Mediul de Savana

I. Caracteristici generale

În lieratura de specialitate se remarcă că, savanele (de la span. Sabana)

reprezintă formații ierboase tropicale, alcătuite majoritar din graminee perene

xerofile și megatereme, verzi în anotimpul ploios, cu arbori și arbuști xerofili

diseminați printre acestea, iar după altă opinie, savanele sunt comunități tropicale

gramineo-lemnoase, tip de biom, dispus între pădurile tropicale și pustiuri și care

ocup aproximativ 10% din suprafața uscatului Terrei. Se caracterizează printr-o

dezvoltare bogată a plantelor ierboase (îndeosebi gramineele perene), ce ating

înălțimea de la cîțiva zeci de centimetri pînă la un metru și mai mult și prin

prezentața arborilor de talie joasă și atufarilor, dispuși solitari sau în grupe mici. În

afară de graminee (Poaceae), în comunitățile de savană participă unele Cyperaceae

și diverse dicotiledonate. Uneori arborii și tufarii pot lipsi din comunitățile de

savană. După A.L. Tahtadgean, comunitățile zonei temperate, fizionomic

asemănătoare savanelor, sunt silvostepele. Ritmul sezonier de dezvolatre a acestui

biom este legat de periodicitatea căderii precipitațiilor.

Savanele ocupă suprafețe vaste în Africa (aprox. 40% din suprafața

continentului), înconjurînd pădurile tropicale umede și sezoniere, se întîlnesc în

America de Sud (podișurile Guyanei și al Braziliei), Australia și Asia de Sud.

Condițiile climatice din savane se caracterizează printr-o cantitate anuală

de precipitații de la 900 pînă la 1500 mm, ce cad neuniform în perioada ploioasă.

Perioada ploioasă este schimbată de o perioadă de secetă, ce durează 4-6 luni. În

perioada secetoasă (mai – septembrie) precipitațiile sunt foarte reduse, constituind

de la 100 pînă la 10 mm, iar în diferite regiuni practic lipsesc. În același timp

temperatura aerului varizază slab, rămînind destul de înaltă, Astfel în perioada de

secetă temperatura medie lunară constituie 14-20, iar în perioada ploioasă – 18-24

grade.

Fig. 1. Savanele sunt localizate la latitudinea de 5 grade și 15 grade nord și sud de linia ecuatorială: în interiorul continentelor – Llanos (Venezuela), Campos și

Cerrado (Brazilia), majoritatea Africii Centrale înconjurînd bazinul Congo, părți din Mexic și nordul Australiei.

II. Solurile Savanelor

Solurile savanelor diferă mult în dependență de condițiile ecologice și

roca-maternă pe care s-au format. Predomină crasnoziomurile și jeltoziomurile

laterite, deseori acoperite cu o „carapace”. Lateritizarea (lat. Later. – cărămidă)

este procesul de alterare și dezagregare a rocilor alumino-silicate, ca rezultat al

alternării perioadelor de secetă cu cea a ploilor torențiale, în condițiile climei

tropicale și sub tropicale. În rezultatul lateritizării din straturile superioare ale

solului sunt levigate mai mult de 90% din conținutul de Mn, Ca, K, Na și oxizii

Si. Solurile aluviale noi formate – lateritele, bogate în hidroxizi de Al, Fe și Ti,

mai mult se aseamănă cu cimentul decît cu solul.

Ca urmare, solurile caracteristice savanelor sunt cele roșii, puțin protejate,

pe alocuri, de vegatație și sunt predispuse la eroziune, mai ales în perioada uscată a

anului.

III. Vegetația Savanelor

Vegetația savanelor are un șir de particularități xeromorfe, apărute ca

rezultat al adaptării plantelor la supraviețuire în perioada de secetă. Arborii deseori

au scoarța bine dezvoltată, cu un start gros de plută, tulpinile joase și înconvoiate.

De regulă, coroanele arborilor au formă de umbrelă (mai ales Acacia din Africa),

ce le asigură o repartizare mai uniformă a precipitațiilor pe suprafața solului,

ocupată de rădăcini. La fel, coroana umbeliformă umbrește o suprafață mai mare a

solului în perioada secetoasă, micșorînd astfele evapoarea directă din sol. Printre

arbori și tufari predomină specii cu frunza caduce, în unele regiuni, însă, pot fi

întîlnite și forme ce-și păstrează frunzele în perioada de secetă (de pildă, Acacia

albida din savanele Sudanului). Sistemul radicular al arborilor și tufarilor, precum

și al plantelor ierboase este foarte bine dezvoltat, pătrunzînd în sol, la adîncimi

considerabile. În savanele Africii pe larg sunt răspîndite speciile genurilor Acacia

(îndeosebi în locurile uscate), Albizia, Prosopis, Afzelia, Celtis, etc din familia

Papilionaceae. Pe sectoarele de savană din Sudan caracteristici sunt: arborele de

ulei (Butyrospermum parkii) din familia Sapotaceae, baobabul (Adansonia

digitala), balanites aegyptiaca. Carcteristici sunt și unii palmieri – palmierul de

ulei (Elaeis guineensis) și ronierul (Borassus flabellifer) – în Africa de Vets, specii

de Hyphaene – în Sudan și Madagascarul de Vest, specii de Mauritia și Copernicia

– în America de Sud. Savanele Asiei de Sud-Est sunt bogate în arbori și tufari din

familiile Papilionaceae, Myrtaceae, Dipterocarpaceae, cele din Australia –

Eucalyptus, Xanthorrhoea și Acacia. Un rol însemnat în savanele Emisferei de Sud

îl joacă reprezentanții familiei Proteaceae. Deseori în savane pot fi întîlnite plante

suculente: cactuși – în America de Sud și euforbiacee candelabriforme – în Africa

de Est.

În velișul ierbos al savanelor, ce reprezintă baza acestor comunități, diferă

mult în dependență de umiditate. Pe sectoarele cu umiditate sporită gramineele

ating înălțimea de 1 m, uneori însă pot fi întîlnite plante ierboase cu înălțimea pînă

la 3 m (de exemplu „iarba elefanților” Pennisetum purpureum din Africa).

Învelișul vegetal este închis și greu de străbătut în astfel de savane. În savanele

pentru perioada de secetă mai îndelungată, ierburile sunt mai joase și mai rare, se

întîlnesc și multe specii anuale, ce dau piesajului un aspect de stepă. De aceea, unii

autori (A. Aubreville) consideră savanele drept stepe tropicale, sau formații de

silvostepă, cînd sunt pe larg prezenți arborii și tufarii. Aceste fromații au mai fost

numite pseustepe, deoarece ocupă o poziție intermediară între savanele propriu-

zise și pustiuri. Astefel sunt stepele Sahel, din sudul Saharei, stepa zambiană, de la

periferia pustiului Kalhari. În Anzii Americii de Sud, la altitudinea de 3000-4000

m, mai la nord de ecuator, în condiții de climă umedă și rece, se aflăsavanele de

tipul paramos, (span. paramo) constituite din graminee xeromorfe și prostate –

Stipa, Festuca și Calamagrsotis și arbori de talie joasă (2-3 m). Mai spre sud de

ecuator, în Anzii cu climă uscată, paramosul este înlocuit de puna (span. puna –

pustiu) – o formație de pseudostepă constituită din tufari, graminee și catuși

dispuși mozaicat.

Gramineele savanelor au un xeromorfism bine pronunțat, oraganele

vegetative au rizomi lungi, înrădăcinare densă și o abundență de semințe. De

regulă, în etajul ierbos predomină una sau două specii de graminee, ce constituie

fondul de bază. Mai des ele fac parte din genurile Andropogon, Loudetia,

Hyparrhenia, Pennisettum, Imperata, Aristida, iar în Australia – Themeda,

Astrebla, Triodia. În afară de acestea, pot fi întîlnite specii ale genurilor

Cymbopogon, Heteropogon, Eragrostis, Digitaria, Setaria, Panicum, Paspalum.

În dependență de partuclaritățile dezvoltării straturilor arboricol și tufarilor,

G. Lemee (1967) evidențiază trei tipuri fizionomice de savană: 1) savane fără

vegetație lemnoasă; 2) savane cu arbori și tufari împrăștiați; 3) savane împădurite.

Comunitățile de savane împădurite, mai des sunt răspîndite pe sectoarele

cu condiții edafice specifice. Astfel, în văile rîurilor se întîlnesc așa-numitele

„păduri de galerie”, pe versanții secționați de forme erozionale – „păduri de

vîlcea”, pe locurile termitierilor vechi – „păduri termitice”.

O problemă discutabilă pentru biogeografi rămîne a fi originea și evoluția

savanelor. Desigur, originea lor este diferită. Astfel, Robyns indică trei cauze

posibile, ce au dus la apariția savanelor: climatice, edafice și antropice. Savanel

apărute ca rezultat al condițiilor climatice, după Engker și Schimper, sunt

formațiuni primare din regiunile cu climă destul de uscată pentru dezvoltarea

pădurilor tropicale. Această concepție nu explică originea savanelor ce formează

poiene în adîncul hileelor. Anume în sectoarele hileelor dese, savanel, ca regulă,

ocupă substraturi nefavorabile pentru dezvoltarea pădurilor (scoarța terestră

erodată, soluri lutoase tasate, nisipoase, teritorii periodic inundate, etc.) Cauza

antropică, după Schell, constă în defrișarea din timpurile cele mai vechi a

pădurilor, urmată de aratul și cultivarea plantelor agricole. Agrocenozele contribuie

la degradarea solului prin sporirea eroziunii și aridității solului, ceea ce împiedică

restabilirea pădurii.

În funcție de înălțimea și gradul de încheiere a pajiștii, dependente de

cantitatea de precipitații și durata perioadei de secetă, I. Smithiuzen (1966)

deosebește următoarele tipuri de formațiuni de savane:

1. Savane inundate – acetea sunt constituite numai din graminee, ce se

dezvoltă în văile rîurilor tropicale, inundate o dată sau de două ori pe an pe

ntru o perioadă îndelungată. Solurile au origine aluvială și se caracterizează

printr-o componență granulometrică grea, nefavorabilă dezvoltării arborilor.

Comunitățile vegetale din America de Sus (bazinele fluviilor Amazon și

Orinoco) sunt constituite din Paspalum repens, ce formează lunci

plutitoare. În perioada revărsării rîului, pe cursul inferior al Amazonului,

Paspalum repens împrună cu Panicum elephantipes formează insule

plutitoare. Savanele inundate din diferiteregiuni poartă numiri locale: llanos

(span. llano – cîmpie) – în bazinele r. Orinoco cu graminee de pînă la 3 m

înălțime și, pe alocuri, cu palmierul Mauritia flexuosa; campos varsea – în

cursul inferior al Amazonului; dambos – pe malurile rîului Congo, Nil și ale

altor rîuri din Africa Centrală. În esență, savanele inundate sunt niște

comunități vegetale intrazonale, ce se formează atît în zona ecuatorială, cît și

în cea tropicală.

2. Savane umede sunt comunități cu ierburi înalte și verzi în perioada

ploioasă, dar care se usucă în perioada de secetă. Seceta durează 2,5-5 luni,

iar cantitatea anuală de precipitații e de 1200 mm. Ierburile formează două

straturi: cel de sus – din graminee (Andropogon, Pennisetum benthami ș.a.)

ce ating 1,5 m înălțime, cu frunze lungi și late, deasupra cărora se înalță

specii de Adansonia, Acacia, Mimosa; și cel de jos – cu înălțimea de pînă la

0,5 m, alcătuit din efemeroide și dicotiledonate, ce se dezvoltă către

începutul perioadei plioase.

3. Savane uscate sunt tipuri de savane în care perioada de secetă durează 5-7,5

luni, iar cantitatea anuală de precipitații este de 500-1100 mm. Învelișul

vegetal nu formează un covor compact și e constituit din graminee și alte

ierburi mezofile cu particularități xerofite. Arborii sunt rari, cu înălțimea de

de 5-10 m, scoarța groasă, lemnul dur și frunzele căzătoare. Se îtîlnesc unele

suculente și palmieri.

4. Savanele acantofile se caracterizează printr-o cantitate și mai mică de

precipitații, pe cînd durata perioadei de secetă crește pînă la 7-10 luni.

Învelișul vegetal este destul de rar și e constituit din graminee cu frunzele

înguste și aspre. Înălțimea gramineelor atinge 30-50 cm și foarte rar 1 m. În

depresiuni se întîlnesc tufari și grupe mici de arbori suculenți, cu spini și

ghimpi, uneori specii suculente afile.

a. După o altă opinie, în literatura de specialitate se remarcă că, în

funcție de abundența și dominanta unei specii de arbori, în peisajul

mozaicat al savanei africane pot fi identificate patru tipuri pricipale de

faciesuri: savana cu baobabi, savana cu acacii, savana cu palmieri și

savana cu euforbiacee arborescente.

5. Savana cu baobabi – baobabul sau arborele de pîine al maimuțelor apare

diseminat printre graminee cu înălțimi între 1,5 – 3,5 m, ce includ elemente

endemice, precum: iarba elefanților (Pennisetum purpureum), iarba imperat

(imperata cylindrica), cît și speciile din genul Andropogon (bărboasa) și mei

(Panicum).

6. Savana cu acacii are un caracter mai xerofil, fiind edificată cu ierburi cu

înălțimi cuprinse între 1-1,5 m. Gramineel aparțin genurilor Aristida și

Panicum, iar speciile dominante de acacii sunt: Acacia albida, Acacia

Arabica și Acacia Girafae.

7. Savana cu palmieri apare îndeosebi în partea de Vest a Africii, speciile de

palmieri, întîlniți frecvent în acest facies aparțin genurilor: Hiphaene și

Borassus.

8. Savana cu ephorbiacee arborescente se caracterizează prin existența

reprezentanților stratului arboricol, cu înălțimi de 5-8 m și a unor specii

arbustive din familia Euphorbiacee, ce aparțin genurilor Euphorbia și

Hymenocardia.

Se cunoaște faptul, că majoritatea savanelor au apărut pe locul pădurilor

tropicale defrișate, iar apoi arate sau, ca rezultat al incendierii conștiente a

sectoarelor împădurite pentru a le curăți de vegetația lemnoasă și ierboasă.

Acțiunea focului asupra plantelor a dus la apariția unor adaptări specifice plantelor

de savană. O răspîndire largă o au plantele pirofite. Astfel, multe specii de Acacia

au dispuse pe colet, la adîncimea de aproximativ20 de cm în sol, muguri dorminzi,

ce nu sunt afectați de incendii (chair și cu cele mai înalte temperaturi – 280-560

grade C la înălțimea de 50 cm deasupra solului). În Australia unii arbori pirofiți

păstrează fructele lemnificate pe kăstari cîțiva ani la rînd și numai în timpul

incendiilor, aceste fructe se desfac, răspîndind semințele (specii din familiile

Proteaceae, Myrtaceae).

Reieșind din analiza asupra proceselor de formare a savanelor în Africa, A.

Aubreville (1949) a ajuns la concluzia, că pe majoritatea suprafeței Africii

tropicale, comunitățile vegetale similare savanelor au apărut pe locul diferitelor

comunități de pădure – semisempervirescente, umede și uscate caducifoliate.

Reieșind din faptul, că incendiile permanente au o influiență puternică asupra

solului, în majoritatea cazurilor, conform aceluiași autor, restabilirea vegetației de

pădure, apropiate celei de origine, este imposibilă chiar și în cazul excluderii

incendiilor.

Fig. 3 și 4. Baobab (Adsonia digitata) și Acacia de cauciuc (Acacia senegal)

Fig. 5 și 6. Acacia (Acacia tortilis) și Iarba de Guinea (Panicum Maximum)

IV. Lumea Animală

Savenele, prin particularitățile sale, în ceea ce privește vegetația și lumea

animală, diferă de cele ale biomurilor vecini și diferă mult în spațiu. Cu toate

acestea, ea posedă particularități etologice comune. Abundența masei vegetale

ierboase în perioada umedă favorizează o densitate considerabilă a animalelor

ierbivore mari, iar prezența perioadei de secetă, cu durat de pînă la 6 luni, a dus la

apariția unor adaptări ale animalelor pentru a suporta condițiile nefavorabile.

Starea de anabioză a multor insecte, amfibii și a unor reptile din savane e cea mai

lungă decît în comunitățile sezonier-umede. O deosebită amploare în perioada de

secetă capătă migrațiile păsărilor și a animalelor erbivore mari, în regiunile mai

umede și mai abundente în hrană. Unele animale pătrund în savană din pădurile

tropicale cu ritm sezonier, altele din biomurile cu condiții aride. Totuși, savanele se

caracterizează prin prezența unor grupe de animale specifice, ce ating înălțimea

dezvoltării anume în acest biom. Așa sunt termitele (Isoptera), lăcustele

(Acrididae) – dintre insecte, țesătorii (Ploceidae) – dintre păsări, copitatele și

răpitoarele – dintre manifere. Axest fapt confirmă încă o dată în plus, în mod

indirect, ideea existenței savanelor primare, cu toate că o bună parte din savanel

contemporane au provienență antropică.

În savane, ca și în biomurile precedente, rolul principal în utilizarea

resturilor vegetale, îi revine termitelor. Anume aici densitatea și dimensiunile

cuiburilor termitelor supraterestre ating dimensiuni maximale. Conform datelor lui

J. Mayer (1960) în savanele Zairului termitierele ocupă 30% din suprafața solului,

iar masa acestor construcții constituie 2400 t/ha. Dacă această masă ar fi repartizată

uniform pe suprafața unui hectar s-ar forma un strat de circa 20 cm grosime.

Numărul termitierelor pe un hectar atinge, în unele regiuni, pînă la 2000. Forma lor

depinde de specia termitelor. Mai des se întîlnesc termitiere în formă de turn,

atingînd uneori cîțiva metri înălțime, datorită transportării unor cantități mari de

particule fărîmițate a solului din straturile inferioare spre suprafața terestră. În

unele regiuni transecuatoriale și calde din nordul Australiei pot fi întîlnite așa-

numitele termitieremagnetice sau meridionale. Pe suprafața lor se evidențiază niște

muchii-coaste verticale, strict orientate de la Nord spre Sud. Esența acestor

particularități constructive constă în faptul, că în orele cele mai călduroase de la

amiază, razele soarelui alunecă de-a lungul coastelor și nu încălzesc atît de puternic

suprafața termitierei, ca în cazul formei rotunde. După amiază, din contra,

suprafața respectivă se răcește mai repede.

Majoritatea termitelor savanelor sunt asemănătoare speciilor pădurilor

xerofite cu ritm sezonier și tufărișurilor. Însă se întîlnesc tot mai mult și termite –

cosași, ce foflosesc masa vegetală verde. Deoarece aceste termite sunt nevoite să

apară în condiții mai uscate și iluminate, pentru a-și dobîndi hrana ele au o culoare

mai întunecată și învelișurile corpului mai compacte, spre deosebire de termitele

obișnuite tipice, de culoare gălbuie și semitransparentă. Unele specii sunt

coprofage – folosesc excrementele animalelor mari. În afară de termite, de

utilizarea resturilor vegetale din savană se ocupă diferiți gîndaci negri, chirieci,

rîme, moluște terestre, etc. Însă chiar și acțiunea lor sumară e cu mult mai mică

decît aportul termitelor.

Fitofagii savanelor sunt reprezentați prin diverse grupe de animale specifice:

insecte, păsări, rozătoare și copitate mari. Grupa trofică a insectelor fitofagi e

dominată de diverse lăcuste, ce efectuează migrații foarte îndepărtate. Unele specii,

ca lăcusta de pustiu (Schistocerca gragaria) și lăcusta migratoare (Locusta

migratorioides) din Africa, efectuează invazii catastrofale asupra plantațiilor

culturilor cerealiere, aducînd mari daune roadei.

Dintre păsările fitofagi predomină carpofagii familiei țesătorilor (Ploceidae).

Unele specii, așa cum sunt pasărea țesătoare cu cioc roșu (Quelea quelea) și

țesătorul social (Philetairus socius), formează stoluri destul de numeroase, ce atacă

semănăturile grăunțoaselor, analog lăcustelor. Obișnuite sunt în savană fazanidele

(Phasianidae) – francolinii, picherele.

Savanele sunt regiunea răspîndirii păsărilor alergătoare – struțul african

(Struthio camelus), cea mai mare pasăre contemporană cu înălțimea de pînă la 2,7

m și masa de circa 90 kg, în Australia – emu (Dromiceus novaehollandiae) cu

înălțimea de circa 1,7 m; în America – nandu (Rhea americana) ce atinge înălțimea

de pînă la 1,5 m; în Noua Guinee – casuarul (Casuarius).

În savanele Africii se întîlnesc pe larg șobolanii Rattus natalensis, în văile

rîurilor trăiesc șobolanii de mlaștină Otomys, sunt obișnuite veverițele de pămînt

Geosciurus, iar în savanele uscate – gerbilinele Tatera și Gerbilius. Preponderent

rizofagi în Africa sunt damanii-de-munte (Heterohyrax brucei) și damanii de stîncă

(Procavia capensis), animale cu masa de pînă la 2 kg, ce trăiesc în colonii.

Morfologic se asemănă cu rozătoarele, dar fac parte dintr-un ordin aparte

Hyracoidea , înrudit mai mult cu copitatele și elefanții. Bogăția masei vegetale

ierbivore în perioada umedă, asigură o densitate pronunțată a copitatelor mari,

reprezentate prin ordinele Proboscidea, Perissodactyla și Artiodactyla. În savanele

Africii trăiesc mai mult de 70 de specii de copitate, majoritatea constituind-o

antilopele. Folosirea diferitelor starturi a vegetației ca hrană de către anumite specii

de copitate, permite coexistența diferitor animale pe același sector. Cele mai

caracteristice grupări de copitate le constituie turmele mari de antilope gnu, ce

migrează anual la zeci și sute de kilometri, în conformitate cu schimbările

regionale a perioadei de vegetație. Însoțitori permanenți ai coloanelor de gnu sunt

zebrele (Equus burchelli), totodată o mică grupă de zebre se află în fruntea

coloanei. De ambele părți ale coloanei, în aceiași direcție migrează și antilope de

talie mică – gazela lui Thompson (Gazella thomsoni) și gazela lui Grant (Gazella

granti), ceva mai mare decît prima. Zebrele folosesc partea superioară a

gramineelor, gnu – ierburile apropiate de sol, iar gazelele pot să pască în ierburi

mici și rare. Turme mari uneori formează antilopa de mlaștină (Kobus kob),

bubalul (Alcelaphus buselaphus), antilopa liră (Damaliscus lunatus).

Specific pentru savanele Africii este și porcul cu negi, numit astfel datorită

prezenței pe bot a două excrescențe – „negi”. Mai des pasc, lăsîndu-se în

„genunchi”, uneori scormonind solul în căutarea hranei cu ajutorul colților

încovoiați, care la masculii bătrîni pot atinge pînă la 60 cm lungime. Animale

ierbivore sunt și rinocerii. Rinocerul alb sau buzat cu masa de circa 5 t, paște

datorită botului transversal tăiat, cosind iarba de la rădăcină. Ruda sa apropiată –

rinocerul negru sau bicorn are buza superioară alungită sub formă de trompă

scurtă, cu ajutorul căreia animalul agță frunzele și crengile tufarilor. La aceeași

înălțime (circa 1 m) se hrănește și antilopa impala, iar pînă la 2 m înălțime mănîncă

frunzele și șăstarii plantelor lemnoase gazela girafă cu gîtul alungitși care poate sta

în două picioare în timpul nutriției. Elefantul african rupe lăstarii acaciilor, cu care

se hrănește, la înălțimea de 2-4 m sau mulge cu ajutorul trompei smocuri de iarbă.

Coroanele arborilor, mai cu seamă acaciilor, sunt permanent păscute de către

girafe, datorită înălțimii de circa 5 m și limbii de 0,5 m. În mare măsură, deci

coroana umbeliformă a speciilor de Acacia se datorește girafelor.

Savanele Asiei sunt mai sărace în animale ierbivore mari, comparativ cu

Africa. Mai frecvente în savanele împădurite sunt antilopele nilgau (Boselaphus

tragocamelus), antilopa cu patru coarne (Tetracerus quadricornis), masculii căreia

uneori au patru coarne. Pe sectoarele deschise pot fi întîlnite (actualmente destul de

rar) antilope garna (Antilopa cervicapra) cu coarnele spiralat încovoiate. Toate

aceste trei specii sunt endemice regnului Oriental.

În Australia, dintre numeroase specii de ierbivore, un rol considerabil îl

îndeplinesc cangurii.În redișurile de eucalipți și savanele împădurite cu Acacia se

întîlnește cangurul uriaș sur (Macropus gigantea) ce paote face salturi înalte de 3

m și lungi de 7 m, dezvoltînd o viteză de circa 48 km/h. Pentru savanele mai uscate

e caracteristic cangurul mare roșcat (Macropus rufus) – cel mai mare dintre toate

marsupialele.

În America de Sud prin savanele împădurite poate fi întîlnit cerbul chilian

(Pudu pudu), ce se hrănește cu frunzele tufarilor, iarbă, fructele și semințele

plantelor. Rozătoarele sunt reprezentate abundent prin tuco-tuco (Ctenomys) și

viscașe (Lagostomus).

Zoofagii savanelor constituie o diversitate foarte bogată, mai ales prin forme

mari, datorită abundenței animalelor saprofage și fitofage. Furnicile populează atît

litiera cît și stratul arboricol-arbusticol. Pe unii arbori mirmecofili de Acacia pot fi

observate niște umflături sferice goale, folosite ca ascunziș de către furnici.

Furnicile răpitoare vînează mai des termitele. În termitiere se stabilesc cu traiul

eumeceni (Eumeces), amfisbenide (Amphisbaenidae) - șopîrle scormonitoare și

șerpii orbi (Typhlops). Dintre alte insectivore în Africa și Asia pot fi menționați

pangolinii (Manis) – mamifere cu coada lungă și corpul acoperit de cu solzi

cornoși. În America de Sud trăiește furnicarul mare (Myrmecophaga tridactyla) și

cîteva specii de tatuul (Dasypodidae). În savanele din Sud-Estul Australiei o

funcție analogă o are furnicarul marsupial (Myrmecobius fasciatus).

Omnivore sunt diferite specii și genuri de păsări, care populează diverse nișe

ecologice. În tufărișuri – graurii (Spreo superbus), în cîmpiile deschise – dropiile

(Ardeotis kori), ciocîrliile (Mirafra), găinușele (Pteracles). O diversitate și

abundență pronunțată au păsările răpitoare și păsările hoitari. Păsările răpitoare -

șoimii, vulturii, șoricarii, ulii, ș.a., vînează păsări mici, rozătoare, uneori copitate

mici și damani. Păsările hoitari – huhurezii, grifii (Aegypiinae), marabu

(Leptoptilos), ș.a., urmăresc turmele de copitate, hrănindu-se cu cele decedate și cu

rămășite lăsate de mamifere răpitoare. Marabu au cea mai mare anvergură a

aripilor – 406 cm.

Animalele carnivore migrează împreună cu turmele de antilope și zebre. Leii

(Panthera leo) preferă copitate de talie mijlocie – gnu, zebre, gazela Thomson și

tineret al elefanților, girafelor, bivolilor. De regulă leii vînează jertfa, îmbinînd

pînda cu urmărirea scurtă și vînatul în grup pînă nu ajung parad. Ghepardul

(Acinonux jubatus) vînează de unul singur, mai ales antilope Thompson, canna,

iepuri și altele, datorită faptului că poate dezvolta o viteză de pînă la 110 km/oră.

Leopardul (Panthera pardus), ce pătrunde din hilee, se menține mai mult printre

tufișurile dese din văile rîurilor, atacînd prada (antilope, rozătoare) în timpul

adăpatului. Destul de efectiv vînează cîinii-hienă (Lycaon pictus) diferiți membri ai

cîrdului fugăresc pe rînd jertfa (zebre, antilope gnu) transmițîmd „ștafeta” unui

altuia, pînă cînd nu-și ating scopul. Servalul (Felis serval) din sudul Africii,

vînează rozătoare și pichere, iar civeta africană (Viverra civetta) - șoareci, păsări,

reptile, insecte. Hienele pătate (Crocuta crocuta) și parțial șacalii cu șabracă sau cu

spate negru (Canis mesomelas), de regulă sunt animale-hoitari.

În savanel Asiei de Sud animale răpitoare mari sunt reprezentate prin

subspecia leului asiatic (Panthera leo persica), ce se întîlnește rar în vestul Indiei,

șacali și hiene pătate. În America de Sud trăiește lupul cu coamă (Chrysocyon

brachyurus) și vulpea de savană (Dusicyon). Savanele Australiei, odată cu apariția

omului pe continent, au fost populate de cîinile Dingo (Canis Dingo). În savanele

cu arbori se întîlnesc și cîteva specii de maimuțe arboricole, cum ar fi babuinul

(Papio cynocephalus) – în Africa și maimuța jucăușă Callithrix (Hapale)

penicillata – din America de Sud.

Biomasa totală a savanelor, în dependență de variante, constituie 50-150 t/ha

masă uscată. Productivitatea anuală este de circa 5-15 t/ha. Zoomasa alcătuiește 1-

15 kg/ha, iar pe alocuri – pînă la 50 kg/ha.