instructiv-educative concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, cu educarea multilaterală a personalităţii" (Mitra, Gh., Mogoş, Al., 1980).

44


o efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic

Criterii de clasificare şi clasificarea exerciţiilor fiziceDatorită diversităţii exerciţiilor fizice, punctele de vedere privind

ierarhizarea şi clasificarea acestora sunt foarte diferite, ele evoluând odată cu dezvoltarea gândirii teoretice. Vechii greci, de exemplu, vorbeau despre exerciţii igienice, militare şi exerciţii pentru dezvoltarea organismului. Ceva mai târziu, marchizul de Sotelo - Don Amoros - părintele sistemului francez de educaţie fizică, vorbea despre exerciţii igienice, terapeutice, analeptice (de convalescenţă) şi exerciţii ortosomatice (de dezvoltare).

Autorii moderni şi contemporani au stabilit alte sisteme de clasificare a exerciţiilor fizice, multe dintre ele dovedindu-şi autenticitatea, inclusiv în Kinetoterapie. Astfel, se poate vorbi, printre altele, despre următoarele criterii de clasificare a exerciţiilor fizice (Hanţiu, I., 2013b):

o După ponderea exerciţiilor asupra dezvoltării unor segmente sau grupe musculare (criteriul anatomic) Ling - sistemul suedez:

- exerciţii pentru braţe (membre superioare);- exerciţii pentru picioare (membre inferioare);- exerciţii pentru trunchi;- exerciţii pentru umeri, ceafă etc.

o După modul în care se lucrează cu aparatele:- exerciţii la aparate;- exerciţii cu aparate.

o După influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice:- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei;- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea îndemânării;- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea rezistenţei;- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea forţei etc.

o După caracterul succesiunii mişcărilor (criteriul formei):- exerciţii ciclice (repetarea aceluiaşi ciclu: mers, alergare, pedalare

etc.);- exerciţii aciclice (aruncarea greutăţii, săritura etc.);- exerciţii combinate (alergare urmată de săritură).

o După natura efortului fizic:- exerciţii statice (poziţii, efort izometric);- exerciţii dinamice (efort izotonic);- exerciţii mixte.

o După intensitatea efortului fizic:- exerciţii cu intensitate maximală;- exerciţii cu intensitate submaximală;- exerciţii cu intensitate medie;- exerciţii cu intensitate mică.

La aceste criterii de clasificare mai pot fi adăugate şi altele, cu aplicabilitate în kinetoterapie (Dragnea, A. şi Bota, A., 1999):

o Din punct de vedere al structurii şi formei:- exerciţii analitice şi globale- exerciţii simple şi complexe

o După funcţiile îndeplinite:- exerciţii fizice introductive (pregătitoare)- exerciţii fizice repetitive (de fixare a mecanismului de bază)

45

Mârza-Dănilă Doina- exerciţii fizice asociative (de favorizare a transferului)- exerciţii fizice aplicative (la situaţii tipice sau modificate)- exerciţii fizice creative (sub formă de joc aleator)- exerciţii fizice de întrecere (competiţionale şi necompetiţionale)- exerciţii fizice de recuperare (compensatorii)- exerciţii fizice de expresie corporală etc.

Diversitatea criteriilor de clasificare şi a clasificărilor din literatura de specialitate se datorează şi este în consens cu diversitatea acţiunilor umane.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizicExerciţiul fizic are un conţinut şi o formă care îi determină deosebirile faţă

de alte manifestări din natură şi societate. Ele sunt principalele elemente cu ajutorul cărora putem clasifica, ori caracteriza exerciţiile fizice.

Conţinutul exerciţiului fizic este dat de totalitatea elementelor care îl compun şi îi determină influenţele asupra organismului.

Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt:o mişcările corpului (sau ale segmentelor acestuia);o efortul fizic (determinat şi caracterizat prin volum, intensitate şi

complexitate);o efortul psihic (voliţional, moral, de angrenare a tuturor proceselor psihice,

solicitat de efectuarea exerciţiului respectiv).Conţinutul exerciţiului fizic nu poate fi discutat în afara celor menţionate

mai sus şi fără a fi legat de finalităţile urmărite prin utilizarea lui. Valoarea exerciţiului fizic poate fi apreciată numai în cadrul unei organizări metodologice riguros concepute, a efectuării lui în condiţiile determinării cu anticipaţie a orientării influenţelor, a scopului urmărit. Fără o cântărire corectă a valorii solicitărilor în sensul calităţii (intensităţii), cantităţii (volumului şi complexităţii), ca şi fără asigurarea unei ambianţe educative adecvate, nu se pot obţine rezultatele dorite, aceasta deoarece nu orice efort este capabil să determine mobilizarea corespunzătoare a organismului, orientată conform scopurilor urmărite.

În mod direct, conţinutul exerciţiului fizic este legat de formă, care-i condiţionează în mare măsură eficienţa.

Forma exerciţiului fizic este dată de modul particular în care se succed mişcările componente; de legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice respective; relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun.

Elementele care definesc forma exerciţiului fizic sunt:o poziţia corpului (iniţială şi finală; faţă de aparat; raportată la

obiect/aparat);o direcţia de efectuare a mişcărilor;o amplitudinea mişcărilor (la nivelul întregului corp sau al segmentelor

sale);o relaţia reciprocă dintre segmentele antrenate în efectuarea mişcărilor

(ex.: relaţia între mişcările segmentelor corpului în timpul alergării);o tempoul şi ritmul de executare a mişcărilor;o raportul dintre participanţi (ex.: în Educaţie Fizică şi Sport - raportul între

coechipieri, între aceştia şi adversari etc.; în Kinetoterapie - raportul între pacient şi kinetoterapeut); aceste raporturi condiţionează conţinutul, forma şi finalitatea mişcării.

46


3.2. Principii şi metode specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie

Principii specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din pedagogie

În vederea realizării obiectivelor urmărite, se impune ca organizarea şi desfăşurarea proceselor Kinetoterapiei să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme, directive, jaloane etc., pe care le impune comanda socială. Aceste cerinţe obiective, norme generale etc., sunt denumite principii ale procesului respectiv.

În Kinetoterapie se folosesc principii preluate şi adaptate din pedagogie, ţinându-se cont de particularităţile specifice acestei activităţi. Aceste principii sunt (Joiţa, E., 1999):o Principiul participării conştiente şi active, este foarte important în

procesul de aplicare a exerciţiilor fizice în Kinetoterapie. El implică, conform denumirii, două laturi distincte: participarea conştientă şi participarea activă. Aceste laturi vizează, în primul rând, participarea subiecţilor, dar sunt valabile şi pentru participarea kinetoterapeutului. Respectarea acestui principiu presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe:

o Înţelegerea corectă şi aprofundată a importanţei obiectivelor urmărite. În Kinetoterapie, aceasta înseamnă că kinetoterapeutul trebuie să insiste pentru conştientizarea subiecţilor privind efectul exerciţiilor fizice asupra organismului,

o explicându-le relaţia între stimul şi efect, corelaţia dintre diferite exerciţii fizice pentru atingerea obiectivelor urmărite (recuperare, reeducare, refacere psihică etc.). Prin formarea unei motivaţii puternice şi corecte, trebuie să se obţină de la subiecţi, participarea lor activă la actul kinetoterapeutic. Se va încerca de la început obţinerea unui progres cât de mic, cunoscut fiind faptul că, mai ales în situaţiile speciale în care se află unii subiecţi, primul câştig poate stimula mult persoana respectivă şi îi poate asigura o participare activă pe viitor.

o Înţelegerea clară a structurii exerciţiilor care se însuşesc, depinde de măiestria şi tactul kinetoterapeutului, de modul cum ştie să ordoneze exerciţiile, să le facă accesibile, atractive, să le prezinte valenţele educative, reeducative, recuperatoare şi să le transmită subiectului. În acest sens, kinetoterapeutul va supraveghea, dirija şi controla în permanenţă execuţia subiectului, pentru a se convinge că structura exerciţiilor a fost înţeleasă clar şi se aplică corect.

o Manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea corectă a exerciţiilor. Reuşita în însuşirea corectă a exerciţiilor este condiţionată şi de "activismul" subiectului, de conştientizarea sa în execuţie. Trebuie să i se stimuleze mereu dorinţa de a păstra o atitudine responsabilă în executarea exerciţiilor, pentru a participa efectiv la actul recuperator.

o Educarea capacităţii de apreciere obiectivă a propriului randament. Pentru a-i păstra gradul de conştientizare obţinut şi pentru a-i stimula participarea activă, subiectului trebuie să i se educe capacitatea de a-şi aprecia singur propriile execuţii şi, fie prin măsurători, fie prin comparaţie cu etapa precedentă, de a-şi stabili singur propriul randament.

47

Mârza-Dănilă Doinao Principiul intuiţiei subliniază importanţa treptei senzoriale în procesul

cunoaşterii. Intuiţia presupune o cunoaştere nemijlocită a realităţii cu ajutorul simţurilor, al analizatorilor organismului uman. În Kinetoterapie, principiul este foarte important pentru asigurarea eficienţei dorite şi presupune stimularea cât mai multor analizatori pentru a contribui la înţelegerea corectă a exerciţiilor. Cei mai eficienţi analizatori pentru domeniul nostru sunt cei vizuali şi tactili (mai ales în cazul unor categorii de subiecţi cu deficienţe ale analizatorului auditiv). În acest sens se foloseşte demonstraţia celor ce urmează a fi învăţate, sau chiar conducerea sau dirijarea mişcării, apoi execuţia concomitentă cu subiectul. Nu este exclusă, ba chiar este necesară, solicitarea analizatorului auditiv (atunci când este posibil), cu toate că, în acest caz, se trece dincolo de treapta senzorială, făcându-se apel la treapta logică prin folosirea limbajului. Se va mai folosi prezentarea unor materiale intuitive, cum ar fi: planşe, casete video, diapozitive, care redau esenţialul elementelor de învăţat. Se vor folosi, de preferinţă, proiecţiile dinamice, deoarece imaginile statice stimulează mai puţin corelarea intuitivă a elementelor exerciţiului.

o Principiul accesibilităţii este foarte important în Kinetoterapie, ţinând cont de faptul că se lucrează cu subiecţi în anumite situaţii speciale. În alegerea şi aplicarea exerciţiilor trebuie ţinut cont, în primul rând, de particularităţile de vârstă, sex, pregătire (experienţa motrică anterioară) ale subiecţilor, precum şi de aspectul vizând deficitul sau deficienţa asupra căreia se acţionează (sau de eventualele handicapuri).

În strânsă legătură cu cele de mai sus, alegerea, sistematizarea, aplicarea exerciţiilor fizice, precum şi gradarea efortului, vor ţine cont de următoarele reguli pedagogice:

o "de la uşor la greu" (sistematizarea exerciţiilor de la cele uşoare, cu efort mai mic, spre cele mai grele, în care se depune un efort mai mare);

o "de la simplu la complex (alegerea, pentru început, a unor exerciţii simple, pentru ca pe măsură ce acestea se însuşesc, să se treacă la altele mai complexe);

o "de la cunoscut la necunoscut" (sistematizarea exerciţiilor începând cu cele cunoscute din experienţa motrică anterioară a subiectului, pentru a se ajunge la folosirea exerciţiilor noi, pe baza celor învăţate anterior).

o Principiul sistematizării şi continuităţii se referă la faptul că în eşalonarea elementelor componente ale unui exerciţiu, a exerciţiilor în cadrul unei şedinţe de tratament, a înlănţuirii exerciţiilor în cadrul unui ciclu de şedinţe de tratament, trebuie să se păstreze o logică condiţionată de modul cum acţionează excitantul respectiv (efectele exerciţiului). Din acest punct de vedere, se va urmări ca exerciţiile nou introduse în program să se bazeze pe cele învăţate şi executate anterior şi, în acelaşi timp, să constituie o bază pentru cele ce se vor folosi în activitatea viitoare. De asemenea, sistematizarea exerciţiilor se va face în aşa fel încât să se asigure o legătură logică, bazată pe continuitate, între şedinţele şi etapele tratamentului, pentru a obţine eficienţa maximă. Din cele prezentate, derivă şi necesitatea asigurării participării ritmice la şedinţele de tratament, fără întreruperi, asigurând continuitatea exercitării.

o Principiul modelării sau al legării de activitatea practică se referă la faptul că exercitarea subiecţilor se va realiza astfel încât, prin exerciţiile

48


folosite şi prin efectele obţinute, să fie utilă activităţii şi vieţii subiecţilor. Având în vedere faptul că, Kinetoterapia urmăreşte educarea, reeducarea, recuperarea, dezvoltarea unor funcţii diminuate sau pierdute, se va acţiona cu exerciţii, în asemenea manieră încât subiectul să poată face faţă activităţilor din familie sau societate, deci programele de exercitare se vor alcătui după "modelul" activităţii practice. Subiectul va fi informat, în acelaşi timp, asupra posibilităţilor de recuperare, pentru a fi conştient şi pentru a putea participa activ, în cazul în care unele funcţii nu pot fi recuperate integral, la formarea unor mecanisme compensatorii, care să le suplinească pe celelalte în activităţile zilnice din familie şi societate.

o Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii). Acest principiu exprimă chintesenţa respectării tuturor celorlalte principii. Temeinicia, durabilitatea celor însuşite, nu se poate asigura decât dacă este respectată comanda socială (nevoile practice ale subiectului), dacă sunt create toate condiţiile pentru accesibilitate, sistematizare, continuitate etc. În Kinetoterapie, acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea şi în necesitatea menţinerii rezultatelor obţinute. Odată însuşite temeinic, exerciţiile, programele de exercitare, vor fi folosite şi după încheierea recuperării, timp de 15-17 luni, zilnic, pentru a consolida şi menţine rezultatele obţinute.

Metode specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din pedagogie

Metoda este un program după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în scopul realizării unor obiective. Acest program de reglare vizează atât acţiunile specialistului, cât şi pe cele ale "beneficiarului".

În Kinetoterapie, metoda reprezintă un anumit fel de a proceda, în funcţie de fazele pe care le implică procesul recuperator.

Şcoala românească de pedagogie propune ca şi criterii de sistematizare a metodelor (Joiţa, E., 1999):

o ″experienţa social-istorică a omenirii;o experienţa individuală de explorare a lumii reale;o experienţa obişnuită prin acţiunea de intervenţie şi transformare a

realităţii″.În funcţie de aceste criterii de sistematizare, categoriile de metode şi

încadrarea metodelor în fiecare categorie reies din figura nr. 11. Sunt prezentate doar acele metode care sunt preluate şi adaptate de către Kinetoterapie.

Metode de transmitere-însuşire a valorilor culturale

Metode de comunicare orală

Metode de comunicare scrisă

Metode de comunicare oral-vizuală

Metode expozitive: povestirea; descrierea; explicaţia; prelegerea

Metode conversative: conversaţia; discuţia;problematizarea

Se bazează pe limbajul scris, în sensul muncii cu cartea. Sunt mai puţin folosite în kinetoterapie, deşi unii pacienţi cer să citească cărţi de specialitate în legătură cu afecţiunea lor; contribuie la educarea atitudinii conştiente şi active.

Bazate pe limbaj oral şi recepţie vizuală (terapeutul transmite informaţii scriind sau desenând)

Metode de comunicare interioară

Bazate pe limbaj intern, de comunicare cu sine însuşi; sunt foarte importante pentru învăţarea prin conştientizarea propriilor senzaţii şi trăiri.

Metode de explorare organizată a realităţii

Metode de explorare directă a obiectelor şi fenomenelor.

- Observaţia- Experimentul

Metode de explorare a substitutelor realităţii.

Metode demonstrative

- demonstraţia propriu-zisă- demonstraţia prin planşe, schiţe- demonstraţia prin mijloace tehnice moderne

Metode de modelare

- modele ale dezvoltării fizice- modele ale capaciăţii motrice etc.

Metode operaţionale

Metode de acţiune autentică, reală, efectivă.

- Metoda exerciţiului- Metoda lucrărilor practice- Metoda studiului de caz

Metode de acţiune simulată (metode de simulare, de imitare)

- Jocuri simulative (jocul de rol)- Jocuri educative (senzoriale, de orientare spaţio-temporală etc.)

49


Figura nr. 11. Sistemul metodelor specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din pedagogie

După alte clasificări (Ionescu, M., Chiş, V., 2001), simplificate, metodele pe care Kinetoterapia le preia din pedagogie şi le adaptează în scopul folosirii lor specifice, sunt:

o ″Metode verbale:- expunerea (povestirea, explicaţia)- conversaţia- prelegerea

o Metode intuitive: - demonstraţia:- propriu-zisă- prin planşe, schiţe- prin mijloace tehnice moderne

- observarea execuţiei altor subiecţio Metode practice: - exersarea (exerciţiul)″La o analiză atentă se va observa că nu există diferenţieri radicale şi că,

de fapt, diferă doar modul de abordare al criteriilor. Vom exemplifica, în continuare, pe scurt, modul de folosire a acestor metode în Kinetoterapie:Metodele verbale

Expunerea poate fi făcută sub formă de explicaţie sau povestire. o Explicaţia trebuie folosită în fiecare zi şi în fiecare moment din

activitatea cu pacienţii, în strânsă legătură cu demonstraţia, putând să o preceadă, să o însoţească, sau să o urmeze pe aceasta. Ea trebuie să respecte următoarele cerinţe:

o să fie clară, logică, concisă şi oportună;o să ţină cont de nivelul de înţelegere al subiecţilor, pentru a

asigura înţelegerea mecanismului de bază al exerciţiilor executate (localizarea mişcării, modul de execuţie, amplitudinea, intensitatea, ritmul), precum şi conştientizarea efectelor urmărite şi modul în care se obţin acestea.

o Povestirea poate fi folosită în discuţiile cu pacientul sau cu grupa de pacienţi, prezentându-le aspecte din activitatea cu alţi pacienţi şi rezultatele obţinute cu aceştia (informaţii selectate în funcţie de necesitatea de a stimula interesul şi motivaţia subiecţilor actuali).

Conversaţia este folosită frecvent în activitatea noastră, în sensul că se poartă un dialog permanent între kinetoterapeut şi pacient/pacienţi, dialog care

50


vizează punerea în evidenţă a unor aspecte strict legate de efectele resimţite de acesta/aceştia în urma efectuării programelor de exercitare (efecte imediate sau tardive).

Prelegerea este folosită pentru a informa pacientul sau grupa de pacienţi (prezentându-le şi imagini) asupra a ceea ce urmează să se execute şi asupra efectelor scontate.

Metodele verbale se asociază, se interpătrund cu cele intuitive, urmărindu-se deschiderea orizontului pacienţilor pentru a participa conştient şi activ la propria recuperare.Metodele intuitive

Metodele intuitive fac apel la primul sistem de semnalizare, la stimularea unor analizatori (mai ales cel vizual şi, în unele situaţii speciale, cel tactil), în scopul formării unor reprezentări clare privind structura şi execuţia corectă a exerciţiilor cuprinse în programele de exercitare. Metodele intuitive se folosesc de o serie de mijloace intuitive, aşa după cum reiese din figura nr. 12.

Demonstraţia se foloseşte în strânsă corelaţie cu explicaţia şi povestirea şi chiar cu prelegerea (folosindu-se planşe, schiţe, mijloace moderne). Cea mai eficientă rămâne demonstraţia propriu-zisă sau nemijlocită, cu condiţia ca ea să fie realizată la nivel de "model" (să-i ofere subiectului imaginea clară a ceea ce are de executat, să fie identică cu actul motric care urmează să se execute). Folosirea planşelor, schiţelor, kinogramelor şi, mai ales, a imaginilor dinamice (filme, înregistrări video), însoţite de explicaţii, nu face decât să întărească formarea reprezentărilor clare asupra structurii şi execuţiei corecte a exerciţiilor.

În Kinetoterapie se poate folosi şi observarea execuţiei altor subiecţi, fie pe viu, fie pe film sau înregistrare video, însoţită de comentarii care subliniază aspectele pozitive sau negative, momentele importante ale mişcării etc. Se poate folosi şi autoobservaţia, prin lucrul cu autocontrol în oglindă, ceea ce îi oferă subiectului posibilitatea de a-şi sesiza şi corecta greşelile. Observarea execuţiei altor subiecţi poate fi corelată şi cu exersarea prin lucrul câte doi faţă în faţă, în care unul execută, celălalt observă şi încearcă să execute şi el, fie după execuţia partenerului, fie concomitent cu acesta. Această observaţie vizează, în majoritatea cazurilor, desprinderea aspectelor esenţiale ale execuţiei, pozitive sau negative, în scopul însuşirii corecte a execuţiei sau a corectării sale.

Directe - experienţă motrică şi execuţie de probă- execuţie cu îngrădire şi orientare spaţială

Percepţii proprioceptive

- execuţie cu ajutorul terapeutului- observarea propriei mişcări în oglindă

Percepţii vizuale

Execuţie proprie

Indirecte

Mijloace intuitive

- execuţie cu ajutorul aparatelor

Percepţii mixte

- execuţie cu partenerPercepţii neintenţionate

Execuţia altora

- demonstraţia terapeutului- observarea execuţiei spontane a altora

Percepţii intenţionate

- observarea execuţiei proprii pe baza unor fotografii, filme etc.- observarea execuţiei în aceleaşi condiţii a altora, folosiţi ca material didactic

Care fac trecerea de la senzorial la logic

- schiţe, desene- imaginarea exerciţiului 51


Figura nr. 12. Sistemul metodelor intuitive folosite în Kinetoterapie

Metodele practiceMetodele practice se adresează aspectului de însuşire, de asimilare a

"informaţiilor" transmise, în principal, prin metodele verbale şi intuitive.Pentru a fi însuşite exerciţiile, programele de exercitare, nu există decât o

singură soluţie: repetarea, execuţia conştientă, sistematică, continuă. Această repetare implică nemijlocit activitatea practică, efort fizic (combinat cu cel de natură psihică), ea căpătând şi denumirea de "metoda exersării". În aplicarea acestei metode trebuie să se ţină seama de capacitatea de execuţie a subiecţilor, în funcţie de care se va stabili numărul de repetări, complexitatea execuţiilor, intensitatea de lucru etc. La început, exersarea se poate realiza în condiţii uşurate sau într-un ritm mai lent, pentru ca treptat, pe măsura însuşirii corecte a mecanismului de execuţie, să se ajungă la execuţia în condiţii normale şi cu intensitatea dorită.

Exersarea se poate realiza parţial (analitic, fragmentat) sau global. o Exersarea parţială va susţine însuşirea corectă a elementelor

componente ale exerciţiului, programului de exercitare etc.o Exersarea globală, în întregime, a exerciţiului sau programului de

exercitare, va conduce la însuşirea temeinică şi durabilă a acestora, oferind subiecţilor posibilitatea aplicării lui conştiente în procesul recuperator.

O metodă mai nou folosită în procesul educaţional-terapeutic-recuperator este metoda studiului de caz, sau metoda cazurilor. Ea este cunoscută mai mult ca metodă de cercetare a pacientului şi a evoluţiei sale, dar poate fi folosită eficient (în unele situaţii) şi în scopul motivării subiecţilor pentru activitatea de recuperare şi a stimulării învăţării prin descoperire, ceea ce dezvoltă încrederea în forţele proprii şi oferă mare satisfacţie.

Metoda leagă foarte mult conţinutul programelor de recuperare cu situaţii concrete din viaţă, folosind cazuri bine alese şi transpuse (explicate, prezentate) în termeni adecvaţi pentru a fi înţeleşi şi stabilind variante pentru soluţionarea lor. Relaţiile care se stabilesc în folosirea studiului de caz sunt cele din figura nr. 13.

PRACTICA TERAPEUTUL

PACIENTUL

Găsirea soluţiei

Argumentarea soluţionăriicazului şi aplicarea în practică.

Informaţie

Informaţie

Informaţie

52


Figura nr. 13. Reprezentarea grafică a metodei cazurilor

Sunt posibile mai multe variante ale acestei metode:o Metoda situaţiei, în care se prezintă o anumită situaţie complet, cu tot

cu rezolvarea sa (cazul unui pacient cu o afecţiune similară şi evoluţia recuperării sale);

o Studiul analitic al cazului, în care situaţia se prezintă complet, dar modul de rezolvare (evoluţia subiectului şi metodele folosite) doar parţial;

o Pacientul nu beneficiază de nici o prezentare completă, acesta primind doar sarcini concrete de rezolvat (la subiecţii bine motivaţi şi ambiţioşi).

Principiile specifice proprii ale aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie

În afara principiilor preluate din pedagogie şi adaptate pentru a fi folosite în activitatea specifică, pentru o mai bună structurare şi folosire a exerciţiului fizic în Kinetoterapie, trebuie respectate şi următoarele principii specifice proprii (Moţet, D., Mârza, D., 1995):

o "Primum non nocere" (în primul rând, să nu faci rău), principiu de bază în kinetoterapie, care înseamnă că nu se aplică nici un tratament fără convingerea că el poate îmbunătăţi starea pacientului şi, niciodată, sub nici o motivare, pentru a-i face rău. Pentru respectarea acestui principiu, kinetoterapeutul trebuie să posede cunoştinţe temeinice de aplicare a exerciţiului fizic ca mijloc de bază al kinetoterapiei, trebuie să dea dovadă de tact, de înţelegere şi apropiere sufletească pentru a câştiga încrederea pacientului în efectele tratamentului.

o Respectarea unui ritm care să nu deranjeze, să fie facil pentru pacient, să nu creeze stări de disconfort, să nu suprasolicite şi, dacă se poate, să dea satisfacţii generale şi finale (la fiecare şedinţă).

o Stabilirea poziţiilor şi a trecerilor prin acestea în aşa fel încât să faciliteze mişcările şi legarea acestora într-o direcţie care să asigure rezolvarea obiectivelor propuse şi atingerea scopului urmărit.

o Gradarea şi dozarea exactă a efortului. Evoluţia structurii exerciţiilor, a încărcăturii, a succesiunii logice trebuie să respecte o gradare şi o dozare exactă a efortului care nu trebuie să fie peste limitele stabilite prin mijloacele de explorare şi evaluare (nici prea mult, nici prea puţin).

o Amplitudinea nu trebuie apreciată subiectiv, ci ea trebuie să ţină seama de parametrii măsuraţi şi, dacă există posibilitatea, să fie condusă prin mijloace moderne de feed-back.

o Intervalele dintre contracţie şi relaxare trebuie să ţină seama de capacitatea de refacere a plăcii neuromotorii, ceea ce dă ritmul de execuţie.

53

Mârza-Dănilă Doinao Nici un exerciţiu nu trebuie să se execute în limite nedefinite, ci

trebuie să ţină seama de evaluarea iniţială şi de progresele înregistrate pe parcursul aplicării exerciţiului fizic.

o Fiecare şedinţă de tratament trebuie să reprezinte o verigă, repetată (cu valori diferite şi amplitudini crescânde), amplificată, respectând o spirală a creşterii valorice care să ducă spre atingerea obiectivelor propuse.

3.3. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa

Efortul fizic ca proces adaptativDictionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte efortul ca fiind

″încordarea voluntară a puterilor fizice sau psihice ale organismului în vederea realizării unui randament superior celui obişnuit″

Efortul (fr.effort = sforţare) este ″rezultatul multiplelor solicitări (musculare, cardiorespiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman în timpul prestării unor activităţi de natura diferită″ (Dragnea, A. Şi colab., 2000).

A. Dragnea, în 1996, citându-l pe Paul Popescu-Neveanu, defineşte efortul „o conduita conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient, în vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane”.

Din punct de vedere biologic, efortul fizic este un stimul (excitant) biologic adecvat care obligă organismul să răspundă prin manifestări electrice, mecanice, termice. Acest stimul, când este bine dozat şi administrat corespunzător particularităţilor individului, conduce la acumulări cantitative şi calitative ce vizează obţinerea unor performanţe superioare. Specificitatea stimulului este data de structura mişcării care solicită diverse grupe musculare, de durata acestei solicitări, de tipul de acţiune neuro-musculară, metabolică şi de adaptare a structurilor osteo-tendinoase, dar şi de ansamblul de funcţii pe care le activează într-o ordine precisă. ″Solicitările (stimulii) sunt fenomene - cauză care provoacă fenomene - efect (reacţiile organismului)″ (Evuleţ-Colibaba, D. şi Bota, I., 1998).

Efortul fizic este un proces adaptativ desfăşurat pe mai multe direcţii, planuri, în interiorul organismului uman (sistem muscular, energetic, transmitere şi prelucrare a informaţiei, psihic). Aceste procese adaptative sunt determinate de mărimea efortului, orientarea efortului şi caracterul efortului.

Efectele adaptative ale efortului fizic pot fi explicate prin intermediul curbei lui Folbort. Cercetătorul american I. Folbort (citat de Demeter, A., 1979), a conceput o curbă, o reprezentare grafică din care reiese importanţa care trebuie acordată efortului în vederea mobilizării tuturor resurselor organismului uman în vederea ridicării continue a nivelului indicilor morfofuncţionali ai corpului.

54


Figura nr. 14. Curba lui Folbort (Demeter, A., 1979)

Folbort dovedeşte experimental că ″întotdeauna după efort şi odihnă urmează o perioadă numită SUPRACOMPENSARE - exaltare, după A. Demeter, perioadă în care organismul îşi pune în acţiune toate resursele de care dispune pentru sporirea indicilor morfofuncţionali, care însă nu este prea lungă, existând tendinţa căderii indicilor organismului chiar sub valorile iniţiale, urmând apoi o perioadă de revenire la normal″ (Demeter, A., 1979).

Conform teoriei lui Folbort, procesul se petrece în trei faze succesive:o scăderea capacităţii de efort, determinată de instalarea oboseliio faza de refacere, când capacitatea de efort, după odihnă, ajunge la

nivelul iniţialo procesele de refacere ale capacităţii funcţionale nu se opresc la

nivelul dinaintea efortului, ci continuă, instalându-se o nouă fază, în care capacitatea funcţională este mai mare decât înainte de efectuarea efortului respectiv, fază numită faza de suprarefacere sau de supracompensare.

Astfel, supracompensarea, refacerea (faza trofotropă) se transformă în susţinător biologic al efortului (faza ergotropă). În acest moment, este foarte important modul în care acţionează kinetoterapeutul, deoarece el trebuie să ştie că, dacă excitantul (efortul) nu se repetă în faza de supracompensare, capacitatea funcţională regresează şi se pierde beneficiul efortului anterior.

Clasificarea eforturilorCornelia Bota şi B. Prodescu-Anton (1997), studiind marea diversitate a

eforturilor fizice prestate în viaţa cotidiană, evidenţiază posibilitatea clasificării acestora în mai multe categorii, în raport cu anumite criterii.

A. În funcţie de intensitatea efortului:o efort de intensitate maximală, cu o durata de 10-15 secunde şi

consum energetic foarte mare; o efort de intensitate submaximală, cu o durată de până la un minut şi

consum energetic foarte mare (dar nu la fel de mare ca în cazul efortului de intensitate maximală);

o efort de intensitate mare, cu o durată de până la 6 minute şi consum energetic mare;

o efort de intensitate moderată, cu o durată de până la 60 de minute şi consum energetic moderat;

o efort de intensitate mică, cu durata între 60 de minute şi câteva ore şi consum energetic mic.

55

Mârza-Dănilă DoinaB. Dupa aprovizionarea cu 02, a organismului:o efort anaerob, când acesta se realizează în condiţii de apnee sau într-

o ventilaţie limitată;o efort aerob, în care lucrul se desfăşoară în condiţii aerobe; doar în

primele 2-3 minute, până când sistemele de captare şi transport a oxigenului îşi ridică nivelul funcţional, se lucrează în deficit de oxigen.

o efort mixt, care se întâlneşte atunci când se alternează intensitatea astfel încât să se treacă şi prin zona aerobă, cât şi prin cea anaerobă.

C. După tipul de contracţie:o efort izotonic (dinamic), în care contracţiile musculare presupun

creşterea iniţială a tensiunii interne şi apoi păstrarea constantă a acesteia tot timpul contracţiei, iar fibrele musculare se scurtează sau se alungesc deplasând segmentele corporale;

o efort izometric (static), care presupune doar creşterea tensiunii interne a fibrelor musculare, fără scurtarea sau alungirea muşchiului;

o efort izokinetic (în care tensiunea internă este mare în toate fibrele musculare active, pe toată durata contracţiei).

D. În funcţie de organul, aparatul şi sistemul antrenat în efort:o efort de tip neuromuscular, în care solicitarea se adresează

preponderent sistemului neuromuscular; eficienţa acestui efort depinde de nivelul de dezvoltare şi organizare a sistemului nervos central şi periferic, capabil să mobilizeze prompt, economicos şi în condiţii diverse, efectorii musculari;

o efort de tip cardiorespirator, în care aparatele cardiovascular, respirator şi sângele sunt direct responsabile de valorile optime ale consumului maxim de oxigen utilizat de ţesuturi în scopul degajării unei cantităţi suficiente de energie;

o efort de tip energetic, denumit şi efort endocrino-metabolic. Performanţa depinde de posibilităţile organismului de a resintetiza, chiar în timpul efortului, substratul energetic metabolizat.

E. În funcţie de caracterul repetării mişcărilor: o efort ciclic (stereotip, ritmic), în care mişcările se repetă în unitate de

timp, într-un anume ritm şi au avantajul unei mai rapide automatizări, desfăşurându-se în condiţii de economicitate energetică;

o efort aciclic, caracterizat printr-o succesiune de contracţii şi relaxări, în care, neexistând un ritm anume, nu se creează stereotipie dinamică şi, în final, nu se produce automatizarea mişcărilor.

F. În funcţie de caracterul efortului:o eforturi specifice, date de specificitatea stimulilor care caracterizează

o anumită activitate;o eforturi nespecifice, cu o structură şi o dinamică diferită de cea a

eforturilor obişnuite.Efortul fizic practicat sistematic are un efect pozitiv asupra organismului şi

a capacităţii de efort, numai dacă se respectă principiile metodice ale antrenamentului. În caz contrar pot aparea efecte negative atât în obţinerea rezultatelor urmărite, cât şi asupra stării de sănătate a persoanelor care depun efortul respectiv.

Pentru efectuarea unui act motric este nevoie de consumarea unei cantităţi de energie musculară şi nervoasă. Atunci când acest consum de energie este mare, datorită parametrilor efortului depus, apare oboseala. Diminuarea sau înlăturarea oboselii se realizează prin odihnă. Relaţia dintre

56


efortul fizic şi odihnă este fundamentală în kinetoterapie, deoarece defineşte dozarea efortului.

Parametrii de bază (elementele fundamentale) ai efortului fizic Organismul uman se adaptează şi îşi ameliorează funcţionalitatea în relaţie directă cu tipul de stimuli la care este expus. Efortul depus în timpul practicării exerciţiilor fizice este cauza, iar adaptarea organismului este efectul. Stimulii optimi au ca rezultat un efect optim. Pentru a obţine un efect optim, trebuie concepute programe de intervenţie specifice pentru fiecare pacient şi trebuie prescrise doze corespunzătoare de efort.

Cantitativ, efortul depus de un pacient într-o şedinţă de exercitare trebuie stabilit după capacităţile individuale şi raportul corect dintre volum, intensitate şi complexitate. Este esentială cunoaşterea modalităţilor de aplicare a progresiei în angrenarea în efort a pacienţilor, pentru a obţine rezultatele scontate, fără riscuri.

Parametrii de bază în dezvoltarea efortului, cunoscuţi ca elemente fundamentale ale efortului fizic, cu ajutorul cărora se poate realiza dozarea efortului sunt:

Volumul reprezintă cantitatea de lucru mecanic exprimat în număr de repetări, distanţe parcurse, kilograme ridicate, durata execuţiei etc. Volumul efortului se referă la latura cantitativă a efortului şi se apreciază prin calificativele mic, mediu, submaximal, maximal. Volumul reprezintă condiţia prealabilă de ordin cantitativ pentru îmbunătăţirea capacităţii de efort. Creşterea continuă a volumului de efort este una dintre modalităţile de obţinere a creşterii capacităţii de efort, deoarece în lipsa unui volum relativ ridicat de efort (adaptat la capacitatea fiecărei persoane), organismele nu se pot adapta.

Totuşi, o creştere prea mare a volumului de efort per şedinţă de exercitare poate fi dăunătoare. Harre (citat de Colibaba-Evuleţ, D. şi Bota, I., 1998) consideră că ″astfel de creşteri duc la oboseală, eficienţă scăzută, efort muscular neeconomic şi risc sporit de accidentare″. Prin urmare, dacă volumul per şedinţă de exercitare este deja suficient, este mai înţelept să crească numărul de şedinţe de exercitare decât volumul de efort per şedinţă.

Dinamica volumului de-a lungul procesului de recuperare variază în funcţie de particularităţile şi evoluţia fiecărei persoane şi de obiectivele urmărite.

Intensitatea reprezintă relaţia dintre lucrul efectuat şi timpul necesar, referindu-se la aspectul calitativ al efortului.

Intensitatea este determinată de următorii parametri: viteza de execuţie a mişcării sau de deplasare, numărul mişcărilor pe unitate de timp (tempoul), durata pauzelor şi valoarea încărcăturilor. Intensitatea efortului se apreciază în procente în raport cu capacitatea maximă de efort a organismului (1/1; 1/2; 3/4; 1/4) sau în calificative: mică, mijlocie, mare, foarte mare. Cu cât o persoană depune mai mult efort în unitatea de timp, cu atât este mai mare intensitatea. Exerciţiul muscular şi implicarea sistemului nervos central şi a psihicului, prin concentrare maximă, determină intensitatea în cadrul şedinţelor de exercitare în Kinetoterapie.

Sarcini sau exerciţii de nivel scăzut duc la o dezvoltare lentă, însă asigură o adaptare suficientă şi constantă a funcţionalităţii organismului. Exerciţiile de intensitate mare au ca rezultat un progres rapid, dar conduc la o adaptare mai puţin stabilă, la un grad mai scăzut de constanţă şi la un grad mai mare de risc, atunci când este vorba despre persoane care prezintă deja anumite afecţiuni.

57

Mârza-Dănilă DoinaUtilizarea numai a exerciţiilor intense nu este calea cea mai eficientă în

procesul de recuperare, fiind necesară alternanţa între volum şi intensitate. Programele de exerciţii cu volum mare şi intensitate mică vor asigura baza pentru programele de exerciţii de mai mare intensitate şi vor da posibilitatea recuperării eficiente a capacităţii de efort.

Complexitatea efortului, reprezintă modul concret de înlănţuire a activităţii muşchilor şi se află în legătură cu dificultatea însuşirii şi efectuării unor exerciţii, cu greutatea coordonării mişcărilor. Complexitatea efortului este dată de numărul şi dificultatea acţiunilor motrice efectuate simultan şi nu are repercursiuni prea mari asupra consumului energetic. Oboseala generată de complexitatea efortului derivă din solicitarea sistemului nervos şi, cu precădere, a sistemului nervos central, deoarece complexitatea are o relaţie directă cu capacitatea acestuia de a coordona execuţia acţiunilor motrice.Relaţia dintre volum, intensitate şi complexitate

Practicarea exerciţiului fizic implică, de regulă, atât cantitate, cât şi calitate, motiv pentru care diferenţierea lor în practică este dificil de realizat. O importanţă relativ diferită acordată acestor componente conduce la efecte diferite asupra adaptării organismelor şi a stării funcţionale a pacienţilor. Cu cât volumul, intensitatea şi complexitatea sunt mai mari, cu atât mai mari sunt consumurile energetice şi stresul asupra sistemului nervos central şi a psihicului pacientului, iar acesta va obosi mai repede.

Determinarea combinaţiei optime între volum, intensitate şi complexitate este o sarcină complexă şi, de regulă, este dictată de particularităţile pacientului, de evoluţia sa şi de obiectivele urmărite. Deşi aceste trei componente se completează una pe cealaltă, în funcţie de etapa de recuperare, kinetoterapeutul va acorda o atenţie mai mare uneia, luând în consideraţie, în acelaşi timp, modul în care componenta pe care se pune accent mai mare va influenţa pe celelalte şi realizând reglajele necesare.

Durata efortului (timpul) este perioada de timp în care organismul prestează un anumit efort şi se măsoară prin unităţi temporale, cronometrându-se timpul efectiv de lucru. De multe ori durata efortului nu coincide cu durata antrenamentului.

Densitatea efortului este raportul între durata efortului şi durata pauzei ce urmează după acesta. Studierea densităţii efortului impune cronometrarea timpului efectiv de execuţie şi a duratei pauzei. Densitatea este indicatorul care subliniază calitatea unei şedinţe de exercitare în care se urmăreşte creşterea capacităţii de efort, deoarece ea scoate în evidenţă modul de valorificare a timpului alocat şedinţei de exercitare, atât din punct de vedere al volumului de efort, al intensităţii efortului sau al complexităţii efortului.

Dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitareDozarea efortului este orientată în funcţie de variatele forme de

manifestare a oboselii ca răspuns la efortul prestat şi se referă nu numai la intensitatea şi volumul lucrului muscular, ci şi la calitatea lui, la solicitarea progresivă a articulaţiilor şi la solicitarea progresivă şi paralelă a acestor elemente şi a sistemului nervos.

Curba efortului trebuie să urmeze un sens ascendent începând din partea pregătitoare şi continuând cu partea fundamentală, unde va interveni un platou (se încearcă menţinerea efortului la acelaşi nivel), după care ea trebuie să înregistreze un sens descendent, pentru ca la încheierea şedinţei de

58


exercitare, organismul să se găsească cu indicii marilor funcţiuni apropiaţi de valorile înregistrate la începere.

Figura nr. 15. Curba efortului în cadrul şedinţei de exercitare

Cheia succesului în practicarea exerciţiilor fizice o reprezintă dozarea efortului, jocul optim al efortului cu odihna, al cheltuielilor energetice cu refacerea. Toate acestea se realizează în cadrul şedinţei de exercitare, ca formă organizată pentru efort. Dinamica efortului în cadrul şedinţei de exercitare este condiţionată de succesiunea şi conţinutul momentelor/părţilor sale. Nivelul efortului se apreciază după pulsul subiecţilor şi după frecvenţa lor respiratorie. Dirijarea efortului se poate realiza pe două căi:

a. prin programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului;b. prin mărimea şi natura pauzelor dintre repetări.În mod subiectiv, dinamica efortului poate fi apreciată şi prin observarea

atentă a subiecţilor, a coloritului feţei acestora, a transpiraţiei, a respiraţiei, a coordonării mişcărilor, a atenţiei etc.

Pentru dirijarea efortului în cadrul şedinţei de exercitare cel mai accesibil parametru fiziologic (din punct de vedere al posibilităţii de măsurare) este frecvenţa cardiacă.

Frecvenţa cardiacă de repaus (FCR) a unui individ sănătos, dar neantrenat, este de aproximativ 72 pulsaţii/min.

Frecvenţa cardiacă maximă teoretică (FCmax) se află prin aplicarea următoarei formule:

o 220 – vârsta, pentru indivizii antrenaţi (un sportiv în vârstă de 18 ani va avea frecvenţa cardiacă maximă teoretică de 202 pulsaţii/min.)

o 200 – vârsta, pentru cei neantrenaţi şi fără patologii cardiace (un individ în vârstă de 30 de ani va avea frecvenţa cardiacă maximă teoretică de 170 pulsaţii/min.)

Specialiştii domeniului au stabilit şi o serie de procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni supra- sau subsolicitarea subiecţilor, astfel:

Testul Ruffier, se referă la capacitatea de adaptare a organismului la efort nespecific, pe baza măsurării pulsului în raport cu un efort standard de 30 de genoflexiuni efectuate în 45''. Se măsoară pulsul în repaus, pe 15', (P1), pulsul în primele 15'' după terminarea efortului (P2) şi pulsul pe primele 15' din cel de-al doilea minut după terminarea efortului (P3). Toate valorile se înmulţesc cu 4, pentru a obţine frecvenţa cardiacă/minut, apoi se aplică formula:

P1 + P2 + P3 - 20010

Rezultatele obţinute se raportează la următorul etalon:

59

Mârza-Dănilă Doinao valoare sub 0 (zero) = capacitate de efort excepţionalăo valori între 0-5 = capacitate de efort foarte bunăo valori între 5-10 = capacitate de efort bunăo valori între 10-15 = capacitate de efort slabăo valori peste 15 = capacitate de efort incompatibilă cu efortul

Proba vegetativă (clino-ortostatică), bazată pe reacţia hipotonă: proba se referă la interpretarea valorii pulsului în repaus (culcat) şi în picioare (după staţionare de un minut). Dacă diferenţa este situată până la valorile 12-15 se consideră că adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferenţa este peste 15 înseamnă că organismul nu reacţionează corect la efort, având o stare neurovegetativă nefavorabilă.

Rezumat

Influenţele pe care exerciţiul fizic le are asupra organismului sunt multiple şi complexe, însă nu trebuie omis faptul că ele pot fi benefice, dar şi nocive, în condiţiile în care nu se realizează dozarea corespunzătoare a efortului.

Definiţiile exerciţiului fizic, selectate şi prezentate în acest modul, sunt abordate în ordine cronologică, încercând să scoată în evidenţă evoluţia cunoaşterii ştiinţifice în domeniu şi faptul că, treptat, s-a impus completarea definiţiilor anterioare, ajungându-se la surprinderea întregii complexităţi a fenomenului şi la extragerea caracteristicilor exerciţiului fizic.

Dintre foarte multele clasificări ale exerciţiului fizic, au fost selectate cele care prezintă cea mai mare relevanţă şi aplicabilitate în kinetoterapie.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic sunt aspecte foarte importante din punct de vedere al înţelegerii esenţei exerciţiului fizic şi, mai ales, din punct de vedere al înţelegerii modului în care trebuie gândit, structurat, explicat şi demonstrat un exerciţiu fizic.

Kinetoterapia preia o serie de principii şi metode din pedagogie, pe care le adaptează şi le foloseşte pentru aplicarea specifică a exerciţiului fizic în scop profilactic, terapeutic şi recuperator. De asemenea, pentru a obţine rezultatele scontate, Kinetoterapia şi-a elaborat şi propriile principii de aplicare a exerciţiului fizic, a căror respectare condiţionează atingerea obiectivelor specifice.

Pentru a putea opera cu exerciţiul fizic şi pentru a-i putea stabili corect dozarea, trebuie cunoscute câteva noţiuni generale care definesc efortul fizic (caracteristici, clasificări ale tipurilor de efort) şi elementele de bază ale efortului fizic (parametrii de bază). Înţelegerea acestora, îi dă posibilitatea kinetoterapeutului să cunoască şi să stăpânească modul de dirijare a efortului, luând în considerare, pe lângă programarea volumului, a intensităţii şi a complexităţii efortului şi posibilitatea măririi şi alegerii naturii pauzelor dintre repetări.

În ultimele subcapitole mai sunt prezentate şi câteva procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuţi pentru a preveni supra- sau subsolicitarea subiecţilor.

60


Evaluare

1. Exerciţiul fizic:a. este o acţiune motrică voluntară, deliberat conceputăb. nu are valoare instrumentalăc. se repetă sistemativ în cadrul unui proces educativ organizatd. urmăreşte doar realizarea obiectivelor Educaţiei fizice

2. Exerciţiul fizic:a. a apărut odată cu omulb. i s-au descoperit, pe cale empirică, valenţelec. a apărut odată cu acumularea a suficiente cunoştinţe despre organismul omenesc

3. Mişcarea, în general, ca precursor al exerciţiului fizic, a fost folosită, încă din cele mai vechi timpuri pentru:

a. pregătirea pentru luptăb. procurarea hraneic. sub forma exerciţiului fizic organizat şi sistematic repetat

4. Informaţii privind folosirea mişcării în scop terapeutic sunt incluse în:

a. Vedele indieneb. lucrările lui Herodicus şi Hipocratec. unele scrieri provenind din Grecia anticăd. scrieri româneşti de specialitate

5. Următorul învăţat a spus exerciţiul fizic dă corpului agilitate, întăreşte nervii şi articulaţiile:

a. Joseph Duchesne, medicul lui Henric al IV-leab. Matematicianul Giovanni Borellic. suedezul Pehr Henrik Ling

61


6. Lucrarea "Exerciţiul în educaţie şi medicină”, apărută în secolul XX, aparţine lui:

a. Thomas De Lormeb. Jonas Gustav Wilhelm Zanderc. R.T. McKenzie

7. În relaţie cu influenţele pe care le are asupra organismului, exerciţiul fizic este:

a. un important factor morfogeneticb. un important factor educativc. un factor de stimulare a neurogenezeid. un factor care stimulează creşterea anxietăţii şi depresiei

8. Printre influenţele nefaste ale exerciţiului fizic dozat necorespunzător se numără:

a. creşterea masei musculare şi depozitelor adipoaseb. creşterea riscului de atac de cordc. scăderea imunităţiid. creşterea densităţii osoase

9. Printre efectele benefice ale exerciţiului fizic se numără:a. creşterea capacităţii organismului de a se adapta tot mai bine la munci fizice mai grele şi mai complexe b. inhibarea proceselor de excitaţie şi inhibiţie din scoarţa cerebralăc. întărirea tuturor componentelor aparatului locomotord. scăderea capacităţii pulmonare

10. Exerciţiile fizice sunt construite pe baza unor principii şi reguli, care asigură orientarea precisă a influenţelor în direcţia stabilită pentru:

a. dezvoltarea corectă sau corectarea unor deficienţe/abateri în structura şi funcţiile organismuluib. însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motricec. creşterea masei totale de grăsime şi din jurul viscerelor

62


11. Printre caracteristicile exerciţiului fizic se numără:a. contribuie la însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi motriceb. este un gest motric cu structură propriec. are la bază o intenţie deliberat conceputăd. contribuie la dezvoltarea trăsăturilor / caracteristicilor psihicee. efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihicf. pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat sistematic, după reguli metodice preciseg. contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice

12. După caracterul succesiunii mişcărilor (criteriul formei), exerciţiul fizic se clasifică în:

a. exerciţii staticeb. exerciţii ciclicec. exerciţii dinamicee. exerciţii aciclice

13. După funcţiile îndeplinite, exerciţiul fizic se clasifică în:a. exerciţii pentru dezvoltarea vitezeib. exerciţii analitice şi globalec. exerciţii repetitived. exerciţii de recuperare (compensatorii)

14. Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt:a. poziţia corpuluib. mişcările corpului sau ale segmentelor acestuiac. efortul fizicd. amplitudinea mişcărilore. tempoul şi ritmulde execuţie a mişcăriif. efortul psihicg. relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun

63


15. Forma exerciţiului fizic este dată de:a. mişcările corpului sau ale segmentelor acestuiab. modul particular în care se succed mişcările componentec. legăturile care se stabilesc între mişcările componente de-a lungul efectuării acţiunilor motriced. efortul fizice. relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care compun exerciţiulf. efortul psihic

16. Principiile specifice aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din pedagogie, sunt:

a. principiul participrii intensive la procesul de recuperareb.principiul intuiţieic. principiul accesibilităţiid. principiul permisivităţii

17. Respectarea principiului participrii conştiente şi active presupune respectarea următoarelor reguli:

a. înţelegerea obiectivelorb. repetarea sistematică a exerciţiilor fizicec. educarea capacităţii de apreciere a propriului randament

18. Principiul modelării sau al legării de activitatea practică:a. se referă la faptul că exercitarea subiecţilor se va realiza astfel încât, prin exerciţiile folosite şi prin efectele obţinute, să fie utilă activităţii şi vieţii subiecţilorb. subliniază importanţa treptei senzoriale în procesul cunoaşterii

19. Metodele de comunicare oral-vizuală, specifice aplicării exerciţiului fizic, preluate şi adaptate din pedagogie, sunt:

a. povestireab. descriereac. bazate pe limbaj oral şi recepţie vizuală

20. Metodele operaţionale, de acţiune autentică, reală, efectivă, specifice aplicării exerciţiului fizic, preluate şi adaptate din pedagogie, sunt:

a. metoda exerciţiuluib. metoda lucrărilor practicec. metoda jocului de rol

64


21. În Kinetoterapie, metodele intuitive folosesc:a. expunereab. demonstraţiac. autoobservaţia

22. În Kinetoterapie, metodele practice folosesc:a. observarea execuţiei altor subiecţib. exersareac. conversaţia

23. În Kinetoterapie, metoda studiului de caz:a. este doar o metodă de cercetare a subiectului şi evoluţiei acestuiab. este folosită în scopul motivării subiecţilor pentru activitatea de

recuperarec. este folosită în scopul stimulării învăţării prin descoperire

24. Principiul de bază, specific aplicării exerciţiului fizic în Kinetoterapie este:

a. "Primum non nocere"b. Gradarea şi dozarea exactă a efortuluic. Fiecare şedinţă de tratament trebuie să reprezinte o verigă

25. Elementele fundamentale ale efortului fizic sunt:a. valoarea pronunţată şi complexă a influenţelor integrativeb. volumulc. intensitatead. influenţele multiple realizate prin acelaşi exerciţiue. complexitateaf. aceeaşi influenţă obţinută prin exerciţii cu structuri diferite

26. În Kinetoterapie, determinarea combinaţiei optime între volum, intensitate şi complexitate se realizează în funcţie de:

a. particularităţile pacientuluib. preferinţele pacientuluic. de evoluţia pacientuluid. de obiectivele urmărite

27. În Kinetoterapie, dozarea efortului se referă la:a. volumul, intensitatea şi complexitatea efortuluib. timpul pe care pacientul este dispus să îl aloce exerciţiului fizicc. solicitarea progresivă a articulaţiilor şi sistemului nervos

65


28. În cadrul şedinţei de exercitare din Kinetoterapie, curba efortului trebuie să se prezinte astfel:

a. în partea pregătitoare să aibă un sens ascendentb. în partea fundamentală să revină la nivelul iniţialc. în partea de încheiere să fie menţinute valorile indicilor marilor funcţiuni obţinuţi după partea pregătitoare

29. Pentru dirijarea efortului în cadrul şedinţei de exercitare din Kinetoterapie:

a. se foloseşte observarea atentă a pacientuluic. se urmăreşte frecvenţa cardiacă de repaus a pacientuluid. se calculează frecvenţa cardiacă maximă teoretică a pacientului

30. Printre testele de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort se numără:

a. Testarea forţei musculareb. Testul Ruffierc. Proba vegetativăd. Testarea mobilităţii articularee. Indicele de rezistenţă Demeny


Aplicaţi testele de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort pe un membru al familiei dvs., calculaţi apoi indicii şi încadraţi subiectul în una dintre categoriile enumerate în curs. Comentaţi rezultatul. Elaboraţi o fişă conţinând această temă.

Bibliografie

1. Academia Română, 1996, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti

2. Alexe, N., 2012, Istoria exerciţiilor fizice, Ed. A II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

3. Bota, C., Prodescu, B., 1997, Fiziologia educaţiei fizice şi sportului – ergofiziologie, Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea

4. Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998, Jocuri Sportive - Teorie şi Metodică, Editura Aldin, Bucureşti

66


5. Demeter, A., 1979, Fiziologia şi biochimia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti

6. Dragnea, A. & colab., 2000, Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura Cartea Şcolii, Bucureşti

7. Dragnea, A., 1995, Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodică, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti

8. Dragnea, A., Bota, A., 1999, Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

9. Hanţiu, I., 2013b, Educaţie fizică şi sport. Teorie şi metodică, Editura Universităţii din Oradea, Oradea

10. Ionescu, M., Chiş, V., 2001, Pedagogie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj

11. Joiţa, E., 1999, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi 12. Kiriţescu, C., 1964, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură fizică şi

sport, Bucureşti13. Mitra, Gh., Mogoş, Al., 1980, Metodica educaţiei fizice, Editura

Sport-Turism, Bucureşti14. Moţet, D., Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale

exerciţiului fizic în Kinetoterapie (Activităţi motrice), Note de curs, Universitatea din Bacău

15. Rusu, F., 2009, Educaţia fizică şi sportul – fenomen cultural în societatea globală, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj

16. Şiclovan, I., 1972, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti

17. http://www.scritube.com/timp-liber/sport/EXERCITIU-FIZIC , 2013

18. http://www.sfatulmedicului.ro , 201319. http://fancycat.ro/exercitiul-fizic-corelat-cu-nasterea-neuronilor ,

201320. http://articole.famouswhy.ro/exercitiul_fizic , 201321. http://sportsanatate. blogspot.ro/2008/09/importanta-exercitiilor-

fizice-asupra.html, 2013

Capitolul 4. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator, preluate şi adaptate din Educaţie fizică şi sport

Scop

Cunoaşterea componentelor procesului instructiv – educativ - recuperator din Kinetoterapie şi a modalităţilor în care kinetoterapeutul poate opera cu acestea

67

http://articole.famouswhy.ro/exercitiul_fizic


http://www.sfatulmedicului.ro/




După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: Să înţeleagă conceptul de componente ale procesului instructiv – educativ –

recuperator şi sensul pe care acesta îl ia în Kinetoterapie Să înţeleagă modul în care se realizează învăţarea motrică Să-şi însuşească noţiunile teoretice şi metodice referitoare la deprinderile şi priceperile

motrice în Kinetoterapie Să-şi însuşească noţiunile teoretice şi metodice referitoare la calităţile motrice în

Kinetoterapie

4.1. Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv – educativ – recuperator. Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică

Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator

Componentele sunt finalităţi ale oricărui proces şi, ca atare, se regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează specialistul (în cazul nostru kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (în cazul nostru pacientul), alcătuind un sistem cu ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă). Nivelul de dezvoltare la care ajung componentele, la un moment dat, reflectă imaginea exactă a eficienţei muncii specialistului, ca şi modul de participare a subiectului la practicarea exerciţiilor fizice.

Educaţia fizică şi sportul sintetizează între componentele instructiv-educative (Dragnea, A. şi colab., 2000):

o ″cunoştinţele teoretice şi practice de specialitateo deprinderile şi priceperile motriceo calităţile motriceo indicii morfofuncţionali ai organismuluio elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale″

Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.

Ca şi în Educaţie fizică şi Sport, şi în Kinetoterapie, componentele procesului recuperator de specialitate sunt aceleaşi şi ele pot fi definite ca ″elemente de bază care alcătuiesc structura procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale profilactice, terapeutice şi corectiv-recuperatorii), asigurând în acelaşi timp şi unitatea structurală a acestuia″ (Moţet, D. Şi Mârza, D., 1995). Aceste componente nu sunt altceva decât instrumentele cu care operează cadrele de specialitate (profesor, antrenor, kinetoterapeut) în relaţia lor cu beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul lor oferind imaginea exactă a calităţii muncii specialistului.

Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică.Fiind vorba despre un proces instructiv-educativ-recuperator, actul

kinetoterapeutic fiind el însuşi un act educaţional cu implicaţii medicale, aspectele vizând componentele acestui proces nu pot fi abordate fără a avea în vedere unele noţiuni de bază ale teoriei învăţării şi, mai ales, caracteristicile învăţării motrice, ţinând cont de faptul că mijlocul de bază cu care operează Kinetoterapia este exerciţiul fizic.

68


Din punct de vedere pedagogic învăţarea este definită ca ″proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare″ (Ionescu, M., Chiş, V., 2001).

Din punct de vedere psihologic, în accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea este considerată ca fiind ″dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării″ (Golu, P., 2001). Astfel văzută, învăţarea este un fenomen comun atât lumii animale, cât şi celei umane. Spre deosebire de animale, învăţarea umană este, în cea mai mare măsură, intenţionată, raţională, urmărind scopuri fixate conştient. ″La om, învăţarea constă în modificarea intenţionată a conduitei, care se produce atât pe calea dobândirii experienţei individuale, cât şi pe cea a dobândirii experienţei sociale″ (Golu, P., 2001).

În procesul învăţării rolul principal îl joacă cuvântul, ca semnalizator şi îndrumător al activităţii celui care învaţă. Procesul învăţării nu se limitează însă numai la cunoştinţe şi acţiuni verbale, el este mult mai complex şi cuprinde organizarea întregii comportări a individului, cristalizată sub formă de deprinderi, priceperi, atitudini etc. Datorită funcţiei reglatoare a cuvântului, omul este capabil să-şi dirijeze întreaga sa activitate în mod creator, în funcţie de condiţiile în care se află, acţionând în sensul adaptării sau readaptării la situaţiile concrete în care se află.

Rezultatele finale ale învăţării (cunoştinţele, priceperile, deprinderile), constituie de fapt îmbinarea elementelor teoretice cu cele practice, deoarece activitatea intelectuală nu se poate exprima decât sub aspectele motorii, iar cea practică nu se poate efectua decât sub conducerea şi controlul celei intelectuale.

Din punct de vedere psihopedagogic, ″omul învaţă diferite forme de operare materială sau intelectuală, cum ar fi : cunoştinţele, priceperile, deprinderile, obişnuinţele, modalităţile de gândire şi de expresie, de gândire şi acţiune″ (Popescu-Neveanu, P., 1987); în general, omul învaţă comportamente individuale legate de nevoile sale directe (mâncarea, igiena, să evite situaţiile periculoase), de structurile sale psihice specific umane (să perceapă lumea, să gândească corect) şi de relaţiile cu societatea (să intre în relaţii cu semenii, să-şi formeze deprinderile, obiceiurile şi normele morale ale grupului). Fie că învaţă în procesul de educare (specific sau nu Kinetoterapiei), sau reînvaţă în procesul de reeducare (specific Kinetoterapiei), conţinutul va fi acelaşi şi va consta de fapt din tot ceea ce individul are nevoie să folosească pentru a-şi asigura o cât mai bună adaptare la mediu.

Există mai multe tipuri de învăţare, dintre care cea mai cunoscută este cea propusă de Montpellier (Epuran, M., 2010):

o Învăţarea condiţionată (procesul condiţionării), explicat prin schema reflexelor condiţionate, de formare a unor reacţii prin asociere cu diferiţi stimuli.

o Învăţarea perceptivă, în care modificările reacţiilor perceptive constau în schimbări structurale ca reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor sau aspectelor ansamblului, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile etc.

o Învăţarea senzori-motrică (denumită şi perceptiv-motrică), constă în modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la condiţiile perceptive noi.

o Învăţarea motrică, se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică sau

69

Mârza-Dănilă Doinaproprioceptivă (cântatul la pian, înotul, patinajul, etc.). Cratty (citat de Epuran, M., 2010) a denumit acest tip învăţare cognitiv-motrică pornind de la considerentul că majoritatea acţiunilor sunt conduse nu numai pe baza informaţiei senzorial – perceptive, exteroceptive sau proprioceptive, ci şi pe baza prelucrării inteligente.

o Învăţarea verbală, constă în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a utilizării acestora în comunicarea cu semenii.

o Învăţarea “inteligentă”, constă în descoperirea unui “concept” sau “principiu”, în condiţii de prezentare variată şi deosebită; a mai fost denumită şi “învăţare prin descoperire”.

Între tipurile de învăţare, atât învăţarea senzori-motrică (perceptiv-motrică), cât şi învăţarea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui şir întreg de acte de comportament, întâlnite în viaţa cotidiană. Învăţarea motrică începe încă din stadiul iniţial al dezvoltării copilului, continuă pe măsura creşterii, maturizării şi dobândirii experienţei de viaţă a individului, reprezentând baza vieţii de relaţie. Învăţarea mişcărilor este necesară atât în actele utilitare, adaptative (în dialogul cu natura, cu semenii), cât şi în joc, în dialogul cu sine, cu obiectele, cu alţii. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de dezvoltare şi de integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic determinată de cerinţele vieţii.

4.2. Cunoştinţele de specialitate

Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva acestuia. Ele se însumează şi se îmbogăţesc pe parcursul activităţii creind noi structuri şi relaţii, pe baza tuturor acestora realizându-se elementele de generalizare, sub forma principiilor, regulilor, noţiunilor etc.

Important pentru cunoştinţele de specialitate este efectul în conştientizarea practicii, cu toate elementele componente caracteristice. Prin natura şi bogăţia cunoştinţelor, prin conţinutul lor, ele au o contribuţie importantă în formarea, educarea, reeducarea, consolidarea, menţinerea şi dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice, ca şi în îmbunătăţirea indicilor dezvoltării fizice. Iată dar că vorbind despre cunoştinţe, vorbim, de fapt, despre însumarea tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator.

În ceea ce priveşte metodica formării cunoştinţelor, se impune să precizăm că acestea se realizează în cadrul exercitării (practicării exerciţiilor fizice) şi concomitent cu exersarea acţiunilor motrice, precedându-le, însoţindu-le sau încheind această activitate.

Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunoştinţele de specialitate se referă la următoarele aspecte mai importante:

o reacţia organismului la efort şi la mişcare;o cerinţele igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice;o învăţarea motrică, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice,

formarea obişnuinţei de practicare a exerciţiilor fizice;o recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice;o optimizarea indicilor dezvoltării fizice;o noţiuni de etiologie, semiologie, patologie.

70


În raport cu natura, dificultatea şi rolul acţiunii motrice, informaţiile vor fi mai ample sau mai concise, referindu-se la:

o rolul acţiunii respective;o condiţiile în care îşi are aplicabilitatea;o mecanismul care stă la baza efectuării ei;o datele metodologice utile valorificării acţiunii motrice în activitatea

independentă;o regulile şi normele de conduită ce trebuie să fie respectate pe timpul

desfăşurării.Metodologia formării cunoştinţelor trebuie să ţină seama şi de

particularităţile de vârstă ale subiectului, de nivelul de pregătire, de experienţa motrică anterioară, de capacitatea de percepere şi înţelegere a componentelor şi a acţiunii în totalitatea ei.

O importanţă de loc neglijabilă o are explicarea şi reliefarea (evidenţierea) valorii exerciţiilor folosite, a acţiunilor motrice, cu precizarea sensului şi eficienţei, a momentelor « cheie » (este vorba de precizarea amplitudinii şi a localizării mişcării sau exerciţiului). Însoţirea demonstraţiei cu explicaţia lărgeşte capacitatea fondului perceptiv al subiectului, creind premise favorabile unei însuşiri corecte, a realizării unei engrame motorii exacte, care să aibă stabilitate şi eficienţă.

În Kinetoterapie, cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa participanţilor la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor folosite şi a idealurilor şi scopurilor urmărite, cu scopul conştientizării lor.

Se impune, pentru realizarea unor cunoştinţe exacte, ca întreaga activitate de exercitare să fie condusă şi supravegheată de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicaţii, corectări, recomandări, aprecieri (laudative sau critice) asupra execuţiilor etc.

Preocuparea specialistului trebuie să fie îndreptată şi spre evidenţierea valorii fiecărui exerciţiu, ca şi a locului pe care îl ocupă în sistemul general al programului de instruire-educare-recuperare, folosind motivările ştiinţifice privind influenţele şi eficienţa exerciţiilor utilizate. Se impune, de asemeni, şi folosirea datelor necesare înţelegerii şi însuşirii metodologiei în dozarea şi autodozarea corectă a efortului.

Cunoştinţele au deci un rol împortant în realizarea obiectivelor şi a scopului propus, deoarece prin acestea se formează convingerile şi motivaţia privind utilitatea şi eficienţa activităţii.

4.3. Bazele teoretico-metodice ale deprinderilor motrice

GeneralităţiActivitatea motrică trebuie considerată ″sfera specifică de manifestare a

personalităţii umane, în cadrul căreia se pot evidenţia particularităţile calitative ale aptitudinilor individuale pe linia motricităţii (atât sub aspectul deprinderilor, cât şi al calităţilor motrice)″ (Dragnea, A., Bota, A., 1999).

În literatura de specialitate, multă vreme, s-au folosit noţiuni ca deprindere fizică, calitate fizică, pricepere fizică, termeni reconsideraţi pe parcurs.

Indiferent de gradul de complexitate al unei acţiuni motrice, realizarea ei depinde de nivelul la care s-au format deprinderile de execuţie a

71

Mârza-Dănilă Doinacomponentelor mişcărilor care, prin repetare, au fost însuşite şi consolidate în prealabil (iar, pe de altă parte, de valoarea la care sunt dezvoltate calităţile motrice solicitate de acţiunea respectivă).

Sfera deprinderilor nu se limitează doar la activitatea motrică. Multe acţiuni pe care le îndeplinim în mod obişnuit într-o zi au în componenţa lor mişcări realizate pe fondul unor deprinderi, al unor operaţii însuşite în prealabil. Ordonând această categorie de acţiuni din cadrul activităţilor cotidiene, consolidate prin numeroase repetări, putem vorbi despre:

o deprinderi intelectuale (calcul matematic, scriere ortografică, luarea notiţelor etc.);

o deprinderi senzoriale (aprecierea dimensiunilor, a valorii sunetelor muzicale, a zgomotelor înconjurătoare etc.);

o deprinderi de muncă;o deprinderi artistice;o deprinderi diverse.Deprinderile ne apar deci ca ″modalităţi de acţiune, tehnici de execuţie în

cadrul unor activităţi deosebit de diverse, care perfecţionate prin repetări multiple, au devenit componente automatizate ale activităţii respective″(Popescu-Neveanu, p., 1987). Ca acţiune automatizată, această deprindere însuşită conştient, are un caracter voluntar şi este supusă, în permanenţă, controlului conştiinţei. Adunarea sau scăderea, punerea semnelor de punctuaţie etc., sunt operaţii pe care le realizăm adesea automat, fără a fi preocupaţi de logica lor; ele au fost însuşite în cadrul unei activităţi conştiente şi în orice moment pot fi puse sub controlul conştiinţei (de exemplu, mersul).

Deprinderile motrice sunt considerate ″componente automatizate ale activităţii voluntare pe linia motricităţii″, ele putând fi definite ca ″lanţuri de reflexe condiţionate complexe care se bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii şi ale celorlalţi analizatori, pe de o parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi, pe de altă parte″; ele sunt ″sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii), elaborate şi consolidate prin exerciţii″. Deprinderile motrice reprezintă ″formele de activitate motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităţilor motrice″ (Hanţiu, I., 2011).

Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, bazată pe interacţiunea dintre diferitele excitaţii (kinestezice, vizuale, auditive etc.), transmise scoarţei cerebrale în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate. Reflexele astfel dobândite unifică componentele acţiunii, stabilind un lanţ de conectări multiple şi complexe între analizatori, zonele senzitive şi motorii din scoarţă, sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare (cuvântul - "semnal al semnalelor" - specific omului).

Repetarea multiplă a mişcărilor care compun acţiunea, duce cu timpul la întărirea legăturilor temporare la nivelul scoarţei cerebrale şi a formaţiunilor subcorticale, permiţând totodată eliberarea structurilor corticale de activitatea de coordonare şi dirijare a acţiunii şi transmiterea acesteia la nivelul centrilor subcorticali.

Criterii de clasificare şi clasificarea deprinderilor motriceDeprinderile motrice se clasifică diferit, în funcţie de diferiţi autori. O

sinteză logică a tuturor părerilor, ne duce la considerarea următoarelor criterii de clasificare şi a următoarei clasificări:

72


a) În funcţie de finalitatea folosirii:o deprinderi de bază (mers, alergare, aruncare-prindere, săritură) şi

utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, tracţiune-împingere, exerciţii de echilibru, târârea, ridicarea, manevrarea şi transport de greutăţi);

o deprinderi specifice diverselor activităţi.b) În funcţie de aria de automatizare:

o deprinderi elementare, care sunt complet automatizate; au un lanţ de mişcări cu caracter fazic (ciclic), care se repetă în aceeaşi înlănţuire (mers, alergare, ciclism, înot etc.);

o deprinderi complexe, care sunt parţial automatizate (care intră în componenţa diverselor activităţi în care mişcările nu au caracter ciclic).

c) În funcţie de participarea sistemului nervos la formarea şi valorificarea lor:o deprinderi propriu-zise, care se obţin prin repetări stereotipe,

efectuate de un număr mare de ori (tehnici şi procedee din ramuri sportive sau activităţi profesionale);

o deprinderi perceptiv-motrice, la care învăţarea este influenţată de ambianţă (acţiuni efectuate în condiţii ambientale specifice: vânt, zgomot, prezenţa altor persoane etc.);

o deprinderi inteligent-motrice, unde apare adversarul care este opozitiv şi intensiv (jocuri sportive, lupte, box, judo, scrimă etc.), sau partenerul cu care este necesar să se colaboreze eficient în orice situaţie (ne referim, inclusiv, la colaborarea cu pacientul în kinetoterapie).

Caracteristicile deprinderilor motriceDiferiţii autori care s-au ocupat de acest aspect, iau în considerare o

multitudine de caracteristici, dintre care, din punctul nostru de vedere, mai importante ni se par următoarele:

o Sunt componente ale activităţii voluntare (se învaţă prin voinţa omului sub controlul sistemului nervos central);

o Sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanţ de acte motrice;o Odată consolidate se execută cu indici crescuţi de stabilitate, precizie,

coordonare, cursivitate, rapiditate, expresivitate, uşurinţă, consum redus de energie;

o Automatizarea "eliberează", total sau parţial, scoarţa cerebrală, asigurând participarea ei la alte acţiuni şi contribuind, de asemenea, la economisirea energiei nervoase;

o Se perfecţionează treptat şi neuniform;o Deşi sunt mişcări automatizate, ele se pot perfecţiona în continuare;o Sunt ireversibile, mişcările componente înlănţuindu-se într-un singur

sens şi în aceeaşi succesiune.

Mecanismul şi etapele formării deprinderilor motriceModurile în care se formează şi se întăresc legăturile temporare,

fenomenele de iradiere, concentrare şi inducţie a proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), sunt principalele mecanisme şi procese implicate în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice. La formarea stereotipului dinamic (expresie a automatizării deprinderilor motrice) se ajunge

73

Mârza-Dănilă Doinaprin organizarea şi sistematizarea continuă a proceselor nervoase, datorită intervenţiei celui de-al doilea sistem de semnalizare.

Durata necesară elaborării stereotipului dinamic, în general, ca şi durata fiecărei etape în parte, diferă de la o acţiune motrică la alta, de la un individ la altul. ″Se poate aprecia că această durată depinde de următorii factori (Hanţiu, I., 2013b):

o complexitatea mişcărilor care intră în componenţa deprinderii ce trebuie însuşită;

o experienţa motrică anterioară şi, îndeosebi, elementele comune care pot fi împrumutate (transferate) de la deprinderile însuşite anterior la acţiunea motrică în curs de învăţare;

o nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice solicitate în realizarea acţiunii;

o nivelul de dezvoltare al capacităţii de coordonare (generală);o interesele, motivaţia subiecţilor privind acţiunea motrică respectivă,

care poate determina participarea activă şi conştientă, creşterea concentrării atenţiei, mobilizarea etc., susţinute prin efortul de voinţă″.

Din punct de vedere psihofiziologic, în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice, se disting următoarele etape:

PRIMA ETAPĂ, caracterizată prin predominanţa mişcărilor inutile şi lipsa de coordonare, care se explică prin excitarea unei zone vaste din scoarţă, la sistemul nervos ajungând numeroase excitaţii care iradiază mai multe zone senzitive şi motorii, ca urmare a unei slabe inhibiţii active; acest lucru provoacă o generalizare a răspunsurilor, "programarea" neselecţionată a mişcărilor determinând contracţii inutile şi lipsă de coordonare.

La primele execuţii, subiecţii sunt crispaţi, ca urmare a contractării musculaturii întregului corp (sau a unei întregi regiuni a acestuia), se fac mişcări inutile cu unele segmente ale corpului care nu ar trebui să participe la efectuarea mişcărilor respective, activitate neeconomicoasă care determină un mare consum de energie. Muşchii antagonişti (ai segmentului sau segmentelor participante la mişcare) sunt puternic contractaţi, fapt care determină scăderea forţei de contracţie a agoniştilor şi modifică caracterul mişcărilor (parametrii spaţiali, ritm, viteză etc.).

Această etapă este denumită de Prof. Dr. Andrei Demeter (1981) etapa mişcărilor grosolane, nediferenţiate.

A DOUA ETAPĂ a fărmării deprinderilor motrice este ce a mişcărilor conforme cu scopul acţiunii, dar realizate prin încărdări puternice (contracţii excesive). În această etapă, se reduc mişcările inutile, datorită numărului mare de repetări, fapt care determină diferenţierea excitaţiilor şi o echilibrare a excitaţiei şi inhibiţiei. Comenzile de răspuns sunt mai precis selecţionate, se reduce zona iradiată de excitaţie, concentrându-se la centrii motori adecvaţi; intervenţia inhibiţiei duce la un proces de selecţie, adică de eliminare a acţiunilor inutile şi de sistematizare, fiecare verigă devenind excitant pentru veriga următoare; se realizează o coordonare mai bună între activitatea celor două sisteme de semnalizare. Concentrarea excitaţiei corticale fiind însă parţială şi inhibiţia de diferenţiere va fi parţială, ceea ce face ca programul elaborat de scoarţă în vederea iniţierii deprinderii motrice de răspuns, să cuprindă arii corticale suplimentare. La rândul lor, aceste zone corticale determină angrenarea în actul motor a unor grupe şi lanţuri musculare suplimentare, ceea ce conduce la formarea unei deprinderi supradimensionate în spaţiu şi timp (datorită participării unui număr exagerat de mare de unităţi

74


neuro-motorii). Delimitarea insuficientă şi neprecisă a programului acţiunii motrice şi implicit a comenzilor corticale de execuţie trimise muşchilor agonişti şi antagonişti, fac ca repartizarea tonusului muscular de contracţie să fie inegală şi haotică. Această situaţie determină o mişcare crispată şi rigidă uneori, iar alteori, se poate realiza o mişcare cursivă, care surprinde executantul. Încercarea de a repeta execuţia reuşită nu se realizează datorită inexistenţei "căilor bătătorite" la nivelul sistemului nervos central (bătătorirea se va realiza printr-un "du-te vino" care se face pe traseul căilor nervoase); acest lucru are mare importanţă în procesul de recuperare, deoarece atunci când căile nervoase sunt întrerupte, este necesară "bătătorirea" altora noi.

Apropierea de sfârşitul acestei etape se caracterizează prin mărirea numărului de execuţii reuşite, în raport cu cele nereuşite. Nu trebuie uitat faptul că oboseala nervoasă sau psihică, indispoziţiile sau orice altă scădere a factorilor calitativi, se repercutează negativ asupra corectitudinii execuţiilor.

În această etapă trebuie să se acorde o atenţie deosebită lucrului pentru înţelegerea momentelor de bază ale acţiunii, pentru corecta localizare, pentru educarea capacităţii de recepţionare şi apreciere corectă a impulsurilor proprioceptive reaferente (feed-back), pe baza cărora se elaborează treptat simţul muscular specific deprinderii. Trebuie menţionată necesitatea intervenţiei celui de-al doilea sistem de semnalizare pentru conştientizarea execuţiei corecte din programul deprinderii motrice.

Ca urmare a plasticităţii corticale foarte mari, copiii şi adolescenţii trec mai repede prin etapele iniţiale ale formării deprinderilor motrice, făcând un salt spectaculos de la prima la cea de a treia etapă.

A TREIA ETAPĂ, denumită şi de diferenţiere fină, corespunde elaborării propriu-zise a deprinderii motrice, care devine un bun câştigat.

Din punct de vedere fiziologic, această etapă se caracterizează prin concentrarea proceselor nervoase fundamentale asupra zonelor şi teritoriilor corticale interesate în dirijarea şi controlul mişcării; se obţine, prin aceasta, un focar cortical activ, cu rol bine determinat în programarea, dirijarea, controlul şi supravegherea deprinderii motrice, din care - treptat - au fost excluse zonele corticale suplimentare, intrate acum în stare de inhibiţie.

În această etapă, întregul edificiu (aferent, central şi eferent) este altfel dimensionat, astfel încât la corecta realizare a reacţiei motrice participă numai structurile centrale şi periferice implicate în mişcare. Diferenţierea fină obţinută la nivel cortical se răsfrânge şi la periferie, musculatura antagonistă fiind relaxată. Componentele ce alcătuiesc deprinderea motrică devin eficiente, armonioase, suple, capătă contur estetic.

Se recomandă ca toate deprinderile, ajunse în acestă etapă a diferenţierilor fine, să fie repetate cu o frecvenţă mai mare, deoarece acum nu mai apare iminenţa instalării oboselii neuropsihice sau, în orice caz, aceasta este foarte redusă. Acum trebuie acordată o atenţie deosebită eliminării eventualelor incorectitudini. Consolisarea şi finisarea deprinderilor motrice, în acestă etapă, sunt condiţionate de complexitatea deprinderii, de nivelul dezvoltării calităţilor motrice, de particularităţile psihice şi de plasticitatea corticală a subiectului (la care trebuie adăugate, în cazul deficienţilor, starea şi gradul de gravitate a bolii/afecţiunii).

A PATRA ETAPĂ, este etapa de automatizare a deprinderii motrice. ″Prin automatizarea actelor/acţiunilor motrice, se înţelege desfăşurarea diferitelor mişcări/gesturi/deprinderi motrice fără oglindirea lor în conştiinţă″ (Demeter, A., 1981).

75

Mârza-Dănilă DoinaLa om, ca şi la animale, un mare număr de acte motrice simple (mai rar

cele complexe) se efectuează în mod involuntar, fără perceperea lor conştientă, fiind denumite automatisme primare; ele sunt legate de diferite reacţii reflex condiţionate care supraveghează, controlează şi reglează unele funcţii motrice şi vegetative de bază care constituie suportul general al menţinerii homeostaziei organismului, deci care sunt solicitate în orice moment (reflexele care reglează la nivel elementar funcţiile sistemului cardio-vascular, endocrin, aparatelor respirator, digestiv, renal ş.a.); solicitarea permanentă a acestor reacţii de bază a făcut ca ele să se integreze (întipărească) în comportamentul indivizilor, transmiţându-se pe cale ereditară (de exemplu, creşterea tensiunii arteriale în faţa unui efort fizic sau intelectual).

Al doilea tip de reacţii de ajustare şi adaptare a comportamentului general, îl constituie automatismele secundare, în care pot fi cuprinse şi deprinderile motrice care pornesc de la realizarea conştientă, iar în urma multiplelor repetări ajung să se efectueze fără oglindirea în conştiinţă (automatizare).

Expresie a automatizării deprinderilor motrice - ″stereotipul dinamic este bazat pe înlănţuirea unui număr variabil de reflexe condiţionate şi necondiţionate, repetate de zeci, sute, mii de ori, în condiţii aproape identice şi, ca atare, reprezintă un circuit închis, mecanic, invariabil, chiar dacă condiţiile în care se execută la un moment dat sunt schimbate faţă de cele în care a fost învăţat″ (Epuran, M., 2010).

Din punct de vedere metodic, faza de automatizare reprezintă măiestria în execuţie, în care mecanisme suplimentare de coordonare permit execuţia corectă a deprinderii în mod repetat, deteriorarea acesteia producându-se doar în condiţii interne sau externe neobişnuite. Rezolvarea situaţiilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale care, în anumite limite, poate să realizeze corecţiile necesare.

Lucrările de specialitate clasifică etapele de formare a deprinderilor motrice şi din punct de vedere psihologic, pedagogic, metodic etc., pentru noi însă punctul de vedere psihofiziologic fiind cel mai convenabil.

Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiţionat de următoarele condiţii de bază:a. Înţelegerea acţiunii. Pentru aceasta se cere ca:

o subiecţii să cunoască scopul acţiunii şi procedeele folosite pentru realizarea sa;

o explicaţiile să fie prezentate într-un limbaj accesibil nivelului de înţelegere al fiecărui individ, astfel încât să se stimuleze motivaţia însuşirii elementelor componente ale acţiunii motrice respective şi a întregului program de exerciţii;

o se va porni de la explicarea clară a valorii deprinderilor motrice ce urmează a fi formate, a importanţei exerciţiilor folosite în scopul FERCMD acestora.Această cerinţă reprezintă, de fapt, modalitatea de realizare a relaţiilor dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare, în care ultimul deţine rol de conducere.

b. Demonstrarea acţiunii reprezintă suportul faptic-intuitiv pe care se grefează explicaţiile. Demonstraţia, asociată cu explicaţiile necesare înţelegerii structurilor mişcărilor componente, urmăreşte să schiţeze mintal planul general al acţiunii şi fazele din care este formată şi prin care trebuie să se treacă

76


(engrama motorie). Echilibrul combinativ dintre explicaţie şi demonstraţie are drept rezultat reducerea la minimum a efectelor inducţiei negative. Nerespectarea unui raport optim, între cele două metode, creează dificultăţi în învăţare, întârziind procesul de formare a deprinderii motrice. Americanul L.M. Tomson (citat de Epuran, M., 2010), a ajuns - pe baze experimentale, la concluzia că randamentul creşte în învăţare cu 44% dacă demonstraţia este însoţită de explicaţii complete, arătând totodată că detalierea acestora înainte şi în timpul demonstraţiei are influenţe negative, deoarece distrage atenţia de la observarea elementelor principale, orientând-o spre cele de amănunt.c. Continuitatea în repetarea acţiunii, este necesară deoarece numeroasele repetări şi perfecţionările continui ale mişcărilor componente asigură cadrul necesar echilibrării proceselor nervoase care stau la baza consolidării deprinderilor motrice în aşa fel încât să se asigure perfecţionarea şi întărirea acestora în cadrul unor sisteme stereotipizate. Repetarea impune o constanţă relativă a condiţiilor de execuţie a acţiunii motrice, iar eşalonarea corespunzătoare a repetărilor constituie cheia succesului. Americanul Pyle (citat de Epuran, M., 2010), subliniază avantajul pe care-l prezintă eşalonarea repetărilor în comparaţie cu gruparea lor masivă; de aici, derivă recomandarea privind necesitatea de a efectua în cadrul unei lecţii/şedinţe de exercitare un număr corespunzător de repetări şi de a menţine acelaşi program de-a lungul mai multor lecţii/şedinţe de exercitare, formând un sistem orientat spre însuşirea unei/unor anumite deprinderi motrice. Trebuie respectată, de asemenea, obligativitatea prezenţei în structura lecţiilor/şedinţelor de exercitare a momentului rezervat repetării cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor cunoscute.d. Întărirea - fixarea deprinderii prin autocontrol, reprezintă o metodă de consolidare a deprinderilor motrice. Pe parcursul sistemului de lecţii/şedinţe de exercitare se impune ca aprecierile făcute la adresa modului de lucru al subiectului să fie explicite şi motivate (argumentate) şi în concordanţă cu capacitatea de înţelegere a subiectului, deoarece cunoaşterea corectă a momentului la care s-a ajuns la învăţare, a gradului de stăpânire a deprinderii, contribuie la stimularea interesului şi la creşterea gradului de activizare şi conştientizare. Fixarea deprinderii este favorizată, de asemenea, de autocontrol, motiv pentru care este necesar ca subiecţii să fie învăţaţi să-şi aprecieze valoarea execuţiilor pornind de la modelul căruia trebuie să-i corespundă execuţia.e. Aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi concrete, conforme cu activităţi practice diverse, contribuie la întărirea deprinderilor. Pentru aceasta este necesar ca, în perioada de consolidare a deprinderilor, subiecţii să fie supuşi executării acţiunilor în condiţii mereu schimbătoare, în condiţii de efectuare a unor activităţi practice de muncă, joc sau orice altă activitate practică, utilă; se impune ca modificarea condiţiilor să nu modifice structura de bază a mişcării, ordinea componentelor.

4.4. Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motrice

″Împreună cu deprinderile motrice, priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul″ (Marcu, V., 1995).

Priceperile elementare reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni şi priceperi complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină a

77

Mârza-Dănilă Doinaîntregului complex de activităţi motrice şi intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca ″modalităţi de acţiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării″ (Bompa, T.O., 2001).

Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională, înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de asemenea complexe şi schimbătoare. Ele sunt definite ca şi ″comportamente de tip superior, constând în acţiuni eficiente, întreprinse în condiţii schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la bază învăţarea anterioară″ (Bompa, T.O., 2001).

Caracteristicile priceperilor sunt:o sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare

(folosirea lor depinzând de inteligenţa motrică);o aria de manifestare este direct proporţională cu nivelul de dezvoltare

a priceperilor;o sunt dependente de experienţa motrică anterioară (de deprinderile

motrice stăpânite);o fac parte din sfera măiestriei şi înarmează subiecţii cu posibilităţi şi

instrumente necesare pentru a acţiona adecvat în funcţie de cerinţele concrete impuse de activitatea practică (exprimă măiestria motrică în situaţii variabile);

o principala cale folosită în formarea priceperilor este aplicarea repetată a cunoştinţelor teoretice şi practice în condiţii mereu schimbătoare;

o se consolidează prin folosirea metodologiei active de instruire, mai ales prin problematizare;

o exercită influenţe însemnate asupra proceselor de cunoaştere, favorizând reprezentările, memoria, imaginaţia, gândirea creatoare.

Figura nr. 16. Relaţia dintre priceperile şi deprinderile motrice (după Epuran, M., 2002)

Mecanismul formării priceperilor motrice superioare se bazează pe cunoştinţele şi, mai ales, pe deprinderile motrice acumulate în activitatea anterioară. În momentul efectuării unei acţiuni noi, acestea sunt selectate raţional, permiţând executarea conştientă a acţiunii respective. Generalizarea cunoştinţelor, ca şi a experienţei motrice anterioare, dau subiectului posibilitatea de a acţiona şi în alte condiţii, diferite de cele în care s-au format cunoştinţele şi deprinderile motrice.

Pricepere elementară

Aplicare la situaţii noi

Deprinderi şi cunoştinţe de specialitate

Exersare

(repetare)

Proces instructiv-educativ sau de

tratament

Bariere:situaţii noi

Priceperi de tip superior

(creativitate)

Aplicare raţională

78


4.5. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice

GeneralităţiOmului îi este înscrisă în programul genetic posibilitatea de a efectua o

întreagă gamă de mişcări, de la cele mai simple la cele mai complexe, de la mişcările segmentare la cele ale întregului corp. Aceste mişcări sunt rezultatul unei întregi game de factori care se combină şi dintre care fac parte şi calităţile motrice. Calităţile motrice fac parte din capacitatea motrică a individului uman. Ele dau esenţa pregătirii fizice (ca stare continuă) şi a condiţiei fizice (ca stare de moment).

Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează şi se perfecţionează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de mişcare în parte, calităţile motrice au la baza dezvoltării şi perfecţionării lor restructurări fiziologice, biochimice, histologice şi morfologice ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului (se poate explica unui om cum trebuie să execute o mişcare oarecare - deprindere sau pricepere motrică, dar nici o explicaţie nu va ajuta pentru stabilirea celor mai bune raporturi de coordonare în funcţia sistemului cardio-vascular, pentru obţinerea unei mai bune rezistenţe).

Din cele de mai sus rezultă că acţionarea asupra calităţilor motrice reprezintă o preocupare majoră îndreptată spre îmbunătăţirea parametrilor structurali şi funcţionali ai diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului. Calităţile omului neantrenat la efort exprimă, în cea mai mare măsură, componenta genetic determinată a parametrilor funcţiei motrice, în timp ce efortul fizic corect dirijat, sistematic şi continuu, prin intermediul procesului biologic general de adaptare faţă de cerinţele efortului, duc la îmbunătăţirea factorilor dimensionali şi a capacităţilor funcţionale ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului în întregime, ceea ce exprimă de fapt dezvoltarea calităţilor motrice.

Calităţile motrice se definesc ca ″aptitudini ale individului de a executa mişcări exprimate în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a calităţilor motrice)″ (Demeter, A., 1981).

E. Fleischman (citat de R. Manno, 1996) le denumeşte aptitudini motrice.″Aptitudinile (engl. – skills) sunt trăsături durabile, greu de modificat, ale

motricităţii omului. La nivelul superior al aptitudinilor se află abilităţile (engl. - ability), care definesc nivelul de măiestrie într-o sarcina motrică specifică″ (DEP, 1979). Trebuie reţinut faptul că aceste aptitudini sunt perfectibile.

Asupra calităţilor motrice se poate acţiona în sensul educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (ERCMD), în funcţie de vârstă. Astfel, viteza, îndemânarea şi mobilitatea găsesc răspunsuri pozitive în perioada caracterizată de marea plasticitate a organismului, adică la vârste mici, diminuându-se spre vârstele mai mari, în timp ce forţa şi rezistenţa, înregistrează un raport invers.

Un aspect important al activităţii de influenţare a calităţilor motrice este acela al cunoaşterii modului în care se realizează restabilirea organismului după eforturile specifice. Astfel, Cârstea, Gh. (1999), consideră că ″după efortul implicat în acţiunea de dzvoltare/educare a calităţilor motrice, restabilirea nu este liniară: 70% din restabilire are loc în prima treime a timpului de revenire, 20% în a doua treime, iar 10% în a treia treime″. Restabilirea depinde, însă şi de calitatea motrică; astfel, "în cazul forţei ea durează cel mai mult, de aceea pauza între eforturi va fi mai mare, pe când după eforturile de îndemânare şi

79

Mârza-Dănilă Doinade rezistenţă organismul îşi revine cel mai rapid, putându-se efectua mai multe antrenamente pe zi" (Zimkin, citat de Cârstea, Gh., 1999). În legătură cu acest aspect, se pune şi problema raportului dintre volum şi intensitate , în care un rol deosebit îl au pauzele dintre repetări, în acest sens recomandându-se:

o după efort maximal (90-100%), pauză de 3-5';o după efort submaximal (75-85%), pauză 1'30"-3';o după efort mediu (60-70%), pauză 45"-2';o după efort mic (40-50%), fără pauză.

Calităţile motrice sunt în strânsă legătură (interdependenţă) cu deprinderile şi priceperile, interdependenţă care trebuie înţeleasă în sensul că însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice necesită un anumit grad de dezvoltare a calităţilor motrice, pe care îl şi influenţează. Orice acţionare pentru influenţarea calităţilor motrice, realizată prin exercitarea deprinderilor şi priceperilor motrice, influenţează perfecţionarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice respective. Orice influenţare asupra unei calităţi motrice, are atingeri indirecte şi asupra celorlalte calităţi motrice.

Clasificarea calităţilor motriceClasificarea aptitudinilor motrice (a calităţilor motrice) se poate face în

mai multe moduri. Gundlach (citat de Manno, R., 1996) evidenţiază ″două categorii de

aptitudini motrice:o aptitudini motrice condiţionale (organico-musculare), care se bazează

pe eficacitatea metabolică a muşchilor şi aparatelor: aptitudini de forţă (calitatea motrică forţa); aptitudini de rezistenţă (calitatea motrică rezistenţa); aptitudini de viteză (calitata motrică viteza).

o aptitudini motrice coordinative (perceptiv – motrice), care se bazează pe capacitatea de a regla şi organiza mişcarea şi permit dirijarea şi prelucrarea informaţiilor provenind de la analizatorii implicaţi în mişcare (tactil, kinestezic, vestibular, acustic) şi in elaborarea abilităţilor motrice″.

La acestea s-a adăugat ulterior încă o categorie, şi anume:o aptitudini motrice intermediare, care au consecinţe energetice

semnificative şi nu joaca un rol important în organizarea mişcării, dar au un rol major în eficacitatea actului motric sau în expresivitatea lui. Printre cele mai semnificative exemple sunt mobilitatea, supleţea şi viteza de reacţie simplă.

În general, calităţile motrice se consideră a fi de două feluri:o calităţi motrice de bazăo calităţi motrice specifice,

asupra acestor două grupe existând un consens, dar conţinutul lor este văzut diferit de către specialiştii domeniului; astfel, cea mai mare parte vorbesc despre patru calităţi motrice sau fizice (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare), alţii de trei, excluzând îndemânarea (Mateev - îndemânarea poate fi o expresie a abilităţii omului şi nu numai coordonare, o formă superioară de exprimare a relaţiilor de coordonare), iar alţii de cinci, adăugând şi mobilitatea. Noi vom aborda punctul de vedere al acestora din urmă, tratând în continuare cinci calităţi, şi anume:

o viteza, care exprimă în general repeziciunea mişcărilor;o rezistenţa reprezentată de capacitatea psiho-fizică a organismului de

a face faţă oboselii specifice activităţii depuse;

80


o forţa reprezentată de capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare, în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare;

o îndemânarea, care reprezintă forma complexă de exprimare a capacităţii de învăţare rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform cu specificul deprinderilor motrice (de bază sau aplicative);

o mobilitatea reprezentată de capacitatea omului de a executa cu segmentele corpului mişcări cu amplitudini diferite, exprimate în grade.

Bazele teoretico-metodice ale calităţii motrice viteza

GeneralităţiDefiniţiile date acestei calităţi motrice, deşi formulate diferit, au acelaşi

conţinut, viteza fiind prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o mişcare (vezi formula generală a vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp). Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la durată = scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea vitezei în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc (creşterea vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, de deceleraţie).

Cursivitatea execuţiei conferă exerciţiului corectitudine, trecerile de la un moment la altul al mişcării trebuind să fie line; urmărind acest parametru ne putem da seama de nivelul atins în însuşirea unei mişcări, deoarece o mişcare în curs de învăţare nu păstrează ritmul, se execută "cu bruscheţe", nu are continuitate.

De asemeni, este important de reţinut că cea care dă valoare mişcării este viteza optimă de execuţie (şi nu cea maximă).

S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influenţată prin exercitare, chiar dacă destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei, cantitativi şi calitativi, pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să favorizeze manifestarea vitezei.

Caracteristica vitezei este determinată de aprecierea spaţio-temporală a mişcărilor, de care se leagă tempoul şi ritmul. ″Tempoul reprezintă densitatea (numărul) mişcărilor pe unitate de timp, care ne permite să calculăm intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului de către un anumit exerciţiu. Ritmul reprezintă efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi″ (Cârstea, Gh., 1999). El este legat însă şi de alte calităţi şi manifestări ale organismului uman, fiind rezultantă a nivelului de coordonare, dar este legat şi de precizie, abilitate, îndemânare etc. Astfel, efectuarea unui exerciţiu într-un ritm adecvat şi cu o viteză optimă, determină cursivitatea şi eficienţa exerciţiului respectiv.

Factorii care condiţionează vitezaFactorii care condiţionează viteza sunt:

81

Mârza-Dănilă Doinao mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi

inhibiţia): cu cât excitaţia şi inhibiţia sunt mai mobile şi mai puternice, cu atât se poate dezvolta o viteză mai mare;

o frecvenţa şi alternanţa succesiunii impulsurilor neuromotoare, a comenzilor: cu cât impulsurile neuromotoare sunt maoi frecvente şi se succed mai rapid, cu atât poate fi viteza mai mare;

o timpul de reacţie (latenţă) - timpul scurs între producerea stimulului şi apariţia reacţiei de răspuns; cu cât este mai mic, cu atât viteza poate fi mai mare;

o timpul de transmitere a impulsurilor: cu cât este mai mic, cu atât viteza poate fi mai mare;

o ritmul optim de alternare a contracţiei şi relaxării grupelor musculare angrenate: capacitatea grupelor musculare de a alterna optim contracţia şi relaxarea, dă posibilitatea efectuării unor mişcări cu viteză mai mare;

o caliatea fibrelor musculare şi a proceselor energetice: integritatea şi calitatea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor, precum şi buna funcţionalitate a întregului organism în relaţie cu metabolismul energetic, face posibilă efectuarea mişcărilor cu viteză mai mare; fibrele musculare albe sunt mai rapide, iar cele roşii sunt mai lente;

o forţa musculară: nu se pot efectua mişcări rapide, dacă forţa grupelor musculare implicate nu este corespunzătoare;

o lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elasticitatea musculară: segmentele mai scurte, o bună mobilitate articulară şi elasticitate musculară favorizează o viteză mai mare;

o capacitatea de concentrare a voinţei: persoanele cu voinţă mai mare, vor putea efectua mai rapid mişcările;

o capacitatea de coordonare a grupelor musculare: capacitatea sistemului nervos central de a coodona rapid şi eficient mişcările este în favoarea vitezei.

Formele de manifestare a vitezeiFormele de manifestare a vitezei sunt cele prezentate în figura nr. 17.

82


Figura nr. 17. Formele de manifestare a vitezei

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (ERCMD) vitezei

Acest proces este complex şi, de aceea, se impune ca structurarea lui să fie atotcuprinzătoare. Deprinderile şi priceperile motrice folosite în scopul dezvoltării vitezei, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

o să fie bine însuşite, subiectul netrebuind să se concentreze asupra detaliilor de execuţie;

o exerciţiile trebuie astfel alese încât să faciliteze execuţia cu mare viteză;

o durata totală se stabileşte astfel încât, spre sfârşit, să nu scadă viteza de execuţie;

o repetările trebuie să se efectueze în aşa fel încât durata lor să nu afecteze subiectul prin crearea unei stări de plictiseală, care favorizează instalarea oboselii;

o pauzele trebuie să fie suficient de lungi, pentru a asigura refacerea fiziologică şi biochimică a organismului; pauzele nu trebuie să fie nici prea lungi, deoarece se produce o estompare a excitaţiei de pe

- este rapiditatea de intuire şi acţionare în funcţie de situaţiile de moment, cu ajutorul analizatorilor auditivi, vizuali sau a celor motorii (de exemplu: asocierea presiunii cu diferite intensităţi, în timpul aplicării masajului etc.).

VITEZAde reacţie

de execuţie de repetiţiede decizie

- denumită şi reacţie de răspuns sau timp de latenţă, constă în iuţeala cu care un subiect răspunde la excitanţi diverşi; cu cât timpul de latenţă este mai scurt, cu atât mai bună este viteza de reacţie.- depinde de: - timpul de sesizare a semnalelor de către analizatori (acuitatea analizatorilor); - timpul de conducere a semnalelor şi comenzilor pe reţeaua nervoasă (calitatea conductorilor) - timpul de analiză şi decizie (gândire, imaginaţie, analiză, sinteză).

- este rapiditatea cu care se execută o mişcare (acţiune motrică, unitară ca structură) şi reprezintă timpul scurs de la începutul şi până la sfârşitul mişcării.- depinde de: - nivelul de însuşire a tehnicii de execuţie; - asiguarea raportului optim între forţă şi viteză.

- reprezintă frecvenţa cu care se pot repeta mişcările într-un timp cât mai scurt.- depinde de: - amplitudinea mişcărilor şi frecvenţa lor maximă;- este importantă pentru acţiunile motrice cu structură ciclică.

generală

- reprezintă capacitatea organismului de a efectua, cu maximum de rapiditate, actele motrice, manifestând totodată reacţii motrice rapide la diferiţi excitanţi.

specifică

- este implicată în execuţia diferitelor activităţi motrice.

alte forme

- uniformă;- neuniformă;- în regim de forţă (detentă);- în regim de îndemânare;- în regim de rezistenţă.

83

Mârza-Dănilă Doinascoarţă, scăzând capacitatea de efectuare în bune condiţii a repetărilor următoare.

Dintre metodele folosite de specialişti pentru dezvoltarea vitezei, am selecţionat pe cele cu aplicabilitate în domeniul nostru, astfel:A. Metoda educării reacţiei motrice simple, care conţine:

o determinarea reacţiei şi repetarea acesteia la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea situaţiei ambiante;

o reacţii repetate în situaţii normale (exersarea analitică a reacţiei motrice pe secvenţe de mişcare, în condiţii uşurate);

o reacţia senzo-motorie, prin care se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de a distinge intervale scurte de timp între acţiunile motrice.

B. Metoda educării vitezei prin reacţii complexe, care constă în:o determinarea reacţiei la un obiect în mişcare;o determinarea unor reacţii cu alegerea unui răspuns.

C. Metode pentru educarea vitezei de execuţie a mişcărilor:o metoda exerciţiului repetat;o metoda autodepăşirii.Există şi alte indicaţii şi metodologii privind influenţarea vitezei, dintre

care am selectat câteva, structurate pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, astfel:

Pentru viteza de reacţie se folosesc exerciţii care presupun reacţii prompte la diferite semnale (vizuale, auditive) dinainte stabilite, date spontan, prin surprindere. Exerciţiile selectate trebuie programate adecvat, urmărind cu prioritate dezvoltarea vitezei de reacţie. Deşi, aparent, exerciţiile sunt puţine, variantele şi îmbinarea lor crează o multitudine de tehnologii de acţionare, de la cele mai simple, la unele cu grad sporit de complexitate.

Pentru viteza de execuţie şi de repetiţie, tehnologiile de acţionare trebuie să urmărească creşterea continuă a numărului de repetări în aceeaşi unitate de timp sau efectuarea aceluiaşi număr de repetări în unităţi de timp din ce în ce mai scurte. Ritmul şi tempoul pot fi liber alese (în funcţie de capacitatea fiecărui executant), dar în unele cazuri se recomandă ca specialistul să impună ritmul de execuţie (prin numărătoare sau bătăi ritmice), pe care treptat îl accelerează (acţionând astfel asupra tuturor formelor de manifestare a vitezei - de reacţie, de repetiţie, de execuţie). Mărirea vitezei de execuţie se mai poate realiza şi prin uşurarea obiectelor sau aparatelor utilizate în diferite tehnologii de acţionare (gantere, mingi medicinale etc.).

Viteza de decizie poate fi influenţată concomitent cu îmbunătăţirea capacităţii de anticipaţie, evident rolul hotărâtor avându-l viteza de reacţie. Sunt indicate tehnologiile incluse în activităţi globale (jocuri), care solicită imaginaţia, capacitatea de generalizare şi alte activităţi realizate pe un fond de problematizare.

Bazele teoretico-metodice ale calităţii motrice forţa

GeneralităţiForţa se defineşte ca fiind ″capacitatea organismului uman de a realiza

eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare″(Demeter, A., 1981). Forţa mai poate fi definită şi ca fiind ″capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica,

84


transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare″ (Moţet, D., Mârza, D., 1995).

Forţa se apreciază în Kgf (kilograme forţă) şi se măsoară cu ajutorul dinamometrului sau al greutăţilor marcate. Valoarea ei (a lucrului mecanic efectuat) depinde de energia eliberată în unitate de timp şi se situează, în medie, la o putere mecanică de 1,5 Kg./m/s.

Factorii care condiţionează forţaFactorii care condiţionează forţa sunt:o grosimea muşchiului: cu cât un muşchi este mai gros, va putea să

dezvolte eforturi cu forţă mai mare;o numărul de fibre musculare angrenate în contracţie: cu cât numărul

de fibre musculare angrenate ăn contracţie este mai mare, cu atât va fi mai mare forţa dezvoltată;

o posibilităţile de coordonare a grupelor musculare: capacitatea sistemului nervos central de a coodona eficient mişcările este în favoarea forţei;

o avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate şi de direcţiile în care acţionează grupele musculare: braţele de pârghie mai scurte favorizează forţa; acţiunea simultană a mai mule grupe musculare în aceeaşi direcţie, va face ca forţa dezvoltată să fie mai mare;

o calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice: buna funcţionalitate a întregului organism în relaţie cu metabolismul energetic, face posibilă efectuarea mişcărilor cu forţă mai mare; existenţa substanţelor energetice de calitate în organism şi posibilitatea acestuia de a le prelucra pentru a produce energie, sunt favorabile forţei;

o nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice implicate în acţiune (viteză, rezistenţă): pentru a putea dezvolta eforturi de forţă este necesar ca toate celelalte calităţi motrice să fie dezvoltate la nivel corespunzător;

o vârstă şi sex: fizologic, tinerii pot dezvolta eforturi de forţă mai mari, decât persoanele în vârstă, acelaşi lucru fiind valabil şi la bărbaţi, în comparaţie cu femeile (cu excepţia situaţiilor în care se compară persoane sedentare şi decondiţionate cu persoane având diverse grade de antrenament);

o factori psihici (voinţă, motivaţie): persoanele cu voinţă şi motivaţie mare vor reuşi să dezvolte eforturi de forţă mai mare.

Formele de manifestare a forţeiFormele de manifestare a forţei sunt cele prezentate în figura nr. 18.

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării forţei

În metodologia influenţării forţei trebuie respectate anumite cerinţe. Din punct de vedere al specializării noastre, acestea ar fi:

o grupele musculare asupra cărora dorim să acţionăm, se vor stabili după o explorare şi evaluare prealabilă;

85

Mârza-Dănilă Doinao numărul de exerciţii şi repetări se vor stabili în raport cu

particularităţile subiectului (deficienţă, vârstă, sex, nivelul dezvoltării calităţilor motrice etc.);

o pentru dezvoltarea forţei anumitor grupe musculare deficitare, se vor selecţiona exerciţii a căror influenţă poate fi precis determinată şi care pot fi executate corect de către subiect;

o la stabilirea duratei pauzei de odihnă între repetări se va avea în vedere cantitatea şi calitatea efortului depus (volum, intensitate, complexitate);

o încărcăturile şi creşterea lor se vor fixa raţional, în raport cu particularităţile subiectului; numărul de repetări va fi invers proporţional cu încărcătura;

o trebuie avut în vedere şi raportul dintre masa musculară activă şi surplusul de ţesut adipos care creează unele dificultăţi în efectuarea exerciţiilor de forţă.

Forţa şi viteza se găsesc într-un raport invers proporţional. Pentru a putea influenţa favorabil forţa, ritmul de execuţie folosit trebuie să fie mediu sau chiar mic. Ritmul rapid impune folosirea unor încărcături uşoare şi este indicat pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţii combinate viteză-forţă. Folosirea unei mase mari impune ritm mai mic.

Creşterea forţei, efect ce apare la scurt timp de la începerea activităţii, nu este însoţită şi de creşterea masei musculare, care se manifestă mult mai târziu.

Dintre metodele folosite pentru dezvoltarea forţei, le amintim pe cele care se pot aplica în activitatea noastră: Metoda eforturilor repetate;

Metoda eforturilor dinamice; Metoda eforturilor maxime; Metoda eforturilor statice.

FORŢAgenerală

specifică statică dinamică mixtă

- forţa întregului sistem muscular, fără a fi vorba de o anumită speciali-zare;- se caracterizează prin gama largă de factori care o condiţionează şi prin dezvoltarea multilaterală a musculaturii.

- forţa anumitor grupe musculare solicitate de specificul a diverse activităţi

-manifestată în timpul contracţiilor izometrice.

-manifestată în timpul contracţiilor izotonice.

combinată

maximă relativă

- sau absolută = cantitatea de forţă dezvoltată de un individ într-o contracţie generală.

- raportul dintre forţa absolută şi greutatea pro-priului corp.

de învingere

- forţă necesară pentru învingerea unei sarcini externe (împingere, tracţiune etc.).

de cedare

- forţa care acţionează în sensul mişcării - foţă de amor-tizare (prinderea mingii, aterizările după sărituri etc.).

alte forme

- în regim de viteză (detentă sau forţă explozivă);- în regim de rezistenţă- în regim de îndemânare.

86


Figura nr. 18. Formele de manifestare a forţei

Bazele teoretico-metodice ale calităţii motrice rezistenţa

GeneralităţiRezistenţa poate fi definită ca fiind ″capacitatea organismului de a

efectua timp îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei″ (Demeter, A., 1981). Rezistenţa poate fi fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.

Rezistenţa se evidenţiază în acţiunile motrice cele mai diferite, combinându-se cu toate celelalte calităţi şi având o zonă specifică de manifestare în eforturile de durată, în mod deosebit, în cele de tip anaerob. Dar şi acţiunile motrice care reclamă eforturi maximale şi frecvenţă mare în repetarea lor, precum şi cele care cer eforturi submaximale efectuate prin contractarea unei mari datorii de oxigen, necesită menţinerea unei durate de lucru ridicată, deci rezistenţă în regim de viteză.

Factorii care determină rezistenţaFactorii care determină rezistenţa sunt:o posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale

celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul: cu cât toate aparatele şi sistemele, dar în principal cele cardio-vascular şi respirator, au posibilităţi funcţionale mai crescute (pot asigura eficient aducerea în organism a unei cantităţi mai mari de oxigen, transportul acestuia spre muşchi, împreună cu substanţele nutritive şi transportul produşilor toxici de uzură), cu atât este posibilă o rezistenţă mai mare la efort;

o calitatea metabolismului şi a resurselor energetice: buna funcţionalitate a întregului organism în relaţie cu metabolismul energetic îi conferă persoanei o rezistenţă mai mare; existenţa substanţelor energetice de calitate în organism şi posibilitatea acestuia de a le prelucra pentru a produce energie, sunt indispensabile rezistenţei;

o nivelul de dezvoltare al unor calităţi psihice: voinţa, motivaţia, interesul sunt factori dinamizatori care favorizează rezistenţa;

o nivelul de realizare a coordonării de către sistemul nervos central a aparatului locomotor şi a funcţiilor vegetative, a activităţii muşchilor agonişti şi antagonişti, alternanţa în contracţie a fibrelor musculare: cu cât sistemul nervos central este mai antrenat şi are o capacitate de coordonare mai bună, cu atât mai mult va fi mai bună rezistenţa;

o relaţia dintre efort şi pauză: pauzele scurte, care nu-i dau posibilitatea organismului să se refacă complet şi, în condiţiile iniţierii unui nou efort, îl obligă să se adapteze la un nou nivel funcţional, sunt cele care favorizează dezvoltarea rezistenţei.

Formele de manifestare a rezistenţeiFormele de manifestare a rezistenţei sunt cele prezentate în figura nr. 19.

87


Figura nr. 19. Formele de manifestare a rezistenţei

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei

Principiul de bază în acţionarea pentru influenţarea rezistenţei este cel al raportului dintre intensitate şi volum, în care pe măsură ce volumul creşte, intensitatea scade şi invers.

Un factor care are importanţă în ERCMD rezistenţei îl reprezintă tempoul în care se lucrează şi încărcătura, sarcina suplimentară adăugată exerciţiului. De reţinut că tempourile ridicate favorizează dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, iar cele scăzute rezistenţa de bază şi că încărcăturile medii şi mici favorizează dezvoltarea rezistenţei mai bine decât cele mari.

Orice exerciţiu poate contribui la dezvoltarea rezistenţei dacă se măreşte durata efortului. Pentru dezvoltarea rezistenţei generale, se recomandă următoarele:

o executarea exerciţiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de repetare;

o la alergare, se va mări treptat distanţa sau timpul, sau se va scurta pauza;

o folositea Metodei circuitelor, cu accent pe rezistenţă-forţă;o la copii, folosirea diferitelor forme de jocuri cu elemente din

gimnastică, jocuri sportive, priceperi şi deprinderi motrice aplicative etc.

În metodologia ERCMD rezistenţei, trebuie să se respecte o serie de cerinţe, dintre care amintim:

o gradarea treptată a eforturilor pentru evitarea agresării sistemelor cardio-vascular şi respirator;

REZISTENŢA

generalăspecifică

- sau de bază, reflectă posibilităţile organismului de a efectua eforturi de o intensitate moderată, într-un timp mai îndelungat;- este un efort predominant aerob, organismul lucrând în condiţii de echilibru în privinţa cheltuielilor ener-getice şi a apro-vizionării cu oxigen;

- reprezintă aspectele particulare ale rezistenţei, necesare într-o anumită activitate unde, pentru susţinerea unor eforturi, rezis-tenţa se combină în forme extrem de complexe cu viteza sau forţa.

regională

locală

anaerobăaerobă

- specifică eforturilor cuprinse între 45'' şi 2', intensitatea efor-tului fiind de 95-100%; numită şi rezistenţă scurtă

- specifică pentru eforturile care depăşesc 8' (de lungă durată); numită şi rezistenţă lungă

alte forme

- în regim de viteză;- în regim de ăndemânare;- în regim de forţă.

88


o se va pune accentul pe exercitarea rezistenţei generale, pe creşterea capacităţii organismului de a consuma oxigen;

o în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea efortului, se vor avea în vedere particularităţile subiectului;

o se vor evita exagerările de orice natură în exercitarea rezistenţei, deoarece pot apărea influenţe negative reflectate în echilibrul funcţional al marilor funcţiuni organice.

Rezistenţa se măsoară prin durata, distanţa sau numărul de repetări ale unui anumit efort efectuat cu o intensitate relativ constantă. Pe seama acestor trei parametri se pot construi numeroase tehnologii de influenţare a rezistenţei. Dintre metodele care se folosesc în acest sens, amintim:

o Metoda eforturilor uniforme (foloseşte eforturi fără variaţii de ritm şi tempou);

o Metoda eforturilor variabile (foloseşte eforturi cu variaţii de ritm şi tempou);

o Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat.

Bazele teoretico-metodice ale calităţii motrice îndemânarea

GeneralităţiDacă ar fi să facem o însumare a tot ceea ce s-a încercat ca definire a

îndemânării, am defini-o triplu dimensional:o ca o ″calitate motrică complexă″ (Ludu, V., 1969; Şiclovan, I., 1972;

Epuran, M., 2005);o ca o ″aptitudine a individului de a învăţa rapid o mişcare nouă″

(Mateev, Novicov şi colab., 1980; Mathews, citat de Epuran, M., 2005);o ca o ″capacitate de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în

funcţie de cerinţele concrete de efectuare a acestora″ (Şerbănoiu, S., 2002).

Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o ″aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior″ (Raţă, G., Raţă, B., 2006).

Factorii care condiţionează îndemânareaFactorii care condiţionează îndemânarea sunt:

o gradul de solicitare a coordonării în timpul execuţiei exerciţiilor: cu cât mişcările efectuate vor necesita un grad mai mare de coordonare şi vor solicita mai mult sistemul nervos central, cu atât este mai puţin posibilă efectuarea exerciţiilor cu îndemânare mare; cu cât mişcările sunt mai simple, cu atât vor putea fi executate cu grad mare de îndemânare;

o precizia execuţiei, care are ca efect şi o mare economie de energie: cu cât mişcările care sunt mai bine învăţate şi se execută cu indici crescuţi de precizie, cu atât va fi mai bună îndemânarea, sistemul nervos central netrebuind să se concentreze asupra corectitudinii şi preciziei execuţiei;

o timpul însuşirii acţiunii motrice, care este mai mic la un om îndemânatec: cu cât o persoană este mai îndemânatică (îndemânarea fiind o calitate condiţionată mult genetic), cu atât va avea posibilitatea de a-şi însuşi mai repede a nouă acţiune motrică;

89

Mârza-Dănilă Doinao capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona informaţiile primite şi de a

programa coordonat impulsurile necesare contracţiei şi relaxării muşchilor interesaţi în efectuarea acţiunii motrice corespunzătoare situaţiei date: cu cât scoarţa cerebrală este mai antrenată în selecţia informaţiilor şi în elaborarea şi transmiterea comenzilor de execuţie către efectori, cu atât va fi posibilă dezvoltarea unei îndemânări mai bune;

o nivelul de dezvoltare a analizatorilor: integritatea funcţională şi acuitatea analizatorilor este indispensabilă pentru a putea realiza anumite acţiuni cu grad mare de îndemânare;

o experienţa motrică anterioară, îndeosebi varietatea priceperilor şi deprinderilor motrice stăpânite: cu cât persoana respectivă are un bagaj motric anterior mai bogat, cu atât mai antrenat este sistemul nervos central în rezolvarea mai multor situaţii şi cu atât mai mare va fi gradul de îndemânare;

o mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi gradul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice: posibilitatea de a realiza mişcări cu grad crescut de îndemânare este condiţionată şi de nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice;

o gradul de stăpânire a deprinderilor motrice şi posibilitatea folosirii lor în condiţii cât mai diferite: cu cât persoana stăpâneşte mai multe deprinderi, pe care ulterior formării lor le-a exersat în condiţii variate, cu atât va avea o îndemânare mai bună;

o posibilitatea de a elabora acţiuni motrice noi prin întrebuinţarea adecvată a celor cunoscute: la persoanele cu un bagaj motric bogat, există posibilitatea ca, atunci când se confruntă cu situaţii noi, să găsească mai uşor modalităţi eficiente de rezolvare pe baza experienţei anterioare;

o posibilitatea de a încadra şi de a sincroniza propriile acţiuni cu acţiunile partenerului: în condiţiile lucrului în grup sau cu partener se formează deprinderi de sincronizare a acţiunilor, fiind astfel posibilă desfăşurarea unor acţiuni motrice comune cu grad mare de îndemânare.

Formele de manifestare a îndemânării

Figura nr. 20. Formele de manifestare a îndemânării

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării

În metodologia influenţării îndemânării se va avea în vedere o acţiune îndreptată către dezvoltarea coordonării, îmbăgăţirea bagajului de deprinderi motrice; volumul de lucru va fi mic, pauzele vor trebui să asigure timpul de

ÎNDEMÂNARE

generală

specifică

alte forme

- capacitatea de a acţiona şi rezolva situaţii variate.

- este caracteristică condiţiilor de rezolvare a diverselor situaţii, pentru obţinerea unor rezultate mai bune decât în perioada anterioară.

- în regim de viteză;- în regim de rezistenţă;- în regim de forţă.

90


odihnă. Cel mai bine se poate acţiona asupra îndemânării în perioada dintre copilărie şi adolescenţă, în cazul pacienţilor maturi trebuind să se lucreze mai intens, timp mai îndelungat şi cu tehnologii mai stimulative.

Dintre principiile după care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD îndemânării, amintim:

o folosirea unor poziţii de plecare pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuite;

o schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;o limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiul;o impunerea unor restricţii în efectuarea tehnologiilor de acţionare;o schimbarea frecventă a tehnologiilor de acţionare;o creşterea complexităţii exerciţiilor;o efectuarea exerciţiilor în condiţii variate (de mediu, de îngreuiere, cu

obiecte sau aparate portative etc.).În metodologia ERCMD îndemânării, distingem trei etape (după Farfel,

Şebănoiu, S., 2002):Prima etapă se caracterizează prin precizia în spaţiu a coordonării mişcărilor, viteza mişcărilor nefiind luată în consideraţie; în această etapă, accentul cade pe numărul de repetări.A doua etapă este caracterizată de creşterea preciziei mişcărilor în spaţiu şi scurtarea timpului de execuţie; în această etapă apare diferenţierea îmbinării perceperii spaţiului cu timpul în efectuarea exerciţiului.A treia etapă este caracterizată prin posibilitatea de a se manifesta în condiţii variate şi chiar neobişnuite.

Bazele teoretico-metodice ale calităţii motrice mobilitatea

GeneralităţiMobilitatea este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de

calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciţii, contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor. Gradul de mobilitate creşte concomitent cu elasticitatea musculară. Ea se poate modifica, în mare măsură, prin influenţarea proceselor neuropsihice de relaxare şi prin exerciţii de stretching.

Pentru kinetoterapeuţi, este important de ştiut că reducerea elasticităţii antagoniştilor în mişcările cu amplitudine este determinată de acţiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin contracţia aceluiaşi muşchi, care se opune mişcării.

Factorii care determină mobilitateaFactorii care determină mobilitatea sunt:o temperatura mediului ambiant: căldura relaxează muşchii şi îi face

mai elastici, crescând astfel mobilitatea, iar frigul declanşează o serie de reacţii adaptative de termoreglare, care nu sunt favorabile elasticităţii musculare şi implicit mobilităţii articulare;

o ritmul celor 24 de ore: dimineaţa mobilitatea este mai redusă, deoarece inhibiţia provocată de somn diminuează funcţiile;

o gradul de oboseală: oboseala fiind caracterizată inclusiv prin acumularea de produşi toxici de uzură la nivelul muşchilor, care le afectează acestora proprietăţile funcţionale (inclusiv elasticitatea), face ca mobilitatea să fie mai mică;

91

Mârza-Dănilă Doinao vârstă: fiziologic, tinerii ar trebui să aibă o mobilitate mai bună decât

persoanele în vârstă (cu excepţia situaţiilor în care condiţionarea genetică sau gradul de antrenament nu modifică această condiţie);

o sex: fiziologic, femeile ar trebui să aibă o mobilitate mai bună decât bărbaţii (cu excepţia situaţiilor în care condiţionarea genetică sau gradul de antrenament nu modifică această condiţie);

o predispoziţii genetice: mobilitatea este şi ea o calitate motrică destul de mult condiţionată genetic, motiv pentru care unele persoane sunt mai mobile şi altele mai puţin mobile; unii se nasc cu laxitate articulară şi este nevoie de fortificarea musculaturii pentru a proteja articulaţia şi a fixa mobilitatea în limite anatomice şi fiziologice.

Formele de manifestare a mobilităţii

Figura nr. 21. Formele de manifestare a mobilităţii

Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării mobilităţii

Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a îmbunătăţi calitatea mişcării, deoarece mobilitatea este un factor important în educarea, învăţarea, îmbunătăţirea etc. Deprinderilor motrice.

În metodologia influenţării mobilităţii se acţionează asupra a două elemente de bază:

o factorul articulaţie, prin exercitarea componentelor articulare;o factorul muscular, prin întindere.

Mobilitatea poate fi recâştigată în cazul în care a fost diminuată, dar poate fi şi dezvoltată. Tehnologiile de acţionare folosite în exercitarea mobilităţii sunt numeroase, în funcţie de structura articulaţiei (articulaţii cu mobilitate mare, medie, mică) şi de scopul urmărit. Acestea pot fi: exerciţii pasive, active libere, active cu rezistenţă (din partea kinetoterapeutului, partenerului sau cu autorezistenţă) şi îngreuiere (cu obiecte sau aparate portative), cu şi la aparate (aparate din gimnastică, la care se lucrează adaptat pentru recuperare, sau aparate specifice). Aceste exerciţii pot fi executate simplu, adică o singură dată cu trecere prin puncte fixe (de exemplu: îndoirea trunchiului spre stânga şi revenire la verticală, apoi spre dreapta şi revenire), sau cu menţinerea unei tensiuni pe cursa finală a mişcării; mişcările de mai sus pot fi amplificate fie folosind membrele superioare în prelungirea corpului, fie cu mâinile la ceafă (prelungirea braţului de pârghie).Pentru a obţine efectul dorit, este necesar ca exerciţiile utilizate să fie

corect localizate, stabilindu-se şi fixându-se poziţia de lucru adecvată şi

MOBILITATEAactivă pasivă

- mobilitatea maximă într-o articulaţie, obţinută prin activitatea musculară proprie;- este determinată de elasticitatea muşchilor antagonişti şi de forţa necesară mobilizării segmentelor corpului;

- mobilitatea maximă obţinută într-o articulaţie, cu ajutorul unei forţe externe;- este mai mare decât cea activă, cu care se află în relaţii de coordonare reciprocă şi de intercondiţionare.

92


planurile de acţionare. De asemenea, se impune ca exerciţiile să se efectueze cu amplitudine maximă (este vorba despre amplitudinea maximă posibilă, fără a produce stări de disconfort), în serii a căror număr se stabileşte în funcţie de posibilităţile subiectului (ca şi numărul de repetări, de altfel). În pauzele dintre serii, se recomandă exerciţii de relaxare. Ca şi în alte situaţii, se recomandă ca exerciţiile de mobilitate să se efectueze în regim de compensare (şi pentru muşchii agonişti şi pentru antagonişti).

Numărul de serii, ca şi cel de repetări, va creşte treptat, de la o săptămână la alta, sau de la o zi la alta (atunci când este posibil), cu o cifră care să crească gradul de eficienţă, păstrând limitele impuse de particularităţile generale şi specifice ale subiectului. Numărul de repetări va fi determinat de evaluarea momentului de la care pornim şi ţinând cont de faptul că pacientul nu trebuie să ajungă la oboseală (oboseala va da execuţii incorecte sau va determina scăparea de sub control a mişcării).

Una din metodele cunoscute şi folosite în ultimul timp pentru creşterea supleţii musculare, este stretching-ul, care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei etape (trepte):

o contracţie statică (izometrică);o relaxare relativ totală;o întindere lentă.

Muşchiul sau grupa de muşchi exercitate trebuie menţinute în stare de întindere o perioadă de timp corespunzătoare posibilităţilor subiectului, dar nu mai puţin de 5’’ la începutul programului, după care se creşte treptat până se ajunge la solicitări apropiate de normal (10-80’’). Timpul de menţinere a întinderii creşte treptat în funcţie de evaluare.Exerciţiile pentru mobilitate se adresează articulaţiilor şi muşchilor,

tendoanelor şi, din acest punct de vedere, în cazul deficienţilor dar şi al persoanelor sănătoase, lucrul pasiv este, de multe ori, mai indicat decât cel activ.

Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice combinate

GeneralităţiÎntreaga literatură de specialitate consemnează combinarea unora dintre

calităţile motrice.″Prin calitate motrică combinată se înţelege efectuarea unor mişcări în

care se manifestă preponderent două calităţi motrice″ (Bompa, T.O., 2001). Astfel, sunt cunoscute asocierile dintre forţă-viteză (forţă explozivă, detentă), dintre forţă-rezistenţă, dintre rezistenţă-viteză etc.

Printre cauzele care au provocat orientarea preocupărilor către studierea calităţilor motrice combinate se numără:

o Întregul eşafodaj al formării deprinderilor şi gesturilor motrice şi al valorificării lor în activităţile curente, depinde de nivelul calităţilor motrice care le evidenţiază. Deprinderea motrică nu se realizează izolat, ci într-un context care este impus de anumite cerinţe care-i imprimă structura, repetabilitatea şi regimul acţionării ei; adică, cât de rapid poate fi exprimată o deprindere motrică pentru a învinge rezistenţa unui obstacol într-o unitate de timp, fără ca eficienţa ei să scadă, ci dimpotrivă să crească.

93

Mârza-Dănilă Doinao Substratul anatomo-funcţional al calităţilor motrice determină întreaga

metodologie a perfecţionării şi adecvării lor la gesturile motrice cerute. Interrelaţia dintre obiectivele dezvoltării calităţilor motrice şi perfecţionarea deprinderilor motrice este logică, dozarea modificându-se însă în funcţie de specificul activităţii.

o Caracterul eterogen al frazei motrice, al acţiunii motrice, presupune angajarea în procentaje diferite a calităţilor motrice, fie ele de bază sau secundare. Această realitate complică metodologia perfecţionării lor, niciodată ca un scop în sine, ci permanent încadrată într-un obiectiv complex.

Detenta″Detenta (forţa explozivă sau forţa în regim de viteză) se defineşte ca

fiind capacitatea unor grupe musculare de a dezvolta forţa maximă într-un timp cât mai scurt″ (Gheorghe, D., 2008). Ea se manifestă diferit la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Specialştii consideră că există o relaţie apreciabilă între forţa de contracţie izometrică şi rapiditatea executării unei mişcări.

Detenta este condiţionată de următorii factori principali:o numărul fibrelor musculare care se contractă simultan (coordonarea

intramusculară este solicitată foarte mult, deoarece este cunoscut faptul că atunci când un grup de muşchi se contractă, alţii se relaxează);

o viteza de contracţie a fibrelor musculare active (mobilizarea rapidă a fosfaţilor atât din fibrele albe, cât şi din cele roşii);

o capacitatea de contracţie a fibrelor musculare (grosimea secţiunii transversale).Se poate concluziona că forţa explozivă este determinată de forţa

maximă, care mai condiţionează şi "forţa de demaraj" cu influenţe în valoarea detentei.

″Forţa de demaraj este capacitatea de a realiza o forţă maximă la începutul mişcării (la debutul contracţiei musculare), având ca efect obţinerea unei mari viteze iniţiale″ (Bompa, T.O., 2001), foarte importantă în unele situaţii şi momente ale recuperării, în funcţie de particularităţile deficienţei asupra căreia se acţionează.

Componentele detentei reies din figura nr. 22:

Figura nr. 22. Componentele detentei (după Bompa, T.O., 2001)

DETENTA

Forţa de demaraj

Forţa maximă

Capacitatea de lucru mecanic

Forţa explozivă

Contracţia fibrelor la începutul mişcărilor

Capacitatea de activitate voluntară

Secţiunea transversală (grosimea) muşchiului

Condiţiile biomecanice

Acţiunea frenatoare a antagoniştilor

Viteza de reacţie a fibrelor musculare94


Metodologia de dezvoltare a acestei calităţi motrice combinate este o rezultantă a îmbinării metodologiei folosite la cele două calităţi de bază, la care se adaugă toate căile pentru mărirea forţei maxime, creşterea vitezei de contracţie a muşchilor, sau prin îmbinarea judicioasă a acestor două direcţii de lucru. Se recomandă lucrul cu greutăţi mici, care favorizează manifestarea vitezei; acest sistem însă nu duce la îmbunătăţirea vitezei de contracţie şi, ca atare, trebuie mărite încărcăturile. O altă problemă se referă la modul de abordare a acestor două direcţii, alternativ sau simultan. Ultima variantă este de preferat, completându-se în funcţie de situaţiile concrete, forţa maximă sau viteza de contracţie.

În legătură cu metodologia dezvoltării forţei în regim de viteză, se impune să precizăm că trebuie plecat de la dezideratul de a creşte cât mai mult viteza de execuţie, prin angrenarea unui număr cât mai mare de fibre musculare în acţiune simultană. Ca procedee folosite pentru dezvoltarea acestei calităţi motrice combinate, amintim:

o Power-trainingul, sau procedeul eforturilor explozive, sau al contracţiilor intense şi rapide;

o Procedeul eforturilor mijlocii, sau al încărcăturii medii.

Forţa în regim de rezistenţă sau rezistenţa în regim de forţăAceastă formă de manifestare a forţei se găseşte implicată în diferite

tipuri de efort, unele cu caracter ciclic, iar altele combinate.″Forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea de a depune un

efort de forţă timp îndelungat″ (Gheorghe, D., 2008). Metodologia dezvoltării acestei calităţi motrice combinate este legată de

modul de realizare a unei intensităţi de lucru, care este condiţionată de următorii factori:

o îngreuierea în procente forţă;o forţa maximă de contracţie;o numărul de repetări sau timpul şi ritmul de lucru.

Pentru o mai completă cunoaştere, se impune să amintim de o formă particulară a rezistenţei de forţă, şi anume detenta în regim de rezistenţă (rezistenţa-detentă), care este determinată, în mare măsură, de capacitatea muşchilor implicaţi în efort de a-şi restabili proprietăţile de lucru în regim exploziv, de nivelul rezistenţei generale şi locale.

Din figurile care urmează, se pot observa unele posibilităţi de combinare a calităţilor motrice şi relaţiile dintre acestea.

Figura nr. 23. Combinaţiile forţei cu celelalte calităţi motrice (Bompa, T.O., 2001)

REZISTENŢA

Rezistenţă-Forţă Rezistenţă-Viteză

Forţă Forţă explozivă Forţă de demaraj VitezăRezistenţă de durată medie

Rezistenţă în regim de forţă

Rezistenţă-vitezăRezistenţă-detentă

Rezistenţăde

scurtădurată

Rezistenţăde

lungădurată

95


Figura nr. 24. Relaţiile dintre rezistenţă şi alte calităţi (Gheorghe, D., 2008)

În ceea ce priveşte metodologia dezvoltării forţei în regim de rezistenţă, se impune realizarea dezideratului de a dezvolta forţa şi manifestarea ei la valori superioare, un timp cât mai îndelungat, urmărindu-se creşterea masei musculare şi dezvoltarea capacităţii la efort aerob. Ca procedee folosite în dezvoltarea acestei calităţi motrice combinate, amintim:

o Procedeul eforturilor segmentare (metoda culturistă sau Body-building); este o metodă specifică culturiştilor, dar se poate folosi şi în cazul recuperării în urma unor îmbolnăviri sau traumatisme, datorită avantajului pe care îl are de a se aplica pe segmente;

o Procedeul lucrului până la refuz, care foloseşte încărcături mari cu număr maxim de repetări;

o Procedeul circuitului, care constă în efectuarea succesivă a unor exerciţii pentru dezvoltarea forţei, în combinaţie cu rezistenţa; are efecte deosebite asupra dezvoltării indicilor morfo-funcţionali şi a calităţilor motrice.

Interdependenţa dintre calităţile motrice şi dintre deprinderile şi calităţile motrice

În dezvoltarea calităţilor motrice trebuie pornit de la raportul de interdependenţă al acestora, în sensul că manifestarea deplină a unei calităţi este determinată de gradul de dezvoltare a celorlalte, precum şi de participarea lor la acţiunea respectivă. Astfel, viteza de alergare poate fi realizată numai în cazul în care forţa membrelor inferioare, a bazinului şi abdomenului este bine dezvoltată şi participă din plin la acţiune, iar valoarea rezistenţei în regim de viteză o poate susţine.

Relaţiile dintre calităţile motrice se manifestă în mai multe sensuri, în funcţie de specificul şi complexitatea acţiunii. Ele pot avea un caracter favorabil, determinând transferul pozitiv, în sensul că utilizarea unor exerciţii selecţionate numai pentru dezvoltarea unei calităţi, poate produce şi o creştere a indicilor de dezvoltare specifici altei calităţi.

Relaţiile dintre calităţile motrice pot avea şi un caracter negativ, în sensul că dezvoltarea unei calităţi prin exerciţii specifice, poate determina o scădere a indicilor altor calităţi, fenomen ce poartă numele de transfer negativ.

Pe lângă aceste două tipuri de relaţii, în literatura de specialitate se menţionează şi caracterul neutru, în sensul că exerciţiile selecţionate pentru dezvoltarea unei calităţi motrice nu au influenţă asupra celorlalte.

Un alt tip de relaţii care trebuie cunoscut este acela al raportului de interdependenţă dintre calităţile şi deprinderile motrice. În executarea unui

96


exerciţiu participă atât deprinderea, cât şi calitatea motrică. Raportul de interdependenţă se accentuează pe măsură ce subiectul participă la un proces organizat de influenţare, ca cel din cadrul diferitelor forme de kinetoterapie, deoarece în cadrul acestora deprinderea motrică nu poate fi însuşită, consolidată şi, mai ales, aplicată fără manifestarea uneia sau mai multor calităţi motrice specifice acţiunii executate. În acelaşi timp, calităţile motrice nu se pot dezvolta corespunzător în lipsa unor deprinderi motrice elementare sau complexe. Astfel, spre exemplu, simpla ridicare a membrului superior, presupune existenţa forţei musculare, iar manifestarea indicilor de forţă este posibilă numai prin intermediul deprinderii.

Rezumat

Componentele sunt finalităţi ale oricărui proces şi, ca atare, se regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă).

Componentele procesului instructiv – educativ, în educaţie fizică şi sport, sunt:

o cunoştinţele teoretice şi practice de specialitateo deprinderile şi priceperile motriceo calităţile motriceo indicii morfofuncţionali ai organismuluio elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generalePrimele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin

componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.Învăţarea este definită ca ″proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare

a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare″ (Ionescu, M., Chiş, V., 2001).

Dintre tipurile de învăţare clasificate după opiniile a diverşi autori, din diverse puncte de vedere, pentru kinetoterapie prezintă importanţă clasificarea stabilită de Montpellier (Epuran, M., 2010).

Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii şi memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi perspectiva acestuia.

Activitatea motrică trebuie considerată sfera specifică de manifestare a personalităţii umane, în cadrul căreia se pot evidenţia particularităţile calitative ale aptitudinilor individuale pe linia motricităţii (atât sub aspectul deprinderilor, cât şi al calităţilor motrice).

Deprinderile motrice sunt considerate ″componente automatizate ale activităţii voluntare pe linia motricităţii″, ele putând fi definite ca ″lanţuri de reflexe condiţionate complexe care se bazează pe legături multiple între zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii şi ale celorlalţi analizatori, pe de o parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi, pe de altă parte″; ele sunt ″sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii), elaborate şi consolidate prin exerciţii″. Deprinderile motrice reprezintă ″formele de activitate motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităţilor motrice″ (Hanţiu, I., 2011).

97

Mârza-Dănilă DoinaSunt prezentate câteva dintre criteriile de clasificare şi clasificările

deprinderilor motrice şi sunt subliniate caracteristicile deprinderilor motrice, în aşa fel încât să faciliteze înţelegerea lor.

Sunt, de asemenea, prezentaţi factorii de care depinde durata formării şi consolidării deprinderilor motrice, factori de care trebuie să se ţină seama în activitatea practică.

Etapele formării deprinderilor motrice sunt prezentate din punct de vedere psihofiziologic (după Demeter, A., 1981) şi prezintă importanţă pentru înţelegerea mecanismelor prin care se realizează formarea stereotipului dinamic şi automatizarea.

Succesul metodologiei formării, educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (FERCMD) deprinderilor motrice este condiţionat de o serie de condiţii de bază, cum ar fi: înţelegerea acţiunii, demonstrarea acţiunii, continuitatea în repetarea acţiunii, întărirea / fixarea prin autocontrol şi aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi complexe.

Împreună cu deprinderile motrice, priceperile motrice formează baza comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul.

Priceperile elementare reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni şi priceperi complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină a întregului complex de activităţi motrice şi intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca ″modalităţi de acţiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării″ (Bompa, T.O., 2001).

Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională, înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de asemenea complexe şi schimbătoare. Ele sunt definite ca şi ″comportamente de tip superior, constând în acţiuni eficiente, întreprinse în condiţii schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la bază învăţarea anterioară″ (Bompa, T.O., 2001).

Caracteristicile priceperilor motrice derivă din definiţiile anterioare.Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează

şi se perfecţionează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de mişcare în parte, calităţile motrice au la baza dezvoltării şi perfecţionării lor restructurări fiziologice, biochimice, histologice şi morfologice ale diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului.

Calităţile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a executa mişcări exprimate în indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a calităţilor motrice) (Demeter, A., 1981).

Ele se clasifică diferit, în funcţie de opiniile diverşilor specialişti, dar noi am preluat clasificarea care se referă la 5 calităţi motrice şi anume: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea.

Definiţiile date calităţii motrice viteza, deşi formulate diferit, au acelaşi conţinut, viteza fiind prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o mişcare (vezi formula generală a vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp). Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la durată= scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea vitezei în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc (creşterea vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, e deceleraţie).

98


S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influenţată prin exercitare, chiar dacă destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei - cantitativi şi calitativi - pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să favorizeze manifestarea vitezei.

Forţa se defineşte ca fiind ″capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare″ (Demeter, A., 1981). Forţa mai poate fi definită şi ca fiind ″capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica, transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare″ (Moţet, D., Mârza, D., 1995).

Factorii care condiţionează viteza şi forţa, precum şi formele lor de manifestare, sunt informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.

Rezistenţa poate fi definită ca fiind ″capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei″ (Demeter, A., 1981). Rezistenţa poate fi fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.

Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare a unor calităţi morale şi de voinţă.

Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o ″aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior″ (Raţă, G., Raţă, B., 2006).

Mobilitatea este capacitatea organismului de a desfăşura mişcări cu amplitudine şi este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciţii, contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor.

Factorii care condiţionează rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea, precum şi formele lor de manifestare, sunt informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.

În activitatea cotidiană, calităţile motrice combinate se întâlnesc mai frecvent decât calităţile motrice pure, motiv pentru care, în kinetoterapie, trebuie să se ţină seama şi de acestea şi să se acţioneze corespunzător pentru recuperarea lor. Fie că este vorba despre viteză în regim de forţă, sau de forţă în regim de viteză, fie că este vorba despre forţă în regim de rezistenţă sau de rezistenă în regim de forţă, sau de alte combinaţii, toate sunt utile, în mai mare sau în mai mică măsură, pentru a asigura un potenţial funcţional optim pacientului, sau măcar pentru a-i reda un anumit grad de autonomie funcţională.

99


Evaluare

1. Componentele procesului instructiv-educativ-recuperator sunt:a. exerciţiul fizic b. mişcarea c. cunoştinţele teoretice şi practice de specialitated. şedinţa de exercitare e. deprinderile şi priceperile motricef. calităţile motrice g. relaţia terapeut-pacient h. indicii morfo-funcţionali ai organismului

2. Printre tipurile de învăţare cunoscute, se numără:a. învăţarea după modelb. învăţarea condiţionatăc. învăţarea motricăd. învăţarea temeinicăe. învăţarea inteligentă

3. În domeniul Kinetoterapiei, cunoştinţele de specialitate se referă la:

a. obiectivele urmărite b. optimizarea indicilor dezvoltării fizicec. noţiuni de etiologie, semiologie, patologie d. experienţe motrică anterioarăe. cerinţe igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice f. indicaţii, recomandări, aprecieri asupra execuţiei g. recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice

4. Selectaţi noţiunile/expresiile care pot intra în definiţia deprinderilor motrice:

a. capacităţi motrice b. componente automatizate c. lanţuri de reflexe condiţionate complexed. aptitudini e. legături multiple f. stereotipuri dinamice motorii

g. comportamente de tip superior

100


5. Deprinderile motrice se clasifică în funcţie de următoarele criterii:

a. finalitatea folosiriib. expresia lor calitativăc. aria de automatizared. participarea sistemului nervos la formarea şi valorificarea lor

6. Printre caracteristicile deprinderilor motrice se numără:a. sunt componente ale activităţii voluntareb. reprezintă expresia calitativă a capacităţii motricec. sunt reversibiled. sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanţ de acte motricee. fac parte din sfera măiestrieif. sunt mişcări automatizateg. se perfecţionează treptat şi neuniform

7. Prima etapă a formării deprinderilor motrice se caracterizează prin:

a. buna concentrare a excitaţiei corticaleb. slaba inhibiţie activăc. predominanţa mişcărilor inutiled. comenzi de răspuns precis selecţionatee. lipsă de coordonaref. contracţia puternică a antagoniştilor

8. A treia etapă a formării deprinderilor motrice se caracterizează prin:

a. contracţia inegală şi haotică a musculaturii agoniste şi antagonisteb. echilibrarea excitaţiei şi inhibiţieic. excitaţiile iradiază mai multe zone senzitive şi motoriid. diferenţiere fină la nivel cortical şi periferice. oboseală nervoasă şi psihicăf. intrarea în inhibiţie a zonelor corticale suplimentare

101


9. Condiţiile de bază impuse de metodologia formării, educării, reeducării, corectării, menţinerii şi dezvoltării deprinderilor motrice sunt:

a. oglindirea actelor motrice în conştiinţăb. înţelegerea acţiuniic. executarea actelor motrice cu indici crescuţi de precizied. relaxarea muscularăe. demonstrarea acţiuniif. continuitatea în repetarea acţiuniig. întărirea-fixarea deprinderii prin autocontrolh. un bun control asupra automatismelor primare

10. Caracteristicile priceperilor motrice sunt:a. sunt componente automatizate ale activităţii voluntareb. fac parte din sfera măiestrieic. “eliberează”, total sau parţial, scoarţa cerebrală asigurând participarea ei la alte acţiunid. sunt dependente de experienţa motrică anterioarăe. sunt rezultatul aplicării repetate a cunoştinţelor teoretice şi practice în condiţii mereu schimbătoare

11. Selectaţi, dintre noţiunile de mai jos, pe acelea care pot fi incluse în definiţia calităţilor motrice:

a. modalităţi de acţiuneb. aptitudinic. comportamente de tip inteligentd. tehnici de execuţiee. indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate

102


12. Calităţile motrice de bază sunt:a. mersulb. forţa c. alergarea d. mobilitatea e. sărituraf. viteza g. aruncarea-prindereah. rezistenţa i. îndemânarea

13. Ţinându-se cont de raportul dintre volumul şi intensitatea efortului, se recomandă ca pauzele dintre repetări să fie după cum urmează:

a. după efort mic = 10-40’b. după efort mediu = 45’-2’c. după efort submaximal = 2’-3’d. după efort maximal = 3’-5’

14. Printre factorii care condiţionează viteza se numără :a. numărul de fibre musculare angrenate în contracţieb. mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentalec. timpul de transmitere a impulsurilord. timpul de latenţă (reacţie)

15. Printre formele de manifestare a vitezei se numără:a. viteza de reacţieb. viteză aerobăc. viteză de repetiţied. viteză activăe. viteză de decizie

103


16. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării vitezei impune respectarea următoarelor condiţii:

a. deprinderile şi priceperile motrice folosite să fie bine însuşiteb. folosirea unui număr mare de repetări, cu pauze lungi între elec. stabilirea duratei totale a efortului astfel încât, spre sfârşit, să nu scadă viteza de execuţied. posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortule. nivel de dezvoltare al analizatorilor

17. Printre factorii care condiţionează forţa se numără:a. ritmul optim de alternare a contracţiilor şi relaxărilor grupelor musculare angrenateb. nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice implicate în acţiunec. grosimea muşchiuluid. lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elsticitatea muscularăe. avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate şi de direcţiile în care acţionează grupele musculare

18. Printre formele de manifestare a forţei se numără:a. forţă staticăb. forţă generalăc. forţă pasivăd. forţă de aruncaree. forţă de învingere

19. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării forţei impune respectarea următoarelor cerinţe:

a. executarea exerciţiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de repetareb. numărul de repetări va fi invers proporţional cu încărcătura şi se va stabili în funcţie de particularităţile subiecţilorc. creşterea complexităţii exerciţiilord. pauza dintre repetări se va stabili în funcţie de volumul şi intensitatea efortuluie. se efectuează o explorare şi evaluare prealabilă, pe baza căreia se stabilesc grupele musculare şi se selectează exerciţiile a căror influenţă poate fi precis determinată

104


20. Printre factorii care determină rezistenţa se numără:a. calitatea metabolismului şi a surselor energeticeb. relaţia dintre efort şi pauzăc. frecvenţa şi alternanţa succesiunii impulsurilor neuromotoare, a comenzilord. posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul

21. Printre formele de manifestare a rezistenţei se numără:a. rezistenţă staticăb. rezistenţă anaerobăc. rezistenţă specificăd. rezistenţă la stres

22. Pentru dezvoltarea rezistenţei se recomandă:a. în stabilirea volumului şi intensităţii efortului se respectă particularităţile individualeb. se are în vedere raportul dintre masa musculară activă şi surplusul de ţesut adiposc. se pune accent pe creşterea capacităţii organismului de a consuma oxigend. gradarea treptată a eforturilor

23. Printre factorii care condiţionează îndemânarea se numără:a. timpul însuşirii acţiunii motriceb. gradul de dificultate a coordonării, solicitat de exerciţiile datec. forţa muscularăd. temperatura mediului ambiante. experienţa motrică anterioară şi nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motricef. nivelul de dezvoltare a analizatorilor

24. Pentru dezvoltarea îndemânării se recomandă:a. număr mare de repetări, fără pauze de odihnăb. folosirea Metodei circuitelorc. schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţied. folosirea unor poziţii de plecare, pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuitee. creşterea complexităţii exerciţiilorf. efectuarea exerciţiilor în condiţii variate

105


25. Printre factorii care condiţionează şi determină mobilitatea se numără:

a. structura şi tipul articulaţiilor, ligamentelor şi tendoanelorb. posibilitatea de sincronizare a propriilor acţiuni cu ale altorac. elasticitatea muscularăd. ritmul celor 24 de oree. precizia execuţiei, care are ca efect şi o mare economie de energief. temperatura mediului ambiant

26. Metodologia educării, reeducării, creşterii, menţinerii şi dezvoltării mobilităţii recomandă respectarea următoarelor cerinţe:

a. localizarea precisă a mişcărilorb. limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiulc. executarea mişcărilor cu amplitudine maximă posibilăd. numărul de serii şi cel de repetări se stabileşte în funcţie de particularităţile subiectului şi creşte progresive. folosirea antrenamentului cu intervalef. în pauzele dintre serii se efectuează exerciţii de relaxare

27. Detenta:a. este o calitate motrică purăb. se defineşte ca fiind capacitatea unor grupe musculare de a dezvolta forţa maximă într-un timp cât mai scurtc. se mai numeşte şi forţă explozivă

28. Rezistenţa intră în combinaţie cu celelalte calităţi motrice astfel:

a. cu forţa, pentru a susţine forţa explozivăb. cu viteza, pentru a susţine rezistenţa în regim de forţăc. cu forţa, pentru a susţine forţa de demaraj

29. În legătură cu interdependenţa dintre calităţile motrice şi dintre acestea şi deprinderile motrice, următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a. manifestarea deplină a unei calităţi este determinată de gradul de dezvoltare a celorlalteb. relaţiile dintre calităţile motrice pot avea doar caracter favorabilc. deprinderile motrice nu se pot manifesta în lipsa unor calităţi motrice dezvoltate corespunzătord. calităţile motrice se pot dezvolta corespunzător în lipsa unor deprinderi motrice elementare sau complexe

106


Bibliografie

1. Bompa, T.O., 2001, Dezvoltarea calităţilor biomotrice, CNFPA, Bucureşti

2. Cârstea, Gh., 1999, Educaţie Fizică - fundamente teoretice şi metodice, Casa de editură Petru Maior, Bucureşti

3. Demeter, A., 1981, Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Editura Sport-Turism, Bucureşti

4. Dicţionar enciclopedic de psihologie, 1979, Universitatea din Bucureşti 5. Dragnea, A. & colab., 2000, Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura

Cartea Şcolii, Bucureşti6. Dragnea, A., Bota, A., 1999, Teoria activităţilor motrice, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti7. Epuran, M., 2005, Metodologia cercetării activităţilor corporale, Editura

FEST, Bucuresti8. Epuran, M., 2010, Învăţarea motrică: Aplicaţii în activităţi corporale,

Editura Discobolul, Bucureşti9. Epuran, M., 2010, Învăţarea motrică: Aplicaţii în activităţi corporale,

Editura Discobolul, Bucureşti10. Gheorghe, D., 2008, Teoria antrenamentului sportiv, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti11. Golu, P., 2001, Psihologia învăţării şi dezvoltării, Editura Fundaţiei

Humanitas, Bucureşti12. Hanţiu, I., 2011, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura

Universităţii din Oradea, Oradea13. Hanţiu, I., 2013b, Educaţie fizică şi sport. Teorie şi metodică, Editura

Universităţii din Oradea, Oradea14. Ionescu, M., Chiş, V., 2001, Pedagogie, Editura Presa Universitară

Clujeană, Cluj 15. Ludu, V., 1969, Îndemânarea şi metodica dezvoltării ei, Editura

CNEFS, Bucureşti16. Manno, R., 1996, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, SDP

371 – 374, CCSP, Bucureşti17. Marcu, V., 1995, Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în

Kinetoterapie, Edit. Universităţii Oradea, Oradea18. Matveev, P.L şi Novikov, A., 1980, Teoria şi metodica educaţiei

fizice, Editura Sport-Turism, Bucureşti19. Moţet, D., Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale

exerciţiului fizic în Kinetoterapie (Activităţi motrice), Note de curs, Universitatea din Bacău

20. Popescu-Neveanu, P., 1987, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti

21. Raţă, G., Raţă, B., 2006, Aptitudinile în activitatea motrică, Editura EduSoft, Iaşi

22. Şerbănoiu, S., 2002, Capacităţile coordinative în sportul de performanţă. Editura AFIR, Bucureşti

23. Şiclovan, I., 1972, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti

107


108


Capitolul 5. Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării

Scop

Înţelegerea noţiunilor de bază referitoare la creştere şi dezvoltare şi a modalităţilor prin care acestea pot fi evaluate


După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: Să cunoască diferenţele dintre noţiunea de creştere şi cea de dezvoltare

109

Mârza-Dănilă DoinaMNNRTV Z XCC VF9V M Să cunoască factorii care condiţionează creşterea şi dezvoltarea Să-şi însuşească legile creşterii şi dezvoltării Să-şi însuşească modalităţile de operare cu metodele şi criteriile de apreciere a

creşterii şi dezvoltării Să cunoască deficienţele de creştere şi dezvoltare

5.1. Creşterea şi dezvoltarea: definiţii, factori care o condiţionează, legi ale creşterii şi dezvoltării

DefiniţiiViaţa omului este caracterizată de trei perioade principale:

o Perioada de creştere şi dezvoltare (de evoluţie), caracterizată de acumulări cantitative şi calitative;

o Perioada de maturitate şi reproducere. În această perioadă, organismul nu stagnează, ci involuează treptat, deoarece începând chiar de la naştere anumite componente se degradează şi mor (de exemplu, celulele sistemului nervos);

o Perioada de involuţie, echivalentă vârstei înaintate (vârsta a treia), caracterizată de accelerarea proceselor involutive.

Prin creştere şi dezvoltare se înţelege ″complexul dinamic de procese şi fenomene biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa, de la naştere şi până la maturitate″ (Şerbescu, C., 2011).

Aceste noţiuni, deşi au o bază comună şi apar ca aspecte ale aceleiaşi evoluţii morfo-funcţionale, prin conţinutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creşterea se desfăşoară, mai ales, sub aspect cantitativ, pe baza înmulţirii celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare etc. Şi poate fi urmărită prin măsurători repetate a înălţimii, greutăţii, diametrelor, perimetrelor ş.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă şi procesele de creştere şi funcţionalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferenţierile caracterelor morfologice şi funcţionale ale ţesuturilor, prin perfecţionarea şi adaptarea progresivă a aparatelor şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot unitar. Dacă procesul de creştere poate fi măsurat şi controlat cu uşurinţă, dezvoltarea – ca ansamblu de modificări funcţionale, de îmbunătăţiri calitative, se cercetează şi se apreciază cu mai multă dificultate.

Factorii care condiţionează creşterea şi dezvoltarea organismuluiCreşterea şi dezvoltarea corpului sunt condiţionate de factori endogeni

(interni) şi exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o intensitate sporită în copilărie şi tinereţe.

Factorii interni care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului sunt: ereditatea şi marile funcţiuni organice, coordonate de sistemul nervos şi endocrin.

Ereditatea este o funcţiune fundamentală care asigură transmiterea caracterelor la urmaşi, fiind strâns legată de proprietatea celulelor tinere de a se înmulţi şi regenera. Jocul complicat al legilor eredităţii, fenomenele de dominanţă şi recesivitate, mutaţiile şi alte mecanisme genetice favorizează şi

110


mai mult această variaţie a caracterelor ereditare. Deşi copilul este produsul ereditar al părinţilor, el este o fiinţă diferită de ei, având caractere proprii rezultate din unirea – în proporţii diferite, a celor două patrimonii ereditare. Transmiterea caracterelor ereditare se face prin legi generale imuabile, după un adevărat cod genetic. Ereditatea influenţează atât forma corpului şi structura ţesuturilor, cât şi funcţiile organice, evoluţia şi potenţialitatea genetică a individului. Cercetarea atentă şi metodică a antecedentelor ereditare poate aduce informaţii preţioase pentru stabilirea diagnosticului şi prognosticului unei afecţiuni.

Funcţionarea aparatelor şi sistemelor organice, condiţionează viaţa şi sănătatea fiecărui individ. În ceea ce priveşte creşterea, sarcina principală este îndeplinită de funcţiile metabolice, care antrenează în efortul lor constructiv şi funcţiile digestive, respiratorii şi circulatorii. Dezvoltarea este condiţiona de adaptarea şi perfecţionarea tuturor acestor funcţiuni la necesităţile vieţii biologice şi sociale. Sinergia lor funcţională se schimbă şi se restabileşte în funcţie de sex, în timpul fiecărei perioade de vârstă.

Figura nr. 25. Factorii care condiţionează creşterea şi dezvoltarea (Moţet, D., Mârza, D., 1995)

Rolul coordonator al acestor fenomene variate este îndeplinit de sistemele nervos şi endocrin. O importanţă deosebită se recunoaşte factorilor endocrini care au o mare influenţă asupra creşterii în înălţime şi freutate, asupra dezvoltării aparatului genital şi caracterelor sexuale secundare (pilozitate, voce, sâni etc.), asupra tipului şi gradului de evoluţie somatică şi organică. Analiza rolului pe care îl au hormonii în procesul evolutiv al organismului, ne conduce spre mecanismele superioare de stimulare şi reglare a creşterii şi dezvoltării, aflate sub conducerea sistemului nervos central şi a celui vegetativ; ca atare, se poate afirma că sistemul endocrin declanşează acţiuni pe care le dirijează sistemul neurovegetativ.

Creşterea somatică se desfăşoară pe două direcţii:o creştere somatică globală, realizată prin sporirea masei;o creştere somatică diferenţiată, realizată prin modificarea formei şi

funcţiilor ţesuturilor şi organelor.Creşterea în greutate este precedată şi urmată de o creştere activă în

înălţime. Această alternanţă corespunde activităţii ritmice şi echilibrate a două constelaţii hormonale: una anabolică, dominată de vag, care stimulează creşterea ponderală şi alta catabolică, dominată de acţiunea simpaticului.

Factorii externi care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului se pot clasifica în:

Factorii ereditari

Factorii de mediu extern

Sistemul nervos

Sistemul endocrin

Metabolismul Exerciţiul fizic

111

Mârza-Dănilă Doinao Factori care acţionează asupra evoluţiei intrauterine (topografia

bazinului, durata sarcinii, felul de viaţă, alimentaţia, starea de sănătate, eventualele tratamente medicale - medicamente toxice, iradieri - ale mamei).

o Factori care acţionează în momentul naşterii (prezentaţia fătului la naştere, unele manevre medicale sau chirurgicale etc.).

o Factori are acţionează asupra evoluţiei extrauterine (micro- şi macroclimatul înconjurător - aer, căldură, lumină, umiditate, geoclimatul - aşezarea geografică, natura solului, anotimpurile, condiţiile de mediu social-economic, educaţia etc.).

Creşterea şi dezvoltarea copilului sunt condiţionate şi de alimentaţie, digestie, absorbţie, repartizarea şi fixarea elementelor plastice în celulele corpului, precum şi de utilizarea elementelor plastice în conformitate cu nevoile organismului. La acestea se adaugă valoarea de influenţare a activităţilor motrice care, prin fenomenele de adaptare şi supracompensare, ajung să stimuleze (şi, într-o oarecare măsură să dirijeze) creşterea şi dezvoltarea.

Toate activităţile motrice dezvoltă aparatul locomotor, iar - prin aceasta sunt angajate în activitate respiraţia, circulaţia, schimburile nutritive şi procesele de regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine; exercitarea lor desăvârşeşte structura funcţională a ţesuturilor, stimulează creşterea şi dezvoltarea şi duce la o bună integrare a elementelor care alcătuiesc organismul.

Legile creşterii şi dezvoltăriiAceste legi definesc şi fundamentează procesele de creştere şi

dezvoltare ale organismului uman (figura nr. 26).

Figura nr. 26. Legile creşterii şi dezvoltării (Moţet, D., Mârza, D., 1995)

112


LEGILE

CREŞTERII

ŞI

DEZVOLTĂRII

CORPULUI

Legea creşterii inegale şi asimetrice a

ţesuturilor şi organelor

- De la naştere şi până la maturitate, creşterea ţesuturilor şi organelor este inegală (de exemplu, creierul creşte de patru ori, ficatul de nouă ori, splina de treisprezece ori, inima de douăzeci de ori, intestinul de treizeci de ori); deci, ţesuturile şi organele cresc mai repede sau mai lent, unele se dezvoltă continuu, altele cunosc perioade de stagnare sau chiar de involuţie.

Legea ritmului diferit de creştere şi

dezvoltare

- Cele mai multe elemente somatice urmează ritmul de creştere al taliei şi al greutăţii corpului, doar organele păstrând un ritm propriu de creştere, diferenţiere structurală şi perfecţionare funcţională; astfel, importante variaţii de ritm se înregistrează la creşterea diferitelor părţi ale regiunii corpului (de exemplu, capul creşte de două ori, trunchiul de trei ori, membrele superioare de patru ori, iar cele inferioare de cinci ori).

Legea schimbării proporţiilor şi

raporturilor dintre organism şi părţile

componente

- Efectele celei de-a doua legi se traduc prin schimbări continue ale proporţiilor şi raporturilor dintre părţile constitutive ale corpului şi întreg; de exemplu, la naştere copilul este o fiinţă disproporţionată şi imperfectă în comparaţie cu adultul, disproporţii existând încă din viaţa intrauterină, astfel: la embrion (două luni), înălţimea capului este cât jumătate din cea a întregului corp; intrauterin membrele superioare sunt mai lungi decât cele inferioare, după naştere ele se egalizează, iar la 10 ani, membrele inferioare devin mai lungi.

Legea marilor alternanţe în creştere

şi dezvoltare

- Legea se referă la alternanţa, în timp, între creştere şi dezvoltare, între creşterea în înălţime şi cea în greutate, între bust şi membrele inferioare, între creşterea activă a dimensiunilor corpului şi dezvoltarea organelor ş.a.m.d.

Legea creşterii şi dezvoltării

diferenţiate pe sexe

- La fete, pubertatea începe şi se termină mai devreme decât la băieţi; în această perioadă ele depăşesc (pentru scurt timp) creşterea băieţilor (concomitent cu dezvoltarea sexuală, are loc şi o dezvoltare osoasă, musculară, viscerală şi psihică mai mare).- La băieţi, domină creşterea centurii scapulare, iar la fete, creşterea bazinului şi centurii pelvine.

113


5.2. Metode şi criterii de apreciere a creşterii şi dezvoltării

Metode folosite pentru aprecierea creşterii şi dezvoltăriiExamenul somatoscopic

Aprecierea creşterii şi dezvoltării copiilor şi tinerilor se face prin observarea analitică, statică a aspectelor morfologice ale întregului corp şi a fiecărei părţi separat şi, la nevoie, prin probe dinamice, în cadrul examenului somatoscopic, examen care are următoarele caracteristici:I. Se examinează, mai întâi, caracterele individuale globale, care vor fi orientate spre observarea:

o Înălţimii şi greutăţii, armoniei între întreg şi părţi, atitudinii şi comportamentului motric;

o Aspectelor morfologice ale tegumentelor şi fanerelor, ale ţesuturilor subtegumentare, muşchilor, oaselor, articulaţiilor - la nivelul întregului corp;

o Organelor şi funcţiilor acestora, prin observarea formei şi volumului cavităţilor în care sunt cuprinse şi a manifestărilor motrice exterioare.

II. Se cercetează apoi caracterele morfologice şi funcţionale parţiale, pe regiunile şi segmentele corpului, astfel:

o examinarea părţii anterioare a subiectului, apoi a celei posterioare, apoi din profil, de sus în jos, observând la fiecare regiune şi segment abaterile de la normal în ceea ce priveşte: mărimea, forma, simetria, aspecte patologice (malformaţii, sechele etc.), tulburări funcţionale decelabile pe baza unor manifestări exterioare, proporţionalitatea în raport cu alte regiuni; la fiecare regiune, se observă mai întâi global regiunea respectivă şi, apoi, pe segmente;

III. Examinarea se poate completa cu probe dinamice simple, adresate întregului corp, unor regiuni sau segmente (de genul exerciţiilor corective şi hipercorective) şi cu o serie de investigaţii funcţionale ale principalelor aparate şi sisteme ale organismului.

Examenul antropometricExamenul antropometric completează examenul somatoscopic cu date

care dau informaţii în legătură cu creşterea şi dezvoltarea celor investigaţi, pe baza cărora se pot calcula indicii de proporţionalitate. Aşadar, aceste două modalităţi de examinare se interpătrund, completându-se reciproc şi formând aşa numitul examen somato-antropometric sau antropo-somatoscopic.

Pentru examenul antropometric se folosesc:o cadrul somato-antropometric;o trusa antropometrică, care conţine:

o panglică centimetrică (bandă metrică), pentru măsurarea perimetrelor şi a lungimii segmentelor;

o compase, pentru măsurarea diametrelor (biacromial, bitrohanterian);o taliometru, pentru măsurarea înălţimilor (corp, bust);o cântare, pentru măsurarea greutăţii;o dinamometre, pentru măsurarea forţei;o goniometre, pentru măsurarea mobilităţii;o spirometre, pentru măsurarea capacităţii vitale etc.

114


Rezultatele obţinute prin măsurători se prelucrează statistic şi se compară cu cifrele medii, calculate pe vârste şi sexe, sau cu valorile standard ale creşterii şi dezvoltării, cunoscute din literatura de specialitate, subiecţii putând fi încadraţi în trei categorii:

o sub cifrele medii sau valorile standard - hipo- sau subdezvoltaţi;o în jurul cifrelor medii sau a valorilor standard - normal dezvoltaţi;o peste cifrele medii sau valorile standard - hiper- sai supradezvoltaţi.

După efectuarea măsurătorilor, aprecierea se face atât global, la nivelul întregului corp, cât şi pe fiecare regiune şi segment în parte.

Calcularea indicilor antropometrici şi fiziologiciCompararea, asocierea sau raportarea valorilor obţinute prin aplicarea

examenului antropometric şi funcţional între ele, are ca rezultat stabilirea unor indici antropometrici şi fiziologici, care exprimă o serie de caracteristici complexe ale corpului omenesc, cum ar fi: corpolenţa, robusteţea, proporţionalitatea dintre segmentele corpului. Unii dintre indicii cei mai importanţi pentru aprecierea creşterii şi dezvoltării sunt:

Indicele de corpolenţă-Bouchard sau de nutriţie - Quetelet, se calculează împărţind greutatea (în kg. sau în g.), la talie (în dcm. sau cm.) (G/T)

La adulţi, pentru o corpolenţă medie sau o stare bună de nutriţie, fiecărui centimetru din înălţimea corpului trebuie să-i corespundă 400 g. greutate corporală (bărbaţi) şi 390 g. (femei); valoarea indicelui se interpretează astfel:

o peste 500 -> corpolenţă crescută;o între450-500-> tendinţă de îngrăşare;o între 390/400-450 -> zonă normalăo între 300-390/400 -> corpolenţă scăzută;o sub 300 -> nutriţie nesatisfăcătoare.

Indicele pulmonar (de rezistenţă)-Demeny, reprezintă raportul între capacitatea vitală (în cm.3) şi greutatea corporală (în kg.) (CV/G) şi dă indicaţii despre măsura în care, la o anumită greutate corporală capacitatea vitală este corespunzătoare; valoarea indicelui se interpretează astfel:

o peste 60 -> foarte bun;o între 60-55 -> bun;o între 55-50 -> mediu;o sub 50 -> slab.

Indicele toracic-Erissmann se calculează scăzând din perimetrul toracic mediu, jumătate din înălţimea taliei (Ptm - T/2); acest indice dă indicaţii privind gradul de dezvoltare a toracelui şi proporţia între lungimea şi grosimea trunchiului, valoarea sa medie fiind de aproximativ 5,8 cm. la bărbaţii adulţi şi de 3,5 cm. la femei. Abaterile în plus de la aceste valori reprezintă un torace supradezvoltat, iasr abaterilem în minus reprezintă un torace subdezvoltat.

Indicele de proporţionalitate-Adrian Ionescu rezultă din scăderea jumătăţii taliei din înălţimea bustului (B - T/2) şi dă indicaţii despre proporţionalitatea dintre trunchi şi lungimea membrelor inferioare; la bărbatul adult valoarea medie a indicelui este de 5-6 cm., iar la femei de 3-4 cm.

Indicele de proporţionalitate prezintă variaţii în funcţie de vârstă, astfel:o la trei ani: - aprox. 9 cm., la băieţi;

- aprox. 8 cm., la fete;o la pubertate: - aprox. 3 cm., la băieţi;

- aprox. 4 cm., la fete;o în jur de 19 ani: - aprox. 4 cm., la băieţi;

115

Mârza-Dănilă Doina- aprox. 6 cm., la fete;

Acest indice este mult folosit în pediatrie, pentru cercetarea creşterii normale şi depistarea cazurilor patologice, iar în ortopedie şi în controlul medical al sportivilor, pentru aprecierea proporţionalităţii corpului.

Criterii de apreciere a creşterii şi dezvoltării

Aprecierea creşterii globale a corpuluiÎn lucrările de specialitate, creşterea globală este reprezentată prin indicii

de înălţime şi greutate.Înălţimea este influenţată mai mult de ereditate şi mai puţin de factorii

de mediu, de aceea ea reprezintă un factor mai stabil decât greutatea şi variază în limite mai restrânse (nu scade decât în cazuri foarte rare).

Înălţimea corpului sau talia este considerată unul dintre principalii indicatori ai creşterii somatice. Valorile taliei se pot împărţi în trei grupe: mijlocii, mari şi mici, la care se pot adăuga grupele extreme, foarte mari şi foarte mici.

Greutatea este un indice foarte labil, care depinde mai puţin de factorii genetici şi mai mult de influenţele mediului extern (alimentaţie) şi intern (metabilism), fiind deci un indice sensibil şi semnificativ pentru funcţia metabolică şi capacitatea organismului de a fixa sau pierde rezervele nutritive. Evoluţia greutăţii variază în limite mai largi decât a taliei; ea poate să rămână staţionară, să crească sau să scadă. Raportate la vârsta cronologică, valorile greutăţii pot fi medii, mici sau mari, foarte mari şi foarte mici.

În viaţa intrauterină, greutatea şi înălţimea corpului cresc intens şi progresiv, depinzând în special de starea de nutriţie a mamei. După naştere, corpul creşte într-un ritm din ce în ce mai lent, însă cu variaţii individuale din ce în ce mai mari.

Prin raportarea greutăţii la talie se pot face aprecieri cu privire la gradul de corpolenţă şi armonie în dezvoltarea somatică.

La greutate mai pot fi raportate şi alte date morfologice şi funcţionale, ca de exemplu, capacitatea vitală şi forţa musculară, aceste raportări ajutând la aprecierea robusteţii şi vigorii corpului.

S-au făcut numeroase cercetări asupra creşterii copiilor şi tinerilor, în urma cărora s-a ajuns la următoarele concluzii (Marcu, V., Dan, M., 2010):

o ″ritmul şi viteza creşterii în înălţime şi greutate, ca şi succesiunea perioadelor mai active sau mai lente, nu corespund la cele două sexe:

o fetele au o creştere mai accelerată în perioada prepubertară şi pubertară, când îi depăşesc pe băieţi, pentru scurt timp, atât în înălţime cât şi în greutate, după care creşterea încetineşte, oprindu-se înaintea celei a băieţilor;

o la băieţi, pubertatea se desfăşoară mai târziu şi mai încet, dar pentru o durată mai lungă de timp, fapt care permite creşterea în continuare în înălţime şi greutate; după 15 ani, băieţii ajung fetele din urmă şi le depăşesc, talia şi greutatea continând să crească până la 25-26 de ani.

116


o în desfăşurarea procesului de creştere în înălţime şi greutate, apar perioade de încetinire sau staganare (paliere sau platouri), distribuite neuniform de-a lungul perioadei de evoluţie″.

Aprecierea creşterii segmentare a corpuluiCreşterea globală a înălţimii şi greutăţii corpului este rezultatul creşterii

segmentelor care îl compun: cap, gât, trunchi, membre superioare şi membre inferioare.

Ritmul inegal al creşterii acestor segmente determină schimbări continue în proporţiile corpului. Cele mai spectaculoase faze ale evoluţiei au loc în viaţa intrauterină şi în primii ani de după naştere. A doua perioadă de mari schimbări este pubertatea, în timpul căreia se produce maturizarea sexuală.

În studiul creşterii segmentare, se cercetează mai întâi capul şi gâtul, apoi trunchiul şi membrelor superioare şi la sfârşit membrele inferioare.

Capul, în viaţa intrauterină, reprezintă jumătate din lungimea corpului (spre sfârşitul lunii a II-a). În lunile următoare, restul corpului începe să crească repede. La sfârşitul lunii a V-a, capul constituie a treia parte, iar la naştere, a patra parte din corp. La 2 ani, capul reprezintă 1/5, la 6 ani 1/6, la 12 ani 1/7 şi la sfârşitul creşterii 1/8 din înălţime. Înălţimea capului creşte, după naştere, de aproape două ori; circumferinţa craniului se măreşte în raport cu vârsta: în primul an de viaţă ea este cu 1-3 cm. mai mare decât perimetrul toracic, devine egală între 1-2 ani, iar mai târziu, valoarea perimetrului toracic depăşeşte cu mult valoarea circumferinţei capului.

Creşterea gâtului este lentă în primii 6 ani şi mai rapidă spre pubertate. Variaţiile în lungime şi grosime sunt determinate, în general, de factorii constituţionali şi de starea de nutriţie a organismului.

Trunchiul creşte foarte mult în viaţa intrauterină, ajungând să reprezinte 32-35% din înălţimea corpului; până la 13 ani, creşterea este lentă, devenind apoi din ce în ce mai intensă până la maturitate. Trunchiul creşte în înălţime aproape de 3 ori. Lăţimea trunchiului (apreciată la nivelul umerilor şi bazinului) este relativ mare în viaţa intrauterină şi continuă să crească în primii 6 ani. Înainte de pubertate, creşterea este mai lentă, după care continuă progresiv, până la maturitate. Diametrul biacromial se dublează la 6 ani şi se triplează la maturitate.

Spatele se dezvoltă în raport cu creşterea în lungime şi înălţime a trunchiului:

o în uter, copilul stă ghemuit, iar spatele prezintă o curbură totală cu convexitatea îndreptată posterior;

o după naştere, curbura se îndreaptă şi în primele luni spatele devine plan; o în primele 3 luni, coloana vertebrală capătă o curbură cervicală cu

convexitatea îndreptată anterior (datorită ridicării capului);o în următoarele luni, apare o curbură dorso-lombară cu convexitatea

îndreptată posterior (datorită trecerii la poziţia aşezat);o după 9 luni, apare şi curbura lombară cu convexitatea îndreptată anterior

(datorită începerii mersului).Toracele se dezvoltă foarte mult în viaţa intrauterină. După naştere, în

primele luni, toracele creşte mai rapid decât restul corpului. Perioada 5-17 ani la fete şi 6-18 ani la băieţi, denumită şi perioada toracelui îngust, reprezintă o fază de evoluţie deficitară a dimensiunilor toracelui şi a funcţiei respiratorii. Creşterea perimetrului toracic se consideră terminată în jurul vârstei de 20 de ani.

117

Mârza-Dănilă DoinaBazinul este, la naştere, foarte mic, diametrul său antero-posterior fiind

mai mare decât cel transversal. Când copilul se ridică în picioare şi merge, bazinul se lărgeşte şi se înclină înainte şi în jos. Diametrele bazinului se dublează la 6 ani faţă de naştere şi se triplează la maturitate.

Membrele superioare pot fi urmărite în creşterea lor fie global, fie pe segmentele care le compun. Dimensiunile lor pot fi raportate la cele ale membrelor inferioare, ale trunchiului sau ale corpului întreg. În viaţa intrauterină membrele superioare sunt mai lungi decât cele inferioare, dar înainte de naştere devin sensibil egale. Lungimea lor se dublează la 4 ani şi se triplează la 12 ani, faţă de momentul naşterii. Creşterea lor în lungime se opreşte la 18 ani la fete şi la 25 ani la băieţi. La naştere, membrele superioare sunt egale în lungime cu trunchiul, pe care îl depăşesc la 2 ani, cu 114-116% şi la 6 ani cu 123-124%.

Membrele inferioare cresc şi se dezvoltă mai mult decât cele superioare, atât în grosime, cât şi în lungime, mai ales după naştere. În viaţa intrauterină, membrele inferioare cresc destul de încet, la naştere ele reprezentând 40% din lungimea corpului întreg şi 96% din lungimea trunchiului. Lungimea membrelor inferioare se dublează până la 3 ani, se triplează la 6 ani, creşte de 4 ori la 12 ani şi de 5 ori la vârstă adultă.

Aprecierea creşterii şi dezvoltării elementelor somatice, a aparatelor şi sistemelor organiceCreşterea şi dezvoltarea elementelor somaticea. Pielea şi ţesuturile subcutanate

După Lassabliere (citat de Marcu, V. şi Dan, M., 2010), ″pielea măsoară la noul-născut circa 2300 cm.2 şi creşte în primul an până la 4550 cm.2. La adult, pielea are o întindere de circa 15000 cm.2 la bărbat şi de 11500 cm.2 la femeie″.

Pielea noului-născut este fină, subţire şi de culoare roz. Glandele sebacee, bine dezvoltate, secretă abundent. Glandele sudoripare sunt rare şi puţin dezvoltate. Aspectul pielii se schimbă cu vârsta şi sexul: se modifică grosimea, elasticitatea, culoarea, pigmentaţia. Dispoziţia stratului grăsos subcutanat este asemănătoare la ambele sexe până la 7 ani, dar în preajma pubertăţii încep să apară diferenţieri.

Pielea capului noului născut este acoperită cu păr subţire şi rar, care va creşte şi se va diferenţia ca formă, grosime, culoare şi ondulaţie, în funcţie de sex, încă din primii ani.

În preajma pubertăţii apare părul axilar şi pubian, creşte cantitatea de pigment, se accentuează secreţia seboreică şi apare acneea juvenilă.

Unghiile, scurte şi subţiri la noul născut, se alungesc şi se îngroaşă în anii următori. După pubertate, pielea, părul şi ţesuturile subcutanate, capătă caractere juvenile, feminine sau masculine.

Deşi greutatea corpului creşte de peste 20 de ori de la naştere până la viaţa adultă, ţesutul adipos creşte de numai 4 ori.b. Muşchii scheletici

Creşterea şi dezvoltarea lor începe încă din viaţa intrauterină şi se termină după vârsta de 40 de ani. La naştere, musculatura reprezintă aproximativ 23% din întreaga greutate a corpului, la 9 ani ajunge la aproximativ 27%, la 15-16 ani la aproximativ 33%, la 17-18 ani la aproximativ 45%.

118


Modificările de ordin cantitativ ale muşchilor, se însoţesc şi de modificări în compoziţia lor chimică; astfel, în timp ce muşchii noului născut conţin multă apă şi puţine substanţe solide, procentul de substanţe proteice şi de săruri minerale creşte odată cu vârsta.

Proprietăţile fiziologice ale muşchilor (excitabilitate, conductibilitate, contractilitate, tonicitate) cresc progresiv cu vârsta şi gradul de antrenament. Elasticitatea scade progresiv, masa şi forţa musculară cresc progresiv cu vârsta, diferenţiat pe sexe.c. Oasele

Formarea oaselor începe din primele luni de viaţă intrauterină şi durează până la vârsta adultă. Creşterea în lungime se face pe seama cartilajelor diafizo-epifizare, iar creşterea în grosime, pe seama periostului.

În prima copilărie, oasele conţin o mare cantitate de apă şi foarte puţine săruri minerale. Ţesutul osos are, la această vârstă, o structură fibrilară, bogat vascularizată. În copilăria medie, structura fibrilară a oaselor este înlocuită cu o structură lamelară, procentul de apă scade, crescând în schimb sărurile minerale. La această vârstă, procesul de osificare esate foarte avansat, dar nu complet: oasele lungi prezintă zone de creştere care se menţin până la sfârşitul creşterii generale.

Evoluţia osificării scheletului, constituie un indice foarte preţios pentru stabilirea vârstei fiziologice a copilului sau tânărului.d. Articulaţiile

Articulaţiile încep să se formeze încă din viaţa intrauterină. Mişcările pe care le face fătul în uter, reuşesc în foarte mică măsură să dezvolte sistemul articular; numai funcţiile motoare (de sprijin, de mişcare), de după naştere, reuşesc să stimuleze dezvoltarea articulaţiilor.

În copilărie, caracterul funcţional dominant al articulaţiilor este mobilitatea: la pubertate, cresc extremităţile articulare ale oaselor şi se întăresc mijloacele de contenţie; după pubertate, creşte stabilitatea articulară şi se delimitează sensul şi amplitudinea definitivă a mişcării.

Creşterea şi dezvoltarea aparatelor şi sistemelor organicea. Aparatul respirator

În viaţa intrauterină, sângele matern asigură oxigenul necesar existenţei şi creşterii germenului şi apoi fătului. La naştere, prin secţionarea cordonului ombilical, aportul de sânge se întrerupe şi în organismul copilului se acumulează bioxid de carbon, care excită centrii nervoşi respiratori şi declanşează mecanismul primei respiraţii proprii.

Înainte de naştere, plămânii sunt strânşi în partea superioară şi posterioară a toracelui; după primele respiraţii, ei încep să se lărgească şi să coboare în jos şi înainte.

În primul an de viaţă, plămânii cresc intens, mărindu-şi volumul de aproape 4 ori. Creşterea lor devine din ce în ce mai lentă, până la pubertate, după care se accelerează din nou, treptat, până la maturitate.

Cantitatea de aer ce se vehiculează prin plămânii copiilor este redusă, deoarece alveolele sunt încă mici şi, pentru a compensa acest neajuns, ritmul respirator, la această vârstă, este crescut. Treptat, frecvenţa respiratorie scade şi volumul respirator creşte, ajungând la adult de 16-18 respiraţii pe minut şi respectiv 400-500 cm.3 de aer. Capacitatea vitală creşte progresiv, ajungând la adult la 4000-5000 cm.3.b. Aparatul circulator

119

Mârza-Dănilă DoinaAparatul circulator începe să se dezvolte încă din primele luni de viaţă

intrauterină.De la naştere până la 20 de ani, cordul creşte în greutate de 12 ori

(creşteri apreciabile în primii doi ani de viaţă şi la pubertate). Volumul inimii creşte progresiv, ajungând la adult de 250-300 cm.3. Frecvenţa cardiacă este mai mare la copii şi scade cu vârsta. La pubertate, se constată o uşoară accelerare a contracţiilor cardiace. Tensiunea arterială este foarte scăzută la copiii mici, dar creşte progresiv cu vârsta.

Sistemul limfatic este foarte dezvoltat la copii: vasele sunt mai largi, circulaţia limfei este mai activă, iar ganglionii mai voluminoşi decât la adulţi. Sistemul limfatic începe să scadă mai ales după pubertate.c. Aparatul digestiv

Dezvoltarea şi perfecţionarea acestui aparat se face pe etape. La naştere, aparatul digestiv nu poate digera decât laptele. Către sfârşitul primei perioade, odată cu apariţia primei dentiţii, poate digera şi alte alimente şi abia după desăvârşirea celei de-a doua dentiţii, organele de digestie sunt capabile să facă faţă unei alimentaţii apropiate de cea a adultului. Segmentele tubului digestiv se adaptează treptat la necesităţile funcţionale.d. Aparatul uro-genital

Rinichii noilor născuţi şi ai copiilor mici sunt relativ grei şi funcţionează mai intens decât ai adulţilor. Vezica urinară este mică şi situată în abdomen, la noul născut, deoarece bazinul este încă neîncăpător; pe măsură ce acesta îşi măreşte volumul, ea coboară în bazin.

Organele sexuale feminine şi masculine încep să se dezvolte în perioada prepubertară şi dezvoltarea lor se termină odată cu creşterea. La băieţi, după pubertate, se începe în testicole spermatogeneza şi secreţia hormonilor masculini. Pubertatea se manifestă la fete prin apariţia menstruaţiei şi secreţia hormonilor feminini.e. Sistemul endocrin

În cadrul sistemului endocrin se disting 4 cicluri funcţionale: metabolic, de creştere şi dezvoltare, de diferenţiere sexuală, de coordonare şi echilibru.

o În cadrul ciclului metabolic acţionează tiroida şi paratiroidele, suprarenalele şi pancreasul.

o Hormonii glandelor cu secreţie internă influenţează direct sau indirect procesele de creştere şi dezvoltare somatică, organică şi psihică.

o Glandele care contribuie la diferenţierile sexuale au fie acţiune inhibitoare (în prima perioadă de creştere), fie una stimulatoare (în timpul şi după pubertate).

o Din categoria glandelor cu caracter coordonator şi de echilibrare funcţională, fac parte glandele endocrine tipice, glandele mixte şi formaţiile glandelor cu rol neurovegetativ, din tot organismul.Cele mai multe dintre glande, apar încă din viaţa intrauterină; evoluţia lor

este condiţionată de rolul pe care îl au de îndeplinit în diferite perioade de viaţă.f. Sistemul nervos

Se dezvoltă încă din faza embrionară a vieţii intrauterine, începând cu măduva spinării, bulbul şi formaţiunile nervoase subcorticale. Scoarţa cerebrală se găseşte incomplet dezvoltată la naştere, cu neuronii centrali nediferenţiaţi, cu fibrele nervoase incomplet mielinizate şi cu puţine ramificaţii dendritice. Procesele de diferenţiere a celulelor nervoase, de mielinizare a fibrelor şi de

120


înmulţire a ramificaţiilor se desfăşoară intens până la 3 ani şi se desăvârşesc până la 8 ani.g. Organele de simţ

Organul vizual este la naştere complet dezvoltat, dar copilul nu vede; după câteva zile încep să apară primele semne care arată că organul vederii a început să funcţioneze. Treptat, funcţionalitatea organului vizual îşi măreşte aria de cuprindere, se coordonează.

Organul auzului este destul de bine dezvoltat la naştere, dar copilul nu aude; după câteva zile încep să apară primele semne care atestă faptul că organul auzului începe să funcţioneze. În timp, se perfecţionează treptat, până la vârsta de 12 ani. Dezvoltarea limbajului corect depinde, în mare măsură, de dezvoltarea auzului.

Mirosul se dezvoltă destul de târziu, abia după primul an de viaţă.Gustul se dezvoltă mult mai devreme ca celelalte simţuri (apar reacţii

încă din primele zile).Simţul tactil, fiind legat de instinctul suptului, se dezvoltă foarte timpuriu,

mai ales la nivelul gurii, buzelor, limbii şi, în general, a mucoasei bucale. În restul corpului, progresează odată cu simţul văzului şi auzului. Acest simţ se dezvoltă mai devreme la membrele superioare decât la membrele inferioare.

Simţul termic este bine dezvoltat la naştere.Se constată că organele de simţ nu se dezvoltă izolat sau independent

unele de altele. Asociindu-se, ele se întăresc reciproc, se stimulează şi se perfecţionează. Aceste asocieri duc la îmbogăţirea cunoaşterii şi la declanşarea unor diverse procese psihice.

Aprecierea creşterii şi dezvoltării corpului pe vârste şi sexeCreşterea şi dezvoltarea copilului se desfăşoară în două etape distincte:

prenatală şi postnatală.Viaţa intrauterină începe în momentul în care celula primară, ovulul

fecundat, se fixează în mucoasa intrauterină unde, găsind condiţii favorabile, creşte şi se înmulţeşte. În timpul vieţii intrauterine au loc cele mai intense şi mai rapide procese de creştere şi dezvoltare din întreaga viaţă a omului (în acest timp se succed: 28 de generaţii de celule, 15 dintre ele evoluând în primele 8 zile; în primele 15 zile germenul creşte de 50 de ori în dimensiunile liniare şi de 125.000 ori în volum; de la circa un gram cât cântăreşte la 2 săptămâni, corpul ajunge la aproximativ 3 kg. la naştere; se admite că greutatea noului-născut este de 500 milioane ori mai mare decât a celulei primare.

Viaţa extrauterină a fost împărţită schematic în trei etape:prima etapă, a evoluţiei, corespunzătoare vârstei de creştere şi dezvoltare;a doua etapă, vârsta maturităţii;a treia etapă, involutivă, corespunzătoare vârstei înaintate.

Pentru noi, cea mai importantă este prima etapă care, la rândul ei, se împarte în trei perioade:

o copilăriao adolescenţao tinereţea

Vârsta copilărieiCopilăria se împarte în trei părţi: copilăria mică, mijlocie şi mare.

121

Mârza-Dănilă Doinaa. Copilăria mică sau prima copilărie, se împarte în: - perioada de nou-născut

- perioada de sugar- perioada de copil mic

Noul născut este considerat copilul în primele patru săptămâni de viaţă. Viaţa noului născut este dominată de procesele vegetative.

În primele zile se produc modificări importante ale aparatelor cardio-vascular şi respirator. La sfârşitul primelor patru săptămâni, la greutatea de la naştere se adaugă un spor de 450-600g., iar la lungime 3-4 cm.; perimetrul craniului se măreşte cu 1,5-2 cm., iar al toracelui cu aprox. 3 cm.

În activitatea nervoasă a noului născut, predomină reflexele necondiţionate, ereditare, de hrană (mecanismul suptului, înghiţirii) şi de apărare (mişcările de tresărire a corpului, clipitul, agăţarea cu degetele). La mişcările instinctive, se adaugă mişcările organelor (bătăile cordului - din primele luni ale vieţii intrauterine; evacuarea excreţiilor - de la naştere), mişcările reflexe (reacţii necoordonate şi nediferenţiate produse de excitaţii puternice interne sau externe) şi cele expresive (plânsul, zâmbetul, agitaţia caracteristică stărilor de plăcere sau neplăcere). Reacţiile de adaptare se întregesc prin manifestări neuromotoare (copilul începe să se mişte limitat din luna a IV-a - a V-a a vieţii intrauterine, după naştere aceste mişcări devenind libere şi crescând astfel în amplitudine, frecvenţă şi viteză de execuţie, dar rămânând tot necoordonate).

Sugar este socotit copilul în primul său an de viaţă.În această perioadă, creşterea şi dezvoltarea corpului se desfăşoară într-

un ritm care scade treptat, dar care rămâne totuşi cel mai rapid din întreaga perioadă de viaţă extrauterină. Copilului i se dezvoltă în primele luni capacitatea senzorială şi în ultimele luni cea neuromotorie. În această perioadă învaţă să-şi ridice capul, să-l ţină ridicat, să-l mişte, să se întoarcă de pe spate pe abdomen şi invers, să se ridice în poziţia şezând, să se târască şi, mai târziu, să se ridice în picioare şi să meargă.

Gesturile instinctive din primele luni se transformă în mişcări intenţionale şi acestea, la rândul lor, după 6-9 luni devin mişcări voluntare.

Simţul echilibrului şi al coordonării mişcării se câştigă treptat, pe baza experienţei repetate.

Copilul mic (1-3 ani) creşte mai încet decât sugarul, din punct de vedere somatic, dar se dezvoltă intens organic şi psihic. Îşi dezvoltă o serie de abilităţi manuale, precum şi atenţia, imaginaţia şi capacitatea de a imita. Deplasându-se în spaţiu îşi lărgeşte relaţiile cu mediul, îşi însuşeşte cunoştinţe noi şi învaţă să îndeplinească unele acţiuni voluntare.

Se produc schimbări caracteristice pe sexe, astfel: la naştere, indicii somatici arată valori apropiate la cele două sexe (corpolenţă, robusteţe); la 3 ani, la fete, raportul dintre talie şi greutate este cu puţin mai mare, trunchiul este mai scurt, perimetrul toracic şi lăţimea umerilor sunt mai mici.b. Copilăria mijlocie (3-6/7 ani)

În această perioadă corpul copilului continuă să crească în înălţime şi greutate, realizând valori medii aproape egale la ambele sexe. În timp ce talia creşte cu valori medii anuale din ce în ce mai mici, greutatea creşte cu valori din ce în ce mai mari. Valoarea creşterii capului, trunchiului şi perimetrului toracic se reduce în fiecare an, în schimb, valorile creşterii membrelor se măresc. Lăţimea bazinului rămâne în continuare mai mică decât lăţimea umerilor.

122


Funcţiunile organice se îmbogăţesc, iar indicii fiziologici arată o capacitate de adaptare din ce în ce mai bună.

Dezvoltarea psihică face progrese mari. Diferenţele dintre sexe sunt foarte mici în ceea ce priveşte asimilarea de cunoştinţe, gândirea, emotivitatea şi chiar voinţa, dar apar deosebiri accentuate în ceea ce priveşte comportamentul şi unele deprinderi motrice.

Bilanţul creşterii globale arată diferenţe foarte mici între cele două sexe.c. Copilăria mare, începe la 6/7 ani şi se încheie la 10/11 ani.

Creşterea corpului urmează ritmul încetinit din perioada precedentă, valorile medii anuale şi media celor patru ani rămânând foarte apropiate la ambele sexe. Spre sfârşitul acestei perioade apar primele modificări în sistemul endocrin şi nervos, care preced procesele pubertare. Dezvoltarea scoarţei cerebrale şi perfecţionarea funcţiilor psihice, favorizează activitatea şcolară.

Încă de la această vârstă, fetele au o tendinţă de accelerare a creşterii taliei, raportul dintre bust şi membrele inferioare şi dintre perimetrul toracic şi trunchi având aceeaşi tendinţă.Vârsta adolescenţei

Adolescenţa începe în perioada prepubertară, se manifestă din plin în perioada pubertară şi continuă în perioada postpubertară. Durata şi ritmul schimbărilor ce caracterizează perioada adolescenţei variază destul de mult la cele două sexe; evoluţia este mai scurtă şi ritmul mai accelerat la fete decât la băieţi.a. Perioada prepubertară începe, la ambele sexe, în jurul vârstei de 10/11 ani şi durează, la fete în medie doi ani, până la 12/13 ani, iar la băieţi patru ani, până la 14/15 ani.

La ambele sexe, prepubertatea se caracterizează printr-o creştere rapidă în înălţime, însă fără o creştere corespunzătoare în greutate. Oasele lungi şi subţiri, musculatura insuficientă şi articulaţiile prea mobile, favorizează producerea atitudinilor deficiente ale corpului şi oboseala prematură la efortul fizic. Astfel de discordanţe se mai observă şi la creşterea în lungime a segmentelor şi la creşterea în greutate a organelor, fapt care explică nu numai schimbarea proporţiilor corpului, ci şi dezechilibrul dintre creşterea somatică şi dezvoltarea organică. Aceste discordanţe se însoţesc de tulburări funcţionale şi psihice, care se încadrează, de regulă, în aşa numitele "crize pubertale".

Fenomenul cel mai remarcabil ce se produce în această perioadă este accelerarea creşterii în înălţime şi greutate, a cărei intensitate este mai mare la fete decât la băieţi. Această accelerare începe la 11 ani şi durează, pentru înălţime, până la 13 ani şi pentru greutate, până la 14 ani. Este unicul moment din evoluţia omului, când cele mai reprezentative valori somatice sunt mai mari la fete decât la băieţi şi când curba creşterii taliei şi greutăţii fetelor depăşeşte, pentru 3-4 ani, curba băieţilor. Depăşirea băieţilor de către fete, nu se limitează la valorile staturale şi ponderale. În perioada prepubertară, la fete se observă o tendinţă de dezvoltare a întregului organism şi de accentuare a diferenţelor faţă de băieţi.

Preubertatea la fete se anunţă prin modificări ale caracteristicilor sexuale şi, în special, prin creşterea sânilor, prin apariţia treptată a părului pubian (care precede cu circa 9 luni apariţia primei menstruaţii) şi axilar. Caracterele sexuale secundare apar mai târziu la băieţi, mai lent şi mai discret decât la fete.b. Perioada pubertară ocupă un interval de timp cuprins între 12/13 şi 15/16 ani la fete şi între 14/15 şi 17/18 ani la băieţi. Poate fi însă mai lungă sau mai

123

Mârza-Dănilă Doinascurtă, după durata proceselor şi fenomenelor complexe, care transformă copilul în adolescent.

Accentuând importanţa dezvoltării organelor sexuale, se foloseşte ca prim punct de plecare al pubertăţii, apariţia menstruaţiei la fete şi a secreţiei spermatice la băieţi.

Unele ţesuturi şi organe cresc şi se dezvoltă mai intens, altele îşi încetinesc ritmul, iar altele, devenind inutile, îşi încetează activitatea şi involuează.

În creşterea somatică se produc în continuare modificări care acentuează diferenţele dintre fete şi băieţi. Creşterea în înălţime încetineşte progresiv la fete, în timp ce la băieţi se produce o accelerare care restabileşte raporturile dinaintea fazei prepubertare. Creşterea în greutate continuă să fie intensă până după pubertate, mai ales la fete.

La pubertate se schimbă ritmul creşterii segmentare şi se stabilesc definitiv proporţiile corpului.

Se realizează la ambele sexe o convergenţă şi o reliefare a caracterelor fizice şi organice. După creşterea accelerată în înălţime urmează, pe baza legii alternanţelor, o intensificare a creşterii organelor şi o dezvoltare a funcţiilor respective. Sistemul nervos se dezvoltă în continuare, ajungând la punctul culminant al evoluţiei sale, se echilibrează.c. Perioada postpubertară. După ce în perioada pubertară s-a reglat ciclul menstrual la fete şi s-au dezvoltat organele genitale la băieţi, urmează un stadiu de consolidare morfologică şi funcţională, care durează unul sau doi ani. În acest timp, curbele creşterii în înălţime ale celor două sexe se despart, indicând pentru fete un nivel constant al valorilor taliei, iar pentru băieţi o creştere lentă a acestora. Curbele creşterii greutăţii, continuă să urce la ambele sexe, indicând o împlinire a corpului prin creşterea mai mult în grosime a oaselor, prin dezvoltarea ţesutului conjunctiv, grăsos, muscular. Prin creşterea diametrelor şi perimetrelor, corpul se apropie de dimensiunile omului tânăr. Proporţiile dintre segmente se fixează şi rămân definitive. Organele ajung la dimensiuni normale, iar funcţiile lor se încadrează în sinergia globală a organismului. Sistemul nervos, ajuns la un nivel corespunzător de dezvoltare, controlează şi reglează acest complex funcţional.Vârsta tinereţii

Este etapa de încheiere a creşterii şi dezvoltării generale a corpului, precum şi a pregătirii pentru viaţa adultă. Corpul pierde caracteristicile adolescentului, fetele îmbracă morfologia feminină, iar băieţii pe cea masculină. Are loc maturizarea sexuală, la tinere se diferenţiază formele graţioase ale corpului, trăsăturile fine şi vocea caracteristică, iar la tineri se diferenţiază creşterea bărbii şi mustăţilor, vocea groasă, robusteţea bărbătească.

Viaţa psihică a tineretului este dominată de preocupări superioare intelectuale şi morale, de interese afective puternice şi de necesitatea pregătirii pentru viaţă.

5.3. Deficienţele de creştere şi dezvoltare

Generalităţi″Prin deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare se înţeleg abaterile

de la normal ale creşterii somatice şi dezvoltării organice şi psihice, în perioadele de evoluţie″ (Şerbescu, C., 2011).124


Deficienţele în creşterea înălţimii şi greutăţii corpului sunt abateri de la normal care se pot constata comparând între ei copiii, adolescenţii şi tinerii de aceeaşi vârstă şi sex. Se consideră normală înălţimea şi greutatea care se încadrează între cifrele medii stabilite pe vârste şi sexe. Pe cei care prezintă valori ale înălţimii mai mari decât media îi numim suprastaturali, pe cei cu valori mai mici substaturali; pe cei cu valori mai mari ale greutăţii îi numim supraponderali, pe cei cu valori mai mici subponderali. Asociind aceste două componente, înălţimea şi greutatea, în noţiunea de constituţie somatică, putem vorbi de valori somatice medii la normosomi (eurisomi), de valori scăzute la hiposomi şi crescute la hipersomi. Valorile extreme se încadrează în noţiunile de nanosomi (pitici) şi giganţi (uriaşi).

Deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpuluiHiposomia este o deficienţă uşoară atunci când creşterea corpului se

face proporţional, când funcţiile organice se desfăşoară normal şi când valorile înălţimii şi greutăţii rămân mai mici din cauza întârzierii creşterii.

Nanosomii sau piticii sunt deficienţi nu numai prin talie foarte mică şi greutate scăzută, ci mai ales prin caracterele morfologice şi funcţionale care însoţesc această creştere insuficientă. În această categorie sunt incluse:

o Subnanismul, poate fi de origine organică (hepatică, intestinală, renală, respiratorie etc. Formele mai uşoare de întârziere a creşterii în înălţime se produc datorită carenţelor alimentare.

o Nanismul primar este o deficienţă congenitală sporadică sau familială; proporţiile corpului rămân normale şi pubertatea se produce la timp.

o Nanismul hipoplazic este atribuit unor influenţe nefavorabile în viaţa intrauterină sau după naştere; proporţiile corpului rămân normale, prezintă deseori tulburări ale aparatelor respirator, cardio-vascular şi digestiv.

o Nanismul secundar este atribuit unor cauze care influenţează organismul în creştere la un moment dat. Copilul se naşte şi evoluează normal până la aprox. 4 ani, după care datorită unor boli, sau fără o cauză cunoscută, ritmul creşterii şi dezvoltării încetineşte brusc ("piticii infantili"). Proporţiile corpului nu mai corespund vârstei, iar dezvoltarea organică şi psihică rămân infantile.

o Nanismul total este provocat de oprirea creşterii şi dezvoltării întregului corp, însoţită de o stare de debilitate accentuată şi de scăderea vitalităţii. Este o formă rară de deficienţă a creşterii staturale.

o Nanismul distrofic este provocat de tulburări grave ale aparatului digestiv sau de alte boli debilitante (rahitismul stă de multe ori la baza acestor deficienţe).

o Nanismul prin distrofie osoasă este provocat de o întârziere în creşterea scheletului, datorită încetinirii procesului osteogen, din cauza unor condrodistrofii sau disostoze.

o Nanismul endocrin este reprezentat prin formele tireogene, hipofizare şi timice (nanism tireogen, hipofizar, timic).

o Nanismul mongoloizilor (maladia Langdon-Down), se datorează unei aberaţii cromozomiale a celulei germinale, care ar putea prezenta un cromozom în plus. Aceşti copii pot avea o stare de nutriţie satisfăcătoare, însă dezvoltarea lor mintală este întotdeauna deficitară.

125

Mârza-Dănilă Doinao Nanismul prin tulburări nervoase se datorează îndeosebi encefalopatiilor

care se pot produce înainte, în timpul sau după naştere.

Deficienţe prin creştere ponderală insuficientăInsuficienţa ponderală primară (greutatea corpului insuficientă încă din

viaţa intrauterină) este condiţionată de naşterea prematură, de imaturitate sau de debilitate congenitală.

Insuficienţa ponderală secundară (greutatea nu creşte în ritmul potrivit, paralel cu înălţimea, întârzie în creştere sau scade temporar) se datorează tulburărilor digestive şi de nutriţie, acute şi cronice, tulburărilor de metabolism, anorexiei de natură organică sau psihică, care duc la scăderea în greutate, sau unor afecţiuni ale aparatului respirator, boli cronice ale cordului, vaselor şi sângelui, boli constituţionale ale stomacului şi colonului, boli cronice ale ficatului şi splinei, paraziţi intestinali sau ai căilor biliare, boli ale rinichilor şi căilor urinare, care dau debilităţi fizice şi organice.

Trebuie menţionată caşexia (maladia Simonds), care este o stare de denutriţie gravă, cu slăbirea accentuată a membrelor, care apare mai ales la fete în perioada pubertară şi care este provocată de o anorexie nervoasă şi mintală.

Deficienţe prin exces sau precocitate în creşterea staturiiHipersomia se produce printr-o creştere rapidă şi prematură, printr-o

intensă acceleraţie a ritmului creşterii. Creşterea se prelungeşte în timp dincolo de limitele ei normale. Aceste deficienţe apar mai rar şi sunt socotite mai puţin grave decât hiposomiile sau nanismul.

Hipersomii nu sunt consideraţi deficienţi atunci când corpul lor creşte proporţional, organele şi funcţiile lor fac faţă necesităţilor vârstei şi când au o dezvoltare psihică normală.

Din categoria hipersomiilor ca deficienţe prin exces a creşterii în înălţime, fac parte:

o Gigantismul primar (hipersomia primară) este congenital şi familial. dezvoltarea organelor şi cea psihică sunt normale, pubertatea se produce la timp, corpul este proporţional.

o Gigantismul secundar (hipersomia secundară) se poate produce după vindecarea unor boli care au frânat creşterea. Creşterea în înălţime este însoţită de o creştere în greutate şi chiar tendinţă de îngrăşare, putând realiza "gigantismul hipertrofic".

o Gigantismul endocrin este realizat de excesul de hormoni somatotropi ai hipofizei, de atrofia sau hipofuncţia gonadelor, sau de hiperfuncţia timusului (gigantism hipofizar, hipogonadic, timic).

În ceea ce priveşte deficienţele prin precocitate în creşterea staturii, printre acestea se numără:

o Pubertatea precoce de origine hipofizară şi nervoasă, care constă în creşterea şi dezvoltarea precoce a glandelor sexuale şi creşterea rapidă a înălţimii şi greutăţii corpului. Datorită osificării premature a cartilajelor de creştere a oaselor lungi, creşterea se opreşte la puţin timp după pubertate.

o Pubertatea precoce de origine epifizară, este o pubertate adevărată, cu maturaţie sexuală completă. Creşterea corpului şi

126


osificarea cartilajelor de creştere se încheie mai devreme, aşa încât, la vârsta adultă, talia este mai scurtă decât cea normală.

o La băieţi, se poate produce, în urma unor procese patologice cerebrale, o macrogenitosomie precoce.

o În cazul unor tumori ale glandelor sau ale corticalei suprarenale, se produce o falsă pubertate precoce, în care nu există ovulaţie sau spermatogeneză.

Deficienţe prin creştere ponderală excesivăDeficienţele prin creştere ponderală excesivă sunt reprezentate de

diversele tipuri de obezitate. ″Obezitatea este acumularea în exces a unor rezerve adipoase, ca rezultat al unor cauze funcţionale (supraalimentaţie, inactivitate fizică) şi patologice (predispoziţii ereditare şi familiale, cauze digestive şi metabolice, endocrine şi nervoase sau asocieri ale acestora)″ (Mota, M., Dincă, M., 2010).

Clasificarea tipurilor de obezitate se face în funcţie de diferite criterii, astfel:

o După cantitatea depozitelor grăsoase: obezitate mică (10% peste greutatea ideală), mijlocie (20% peste greutatea ideală) sau mare (30% peste greutatea ideală);

o După dispunerea depozitelor grăsoase: obezitate generală sau parţială;o După asocierea unor modificări în compoziţia sângelui : obezitate

anemică (cu scăderea cantităţii de hemoglobină) şi obezitate pletorică (cu creşterea numărului de hematii);

o După gradul de gravitate: obezitate benignă (mai puţin gravă) şi malignă (mai gravă);

o După factorii care o generează:o Obezitatea noului născut este o formă primară, benignă, generală,

de grad mijlociu, determinată de factori ereditari sau constituţionali şi de condiţii favorabile de dezvoltare intrauterină.

o Obezitatea copilului mic este, de cele mai multe ori, o formă secundară, generală, mică sau medie, datorată supraalimentaţiei sau apărând după vindecarea unor boli.

o Obezitatea adolescentului începe în perioada prepubertară sau mai devreme şi este o obezitate mică sau medie, care involuează cu vârsta.

o Obezităţile endocrine sunt asociate întotdeauna cu leziuni ale centrilor nervoşi din creier, realizând sindroame mixte neurohormonale (sindromul adipozogenital, sindromul Cushing, obezitatea gonadică, obezitatea tiroidiană).

o Obezităţile prin cauze diverse şi asociate se produc după encefalopatii infantile (sindromul Laurence-Biedl), meningite, poliomielite etc.

Deficienţe prin creşterea neproporţională a staturiiDisproporţiile şi disarmoniile de creştere se produc datorită fie unor cauze

ereditare, fie altor cauze care acţionează în viaţa intrauterină sau extrauterină. Ele pot fi globale sau parţiale, definitive sau trecătoare şi pot evolua singure sau asociate cu hiposomia sau hipersomia.

127

Mârza-Dănilă DoinaDeficienţele care interesează corpul întreg sunt: acondroplazia,

acromegalia şi acromicria.o Acondroplazia (nanismul disproporţionat) este forma tipică de

scurtare a corpului asociată cu creşterea neproporţională a membrelor. Această deficienţă este determinată de unele procese patologice localizate mai ales la oasele lungi ale membrelor. Boala este congenitală şi familială. Funcţiile vegetative şi viaţa psihică se desfăşoară la nivel mediu.

o Acromegalia este o distrofie osoasă care produce creşterea disproporţionată a corpului. Boala a fost definită de Pierre Marie ca o hipertrofie necongenitală a extremităţilor membrelor superioare şi membrelor inferioare, asociată cu deformaţii cranio-faciale.

o Acromicria este o deficienţă care realizează un tablou clinic invers acromegaliei. Creşterea este tulburată de atrofia scheletului şi a tuturor ţesuturilor de la nivelul extremităţilor (mâini, picioare), care prezintă un volum mic şi o cianozare permanentă.

Deficienţele parţiale sunt determinate de disarmoniile dintre partea superioară şi cea inferioară, dintre partea dreaptă şi cea stângă şi dintre segmentele simetrice ale corpului. Se mai pot constata disproporţii între cap şi trunchi, între membrele superioare şi membrele inferioare. La acestea se adaugă o serie de defecte în forma şi structura elementelor somatice şi organice, ca: aplazii, hiperplazii, displazii, atrofii, hipertrofii, distrofii, dismorfisme, paramorfisme, alungiri, scurtări, îngroşări, subţieri, creşteri asimetrice şi inegale (gigantism segmentar).

Asimetriile sunt deformaţii destul de frecvente. Creşterea exagerată poate fi determinată de unele procese stimulatoare, ca osteomielita sau hiperemia cronică a cartilajelor osteogenetice (gigantism local). Întârzierea în creştere este provocată de procese paralitice sau traumatice, care produc o atrofie cu scurtarea şi subţierea oaselor. Deviaţiile şi deformaţiile capului şi gâtului, ale trunchiului şi coloanei vertebrale, ale centurii scapulare şi membrelor superioare, ale bazinului şi membrelor inferioare, favorizează creşterea şi dezvoltarea asimetrică a elementelor aparatului de sprijin şi mişcare.

Leziunile traumatice grave, intervenţiile chirurgicale sau ortopedice şi toate procesele patologice care modifică forma, structura şi funcţiunile corpului (amputaţii, anchilozări, cicatrici profunde şi întinse, etc.) pot deveni cauzele unei creşteri şi dezvoltări asimetrice.

Deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globaleÎncetinirea, întârzierea, grăbirea sau devierea proceselor şi fenomenelor

de evoluţie, pot să producă deficienţe morfofuncţionale importante.Uneori se produc abateri de la normal la nivelul unui organ sau aparat,

care pot să producă o alterare a armoniei morfologice şi o tulburare a sinergiei funcţionale. Alteori, întregul complex morfofuncţional este împiedicat să funcţioneze normal.

Încetinirile şi opririle în evoluţie prelungesc durata unei perioade de creştere şi dezvoltare, sau transmit caracterele neevoluate perioadei următoare. Se foloseşte frecvent noţiunea de întârziere în dezvoltare, iar caracterelor involuate li se dă numele perioadei din care provin (puerilism, infantilism - când se defineşte o rămânere în urmă globală -, sau caractere puerile, infantile - când acestea apar la vârsta adolescenţei sau tinereţii).

128


Accelerarea excesivă duce la dezvoltarea precoce a unui organ sau a unei funcţii, sau chiar la evoluţia prematură a organismului întreg (dezvoltarea prematură a caracterelor secundare sexuale, pubertate precoce, maturizare precoce globală sau parţială şi chiar îmbătrânire precoce).

Devierile de la normal în evoluţia organismului pot să provoace modificări în sensul feminizării băieţilor şi a masculinizării fetelor (trecătoare, de obicei).

Rezumat

Prin ″creştere şi dezvoltare se înţelege complexul dinamic de procese şi fenomene biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa, de la naştere şi până la maturitate″ (Şerbescu, C., 2011).

Aceste noţiuni, deşi au o bază comună şi apar ca aspecte ale aceleiaşi evoluţii morfo-funcţionale, prin conţinutul lor sunt diferite. Astfel, în timp ce creşterea se desfăşoară, mai ales, sub aspect cantitativ, pe baza înmulţirii celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare etc. şi poate fi urmărită prin măsurători repetate a înălţimii, greutăţii, diametrelor, perimetrelor ş.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă şi procesele de creştere şi funcţionalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciază prin diferenţierile caracterelor morfologice şi funcţionale ale ţesuturilor, prin perfecţionarea şi adaptarea progresivă a aparatelor şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot unitar.

Creşterea şi dezvoltarea corpului sunt condiţionate de factori endogeni (interni) şi exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o intensitate sporită în copilărie şi tinereţe.

Cele 5 legi ale creşterii şi dezvoltării ghidează kinetoterapeutul în procesul de apreciere a creşterii şi dezvoltării copiilor şi îl ajută să stabilească un diagnostic funcţional corect.

Principalele metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării sunt: examenul somatoscopic, examenul antropometric şi calcularea indicilor antropometrici şi fiziologici.

Corelând toate aceste date cu cele obţinute în cadrul aprecierii creşterii globale şi segmentare a corpului, a aprecierii creşterii şi dezvoltării elementelor somatice, a aparatelor şi sistemelor organice şi a aprecierii creşterii şi dezvoltării corpului pe vârste şi sexe, kinetoterapeutul poate avea o imagine corectă a evoluţiei copilului şi poate identifica mai uşor eventualele abateri de la valorile medii stabilite de literatura de specialitate pe categorii de vârstă şi sex.

Prin ″deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare se înţeleg abaterile de la normal ale creşterii somatice şi dezvoltării organice şi psihice, în perioadele de evoluţie″ (Şerbescu, C., 2011).

Categoriile de deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare care trebuie cunoscute şi luate în considerare în momentul în care se realizează aprecierea creşterii şi dezvoltării copiilor sunt: deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului, deficienţe prin creştere ponderală insuficientă, deficienţe prin creştere ponderală excesivă, deficienţe prin creşterea neproporţională a staturii, deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale.

129


Evaluare

1. Selectaţi dintre termenii de mai jos pe cei care pot face parte din definiţia creşterii şi dezvoltătii:

a. complex dinamicb. structurăc. evoluţied. moartee. maturitate

2. Selectaţi, din enumerarea de mai jos, termenii care definesc procesul de dezvoltare:

a. aspect cantitativb. înmulţirea celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare etc.c. măsurători repetate a unor indici antropometricid. aspect calitative. raportul dintre vârstă şi procesele de creştere şi funcţionalitate ale organismului omenesc

3. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor se referă la:

a. schimbarea continuă a proporţiilor şi raporturilor dintre părţile constitutive ale corpului şi întregb. faptul că organele îşi păstrează un ritm propriu de creştere, diferenţiere structurală şi perfecţionare funcţionalăc. faptul că ţesuturile şi organele cresc mai repede sau mai lent, unele se dezvoltă continuu, altele cunosc perioade de stagnare sau chiar de involuţie

130


4. Legea marilor alternanţe în creştere şi dezvoltare se referă la:a. faptul că cele mai multe elemente somatice urmează ritmul de creştere al taliei şi al greutăţii corpuluib. faptul că, în timp, există mari alternanţe între creştere şi dezvoltarec. faptul că, în perioada de creştere şi dezvoltare, fetele depăşesc creşterea băieţilor

5. Legea schimbării proporţiilor şi raporturilor dintre organism şi părţile componente se referă la:

a. faptul că, de la naştere şi până la maturitate, creşterea ţesuturilor şi organelor este inegalăb. faptul că, în viaţa intrauterină există disproporţii, care se corectează pe perioada creşterii şi dezvoltării

6. Examenul somatoscopic:a. este o metodă de apreciere a creşterii şi dezvoltăriib. poate fi completat prin probe dinamicec. foloseşte o serie de instrumente specifice pentru a măsura diferiţi

parametri7. Examenul antropometric:

a. este o metodă de apreciere a creşterii şi dezvoltăriib. se realizează prin examinarea corpului din faţă, spate şi profilc. foloseşte o serie de instrumente specifice pentru a măsura diferiţi

parametri8. Indicii antropometrici şi fiziologici:

a. se calculează pe baza rezultatelor obţinute la examinarea somatoscopică

b. se obţin prin compararea, asocierea sau raportarea valorilor obţinute prin aplicarea examenului antropometric şi funcţional între elec. dau informaţii despre corpolenţă, robusteţe, proporţionalitatea dintre segmentele corpului

9. Aprecierea creşterii şi dezvoltării va ţine cont de următoarele criterii:

a. Examenul somatoscopicb. Creşterea globală a corpuluic. Creşterea segmentarăd. Examenul antropometrice. Creşterea şi dezvoltarea elementelor somatice

131


10. Normosomii (eurisomii) sunt:a. cei ai căror înălţime şi greutate se situează peste valorile mediib. cei ai căror înălţime şi greutate se situează sub valorile mediic. cei ai căror înălţime şi greutate se situează în jurul valorilor medii

11. Hiposomii sunt:a. subponderali şi substaturalib. subponderali şi normostaturalic. normoponderali şi substaturali

12. Nanismul reprezintă:a. o deficienţă prin exces în creşterea în înălţime a corpuluib. o deficienţă caracterizată prin talie foarte mică şi greutate scăzutăc. o deficienţă uşoară atunci când creşterea corpului se face proporţional, funcţiile organice se desfăşoară normal şi valorile înălţimii şi greutăţii rămân mai mici din cauza întârzierii creşterii

13. Insuficienţa ponderală secundară:a. se datorează faptului că greutatea corpului este insuficientă încă din viaţa intrauterinăb. se datorează faptului că greutatea nu creşte în ritmul potrivit, paralel cu înălţimea, întârzie în creştere sau scade temporarc. se datorează diverselor tulburări organice

14. Gigantismul:a. se produce printr-o creştere rapidă şi prematură, care se prelungeşte dincolo de limitele ei normaleb. totdeauna se caracterizează prin creştere proporţionalăc. este o deficienţă mai puţin gravă decât nanismul

15. În categoria deficienţelor prin creştere ponderală excesivă sunt incluse:

a. caşexiab. obezitatea pletoricăc. obezitatea endocrină

132


16. Acondroplazia:a. este o deficienţă prin creşterea neproporţională a staturiib. este o deficienţă parţială de creştere a corpuluic. se caracterizează prin scurtarea corpului asociată cu creşterea neproporţională a membrelor

17. Deficienţele parţiale de creştere neproporţională a staturii pot fi date de:

a. acromicrieb. hipertrofiic. distrofii

18. Printre cauzele creşterii şi dezvoltării asimetrice se numără:a. procesele paralitice sau traumaticeb. intervenţiile chirurgicalec. deviaţiile şi deformaţiile


Efectuaţi măsurătorile necesare pe un membru al familiei dvs., calculaţi indicele de corpolenţă, indicele toracic şi indicele de proporţionalitate şi încadraţi persoana testată în una din categoriile prezentate în curs. Comentaţi rezultatele. Elaboraţi o fişă conţinând această temă.

Bibliografie

1. Marcu, V., Dan, M. (coord.), 2010, Manual de kinetoterapie, Editura Universităţii din Oradea, Oradea

2. Mota, M., Dincă, M., 2010, Patologia Nutriţional Metabolică, Editura Medicală Universitară, Craiova

3. Moţet, D., Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului fizic în Kinetoterapie (Activităţi motrice), Note de curs, Universitatea din Bacău

4. Şerbescu, C., 2011, Kinetoterapia deficienţelor fizice, Editura Universităţii din Oradea, Oradea

133

Date post:	05-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	florin-alexandru
View:	227 times
Download:	4 times

scdsZcZCxzcvxz

Documents